Manipularea Realizata Prin Mass Media In Situatii DE Criza Si Conflict
CUPRINS
Anexe……………………………………………………………………………………………………77
INTRODUCERE
Manipularea oamenilor reprezintă o realitate omniprezentă și de netăgăduit în zilele noastre. Literatura de specialitate surprinde opinii divergente privind status-ul și rolul manipulării, însă majoritatea autorilor converg către concluzia că manipularea este exclusiv negativă, întrucât este o activitate îndreptată în mod voluntar și conștient spre înșelarea oamenilor, spre determinarea lor să acționeze împotriva propriilor interese, așa cum îi îndeamnă, prin metode și tehnici adecvate, manipulatorii.
Mijloacele dezvoltate de comunicare au ajuns să determine în prezent conținutul comunicării și structura relațiilor de comunicare în mai mare măsură decât în epocile care au precedat inventarea și aplicarea tiparului și a altor tehnici de comunicare în masă. Noile mijloace de comunicare întruchipează relațiile sociale de inegalitate într-un mod mult mai cuprinzător și monolitic și sunt mai puțin atacabile, iar forma universală de producție și distribuire a mesajelor mediatice reflectă imaginea unei surse centralizate și autoritare conectate la un număr mare de unități receptoare separate. În condițiile dezvoltării în această direcție a fluxului comunicațional, mass-media nu sunt independente cu adevărat, iar știrile media nu sunt lipsite de influențele subtile sau uneori chiar brute ale acestor surse centralizate și autoritare. Această afirmație își găsește cu atât mai mult valabilitatea în situațiile în care înseși structurile sociale se clatină, și anume în situațiile de criză și conflict. Analiștii din domeniul comunicării avertizează că mecanismul comunicațional în timp de criză sau conflict îi îngrijorează pe drept cuvânt pe cetățeni. Scepticismul, teama, neîncrederea, sunt sentimente dominante în ultimul deceniu cu privire la mijloacele de difuzare a informațiilor. În mod confuz, fiecare simte că ceva nu mai merge în funcționarea generală a sistemului mass-media.
Situațiile de criză și conflict sunt, în mod axiomatic, momente de mare importanță pentru societate și ajung, în mod necesar, în atenția mass-media. Rolul media variază în funcție de natura crizei sau a conflictului, precum și în funcție de natura societății în care acestea se petrec. Dacă acceptăm că existența stărilor conflictuale reprezintă una din caracteristicile structurale ale societății moderne și faptul că media sunt agenții comunicării sociale prin care crizele sau conflictele sunt făcute publice, atunci relaționarea mass-media – criză/conflict devine un factor cheie în însăși menținerea democrației.
Modelele și structurile mediului nostru simbolic, din care fac parte deopotrivă informații, idei, credințe etc., sunt adesea influențate și determinate de felul în care mass-media ni le oferă. Media inter-relaționează simbolurile lumii în care trăim și dau coerență elementelor sale disparate. În timp ce fiecare individ sau grup de indivizi are o percepție unică asupra lumii și experiențele sale unice, o precondiție a vieții sociale organizate este dată de existența unei percepții comune a realității, iar mass-media contribuie la această percepție comună probabil mai mult decât alte instituții, prin caracterul lor continuu, zilnic, neîntrerupt, chiar dacă impactul lor este unul gradual și neconștientizat.
Devine astfel evident că realitatea prezentată de media nu are cum să nu fie una mediată, însă problema este, de fapt, cât de fidelă sau de nemodificată rămâne această realitate după ce ea trece prin mecanismele medierii. În general, imaginile oamenilor despre lume sunt unele mediate și, în consecință, manipulate. Dar manipularea nu se rezumă numai la falsificarea cunoștințelor, ci se dovedește a fi și o puternică pârghie de acționare psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane. Cu atât mai mult, ea devine extrem de facilă în momentele de criză sau situațiile de conflict, când oamenii experimentează stări de neliniște, teamă și dezorientare, iar apelul la mass-media, ca factor de regăsire a echilibrului (prin distribuția de informații), este mult mai intens.
Se apreciază că manipularea nu ar fi posibilă decât acolo unde există informare în adevăratul înțeles al cuvântului, adică acolo unde prezentarea faptelor, a evenimentelor și a ideilor se face prin comentarii libere, prin exprimarea pozițiilor pro și contra și prin discuții lipsite de aserțiuni ideologice sau directive, scutite de presiuni și cenzură. Însă lucrurile nu stau întocmai astfel, întrucât dialogul există numai în aparență. Comunicarea are sens unic, de la manipulator la cel manipulat, cu scopul de a-l face pe acesta din urmă să acționeze cu docilitate la ordinele primului. Așadar, manipularea neagă, în primul rând, dreptul sau posibilitatea de a cunoaște realitatea în afara aparențelor oferite și a normelor impuse.
Manipularea tinde să devină o obișnuință fatală în societatea contemporană, care începe astfel să piardă controlul cu realitatea. Deși manipularea punctuală poate oferi un avantaj imediat, uneori decisiv, într-o conjunctură favorabilă, atunci când se desfășoară permanent și sistematic ea devine o veritabilă forță de distrugere, care nu-l scutește pe cel ce a inițiat-o de efecte nebănuite de retorsiune. Manipularea interzice prin natura sa orice schimb interuman, deoarece este un act antisocial.
CAPITOLUL 1.
STADIUL CUNOAȘTERII PROBLEMATICII
1.1. MANIPULAREA – O REALITATEA OMNIPREZENTĂ A PEISAJULUI COTIDIAN
Manipularea oamenilor reprezintă o realitate omniprezentă și de netăgăduit în zilele noastre. Mai întâi, pentru că astăzi există mijloacele necesare și suficiente (sateliți de comunicații, aparatură de înregistrare, păstrare, prelucrare și transmitere a informațiilor, receptoare radio și de televiziune, tehnică de calcul, mass-media) prin care să se întreprindă în mod eficace o astfel de acțiune. Apoi, tendința oamenilor de a-și domina semenii, de a-și impune voința, sub orice formă sau cale, este mai actuală ca oricând.
Provenit din latinescul manipulus, termenul de „manipulare” este un cuvânt emoțional implicând o purtare tendențioasă sau ascunsă folosită de anumite persoane pentru atingerea unui scop machiavelic. După modul în care este folosit în literatura de specialitate, se poate aprecia că acest cuvânt are conotații diverse, însă rar pozitive.
Manipularea, ca activitate umană, reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod comparabil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul la palierele non-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia.
Ca activitate specific umană, manipularea se regăsește sub diferite forme, cea mai importantă dintre ele fiind manipularea ca relație între două entități distincte, și anume: manipulatorul și manipulatul. Manipulatorul poate fi o persoană, un grup sau o organizație specializată în asemenea activități. Acesta reprezintă sursa care concepe, organizează și desfășoară acțiunile de influențare a celorlalți, folosind metode și tehnici specifice. Ca origine, sursa poate fi autohtonă sau străină. Manipulatul poate fi o persoană, un grup sau o masă de oameni. El reprezintă, de fapt, ținta manipulării și poate aparține populației propriei țări sau altor state, în funcție de situația concretă în care se produce manipularea.
În funcție de criteriul de clasificare utilizat, pot exista mai multe tipuri de manipulare. Astfel:
a) după modalitatea de transmitere a mesajului, distingem:
manipularea orală, realizată prin viu grai, mesajul emis de sursă ajungând direct la ținta cu care este în contact nemijlocit. Bune exemple le reprezintă convorbirile dintre doi oameni care se regăsesc față în față, sau mitingurilor electorale ori de protest, când cineva vorbește și un grup de oameni ascultă. Adesea, manipularea orală acționează direct asupra liderilor de opinie, astfel încât aceștia să devină la rândul lor purtătorii mesajelor transmise de sursă. În ceea ce privește alcătuirea și transmiterea mesajelor către auditoriu, acest tip de manipulare face apel, în principal, la regulile persuasiunii;
manipularea prin text scris, este obținută prin intermediul unui mesaj ce poate fi transmis printr-o scrisoare, un articol de ziar, o revistă sau o carte. Eficacitatea influenței sale asupra țintei este dată de faptul că oferă timp suficient pentru receptarea, analiza și revederea informațiilor oferite. Un alt avantaj constă în faptul că, asupra textului scris se poate reveni ori de cate ori este nevoie, insistând, în grade diferite, asupra unor argumente sau segmente;
manipularea audiovizuală, se poate înfăptui prin: materiale difuzate de emisiunile de televiziune, filme (la cinema sau acasă), Internet (cu toate facilitățile sale). În acest caz, efectele sunt cu mult superioare manipulării prin scris, deoarece, simultan, sunt implicate și auzul și văzul, ceea ce, potrivit cercetărilor în domeniu, sporește volumul informațiilor reținute de o anumită persoană, într-un anumit timp dat; evident, cresc astfel și posibilitățile de influențare a acelei persoane.
b) după amploarea modificărilor aduse situației sociale în care se regăsește ținta, întâlnim:
manipulări mici, obținute prin schimbări minore ale situației sociale;
manipulări medii, constau în modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată, în cele mai multe dintre cazuri;
manipulări mari, influențează întreaga cultură, afectând practic modul de viață a țintei.
c) după metoda de manipulare utilizată, diferențiem:
manipularea informațională, pornește de la premisa că schimbările de opinie, atitudine și, în final, de comportament se realizează prin intermediul informațiilor, mai mult sau mai puțin valide, dar oportune, în sensul satisfacerii nevoii de informare a individului uman;
manipularea economică, după cum și numele o spune, constă în modificarea voluntară a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor unor ținte, prin metode din domeniul economiei. Strict asociată cu acțiunile specifice războiului economic, acest tip de manipulare se folosește de bunuri materiale și servicii de strictă necesitate, deosebit de importante pentru cei vizați, pentru a le influența semnificativ atitudinile și comportamentul, astfel încât acestea să devină conforme cu obiectivele sursei;
manipularea politică, implică modificarea opiniilor, atitudinilor și comportamentului uman de natură politică; este terenul predilect al partidelor politice în căutare de noi membri și susținători ai programelor și ai ideologiei lor. Comportamentul electoral este, de asemenea, vizat de o astfel de manipulare.
d) conform nivelului de pregătire și organizare a manipulării, evidențiem:
manipularea interpersonală, este efectuată de către fiecare individ atunci când, fie nu mai are alte variante optime pentru satisfacerea unor interese, fie aceasta a devenit un mod de viață. Acțiunea manipulatorului îi poate face pe oameni să-și piardă încrederea în ei înșiși, să se simtă destabilizați emoțional, vag vinovați, nu prea siguri că fac ceea ce este într-adevăr corect. Acest comportament este tipic persoanelor puternic egocentrice și narcisiste, care nu sunt obișnuite să conștientizeze ceea ce resimt ceilalți. De altfel, manipulatorul nlor puternic egocentrice și narcisiste, care nu sunt obișnuite să conștientizeze ceea ce resimt ceilalți. De altfel, manipulatorul nu este animat niciodată de un sentiment etic, chiar dacă el afirmă că respectă dreptul celorlalți de a decide, de a gândi și de a acționa liber;
manipularea de masă, presupune manipularea unor grupuri sau mase de oameni, prin metode și tehnici adecvate, de către manipulatori care sunt, la rândul lor, organizați pe grupuri de interese. Este vorba de implicarea activă și consistentă în acest demers ale mass-media, a prelucrării și interpretării tendențioase a datelor și sondajelor de opinie, de punerea în circulație a unor zvonuri, de folosirea liderilor de opinie și a Internetului, ca posesor al unor vaste și foarte diverse informații. Atât modul de înfăptuire a acesteia, cât și natura țintei, o fac să aibă efecte mult mai consistente, de durată și cu o arie de răspândire mai mare decât manipularea interpersonală.
Ca și activitate umană, manipularea prezintă următoarele trăsături: este o formă specială de comunicare; apare într-un context în care se confruntă interese aflate în opoziție; constă într-o strategie de conflict ce tinde să inducă în eroare ținta asupra obiectivului real al interacțiunii; disimulează intențiile reale, evită confruntarea deschisă a intereselor și folosește anumite instrumente de comunicare în așa fel încât, fără știrea partenerului (țintei), dar pe seama acestuia, să dezechilibreze balanța beneficiilor relaționale în favoarea propriilor interese și în dauna intereselor celuilalt; pentru a fi eficace, o intervenție manipulatoare trebuie să rămână neobservată, deoarece numai în aceste condiții manipulatorul capătă putere asupra interlocutorului său.
Literatura de specialitate surprinde opinii divergente privind status-ul și rolul manipulării. Majoritatea autorilor converg către concluzia că manipularea este exclusiv negativă, întrucât este o activitate îndreptată în mod voluntar și conștient spre înșelarea oamenilor, spre determinarea lor să acționeze împotriva propriilor interese, așa cum îi îndeamnă, prin metode și tehnici adecvate, manipulatorii. Unii însă susțin că manipularea ar fi benefică pentru oamenii care nu au puterea dorită și nu pot obține ceea ce urmăresc pe altă cale. Alții, prin recomandările pe care le fac asupra modului de întocmire și redactare a unor materiale scrise, cel mai adesea scrisori de afaceri, îi sfătuiesc pe oameni cum să-și manipuleze semenii pentru a obține ceea ce vor. De fapt, recomandările privind redactarea unor scrisori sau a altor materiale scrise ce vor fi trimise unor parteneri, în vederea rezolvării diferitelor probleme interumane, sunt sfaturi utile și care îndeamnă la un comportament civilizat între oameni și nu la manipulare reciprocă.
Prin urmare, pare mai plauzibil și mai apropiat de realitate ca manipularea oamenilor să fie socotită o activitate dăunătoare relațiilor interumane, climatului psihosocial și manifestării unui comportament etic, decât ceva pozitiv. În concluzie, manipularea este o realitate de care cu toții trebuie să ținem seama în viața de zi cu zi, și ale cărei efecte se impun a fi diminuate prin metode adecvate și flexibile, precum și prin adoptarea unui comportament etic în toate situațiile. În același timp, manipularea nu este atotputernică și de neînvins în societate. De aceea, important este ca fiecare să-și aleagă cu deosebită atenție sursele de informare pentru a putea verifica în mod oportun și operativ ceea ce i se oferă drept informație veridică, autentică de către semenii lor, de către mass-media sau de alți emițători de mesaje, pe de o parte, și pentru a fi în măsură să acționeze liber și conștient pentru atingerea propriilor interese, pe de altă parte.
Problematica manipulării prin mass-media face parte din rândul celor mai controversate subiecte ridicate de rolul contemporan al media. Acest tip de manipulare are loc atunci când ținta o reprezintă publicul, audiența, manipularea fiind realizată de către instituțiile media în scopul de a servi anumitor interese – fie interese proprii, fie interese (care se suprapun cu propriile interese) ale altor instituții (politice, militare, financiare etc.).
1.2. SISTEMUL MASS-MEDIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
În sistemul complex și labirintic al comunicării de masă (care pune în mișcare capitaluri imense, echipamente tehnice sofisticate, resurse umane uriașe, care are ca beneficiari ai produselor sale miliarde de oameni și ocupă o poziție vitală în angrenajul politic al oricărei societăți etc.) nimic nu poate fi simplu și de la sine înțeles. Mass-media au devenit, în lumea modernă, un fel de centru gravitațional în raport cu care se poziționează toate celelalte segmente ale societății: sistemul economic, sistemul politic, sistemul ideologic, sistemul cultural, sistemul tehnologic, sistemele și subsistemele sociale. Cei care fac presa (proprietari, reporteri, editori, prezentatori, animatori, producători etc.) sunt frecvent persoane influente, vedete sau personalități ale vieții culturale și științifice.
În plus, se spune adesea că presa este o „a patra putere": dacă acest lucru este adevărat, atunci nu trebuie uitat faptul că o Putere nu este simplă în exercițiul ei și nu poate fi redusă la (ori explicată prin) banalități care țin de experiența comună. O Putere cere o știință a exercitării ei și o alta, complementară, a analizării și interpretării ei. Varietatea și mobilitatea fenomenelor comunicării de masă (care, de la programul de radio de dimineață până la serialul de seară, de la ziarul ori revista preferată până la CD-ul ascultat în intimitate, de la carte până la Internet, ne invadează fiecare clipă de viață) impun aceste produse și servicii ca lucruri cotidiene, banale, parcă de la sine înțelese; evidența lor ascunde astfel complexitatea sistemului care le stă în spate, creând impresia că tot ceea ce se întâmplă în mass-media este simplu și natural, că aceste lucruri nu cer, pentru a fi înțelese, analize amănunțite, studii, teorii și concepte specifice.
Termenul de mass-media s-a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la masa de consumatori ai acestor forme culturale, și un cuvânt latin (media), în forma sa de plural, care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective. Dacă primul element al construcției este clar, cel de-al doilea reprezintă o sursă de permanente ambiguități (conceptuale și lingvistice).
În toate aceste accepții, o idee rămâne însă constantă: aceea de difuzare a unui produs către mai mulți receptori – media fiind fie suportul, fie tehnica, fie suma instituțiilor, fie toate acestea la un loc, prin care se asigură circulația mesajelor, într-un mod din ce în ce mai rapid, pe arii geografice din ce în ce mai mari, către conglomerate din ce în ce mai numeroase de oameni.
La ora actuală, termenul media are tendința să se rupă de celălalt element al sintagmei, mass, și să acopere, singur aria de semnificații specifice acestei construcții. În ultimii ani, media a generat numeroase construcții derivate; dacă unele dintre acestea au avut un caracter conjunctural și nu au reușit să se impună (vezi formule ca: mediacrație, mediamat, mediamorfoză, mediologie, mediagenie, mediațivitate, supra-mediere), alte construcții lingvistice au intrat deja în limbajul de specialitate, denumind fie anumite realizări ale noilor tehnologii (multimedia, hypermedia, mediatecă), fie anumite activități specifice (mediere și mediatizare).
Elementele componente ale sistemului mass-media pot fi ordonate în diverse categorii, în funcție de criteriul de clasificare folosit:
după suportul pe care este transmis mesajul, putem deosebi media tipărite (cărți, ziare și reviste, afișe) de cele electronice (radio, televiziune, calculatoare);
după modul de achiziționare, distingem produsele cumpărate direct (cărți, ziare, reviste, casete și CD-uri), cele pentru care se plătește o taxă de acces (televiziunea pe unde hertziene sau prin cablu, Internet), cele pentru care nu se plătește un preț direct (radioul și televiziunea comerciale) și cele pentru care se plătește numai pentru unitatea aleasă din ansamblul întregului produs (pay-per-view);
după conținut, se pot separa media de informare de cele de divertisment și de cele de publicitate;
după mărimea publicului care primește aceste mesaje, pot fi identificate media de masă, media de grup (presa de întreprindere, afișele din instituții, televiziunea cu circuit închis) și media individuale (lectorul CD, aparatul de fotografiat, walkman-ul);
după caracteristicile tehnice, limitându-ne la atributele suporturilor, putem diferenția media de difuzare (transmit mesaje: cablu, unde hertziene) și media autonome (traduc semnalele și permit înțelegerea mesajului: radioul, monitorul TV, consola de joc, lectorul laser);
după funcție, există media de informare (stochează și prelucrează date), media de reprezentare (permit lectura mesajelor) și media de distribuție (transmit mesajele);
după modul de corelare a comunicatorilor, avem media off-line – conțin mesaje pe un suport care nu permite comunicarea directă: cartea, ziarul, CD-ul, banda electromagnetică, și media on-line – transmit mesaje, leagă comunicatorii, oferă diverse servicii: ansamblul magistralelor informației.
În prezent, în peisajul comunicării de masă, pe lângă tipurile tradiționale de media au apărut și s-au impus forme noi de comunicare – așa-numitele media noi. Acestea combină elemente textuale și grafice (specifice, până de curând, presei scrise) cu sunete și imagini în mișcare (tipice audiovizualului tradițional), cu imagini de sinteză și cu facilitățile tehnologice oferite de calculatoare, generând produse care, prin unitățile componente, sunt similare cu cele din mass-media „clasice", dar care, prin modul de asamblare și de utilizare (caracterul interactiv), sunt total diferite. Frecvent, noile media sunt denumite cu termenul generic multimedia.
Dintr-o perspectivă sintetică, mass-media (sau formele clasice ale comunicării de masă) se referă la instituțiile sociale care se ocupă cu producerea și distribuția cunoștințelor și care se disting prin următoarele caracteristici: folosirea unor tehnici (relativ) avansate pentru producția de masă și distribuirea mesajelor; organizarea riguroasă și reglementarea socială a activității lor; trimiterea mesajelor către audiențe (în mod potențial) foarte mari, care sunt necunoscute comunicatorului și libere să-i preia mesajele sau să le refuze.
Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcții), de influențe precise (efecte) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (roluri). În limbajul uzual și chiar în unele lucrări de specialitate, termenul funcție cumulează frecvent cele trei posibilități enumerate mai sus. Dintr-o asemenea perspectivă funcționalistă, mass-media, ca parte a ansamblului social, răspund anumitor necesități și îndeplinesc, în consecință, anumite funcții:
Funcția de informare, se referă la nevoia indivizilor și grupurilor de a controla mediul înconjurător. Oamenii evaluează, pe baza informațiilor pe care le primesc prin mass-media, importanța evenimentelor ce ar putea să-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendințe ale vieții economice, sociale sau politice și iau, în cunoștință de cauză, anumite decizii;
Funcția de interpretare. O știre nu este numai o sumă de informații; o știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații. Altfel spus, conținutul unei știri sintetizează informațiile respective și semnificațiile atribuite lor; textele jurnalistice oferă atât datele concrete, cât și înțelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor prezentate. Așadar, o dată cu faptele, ele oferă și o interpretare a acestora;
Funcția de legătură. Consumând produsele mass-media, milioane de oameni se găsesc legați prin nenumărate fire nevăzute: fiind expuși constant acelorași mesaje, ei ajung să împărtășească aceleași valori și reprezentări culturale, să posede cunoștințe asemănătoare, să gândească prin informații, idei, povești și simboluri analoage.
Funcția de culturalizare. În prezent, prin conținuturile distribuite de mass-media, circulă și se fixează normele de comportament general acceptate, altfel spus „convențiile tacite” ale unei societăți. Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcția de a confirma, de a întări normele unei societăți, chiar și atunci când prezintă comportamente deviante și acțiuni de încălcare a normelor curente.
Funcția de divertisment. Toate aceste produse mass-media răspund nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut și timpul rămas la dispoziția individului pentru orice fel de alte activități a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber.
1.3. CARACTERUL ACTUAL AL CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR
Nici o societate omenească, din câte se cunosc până acum, nu s-a dezvoltat și nu se dezvoltă linear. Viața unei societăți cunoaște momente simetrice, disimetrice și asimetrice, evoluții rapide și stagnări, progrese și regrese, situații normale, dar și anormalități, crize și conflicte. De aici nu rezultă că fenomenul crizelor și conflictelor reprezintă o fatalitate, că oamenii sunt complet neputincioși în fața lui și trebuie să se resemneze, ci doar o realitate socială, politică, economică, informațională, militară etc. de care trebuie să se țină seama și care poate fi ameliorată și chiar controlată.
Este posibil ca oamenii să nu mai fie victime inconștiente și, adesea, indiferente ale crizelor și conflictelor, ci să folosească aceste fenomene pentru a-și ameliora propria condiție, pentru a grăbi procesele de modernizare și a prelungi perioadele de prosperitate și de stabilitate. Deja omenirea și-a format unele abilități în ceea ce privește gestionarea crizelor și conflictelor și, deși nu a reușit să rezolve pe deplin problema conflictualității, a realizat, totuși, pași importanți în prevenirea unor crize și conflicte militare de mare amploare. Tratatele și acordurile privitoare la asigurarea păcii și securității planetei, la neproliferarea armelor de distrugere în masă, la interzicerea minelor și altor mijloace de distrugere a ființei umane, la controlul armamentelor, activitatea Organizației Națiunilor Unite și a altor organizații de securitate constituie expresii ale efortului omenirii de a pune sub control fenomenul conflictualității.
Din păcate, fenomenul evoluează, iar măsurile de securitate economică, socială și militară țin cu greu pasul. Vulnerabilitățile cresc o dată cu dezvoltarea societăților, simetric cu pericolele și amenințările, apar altele noi, de cele mai multe ori, în mod aleatoriu, greu de anticipat și de contracarat. Cu toate acestea, fenomenul crizelor și conflictelor trebuie studiat, analizat, înțeles și pus sub control. Toate instrumentele cunoașterii trebuie puse în slujba analizei și soluționării crizelor și conflictelor.
Definițiile date crizelor sunt numeroase și, în marea lor majoritate, foarte pertinente, criza fiind porțiunea de traiectorie urcătoare din imediata vecinătate a vârfului acesteia, sau chiar vârful, punctul culminant al unei evoluții. Crizele reprezintă etape sau momente extrem de dificile ale raporturilor politice, economice, sociale și chiar culturale și apar ca urmare a unor mari acumulări de tensiuni, a unor disfuncționalități, adesea cronice, pe fondul deteriorării situației generale sau în intervalele care marchează trecerea de la ordinea existentă, considerată a fi perimată, restrictivă, nefuncțională, depășită, la o nouă ordine mondială. Desigur, nu toată lumea este de acord cu o altfel de trecere, pentru că nu toată lumea are aceeași percepție și aceleași interese, iar această stare se caracterizează prin creșterea spațiilor de confruntare în toate planurile – politice, economice, culturale și ideologice –, societatea omenească devenind astfel fragilă și extrem de vulnerabilă.
Pe de altă parte, în teoriile comunicării, conflictul este considerat o formă de comunicare, la fel cum este asocierea sau cooperarea. Acceptând o definiție generală, conflictul este un tip de interacțiune caracterizat prin stări antagoniste sau ciocniri de interese, idei, politici, programe și persoane sau alte entități. Conflictul armat implică un anumit sistem militar, de obicei sistemul militar al unui stat. Dezvoltarea inegală a lumii, existența unor variabile mari în spațiul de construcție al strategiilor de securitate, ca și diversitatea enormă a intereselor au avut ca efect creșterea numărului de confruntări asimetrice. În esență, conflictul asimetric este un mijloc prin care o parte (o armată) inferioară caută să obțină avantaje față de un adversar mai puternic, sau acela prin care o armată superioară caută să obțină rapid victoria fără pierderi sau cu pierderi cât mai mici.
Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate, pre-criză, criză și conflict, în timp ce conflictele trec prin următoarele etape: pre-conflict; conflict; post-conflict. Însă trecerea de la normalitate la anormalitate nu este totdeauna sesizabilă la timp. De fapt, nu există un anume tip al acestei treceri, întrucât normalitatea nu este lineară, iar variațiile în evoluția fenomenelor și proceselor politice, economice, sociale, informaționale și militare se încadrează în limite destul de mari, ele însele variabile de la o societate la alta, de la o țară la alta, de la o etapă la alta. De aceea, trecerea de la normalitate la anormalitate nu cunoaște un prag critic, adică o linie de despărțire clară și distinctă. Anormalitatea poate fi sesizată foarte târziu, când situația deja se complică.
Așadar, între normalitate și anormalitate nu există, practic, un hiat sau un interval de timp în care ar trebui făcut neapărat ceva. Anormalitatea este mai mult decât o simplă degradare a normalității, este o stare în care lucrurile bune se amestecă cu cele rele, iar indicatorii de stare înregistrează variații foarte mari, așa cum înregistrează aparatele sofisticate indicatorii de stare ai unui organism care se îmbolnăvește. De fapt, trecerea de la starea de normalitate la anormalitate, și apoi revenirea la normalitate, poate fi reprezentată, în funcție de parametrii durată și intensitate, prin graficul propus în Anexa nr. 1.
Începutul de secol nu a modificat filosofia, fenomenologia și fizionomia crizelor politice, militare și politico-militare. De fapt, nu există crize militare în sine, ci toate crizele din domeniul militar sunt de sorginte politico-militară. Totdeauna există o situație, o conjunctură sau o decizie politică de unde își extrage substanța o disfuncționalitate de ordin militar care generează o criză în sistem. De regulă, crizele și conflictele apar atunci când sistemele sau acțiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate celelalte resurse și se apelează la ultima forță care ar putea scoate politicul din dificultate, forța militară. Numai că nu totdeauna o astfel de soluție este și cea mai bună, deși, uneori, devine singura.
O situație conflictuală este, în mod axiomatic, un moment de mare importanță pentru societate și ajunge, în mod necesar, în atenția mass-media. Rolul media variază în funcție de natura crizei sau a conflictului, precum și în funcție de natura societății în care acestea se petrec. Dacă acceptăm că existența stărilor de criză reprezintă una din caracteristicile structurale ale societății moderne și faptul că media sunt agenții comunicării sociale prin care o criză este făcută publică, atunci relaționarea mass-media – criză/conflict devine un factor cheie în însăși menținerea democrației.
CAPITOLUL 2.
MANIPULAREA PRIN MASS-MEDIA
ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ
2.1. ASPECTE FAVORIZANTE ALE ACȚIUNII DE MANIPULARE
2.1.1. Denaturarea informației
Analiștii din domeniul comunicării avertizează că mecanismul comunicațional în timp de criză, însoțit de o reîntoarcere a monopolurilor, îi îngrijorează pe drept cuvânt pe cetățeni. Scepticismul, teama, neîncrederea, sunt sentimente dominante în ultimul deceniu cu privire la mijloacele de difuzare a informațiilor. În mod confuz, fiecare simte că ceva nu mai merge în funcționarea generală a sistemului mass-media.
Această stare de sprint este generată de iluzia, ce mai persistă încă, potrivit căreia sistemul media are numai rolul fundamental de a reprezenta realitatea. În această accepție, doar reprezentarea, oglindirea unui ce preexistent este luată în considerare, fiecare om așteptând de la media să restituie o copie după modelul pe care viața îl pune la dispoziție. Realitatea mediatică de astăzi ne pune însă în fața funcției de constituire, de construire a realității, pe care o manifestă astăzi informația. Ea nu mai este o oglindă neutră a unui dat ce premerge, deoarece informația este implicată definitiv și substanțial în acest dat, configurându-l după propria sa finalitate.
Iată de ce putem afirma că astăzi, noțiunile de bază ale media s-au schimbat, astfel încât manipularea opiniei publice a devenit mult mai ușor realizabilă, în special în situații de criză. Conceptul de informație s-a transformat, reclamând următoarele modificări:
Informația implică, recent, furnizarea nu numai a descrierii precise și verificate a unui fapt, a unui eveniment, ci și un ansamblu de parteneri contextuali care să permită cititorului să-i înțeleagă semnificația profundă. Sub influența televiziunii însă, în special a concepției sale de informare (transmisia în direct și în timp real), a informa înseamnă acum a înfățișa istoria în desfășurare. Astfel, s-a stabilit iluzia că a vedea înseamnă a înțelege. O asemenea concepție conduce la fascinația pentru imagini transmise în direct, cererea încurajând oferta de documente false, reconstituiri, manipulări și mistificări.
Actualitatea. Televiziunea, prin impactului imaginilor sale, este cea care impune alegerea evenimentului semnificativ, constrângând astfel presa scrisă să o urmeze. Se instalează așadar ideea că importanța evenimentelor este proporțională cu bogăția lor de imagini. Un eveniment care poate fi arătat în direct este mai remarcabil decât cel care rămâne invizibil și cu o importanță abstractă.
Timpul informației s-a micșorat în mod considerabil prin apariția și dezvoltarea Internet-ului. Presa cotidiană pare demodată, aflându-se, prin forța lucrurilor, în întârziere față de data producerii evenimentului.
Verificarea informației. Un fapt este adevărat sau nu, nu fiindcă se conformează unor criterii obiective, riguroase și atestate de sursă, ci pur și simplu pentru că celelalte medii de informare repetă sau confirmă aceleași informații. Repetiția se substituie demonstrației, iar informația este înlocuită cu confirmarea. Tendința este, evident, una periculoasă, mai ales dacă avem în vedere și apariția noilor monopoluri informaționale sau a trusturilor internaționale de media.
Prin urmare, informația actuală a devenit un produs denaturat și, prin analogie, procesul de informare a devenit parțial manipulant. Scopul manipulării informației prin mass-media, în timp de criză, îl reprezintă servirea propriilor interese care, de cele mai multe ori, coincid (cu) sau sunt parte a unor interese mai largi, care aparțin, de obicei, unor instituții puternice, politice, militare sau economice.
Denaturarea informației conduce, în mod logic, la denaturarea mesajelor transmise pin intermediul media. Funcțiile și calitățile clasice ale mesajului (consistență, relevanță, exactitate, oportunitate, accesibilitate) tind să fie înlocuite de către următoarele funcții, specifice mesajului manipulant:
cognitivă sau denotativă: este centrată asupra contextului mesajului;
expresivă: este orientată asupra emițătorului și vizează atitudinea acestuia cu privire la ce spune;
conotativă sau persuasivă: este orientată spre efectele urmărite asupra țintei;
redundantă: pune accentul pe canalul de comunicație și pe sursele care transmit mesajul;
metalingvistică: este centrată pe verificarea funcționării mesajului.
Tendința globalizării informației publice oferă câmp deschis intermediarilor, ce se specializează în a folosi comunicarea, urmărind scopuri care o afectează în mod iremediabil. De asemenea, utilizarea posibilităților deschise de cercetare științifică produce noi canale de comunicare, care modifică din ce în ce mai mult nu doar posibilitățile de receptare, dar și modalitățile de procesare și conservare a informațiilor.
Dacă autonomia funcțională a oamenilor este dependentă de capacitatea lor de a evalua informațiile cu care operează, evoluțiile menționate produc situații existențiale noi, care nu înlesnesc posibilitățile de evaluare și decizie. În aceste condiții, sistemul mass-media ridică provocări de natură etică specialiștilor în acest domeniu, provocări în fața cărora aceștia nu trebuie să rămână indiferenți.
2.1.2. Medierea, sau reconstruirea realității
Mediatizarea se referă, în sens brut, la procesul prin care informațiile sunt difuzate, sunt transmise și capătă, prin acest proces, un caracter public, devenind știri de interes și relevanță imediată. De acest fenomen se ocupă, în societățile moderne, mass-media. Există însă și o rețea secundară de transmisie, ca rezultat al faptului că aceia care au primit inițial informația prin mass-media o transmit și altora cu care au contacte personale. Structura acestor contacte personale coincide, în mod normal, cu aceea a relațiilor sociale existente: familie, prieteni, vecini, colegi de serviciu. Viteza și extinderea difuzării secundare depind de natura știrilor, care determină și măsura în care forma de contact deviază de la rețelele sociale deja stabilite. Cu cât știrea este mai relevantă și mai interesantă pentru mai multe persoane, cu atât difuzarea sa este mai rapidă și mai largă, iar rețeaua de contacte mai îndepărtată de structurile existente.
Nu toate crizele sunt mediatizate. Media însele, oricum, constituie un teren contestat în ceea ce privește conceptualizarea, definițiile și transformarea societății și democrației în diferite părți ale lumii. Cu atât mai contestată și contradictorie apare relaționarea lor cu crizele politice sau militare.
Difuzarea primară, inițială, este asigurată, așa cum spuneam, de mass-media. Instituțiile media sunt angajate în producerea, reproducerea și distribuirea informației și a cunoașterii în sensul cel mai larg al seturilor de simboluri care își găsesc referința în experiența vieții sociale. Informația și cunoașterea mediatizată modelează percepțiile oamenilor despre lumea înconjurătoare, dau sens experiențelor lor, contribuie la îmbogățirea informației și cunoașterii din trecut și la asigurarea continuității înțelesurilor curente din societate.
În acest fel, modelele și structurile mediului nostru simbolic din care fac parte deopotrivă informații, idei, credințe etc., sunt adesea influențate și determinate de felul în care mass-media ni le oferă. Media inter-relaționează simbolurile lumii în care trăim și dau coerență elementelor sale disparate. În timp ce fiecare individ sau grup de indivizi are o percepție unică asupra lumii și experiențele sale unice, o precondiție a vieții sociale organizate este dată de existența unei percepții comune a realității, iar mass-media contribuie la această percepție comună probabil mai mult decât alte instituții, prin caracterul lor continuu, zilnic, neîntrerupt, chiar dacă impactul lor este unul gradual și neconștientizat.
O altă latură a mediatizării se referă, așa cum rezultă chiar din cuvântul propriu-zis, la rolul de mediere al mass-media, mediere între realitatea socială obiectivă și experiența personală. Mass-media sunt intermediari și mediatori în câteva sensuri: ele intervin adesea între noi (ca și consumatori sau receptori) și acea parte a potențialei experiențe care se află dincolo de percepția sau contactul nostru direct; ele intervin între noi și alte instituții cu care avem de-a face – justiție, industrie, politică, stabilind totodată și o legătură între aceste diferite instituții; media ne oferă adesea materialul pentru a ne forma percepții față de alte grupuri, organizații sau evenimente pe care, prin contacte nemijlocite, nu avem cum să le cunoaștem.
În general, suntem capabili să cunoaștem relativ puțin din experiența directă. Legăturile noastre chiar cu propria societate în care trăim și contactele noastre cu guvernul sau cu liderii politici sunt bazate pe informațiile difuzate și pe cunoștințele derivate din mass-media. La fel, percepțiile noastre despre grupurile din societate cărora nu le aparținem sau pe care nu le putem observa direct sunt, în mare parte, conturate de mass-media. Este adevărat, nu suntem în totalitate dependenți de informațiile sau de impresiile oferite de media, dar, în practică și pentru cei mai mulți oameni, nu există sau nu pot fi utilizate la scară largă posibilități alternative.
Această problematică a generat numeroase discuții și a dat naștere la numeroase paradigme și teorii. În general, media sunt văzute ca intermediari prin care sunt transmise mesaje de la niște surse către o audiență (public). Poziția intermediară a media este rareori definită ca fiind una neutră (în acest caz media fiind considerate drept simple canale de transmitere a mesajelor), și adesea ca fiind una activă (în acest caz media îndeplinind rolul de gatekeeper, adică de „paznic al porții" prin care intră și ies informațiile care urmează a fi transmise publicului). În acest al doilea caz, media au funcția de selector (filtrare și control) al informațiilor și al mesajelor comunicate.
Multe lucrări de specialitate vorbesc despre construirea socială a realității de către jurnaliști și despre faptul că știrile sunt fabricate, sau manufacturate de către aceștia. Astfel de aprecieri au fost considerate de către jurnaliști drept acuze la adresa practicii jurnalistice în ansamblu. Ei argumentează că jurnaliștii, prin munca lor, prezintă și raportează faptele care se produc în lume, reproducându-le exact așa cum s-au întâmplat. Sigur, apar și „intervenții" ale gazetarilor, recunosc ei, însă acestea nu sunt regulate, ci ocazionale, cum ocazionale sunt și știrile bazate pe senzațional. Niciodată, însă, susțin vederile pro-jurnalism, un jurnalist responsabil nu falsifică realitatea prin intermediul știrilor.
Aceste controverse au generat noi dezbateri. S-a pus problema similitudinii, respectiv a diferențierilor conceptuale în ceea ce privește falsificarea realității versus construirea realității. Sociologii comunicării tind să cadă de acord că a construi realitatea prin știri nu înseamnă, neapărat, și a o falsifica. Construirea sau „facerea" realității este, de fapt, evidentă în munca și în produsul muncii jurnaliștilor. Prin însăși menirea lor, ei transcriu realitatea, scriu în cuvinte istorisiri care reproduc realitatea. Nici oficialii guvernamentali, nici oamenii de cultură, nici realitatea propriu-zisă nu se transformă pe sine, în mod magic, în semne alfabetice, ci jurnaliștii, prin însuși rostul muncii lor, compun literar povestirile pe care noi le numim știri.
Problema nu este, deci, aceea dacă realitatea este sau nu mediată. Se recunoaște unanim acest lucru. Problema este, de fapt, cât de fidelă sau de nemodificată rămâne realitatea după ce trece prin mecanismele medierii. Analiștii din domeniu tind să-și omogenizeze părerile și să recunoască faptul că realitatea prezentată de jurnaliști și de mass-media nu are cum să nu fie mediată. În general, imaginile oamenilor despre lume sunt unele mediate și, în consecință, manipulante.
2.1.3. Subiectivismul în practica jurnalistică
Studii recente demonstrează că în situații de criză se produce un amestec ciudat de utilizare a procedurilor de rutină și de aplicare a unor modalități de lucru atipice. Deoarece sunt supuși la mai multe presiuni decât de obicei (presiunea timpului, a concurenței cu celelalte instituții mass-media, a costurilor, a publicului, a oficialităților), jurnaliștii sunt obligați să găsească soluții de compromis pentru a realiza, totuși, produsul mediatic în ritmul și în formele sau genurile obișnuite.
După Dan Berkowitz, prima reacție a jurnaliștilor atunci când află de declanșarea unei crize este surpriza, și apoi entuziasmul. Într-o a doua fază, ei decid să ofere știrilor de non-rutină un tratament mai bun decât al știrilor de rutină, schimbând structura produsului. Pe măsură ce criza avansează, jurnaliștii încep să caute resurse suplimentare (personal disponibil, fonduri de deplasare, material documentar, spațiu și timp publicistic), pentru a putea strânge cât mai multe informații despre evenimentele respective. În final, jurnaliștii, făcând apel la metafore uzuale, la clișee culturale acceptate de public, la amănunte cu caracter senzațional sau la elemente cu caracter dramatic, selectează datele care oferă o versiune adecvată și care răspunde așteptărilor publicului lor.
O altă cercetare demonstrează că în faza inițială a unei crize, când un val de mesaje necoordonate este trimis, presa devine centrul de colectare a informațiilor care, prin rapiditatea cu care distribuie știrile, contribuie la coordonarea activităților de interes public și la calmarea audiențelor. În fazele ulterioare ale crizei, mass-media încearcă să corecteze erorile și să pregătească publicul pentru a face față consecințelor crizei.
Studiind de mai multă vreme modul de producere a știrilor și de selectare a subiectelor în redacțiile ziarelor, David White a observat o anumită consecvență în respingerea anumitor știri. Motivele respingerii unor subiecte erau uneori vagi. Ele putea fi de ordin tehnic (cum ar fi „lipsa spațiului”), profesional („știrea a fost scrisă inadecvat”) ori, chiar, explicit politic („informația nu face decât propagandă subiectului”). White a observat că peste 80 din 423 de cazuri de respingere aveau motive explicit politice. Din studiul său, White trăgea concluzia unei subiectivități ridicate, atât în procesul de selectare a știrilor, cât și în conținutul lor, subiectivitate bazată pe experiența și pe propria viziune a acestuia asupra comunicării și asupra modului în care trebuie să arate o știre.
Aparentele norme de obiectivitate nu fac decât să mascheze legătura dintre practicile de prezentare a știrilor și contextele economice, organizaționale și politice existente în momentul crizei. Totodată, aceste norme dau presei o aură de instituție socială independentă. Mai mult, chiar dacă practicile de reportaj actuale distorsionează conținutul politic al știrilor, ele sunt încadrate într-un mod convenabil în codul obiectivității, fără a lăsa să se întrevadă efectele lor politice.
O altă cercetare consacrată comportamentului jurnaliștilor în situații de criză identifică următoarele mecanisme procedurale întrebuințate de către aceștia, mecanisme care au ca efect, în ultimă instanță, manipularea opiniei publice:
schimbarea structurii obișnuite a produsului mediatic;
angrenarea întregului personal disponibil în relatarea evenimentului;
scăderea rolului editorilor în selectarea și distribuirea știrilor;
creșterea activității de furnizare de informații a unor instituții și persoane care, în mod obișnuit, nu au această funcție;
utilizarea masivă a unor informații neverificate;
căutarea insistentă a unor surse oficiale sau a unor persoane cu prestigiu, pentru a confirma sau a comenta acel eveniment.
Numeroase alte analize întăresc convingerea că, în situații de criză, jurnaliștii acționează conform unor strategii-tip, generate atât de presiunile organizaționale, cât și de presupunerile lor referitoare la interesele și vocabularul cultural specifice publicului. În esență, chiar și când au de-a face cu evenimente de non-rutină, jurnaliștii sunt capabili să-și îndeplinească sarcinile într-un mod mai mult sau mai puțin de rutină. Totodată, jurnaliștii recurg la două modalități de „tipizare”: una organizațională, bazată pe încercarea de a aplica aceleași proceduri de lucru ca și în momentele de rutină, și una tematică, bazată pe încadrarea evenimentului respectiv într-unul dintre stereotipurile narative existente în vocabularul profesiei.
Profesionalismul jurnalistic este, de cele mai multe ori, văzut în strânsă legătură cu credibilitatea surselor. Pentru cei care practică jurnalismul, aspectul major în a fi un bun profesionist îl reprezintă modul în care sursele informațiilor pe care le transmit sunt demne a fi credibile și verificabile, de a exprima puncte de vedere credibile. Din acest motiv, profesionalismul funcționează, uneori, în domeniul jurnalistic, ca o apărare continuă împotriva atacurilor din afară, ca un maraton al colectării de informații din surse sigure.
Însă nu numai oficialii influențează conținutul și formulele de abordare a știrilor, întrucât chiar și organizațiile media au regulile lor de cenzură și constrângere a propriilor jurnaliști. Întotdeauna există presiuni din partea editorilor în privința modului de acoperire a unui subiect, de redactare și difuzare a știrilor. Astfel de presiuni sunt efective datorită convingerii editorilor-șefi că ei au experiența și știința necesară difuzării informației. În acest fel, există anumite reguli nevăzute, specifice fiecărei redacții, care determină linia de bază pentru redactarea știrilor zilnice. Ghidarea după astfel de reguli de formulare și standardizare devine metoda cea mai eficientă și mai ușor de apărat în ceea ce privește structurarea informației transmise.
Această cenzură din partea organizației, a superiorilor (editorilor) este cu atât mai evidentă în timp de criză. În astfel de situații, editorii de știri, care stau în redacții, sunt cei care comandă ce știre este difuzată sau nu, pentru că ei cred că, prin intermediul computerelor și al televiziunii prin satelit, văd și știu ca și ar fi în mijlocul evenimentelor. În aceste condiții, reporterii de pe teren, ei înșiși cei de la fața locului, și care știu mult mai multe decât superiorii sau editorii lor, nu pot să decidă nici cantitatea, nici conținutul informațiilor care se difuzează.
2.2. TEHNICI SPECIFICE DE MANIPULARE
În momentele de criză, oamenii experimentează stări de neliniște, teamă și dezorientare, iar apelul la mass-media, ca factor de regăsire a echilibrului (prin distribuția de informații), este mult mai intens.
Această dependență este deosebit de accentuată în special în zonele metropolitane unde, atât informațiile privind viața politică și economică, cât și cele de orientare în cotidian, vitale pentru bunul mers al existenței zilnice, sunt greu accesibile prin canalele uzuale de comunicare interpersonală sau instituțională. În acest fel, cu cât societățile sunt mai industrializate, mai urbanizate și mai complexe, cu atât crește dependența indivizilor de mass-media.
Deși se apreciază că fiecare criză este unică în felul său, există însă un set de caracteristici comune tuturor crizelor:
Surpriza: cu toate că opinia publică speră să nu se confrunte niciodată cu o criză, ea se produce de cele mai multe ori pe neașteptate, fără nici un fel de semn care să-i anunțe iminența.
Insuficiența informațiilor: este o caracteristică ce capătă aspecte cronice și care întreține starea de tensiune. Presiunea timpului și multitudinea problemelor ce trebuie soluționate pot copleși forțele implicate, favorizând scăparea de sub control a situației.
Viteza informării și deteriorarea calității sale: ca urmare a accelerării evenimentelor și a modului de a le trata, apare o neconcordanță între evenimente și tratamentul mediatic al acestora.
Pierderea controlului: are implicații grave asupra efectelor imediate, iar pe termen mediu și lung asupra structurii implicate, ca urmare a scurgerii informației pe toate canalele posibile și imposibile.
Panica: este antrenată în mare parte de surpriză, dar și de lipsa unui plan de acțiune.
Vizibilitatea maximă: atât datorită evenimentului în sine, cât și datorită mediatizării intense, toată lumea va urmări derularea faptelor și va monitoriza fiecare mișcare.
Limitarea orizontului de acțiune: efect cumulat al mai multora dintre factorii menționați, acesta ne determină să ne concentrăm numai asupra perspectivei imediate. A răspunde articolelor de presă nefavorabile devine o prioritate consumatoare de timp și de resurse umane. Mai mult, acest lucru nu va face decât să prelungească inutil abordarea problemei în presă.
Principale tehnici de manipulare prin mass-media, folosite în mod curent în situațiile de criză, sunt:
1. Selecționarea știrilor – este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserție a influenței în spațiul informațional, deoarece criteriile de selectare aparțin deja celor care dețin o anumită influență în structura socială. Este evident că aceștia vor selecta numai informațiile care nu le lezează interesele.
2. Orientarea știrilor – se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale mesajului inițial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informațional. În acest sens, redactarea știrilor trebuie să țină cont de faptul că, realității prozaice, publicul îi preferă o imagine mai tonică. În consecință, știind că nu trebuie să se opună publicului, cei care le redactează au o proiecție simplă, conținând formulări familiare, chiar și pentru fapte deosebit de grave, accesibilitatea acestora fiind asigurată. De asemenea, redactorii au obligația de a controla stilistic conținutul, astfel încât acesta să mulțumească așteptările publicului larg.
3. Plasarea știrilor – vizează dimensionarea axiologică a conținutului, în funcție de pagina pe care este plasată știrea sau de locul atribuit acesteia într-o emisiune. Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta în sfera evenimențialului, în timp ce un eveniment autentic, dar defavorabil puternicilor zilei, prin distribuire pe ultimele pagini, contribuie la aruncarea lui în anonimat, opinia publică urmând, în mod automat, acest curent impus.
4. Influențarea prin titluri – se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului constituie o evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicației. Caracterele alese indică și importanța lor pentru editori, importanță ce se transferă și publicului.
5. Alegerea evenimentelor care determină un flux comunicațional cu mare putere de influențare. Spre exemplu, abordarea întregii activități a unui lider în contextul statusului de prestigiu a ramurii de activitate în care s-a afirmat, contribuie la discreditarea lui într-o manieră aparent reverențioasă, dar eficientă.
6. Selectarea fotografiilor în presa scrisă, precum și explicațiile care însoțesc fotografiile, pot afecta semnificativ atitudinea publicului față de conținutul din imagini. O modalitate de denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase alături de imaginea unei persoane care nu beneficiază de o „presă bună” în momentul respectiv. Simpla vecinătate poate induce în percepția cititorului o echivalența valorică deosebit de remanentă în fondul aperceptiv și cu impact asupra aparițiilor publice viitoare ale persoanei respective.
7. Editorialul, prin orientarea inerentă editorialistului, poate contribui nu numai la afirmarea unei personalități, ci și la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtășește punctul de vedere al editorialistului respectiv. Într-o situație de criză, editorul rezumă în ochii cititorului o scară de valori, necesară orientării în succesiunea rapidă a evenimentelor deosebit de schimbătoare. Efectul acestei situații îl constituie cultivarea comodității cititorului, care începe să vehiculeze idei și opinii care nu-i aparțin, dar cărora, însușindu-și-le din editorial, le acordă aparența girului obiectivității, pe care media îl pretinde în ansamblul ei.
8. Producerea și difuzarea informațiilor tendențioase – ocupă un loc aparte în manipulare în timp de criză.
Informația manipulantă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea, fie cu minciuna. Studii recente au clarificat faptul că eroarea se definește numai ca o neadecvare în raport cu realitatea, în timp ce minciuna este o neadecvare față de adevăr. Cum obiectivul îl constituie manipularea, dezinformatorul folosește chiar și calomnia sau minciuna, atunci când acestea se dovedesc a-i sluji interesele. Ca principale fațete ale minciunii, literatura de specialitate propune următoarele:
dozajul savant de jumătăți de adevăr cu jumătăți de minciună, primele determinând acceptarea celorlalte, și acestea cu atât mai ușor cu cât opinia publică este neutră sau deja partizană;
minciuna absolută, adesea eficace datorită enormității sale;
contra-adevărul, neverificabil datorită lipsei de martori;
minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează să prezinte informația în tot contextul ei;
valorificarea detaliilor, în special întâmplător în detrimentul esențialului estompat în mod savant;
amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor echivalente, care, într-o anumită variantă, vor putea fi condamnate cu ușurință, folosind o ilustrare adecvată, chiar dacă este abuzivă;
reminiscențe false sau comparații nejustificate;
minciuna înecată într-un noian de informații, existând posibilitatea de a fi regăsită ulterior pentru a servi drept punct de referință;
citate aproximative sau trunchiate;
afirmații făcute pe un ton angelic, dezinvolt sau indignat;
extragerea apocaliptică a unui fapt accesoriu și fără importanță, în
numele unor principii morale;
slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatore;
etichetarea interlocutorului, atribuindu-i o pretinsă apartenență la un anumit sistem de idei ce poate fi respins mai ușor decât discutarea în detaliu a argumentelor veritabile prezentate;
forma superioară a utilizării manipulative a minciunii rămâne însă spunerea adevărului, lăsându-se să se înțeleagă că este minciună, sau negarea unei afirmații, în așa fel încât interlocutorul să creadă că, de fapt, este aprobată de cel ce o formulează și o emite.
Totodată, informația manipulantă poate fabrica opinia publică printr-o serie de procedee specifice: selectarea informațiilor; amputarea informației; modificarea contextului (prin izolarea informației de contextul ei real); amalgamarea informației cu altele care nu au nici o legătură cu ea, dar care o descalifică; crearea unui fals context fabricat, subliniind ceea ce este secundar în defavoarea esențialului; difuzarea știrilor false care se fac ecoul rumorii imaginare lent dezmințite; „normalizarea" evenimentelor spontane și prezentarea lor în cei mai familiari și tradiționali termeni (în acest caz informațiile par adevărate sau cel puțin acceptabile prin apelarea la credințele, prejudecățile și superstițiile existente); prezentarea situațiilor de criză în termeni aleși cu grijă de către instanțele politice implicate, făcându-se o analiză minimă a istoriei și a contextului instituțional în care se întâmplă evenimentele.
Mai mult, un studiu în domeniul comunicării stabilește cele zece reguli ale manipulării informației la televiziune, reguli utilizate frecvent în situații de criză:
1. Se comentează ceea ce se așteaptă și ceea ce trebuie comentat;
2. Informația cu adevărat orientată, de obicei informația favorabilă, nu are nevoie de comentariu, ea se sprijină doar pe alegerea adjectivelor potrivite și pe un subtil joc al contrastelor;
3. Folosirea „artei tăcerii", adică informațiile care nu convin, sau informațiile jenante, sunt eliminate;
4. Așezarea știrii incomode acolo unde nimeni nu se mai așteaptă, difuzarea ei astfel încât să nu o mai urmărească nimeni (când informația se epuizează rapid iar telespectatorul ascultă mai mult vocea prezentatorului);
5. Folosirea unui jargon economic sau sociologic sofisticat, ceea ce duce la o regulă sau un „truc" de genul: „de ce să vorbești simplu când poți să te exprimi complicat?";
6. Concurența cu presa tipărită impune regula de a nu da informația completă decât dacă ziarele au difuzat-o deja;
7. Regula supunerii la putere presupune ca postul de televiziune să nu se compromită, prin informațiile transmise, dacă guvernul este deja compromis; de asemenea o regulă nescrisă este aceea de a menționa întotdeauna numele unui ministru;
8. Regula „punerii în valoare" înseamnă a nu prezenta decât oral, iară imagini, știrile importante și a-și face o obligație din a filma ceea ce nu prezintă nici un interes;
9. Prezentarea evenimentelor semnificative doar dacă au loc în străinătate;
10. În fine, ultima regulă a manipulării prin televiziune admite că masca de obiectivitate a informației manipulate o preface în ceva plictisitor și neinteligibil, care poate conduce la depolitizarea cetățenilor.
Consumul zilnic de informație, cu diferențele inerente, cantitative și calitative, de la un individ la altul, de la o comunitate la alte, reprezintă o obișnuință, o necesitate de la sine înțeleasă și a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulțumire și chiar nesiguranță.
Însă virtuțile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor sunt schimbate, o realitate de ordinul evidenței căpătând cu totul alte dimensiuni față de cele care îi sunt proprii. Astfel, albul se transformă pe neobservate în negru și acesta în alb.
2.3. MEDIA, INSTRUMENT DE MANIPULARE
2.3.1. Rolul contradictoriu și schimbător al media în situații de criză
În situațiile de criză în care este angajată direct provocarea autorității publice a unui guvern național, implicarea media capătă o natură ambiguă, pentru că, în asemenea situații, media nu sunt doar observatori ai fenomenului, ci și actori ai acestuia.
În această viziune, orice criză socială sau politică „împinge" mass-media, aproape inevitabil, în mecanismul evenimentelor. În vreme ce în timp de normalitate, în societățile democratice, activitatea mass-media este exercitată normal, fără constrângeri sau cenzură, în timp de criză media sunt supuse unor multiple presiuni și, ca urmare, trebuie să-și ajusteze comportamentul în funcție de cerințele principalilor actori ai jocului. În acest fel, devin ele însele actori.
Însă măsura în care media sunt responsabile sau nu de amplificarea evenimentelor unei crize este dată de fiecare criză în parte, de desfășurarea specifică a evenimentelor. Autorii care susțin această perspectivă propun două niveluri de analiză atunci când este studiată această măsură: a) jurnalismul ca funcție socială și b) jurnalistul ca individ. Pentru a se exonera de erorile pe care le fac uneori, jurnaliștii vorbesc întotdeauna de funcția socială pe care o îndeplinesc, funcție esențială pentru dezvoltarea democratică. Pentru a contesta funcția socială a media, politicienii amintesc de erorile pe care le fac, pe parcurs, jurnaliștii, și trag concluzia că funcția socială pe care ei o îndeplinesc este deplorabilă.
Teoreticienii acestei perspective consideră că dacă media sunt actori sociali, jurnaliștii rămân, totuși, observatori ai realității sociale. Ei sunt, în același timp, accesoriile forțelor care se folosesc de ei și victimele acelora care îi condamnă.
Conform teoriilor care susțin rolul contradictoriu și schimbător al media în situațiile de criză, mass-media construiesc, structurează și susțin dezbaterea publică nu doar în timpuri de criză, ci și în situațiile de criză din timpuri normale. Știrile care ies, însă, din redacții sunt știri redactate conform regulilor și imperativelor instituționale proprii respectivelor redacții de știri, iar acestea nu au, întotdeauna, puncte comune cu nevoile sociale.
2.3.2. Media, instrument al puterii politice
Pentru o înțelegere mai completă a manipulării realizate prin intermediul mass-media în situații de criză, paradigmele privind libertatea și egalitatea comunicării trebuie să trateze și termenii interferenței statului în procesul de definire și circulație a opiniei publice.
John Keane propune o nouă înțelegere a relației dintre democrație și informație. Teoria sa abordează relația dintre situațiile de criză și măsurile de securitate ale statului dintr-o perspectivă a unei relativități a libertății media. Crizele tind să mobilizeze măsurile de securitate statală, iar strategia clasică pentru legitimarea interdicțiilor și limitărilor cuprinde și invocarea unei stări de criză. În acest context, media devin o extensie a statului, care apare ca fiind reprezentantul legitim al voinței populare și, de aceea, un executor legitim al autorității comunicaționale.
Încadrându-se în aceeași perspectivă teoretică, Douglas Kellner are o poziție și mai radicală. El consideră că răspândirea liberă a informației a fost integrată într-un sistem media bazat pe control. Kellner vorbește chiar de o criză a democrației: în ciuda proliferării sistemelor care converg spre informație, separarea puterilor în stat și suveranitatea cetățenilor sunt amenințate de puterea corporatistă excesivă. În această accepție, elitele corporațiilor, în alianță cu statul și cu instituțiile mass-media, utilizează mijloacele de comunicare în masă pentru a-și promova propriile interese și pentru a manipula opinia publică, în loc să informeze și să confere putere publicului. În acest fel, democrația ca atare este amenințată.
Această perspectivă presupune că media puternice (de largă difuzare teritorială, națională în genere) sunt considerate de puterile politice ca instrumente de promovare a propriilor lor interese și idei politice, astfel încât controlul acestor organizații apare ca element de prezervare a statusului lor și de promovare a agendei lor guvernamentale.
Teoriile de acest gen sunt verificate și confirmate, cu deosebire, de experiențele statelor comuniste est-europene în perioada 1945-1989. Karol Jakubowicz, care analizează cu precădere Polonia comunistă, arată că principalele media în această situație erau alienate și lipsite de orice funcție democratică. Toate situațiile de criză erau caracterizate de o concordanță forțată media cu politica de stat, media susținând inexistența unei crize chiar dacă aceasta exista de fapt, sau, dimpotrivă, perpetuând o criză, chiar dacă lipsită de semnificație, dacă așa o cereau interesele puterii politice. Această relaționare nu a încetat, însă, arată Jakubowicz, odată cu căderea regimurilor comuniste. Noile puteri, democratice de această dată, instaurate în țările est-europene au avut, printre obiectivele de maximă importanță, și pe acela de a prelua controlul principalelor mass-media naționale, în special televiziunea și radioul.
În această perspectivă teoretică nu se înscriu, însă, doar analizele privind relația crize politice – media comuniste sau post-comuniste. Multe elemente ale teoriei crizei democrației a lui Kellner, pot fi încadrate și în această perspectivă. Nu doar în sistemele comuniste informația a fost utilizată ca formă de putere politică. Acest lucru se întâmplă și în prezent, în sistemele vestice considerate democratice. Tot aici, ca și în defunctele sisteme comuniste, regulile majore care guvernează acțiunile media au fost și sunt supervizate, conduse de autoritățile politice. De asemenea, în ambele sisteme, situațiile de criză determină crearea unui teren fertil și vulnerabil pentru „semănarea unei recolte politice".
Fără a identifica, sub nici o circumstanță și în nici un fel cele două sisteme, este interesant de reținut aceste „asemănări", în special în privința aspectului care ne interesează, și anume relația media – crize politice. Să reținem, de asemenea, unul din leitmotivele teoriilor care se înscriu în această perspectivă: în scopul prezervării ordinii sociale, prin controlul pe care îl exercită puterea politică asupra mass-media, acestea din urmă pot să „facă" o criză chiar acolo unde aceasta nu există sau nu are importanță și, din contră, pot să nege existența unei situații de criză care în fapt chiar există, iar toate acestea servesc intereselor elitelor din momentul respectiv.
2.3.3. Media, instrument al terorismului
Mass-media, prin rolul conferit de societate, acordă o atenție sporită și permanentă unui fenomen vechi și totuși nou – terorismul. Această atitudine este, printre altele, motivată de: statutul social al mass-media (a patra putere în stat); necesitatea informării prompte și obiective a publicului despre tot ceea ce îi pune în pericol existența; ineditul și senzaționalul ce însoțesc actele teroriste; capacitatea mass-media de a forma și activa opinia publică cu privire la fenomenul de terorism.
De cele mai multe ori, teroriștii se comportă la fel ca și specialiștii în comunicare. De altfel, una dintre componentele fundamentale ale strategiei teroriste este strategia mediatică, acea latură a activității teroriste a cărei rațiune constă în orientarea deliberată către mediatizarea deplină a acțiunilor întreprinse. Strategia mediatică a grupărilor teroriste pretinde, pe de o parte, modalități specifice de acțiune, iar pe de altă parte ținte și arme distinctive, ce constituie adevărate mărci de recunoaștere ale diferitelor mișcări teroriste.
Elaborând astfel de planuri media și vizând anumite segmente de public, organizațiile teroristă mizează pe două tipuri de efecte. Unul este cel de saturație, obținut prin atentate multiple, concentrate pe o perioadă scurtă de timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul: o stare generală de panică și insecuritate în rândul populației, determinată de posibilitatea desfășurării unui astfel de atac în orice loc și la orice oră. Cel de-al doilea efect urmărit este cel de compromitere a unor simboluri ce caracterizează entitatea sau personalitatea vizată. În acest caz, consecințele constau în scăderea moralului general, dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat de a ține sub control amenințarea teroristă.
Scenele abominabile ale atacurilor teroriste au devenit, prin intermediul mass-media, imagini comune. La fel s-a întâmplat și cu figurile reprezentanților celor două tabere: pe de o parte, liderii diverselor state implicate în combaterea terorismului, iar pe de alta, conducătorii grupărilor și rețelelor care formează teribilul mecanism al terorismului internațional. Teroriștii sunt în măsură să difuzeze teroarea irațională prin intermediul mass-media, pentru a amplifica impactul acesteia în mințile oamenilor. Prin asasinarea unui lider, teroriștii induc consumatorului de media o stare de nesiguranță. Prin maltratarea unor jurnaliști luați ostatici, îi determină pe cei care preiau informația din mass-media să se simtă amenințați. Prin distrugerea unor obiective, le impune cetățenilor obișnuiți să se întrebe dacă nu cumva ei sunt cei care urmează.
Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unei organizații teroriste îl reprezintă crearea terorii și nu distrugerea în sine, scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulțumirii publice generate de starea de teroare, pentru a obliga puterea politică să facă concesii, pe linia scopurilor propuse. Teroriștii cer să negocieze cu instituțiile statului prin mass-media, șocând și intimidând societatea civilă pentru a-și atinge scopurile.
Una din cauzele terorismului este și dorința de a răspândi un mesaj. Actul de violență este comis numai pentru a atrage atenția unei stări de fapt, a transmite un mesaj, sau pentru a aduce idei în dezbaterea publică. Teroriștii sunt astăzi mai preocupați de cantitatea și calitatea timpului de antenă, decât de provocarea unui număr mare de victime. Pentru ca teroriștii să poată instala teama, ei trebuie să-și facă cunoscute acțiunile, să focalizeze atenția opiniei publice asupra lor. Victimele, locul de desfășurare, momentul actului terorist, toate acestea sunt stabilite de dinainte, și urmăresc în mod primordial captarea atenției publice.
Cei mai mulți teroriști au învățat o lecție importantă despre era tehnologică, aceea că presa, televiziunea sau Internetul pot fi forțate să devină o verigă de legătură între ei și public. Mass-media este ușor manipulabilă, fiind inclusă în categoria uneltelor declanșatoare de conflicte psihice. Prin transmiterea comunicatelor, mesajelor și depozițiilor organizațiilor teroriste, mass-media oficiază mai degrabă interesele teroriștilor, decât pe cele ale opiniei publice.
Așadar, prin intermediul mass-media, teroriștii beneficiază de un real efect de amplificare, atunci când acțiunile lor sunt transmise unei audiențe considerabil mai sporite decât cea care s-ar fi aflat la locul faptei. Această confluență de interese între media, care caută subiecte senzaționale, și teroriști, care sunt dispuși să le ofere, a dat naștere întrebărilor cu privire la complicitatea mass-media și terorismul modern.
Acțiunile teroriștilor se încadrează cu certitudine în categoria știrilor aducătoare de audiență, iar la acest capitol, media din societățile democratice se află într-o permanentă concurență pentru întâietate. Astfel, din punct de vedere financiar, terorismul este un subiect profitabil pentru agențiile de știri, iar spațiul dedicat acestui fenomen reprezintă cea mai ieftină publicitate oferită vreodată. În goana lor pentru audiență, media acordă organizațiilor teroriste ceea ce nu ar fi acordat niciodată unor organizații economice, bunăoară: publicitate gratuită.
În general, atitudinea mass-media dintr-o societate democratică față de actele teroriste, dar și față de terorism ca fenomen, este una critică, de condamnare și de respingere. Dar, dacă informațiile sunt difuzate în stare pură, fără precauție, fără să fie verificate, acestea pot să conducă la instalarea în rândul populației a unor sentimente de teamă față de posibilele și probabilele atacuri teroriste, de neputință în cazul unor noi asemenea evenimente, pe care nu le-ar putea nici preveni, și nici opri. Nu trebuie omisă nici existența unor media, din diverse state, care susțin moral sau financiar terorismul și au o atitudine favorabilă acestuia, prezentându-l ca pe o formă de luptă pentru apărarea culturii și identității naționale.
Într-un studiu recent, James Curran realizează o trecere în revistă a efectelor dăunătoare ale mediatizării accentuate a actului terorist:
platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care provoacă violență și subminează autoritatea statului;
contagiune, prin prezentarea actelor teroriste spectaculoase, crește probabilitatea ca și alte grupuri să adopte aceleași metode;
subminarea operațiunilor polițienești aflate în desfășurare prin Prezentarea metodelor de lucru, dispozitivelor etc. și punerea în pericol a vieții ostaticilor și a forțelor de ordine;
întărirea sentimentului puterii resimțit de teroriști, în special în cazurile patologice, rezultând într-o prelungire artificială a incidentelor și o creștere: a gravității consecințelor;
accentuarea denaturată a laturii spectaculoase, senzaționale prin natura competitivă a activității jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenței publice în divertisment în detrimentul informării;
instantaneitatea și anumite practici conexe acesteia (convorbiri telefonice cu teroriștii) transformă jurnaliști în participanți direcți la eveniment, creatori ai acestuia și îi pune în ipostaze pentru care nu au competența necesară (negociator, justițiar etc.).
Internetul, ca mijloc de comunicare în masă, are un impact major în propagarea ideologiei teroriste. Prin intermediul său, s-au construit imense biblioteci virtuale, conținând materiale de instructaj terorist, precum și forumuri de discuții unde, în permanență, experții celulelor teroriste răspund la întrebări legate de confecționarea bombelor artizanale sau prepararea diferitelor substanțe toxice. Via Internet, înregistrări video ce redau experiența din taberele de antrenament teroriste sunt transmise instantaneu, către milioane de adepți.
În urmă cu câțiva ani, acest imperiu electronic nu exista, iar organizațiile teroriste erau foarte puțin cunoscute la nivel internațional. Astăzi, mișcările teroriste și liderii săi au căpătat un enorm capital public, tocmai prin eficiența cu care au recurs la Internet, pentru a-și populariza acțiunile. Există multe site-uri dedicate teroriștilor, care oferă detalii despre viețile luptătorilor care au murit ca martiri în conflicte din întreaga lume, publică interviuri cu lideri ai structurilor teroriste sau transmit diferite mesaje subversive.
Mass-media pot influența deznodământul unei acțiuni teroriste, mediatizarea putând avea efecte pozitive sau negative asupra acestora. Există pericolul ca transmiterea în direct a unor acțiuni teroriste să creeze impresia că guvernele nu răspund într-un mod adecvat la respectivele evenimente, aceasta presând autoritățile să ia decizii premature ce pot avea efecte dezastruoase. Din acest motiv, libertatea nelimitată a presei a condus, uneori, la o escaladare a evenimentelor și la pierderea de vieți omenești.
Libertatea presei este una din realitățile centrale ale culturii democratice. Dilema democrațiilor liberale în ce privește fenomenul terorist constă în faptul că mediatizarea actelor teroriste are efecte extrem de dăunătoare. În același timp, restricționarea semnificativă a demersurilor de informare, adică cenzura, ar avea ca rezultat consecințe diferite, dar la fel de negative.
CAPITOLUL 3.
MANIPULAREA PRIN MASS-MEDIA
ÎN SITUAȚII DE CONFLICT
3.1. AGRESIUNEA INFORMAȚIONALĂ
Democrația statelor vest-europene și a Statelor Unite ale Americii, dorința propriilor alegători de a-și consolida securitatea personală, vocea din ce în ce mai puternică a diverselor organizații non-guvernamentale care militează pentru pace, mișcările protestatare la adresa războiului și politica organizațiilor internaționale precum O.N.U., cu o legislație complexă și un număr din ce în ce mai mare de membri, au determinat centrele de decizie mondiale să-și reconsidere poziția față de agresiunea armată.
Astfel, în momentul în care organizațiile internaționale și-au consolidat poziția și au afișat ca reguli de bază condamnarea intervențiilor armate brutale, respectarea drepturilor omului și propriul drept al popoarelor la autodeterminare, factorii politici, economici sau militari au hotărât o nouă strategie și au perfecționat o armă mult mai reușită: agresiunea informațională.
Modalitate de a-și atinge scopurile pe cale non-violentă, capabilă să eludeze norme prin imposibilitatea cuantificării și încadrării juridice, agresiunea informațională devine astfel, la început de mileniu, soluția prin care, pentru a cuceri, trebuie să destabilizezi centrele de decizie țintă, aparținând statelor vizate, iar pentru a conduce trebuie să faci în așa fel ca instituțiile acestora să depindă economico-financiar de propriile tale decizii. Este o soluție non-violentă, la o confruntare dură, între interesele diversificate și adesea conflictuale ale actorilor de pe scena internațională.
Numeroși specialiști care au analizat și interpretat asemenea acțiuni au demonstrat că multe dintre ele decurg din obiective abil mascate, prin care se urmărește obținerea unor avantaje realizabile, mai până ieri, doar prin forța armelor. Scopurile reale sunt învăluite în concepții și teorii care încearcă să le justifice public. Spre exemplu, se susține că un stat democratic nu intră în conflict cu un alt stat democratic, ci luptă numai pentru apărarea anumitor valori. În acest caz, adversar ajunge să fie statul care nu aplică principiile democrației sau ale pieței libere, valori favorabile centrelor de putere globală sau regională.
Știrea, noutatea, informația, au fost întotdeauna, în mod direct sau indirect, gestionate, prelucrate, folosite intenționat sau fără voie, de-a lungul evoluției formelor de conflict, de către om, în ajutorul și împotriva acestuia. Astăzi, conflictul modern este de neconceput fără un circuit informațional bine organizat, informația devenind cea mai valoroasă și mai utilă „țintă” într-un astfel de mediu. Fiecare subsistem (politic, militar, economic, științific, cultural) al sistemului social își asigură energia și reușește transformarea acesteia folosind informația. Modul în care aceasta este percepută, analizată, folosită, poate determina succesul sau eșecul într-un conflict. Utilizată în mod adecvat, informația se poate transforma în cea mai temută armă de factură neconvențională: agresiunea informațională.
Viteza apreciabil mărită a circuitului informațional, pe timp de conflict, a orientat atenția analiștilor din cadrul subsistemelor sociale spre valoarea informațiilor și importanța acestora în concretizarea acțiunilor militare. Volumul informațional cunoaște o creștere semnificativă, impunând un sistem adecvat de gestionare, catalogare, stocare și extragere la timp a informațiilor necesare. Perfecționarea tipografiilor, numărul mare al lucrărilor de specialitate editate, apariția a numeroase cotidiene și publicații periodice, realizează mutații esențiale în concepția celor care dețin puterea dată de informație. Mass-media reușește în scurt timp să determine apariția unui monopol asupra informației curente, a modului în care acesta este supusă atenției publice și mai ales își precizează, dincolo de obiectivele declarate, o poziție „subterană” care poate declanșa cele mai devastatoare consecințe.
Agresiunea informațională are drept țintă procesorii de informație, urmărind controlarea sau anihilarea lor, în vederea determinării adoptării unor hotărâri pripite, acțiuni incoerente și fără consecvență, a unei stări de spirit negative, a unei derute generalizate și, în final, pierderea disputei. Constituirea unor organisme specializate în derularea acestui tip de acțiuni a reprezentat recunoașterea oficială față de valoarea informației și modului în care aceasta se poate falsifica în interes propriu.
Într-o astfel de confruntare, nu este importantă realitatea vieții, ci opiniile oamenilor. Realitatea poate fi schimbată prin schimbarea opiniilor oamenilor care, la rândul lor, pot schimba lumea. Sentimentele, atitudinile și comportamentele indivizilor pot fi induse sau fabricate prin mijloace specifice.
Noutatea agresiunilor informaționale decurge din combinarea unor canale de comunicare pertinente cu mesaje deosebit de bine elaborate. Principalele trăsături ale agresiunii informaționale se desprind tocmai din natura sa deosebit de complexă:
dificultatea precizării adversarilor;
absența unor frontiere da natură geografică și/sau temporale;
multitudinea de ținte;
lipsa unor metode rapide de remediere a consecințelor pe care le generează;
utilizarea unor tehnologii relativ simple, ieftine și larg răspândite;
costurile relativ scăzute ale derulării agresiunii informaționale, în raport cu rezultatele ce se pot obține;
posibilitățile sporite de manipulare;
Agresiunea informațională produce schimbări majore în funcționarea sistemului politic, în organizarea socială, în mecanismul economic și financiar, în sistemul de norme și valori naționale, în starea de spirit, comportamentul și atitudinile populației, prin dezorientarea individuală și colectivă, slăbirea instituțiilor de autoritate și a altor forțe.
Instituțiile cu atribuții în domeniul securității naționale nu pot interveni împotriva unui agresor care pentru populație rămâne invizibil. Promovarea acestui mod de rezolvare a intereselor presupune multă subtilitate, întrucât măsurile și acțiunile au caracter subversiv. De regulă, acest gen de acțiune pregătește și însoțește alte tipuri de agresiuni, ce afectează nemijlocit valorile care definesc starea de securitate a statului.
Așadar, folosirea agresiunii informaționale a demonstrat posibilitatea obținerii unor rezultate superioare fără a mai necesita acțiuni militare directe, în care, într-o măsură mai mare sau mai mică, toți actorii participanți au pierderi semnificative. S-au creat și pus în aplicare adevărate scenarii zonale, declanșând, atunci când nucleele de putere din statele vizate nu au răspuns favorabil intereselor marilor centre de decizie, adevărate conflicte interne de natură etnică sau religioasă, având același rezultat final – dependența economică și financiară, sau izolarea politică a statelor respective.
Comunicarea dintre oameni are o zonă relativ stabilă, care se manifestă îndeosebi în zona comunicării private, și o zonă dinamică, cu atât mai dinamică cu cât interpretorii oamenilor devin mai performanți, iar interpretorii sociali se reconstruiesc și beneficiază de suporți tehnici tot mai avansați. Zona dinamică a comunicării reprezintă universul agresiunii informaționale, modelată ulterior și conceptualizată în literatura de specialitate prin componentele acesteia: intimidarea, diversiunea, agresiunea imagologică, penetrația culturală. Identificarea acestora și o pertinentă analiză constituie premise obiective ale contracarării agresiunii informaționale.
3.1.1. Intimidarea și diversiunea
Intimidarea, ca și componentă a agresiunii informaționale, vizează structuri ale domeniului politic, economic, social sau militar, nu doar pentru a le paraliza, ci mai ales pentru a le influența procesele decizionale. Astfel, se face trecerea de la stadiul de violență organizată la stadiul de influențare ostilă. Statul agresat nu își mai poate exercita puterea, nu mai controlează resursele, nu mai poate asigura cetățenilor un climat social normal.
Pe de altă parte, diversiunea constă în încercarea de a schimba cursul unui eveniment prin abaterea intențiilor, gândurilor, acțiunilor sau planurilor celor care iau parte și pot influența, în mod direct sau indirect, cursul respectivului eveniment. Prin crearea unor false probleme, diversiunea distrage atenția de la problemele reale și interesele vitale ale grupului-țintă, opinia generală fiind îndreptată într-o direcție inofensivă pentru atingerea obiectivelor stabilite inițial de către diversioniști. Mizând pe capacitatea limitată de concentrare a atenției și de urmărire simultană a mai multor teme, diversiunea are ca efect practic deturnarea subiectelor de importanță reală, scoaterea lor din circulație, astfel încât grupul-țintă să fie indus în eroare cu privire la intențiile reale ale manipulatorilor.
3.1.2. Agresiunea imagologică
Agresiunea imagologică utilizează mass-media pentru acțiuni indirecte care influențează în special mediile politice din alte state, persoane influente din organisme internaționale, dar și anumite segmente ale publicului. Scopul campaniilor imagologice este de a produce o imagine externă defavorabilă statului în cauză, în vederea impunerii unei anumite soluții, insuficient motivate, care lezează interesele acelui stat.
Apărută ca și disciplină în anul 1985, imagologia are ca obiect de studiu imaginea pe care o comunitate etnică națională și-a format-o de-al lungul timpului despre alte comunități, mai ales prin intermediul produselor cultural-ideologice vehiculate de mass-media. Definiția propusă de Valentin Stancu stabilește că imagologia este disciplina socială care studiază comunicarea prin imagini și modul în care se cristalizează aceste imagini în mentalul individual și colectiv, în funcție de orizontul de interpretare a grupurilor umane pe timpul dezvoltării lor istorice.
Pornind de la aceste delimitări, s-a desprins și noțiunea de agresiune imagologică, ca fiind totalitatea acțiunilor deliberate și concertate, desfășurate în timp de pace, dar mai ales în timp de conflict, de către o instituție sau structură publică sau privată, pentru impunerea unei imagini publice cât mai negative a adversarului în mentalul unui anumit grup uman. În acest sens, instrumentul principal al războiului imagologic este răsturnarea imagologică, adică schimbarea planificată și în sens diametral opus (de obicei, din pozitivă în una negativă) a imaginii din percepția publică asupra unui personaj, instituție sau o altă entitate. În funcție de imperativele strategice sau operative, răsturnările imagologice pot fi proiectate și realizate pe intervale mai scurte sau mai lungi de timp, ceea ce presupune o concepție și o intensitate diferite de planificare a acțiunilor în cauză.
Acest tip de agresiune presupune promovarea, prin mijloacele de comunicare în masă, a unui inventar de imagini, clișee sau stereotipuri despre o națiune, în scopul construirii de opinii preconcepute și de distorsionare și denaturare a imaginii sale reale. Caracterul subiectiv al imaginii permite manipulatorilor să construiască reprezentări greșite, care adesea degenerează în modele și evocări eronate, extrem de dăunătoare și greu de șters din memoria colectivă.
În contextul conflictului și al răsturnării imagologice, o sumă de informații-mesaje lansate sub diferite forme (știri, caricaturi, declarații, pamflete) se coagulează în final într-o imagine publică cu o mare capacitate de penetrare și influențare în mentalul colectiv. Aceasta este, de altfel, și nota distinctivă a agresiunii imagologice în marea panoplie a agresiunilor informaționale. Informația-mesaj apare în cazul agresiunii imagologice în deosebi sub forma imaginii (adesea purtătoare de pertinente semnificații simbolice) dar și a simbolului propriu-zis, al căror impact, atunci când sunt transmise pe canalele media, este mai mare decât impactul a mii de cuvinte.
3.1.3. Penetrația culturală
Penetrația culturală necesită eforturi materiale mari și timp îndelungat. Ea se exercită în special de către statele puternice cu tendințe expansioniste față de populația unui anumit teritoriu ce se intenționează a fi anexat și integrat sau agresat prin alte forme neconvenționale.
Acest gen de manifestare agresivă tinde să estompeze valorile din sistemele de referință individuale și de grup ale populației pe care se întemeiază conștiința propriei identități și rezistența la asimilare. Chiar dacă nu orice element cultural străin pătruns în conștiința opiniei publice poate avea efecte negative, o reală penetrație culturală induce stări de nesiguranță, de ostilitate, de neangajare, de violență și de agresivitate, care adâncesc sugestibilitatea spre acțiune și determină pierderea abilității de a gândi rațional, slăbirea capacității de a lucra cu idei abstracte despre ceea ce este bine sau rău, adevărat sau fals, diminuarea posibilităților de a percepe exact ceea ce se întâmplă în jur.
Ideea fundamentală de la care pornesc toate aceste componente este că, în cadrul agresiunii informaționale, câmpul de luptă este psihicul uman, susceptibil de a fi influențat în grade diferite. Însă simpla difuzare prin mass-media a ideilor ce corespund unor grupuri sau centre de putere, cu o poziție socială bine definită, care dispun și de autoritatea necesară impunerii unei teorii, concepții sau idei, nu este suficientă. Ea necesită un mediu favorabil care, cel mai adesea este creat prin blocarea capacității receptorului social de a selecta mesajele, de a le interpreta și judeca, blocare realizată prin supra-abundența și prin repetarea mesajelor de conformare. Totodată, pentru a fi eficiente, agresiunile informaționale trebuie să beneficieze de anumite condiții: media trebuie să fie independente de orice control public, canalele de informare trebuie să fie, în mare parte, private, iar accesul oamenilor la informație să fie liber.
În loc de concluzii la tot acest șir de definiții și de interconexiuni, propunem o întrebare: campaniile de demonizare a liderilor naționali inamici, practicate cu o deosebită intensitate în ultimii ani, în care dintre componentele agresiunii informaționale prezentate mai sus pot fi încadrate? Răspunsul este la fel de fluid ca și frontierele respectivelor concepte. Într-o primă evaluare, se poate spune că avem de-a face cu răsturnări imagologice graduale, din spectrul agresiunii imagologice. Cu toate acestea, aceleași campanii au fost planificate în cadrul unor acțiuni mai ample ale războiului psihologic, care au premers și au continuat pe timpul derulării operațiunilor militare propriu-zise.
Deoarece s-au purtat mai ales în mass-media, simultan cu declanșarea unor reacții simultane în tabăra adversă, respectivele campanii demonizatoare pot fi incluse și în arsenalul diversiunii. Evidentele exagerări, la granița dintre adevăr și minciună și a accentelor pamfletare, au dus la calificarea demonizărilor liderilor adverși drept pură intimidare. Mai mult, tonul atributelor demonizatoare a fost dat și susținut în conferințe de presă și declarații oficiale ale liderilor politici și militari, devenind astfel evident că serviciile de relații publice nu pot fi considerate străine de acele virulente campanii.
Având în vedere că orice operație informațională apelează la elemente interdisciplinare precum informație, imagine, cuvânt, influențare psihică, o delimitare limpede și definitivă nici nu este posibilă. Această interferență cvasipermanentă a formelor de agresiune informațională, evidentă mai ales din perspectiva efectelor sale, a rezultat din experiența conflictelor desfășurate în ultimele decenii, în întreaga lume. La fel cum comandamentele militare planifică operații de arme întrunite de tip joint (terestre, aviație, marină), tot așa și efortul informațional în timp de conflict va angaja într-o coordonare unitară toate mijloacele de care dispune.
3.2. TEHNICI SPECIFICE DE MANIPULARE
În ultimul deceniu, sentimentele de scepticism, de neîncredere sau chiar de teamă ale cetățenilor față de sistemul e difuzare a informațiilor a crescut îngrijorător. Exploatarea insistentă a posibilităților de folosire a noilor teorii, a tehnologiilor și a materialelor accesibile în scopuri agresive este ilustrată de graba cu care noile posibilități de comunicare prin structuri mediatice sunt folosite pentru a domina, pentru a impune anumite imagini sociale, pentru a direcționa gândirea și atitudinile oamenilor.
Se consideră din ce în ce mai mult că ceea ce nu trece prin structurile mediatice nu mai are decât o influență neglijabilă asupra evoluției societății, această observație generând și amplificând tentația manipulării structurilor mediatice de către numeroși practicieni și specialiști.
Din perspectiva modelului informațional al comunicării propus de Vasile Tran, mesajului îi este intrinsecă calitatea de a fi purtătorul unei marje de manipulare. În practică, menținerea unui optim între originalitate și banalitate, între noutatea și previzibilitatea mesajului, printr-o variație globală a originalității pe parcursul transmiterii mesajului, permite crearea unei ferestre de percepție compatibilă obiectivului aferent manipulării. Astfel, admițând că individul nu poate să absoarbă mai mult de aproximativ 6-20 de biți de originalitate pe secundă, este necesar ca, la nivelul la care se situează atenția noastră, mesajul să propună o asemenea redundanță încât debitul de originalitate pe care îl propune să fie de același ordin, pentru a fi perfect sesizat și înțeles.
În manipulare însă, tocmai înțelegerea și sesizarea corectă nu interesează, ci trece pe primul plan deturnarea potențialului semantic spre copurile dorite de sursă, chiar dacă asupra acestora se păstrează o totală discreție. Așadar, în timp de conflict, cele trei practici manipulative realizate prin intermediul mass-media sunt: intoxicarea, dezinformarea și propaganda.
3.2.1. Intoxicarea
Intoxicarea vizează o acțiune insidioasă asupra indivizilor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze și să deruteze. O definiție clară a acestei practici ne este oferită de către Vladimir Volkoff, conform căruia intoxicarea constă în furnizarea de informații eronate, care îl vor face pe manipulat să ia decizii avantajoase pentru el și favorabile pentru manipulator.
Diferența dintre intoxicare și dezinformare constă în faptul că prima vizează un grup restrâns de factori de decizie, eventual un comandant suprem, în vreme ce dezinformarea se adresează opiniei publice. Termenul de intoxicare este preluat din domeniul militar, unde acesta se aplica în cadrul unor operațiuni ample, ce țineau fie de strategia și desfășurarea generală a conflictului, fie de politica internă și în special externă ale unui anume beligerant. Este de la sine înțeles că astăzi, intoxicarea nu mai este rezervată strict domeniul militar; o instituție de natură civilă, un partid politic sau o bancă, bunăoară, pot profita de pe urma intoxicării concurenților, scopul fiind însă întotdeauna același: de a determina una sau mai multe persoane, și nu o colectivitate, să comită erori.
3.2.2. Dezinformarea
Dezinformarea este în prezent obiectul unei largi dezbateri internaționale, în cadrul căreia pasiunile și reticențele produc tot atâta confuzie ca și necunoașterea subiectului. Se apreciază că dezinformarea nu ar fi posibilă decât acolo unde există informare în adevăratul înțeles al cuvântului, adică acolo unde prezentarea faptelor, evenimentelor și ideilor se face prin comentarii libere, prin exprimarea pozițiilor pro și contra și prin discuții lipsite de aserțiuni ideologice sau directive, scutite de presiuni și cenzură.
Însă acest lucru nu este neapărat adevărat. Există o primă fază sau formă de dezinformare care încearcă să acționeze asupra indivizilor, dar care le mai recunoaște încă posibilitatea de a reflecta, și care caută să le învăluie judecata, lăsându-le întreaga responsabilitate de acțiune. O fază mai radicală de dezinformare interzice însă țintelor sale dreptul de gândire. Bazându-se pe pasivitatea lor dobândită, această formă îi asaltează pe indivizi cu informații care determină fie o relevare dogmatică, fie o condiționare a acestora. Situația prezentată admite că dezinformarea neagă, în primul rând, dreptul sau posibilitatea de a cunoaște realitatea în afara apartenențelor oferite și a normelor impuse.
Rezultă astfel că, prin natura ei, dezinformarea are numeroase avantaje pentru cel care o practică. Dezinformatorul exploatează ceea ce crede că e vulnerabil la adversar, în timp ce el însuși se pune la adăpost beneficiind de maleabilitatea unei opinii publice supuse, lipsite de dreptul la critică. Dialogul există numai în aparență. Comunicarea are sens unic, de la manipulator la cel manipulat, în scopul de a-l face pe acesta din urmă să acționeze cu docilitate la ordinele primului. Însă dezinformarea nu se rezumă numai la falsificarea conștiințelor, ea se dovedește a fi și o puternică pârghie de acționare psihologică, ed conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane. Devenită fenomen al conflictelor moderne, dezinformarea oferă spre analiză tablouri polimorfe, cu atât mai mult cu cât ea poate fi analizată din mai multe puncte de vedere.
După Pierre Cathala, dezinformarea este un mesaj, mai mult sau mai puțin explicit, o comunicare de tip special între dezinformator și ținta sa; ea poate lua forma unei declarații, a unui gest semnificativ sau a adoptării unei anumite atitudini. Însă pentru a se numi dezinformare, trebuie să existe alegerea deliberată, intenția de manipulare sau de exercitare a influenței. Mesajul falsificat nu este decât unealta prin care se urmărește ca un subiect selecționat să acționeze în sensul dorit. Se dezinformează mai puțin pentru a convinge, cât pentru a conduce către un țel care, de regulă, este ascuns. Se acționează pentru a forța alegerea unei anumite direcții de către o persoană sau instituție, fără însă să i se permită libera apreciere.
Întocmai ca și agresiunea informațională, dezinformarea vizează destabilizarea unui stat sau a unei societăți, subminarea capacității sale de rezistență, fără a fi necesară punerea în acțiune a forțelor armate; se urmărește, cel mult, pregătirea condițiilor pentru intrarea acestora în acțiune, și aceasta numai dacă acțiunea militară se dovedește absolut necesară. Căci aceste două forme ale conflictului, cel fizic și cel psihic, se completează reciproc, ceea ce permite o anumită variație a nivelului de violență în funcție de condițiile concrete.
Cu toate că acest concept nu este unul recent, originalitatea dezinformării practicată prin intermediul mass-media, în conflictele moderne constă în următoarele trei elemente:
apariția unei metodologii împrumutate din domeniul publicității și marketingului, însă fondată pe descoperirile psihologie și sociologiei. Constatând imensa influență și reala eficacitate comercială a publicității, nu este deloc surprinzător că unele state au dorit punerea unor procedee specifice în serviciul politicii. Însă ceea ce s-a realizat constituie o denaturare, căci interpretarea unui fapt real nu este același lucru cu vânzarea unui obiect cu care consumatorul poate avea un contact direct;
influența considerabilă și marea diversitate a mijloacelor de informare în masă;
întrebuințarea dezinformării ca pe un adevărat arsenal de luptă, ivindu-se necesitatea creării de organisme specializate care au cunoscut, cel puțin în unele state, o extindere fantastică. În acest sens, este relevantă existența unor instituții sau servicii a căror misiune oficială este aceea de a promova dezinformarea. Amploarea formidabilă a forțelor umane și fondurilor financiare de care dispun aceste organisme demonstrează, dacă mai era nevoie, importanța pe care anumite guverne o acordă acțiunilor de dezinformare.
Există o diferență importantă între a încerca să înșeli o persoană izolată sau un mic grup decizional și a destabiliza o mare parte a populației. În primul caz se utilizează psihologia individului sau dinamica subgrupurilor; în cel de-al doilea se va recurge la opinia publică sau la psihologia maselor. Toate acestea introduc nuanțe și variante în definirea conceptului de dezinformare.
Pierre Cathala definește dezinformarea ca fiind ansamblul procedeelor puse în joc în mod intenționat pentru a reuși manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor, sau a unei întregi societăți, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Ea presupune disimularea surselor și scopurilor reale, precum și intenția de a face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendențioasă a realității.
Pe de altă parte, Vladimir Volkoff, în Tratat de dezinformare, propune o altă definiție-reper, pe care o exemplifică și o argumentează apoi pe tot parcursul volumului. Astfel, dezinformarea este o manipulare a opiniei publice în scopuri politice, folosind informații tratate cu mijloace deturnate. El formulează chiar și o axiomă a dezinformării (ceva despre care nu se vorbește, nu există) și identifică cele trei elemente caracteristice ale acesteia, care o diferențiază de celelalte două practici manipulative:
manipularea opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;
mijloacele deturnate, altfel ar fi propagandă;
scopurile politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate.
Odată definit termenul, cercetăm în continuare circumstanțele în care intervin procedeele de dezinformare. Analiza este departe de a fi simplă căci, dacă uneori este vorba despre luarea unei decizii îndelung analizate, de cele mai multe ori acțiunile de dezinformare sunt declanșate în funcție de condițiile generale sau ocaziile ivite pe neașteptate. De asemenea, chiar și atunci când acțiunea dezinformantă a fost cu mult timp înainte planificată, se constată, pe de o parte, tendința de modificare a planului, iar, pe de altă parte, sunt foarte frecvente cazurile în care apare o terță parte care încearcă să profite de operația lansată și să o deturneze în profitul său.
De asemenea, trebuie luată în considerare tendința naturală a oricărei puteri (în special când ea se simte în dificultate) de a-și ascunde greșelile, de a-și masca intențiile și posibilitățile reale. Abaterea atenției de la o dezbatere politică deschisă, care însă nu se desfășoară conform prevederilor, constituie o reacție spontană, normală. Poate fi totuși decelat modul în care dezinformatorul își exercită acțiunea asupra străinilor, inamici, prieteni sau neutri, și asupra concetățenilor săi? Limitele sunt foarte apropiate și riscă ușor să fie depășite, ceea ce se și întâmplă atunci când dezinformatorul este în slujba unei puteri dominatoare, sau oficiază o politică de inspirație externă.
În acest fel, conceptul de dezinformare poate fi încadrat, fără a-și pierde însă valoarea operațională, în rândul ideilor referitoare la conflictele moderne.
Ca realitate nemijlocită, dezinformare prin mass-media, în timp de conflict, are două dimensiuni: una intențională și alta neintențională, vizând anumite segmente de opinie.
Sub aspect intențional, dezinformarea poate fi analizată în funcție de formele simbolice prin care sunt codificate informațiile din mesaj.
După cum se știe, mesajele pot fi exprimate prin limbajul verbal, limbajul non-verbal (gesturi, mimică, simboluri), precum și prin formule matematice, expresii logice etc. Dacă în comunicarea socială frecvența cea mai mare o înregistrează mesajele verbale, mixarea acestora cu oricare din celelalte mesaje conduce la realizarea unui nivel meta-comunicativ, care poate să de-contextualizeze mesajul în sensul dorit de sursa de emisie.
O alta metoda intențională prin care se acționează în sensul dezinformării o constituie codificarea polisemantică a mesajului. Multitudinea de semnificații imanente enunțului, generând o diversificare corespunzătoare de opinii, se răsfrânge într-o diversitate de atitudini care merg de la adeziune totală și până la refractarism. Acesta este primul pas pentru tensionarea relațiilor existente. În continuare, menținerea unei entropii semantice în mesaje garantează entropia generală pe termen scurt și mediu, pentru ca pe termen lung să se ajungă la prăbușirea rețelei comunicaționale, care asigura eficiența funcționala a structurii organizatorice respective, la nivel formal; la nivel informal, efectul cel mai sigur îl constituie dezagregarea mentalului colectiv, care asigură identitatea unei comunități.
Dezinformarea strategică devine o formă de manipulare eficientă atunci când prezintă drept valori sociale fundamentale fie valori care îi sunt favorabile sursei, fie valori marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează. În acest mod, comunitatea este deturnată de la preocupările ei majore, valorile sociale fundamentale sunt neglijate, iar gradul de competitivitate al respectivei comunități scade. Teoria dezinformării include în această categorie orice modificare deliberată a mesajelor, în scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, denumiți în mod generic, ținte. Acest tip de acțiuni sunt produse, în mod obișnuit, de organizații specializate, militare sau paramilitare.
O acțiune tipică de dezinformare cuprinde următoarele elemente:
comanditarii – cei care concep și proiectează conținutul acțiunii, țintele reale și cele potențiale ale activității. Ei pot fi factori de decizie (guverne, state majore militare sau socio-profesionale) sau grupuri de presiune. În timp ce prima categorie se folosește de servicii specializate, grupurile de presiune se servesc și de echipe ad-hoc de amatori, care au însă o mare eficiență în crearea și menținerea confuziilor.
specialiștii – sunt cei care planifică secvențele tactice ale acțiunii și care coordonează toate modalitățile de ținere sub control a efectelor concrete ale mesajelor emise. Ei simulează toate categoriile de efecte, pentru a reuși să aibă sub control atât efectele proprii, cât și exigențele reproiectării unor elemente de detaliu sub impactul acțiunilor de contracarare întreprinse de țintă.
controlorii – reprezintă piesa de legătură între comanditari, care comandă/conduc acțiunea și agenții de influență. Pentru a stăpâni acea zonă a spațiului social care le intră în raza de responsabilitate, controlorii recrutează și întrețin o vastă rețea de corespondenți, de obicei nu direct, ci prin intermediul unor terțe persoane care joacă rolul de cercetași. Aceștia, aleși din rândul unor indivizi cu totul insignifianți, au rolul de a testa gradul de deschidere spre colaborare a unei personalități cu acces la date de importanță considerabilă pentru comanditari și planificatori.
agenții de influență – se recrutează din rândul acelora care se bucură de prestigiu în grupul lor profesional și care urmează a fi dezinformați prin mesaje primite de la planificatori, via controlori. Practica de profil a demonstrat că agenții de influența pot fi:
liderii de opinie din mediile intelectuale, care, din dorința lor de a se lansa în acțiunea practică, acceptă să difuzeze în spațiul social mesaje care par șocante pentru publicul autohton;
un personaj apropiat factorilor de decizie – în general acesta este compromis printr-un fapt verificabil, pentru a avea certitudinea unei colaborări mai longevive;
șefii de asociații; contextul vieții asociative, specifice sistemelor pluraliste, constituie un mediu favorabil pentru recrutarea și cultivarea agenților de influență. Plasând pe primul plan interese de ordin umanitar, protejate de un cadru normativ cu validitate internațională, dezinformatorul poate atrage mulți naivi în structurii asociației, care, profesional, sunt personalități de referință în domeniul lor activitate.
intermediarii – se recrutează dintre personalitățile influente în comunitatea respectivă, pentru a juca rol de lideri de opinie și agenți de influență ai intereselor care stau în spatele mesajelor ce se emit cu un aer neutru și declarativ de pe poziții "independente".
releele – indivizi sau instituții care se dovedesc utili în amplificarea programarea mesajelor care constituie conținutul dezinformării.
Sub aspect neintențional, dezinformarea este generată de sursele de mesaje deservite de neprofesioniști. Veleitarismul acestora sau diletantismul celor care transmit mesajele pot contribui la colorarea senzațională a conținutului lor, pentru a stârni interesul unor segmente cât mai largi de opinie. Sporirea gradului de audiență a mesajului insuficient prelucrat sub raportul pertinenței poate conduce la dezinformare. Diversitatea enunțurilor, prin corelarea cu un spațiu (audio, video, grafic) limitat de inserarea într-o situație informațională, determină, în mod inevitabil, o selecție a mesajelor.
Practica mass-media a relevat că o sursă de distorsionare mesajelor, cu efecte importante asupra calității informării și care poate degenera în dezinformare, o constituie utilizarea unor criterii neadecvate de selectare a informațiilor. De exemplu, folosirea exclusivă a criteriului economic sau politic în selectarea mesajelor, prin imaginea parțială pe care o oferă asupra fenomenului în discuție, poate avea ca finalitate dezinformarea acelor segmente de public cărora li se adresează.
În concluzie, fie că este vorba despre o stare de spirit sau un adevărat sistem ofensiv, dezinformarea există. Astfel, tot ceea ce ține de domeniul comunicării în situații de conflict devine suspect; prin amploarea sa, din păcate demonstrată, dezinformarea constituie o piedică periculoasă în calea liberei circulații a informației prin intermediul mass-media.
3.2.3. Propaganda
Propaganda este o activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologii, în scopul influențării, schimbării, formării unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente. În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare. În prezent, însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică, medicală, sportivă, culturală), diferențiate după conținut și prin raportarea la profilul grupului social care o inițiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.
Interesul pentru propagandă a presupus efecte mediatice puternice, dar pe măsură ce această latură a mass-media a pierdut teren după cel de-al doilea Război Mondial, la fel s-a întâmplat și cu analiza propagandei. Cu timpul, termenul s-a redus la cercul specialiștilor în mass-media și a fost folosit doar ocazional în studiile despre mass-media și comunicare. Astăzi, el are o conotație evident peiorativă pentru marele public, și de aceea se evită folosirea sa în analizarea acțiunilor și conflictelor militare.
Pentru a fi considerată propagandă, această tehnică manipulativă trebuie să fie instituționalizată, adică să beneficieze de existența unui sistem care să acționeze pentru propagarea ideilor vizate. Ca sistem, propaganda dispune de:
o structură instituțională specializată (aparat de conducere ierarhică, centre de organizare, centre de studiu, proiectare și difuzare de mesaje);
ideologie și valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă; acestea sunt luate ca referință pentru programarea și realizarea propagandei;
mijloace și metode de transmitere a mesajului; studiul sociologic al acestora distinge următoarele grupuri mari de metode:
afectivă – constă în organizarea mesajelor astfel încât acestea să provoace trăiri și adeziuni colective, mai ales de tip emoțional. Mai întâi se indică consecințele negative ale unei opțiuni personale provocate de o agenție anume (afectarea intereselor, amenințarea poziției individuale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante) pentru a declanșa reacția afectivă negativă față de aceasta, și apoi se prezintă o alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informații care au o profundă rezonanță afectivă;
a faptelor – este concentrată pe transmiterea de fapte cât mai concrete, saturate de amănunte relevante pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte generale, ci pe cele personalizate și care dispun de potențialitatea descoperirii unei surprize de către receptor. Îndemnurile directe, lozincile, apelurile zgomotoase la urmarea unor căi sunt înlocuite de o astfel de selecție și prezentare a faptelor care provoacă opțiunii personală pentru acea cale prezentată ca cea mai bună dintre cele posibile. În felul acesta, se lasă impresia autonomiei personale în luarea deciziei;
persuasivă – presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional și care se bazează pe persuabilitatea membrilor audienței.
O altă distincție importantă se face între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt pentru obținerea unor efecte imediate), și propaganda strategică (pe termen lung, destinata formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bază și concepțiilor proprii indivizilor și societății).
În timpul conflictelor, media au fost acuzate adesea că sunt influențate de interese diverse, adesea prin propagandă și relații publice. Cu alte cuvinte, media sunt manipulate și devine un transmițător de propagandă, fără să-și dea seama. Cei mai duri critici afirmă că media transmit în mod conștient (în funcție de interesele proprii) mesajele cuprinse în propagandă, ba chiar le combină cu o propagandă proprie, construită în redacțiile sale și care urmărește exclusiv atingerea unor obiective materiale.
În media există atitudini părtinitoare, și ele se manifestă în relatări și reportaje filmate prin selectarea cu un scop a actelor, surselor ce urmează a fi intervievate, a tipurilor de întrebări puse, a accentuărilor. Aceste tehnici sunt folosite de jurnaliști cu experiență pentru a distorsiona, influența și convinge într-un fel subtil. Un ziarist care relatează o dezbatere între doi politicieni va înclina să-și susțină favoritul, redând părți din discursul său care-l arată pe acesta într-o lumină favorabilă și minimalizând (sau omițând) comentariile ilogice, brute, non-gramaticale, sau ușor deschise spre critică.
Uneori, tentativele de propagandă sunt evidente, însă jurnaliștii pricepuți fac toate eforturile pentru a evita acest tip de jurnalism. Ei fac propagandă în moduri mai subtile, eficiente. În loc să integreze propriile valori și judecăți în jurnalism în moduri ușor de recunoscut, se apelează la subterfugii, îndeplinindu-și scopurile prin selectivitate tactică și accentuare. Și în loc să-și exprime ei înșiși un punct de vedere, o poziție sau o opinie personală, jurnaliștii lasă pe alții să vorbească pentru ei. Totodată, se citează selectiv, în funcție de scopul pe care doresc să-l atingă. Înclinațiile propagandistice ale ziariștilor fac dificil ca publicul să știe când li se spune adevărul.
În timp de conflict, mass-media manipulează opinia publică prin intermediul următoarelor tipuri de propagandă: albă, neagră și/sau cenușie.
Propaganda albă utilizează materiale provenite din surse oficiale, conținând noutăți culturale, artistice, aparent inofensive, cum ar fi: stilul de viață, prezentarea unor personalități considerate exemplare pentru viața culturală, sportivă, muzicală, fără a aduce în discuție elementele care ar pune la îndoială performanțele spațiului social din care provin personalitățile respective. Valoarea psihologică a unor astfel de colaje poate fi una considerabilă pentru ascultătorii (cititorii) nepregătiți și fără luciditate.
Cercetările au relevat o eficiență mai mare a propagandei albe în
rândurile tinerilor, prin transmiterea unor emisiuni radiofonice de muzică, în alternanță cu scurte buletine de știri. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanența mesajelor din știri este deosebit de mare, deoarece propaganda se realizează neostentativ și creează impresia unui dialog între egali.
Propaganda neagră vehiculează, în general, materiale „fabricate", puse pe seama fie a unor instituții inexistente pe care ascultătorul/cititorul/privitorul nu le poate verifica, fie pe seama unor instituții care există, dar care au cu totul alte preocupări decât cele din știrile fabricate.
Mesajele "artizanale" lansate în spațiul social pot surprinde prin "noutatea" lor, și astfel pot genera un curent favorabil sursei de emisie. De pe aceleași poziții se emit știri făcându-se precizarea că provin din zvonuri neidentificate.
Propaganda cenușie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare. Specificul său constă în combinarea informațiilor parțial reale cu cele integral false, alcătuind știri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi verificate complet. Publicul care identifică, episodic, elemente pe care le cunoaște, poate fi ușor indus în eroare de asemenea fabricații, punând noutățile pe seama unor lacune personale de informație.
3.3. EFECTELE MANIPULANTE ALE JURNALISMULUI ÎNCORPORAT
Analiza confruntărilor mediatice și informaționale din timpul conflictelor armate majore ale ultimelor decenii arată că, deși se poate vorbi despre o matrice comună a desfășurării relațiilor dintre structurile de securitate și mass-media, fiecare eveniment în sine a cunoscut particularități remarcabile, care s-au coagulat apoi într-un trend predictibil. Prin urmare, înțelegerea mecanismelor de planificare și derulare a campaniilor informaționale și mediatice nu poate fi desprinsă de contextul geopolitic în care s-au desfășurat acestea, context marcat de elemente distincte, pentru fiecare conflict în parte.
Una din caracteristicile principale și totodată cel mai obsedant reproș referitor la mediatizarea inițială a primului Război din Golf a fost absența aproape cvasitotală a imaginilor de pe câmpul de luptă, datorită restricțiilor aplicate de Pentagon corespondenților de război, prin formula pool system-ului; această soluție care a generat însă numeroase incursiuni pe cont propriu ale jurnaliștilor independenți (free-lancers), în căutarea unei realități diferite de cea oferită de către ofițerii de relații publice.
Astfel a fost aruncată în luptă riscanta formulă a jurnaliștilor încorporați (embedded journalists), în locul deja mult prea blamatului pool system. Potrivit acestei scheme, folosită de atunci în toate conflictele majore, jurnaliștii aparținând instituțiilor mass-media sunt încadrați pe lângă unitățile militare luptătoare, în baze aeriene și pe navele de război. Încadrarea este însă condiționată de semnarea unui angajament de păstrarea a secretului și a restricțiilor operaționale, efectuarea unui stagiu de pregătire privind regulile și specificul mediului militar respectiv, în care aceștia sunt instruiți, printre altele, să nu poarte arme sau obiecte personale strălucitoare și să-și scrie grupa sanguină și numărul asigurării sociale pe gheata stângă.
3.3.1. Mediatizarea favorabilă și partizanatul mediatic
Însă prezența jurnaliștilor în teatrele de operații militare a pus problema definirii statutului acestora, care nu sunt niciodată combatanți, dar care sunt prezenți în aceleași zone în care sunt prezenți și militarii, fiind supuși unor riscuri asemănătoare. În principiu, potrivit practicilor și experienței de până în prezent, jurnaliștii care fac acoperirea mediatică se pot afla, în raport cu grupările de forțe sau cu eșaloanele pe lângă care activează, în următoarele situații:
jurnaliști neluați în evidență;
jurnaliști înregistrați – înregistrarea se face la cererea jurnaliștilor, de către structura de informare și relații publice a grupării de forțe la care aceștia se prezintă pentru a fi luați în evidență;
jurnaliști acreditați – acreditarea se face la cererea jurnaliștilor, de către comandanții care au această abilitate, și sunt luați în evidență de către structura de relații publice la care sunt repartizați;
jurnaliști încorporați – încorporarea se face la inițiativa conducerii, iar evidența acestora este ținută de structurile de relații publice și de către comandanții structurilor în care sunt încorporați.
Prezența masivă a mass-media încorporate pe front are drept consecință și soluționarea de facto a dilemei condiției reale a corespondentului de război, aceea de combatant sau necombatant. Oricât de mult s-ar preleva jurnaliștii de statutul juridic de persoană necombatantă și oricât de tare ar invoca Convențiile de la Geneva, realitatea dură a conflictului spulberă orice urmă de îndoială: corespondentul de război încorporat în unități militare, însoțindu-i pas cu pas pe militari atât în luptele de stradă, cât și în marșul unităților blindate, prin prestația sa, de cele mai multe ori afectiv-partizană, devine el însuși un soldat, chiar dacă arma sa nu este un pistol, ci un creion sau un microfon și o cameră de luat vederi.
Rezultatul aplicării pe scară largă a formulei jurnaliștilor încorporați constă într-o mediatizare predominant pozitivă a operațiunilor militare. Aceste operațiuni beneficiază, în plus, și de argumentul extrem de important al credibilității maxime: telespectatorii sau cititorii urmăresc relatările unui participant direct la evenimente, al căror martor ocular tocmai fusese. Mai mult, în căutarea unei cât mai spectaculoase și inedite maniere de transmitere a reportajelor, s-a inventat ceea ce astăzi este numit Bloom-mobilul: transmiterea în direct de comentarii și reportaje de pe tancuri sau alte transportoare blindate, înaintând în formație de luptă, prin fixarea pe blindajul acestora a unor camere de televiziune giro-stabilizate (asemănătoare celor folosite pentru filmări din elicopter), capabile să transmită semnale video la antena de retransmisie montată într-un camion situat la zeci de kilometri în spatele coloanei de blindate.
Dacă apariția jurnalismului încorporat a clarificat definitiv dilema situației corespondentului de război – combatant sau necombatant – conflictul de interese și uriașele mize puse în joc dezvălui, în mare măsură, limitele neutralității și imparțialității media: așa cum jurnalistul încorporat a devenit un soldat supus tuturor vicisitudinilor conflictului, tot așa interesul și sentimentul național au spulberat pretențiile de imparțialitate absolută și indiscutabilă a media.
Acest partizanat mediatic este adesea vizibil încă dinainte de începerea propriu-zisă a operațiunilor militare, atunci când conflictul se poartă fie în culisele sau la masa verde a tratativelor politico-militare, fie în coloanele ziarelor, în reportajele și talk-show-urile de televiziune, sau în cifrele sondajelor de opinie. Dacă interesele geopolitice și economice ale marilor puteri sunt susținute prin valuri de declarații și discursuri abundent pigmentate cu argumente emoțional-patriotice și chiar religioase, publicul din fiecare țară implicată în conflict, fie și prin opoziția față de acesta, receptează favorabil mai ales acea presă care adoptă un ton național-patriotic.
3.3.2. Avalanșa de violență
Un alt efect manipulant al jurnalismului încorporat îl reprezintă suprasaturația de imagini violente, filmate sau fotografiate pe viu și transmise în timp real. Se ajunge astfel la un reality show extrem, în care televiziunea, grație echipamentelor de telecomunicații de ultimă generație – inundă căminele oamenilor de pe întreaga planetă cu imagini agresive din conflicte reale, transmise în direct, la fel ca și interviurile sau comentariile reporterilor direct din linia întâi.
Avalanșa de reportaje dramatice și imagini cutremurătoare furnizate de jurnaliștii încorporați este urmată, în mod inevitabil, de reacții de respingere din partea multora dintre spectatori. Mai mult, excesul de realitate de la televizor, prin permanența și omniprezența sa, prezintă pericolul ca războiul și grozăviile sale să fie percepute de către unii copii drept un nou și performant joc video, care, în plus, induce și o senzație de frică reală. În mod firesc, după un puseu de atenție acordat primelor zile de conflict, telespectatorii readuc la normal ratingul știrilor de televiziune, revenind la vechile lor preferințe.
Tot în această idee, deși se afirmă adesea că televiziunea a pus stăpânire pe conflictul armat, analiștii se întreabă dacă nu cumva pixul rămâne mai puternic decât camera video. Argumentele în favoarea presei scrise derivă din posibilitatea reporterului – eliberat de inhibanta, sau dimpotrivă, stimulativa cameră de luat vederi – de a pătrunde cu o finețe și cu o subtilitate mai mare în miezul evenimentelor și chiar de a surprinde imagini foto de o percutantă acuratețe în ceea ce privește detaliul semnificativ.
De altfel, fotografia de presă este mult mai dură și mai dramatică decât imaginile televizoarelor, care caută să protejeze cât mai mult sensibilul ochi al spectatorului de ororile conflictului. În același timp, așa cum se întâmplă în orice eveniment major și cu întindere în timp, presa scrisă este cea care, prin titlurile din marile cotidiene, determină trendul subiectelor majore de televiziune.
3.3.3. Segmentarea realității
În fine, un alt efect pervers, dar inevitabil, al jurnalismului încorporat practicat în conflictele mediatizate este cel al viziunii limitate, secvențiale asupra desfășurării generale a operațiunilor militare. Jurnalistului încorporat îi este dat să trăiască și să relateze niște întâmplări de război – dramatice desigur – despre care află în direct milioane de telespectatori. De cele mai multe ori, acele întâmplări au doar o semnificație locală, de nivel tactic asupra conflictului general, dar care prin mediatizarea lor internațională pot căpăta, în orice moment, dimensiuni strategice.
Însă, respectivul jurnalist, încorporat în unitatea lui, nu poate avea o perspectivă de ansamblu asupra frontului. Ceea ce el percepe nu este conflictul în ansamblul său, ci numai „felii” ale conflictului. De altfel, prin această justificare sunt contracarate, în același timp, și acele reportaje nefavorabile sau incomode de pe front, din partea unor corespondenți încorporați, sau chiar independenți.
CAPITOLUL 4.
STUDIU PRACTIC APLICATIV: “MANIPULAREA REALIZATĂ PRIN MASS-MEDIA PE TIMPUL INVAZIEI DIN IRAK (19.03.2003 – 01.05.2003)”
4.1. CONCEPTE ȘI IPOTEZE
4.1.1. Opțiunea teoretică
Toate teoriile care încearcă să explice fie relația media – crize și conflicte, fie manipularea propriu-zisă pe timpul crizelor și conflictelor, aduc argumente interesante și, de cele mai multe ori, validate empiric.
Ca opțiune teoretică proprie în ceea ce privește manipularea pe timp de criză și conflict rețin, așadar, elemente ale mai multor teorii care explică acest fenomen, fără a adera în totalitate la una dintre ele. În plus, trebuie amintită aici perspectiva mai generală a lui McQuail, conform căreia mijloacele dezvoltate de comunicare au ajuns să determine în prezent conținutul comunicării și structura relațiilor de comunicare în mai mare măsură decât în epocile care au precedat inventarea și aplicarea tiparului și a altor tehnici de comunicare în masă. Noile mijloace de comunicare întruchipează relațiile sociale de inegalitate într-un mod mult mai cuprinzător și monolitic și sunt mai puțin atacabile, iar forma universală de producție și distribuire a mesajelor mediatice reflectă imaginea unei surse centralizate și autoritare conectate la un număr mare de unități receptoare separate.
În condițiile dezvoltării în această direcție a fluxului comunicațional, consider că mass-media nu sunt independente cu adevărat, iar știrile media nu sunt lipsite de influențele subtile sau uneori chiar brute ale acestor surse centralizate și autoritare. Cred că această afirmație își găsește cu atât mai mult valabilitatea în situațiile în care înseși structurile sociale se clatină, și anume situațiile de criză și conflict.
4.1.2. Cadrul conceptual specific al cercetării
Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri care să le facă operaționale în procesul de elaborare a programului de cercetare. Prin analiza și descrierea conceptelor realizez practic trecerea de la teorie (rezultat al unor cercetări anterioare) la realitatea concretă devenită obiect al analizei științifice într-o nouă etapă a dezvoltării sale. Iată, în continuare, o expunere succintă a principalelor concepte pe care mi-am fundamentat analiza:
Tabelul nr. 1: Principalele concepte ale cercetării
4.1.3. Formularea ipotezelor
Cercetarea are la bază următoarele ipoteze, deduse din stadiul cunoașterii teoretice a problematicii:
Ipoteza teoretică (cu un nivel maxim de generalitate):
În situații de criză sau conflict, principiul neutralității sau independenței mass-media nu este respectat; mijloacele de comunicare în masă au propriul lor sistem de valori partinic, produsele lor mediatice având atitudini diferite, chiar părtinitoare sau discriminatorii, față de părțile implicate.
Ipoteze de lucru (deduse din ipoteza teoretică și cu un nivel mai scăzut de generalitate):
Mass-media contribuie la construirea unei anumite realități și a anumitor stereotipuri și reprezentări referitoare la grupuri sau minorități etnice, state și națiuni, lideri politici, în funcție de interesele politice și geopolitice.
Informațiile transmise de media occidentale diferă de informațiile transmise de media arabe, în special în cazul informațiilor referitoare la aspecte importante, esențiale ale situației conflictuale.
Deși sunt în deplină conformitate cu conținutul actual al cunoașterii științifice, ipotezele explică atât fapte și legi științifice cunoscute, cât mai ales fapte între care nu s-a stabilit până acum nici o legătură. Ele dezvăluie mult mai mult decât ceea ce se știa până acum despre manipularea prin media pe timp de conflict, reprezentând o descriere structurală a manipulării, așa cum se petrece ea dincolo de nivelul aparenței.
Prin verificarea acestor ipoteze încerc să determin dacă media – fie ele internaționale sau locale – au distorsionat faptele sau au exagerat anumite aspecte, dar mai ales dacă au manipulat opinia publică. În cazul infirmării lor, adică în cazul în care cercetarea va releva că, pe de o parte, toate mass-media studiate au transmis informații obiective și nepărtinitoare și, pe de altă parte, nici o media nu a creat stereotipuri și nu a operat cu prejudecăți, ipotezele de lucru nu se mai regăsesc ca obiect de cercetare.
4.2. REALIZAREA CERCETĂRII PRIN METODA ANALIZEI DE CONȚINUT
4.2.1. Analiza de conținut
Argumentele utilizării analizei de conținut ca metodă de cercetare a manipulării pe timpul conflictului țin, pe de o parte, de ceea ce decurge din obiectivul descrierii modalităților concrete de raportare a media la conflicte, iar pe de altă parte de încercarea de a surprinde specificitatea și semnificația manipulării în procesul derulării evenimentelor. Tocmai de aceea am considerat că este nevoie de utilizarea analizei de conținut, care apelează la un sistem de decodare și interpretare a mesajelor media și la tehnici specifice de cercetare a conținutului acestora, pe baza cărora se pot face inferențe descriptive și cauzale pertinente.
Pornind de la formula lui Lasswell, am utilizat analiza de conținut în trei direcții majore:
pentru analiza textelor și a conținutului comunicării;
pentru evaluarea emitentului, a celui care comunică;
pentru evaluarea recepției, sau a lecturii în sens general.
În ceea ce privește etapele analizei de conținut, am utilizat schema propusă de S. Chelcea în cartea sa, Cercetarea sociologică.
4.2.2. Selectarea materialelor
Deși, pentru verificarea cât mai riguroasă a ipotezelor de cercetare, ar fi fost de dorit analizarea unui volum cât mai mare de material, o serie de considerente m-au determinat să restrâng între anumite limite acest volum. În cadrul acestei etape, problema cea mai importantă a constituit-o eșantionarea materialului de analiză, în special în cazul analizei conținutului presei tipărite. Alegerea metodei de eșantionare a avut în vedere fluctuația textelor apărute în ziare sau reviste, tendința primară, tendințele de ciclicitate și de compensare.
Luând în considerație toate acestea, am selectat pentru cercetare material de analiză din următoarele surse occidentale și locale:
Tabelul nr. 2: Sursele media reținute pentru cercetare
După cum se observă, am selectat canale media internaționale de marcă, pe care le-am considerat a fi de relevante pentru analiză, așa cum o reclamă cerințele metodologice. Publicațiile și posturile de televiziune reținute pentru studiu au cel mai mare tiraj și cea mai mare audiență în țările lor. Analiza acestor surse este suficientă, am considerat, pentru verificarea ipotezelor formulate la inițierea acestui demers.
4.2.3. Grila de analiză
Grila analizei de conținut a cuprins 11 itemi. Pentru 2 dintre acești itemi, unitatea de înregistrare a fost cuvântul, în timp ce pentru 9 dintre ei unitatea de înregistrare a fost tema. În primul caz am numărat cuvintele avute în vedere, ori de câte ori acestea apăreau în textele sau reportajele analizate. În cel de-al doilea caz am consemnat dacă tema respectivă era menționată în materialul studiat. În cazul analizei itemilor focalizați pe cuvinte, scopul a fost surprinderea cantitativă a diverselor teme analizate, măsura în care ele sunt sau nu mediatizate, dacă sunt excesiv folosite sau dacă sunt ignorate. În ceea ce privește itemii focalizați pe teme, am urmărit o surprindere calitativă a conținutului materialului și a mesajelor mai mult sau mai puțin explicite pe care acesta le cuprinde. Itemii analizați sunt prezentați în cele ce urmează.
Cele două categorii de itemi pentru care unitatea de înregistrare a fost cuvântul sunt:
State/organizații internaționale, cu următoarele unități de înregistrare: SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Rusia, România, Grecia, Israel, Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Afganistan, Siria, Liban, Palestina, ONU, NATO, Uniunea Europeană, OSCE.
Lideri, personaje politice sau militare: George W. Bush, Tony Blair, Jacques Chirac, Donald Rumsfeld, Colin Powell, Condoleeza Rice, Lord Robertson, Kofi Annan, Saddam Hussein, Uday Hussein, Qusay Hussein, Barzan Ibrahim al-Tikrirti, Ayad Allawi, Osama bin Laden.
Categoriile de itemi pentru care unitatea de înregistrare a fost tema sunt:
State occidentale, cu următoarele înregistrări: democrație, libertate, litera legii, legitimitate, industrializare, standard, aroganță, putere, diversitate, etnocentrism, lobby; război de cucerire; coaliție; aliați; mit.
State arabe, cu următoarele înregistrări: islamism; resurse; acord; negocieri; tensiune; grup etnic; comunitate religioasă.
Statul Irak, cu următoarele înregistrări: dictator; șiiți; sunniți; kurzi; violență; genocid; arme de distrugere în masă; refugiați/deportați; tortură; calamitate/dramă; incident.
Cauze, cu următoarele înregistrări: cauze istorice; arme de distrugere în masă; dispute inter-etnice; dispute inter-religioase; hotărârile liderilor politici; interesele marilor puteri; legitimitate; apărare; comunitate internațională; 11 septembrie; atac terorist/terorism.
Definirea zonei de conflict, cu următoarele înregistrări: paralelă cu Primul Război din Golf; pericolul escaladării conflictului în rândul statelor arabe; cost ridicat; victime colaterale; refugiați; ajutor umanitar; superioritate militară.
Atitudinea față de poziția propriei țări din care provine sursa media, cu următoarele înregistrări: atitudine favorabilă față de propriul guvern/oamenii politici; atitudine nefavorabilă, în dezacord; atitudine ambiguă; atitudine neutră.
Stil, cu următoarele înregistrări: emoțional; impersonal.
Utilizarea sursei, cu următoarele înregistrări: cu citat; cu parafrază; fără citat/parafrază.
Genul jurnalistic, cu următoarele înregistrări: știre; grupaj de știri; articol de opinie; comentariu/editorial; rubrică; pagină specială consacrată evenimentului; scrisoare adresată redacției; interviu; fotografie; reportaj; hartă; grafic.
4.3. ANALIZA DATELOR ȘI EXPLICAREA PROCESELOR ȘI FENOMENELOR STUDIATE
După Primul Război din Golf din 1991, în debutul căruia CNN-ul, beneficiind de oportunitatea unică a exclusivității, a spart vechile canoane ale mediatizării unui conflict armat, devenise evidentă poziția cheie prin care mass-media se legitima în configurația oricărui conflict armat. Rapidele evoluții în tehnologia comunicațiilor, simultan cu accelerata emancipare a opiniei publice internaționale grație nu numai a Internet-ului, dar și a disoluției barierelor ideologice și sociale, au consolidat din ce în ce mai mult atât pozițiile mass-media naționale și internaționale, dar și potențialul de luptă informațională al marilor puteri.
În cel de-al Doilea Război din Golful, din primăvara lui 2003, violența și încrâncenarea confruntărilor armate din deșerturile și orașele irakiene au fost egalate doar de dramaticele și angoasantele dueluri informaționale derulate mai ales pe canale mediatice. Planificarea relației militarilor cu mass-media pe timpul unui conflict armat și coordonarea acesteia pe timpul imprevizibilelor evoluții ulterioare ale acțiunilor de luptă au ajuns la fel de importante ca și suportul logistic. Totodată, dacă în 1991 mass-media nord-americană a deținut monopolul asupra mediatizării războiului, inclusiv în ceea ce privește lumea musulman-arabă, acest lucru nu a mai fost valabil și în 2003 când, datorită televiziunii Al Jazeera (și nu numai), arabii au putut să vadă războiul cu proprii lor ochi, și nu cu cei ai lui Peter Arnett de la CNN.
Față de enorma miză politică și controversatul context diplomatic internațional care au constituit decorul de debut al operațiunii Iraqi Freedom, la 20 martie 2003, puternica mass-media internațională nu mai putea fi tratată după aceleași rețete, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un război anunțat chiar de președintele George W. Bush. În continuarea pregătirilor informaționale pe canale diplomatice sau de relații publice, atât Casa Albă, cât și Pentagonul, aveau nevoie imperativă de o mediatizare favorabilă a operațiunilor militare, mediatizare necesară atât pentru menținerea, cel puțin din partea opiniei publice americane, a unei atitudini favorabile războiului, cât și ca o continuare a liniilor de forță ale politicii externe americane, cu adresă directă exact spre acele cancelarii ostile declanșării războiului.
Din nou, în primăvara lui 2003, în deșerturile Golfului Persic, s-a resimțit diferența între cei numiți încă din Primul Război Mondial jurnaliștii de castel – repartizați pe lângă cartierele generale aliate (actualmente centrele de presă) – și jurnaliștii din tranșee, aflați, de data aceasta, în postura de „încorporați”. Dacă încorporații au beneficiat în egală măsură de glorie și bani pe de o parte, și riscuri letale și frustrări, pe de altă parte, nici cei peste două sute de jurnaliști din mass-media internațională acreditați pe lângă Comandamentul Central Aliat de la Doha, în Quatar, nu au avut parte de mai puține restricții, lovindu-se de ceea ce Le Monde a numit rețele americane de informare. Conform aprecierilor trimisului special al prestigiosului cotidian francez, briefing-urile de presă de la Doha au fost regizate aproape exclusiv în favoarea marilor televiziuni americane (Fox News, CNN, ABC) și a celor din lumea anglo-saxonă (BBC, Reuters). Acestea s-au bucurat de o poziție în linia întâi în sala de conferințe, linia a doua fiind rezervată marilor cotidiene anglo-americane (Times, New York Times, Washington Post) sau arabe (El Hayat) și abia pe rândul al treilea găsindu-se loc și pentru orgolioasa France Press, televiziunea spaniolă sau cea din Grecia.
Dacă apariția jurnalismului încorporat a clarificat dilema situației corespondentului de război, conflictul de interese și uriașele mize puse în joc în cel de-al Doilea Război din Golf au dezvăluit în mare măsură limitele neutralității și imparțialității mass-media ca instituție: așa cum jurnalistul încorporat a devenit un soldat supus tuturor vicisitudinilor războiului, tot așa și sentimentul național a spulberat pretențiile de imparțialitate absolută și indiscutabilă a mass-media – fie aceasta cu vocație locală sau internațională, provenind din lumea euro-atlantică sau musulman-arabă. Acest parti-pris mediatic a fost vizibil încă dinainte de începerea propriu-zisă a operațiunilor militare, atunci când conflictul s-a purtat fie în culisele sau la masa verde a tratativelor politico-diplomatice, fie în coloanele ziarelor, în reportajele și talk-show-urile de televiziune sau în cifrele sondajelor de opinie.
Se pot distinge, astfel, trei mari centre de putere concurente privind interesele în Irak, și implicit trei atitudini mediatice și informaționale diferite: Statele Unite și Maria Britanie, statele arabe (cu excepția Kuweitului) și nucleul european dur coagulat în cancelariile din Paris, Berlin și Bruxelles. În jurul acestor trei centre au gravitat, fluctuând la o distanță mai mare sau mai mică, și alți actori ai scenei internaționale, în funcție de propriile interese și oscilații ale opiniei publice naționale, precum și de evoluția operațiunilor militare. Surprinzător de labilă a fost replica informațională a Irakului, fie și numai în comparație cu prestația mult mai virulentă din urmă cu doisprezece ani, de data aceasta Saddam mizând, cu succes, în special pe sprijinul propagandistic al statelor arabe.
Nimeni – nici politicienii, nici militarii și cu atât mai puțin jurnaliștii – nu și-a făcut vreo iluzie că ceea ce va urma după începerea operațiunilor militare va fi altceva decât, așa cum spunea Jonathan Alters de la Newsweek, modelul tuturor războaielor propagandistice. Recrudescența propagandei practicată de către toți actorii implicați într-o formă sau alta în cel de-al Doilea Război din Golf nu a fost legată doar de interesele majore aflate în joc, ci și de resuscitarea sentimentelor patriotice, naționale ale opiniei publice, clientul absolut al mass-media. Dacă interesele geopolitice și economice ale marilor puteri au fost susținute prin valuri de declarații și discursuri abundent pigmentate cu argumente emoțional-patriotice și chiar religioase, publicul din fiecare țară implicată în război (fie și prin opoziție față de aceasta) a receptat favorabil mai ales acea presă care a adoptat un ton național-patriotic. Așa se explică succesul în audiență al canalului arab de televiziune Al Jazeera, cât și al celui american Fox News, aceste posturi detașându-se în rating-ul de audiență față de concurentele lor tocmai prin sprijinul fără echivoc acordat cauzei națiunii de origine.
Alimentat în permanență de confruntările diplomatice publice sau de culise, manipularea prin mass-media a început prin ofensiva mediatică și de relații publice americană îndreptată împotriva francezilor. Recidivând în atitudinea sa de detașare față de politica externă și dependență militară de Statele Unite, Franța, mai întâi prin vocea ministrului francez de externe Hubert Vedrine și a ambasadorului francez la ONU Dominique de Villepin, iar apoi prin ieșirea la rampă a președintelui Jacques Chirac, s-a opus din ce în ce mai categoric soluțiilor militare americane de rezolvare a crizei irakiene în cadrul Consiliului de Securitate. Începând cu reproșuri de neloialitate și nerecunoștință față de sacrificiile făcute de Statele Unite în cel de-al Doilea Război Mondial pentru eliberarea Franței și apoi reconstrucția acesteia (cimitirele militare americane din Normandia au apărut în acest context pe prima pagină a ziarelor americane), continuând cu boicoturi (spontane sau regizate, individuale sau de grup) a restaurantelor și vinurilor franceze de pe piața americană și terminând cu ridiculizarea istoriei și tradițiilor militare franceze pe Internet, aproape nimic nu a fost evitat pentru a-i aduce pe francezi la o atitudine mai conciliantă.
De obicei teribilistă, presa franceză s-a mobilizat însă în susținerea președintelui Chirac, aducând noi și noi argumente în susținerea politicii externe a acestuia. Acest tăvălug informațional american împins asupra Franței nu a putut fi nici oprit și nici neutralizat de mult mai firavul potențial francez. Această inferioritate informațională nu numai a Franței, dar și celorlalte mari puteri în comparație cu Statele Unite, a fost resimțită cu atâta acuitate la Paris, încât președintele Chirac a reactivat în regim de urgență mai vechiul proiect lansat de Alain Decaux în 1989, de creare a unui canal internațional de știri francez, capabil să rivalizeze cu CNN-ul și BBC-ul și să contribuie la strategia de creștere a influenței Franței în lume. Audiența țintă a acestui canal urma să fie cu precădere lumea arabă, Europa și Africa, vizând mai ales decidenții politici economici și culturali, dar și tinerii adulți.
În acest context tensionat, mass-media franceze au tratat cu rezerve desfășurarea operațiunilor militare din Irak, cu atât mai mult cu cât numărul jurnaliștilor francezi încorporați în teatrul de operații a fost cu mult mai mic decât cel al anglo-americanilor. Cu toate acestea, presa franceză a reușit să pună un accent convingător pe acele elemente defavorabile americanilor, atât în ceea ce privește desfășurarea operațiunilor militare, cât mai ales în privința reacțiilor internaționale ale războiului. Figura nr.1 relevă, în mod evident, atitudinea față de invazia din Irak a uneia dintre principalele publicații franceze.
Figura nr. 1: Analiza evaluativă a reflectării invaziei Irakului în cotidianul francez Le Monde
Astfel, după euforia penetrării anglo-americane rapide din primele zile ale războiului, francezii nu au ratat evidențierea neașteptatelor puncte de rezistență irakiene întâmpinate la Um Qasr, la 23 martie, Nassirza sau Basora, care, spunea analiștii francezi (și numai ei) au răsturnat planurile inițiale ale Pentagonului. Legat de prima săptămână de război, tot mass-media franceză a fost aceea care a evidențiat lipsa din circuitul mondial a imaginilor de război de care Pentagonul și Casa Albă ar fi avut cea mai mare nevoie: mulțimi de irakieni aclamând în orașe și sate trupele anglo-americane eliberatoare, distrugerea simbolurilor regimului lui Saddam și revolta populațiilor șiite și kurde.
Chiar dacă televiziunile franceze (TF1 și France 2) au preluat imaginile cu cei șapte prizonieri americani răspândite în întreaga lume de Al Jazeera, editorii americani au respectat regula jocului și au voalat fețele respectivilor militari (la fel a procedat și BBC-ul). Atunci când a devenit evident progresul militar anglo-american, iar forțele coaliției se apropiaseră deja de Bagdad, Le Monde a publicat, în 26 martie, o analiză despre perspectiva americanilor de a pierde bătălia pentru cucerirea inimilor și spiritelor irakienilor (aluzie mai mult decât transparentă la trista experiență similară suferită de americani în Vietnam). Cei care trebuiau să-i primească pe americani drept niște eliberatori continua să-i perceapă pe infanteriștii marini ca pe o forță de ocupație care omora victime civile inocente și împotriva cărora trebuia luptat, inclusiv prin atacuri sinucigașe. De altfel, Le Monde a dedicat chiar și un editorial problemei victimelor civile sau daunelor colaterale, în care se recunoștea totuși perfida tactică a lui Saddam de a ataca cu soldați neechipați militar, tocmai pentru a-i obliga pe americani la o prudență agresivă față de populația locală.
Subiectul cel mai confortabil pentru mass-media franceză, cel puțin în prima parte a războiului, a fost însă cel al reacțiilor internaționale oficiale sau al celor din acea parte a opiniei publice ostile intervenție militare. În Europa de Est opinia se schimbă și devine ostilă intervenției armate, titra Le Monde la 29 martie, sub semnătura corespondentului său la București, în timp ce Le Figaro anunța câteva zile mai târziu că În Est americanofilia a început să se stingă.
În Statele Unite nu s-a resimțit aceeași omogenitate în atitudinea generală a influenței mass-media în mediatizarea războiului din Irak, chiar dacă trendul general a fost unul predominant pozitiv sau moderat. Mulți jurnaliști încorporați, editori sau comentatori de presă și televiziune americani mai obscuri, sau chiar starurile de televiziune, și-au făcut un titlu de orgoliu profesional în a se detașa de linia Pentagonului, în timp ce alții au optat pentru mult mai confortabila rețetă a jurnalismului belicos-patriotic, care s-a dovedit a fi și mai bănoasă din punct de vedere al rating-ului de audiență. Practic, întregul sistem mass-media american a susținut în cor războiul și cauza Statelor Unite. Diferențele au fost date doar de nuanțe și de ton, funcție de orientarea editorială și interesele politice și economice ale fiecărei instituții mass-media. Nuanțele au vizat critica, respectiv creditul necondiționat pentru strategia și modul de desfășurare a războiului, iar tonul a variat și el într-un registru destul de larg, de la obișnuitul scepticism jurnalistic la cel entuziast patriotic.
Una din primele probleme de percepție asupra mersului războiului cu care s-a confruntat administrația Bush a fost cea a așteptărilor inițiale exagerate ale opiniei publice americane privind rapida dezintegrare a regimului Saddam, ca urmare a strategiei „shock and awe”, a unor dezertări masive, precum și a revoltei șiiților din Sud și a kurzilor din Nord. Această entuziastă prezumție a fost infirmată însă după doar câteva zile de la pătrunderea trupelor anglo-americane în Irak, ea fiind spulberată și de incidente, minore pentru evoluția generală a operațiilor militare, dar intens exploatate mediatic, precum: doborârea elicopterului Apache de un tir anonim de la sol, distrugerea unui avion britanic de către o rachetă americană Patriot, capturarea unor militari americani (arătați ulterior la televizor în întreaga lume) sau pauza operațională a ofensivei justificată printr-o puternică furtună de nisip.
Avalanșa relatărilor mass-media referitoare la aceste incidente a creat în scurt timp impresia că lucrurile nu merg tocmai conform celor prevăzute inițial de Pentagon. În momentul în care comandantul Corpului 5 Armată pe frontul din Irak, generalul-locotenent William S. Wallace, a afirmat pentru New York Times și Washington Post, pe 23 martie, că strategii Pentagonului au evaluat greșit capacitatea combativă a irakienilor, evident presa a început investigațiile și speculațiile, corelând totul cu informațiile disponibile din teatrul de operații. În consecință, președintele Bush a trebuit să iasă la rampă (pe 24 și pe 27 martie), cu riscul de a personaliza războiul prin asumarea implicării sale directe în derularea operațiunilor directe, pentru a da asigurări clare, în primul rând americanilor, că s-au făcut progrese importante și că victoria este sigură, dar că este evident că va trece un timp până ce obiectivele vor fi atinse. Iritarea președintelui Bush față de criticile și îndoielile mass-media au fost atât de mari încât ele au determinat chiar și replici tăioase de genul Noi nu ne modificăm planul de luptă în funcție de conținutul editorialelor (28 martie, la întâlnirea președintelui la Casa Albă cu un grup de veterani).
Ulterior, legat tot de evoluția sub așteptările inițiale ale campaniei militare, presa a dezvăluit și fricțiuni destul de puternice între Donald Rumsfeld și generalii de pe front, ultimii acuzându-l pe Secretarul de Stat al Apărării că a urmărit o victorie la costuri minime, nealocând resursele logice, materiale și mai ales umane pentru obținerea unui rezultat pe măsură. Acest subiect a fost imediat valorificat de către presa internațională, Le Monde titrând, la 30 martie, că Donald Rumsfeld ar fi ignorat recomandările Pentagonului. Nu au scăpat exploatării mediatice nici rivalitățile dintre cei doi piloni ai administrației Bush, Rumsfeld și Colin Powell. Astfel, tot Le Monde, din 9 aprilie, cita copios din comentariile revistei TIME pentru a evidenția diferențele de abordare a proiecției Statelor Unite în lume, susținute de patronul cel dur al Pentagonului și moderatul, dar izolatul Secretar de Stat, spărgând astfel imaginea de monobloc a administrației de la Washington.
Toate aceste puncte de vedere, adesea contrare, aruncate asupra opiniei publice, atât de corespondenții încorporați, cât și de oficialii de cel mai înalt rang ai administrației, au creat chiar o anumită stare de confuzie și oboseală mediatică, nu atât a protagoniștilor, cât mai ales a spectatorilor, care la un moment dat nu mai așteptau altceva decât vestea că totul s-a sfârșit cu prea mult așteptatul happy-end. De altfel, reacțiile publicului american au fost mai mult emoțional-instinctive, fiecare optând pentru ziarul sau postul de televiziune care răspundea cel mai bine propriilor așteptări și percepții asupra războiului, iar piața mediatică americană nu a făcut altceva decât să ofere întreaga diversitate solicitată de client.
Încă din timpul ultimelor zile de război, analiștii și observatorii mass-media americane au fost unanimi în a declara televiziunile de știri non-stop Fox News, CNN și MSNBC drept marile câștigătoare de pe urma războiului din Irak, ele oferind un cocktail fără precedent de informații, imagini și comentarii în timp real, surclasând astfel de departe rețelele cu programe tradiționale de televiziune precum ABC, CBS sau NBC. Conform Nielsen Media Research, Fox News, cu o medie de 5,58 milioane de telespectatori pe seară, a surclasat în audiență celebrul CNN, cu doar 4,37 milioane de telespectatori, urmat la rândul său de MSNBC, cu 2,15 milioane.
Secretul succesului pe timpul războiului a canalului de știri Fox News a fost tonul declarat belicos-patriotic al tuturor reportajelor și comentariilor, precum și viziunea pozitivă și lipsită de ambiguități asupra evenimentelor, ceea ce corespundea exact liniei editoriale formulate de conservatorul său patron, Rupert Murdoch: Noi producem știrile pe care oamenii vor să le asculte, fără ca acestea să fie tendențios de stânga, așa cum este cazul în general.
Figura nr. 2: Analiza evaluativă a stilului postului de televiziune Fox News
În fața unei asemenea concurențe, CNN-ul, deși a continuat să se bucure de o plajă mondială de audiență mai largă, a trebuit să-și redefinească strategia editorială funcție de noua geopolitică a informației post 11 septembrie, preluând o parte din retorica flamboiantă a lui Fox News, pentru a recâștiga un public care, după atentatele teroriste, caută mai puțin o informație neutră și mai mult una pozitivă. La rândul său, canalul de televiziune MSNBC a difuzat regulat un clip compus din imaginile siluetelor unor soldați și elicoptere americane, pe fundalul unui apus de soare, sub sloganul Inimile noastre sunt alături de voi.
Pe de altă parte, chiar dacă au fost perfect conștiente că nu au șanse de redresare a rating-ului de audiență în fața canalelor de știri, unele televiziuni comerciale nu s-au sfiit să arate publicului realitatea dură a războiului. Veteranul reportajului american de la ABC, Ted Koppel, și-a justificat criticile aduse conducerii operațiunilor prin faptul că era convins că publicul american este capabil să înfrunte adevărul – aserțiune invalidată însă de noua configurație a percepțiilor cetățenilor de rând americani.
În ceea ce privește presa scrisă, cotidianul New York Times s-a detașat prin cea mai mare obiectivitate asupra proiecției generale privind mersul războiului, publicând și comentând pe spații ample chiar și acele aspecte defavorabile campaniei militare și responsabililor acesteia. Despre acest ziar, Bill O’Really de la sus-menționatul Fox News spunea că dacă-l citeai, aveai impresia că Irakul era pe cale să câștige războiul. Susținând, în principiu, la fel ca și New York Times, efortul de război american în Irak, de un profesionalism percutant, iar uneori chiar incomod, a dat dovadă și echipa editorială de la influentul cotidian Washington Post, sau cea de la Wall Street Journal. Washington Post a publicat, spre exemplu, un reportaj despre incidentul în care, la Nadjaf, soldați americani au ciuruit o mașină civilă care nu oprise la somație, omorând femei și copii.
Așa cum Fox News a fost marele câștigător pe piața media americană, televiziunea Al Jazeera din Doha-Quatar, apărură în 1996, dar despre care lumea întreagă a aflat abia după începerea războiului din Afganistan din toamna anului 2001, a fost fără îndoială liderul mediatic al lumii musulmane, având o audiență de 40 de milioane de telespectatori în întreaga lume. Dispunând de un număr considerabil de echipe de reporteri și cameramani în orașele irakiene aflate sub asaltul aero-terestru anglo-american, Al Jazeera a devenit sursa primordială de informații și mai ales de imagini terifiante necenzurate, unele la limita suportabilului, referitoare la victimele civile.
Pe timpul războiului, încălcând în continuare orice tabu occidental, Al Jazeera s-a aflat în centrul protestelor și criticilor furibunde venite din partea occidentală de la cel mai înalt nivel, mai ales în momentul în care a transmis în integralitatea lor imagini atât cu interogatoriul prizonierilor americani, dar mai ales cu cadavrele unor militari britanici. Cele doar treizeci de secunde înfățișând soldați britanici decedați, undeva lângă Basra, au provocat proteste energice atât la White Hall (Ministerul Britanic al Apărării) cât și la Doha sau Washington, Al Jazeera fiind acuzată că a încălcat Convențiile de la Geneva privind tratamentul prizonierilor și a victimelor de război.
Al Jazeera și-a valorificat la maximum cota sa de audiență exact atunci când unul din reporterii săi a fost ucis, în urma unui raid aerian american, în care o rachetă a lovit, la 8 aprilie 2003, biroul din Bagdad al acestei televiziuni, situat în apropierea Ministerului Irakian al Informațiilor. Tariq Ayoub, reporterul de origine iordaniană ucis în bombardament, a fost declarat martir, iar americanii au fost acuzați cu înverșunare că au lovit intenționat birourile Al Jazeera, datorită faptului că postul nu avea o atitudine pro-americană. Faptul că în aceeași zi un tanc al Diviziei 3 Infanterie a tras un proiectil asupra etajelor 13 și 14 ale hotelului Palestina din Bagdad, unde erau cazați majoritatea jurnaliștilor străini, omorând un cameraman al agenției Reuters și un altul al televiziunii spaniole, a amplificat și mai mult corul protestelor mediatice ale breslei jurnaliștilor și a întărit, cel puțin în ochii opiniei publice arabe, imaginea de victimă eroică a lui Al Jazeera.
Figura nr. 3: Analiza evaluativă a reflectării invaziei Irakului în cadrul postului de televiziune Al Jazeera
Cu toate că Al Jazeera a fost percepută de lumea occidentală drept un post de televiziune rebel în universul mediatic dominat de americani, prestația ei de ansamblu pe timpul războiului a fost apreciată de profesorul de jurnalism Abdullah Schleifer de la Universitatea Americană din Cairo drept una mult mai echilibrată decât în perioada imediat următoare lui 11 septembrie 2001, când îl înfățișa pe Osama Bin Laden drept un nobil campion al lumii arabe.
Imediat după Al Jazeera, în topul televiziunilor arabe difuzând un flux continuu de știri s-a situat proaspăt născuta Al Arabiya, lansată în februarie 2003, cu o substanțială finanțare saudită, kuweitiană și libaneză (postul are deja peste treizeci de sucursale în întreaga lume) și cu sediul în Dubai, Emiratele Arabe Unite. Având un caracter mai oficial, Al Arabiya nu și-a permis același ton liber de exprimare precum Al Jazeera, dar, așa cum și-a propus din start, a constituit o alternativă de informare echilibrată, desigur tot pro-arabă, asupra evenimentelor, accentuând imaginile victimelor civile irakiene sau sincopele campaniei militare.
În sfârșit, cel de-al treilea actor mediatic important din lumea arabă a fost Televiziunea de Stat din Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite, care și-a dezmorțit linia editorială înțepenită în rigorile politice și religioase și și-a făcut în timpul războiului un titlu de glorie în a nu prelua imagini nici de la posturile americane și nici de la cel irakian, așa cum a făcut-o Al Jazeera sau alte televiziuni arabe.
În toată această vâltoare războinică s-au angajat cu o violență sporită și televiziunile arabe de mai mică amplitudine, precum Al Manar, televiziunea Hezbollah-ului situată în Beirut, care a difuzat obsesiv un clip conceput doar din imagini ale victimelor civile produse de rachetele americane căzute în piețele din Bagdad, sau un altul în care globul terestru se transforma într-un hamburger înfipt în furculița lui George W. Bush, care se pregătea să-l mănânce, având drapelul american drept șervet la gât. La polul opus s-a situat televiziunea din Kuweit, care s-a declarat ostentativ pe poziții pro-americane, prezentând pe larg conferințele de presă de la Pentagon, Casa Albă și Doha, și a urmat cu rigurozitate liniile de informare pro-americane. TV Kuweit a reamintit arabilor, prin imagini de arhivă, genocidul cu gaze toxice ordonat de Saddam împotriva kurzilor în 1988, împușcarea rebelilor șiiți în 1991 sau torturile aplicate oponenților, și a insistat atât pe ajutorul umanitar oferit de coaliție poporului irakian, cât și pe superioritatea militară a acesteia.
Dacă unele ziare arabe, care au urmat linia oficială a guvernului egiptean, precum Al Ahram sau Ashraq Al Awsat, au prezentat războiul într-o manieră pro-arabă, dar fără virulențe și încrâncenări anti-americane, alte ziare private, precum cotidianul Al Watan, nu s-au sfiit să asocieze fotografii din războiul din Irak cu altele din Palestina, sau să supra-imprime drapelul israelian peste cel american, pentru a da o și mai mare consistență ideii că ceea ce se întâmpla în acel moment în Irak era doar o parte a brutalului asalt al Americii și aliaților săi asupra arabilor lipsiți de apărare, oriunde aceștia s-ar afla. Ayaz Amir, editorialist al celui mai important cotidian de limba engleză din Pakistan, Dawn, a punctat poate cel mai bine răsturnarea imagologică reușită de Saddam în lumea musulmană: rezistența sa armată și chiar unele succese, fie și minore, repurtate în fața arogantei puteri americane a atins o coardă sensibilă pentru musulmani, care au început să vadă în Saddam un nou Saladin capabil să refacă onoarea pierdută a acestei civilizații. Editorialistul pakistanez își continuă argumentația printr-o pertinentă comparație între evoluția imagologică în percepția populară a celor doi sângeroși dictatori Stalin și Saddam: chiar dacă Stalin a ucis poate cei mai mulți oameni din istorie, întrucât a rezistat invaziei germane și a condus Armata Roșie la victorie, el a devenit un erou pentru poporul său în rândul căruia făcuse atâtea victime, iar același traiect pare să-l urmeze și Saddam. Pe de altă parte, Washington Post din 6 aprilie 2003 sublinia faptul că ura acumulată, mai ales de musulmani, împotriva celui mai totalitar lider arab, a nuanțat până la divizare reacțiile de susținere a acestuia în lumea arabă, în ciuda revoltei și gustului amar lăsat de imaginile umilitoare cu prizonieri irakieni și coloane triumfătoare de tancuri americane.
Unul dintre cele mai solide mituri americane, capabil oricând să galvanizeze emoțiile și entuziasmele naționale a fost și este cel al eroului care luptă până la ultima suflare, neștiut de nimeni, dar care este salvat în mod miraculos în momentul victoriei finale. Pentru că și în acest război mitul trebuia să poarte un nume, s-a întâmplat ca eroul să se numească Jessica Lynch. Intuind enormul beneficiu psihologic în cazul unei reușite, pentru eliberarea și salvarea acestei fete-soldat de numai 19 ani, care a luptat vitejește și a împușcat mai mulți soldați inamici până când nu a mai avut muniție, atunci când compania sa de sprijin logistic a căzut în ambuscada forțelor irakiene, Comandamentul Central a pregătit una din cele mai spectaculoase operații speciale de pe timpul războiului. Operația a întrunit toate ingredientele unui film de super-acțiune cu happy-end: profilul simbolic al eroinei (noua generație de femei-soldat americane, foarte tânără și provenind dintr-o localitate anonimă), comportamentul eroic al acesteia, dramatismul situației sale (grav rănită și tratată în mod inuman într-un spital irakian), irakianul de 32 de ani căsătorit cu o infirmieră care lucra în acel spital și care, înduioșat de suferințele copilei americane, comunică pușcașilor marini locul unde se afla aceasta, și în sfârșit reușita operațiunii de salvare (planificare în cel mai mare secret, acțiuni de diversiune, elicoptere Black Hawk, forțe speciale). După anunțul succesului operațiunii au urmat valuri de transmisiuni în direct pe toate canalele de televiziune americane, privind fiecare moment al recuperării și repatrierii acesteia, interviuri cu părinții, frații și prietenii, contracte de exclusivitate pentru o biografie și chiar un film la Hollywood.
Salvarea la 2 aprilie a soldatului Lynch a reprezentat și momentul de cotitură în atitudinea opiniei publice internaționale asupra războiului. Dacă până în acel moment presa internațională nu fusese deloc zgârcită în a critica războiul în sine, dar și derularea acestuia, dintr-o dată tonul general s-a schimbat. A urmat apoi secvența devenită emblematică și supermediatizată a dărâmării giganticei statui a lui Saddam Hussein. Imaginile cu infanteristul american aruncând steagul american peste uriașul chip al dictatorului, în aplauzele frenetice a câtorva sute de irakieni, au fost intens exploatate de media americane, ca o revanșă față de lipsa secvențelor cu mulțimi de irakieni aclamându-i pe soldații eliberatori, așteptate atât de mult de politicienii de la Washington și Londra încă de la începutul operațiunilor militare.
La 11 aprilie 2003, atunci când răsturnarea regimului Hussein devenise evidentă, președintele George W. Bush și premierul Tony Blair s-au adresat populației pentru prima dată, timp de câteva minute, prin intermediul televiziunii irakiene, care fusese cruțată de distrugere tocmai pentru a putea fi folosită ulterior ca mijloc de comunicare. Mesajele, subtitrate în arabă, fuseseră înregistrate cu ocazia întâlnirii la nivel înalt Bush-Blair din Irlanda de Nord, din 8 aprilie, în care cei doi lideri discutaseră viitorul Irakului post-Saddam. Pe un prietenos fundal portocaliu, cei doi au încercat să evite, cu multă grijă, perceperea lor ca niște cuceritori, și au dat asigurări privind ajutorarea populației irakiene și retragerea trupelor imediat după normalizarea situației.
Aceste discursuri au marcat debutul campaniei informaționale anglo-americane post-război în Irak, destinate nu numai pentru atenuarea traumelor și a resentimentelor antiamericane, dar și pentru pregătirea și educarea societății irakiene în spiritul unui stat de drept cu instituții democratice. În același timp, prin intermediul facilităților tehnice ale aeronavelor Commando-Solo, programele canalelor de televiziune americane urmau a fi transmise spre televizoarele irakiene, astfel încât irakienii să poată să-i urmărească în direct pe Peter Jennings de la ABC, pe Tom Brokaw de la NBC, pe Dan Rather de la CBS Evening News sau pe Brit Hume de la Fox News. Singurul canal care și-a declinat participarea la acest program de educare a irakienilor a fost CNN-ul, care a declarat că nu consideră firesc ca o televiziune de știri globală și independentă să participe la transmisiuni organizate de guvernul Statelor Unite. Într-adevăr, această campanie s-a aflat sub coordonarea agenției guvernamentale a Statelor Unite pentru mass-media audio-vizuală Broadcasting Board of Guvernors, care patronează, printre alte proiecte, și postul de radio Vocea Americii. Pe de altă parte, Norman J. Pattiz, președintele Comitetului pentru Orientul Mijlociu al Broadcasting Board of Guvernors,a afirmat că singura modalitate prin care arabii pot înțelege America este cea a propriei lor mass-media, a cărei percepție și perspectivă nu corespunde cu cea americană.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Rezultatele cercetării efectuate ne oferă informații interesante și utile referitoare la manipularea realizată prin mass-media în situații de criză și conflict. Datele relevate confirmă ipoteza A din setul celor trei formulate cu privire la mediatizarea situațiilor de criză sau conflict: în astfel de momente, principiul neutralității media nu este respectat. Fiecare mijloc de comunicare în masă are propriul său sistem partinic de valori și atitudini diferite, chiar discriminatorii, față de părțile implicate.
Nici una din cele 17 surse a căror produse media le-am analizat nu este neutră întru totul. Influențate de afinități care se regăsesc, mai ales, în interesele mai largi ale instituțiilor din care fac parte și în strânsă legătură, de cele mai multe ori, cu un supra-nivel determinat de interesele naționale ale statului în care funcționează, canalele media incluse în cercetare au ales, pe parcursul conflictului analizat, să fie, într-o măsură mai evidentă sau una mai subtilă, de partea uneia sau alteia din entitățile aflate în stare de beligeranță.
Ipoteza de lucru B nu poate fi separată de ipoteza generală A despre care am discutat până acum. Multe date din analiză care confirmau prima ipoteză, o confirmă și pe cea de-a doua. Așadar, consider că cercetare confirmă și această presupoziție: media contribuie la construirea unei anumite realități și a anumitor stereotipuri și reprezentări referitoare la părțile implicate, în funcție de interesele politice și geopolitice.
Ipoteza C este, de asemenea, validată. De fapt, ceea ce a diferențiat radical, din punct de vedere mediatic, invazia din Irak față de celelalte conflicte contemporane, a fost întreruperea monopolului american asupra surselor media de informare. În 1991 lumea întreagă, inclusiv cea musulman-arabă, a trebuit să privească războiul exclusiv prin ochii CNN-ului. În 2003, arabii au privit războiul din Irak prin proprii lor ochi, au avut parte de propriile lor imagini și mai ales de comentarii provenind din lumea lor, chiar dacă acestea nu au îndrăznit să afirme deschis că Irakul va pierde oricum războiul.
Dispunând de mult mai multe echipe în orașele irakiene, media arabe au fost capabile să ofere informații în timp real și mult mai precise privind desfășurarea operațiilor militare, informații care nu o dată au infirmat în mod convingător afirmațiile din conferințele de presă aliate sau cele ale jurnaliștilor occidentali încorporați. Așa cum era firesc, tot ceea ce a provenit din sursa mediatică arabă a fost mult mai credibil pentru spectatorii provenind din această lume, fapt ce a consolidat nu numai mândria arabă, ci și sentimentele de solidaritate ale acestora. Dacă media americane au prezentat invazia ca pe o palpitantă demonstrație de forță, pe media arabe același eveniment a apărut ca iadul pe pământ; tot așa cum ceea ce pentru americani era eliberarea Irakului, pentru lumea arab-musulmană era o invazie, o nouă cruciadă.
Așadar, datele care reies din analiză confirmă atât ipoteza generală A, cât și ipotezele de lucru B și C.
Consumul zilnic de informație, cu diferențele inerente, cantitative și calitative, de la un individ la altul, de la o comunitate la alte, reprezintă o obișnuință, o necesitate de la sine înțeleasă și a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulțumire și chiar nesiguranță. Însă virtuțile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor sunt schimbate, o realitate de ordinul evidenței căpătând cu totul alte dimensiuni față de cele care îi sunt proprii. Astfel, albul se transformă pe neobservate în negru și acesta în alb.
Manipularea prin mass-media în situații de criză și conflict se caracterizează prin intenționalitate, elaborare și organizare, fiind o activitate calificată a cărei contracarare, pentru a fi eficientă, trebuie să beneficieze de aceleași condiții de desfășurare. Eficiența activității de contracarare a manipulării prin mass-media, pe timp de criză sau conflict, trebuie să fie asigurată prin instituirea unor reguli și asigurarea unor condiții de ordin social, juridic sau științific, cum sunt:
existența unui consens al intereselor naționale în cadrul societății;
organizarea și asigurarea funcționării unor structuri și instituții sociale subordonate intereselor naționale;
înființarea unor centre și instituții de protecție informațională a populației;
instituirea unui cadru adecvat pentru circulația informației;
stipularea de prevederi legale cu sancțiuni severe împotriva actelor de manipulare realizate prin intermediul media;
asigurarea de mijloace tehnice perfecționate și a unui personal calificat care să elimine posibilitatea distorsionării informației;
transparență totală asupra acțiunilor propagandistice desfășurate în societate, pentru a fi identificate și percepute corect de către populație;
protecția informațională a instituțiilor fundamentale ale statului;
îmbogățirea politicii de apărare cu o nouă dimensiune a descurajării, și anume descurajarea informațională.
Ca atare, împotriva manipulării nu se poate lupta fără un personal calificat, dispunând de mijloace adecvate, sau fără stabilirea unei strategii și tactici de acțiune care să fixeze scopuri clare și să coordoneze întreaga activitate.
Însă în această activitate de combatere a manipulării, mai mult decât în alte domenii, succesul depinde înainte de toate de angajarea individuală a fiecărui cetățean ca persoană privată, atentă să-și păstreze libertatea de conștiință. Sarcina ce ne revine fiecăruia trece, înainte de toate, printr-o educare a spiritului critic. Și aceasta începe, în materie de informare, cu dorința de a nu considera suficiente dezbaterile de idei oferite și de a încerca ajungerea la sursă printr-o conduită activă. Nu trebuie să ne limităm la preluarea pasivă a știrilor, ci trebuie să adoptăm obișnuința de a le căuta și, pe cât posibil, de a le controla prin toate mijloacele avute la dispoziție. Un prim obiectiv, din păcate în contradicție cu spiritul epocii care se complace în drame și exagerări, ar fi de a învăța publicul să asimileze cu înțelepciune și măsură știrile publicate și comentariile ce le însoțesc. Astăzi și mai mult ca niciodată, într-o lume a crizelor și conflictelor, fiecare trebuie să se simtă personal implicat în problemele curente. Aceasta constituie cea mai importantă obligație civică ce trebuie să-i anime pe cei ce vor ca propria lor conștiință să nu fie manipulată.
În concluzie, manipularea prin mass-media este o realitate de care cu toții trebuie să ținem seama, în special în situații de criză și conflict, și ale cărei efecte se impun a fi diminuate prin metode adecvate și flexibile, precum și prin adoptarea unui comportament etic în toate situațiile. În același timp, manipularea nu este atotputernică și de neînvins în societate. De aceea, important este ca fiecare să-și aleagă cu deosebită atenție sursele de informare pentru a putea verifica în mod oportun și operativ ceea ce i se oferă drept informație veridică, autentică de către media, pe de o parte, și pentru a fi în măsură să acționeze liber și conștient pentru atingerea propriilor interese, pe de altă parte.
Consider că această cercetare poate să deschidă o perspectivă interesantă referitoare la manipularea prin mass-media în situații de criză și conflict, în general, și la invazia din Irak, în special. Analiza mediatizării acestui conflict relevă diferențe semnificative între diferitele media, atât în ceea ce privește neutralitatea și partizanatul lor, cât și în ceea ce privește utilizarea unor formulări standard și construirea anumitor stereotipuri, prejudecăți și reprezentări care, prin reluarea lor uneori obsesivă, contribuie la formarea unei anumite realități care nu este superpozabilă, întotdeauna, cu cea adevărată.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
LUCRĂRI DE SPECIALITATE ȘI PUBLICAȚII ÎN DOMENIU
1. Bell, M., The Journalism of Attachement, în Media Ethics, London, Routledge Publishing House, 1998.
2. Berkowitz, D., Social Meaning of News, London, Sage Publications, 1997.
3. Berthod, D., Plot, A., Manipularea prin scris, București, Editura Antet, 1998.
4. Bumbuț, D., Popescu, V., Agresiunea informațională, alternativă non-violentă a războiului la cumpăna dintre milenii, în Confruntarea psihologică în operațiile moderne, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.
5. Burghelie I., Pentilescu I., Promovarea obiectivelor teroriste prin mass-media, în Spațiul sud-est european în contextul globalizării. Geopolitică, geostrategie și istorie artei militare. Istorie și teorie militară, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2007.
6. Cathala, P., Epoca dezinformării, București, Editura Militară, 1991.
7. Chelcea, S., Mărginean, I., Cercetarea sociologică, Deva, Editura Destin, 1998.
8. Cohen, S., Zoung, J., The Manufacture of News: A Reader, Beverly Hills, Sage Publications, 1973.
9. Coman, M., Introducere în sistemul mass-media, București, Editura Polirom, 2004.
10. Curran, J., Media Effects and Beyond, London, Taylor and Francis Publishing House, 2000.
11. Drăgan, I., Paradigme ale comunicării de masă, București, Casa de Editură și Presă Șansa, 1996.
12. Georgescu, C., Dezinformarea – armă de luptă, în Confruntarea psihologică în operații moderne, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.
13. Graber, D., Mass Media and American Politics, Washington, Quarterly Publishing House, 1997.
14. Ilieș, C., Rolul media în desfășurarea conflictului din Irak, în Confruntarea psihologică în operațiile militare, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.
15. Hentea, C., Propagandă fără frontiere, București, Editura Nemira, 2002.
16. Jakubowicz, K., Media and the Terminal Crisis of Democracy, New York, International Publishers, 1995.
17. Keane, J., The Crisis of the Soverign State, în Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995.
18. Kellner, D., Television, the Crisis of Democracy and the Persan Gulf War, London, Sage Publications, 1995.
19. Marret, L., Tehnicile terorismului, București, Editura Corint, 2002.
20. Martin, D., Manipularea ședințelor, București, Editura Alternative, 1996.
21. Monet, D., Multimedia, Paris, Editura Flammarion, 1998.
22. McQuail, D., The Influences and Effects of Mass Media, Editura Edward Arnold, Londra, 1977.
23. McQuail, D., Comunicarea, Iași, Insitutul European, 1999.
24. McQuail, D., Mass Communication Theory. An Introduction, London, Sage Publications, 1993.
25. Offe, C., Crisis of Crisis Management: Elements of a Political Crisis Theory, in Contradictions of the Welfare State, Cambridge, MIT Press, 1984.
26. Plano, R. și alții, Dicționar de analiză politică, București, Editura Ecce Homo, 1993.
27. Raboy, M., Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995.
28. Rizescu, A., Comunicare. Relații publice și protocol, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.
29. Rizescu, A., Dicționar de termeni specifici crizelor, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2001.
30. Rizescu, A., Tehnici de comunicare și negociere, Sibiu, Editura Adalex, 2007.
31. Rizescu, A., Teoria comunicării și relații publice, Sibiu, Editura Alma Mater, 2006.
32. Schudson, M., The Sociology of News Production, în Media, Culture and Society, nr. 11/3, London, Sage Publications, 1989.
33. Sood, R., How the News Media Operate in Natural Disaster, în Journal Of Communication, nr. 37/3, 1987.
34. Stancu, V., Ce este răsturnarea imagologică, în Spirit Militar Modern, nr.3/1994.
35. Ștefănescu, S., Media și conflictele, București, Editura Tritonic, 2004.
36. Tifiniuc, L., Mass-media în teatrele de operații – între realitate și risc, în Spațiul sud-est european în contextul globalizării. Comunicare publică și interculturală, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2007.
37. Tran, V., Manipularea informațională și structurile mediatice, în Armata României la începu de secol. Posibile opțiuni și evoluții. Comunicare și relații publice, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001.
38. Văduva, Gh., Dinu, M., Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005.
39. Volkoff, V., Tratat de dezinformare, București, Editura Antet, 1999.
ADRESE DE INTERNET ACCESATE
1.www.amazon.com/Media-Conflict-Reporting-Representations Violence/dp/.
2. www.cnn.com/2008/WORLD/africa/03/11/sudan.darfur/index.html.
3.www.dailynorthwestern.com/…/Campus/Newsweek.Editor.Discusses.Problems.Goals.In.War.Coverage.
4. http://dexonline.ro/search.php?cuv=diversiune.
5.www.dmoz.org/Society/Issues/Warfare_and_Conflict/Specific_Conflicts/Iraq/News_and_Media/.
6. www.genevahumanitarianforum.org/.
7. www.globalpolicy.org/security/issues/iraq/medindex.htm.
8. www.globalsecurity.org.
9. www.mediachannel.org/atissue/conflict/.
10. www.mediapeace.org/.
11. www.stormingmedia.us/15/1548/A154864.html.
12. www.time.com/time/covers/1101031117/.
13. www.universityofcalifornia.edu/regents/regbios/pattiz.html.
14. www.usip.org/iraq/istanbul_declaration.html.
ANEXE
Anexa nr. 1
Tranziția de la starea de normalitate la anormalitate și apoi revenirea la normalitate
Normalitate
Anormalitate X – intensitatea
Pre-criză Y – durata
Criză
Conflict
Refacere și reabilitare post-criză (post-conflict)
Reconstrucție
Normalizare
Normalitate
Anexa nr. 2
Analiza evaluativă a reflectării invaziei Irakului în sursele media reținute pentru cercetare
Anexa nr. 3
Analiza evaluativă a stilului surselor media reținute pentru cercetare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Manipularea Realizata Prin Mass Media In Situatii DE Criza Si Conflict (ID: 130751)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.