Politica Externa a Romaniei In Relatiile cu Marile Puteri In Perioada Anilor 1900 1914

CUPRINS

Capitolul I Trăsăturile relațiilor diplomatice ale României cu Marile Puteri în conjunctura internațională de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea…………………………………..…..2-10

Capitolul II Problemele sud-estului european, factor important în evoluția raporturilor dintre România și Marile Puteri………………………………….……..11-18

Capitolul III Politica externă a României în contextul internațional și noile orientări în politica europeană..……..19-27

Capitolul IV Relațiile României cu Marile Puteri pe fondul crizei bosniace……………………………………..28-36

Capitolul V Relațiile României cu Marile Puteri în ajunul războaielor balcanice…………………..……..37-43

Capitolul VI România, războaiele balcanice și urmările lor44-62

Capitolul VII România în relațiile cu Marile Puteri în preajma conflictului mondial………………………….63-75

Încheiere 76

Bibliografie 77

=== Capitolul I ===

Capitolul I. Trăsăturile Relațiilor Diplomatice Ale României Cu Marile Puteri În Conjunctura Internațională De La Sfârșitul Secolului Al XIX-lea Și Începutul Secolului Al XX-lea

După cucerirea independenței de stat a României, preocuparea fundamentală a statului național român a continuat să fie consolidarea sa internă, în strânsă legătură cu dezvoltarea generală a națiunii române și într-un climat extern de pace și colaborare cu statele și popoarele Europei. Experiența sa de stat mic, situat la intersectarea intereselor contradictorii ale marilor puteri, a condus la concluzia necesității sprijinirii în exterior pe o alianță suficient de puternică pentru a rezista amenințărilor la adresa independenței sale și a-i oferi garanțiile pașnice. Alături de vechile puteri imperialiste au apărut altele noi, care nemulțumite de locul pe care îl dețineau în stăpânirea sferelor de influență economică și politică, au tins la reîmpărțirea acestora, în dauna și pe seama celor ce le dominau.

În vederea înfăptuirii programelor lor de politică externă, marile puteri au urmărit constituirea unor alianțe politice și militare bazate pe coincidența temporară de interese a unora dintre ele. Astfel tratatul secret de alianță dintre Germania și Austro-Ungaria, semnat la 7 octombrie 1879 la Viena, a pus bazele blocului Puterilor Centrale, aparent ca o alianță defensivă, dar care de fapt urmărea realizarea unui vast program de cuceriri.

Prin acest tratat secret îndreptat împotriva Rusiei, cele două imperii se obligau să se ajute reciproc cu totalitatea forțelor, în cazul în care ar fi devenit victima unei agresiuni din partea țarismului(art.1).

În cazul în care una dintre puterile semnatare ar fi atacată de o terță putere, cealaltă parte se obligă să adopte o atitudine de neutralitate binevoitoare față de aliatul său. În cazul în care Rusia intră în conflict alături de puterea agresoare împotriva uneia din puterile aliate, iar cealaltă putere aliată este obligată să intre în război cu toată puterea armată conform articolului 1(art.2); durata tratatului era stabilită la cinci ani cu mențiunea că el se va prelungi automat pe încă o perioadă de cinci ani dacă nu va fi denunțat(art.3). Articolul 4 menționa caracterul secret al tratatului, iar în articolul 5 se stipula faptul că documentul va intra vigoare după ratificarea lui de către cei doi suverani, în cel târziu 40 de zile de la data semnării. Tratatul încheiat de Bismarck și Andrássy, a acordat un sprijin deosebit politicii de dominație europeană pe care o ducea Germania și expansiunii austro-ungare în sud-estul Europei.

Acest tratat a fost numai una din verigile politicii externe a lui Bismarck, a cărui atenție s-a îndreptat și spre Rusia cu speranța refacerii vechii alianțe a celor trei împărați.

Alianța austro-germană din 1879,numită de Bismarck „Liga păcii”, a produs o puternică impresie în rândurile țărilor mici din sud-estul Europei, a determinat o reconsiderare a politicii externe a Italiei și a dat un puternic impuls politicii expansioniste a Austro-Ungariei.

La 18 iunie 1881 s-a semnat la Berlin, pentru o perioadă de trei ani „Alianța celor trei împărați” (ai Germaniei, Austriei și Rusiei), care a marcat caracterul expansionist, hrăpăreț al politicii pe care toate aceste trei mari puteri o duceau în sud-estul Europei.

La 30 decembrie 1881, Roma a anunțat oficial Berlinul și Viena că are intenția de a se alătura alianței austro-germane.

Tratatul de alianță dintre împărații Austriei, Germaniei și regele Italiei, care a pus bazele Triplei Alianțe, a fost semnat la Viena de către contele Kálnoky, prințul Reuss, baronul Robilant, la 20 mai 1882 și cuprindea opt articole și un preambul. Se hotăra ca tratatul să rămână secret pe o perioadă de cinci ani, urmând ca ratificarea să se facă în decurs de trei săptămâni de la data încheierii. Cele trei state se angajau pe plan economic, politic și militar cu toate efectivele sale, în cazul în care Italia sau Germania ar fi fost atacate de către Franța(art.2), în cazul în care unul din semnatari s-ar afla în război cu alte două mari puteri nesemnatare(art.3). Se prevedea clauza unei neutralități binevoitoare, sau după dorință, ajutor armat în cazul când una dintre puterile semnatare ar declara război alteia nesemnatare(art.5). Cele trei state își dădeau asigurarea că nu vor încheia separat armistițiu, pace sau vreun tratat, ci numai împreună și de comun acord(art.6).

Pentru a sublinia faptul că Tripla Alianță era îndreptată împotriva Franței și Rusiei, la 28 mai 1882 reprezentanții celor trei puteri semnatare au adoptat la Viena o Declarație în care se stipula că tratatul nu era îndreptat împotriva Angliei. Existența Triplei Alianțe a influențat puternic situația internațională în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, determinând Franța și Rusia să adopte contramăsuri în anii 1891-1893.

Conferința marilor puteri în chestiunea Dunării s-a deschis la Londra, la 8 februarie 1883 cu participarea comisarilor marilor puteri în comisia Europeană a Dunării și a ambasadorilor marilor puteri acreditați la Londra.

La ședința din 10 februarie 1883 a Conferinței de la Londra s-a luat în discuție telegrama ministrului României la Londra Ion Ghica, împuternicit al guvernului român, prin care acesta solicita dreptul de a participa la Conferință pe picior de egalitate cu marile puteri.

Conferința de la Londra, în chestiunea Dunării, și-a încheiat lucrările la 10 martie 1883 când s-a semnat și actul final, Tratatul de la Londra. Acest document a fost semnat de reprezentanții Marii Britanii, Germaniei, Austro-Ungariei, Franței, Italiei, Rusiei și Turciei și conținea nouă articole.

Articolul I al Tratatului stipula extinderea jurisdicției Comisiei Europene a Dunării până la Brăila. În articolul II se prelungea mandatul Comisiei Europene a Dunării cu 21 de ani, începând de la 24 aprilie 1883, iar articolul III stabilea scoaterea brațului Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene a Dunării. În articolul IV se stabilea aplicarea pe brațul Chilia, unde acesta scaldă teritoriul României și Rusiei, a Regulamentelor de navigație în vigoare pe brațul Sulina, sub supravegherea delegaților Rusiei și României în Comisia Europeană a Dunării. Articolul VII aproba „Regulamentul de navigație, de Poliție Fluvială și de Supraveghere elaborat la 2 iunie 1882 de către Comisia Europeană a Dunării cu asistența delegaților Serbiei și Bulgariei”. Celelalte articole aveau un caracter tehnic, nelegat direct de suveranitatea României.

Tratatul de la Londra a reprezentat o gravă atingere adusă independenței și suveranității naționale a României. Marile puteri au adoptat fără participarea și consimțământul guvernului român hotărâri care urmau să fie aplicate pe teritoriul național al României, au extins atribuțiile Comisiei Europene a Dunării până la Brăila și au creat un organism străin de supraveghere a navigației în apele teritoriale ale României, Bulgariei și Serbiei.

Hotărârea tratatului de la Londra în ceea ce privește crearea comisiei mixte pentru supravegherea navigației pe Dunărea de Jos nu s-a mai aplicat, ca urmare a renunțării de către Austro-Ungaria, la 15 septembrie 1883, la această cerință, pentru ușurarea încheierii tratatului de alianță cu România.

Chestiunea Dunării s-a încheiat în toamna anului 1883 odată cu semnarea Tratatului secret de alianță între România și Austro-Ungaria. În decurs de aproape cinci ani de politică externă a României independente, chestiunea Dunării a figurat pe ordinea de zi ca una din coordonatele majore ale acestei politici și a constituit un aspect esențial al relațiilor României cu Austro-Ungaria.

După tratative îndelungate, s-a semnat la Viena, la 30 octombrie 1883, tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria, compus dintr-un preambul și 7 articole, fiind iscălit din partea pății române, de D.A. Sturdza, ministrul de externe al țării și de către contele Gustav Kálnoky. În preambul se scotea în evidență caracterul defensiv al tratatului.

Articolul I al proiectului stabilea obligația celor două părți de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți și de a-și oferi sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul II al proiectului stabilea obligația ambelor părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat, făcându-se mențiunea că obligațiile României survin, dacă Austro-Ungaria va fi atacată în ținuturile limitrofe acesteia.

Articolul III stabilea obligația celor două părți de a se consulta în vederea luării de măsuri în cazul unor amenințări cu agresiunea.

Articolul IV prevedea ca în caz de război comun să nu se negocieze sau să se încheie pace separat. Conform articolului V, tratatul se încheie pe o durată de cinci ani și se stipula prelungirea automată a valabilității tratatului pe încă trei ani, dacă nici una din părți nu-i cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea. În articolul VI se menționa caracterul secret al tratatului, iar prin articolul VII părțile se angajau să ratifice tratatul în termen de trei săptămâni de la iscălirea acestuia.

În aceeași zi de 30 octombrie 1883 s-a semnat și tratatul de aderare a Germaniei la tratatul româno-austro-ungar, de către consilierul Ambasadei germane din Viena, contele Max von Bechem, Gustav Kálnoky și D.A. Sturdza. Prin acest tratat Germania și-a asumat obligația de a veni în ajutorul celor două țări, dacă acestea ar fi atacate în condițiile stabilite în tratatul româno-austro-ungar. În tratatul de aderare a Germaniei au fost înscrise toate articolele și preambulul tratatului româno-austro-ungar.

Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și de împăratul Franz Joseph.

Prin tratatul de alianță din 1883, România a ieșit din izolarea politică de care era amenințată, evitând astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama României, și-a consolidat pozițiile în sud-estul Europei și a dobândit anumite garanții de securitate. Alianța României cu Puterile Centrale a contribuit la întărirea pozițiilor politice și militare ale monarhiei față de Rusia, a întretăiat sfera de influență a Rusiei în Peninsula Balcanică, a rezolvat chestiunea Dunării conform intereselor României, a consolidat pozițiile dinastiei de Hohenzollern în România și încrederea marilor puteri, Austro-Ungaria și Germania, în politica României, puteri care considerau țara noastră ca un factor de stabilitate în sud-estul Europei. Latura negativă a tratatului de alianță româno-austro-ungar din 1883 rezida în faptul că el a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni, care vedeau că guvernul român s-a aliat cu asupritorii săi și a dat guvernului austro-ungar posibilitatea să se amestece uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România.

Contextul internațional care generase opțiunea din 1883, de aderare secretă a României la Tripla Alianță, deși a suferit importante mutații, nu și-a schimbat coordonatele esențiale, încât să facă posibilă și necesară reorientarea politicii externe a țării.

Izvorul principal al contradicției adânci care opunea orientarea externă a României politicii sud-est europene a Austro-Ungariei și a Germaniei, o reprezenta tendința de făurire a statului național unitar român, chestiune vitală pentru vechiul regat și pentru milioanele de români din afara granițelor sale.

Guvernele de la Viena și de la Berlin doreau să determine guvernul român să prelungească tratatul de alianță din 1883, al cărui termen de expirare se apropia. Menținerea României în sfera de influență în sfera de influență a Austro-Ungariei a fost scopul principal a misiunii la București a contelui Agenor Goluchowski.

Guvernul român a acceptat invitația adresată lui D.A. Sturdza de a vizita Berlinul și Viena, prilej cu care ministrul român a ridicat problema aderării Italiei la Tratatul de alianță al României cu Austro-Ungaria și Germania. Ministrul D.A. Sturdza a motivat necesitatea aderării Italiei la alianța secretă româno-austro-ungară-germană, prin interesele politice și de securitate ale României, mai ales după ce tratatul Triplei Alianțe fusese publicat în februarie 1888. Aderarea Italiei la această conferință, a conferit guvernului român un plus de securitate, și-i sporea importanța în relațiile importanța în relațiile cu celelalte trei mari puteri. Tratativele privind aderarea Italiei la alianța româno-austro-ungară au fost purtate de contele Kálnoky cu reprezentanții Italiei, iar rezultatele i-au fost înfățișate regelui Carol I cu prilejul vizitei la Viena, la începutul lunii aprilie 1888. Aderarea oficială a Italiei a fost semnată la Viena în ziua de 15 mai 1888, de către ambasadorul Italiei, contele Nigra, și ministrul de externe al Monarhiei, contele Kálnoky. Convenția de aderare a Italiei la tratatul de alianță dintre România și Austro-Ungaria, căruia i se alăturase Germania, stabilea obligația de consultare, în cazurile prevăzute de articolele 2 și 3 ale tratatului româno-austro-ungar, se încheia pe o perioadă de cinci ani și rămânea secretă, urmând a intra în vigoare imediat după ratificarea ei de către suveranii Austro-Ungariei și Italiei.

Regele Carol I, care era principalul promotor al orientării României spre Puterile Centrale, a hotărât să reînnoiască alianța cu Austro-Ungaria în anul 1891, când îi expira termenul. În anul 1892 alianța României cu Austro-Ungaria a fost reînnoită de conservatori, în anul 1896 de liberali, iar în anul 1899 D.A. Sturdza a obținut aderarea Germaniei și Italiei la declarația de prelungire a alianței româno-austro-ungare până în anul 1903, semnată de regele Carol I și împăratul Francisc Joseph, cu prilejul vizitei acestuia în România în anul 1896.

Factorii de conducere din România, liberali și conservatori, s-au raliat orientării spre Tripla Alianță, iar conducătorii românilor din Transilvania au acceptat-o numai în măsura în care aceasta garanta dezvoltarea statului român, fără a sacrifica interesele naționale pe teritoriile strămoșești ale Transilvaniei, Banatului și Bucovinei.

Deși încurajată și îndemnată indirect spre o politică externă agresivă, Austro-Ungaria a preferat evitarea conflictelor în exterior de teama situației explozive din interior. „Politica echilibrului” în spațiul central și sud-est european a fost atent urmărită mai bine de un deceniu, până la criza bosniacă din 1908, de către diplomația austro-ungară în frunte cu Agenor Goluchowski(1895-1906).

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se găsesc, aparent sub semnul dorinței de organizare a păcii, dorință concretizată prin cele două Conferințe de la Haga, din anii 1899 și 1907. Conferințele de la Haga au încercat să stabilească o regulă uniformă, conform căreia statele trebuiau să recurgă la arbitraj pentru rezolvarea unor litigii. Statele mici și mijlocii, în genere, iar cele din centrul și sud-estul Europei, îndeosebi, știau că vor trebui să lupte neîncetat, prin cele mai variate mijloace, pentru a-și păstra suveranitatea și integritatea teritorială.

În primii ani ai secolului al XX-lea, relațiile internaționale au fost dominate de politica marile puteri, preocupate de problemele coloniale, astfel încât raportul de forțe din Europa ajunsese să depindă în mare măsură de interesele statelor colonialiste în diferite părți ale lumii.

În această luptă care a urmat, inițial „a tuturor contra tuturor”, după cum a denumit-o istoricul sovietic A.S. Jerusalimski, referindu-se la multitudinea și diversitatea contradicțiilor dintre statele imperialiste de la începutul secolului al XX-lea, a fost necesară o regrupare a forțelor pe arena internațională, în funcție de principalele lor interese determinate de mutațiile intervenite în potențialul lor economic absolut și relativ. Imperialismul american și german reprezentau un serios pericol pentru cel francez, dar mai ales pentru cel britanic, în ceea ce privește concurența pe piața mondială de mărfuri sau în domeniul exportului de capital. Antagonismul anglo-german s-a adâncit tot mai mult, devenind treptat principala contradicție în cadrul luptei marilor puteri pentru împărțirea lumii. Modificările apărute pe arena internațională în primii ani ai secolului al XX-lea, au fost urmărite în capitala României cu multă atenție și receptivitate.

Cercurile guvernante de la București au recurs la politica compensațiilor pentru a preîntâmpina modificarea statu-quo-ului din sudul Dunării, care ar fi putut pune în pericol și securitatea României. Acest model a stat la baza întregii politici externe a României la începutul secolului al XX-lea, reflectată în negocierile ce au premers reînnoirea tratatului cu Tripla Alianță din anul 1902 și în activitatea diplomatică a guvernului român din perioada următoare.

Problema compensațiilor a fost ridicată pentru prima dată în cadrul unor negocieri la nivelul primilor miniștrii, cu ocazia vizitei făcută de P.P. Carp la Viena și la Berlin, în primele zile ale anului 1901, voiaj comparat în mod malițios de către ministrul Franței din capitala României cu „pelerinajele de Mecca”. O discuție pregătitoare fusese dusă în capitalele celor două imperii aliate de către ministrul de externe, Alexandru Marghiloman.

Cu ocazia turneului de convorbiri, întreprins la Berlin și Viena, P.P. Carp a ridicat problema obținerii unui sprijin armat din partea Puterilor Centrale și chestiunea unei eventuale modificări spre sud a frontierei României din Dobrogea.

Negocierile propriu-zise pentru prelungirea tratatului de alianță între Roma și Puterile Triplicei au fost deschise prin memoriul înaintat de ministrul României la Berlin, Alexandru Beldiman, cancelarului german Bülow la sfârșitul lunii aprilie 1901. În acest document nu a fost ridicată problema compensațiilor, în schimb s-a insistat în vederea introducerii unei clauze care să extindă condițiile de casus foederis și pentru eventualitatea unui conflict armat româno-bulgar.

Prin acest memoriu, guvernul român a încercat să obțină asentimentul Berlinului pentru încheierea în viitor a unor tratate separate cu Austro-Ungaria, Germania și Italia, ceea ce ar fi însemnat de fapt transformarea Triplicei într-o quadruplă alianță.

Regele Carol I a urmărit să se sprijine pe Italia, contând pe interesele acesteia din Peninsula Balcanică. La Berlin, a existat temerea că prin acceptarea tezelor românesti, s-ar fi creat un precedent pe care l-ar fi putut folosi guvernul italian, pentru activizarea politicii sale față de problema albaneză, ceea ce ar fi putut duce la fricțiuni între Roma și Viena sau chiar la o descompunere a Triplei Alianțe. Cabinetul german nu a acceptat propunerile românești, urmărind în acea vreme o anumită reapropiere de Rusia, încât diplomația de la Wilhelmstrasse a căutat să-i convingă pe guvernanții din Viena să nu sprijine tezele guvernului de la București. Principalul argument folosit în acest scop de către diplomații germani a fost acela că încheierea unor tratate separate de alianță între România și puterile Triplicei ar fi dat o mare libertate de acțiune diriguitorilor români în fața monarhiei habsburgice, ceea ce ar fi favorizat, conform expresiei subsecretarului de stat german, von Mühlberg, iredenta româno-transilvăneană. Conducătorii de la Ballplatz s-au alăturat punctului de vedere german, încît convorbirile avute la Viena, în toamna anului 1901,de către regele Carol I și de noul premier D.A. Sturdza nu au dus la rezultatul scontat de către aceștia. Contele Goluchowski s-a pronunțat categoric împotriva modificării tratatului de alianță cu România. În aceste condiții, alianța româno-austro-ungară a ajuns să fie reînnoită la 4/17 aprilie 1902 pe baza unui text similar cu cel al vechiului tratat, la care au aderat, celelalte două partenere ale Triplicei: Germania, la 12/25 iulie și Italia, la 30 noiembrie /12 decembrie 1902. În această conjunctură, diplomația lui Théophile Delcassé, după ce realizase primele succese prin încheierea unui tratat comercial cu Italia (21 noiembrie 1898) și a unei înțelegeri asupra delimitării zonelor de influență în nordul Africii(14-16 decembrie 1900), a reușit până la urmă să încheie acordul italo-francez din 10 iulie 1902. Franța și Italia se angajaseră să păstreze o strictă neutralitate în cazul în care una dintre ele ar fi obiectul unei agresiuni, cât și în condițiile în care vreo parte contractantă, pusă în fața unei provocări directe, ar fi luat inițiativa de a declara război unei terțe puteri. Fără să contravină formal tratatului încheiat cu puterile centrale, prin care guvernul din Roma se obligase să acorde sprijinul armat aliatului său german în cazul unui atac neprovocat al Franței, acordul Prinetti-Barrere a constituit o fisură gravă a edificiului Triplei Alianțe. Tratativele franco-italiene din „epocalul an 1902”,potrivit unei caracterizări justificate a istoricului austriac Fritz Fellner, au coincis cu negocierile pentru prelungirea Triplicei și au servit, de la început, diriguitorilor de la Consulta drept mijloc de presiune pentru a obține din partea puterilor centrale unele garanții cu privire la doritele zone de influență din Balcani și Africa. Ceea ce a determinat menținerea Italiei în cadrul Triplei Alianțe, a fost antagonismul italo-austriac din Balcani, datorită stăpânirii regiunilor Trieste și Trentino de către monarhia habsburgică. Guvernanții italieni au căutat să împiedice orice progres către sud al monarhiei habsburgice, iar mijlocul pe care l-au considerat cel mai eficace în acest scop era menținerea Triplei Alianțe și includerea în economia tratatului a unor clauze care să satisfacă dezideratele politicii externe italiene. În condițiile apropierii intervenite între Viena și Petersburg, care vizau delimitarea zonelor de influență la sud de Dunăre a celor două imperii, diplomația italiană nu a reușit, datorită opoziției Austro-Ungariei, ca în noul tratat al Triplei Alianțe, încheiat la 30 iunie 1902, să fie inclusă o clauză potrivit căreia statele semnatare ar fi urmat să se opună oricărei schimbări a statu-quo-ului teritorial din balcani, dar a obținut în schimb, un angajament scris din partea monarhiei habsburgice de a nu îtreprinde în viitor nimic „ce ar putea contracara acțiunea Italiei” în Tripolitania și Cirenaica. Acordurile Austro-Ungariei cu Rusia privind sferele de influență în sudul Dunării, lezau aspirația spre emancipare a națiunilor din această zonă și au trezit suspiciunile guvernului italian, care se simțea exclus la împărțirea prăzii în cazul redeschiderii „omului bolnav” al Europei. Nesiguranța în relațiile dintre ele porneau de la interesele contrare în bazinul mediteranean și de la problema italienilor în sudul Monarhiei austro-ungare, probleme decisive pentru desprinderea Italiei de Tripla Alianță. Un component de bază al poziției României față de Tripla Alianță, l-a constituit modificarea raportului de forțe din Peninsula Balcanică, care, în ciuda acordurilor intervenite între Austro-Ungaria și Rusia în vederea menținerii statu-quo-ului, a continuat să aibă loc sub o formă lentă și voalată până la izbucnirea violentă a procesului, dând naștere crizei bosniace. Tripla Alianță a continuat să existe în condiții cu totul diferite, sub aspectul relațiilor dintre partenerii acesteia și al raportului de forțe pe plan european.

Note:

Gheorghe Nicolae Căzan Și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, 1878-1914, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

Eliza Campus, State Mici Și Mijlocii Din Centrul Și Sud-Estul Europei În Relațiile Internaționale, Editura Politică, București,1988.

Eliza Campus, Din Politica Externă A României 1913-1947, Editura Politică, București,1980.

Ștefan Pascu, Bibliografia Istorică A României.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Eliza Campus Și Șerban Rădulescu-Zoner, Situația Internațională Din Primele Două Decenii Ale Secolului Al XX-lea, Editura Academiei De Științe Sociale Și Politice, 1970.

Contribuții La Istoria Diplomatică A României În Secolul Al XIX-Lea, București, 1935.

Capitolul II. Problemele Sud-Estului European, Factor Important În Evoluția Raporturilor Dintre România Și Marile Puteri

Politica marilor puteri imperialiste în Balcani, a constituit un factor important în determinarea unor decizii de politică externă a statelor sud-est europene.

În seria torentelor revoluționare, ce erodau în adâncime societatea capitalistă și atotputernicia țărilor imperialiste la începutul secolului al XX-lea, s-a afirmat cu forță tot mai greu de stăvilit lupta popoarelor pentru libertate și unitate națională, pentru desăvârșirea statelor naționale unitare, independente și suverane.

În acest context s-a plasat politica balcanică a cercurilor guvernante de la București, reprezentând, una din cauzele menținerii alianței dintre România și Puterile Centrale, în ciuda mutațiilor apărute pe arena internațională și a năzuinței întregului popor român spre desăvârșirea unității sale statale, în calea căreia stătea monarhia habsburgică. Situată în aria de întretăiere a intereselor marilor puteri, Imperiul Austro-Ungar, Rusia țaristă și Germania, România a fost implicată în vâltoarea evenimentelor de la începutul secolului. În pofida tendințelor expansioniste ale politicii marilor puteri din preajma noii conflagrații, românii nu au fost doar un obiect de dispută, un factor pasiv de istorie europeană, ci, îndeosebi prin intermediul mișcării naționale pentru unitate și independență, s-au afirmat între factorii activi ai vremii de reclădire a Europei pe bazele mai trainice ale dreptului popoarelor la autodeterminare, libertate, democrație și progres social.

Prin așezarea geografică, prin comunitatea de interese economice și politice, prin trecutul comun de luptă îndreptat cu precădere împotriva Imperiului Otoman, România gravita în această zonă, chiar dacă dezideratul principal pe care îl urmărea era unirea românilor aflați cu precădere în cadrul monarhiei austro-ungare.

Dezvoltarea capitalismului și trecerea lui la faza imperialistă în Austro-Ungaria a dus la intensificarea exploatării de clasă și asupririi naționale, la o accentuare a politicii sale expansioniste. Lipsită de colonii, monarhia habsburgică a depus toate eforturile pentru transformarea Balcanilor într-un domeniu politico-economic propriu, urmărind să obțină o ieșire la Mare Egee prin portul Salonic, ceea ce i-ar fi asigurat o influență considerabilă în Mediterană și o cale de acces spre Asia.

Direcția politicii externe austro-ungare a fost determinată de criza internă a dublei monarhii, criză ce a avut loc pe fondul creșterii luptei de eliberare a naționalităților oprimate. Atenția diplomației de la Ballplatz era îndreptată, în primul rând spre Serbia, care constituia în acea vreme o forță de atracție a slavilor de sud, aflați sub stăpânirea monarhiei habsburgice.

Serbia, deși pășise pe calea dezvoltării capitaliste, nu urma o evoluție normală. Instabilitatea internă, scandalurile de la Curte și politica externă înfeudată total Vienei, au indignat opinia publică și un număr mare de ofițeri. Din anul 1901, un grup de ofițeri din organizația „Mâna neagră”(Crna ruka), condusă de căpitanul Dimitriević Dragotin-Apis, a hotărât să dea o lovitură de stat, prin înlăturarea de la tron a lui Alexandru Obrenović. În mai 1903, grupul de ofițeri a pătruns în palat, l-a asasinat pe rege și l-a proclamat ca succesor pe Petru Karageorge, reintroducându-se Constituția din 1888. Noua dinastie Karageorge, exprimând interesele burgheziei comerciale și a tinerei burghezii industriale, s-a orientat spre blocul ruso-francez, ce îi oferea o emancipare economică și politică față de Austro-Ungaria, stat care sufoca Serbia.

Expansiunea economică și politică austro-ungară în Sud-Est a întâmpinat o puternică rezistență din partea Serbiei, iar politica externă a imperiului a resimțit cel mai acut efectele mișcării de emancipare națională a slavilor de sud. După două decenii de menținere a Serbiei sub influența economică și politică a Imperiului Habsburgic, la începutul secolului al XX-lea, noile forțe social-politice grupate în Partidul Radical Sârb condus de Pasici, au imprimat țării o nouă linie politică, în acord cu ascensiunea mișcării de emancipare națională a slavilor de sud, din Imperiile habsburgice și Otoman. Răsturnarea dinastiei filohabsburgice Obrenović de la Belgrad, venirea la putere a radicalilor și urcarea pe tronul regal a lui Petru Karagheorghevici, după evenimentele din 10-11iunie 1903, au marcat această mutație. Noii guvernanți ai Serbiei au urmărit să se opună politicii de pătrundere în Balcani a monarhiei habsburgice și să realizeze în viitor unitatea statală a slavilor din această parte a Peninsulei Balcanice.

Serbia a devenit centrul de coordonare a luptei de emancipare economică și politică a slavilor de sud. Ambele direcții ale acestei lupte, programul Serbiei Mari și programul făuririi statului federativ al slavilor de sud(„jugo-slav”) erau îndreptate împotriva dominației străine.

Afirmată după 1903 ca „Piemont al lumii slavilor de sud”, care viza dezmembrarea Austro-Ungariei, Serbia era, în optica Vienei și Berlinului, o serioasă amenințare pentru planurile sud-est-europene ale Puterilor Centrale. Stăvilirea procesului de consolidare a statului sârb și combaterea forței de gravitație exercitată asupra slavilor din monarhie, au constituit un obiectiv prioritar al Curții de la Viena. Obligarea Belgradului de a denunța tratatul comercial cu principatul bulgar din 30 martie din 1904, tratat ce formula jaloanele unei uniuni vamale sârbo-bulgare și războiul vamal declanșat în anul 1906 de Austro-Ungaria împotriva Serbiei pentru a-i paraliza economia, au constituit cele mai tipice forme ale politicii monarhiei habsburgice de pătrundere în Balcani. Concomitent, țarismul a urmărit să-și întărească și să-și extindă influența prin încurajarea mișcărilor de eliberare sau de unitate națională a slavilor.

Tratatul secret de alianță sârbo-bulgar din 30 martie/12aprilie 1904, prin care guvernul de la Belgrad urmărise să obțină un sprijin contra politicii de expansiune a Austro-Ungariei, iar cabinetul din Sofia un ajutor în cazul unui război de eliberare împotriva Turciei, a reprezentat o manifestare a principiului „Balcanii popoarelor balcanice”. Semnarea lui a constituit o victorie a diplomației din Petersburg, din moment ce părțile contractante se angajaseră să apeleze în caz de neînțelegere la arbitrajul țarului.

Guvernul rus a urmărit întărirea influenței sale în Bulgaria, o moderare a atitudinii oamenilor politici de la Sofia față de problema macedoneană, pentru a evita orice război posibil în Balcani. În zona balcanică, relațiile Serbiei cu Bulgaria și Grecia au fost în general încordate, datorită Macedoniei, ca și acelea cu Imperiul Otoman, de la care urmărea o serie de teritorii. În această conjunctură, Serbia avea tot interesul să mențină relații bune cu România, lucru dorit și de diplomația românească care era interesată să mențină un anumit echilibru în Balcani.

Guvernul de la București era informat de demersurile diplomației din Petersburg de a reține Bulgaria de la orice acțiune ce ar fi putut duce la izbucnirea unui conflict armat în Balcani și despre activitatea cercurilor panslaviste, ai căror principali reprezentanți erau șefii misiunilor diplomatice ruse de la Sofia și Belgrad. Activitatea panslaviștilor ruși a fost relevată de principele Bulgariei, Ferdinand, în fața premierului român D.A. Sturdza.

Aceste informații și cunoașterea de către autoritățile românești a activității Ohranei țariste, care supraveghea mișcările șefilor de stat din Bulgaria, Serbia și România, au provocat la București o anumită neîncredere față de politica externă oficială a Petersburgului. Toate aceste elemente au concurat la stabilirea liniei politice a guvernului român, la eforturile acestuia de a obține o ameliorare a relațiilor cu Rusia și sprijinul Puterilor Centrale în acțiunea sa diplomatică și militară, pentru a împiedica orice modificare a raportului de forțe existent în Balcani.

În această perioadă a apărut una din marile dileme ale politicii externe austro-ungare din sud-estul Europei: să sprijine în Balcani o politică activă a guvernului de la București sau să susțină un puternic stat bulgar care ar fi urmat să constituie, conform unei caracterizări a marchizului Pallavicini, „cel mai sigur remediu împotriva iredentismului românesc”. Ministrul dublei monarhii la București a înclinat ca soluție de viitor spre a doua variantă, principalul său argument fiind faptul că odată cu moartea regelui Carol ar surveni mari schimbări în politica externă a României.

În primii ani ai secolului al XX-lea s-a constatat o politică de apropiere intervenită între cele două imperii, Austro-Ungaria și Rusia, când situația din Macedonia devenise explozivă cu perspectiva redeschiderii „problemei orientale”, ceea ce nu convenea în acea perioadă nici diplomației vieneze și nici celei de la Petersburg.

Această provincie din Peninsula Balcanică, cu o populație eterogenă, aflată sub stăpânirea Turciei, devenise la sfârșitul secolului al XIX-lea, obiectul unor continue agitații. Luptele din Macedonia au luat o formă acută în urma înființării grupurilor înarmate conduse de societatea secretă Etnike Hetëria, cu sediul la Atena și de Comitetul macedo-bulgar de la Sofia. Activitatea în Macedonia a acestui comitet a crescut continuu în intensitate, culminând cu renumita răscoală din vara anului 1903, reprimată dur de armata turcă.

Anul 1903 a adus pe tapet „problema macedoneană”, prin izbucnirea unei puternice răscoale, sprijinită deschis de către Bulgaria, Serbia și Grecia, și înăbușită în mod sălbatic de unitățile otomane. La această răscoală au participat mulți aromâni stabiliți în Macedonia, iar republica proclamată în localitatea Krușevo era locuită în mare majoritate de aromâni.

Poporul român a urmărit cu multă simpatie lupta eroică a poporului macedonean împotriva autorităților turcești, eveniment amplu reflectat în presa vremii, mai ales că populația aromână fusese supusă persecuțiilor turcești. Ministrul de externe al României, I. I.C. Brătianu, a comunicat în ședința parlamentului din 9 decembrie 1903,că s-au expediat telegrafic bani pentru ajutorarea populației din Krușevo și a precizat poziția țării față de evenimentele din 1903 petrecute în Macedonia: „Noi dorim să întreținem relațiunile cele mai cordiale cu statele vecine, să punem de acord interesele respective, să ajutăm dezvoltarea culturală a unui neam cu care ne găsim în legături de simțăminte și de origine, ca întreaga populație creștină din Imperiul Otoman să aibă condiții civilizate de viață și relații pașnice cu întregul Orient al Europei”.

În aceste condiții s-a încheiat acordul ruso-austro-ungar de la Mürzsteg(2-3 octombrie 1903), cu privire la alcătuirea unui program de reforme pentru pacificarea Macedoniei, ce urma să fie aplicat sub controlul Vienei și al Petersburgului, care a avut drept urmare adâncirea antagonismului italo-austriac, iar poziția de favorizare a Franței, adoptată de guvernul Italian de-a lungul crizei marocane din 1905-1906 a produs o mare tensiune între Berlin și Roma. Acordul ruso-austro-ungar de la Mürzsteg a avut drept urmare o perioadă de destindere, evitându-se un conflict armat în problema macedoneană. Urmărind să împiedice izbucnirea unui conflict armat în Balcani, diplomația țaristă a dat continuu sfaturi de moderație atât la București cât și la Sofia, cerând guvernanților bulgari să stăvilească activitatea teroristă a comitetului macedonean.

Monarhia habsburgică și Rusia țaristă și-au continuat eforturile în vederea creșterii influenței lor la sud de Dunăre.

Deși înțelegerea ruso-austro-ungară a reprezentat pentru politica externă românească, până la un punct, o garanție a menținerii statu-quo-ului balcanic, preocuparea factorilor de decizie de la București față de o eventuală modificare a acestuia de către guvernanții bulgari, rămăsese prezentă datorită cursului pe care îl luaseră evenimentele.

Creșterea în intensitate a acțiunilor comitetului macedo-bulgar, răscoala din Macedonia în august 1903, represiunea turcească, concentrarea de trupe bulgare la frontiera cu Imperiul Otoman, posibilitatea izbucnirii unui război între Bulgaria și Turcia au produs agitație în cercurile politice din capitala României.

Regele Carol nu dorea o slăbire prea mare a prestigiului Rusiei țariste în sud-estul europei, cu toate că încercarea monarhului și a cercurilor politice de la București de a se opune unei modificări a statu quo-ului teritorial în favoarea Bulgariei, a constituit expresia unei temeri, față de crearea unui puternic cap de pod al Petersburgului în Balcani.

În contextul izbucnirii războiului ruso-japonez, care a canalizat interesul diplomației europene în altă direcție, Petersburgul a continuat să acorde atenție relațiilor cu România.

Pe măsură ce înfrângerea trupelor țariste ajunsese evidentă, regele Carol I și guvernul deveniseră treptat îngrijorați de influența pe care un asemenea deznodământ îl va avea asupra statu quo-ului din Balcani, problemă ce interesa în mod deosebit diplomația românească. Guvernul român și în special regele Carol I au adoptat o asemenea atitudine, deoarece se temeau de o acțiune militară a guvernului din Sofia împotriva Turciei cu consecința modificării balanței de forță din sud-estul Europei în defavoarea României.

Deși România făcuse o serie de servicii Imperiului Otoman în anii 1903-1904, sultanul a amânat mereu recunoașterea doleanțelor aromânilor. Ambasadorul rus la Constantinopol a sprijinit demersurile guvernului român întreprinse la Poartă în legătură cu drepturile aromânilor din Macedonia, demersuri încununate de succes în 1905. Potrivit unui raport din 17/30 ianuarie 1905 al ministrului României la Constantinopol, Alexandru Em. Lahovary, baronul Calice, ambasadorul Austro-Ungariei în Turcia, a dovedit față de punctul de vedere al guvernanților de la București „o dezinteresare absolută[…]dacă nu chiar o ostilitate evidentă” spre deosebire de ambasadorii Germaniei, Italiei și Rusiei ce acordaseră diplomatului român „la Poartă și la Palat un sprijin cât de poate de prețios”.

În momentul culminant al crizei relațiilor româno-turce din anul 1905, guvernul prezidat de Gh. Grigore Cantacuzino a primit cel mai substanțial ajutor din partea Berlinului, sub forma unei intervenții directe a ambasadorului Marschall von Biberstein pe lângă sultan, ceea ce a produs vie o satisfacție în cercurile guvernante românești.

La 9/22 mai 1905, după tratative ce au trecut și prin faza unui conflict diplomatic, sultanul Abdul Hamid a promulgat iradeaua, prin care a acordat aromânilor egalitatea cu celelalte naționalități din Macedonia, se recunoștea și se permitea constituirea comunităților aromâne în cadrul Imperiului Otoman. Acest eveniment, raporta Lahovary, diplomatul român de la Constantinopol, a produs mare senzație asupra publicului grecesc și mai cu seamă asupra cercurilor influente din Fanar, astfel încât patriarhul ecumenic și guvernul elen au refuzat să recunoască efectul iradelei din 9/22 mai 1905, conflict ce a mers până la ruperea de facto a relațiilor diplomatice dintre București și Atena.

Lipsa unui sprijin larg acordat de factorii de răspundere de la Viena guvernului român, odată ce diplomația de la Ballplatz adoptase inițial o atitudine imparțială și conciliatoare, s-a datorat în primul rând faptului că monarhia habsburgică, asemenea Rusiei țariste, a căutat, datorită dificultăților interne, să evite orice complicație externă în sud-estul Europei poziția ei fiind în același timp dictată de propriile ei obiective. Din acest punct de vedere, contele Goluchowski a urmărit inițial să fie în bune raporturi cu Grecia, pentru a contracara astfel activitatea comitetului macedo-bulgar.

Încercarea cercurilor conducătoare din România de a obține un sprijin larg pentru politica lor balcanică din partea statelor Triplei Aplicații a dat greș, deși în limitele stricte ale chestiunii drepturilor aromânilor din cadrul Imperiului Otoman, cele trei mari puteri au susținut în anumite momente acțiunea diplomatică a guvernanților de la București.

Spre deosebire de caracterul conjunctural al preocupărilor cercurilor politice și ale opiniei publice din România față de problemele balcanice, chestiunea transilvăneană a constituit un element de structură a mentalului colectiv românesc și a influențat în mod corespunzător, raporturile diplomatice româno-austro-ungare.

În condițiile crizei interne din Austro-Ungaria, izbucnită în primii ani ai secolului al XX-lea, ca urmare a ascuțirii contradicțiilor dintre interesele claselor dominante din Cisleitania și Transleitania, s-au intensificat acțiunile politice ale românilor din Transilvania. Un rol important în această perioadă l-a jucat societatea culturală „Liga pentru unitatea culturală a românilor”, înființată la București la sfârșitul anului 1890. Țelul politic fundamental urmărit de societate a fost de la început desăvârșirea unității de stat a României, prin eliberarea și unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei cu patria-mamă.

Activitatea „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a stat continuu în preocupările cercurilor guvernamentale de la Viena și Budapesta, ca orice fel de manifestare, legată de ideea unității românilor de pe ambele părți ale Carpaților.

Participarea masivă a românilor din Transilvania, Banat și Bucovia, la expoziția jubiliară de la București, din anul 1906, primirea entuziastă făcută de populația din România „fraților” din regiunile subjugate, festivitățile organizate cu această ocazie au luat forma unor impunătoare demonstrații a voinței întregului popor român de a desăvârși unitatea sa statală. Toate acestea au provocat o puternică reacție a parlamentului maghiar și o campanie a presei maghiare de opoziție împotriva politicii externe a contelui Goluchowski, considerată drept nesatisfăcătoare și indulgentă față de evenimentele petrecute în România.

Pentru a contura atitudinea guvernanților români față de Austro-Ungaria, din punct de vedere al problemei naționale, în anul 1907 s-a acordat „Ligii Culturale” statutul de persoană juridică, ceea ce a ridicat proteste din partea diplomației de la Ballplatz.

Pentru diplomații Germaniei și Austro-Ungariei, Liga Culturală era purtătoarea de cuvânt a viitoarei linii politice externe a României, de colaborare cu puterile Antantei, în vederea eliberării Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și unirii lor cu „Țara”.

Integrând-o forțelor care vizau dezmembrarea Monarhiei habsburgice și factorilor ostili politicii Triplei Alianțe în sud-estul Continentului, Germania și Austro-Ungaria au supus Liga Culturală din România unei atente și neîntrerupte supravegheri, au inițiat măsuri de contracarare a activității acesteia și au făcut tentative de distrugere a ei.

Evenimentele de la București din vara anului 1906, l-au determinat pe contele Bethlen să rostească, în anul următor, renumita sa cuvântare din parlamentul de la Budapesta, subliniind că acei români transilvăneni, care revendică un teritoriu autonom, dacă l-ar obține, nu ar aștepta decât „momentul prielnic pentru a-l uni cu regatul român independent”.

Toate aceste evenimente și reflectarea lor în corespondența diplomatică austro-ungară au reprezentat, pe lângă problemele economice ce s-au ridicat în fața guvernului român și cele balcanice, elementele constitutive ale poziției României față de Tripla Alianță în contextul relațiilor internaționale de la începutul secolului al XX-lea.

NOTE:

Nicolae Ciachir, Marile Puteri Și România(1856-1947), Editura Albatros, București, 1996.

Nicolae Ciachir, Istoria Popoarelor Din Sud-Estul Europei În Epoca Modernă.

Gheorghe Nicolae Căzan și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

Teodor Pavel, Mișcarea Românilor Pentru Unitate Națională Și Diplomația Puterilor Centrale(1894-1914),Editura Facla, Timișoara, 1982.

Eliza Campus și Șerban Rădulescu-Zoner, Situația Internațională Din Primele Două Decenii Ale Secolului Al XX-Lea, Editura Academiei De Științe Sociale Și Politice, 1970.

Eliza Campus, State Mici Și Mijloci Din Centrul Și Sud-Estul Europei În Relațiile Internaționale, Editura Politică, București, 1988.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Capitolul III. Politica Externă A României În Contextul Internațional Și Noile Orientări În Politica Europeană

Intrarea capitalismului în etapa imperialistă a dezvoltării sale a imprimat epocii un profil distinct și a influențat decisiv evoluția vieții politice internaționale din pragul secolului al XX-lea până la sfârșitul primului război mondial. Ascensiunea economică, politică și militară a Germaniei, Statelor Unite și Japoniei după constituirea marilor imperii coloniale britanice, rus și francez a pus problema reîmpărțirii lumii, a redistribuirii între marii protagoniști a surselor de materii prime, a piețelor de desfacere și a zonelor de influență. Înrâurirea monopolurilor asupra politicii interne și externe a marilor imperii, a contribuit la sporirea agresivității și adâncirea contradicțiilor interimperialiste, la constituirea blocurilor politice și militare opuse, a căror latentă înfruntare în viața internațională a constituit sursa tensiunii crescânde și a cascadei de crize ce au prefațat primul război mondial. Cele două tabere militare și politice, „Tripla Înțelegere” și „Tripla Alianță”, ce grupau principalele state imperialiste europene, au desfășurat o vie activitate pentru câștigarea de noi parteneri.

În condițiile rivalității ruso-austriece și alianței austro-germane, în condițiile unei expansiuni puternice ale celor trei mari puteri, în sud-estul Europei s-a desfășurat în mod obiectiv politica externă a României.

România fiind situată la interferența sferelor de interese a unor mari puteri expansioniste ca Austro-Ungaria și Rusia, a determinat conducătorii politici ai României să lupte pentru consolidarea statului român independent, să evite conflictele de anvergură cu aceste mari puteri, iar în unele cazuri în care au fost amenințați cu forța au trebuit să cedeze.

Relațiile bune de stabilite de România cu vecinii ei și cu alte țări din Europa, au dovedit că ea reprezenta un factor de stabilitate și de bună înțelegere în sud-estul Europei.

D.A. Sturdza consideră că problema cea mai importantă a politicii românești era cea a Dunării, de rezolvarea căreia depinde siguranța politică a țării și că alianța cu Austro-Ungaria și cu Rusia era absolut necesară pentru a preveni izolarea în cazul unui război și pentru a combate primejdia unei ocupații rusești.

De o deosebită importanță pentru modificarea raportului de forțe din Europa, a fost războiul ruso-japonez din anii 1904-1905, care, punând capăt politicii active a țarismului în Extremul Orient, a atenuat contradicțiile dintre Londra și Petersburg, încât s-a putut ajunge chiar la o apropiere între cele două state, determinată în primul rând de expansiunea germană în Orientul Apropiat și Mijlociu.

Angajarea crescândă a Rusiei în Extremul Orient, pe baza cunoscutului program al lui Witte, a determinat guvernul din Petersburg, să acorde, pentru un scurt timp, o atenție secundară problemelor europene, încât conflictul dintre Imperiul Țarist și Monarhia Habsburgică, legat de problema Balcanilor intrase potrivit expresiei istoricului francez J.B. Duroselle, „în adormire”. În aceste condiții, eficiența pentru Franța a alianței cu Rusia scăzuse într-o măsură îngrijorătoare, în special din momentul în care raporturile ruso-japoneze începuseră să evolueze spre un conflict armat. Profitând de tendința Angliei de a renunța la tradiționala politică a „splendidei izolări” și de respingere de către guvernanți a ofertelor britanice în vederea încheierii unei alianțe, îndreptată în primul rând împotriva Rusiei, diplomația franceză a urmărit o apropiere între Paris și Londra. În acestă conjunctură s-a ajuns la acordul între Franța și Anglia, din 8 aprilie 1904.

Semnificația istorică a evenimentului de la 8 aprilie 1904, a fost sesizată de contemporani și a apărut evidentă în adevărata ei lumină cu prilejul crizelor politice din relațiile internaționale antebelice. „Antanta Cordială”, cum s-a numit de la început înțelegerea din aprilie 1904 de la Londra, ai cărei <părinți> erau Delcassé și marchizul Lansdowne, a reprezentat un moment de cotitură în relațiile internaționale, deoarece, determinând o regrupare de state, modifica raportul de forțe din lume. Ca o consecință a acestui început de regrupare, contradicțiile dintre marile puteri s-au agravat, iar pericolul unui conflict militar mondial a crescut considerabil. Semnarea acordurilor din 1904 nu a însemnat încheierea unei alianțe politice și militare între Franța și Marea Britanie, dar a constituit baza, premiza sine-qua-non a acesteia.

Tendința oamenilor politici englezi de a se înțelege cu francezii, a fost ideea centrală care l-a preocupat și pe Téophile Delcassé, care a deținut portofoliul ministerului de externe succesiv din anul 1898. El a trebuit să aștepte moartea reginei Victoria(1901), ca să găsească la Londra în persoana regelui Eduard al VII-lea, un partener considerabil care să-l înțeleagă. Vizita regelui Angliei, făcută la Paris în mai 1903 și a președintelui francez Loubet, la Londra, a spart gheața între cele două națiuni, fiind astfel încheiată în aprilie 1904 Antanta Cordială. Documentul cuprindea două părți, una destinată publicității și alta secretă.

Cheia acordului era renunțarea Franței la orice pretenții asupra Egiptului, Anglia recunoscând drepturile Parisului de a instaura protectoratul asupra Marocului. Ambele părți favorizau dezvoltarea comerțului prin Suez(art.6) și Gibraltar(art.7) și țineau cont de interesele Madridului în Marocul situat vis-a-vis de coasta spaniolă. Prevăzând trecerea Marocului sub stăpânirea Franței, Anglia se asigura prin această clauză ca litoralul de sud al Gibraltarului să nu cadă în mâinile francezilor(art.8). Pentru Germania, acest tratat a fost un mare eșec diplomatic.

Criza marocană, prin consecințele ei a contribuit în mare măsură la apropierea dintre Franța și Anglia, Anglia și Rusia, pe deasupra contradicțiilor dintre ele în problema Orientului Apropiat. Încercarea Franței, după 8 aprilie 1904, de a se impune în Maroc s-a lovit de opoziția Germaniei.

Încercarea Germaniei de a se impune în rezolvarea unor conflicte internaționale și de a submina Antanta Cordială a reușit numai în mică parte. Ea nu a reușit decât să transforme problema marocană într-o problema internațională, obiect al actului semnat la Algesiras, la 7 aprilie 1906, nu însă și să slăbească această alianță. Apropierea dintre Anglia, Franța și Rusia s-a accentuat, devenind amenințătoare pentru Puterile Centrale.

La conferința de la Algesiras, deschisă în iulie 1905, unde au participat puterile semnatare ale tratatului de la Madrid, a fost dat câștig de cauză Franței, Germania trezindu-se izolată și susținută numai de Austro-Ungaria. În timpul acestei conferințe, sudarea anglo-franceză a devenit tot mai trainică și au început negocieri de colaborare militară, stabilindu-se ca în caz de război, Marea Britanie să trimită în Franța 4 divizii, ducându-se tratative similare și cu statul major belgian. În timpul conferinței de la Algesiras, diplomația engleză a început să sondeze terenul cu privire la posibilitatea unui acord anglo-rus. Teama de germani, i-a făcut pe englezi să se apropie de ruși, în ciuda puternicelor divergențe existente, ajungându-se la semnarea acordului anglo-rus, la 31 august 1907, asemănător celui semnat cu Franța în 1904. Acordul punea capăt unor vechi litigii care puteau avea grave consecințe, dar nu conținea nici un angajament de ordin general și nici o promisiune de colaborare sau de prietenie.

Documentul iscălit de către ministrul de externe, Izvolski și ambasadorul Angliei acreditat la Petersburg, A. Nicolson, se referea în mod expres la Afghanistan, Persia și Tibet. Persia era împărțită în trei zone, cea de nord revenea rușilor, cea de sud-est englezilor, iar cea de mijloc neutră. Rusia recunoștea că Afghanistanul se află în afara sferei de influență a Petersburgului, iar în problema Tibetului, ambii parteneri să nu violeze integritatea sa teritorială și nici să se amestece în treburile lui interne. Cu toate insistențele părții ruse, partea engleză a refuzat să includă vreo clauză, referitoare la Constantinopol și la Strâmtori.

Diplomația țaristă putea să fie mulțumită de rezultatele acordului anglo-rus, care îi asigura stabilitate în Asia Centrală și în Extremul Orient, putând să-și canalizeze eforturile în Europa.

În această conjunctură, acordurile între Franța și Anglia, din 8 aprilie 1904 și între Marea Britanie și Rusia, din 31 august 1907, care au reglementat principalele diferende coloniale ce despărțiseră până atunci statele semnatare, au pus bazele Antantei, coaliție opusă Triplei Alianțe.

Prin crearea celui de-al doilea bloc imperialist(1907), politica marilor puteri a devenit tot mai agresivă în sud-estul Europei și au avut loc acțiuni tot mai active spre emancipare totală de sub tutela marilor puteri din partea statelor balcanice.

În Europa se crease un nou raport de forțe, astfel modificându-se complexul de factori externi care determinaseră semnarea de către guvernul român a tratatului de alianță cu Puterile Centrale, realități ce nu puteau să influențeze poziția internațională a României.

De o importanță deosebită pentru diplomația românească de la începutul secolului al XX-lea a fost evoluția raporturilor dintre partenerii Triplei Alianțe, evoluție determinat de unele direcții noi ale politicii externe a acestor state și de consecințele treptatei configurări a Antantei.

Antanta s-a dorit a fi „o barieră contra ambițiilor germane, un gest de apărare contra unei activități ce părea amenințătoare, o replică la manifestația de la Tanger și la tentativa de la Bjorke”. Alianța realizată nu era solidă și nu avea coeziune, deoarece între statele ce o formau existau puternice contradicții, care au fost atenuate și au reapărut pe parcursul desfășurării evenimentelor, creând dese momente de încordare, fără a duce la destrămarea ei, care s-a produs numai în urma evenimentelor revoluționare din Rusia.

Încheierea acordului anglo-rus și constituirea prin aceasta a Triplei Înțelegeri a adus o modificare esențială a raportului de forțe pe plan internațional.

Situația s-a complicat pentru România, datorită unor importante modificări care au survenit în sud-estul Europei, ca urmare a unei anumite reorientări a politicii externe austro-ungare.

Între momentul constituirii depline al celui de-al doilea bloc politico-militar și izbucnirea primului război mondial, atenția cercurilor politice și diplomatice s-a deplasat din nou spre sud-estul european unde, din anul 1908, s-au desfășurat evenimente de mare importanță în evoluția istorică a statelor și popoarelor din această zonă a continentului.

Puternica răscoală izbucnită în Macedonia, proclamarea republicii la Krușevo și Strangea și reprimarea brutală a răscoalei de către autoritățile otomane au încordat și mai mult relațiile cu statele vecine, Bulgaria, Serbia și Grecia.

Revoluția turcă a fost declanșată în anul 1908 pe teritoriul Macedoniei, deoarece în Macedonia izbucnise o puternică răscoală în anul 1903, ale cărei tradiții erau foarte puternice. În plus, în Macedonia exista o jandarmerie a marilor puteri, care avea ca scop să oprească forțele de represiune otomane de a se răzbuna pe răsculați. Centrul întregii mișcări revoluționare fusese fixat, nu întâmplător, la Salonic, port cu trafic mare, circulație intensă, unde existau numeroase consulate străine, unde era sediul Jandarmeriei marilor puteri pentru Macedonia și care era un oraș cu tradiții revoluționare.

La 3 iulie 1908, comandantul garnizoanei turcești din Resen, Niazi-Bey, a trecut în ilegalitate cu unitatea sa și a început acțiunile împotriva autorităților. Un rol important l-au jucat militarii răsculați de origine albaneză care, în scurt timp, au controlat cea mai mare parte din vestul Macedoniei(Prespa, Debar, Ohrida). Lozinca răsculaților era: „Iașasen huriet, adalet, muzavet”, adică „Trăiască libertatea, fraternitatea și egalitatea” și cereau restaurarea constituției din 1876.

Armata a 3-a otomană, dislocată în Macedonia, a aderat la noul program, iar sultanul a fost nevoit să trimită trupe de represiune din Asia Mică, care au refuzat însă să acționeze împotriva propriilor camarazi, astfel încât sultanul a fost nevoit să accepte Constituția și să împartă puterea cu junii turci.

În noua organizare, Parlamentul era bicameral fiind format din Senat și Adunare, iar sultanul pe baza Constituției din 1876 avea putere efectivă mai mare decât guvernului și parlamentului, nu dădea socoteală în fața legilor și își păstra titlul de „padișah”, adică șef religios suprem al tuturor musulmanilor.

Revoluția turcă a avut un caracter burghez și a suscitat imediat interesul vecinilor balcanici, adică al Bulgariei, Greciei, Serbiei, Muntenegrului, al populațiilor albaneze, macedonene și aromâne, care nu aveau o entitate statală, a marilor puteri europene și a populațiilor armene și arabe.

România, deși nu se învecina geografic cu Imperiul Otoman, a urmărit cu multă atenție evenimentele ce s-au derulat în anii 1908-1909, interesată în primul rând în menținerea echilibrului balcanic.

Marile puteri s-au comportat față de revoluția turcă, potrivit propriilor interese imperialiste. Germania și Austro-Ungaria nu au fost mulțumite de izbucnirea revoluției turce, deoarece aveau poziții economice și politice foarte solide în Imperiul Otoman și se temeau să nu le piardă. Diplomațiile celor două imperii erau atente să nu supere noul regim, iar presa să vorbească cuviincios și să laude noul regim, care a introdus Constituția.

Împăratul Wilhelm al II-lea l-a felicitat pe sultan cu ocazia reintroducerii Constituției, iar vestea încorporării de către Austro-Ungaria a Bosniei și Herțegovinei a produs iritare la Berlin, deoarece punea diplomația de la Wilhelmstrasse într-o situație delicată față de Turcia.

Marile puteri se temeau ca nu cumva noul regim turc, consolidându-se, să înlăture amestecul fără limite în treburile Porții, iar Rusia și Anglia erau îngrijorate, ca nu cumva noul regim constituțional să fie un exemplu molipsitor pentru musulmanii care se aflau sub jurisdicția lor: tătarii, popoarele musulmane din Asia Centrală, regiunea Volgăi, Caucaz și Transcaucazia, egiptenii, indienii, musulmanii.

Ministrul de externe al Marii Britanii, Eduard Gray, într-o scrisoare către ambasadorul său acreditat la Constantinopol, și-a arătat îngrijorarea față de introducerea Constituției, ale cărei efecte le presupunea enorme pentru Egipt și cu implicații serioase în India.

Austro-Ungaria, urmărind infiltrarea sa în sud-estul Europei și profitând de revoluția turcă, s-a gândit să anexeze Bosnia și Herțegovina, mai ales că prin convocarea unui parlament otoman, Bosnia și Herțegovina urmau să-și trimită reprezentanți în acest for legislativ, lucru ce a provocat o criză europeană, care n-a ajuns la război, deoarece Rusia și în speță Antanta au cedat.

În urma evenimentelor din anul 1908, ca urmare a revoluției turce, Parlamentul cretan a proclamat unirea cu Grecia la 6 octombrie 1908. Imediat după declanșarea revoluției turce, diplomația greacă a încercat să intre în tratative cu „Junii turci” și cu restul statelor balcanice, inclusiv cu România, încercând diferite combinații care să-i aducă Creta și alte teritorii aflate în perimetrul Turciei europene.

Guvernul grec a hotărât să apeleze la marile puteri , care să îl sprijine în problema cretană. În anul 1909 s-au rupt relațiile diplomatice dintre Turcia și Grecia, otomanii pregătindu-se să debarce în insulă, având ca pretext arborarea steagurilor naționale elene. Ofițerii din Liga Militară s-au răsculat în august 1909 și au cerut abolirea monarhiei.

În timp ce noul regim turc trebuia să facă față unor probleme complexe, mai ales pe plan extern, a izbucnit contrarevoluția încât la 13 aprilie 1909, guvernul și membrii parlamentului au fugit din Constantinopol.

În favoarea „Junilor turci”, au intervenit trupele din Vilaetul Rumeliei, conduse de Mahmud Șevket-Pașa, având ca șef de stat major pe Mustafa Kemal, viitorul conducător al Turciei, Atatürk. Alături de „Junii turci” la zdrobirea complotului contrarevoluționar au participat numeroși patrioți albanezi, macedoneni și aromâni.

La 27 aprilie sultanul trădător a fost înlăturat și înlocuit cu fiul său Mehmed al V-lea. Junii turci au devenit singurii stăpânitori în guvern și Parlament, dar încep să meargă pe o linie tot mai naționalistă, drept pentru care popoarele neturce au rămas în vechea situație pe care au avut-o până la revoluție.

Revoluția turcă declanșată în 1908 a avut implicații deosebit de importante atât pe plan balcanic cât și pe cel european. Bulgaria intenționa să-și proclame independența de stat, Grecia să anexeze Creta, în plus, fiecare să obțină o parte cât mai mare din Macedonia sau din alte regiuni europene aflate sub jurisdicția Porții, lucru la care aspirau Serbia și Muntenegru. Dintre marile puteri, Austro-Ungaria urmărea să anexeze la imperiul său, Bosnia și Herțegovina, provincii luate sub administrare pe baza hotărârilor Congresului de la Berlin (1878).Aceste planuri au dus la grave disensiuni pe plan european, deoarece revoluția turcă a izbucnit la un an după constituirea celor două mari tabere. Imediat după declanșarea revoluției turce, diplomația greacă a încercat să intervină în tratative cu junii turci și cu restul statelor balcanice, inclusiv cu România, încercând diferite combinații care să-i aducă Creta și alte teritorii aflate în perimetrul Turciei europene. În cele din urmă, guvernul grec a hotărât să apeleze la marile puteri, care să îl sprijine în problema greacă. În anul 1909 s-au rupt relațiile diplomatice dintre Grecia și Turcia, iar otomanii se pregăteau să debarce în insulă, având ca pretext arborarea steagurilor naționale elene.

Având în vedere rolul jucat de orașul Salonic în declanșarea revoluției care a dus la instaurarea noului regim, S.U.A a hotărât să creeze un consulat de carieră în acest oraș atât de important al Mării Egee. Astfel, viceconsulatul onorific american existent în acest port a fost transformat în consulat de carieră, iar titularul postului, a fost căpitanul Evan Joung.

La 4/17 decembrie 1908, Parlamentul otoman a fost deschis de către sultan, pe baza Decretului din 11/24 iulie 1908, iar în discursul tronului se făceau referiri la proclamarea independenței Bulgariei și la anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria.

Spre sfârșitul anului 1908, Ambasada română de la Constantinopol a informat confidențial că președintele Adunării, Ahmed Riza-Bey, era preocupat de înființarea unei confederații balcanice care să cuprindă Turcia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Grecia și România, „pe care o crede posibilă și necesară apărării tuturor acestor state, mai ales pentru stăvilirea penetrației marilor puteri”.

În timp ce noul regim turc trebuia să facă față unor probleme complexe, mai ales pe plan extern, a izbucnit contrarevoluția, încât la 13 aprilie 1909, guvernul și membrii Parlamentului au fugit din Constantinopol. În favoarea junilor turci au intervenit trupele din Vilaetul Rumeliei, conduse de Mahmud Șevked-Pașa, având ca șef de stat major pe Mustafa Kemal, viitorul conducător al Turciei, Atatürk. Alături de junii turci, la zdrobirea complotului contrarevoluționar au participat numeroși patrioți albanezi, macedoneni și aromâni.

La 27 aprilie sultanul trădător a fost înlăturat și înlocuit cu fiul său, Mehmed al V-lea. Junii turci au devenit singurii stăpânitori în guvern și Parlament, dar au început să meargă pe o linie tot mai naționalistă, drept pentru care popoarele neturce au rămas în vechea situație pe care au avut-o până la revoluție. Pe plan extern, guvernul junilor turci, după evenimentele din 1909, când a fost nevoit să facă față contrarevoluției, și după ce rezolvase litigiul cu Austro-Ungaria și cu Bulgaria, primind despăgubiri, a dus o politică de tatonare, de bunăvoință cu toate marile puteri, în vederea evitării unei tutele, atât de ordin economic cât și politic.

Deși noul regim al junilor turci a reușit să facă față situației externe, cedând pretențiilor Austro-Ungariei și Bulgariei și profitând de divergențele existente între marile puteri, pe plan intern a fost o deziluzie, atât pentru majoritatea populației turce, dar mai ales a celei neturce. Pe de o parte, noul regim a fost inconsecvent în aplicarea reformelor în vederea întăririi burgheziei naționale , pe de altă parte, încălcând și revizuind Constituția, a mers pe o linie naționalistă, făcându-i dușmani pe albanezi, armeni, macedoneni, aromâni și arabi, adică acele populații neturce care i-au sprijinit la început pe Junii turci și cu sprijinul cărora au ajuns la putere. Persecuția populațiilor neturce, exterminarea unor lideri ai acestor populații, încercarea de a aduce coloniști musulmani din Bosnia și Herțegovina în Macedonia și în Tracia, a adus la puternice mișcări mai ales ale populației albaneze din anii 1909-1911, la războiul din Italia și mai ales la războaiele falimentare balcanice, care au redus la minim teritoriile Imperiul Otoman din Balcani, din Africa de Nord și bazinul răsăritean al Mării Mediterane.

Politica externă a României după războiul de independență a urmat calea statului european mic, încă neconsolidat, și care urmărea prin politica sa să-si consolideze independența și să se afirme în concertul statelor europene.

După războiul de independență, relațiile oficiale franco-române au înregistrat un grad de indiferență destul de accentuat. Franța s-a dovedit potrivnică României în problema Dunării, refuzând să-și deschidă piața financiară pentru împrumuturile solicitate de guvernele românești, deși participa la aceste împrumuturi prin intermediul băncilor germane.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Franța și-a pierdut din punct de vedere economic influența asupra României, însă nu a renunțat la recâștigarea pozițiilor pierdute.

România ca țară mică încerca să stabilească raporturi de egalitate, în timp ce capitaliștii francezi urmăreau să-și subordoneze economia României pentru a obține profituri maxime.

Capitaliștii francezi aveau de întâmpinat pe piața României atât rezistența capitalului autohton, cât și concurența capitalului german și austriac.

La 6 martie 1907 a fost semnată la Paris Convenția de comerț și navigație româno-franceză, menită să faciliteze schimburile comerciale între cele două țări. Franța și România au acceptat reducerea taxelor vamale la o serie de produse și dreptul societăților de comerț de a-și crea reprezentanțe în cele două țări pe bază de reciprocitate. Această convenție a fost mereu sub semnul întrebării, mai ales după ce în 1909 guvernul francez și-a manifestat intenția de a modifica tariful vamal.

Atașatul militar în România, Desprès a arătat în 1912 că România, în ciuda faptului că se sprijină pe Tripla Alianță, a păstrat simpatiile sale pentru Franța. „Ea a rămas profund franceză, ca gust și cultură și eforturile făcute de a o germaniza par să fi eșuat în fața mentalității profund latine”.

În primăvara anului 1912, o serie de personalități culturale românești au decis să fondeze la București o secție a „Alianței franceze”. S-a cristalizat ideea intensificării raporturilor comerciale franco-române care vor avea consecințe favorabile pe plan politic.

La 21 februarie 1912 s-a semnat primul acord se la începutul secolului al XX-lea, între guvernul român și Uzinele Creusot, cu o deosebită semnificație politică. Era prima breșă în monopolul german în ceea ce privește aprovizionarea României cu armament.

Urmărind cu atenție dezvoltarea mișcării de eliberare națională a românilor din monarhie, reprezentanții Franței s-au convins tot mai mult de fragilitatea alianței austro-române.

Franța a fost interesată în stabilirea unor bune relații cu România. Factorul determinant în această apropiere ce s-a efectuat între Franța și România a fost din partea României, factorul național.

Diplomația franceză încerca să câștige teren în România, să recapete poziții pierdute în cea mai mare parte datorită propriei atitudini.

NOTE:

Gheorghe Nicolae Căzan și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

Ștefan Pascu, Bibliografia Istorică A României.

Eliza Campus, State Mici Și Mijloci Din Centrul Și Sud-Estul Europei În Relațiile Internaționale, Editura Politică, București, 1988.

Nicolae Ciachir, Istoria Popoarelor Din Sud-Estul Europei În Epoca Modernă

Eliza Campus și Șerban Rădulescu-Zoner, Situația Internațională Din Primele Două Decenii Ale Secolului Al XX-Lea, Editura Academiei De Științe Sociale Și Politice, 1970.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Vasile Vesa, România Și Franța La Începutul Secolului Al XX-Lea(1900-1916), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

Capitolul IV. Relațiile României Cu Marile Puteri Pe Fondul Crizei Bosniace

Criza bosniacă a fost considerată de contemporani o demonstrație de forță a Puterilor Centrale. André Tardieu, într-o lucrare apărută la sfârșitul anului 1909 aprecia rezultatele crizei drept un „succes pentru Tripla Alianță”, o „încercare de rezistență” a ei, „în scopul întăririi sale”.

Austro-Ungaria, urmărind în acest mod sistematic infiltrarea sa în sud-estul Europei, și profitând de revoluția turcă, s-a gândit să anexeze Bosnia și Herțegovina care urmau să-și trimită reprezentanți în acest for legislativ.

Acest lucru a provocat o criză europeană, care n-a ajuns la război deoarece Rusia și în speță Antanta, au cedat.

Diplomația românească s-a plasat pe poziția menținerii statu-quo-ului teritorial din Balcani, opunându-se unei destrămări a Serbiei, obiectivul final al încercărilor diriguitorilor de la Viena de a atrage guvernul bulgar într-o alianță din care ar fi trebuit să facă parte și România. Pentru factorii de decizie din București, Serbia avea un rol important în menținerea echilibrului din sud-estul Europei, lucru explicat în prima parte a anului 1908 de către regele Carol generalului Conrad von Hoetzendorf, principalul susținător al unui eventual război preventiv al monarhiei habsburgice împotriva Belgradului și diplomaților austro-ungari.

Regele Carol I a căutat să demonstreze trăinicia alianței cu Austro-Ungaria și Germania trimițând imediat după declanșarea crizei bosniace, pe prințul moștenitor Ferdinand la Viena cu ocazia sărbătoririi semicentenarului suirii pe tron a împăratului Franz Josef.

În contextul izbucnirii crizei bosniace, conducătorii politicii externe românești au fost interesați în preîntâmpinarea unui conflict armat, deoarece în caz contrar desfășurarea evenimentelor ar fi impus României, potrivit obligațiilor asumate prin tratatul secret de alianță să se alăture Puterilor Centrale.

Problema anexării Bosniei și Herțegovinei, două provincii sub suzeranitatea sultanului, aflate din anul 1878 sub administrația austro-ungară, făcuse parte dintr-un plan vast al noului ministru de externe al monarhiei habsburgice, baronul Alois von Aehrenthal, în vederea reorganizării imperiului, program expus în trei memorii la începutul anului 1907, șefilor de guvern de la Viena și Budapesta. Un element accelerator al hotărârii conducătorilor monarhiei habsburgice de a trece la acțiune a fost noua politică a Rusiei țariste după ocuparea portofoliului afacerilor străine de către Alexandr Petrovici Izvolski. Orientarea și activitatea politică a lui Izvolski a corespuns crizei țarismului din anii 1905-1907.

Pentru consolidarea regimului în urma loviturilor primite din afară și din interior, guvernanții de la Petersburg au fost obligați să renunțe la politica lor activă în Extremul Orient. Noul ministru de externe al Rusiei a urmărit un succes diplomatic de mare răsunet care să consolideze pe plan intern țarismul, repunând pe rol „problema strâmtorilor” și a Constantinopolului.

Alexandr Izvolski s-a menținut pe poziția unei politici de deschidere înspre Viena, care a luat forma celebrului său memoriu din 2 iulie 1908 adresat omologului său de la Ballplatz. Prin acest document fuseseră aruncate jaloanele unui compromis ruso-austro-ungar, pe baza anexării Bosniei, Herțegovinei și a Sangiacului Novibazar de către monarhia habsburgică în schimbul unui acord cu privire la modificarea regimului strâmtorilor în sensul dorit de Rusia.

Criza bosniacă s-a datorat unei activizări a politicii monarhiei habsburgice și a Imperiului Țarist în Balcani. Statele sud-est europene, inclusiv România, au fost puse în fața perspectivei unei modificări a statu-quo-ului din această parte a Europei de către cele două imperii, cărora li s-au alăturat celelalte mari puteri , datorită repercusiunilor pe care criza dezlănțuită ce urma să o aibă asupra raportului de forțe pe plan general european.

Ministerul de externe al Austro-Ungaria, căutând să stabilească relații strânse cu principele Ferdinand și cu guvernul din Sofia, a încurajat eforturile acestora de a proclama independența Bulgariei și a urmărit să atragă această țară în planurile monarhiei habsburgice îndreptate împotriva Serbiei.

În septembrie 1908 s-a ajuns la un acord ruso-austriac la castelul Buchlau, prin care Rusia urma să fie de acord cu anexarea celor două provincii, iar în schimb, Austro-Ungaria promitea să o ajute să modifice regimul strâmtorilor Mării Negre, adică posibilitatea trecerii fără rezerve a navelor de război ruse.

Cele mai mari dificultăți le-a întâmpinat Izvolski de la aliații săi, Franța și Anglia, care nu suportau o întărire a poziției Rusiei în zona Strâmtorilor.

În sud-estul Europei lupta pentru supremație dintre monarhia habsburgică și Rusia țaristă s-a ascuțit datorită expansiunii capitalului financiar austro-ungar spre Salonic și a planurilor guvernului de la Viena de anexare a Bosniei și Herțegovinei, provincii ale Imperiul Otoman.

Guvernul de la Viena era nemulțumit de apropierea care intervenise între Rusia și Bulgaria în anul 1900, sub forma semnării unei convenții militar îndreptate împotriva monarhiei habsburgice și în special de întărirea influenței rusești la Belgrad în urma loviturii de stat din 1903.

Guvernul de la Petersburg urmărea în schimb să profite de planurile diplomației vieneze referitoare la Bosnia și Herțegovina, precum și de slăbirea Imperiul Otoman, frământat de lupte interne, pentru a obține o modificare a „Statutului Strâmtorilor” în favoarea Rusiei.

În vara anului 1908 au apărut noi elemente de încordare în relațiile internaționale. Situația a fost provocată de intențiile Austro-Ungariei de a-și realiza politica expansionistă în Balcani, profitând de slăbirea Rusiei, pe care o bănuia că nu-i putea opune o rezistență suficientă.

În timp ce Izvolski căuta aderenți printre marile puteri, care erau dispuse să accepte modificarea regimului strâmtorilor în favoarea Rusiei, diplomația de la Ballplatz a proclamat unirea Bosniei și Herțegovinei la Imperiul său.

Împăratul Franz Joseph a semnat la 5 octombrie 1908 decretul privind anexarea Bosniei și Herțegovinei, iar a doua zi a fost declarată mobilizarea.

Diplomația vieneză, în scopul agravării situației din Europa, i-a impulsionat pe bulgari, astfel încât, în aceeași zi Ferdinand a sosit la Târnovo, unde a proclamat în mod solemn independența Regatului bulgar, el luându-și titlu de „țar al bulgarilor”.

În centrul crizei bosniace nu au stat probleme legate de proclamarea independenței statului bulgar și de potențiala ciocnire armată dintre Bulgaria și Turcia, ci anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria.

Vestea declarării independenței Bulgariei și cea cu privire la încorporarea Bosniei și Herțegovinei între frontierele Imperiului Habsburgic nu a fost primită cu plăcere la Berlin, deoarece luarea unei atitudini deschise în favoarea dublei monarhii ar fi pus diplomația de la Wilhelmstrasse într-o situație delicată față de Turcia, unde Germania avea serioase interese economice.

Acțiunea a fost o lovitură dată aspirațiilor naționale ale sârbilor, o încurajare a Bulgariei, aliat potențial al Puterilor Centrale. Actul a stârnit o oarecare derută în rândul marilor puteri, cu excepția Germaniei care își dăduse acordul. Bülow l-a asigurat pe ministrul Austro-Ungariei la Berlin de asentimentul total al guvernului său, chiar și în cazul în care se vor ivi greutăți și complicații.

Rusia, lezată de acest act, nu a luat de la început o atitudine ostilă, sperând să obțină o modificare a regimului strâmtorilor, ca o compensație din partea Austro-Ungariei.

Criza ce evolua spre un conflict armat, ar fi putut să se transforme la sfârșitul anului1909 într-o conflagrație europeană, dacă Petersburgul ar fi intervenit în ipoteticul război sârbo-austriac și dacă sistemul de alianțe dintre marile puteri s-ar fi declanșat.

Guvernul rus a fost sfătuit de aliații săi să cedeze, astfel încât nu s-a ajuns la ciocniri militare.

În 1908, criza bosniacă a dovedit că o mare putere, Austro-Ungaria a putut acționa fără nici un scrupul, violând tratatele, anexând teritorii, sfidând micile state, în numele poziției de mare putere.

În martie 1909, baronul Aehrenthal, ministerul de externe al Austro-Ungariei a început să inițieze serioase demersuri și a propus unele formule satisfăcătoare pentru Rusia, sperând că astfel ea va aproba anexarea Bosniei și Herțegovinei și se va dezinteresa de Serbia.

La 22 martie 1909 guvernul țarist a recunoscut anexiunea, iar la 31 martie 1909 recunoașterea a venit din partea Serbiei. A fost un succes al blocului Puterilor Centrale, de pe urma căruia puterile Antantei au tras concluzia că se impunea consolidarea alianței lor în fața creșterii pericolului din partea blocului advers.

Toate acestea au determinat anumite nuanțe în politica externă a guvernului de la București, au generat anumite luări de poziție, dar ceea ce a stat la baza întregii diplomații românești din timpul crizei bosniace, dând un anumit conținut raporturilor dintre România și Tripla Alianță, a fost problema statu-quo-ului sud-dunărean, legată de modificările apărute în statutul internațional al Bulgariei. Modificând statutul prevăzut prin tratatul de la Berlin, cele două evenimente au constituit un avertisment pentru diplomația română. Primul dezvăluia mobiluri ale politicii austro-ungare în sud-estul Europei, iar cel de-al doilea modifica raportul de forțe din această regiune și atrăgea atenția asupra posibilității ca preferințele diplomatice vieneze să se îndrepte spre Sofia mai mult decât spre București, capitala spirituală a peste trei milioane de români din imperiul dualist.

Diplomația românească a fost foarte atentă față de orice mutație în raportul de forțe pe plan general și zonal european.

O anumită iritare a relațiilor dintre București și Viena a fost provocată de atitudinea adoptată de diplomația de la Ballplatz cu prilejul negocierilor pentru încheierea unei convenții comerciale româno-austro-ungare. Clasele dominante din cadrul monarhiei habsburgice urmăreau să împiedice o dezvoltare normală a economiei românești pentru a-și extinde mai ușor mult dorita supremație în sfera țărilor sud-est europene.

Un alt motiv al asperității relațiilor diplomatice dintre București și Viena, care avea caracterul unei permanențe fiind doar alimentat de noile măsuri represive ale guvernanților de la Budapesta, a fost problema românilor din Transilvania. Regele Carol I a căutat să demonstreze trăinicia alianței cu Austro-Ungaria și Germania, trimițând la Viena imediat după declanșarea crizei bosniace, pe prințul moștenitor Ferdinand, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului suirii pe tron a împăratului Franz Joseph.

În același timp, premierul D.A. Sturdza, a cărui retragere ulterioară din viața politică a produs o anumită neliniște la Viena și Berlin, i-a promis ministrului austro-ungar de la București că România nu va acționa în nici un fel fără să-și fi consultat în prealabil aliații.

Cunoscând desfășurarea evenimentelor din capitala sârbă odată cu izbucnirea crizei și apreciind balanța de forțe pe plan european, deși nu aderaseră la politica austro-ungară față de Serbia, regele și primul său ministru au recomandat la Belgrad moderație. Ei erau convinși că Rusia nu va putea interveni în acel moment în favoarea regatului sârb și că în consecință un război sârbo-austriac ar fi un dezastru pentru Serbia, modificând prin rezultatele sale statu-quo-ul teritorial din sud-estul Europei, ceea ce nu convenea deloc guvernanților români.

În momentul culminant al crizei, la 19 martie 1909, reprezentantul României la Viena, N. Mișu a telegrafiat guvernului său despre intenția baronului Aehrenthal de a ataca Serbia. În aceste condiții conducătorii politicii externe românești au fost interesați în preîntâmpinarea unui conflict armat, deoarece în caz contrar desfășurarea evenimentelor ar fi impus României, potrivit obligațiilor asumate prin tratatul secret de alianță, să se alăture Puterilor Centrale, ceea ce în condițiile unei opinii publice ostile monarhiei habsburgice și doritoare a elibera pe românii supuși acesteia, era o imposibilitate și nu ar fi determinat decât o criză internă.

Ecoul conflictului sârbo-austriac în opinia publică românească, în condițiile raporturilor româno-austro-ungare, s-a materializat printr-o manifestare de solidaritate pentru cauza poporului sârb și prin noi atacuri la adresa guvernanților de la Viena și Budapesta.

Ion I.C. Brătianu a afirmat că, în ceea ce privește evenimentele din Peninsula Balcanică, guvernul este în primul rând interesat „în liniștea și echilibrul ei” pe „baza statutului teritorial” militând pentru pașnica dezvoltare a statelor din această zonă a Europei „fără jignirea nici unui interes și nici unui drept legitim” al României.

Rezolvarea crizei bosniace a constituit pe moment o victorie diplomatică a Puterilor Centrale, Antanta dovedindu-se neputincioasă și insuficient închegată.

Guvernul francez conștient de slăbiciunea militară a țarismului a preferat să folosească anexarea Bosniei și Herțegovinei ca obiect de tranzacție pentru a ajunge la un aranjament definitiv cu Berlinul în problema Marocului.

Cancelarul german, Bernhard von Bülow, a trimis în capitala Rusiei cunoscuta notă cominatorie din 21 martie 1909, căutând, pe această cale să obțină o capitulare spectaculară a diplomației țariste și să demonstreze guvernanților de la Petersburg că nu pot conta pe un sprijin serios din partea Franței și Angliei. Berlinul a încercat pe această cale să torpileze Antanta.

Capitularea diplomatică a Petersburgului în fața ultimatului german, imediata cedare a guvernului de la Belgrad, nevoit să trimită la Viena cunoscuta notă din 18/31 martie 1909, în care se menționa că „Serbia n-a fost atinsă în drepturile ei prin faptul împlinit în Bosnia și Herțegovina”, în consecință succesul Puterilor Centrale și neputința Antantei de a se opune Triplei Alianțe nu au trecut neobservate la București. La 10/23 aprilie 1909 s-a încheiat convenția care avea în general același text ca și cea din 1893. În ceea ce privește taxele vamale, guvernul României a acordat unor categorii de mărfuri austro-ungare, în afara clauzei națiunii celei mai favorizate, unele reduceri, în timp ce autoritățile habsburgice se angajaseră să aplice tariful minimal produselor cerealiere de proveniență românească.

Ion I.C. Brătianu cu toate că a urmărit să mențină vie în opinia publică europeană problema Transilvaniei, a fost, pentru moment, mai interesat de problemele balcanice.

Politica externă bulgară, în contextul rivalității la sud de Dunăre dintre imperiile habsburgice și țarist, a continuat să preocupe în mod deosebit cercurile guvernamentale de la București.

Revendicarea Dobrogei, sub diferite forme de manifestare de către unele cercuri extremiste, politice și militare de la Sofia, a determinat o permanentă preocupare a factorilor de decizie din capitala României, față de o posibilă modificare a balanței de forță din Balcani.

Guvernul de la Petersburg a pregătit proiectul unei convenții militare ruso-bulgare îndreptată împotriva Austro-Ungariei și României, plan ce nu a fost cunoscut la București, dar sosiseră știri cu privire la creșterea influenței diplomației țariste la Sofia și în legătură cu încercările Petersburgului de a înjgheba o alianță balcanică. În acea conjunctură, o eventuală modificare a statu-quo-ului teritorial din Balcani nu a fost privită favorabil de către guvernul român, prezidat în acea vreme de I.I.C. Brătianu.

Premierul român I.I.C. Brătianu, a întreprins în lunile iulie-septembrie 1909 cunoscuta sa rundă de convorbiri de la Viena și Berlin, solicitând Triplei Alianțe pentru politica balcanică a României.

Discuțiile purtate de către premierul român în vara anului 1909 la Viena și Berlin nu au avut rezultatul scontat la București. Din motive diferite, cererile formulate de I.I.C. Brătianu au fost respinse atât de ministrul de externe al Austro-Ungariei cât și de noul cancelar german Berthmann Hollweg.

Dilema politicii externe a Austro-Ungariei, în ceea ce privește o eventuală opțiune între sprijinirea politicii balcanice a României și o apropiere crescândă a monarhiei habsburgice de Bulgaria, care apăruse, cu câțiva ani mai înainte s-a simțit mai mult prezentă în urma crizei bosniace. Această dilemă a stat la baza atitudinii rezervate a baronului Aehrenthal de-a lungul întrevederii cu I.I.C. Brătianu din 24 iulie 1909, poziție ce a evoluat până la o respingere categorică a cererilor premierului român în cadrul celei de a doua întrevederi, din 10 septembrie, odată ce Berlinul se pronunțase între timp în același fel.

Politica balcanică a baronului Aehrenthal nu a fost în general bine privită la București, astfel încât se constatase potrivit celor declarate de Brătianu lui Kiderlen, o anumită tendință a Austro-Ungariei de a prelua conducerea Triplicei. În același timp s-a constatat o intensificare a acțiunilor Antantei de reducere a influenței germane la București, aceasta venind mai ales din partea diplomației ruse și franceze. Interesul Rusiei față de atitudinea unei țări vecine cu o importantă poziție strategică se intensificase după venirea lui Giers-junior la București. Acțiunea de atragere a României a devenit mai intensă după preluarea conducerii diplomației ruse de către Sazonov. El a stabilit bune relații cu ministrul român la Petersburg și a cerut reprezentanților ruși din diferite capitale europene să întărească relațiile cu colegii lor români, adăugându-se unele vizite și manifestări culturale. Reprezentantul francez la București, Blondel, putea afirma în iulie 1910 că „Rusia pune totul în mișcare pentru a-și prepara un viitor favorabil în România”.

Prin anexarea Bosniei și Herțegovinei, Imperiul Habsburgic a urmărit să împiedice dorința Serbiei de a reuni popoarele sud-slave într-un singur stat și să intimideze celelalte popoare asuprite din monarhie, care luptau pentru eliberare.

Criza bosniacă a înăsprit și mai mult relațiile internaționale, deoarece țările dunărene și balcanice își vedeau independența amenințată.

După anexarea Bosniei și Herțegovinei, s-a constatat o puternică și vie deșteptare la toate naționalitățile asuprite de marile imperii. Naționalitățile asuprite de către Imperiul Otoman își manifestau riguros aspirația de a se reuni cu țara-mamă, având în mod obiectiv și o situație mai prielnică, deoarece, din cauza războiului italo-turc pentru Tripolitania, Turcia era slăbită.

Evenimentele din Balcani din anii următori, au confirmat prevederile factorilor de răspundere din capitala României și au accentuat neconformismul politicii externe românești față de cea a monarhiei habsburgice, contribuind la criza Triplei Alianțe.

După criza bosniacă au urmat doi ani de relativă destindere în relațiile internaționale, ani în care s-a desfășurat o intensă activitate diplomatică pentru lărgirea și consolidarea alianțelor existente. Rusia a încercat să atragă Italia în politica sa de menținere a statu-quo-ului balcanic împotriva intențiilor Austro-Ungariei, iar Germania să convingă Rusia ca , în schimbul unei înțelegeri pe seama Ungariei, să renunțe a mai sprijini Anglia în politica ei antigermană. Germania a urmărit realizarea unei înțelegeri cu Anglia, în problema limitării înarmărilor navale. Austro-Ungaria a întreprins acțiuni pentru o mai restrânsă angajare a Italiei, promițându-i consultarea prealabilă în viitor în vederea unor noi acțiuni.

Marocul a fost terenul pe care, în mai 1911, s-au ciocnit interesele marilor puteri, și în special ale Franței și Germaniei, provocând o nouă criză în relațiile internaționale.

În primăvara anului 1911 a izbucnit o răscoală în împrejurimile capitalei Marocului, Fez iar la 4 mai 1911, guvernului francez a dat dispoziții ca trupele sale să ocupe capitala, trecând Marocul sub stăpânirea Franței.

Urmărind să fie despăgubit pentru recunoașterea preponderenței Franței în Maroc, Berlinul a provocat o nouă criză în primăvara anului 1911.

Cea mai puternică dintre crizele marocane a fost cunoscută în istorie prin episodul de la Agadir.

Acordul franco-german semnat la 4 noiembrie 1911, deși a atenuat pe moment situația, nu a adus rezolvarea definitivă a cauzelor conflictului, aducând o nouă tensiune în relațiile dintre Germania și Anglia, care s-a soldat cu întreruperea definitivă a tratativelor în problemele navale, la 22 martie 1912. Franța, căreia i s-a recunoscut preponderența în Maroc, a cedat Germaniei un vast teritoriu colonizat în Congo.

Din ordinul guvernului britanic, ministrul Lloyd George a ținut un discurs în care a subliniat că Marea Britanie, în vederea menținerii păcii, este dispusă la cele mai mari sacrificii, dar o pace cumpărată cu orice preț „… ar fi o înjosire insuportabilă, pentru o putere atât de mare cum ar fi Anglia”.

În fața poziției categorice a Angliei, care nu putea tolera ca navele germane să se instaleze și să controleze sferele de influență ale Antantei, diplomația germană a fost nevoită să cedeze, și în locul unei părți din Congo să accepte protectoratul francez asupra Marocului, care a fost instalat în 1912.

Până la sfârșitul anului 1911 problema marocană a dominat relațiile dintre marile puteri, iar începând din 1912 atenția lor a fost atrasă de inițiativele născute în legătură cu regiunea Peninsulei Balcanice.

NOTE:

Gheorghe Nicolae Căzan și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

Eliza Campus și Șerban Rădulescu-Zoner, Situația Internațională Din Primele Două Decenii Ale Secolului Al XX-Lea, Editura Academiei De Științe Sociale Și Politice, 1970.

Eliza Campus, State Mici Și Mijloci Din Centrul Și Sud-Estul Europei În Relațiile Internaționale, Editura Politică, București, 1988.

Ștefan Pascu, Bibliografia Istorică A României.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Ema Nastovici, România Și Puterile Centrale În Anii 1914-1916, Editura Politică, București, 1979.

Nicolae Ciachir, Istoria Popoarelor Din Sud-Estul Europei În Epoca Modernă.

=== Capitolul V ===

Capitolul V. Relațiile României Cu Marile Puteri În Ajunul Războaielor Balcanice

Criza bosniacă a contribuit la o fisurare mai pronunțată a Triplei Alianțe. Alarmați de avansul monarhiei habsburgice în Balcani, avans ce periclita planul imperialismului italian de a-și extinde influența și dominația în Albania, guvernanții de la Roma s-au apropiat de Rusia. În urma întrevederii de la Racconigi, dintre țarul Nicolae al II-lea și Victor Emmanuel al III-lea(1900-1944), secondați de miniștri de externe Izlovski și Tittoni, s-a ajuns la încheierea unui acord secret semnat la 24 octombrie 1909, unde a fost schițat un program comun menit să se opună expansiunii austro-ungare în Balcani. Cele două părți se angajau să mențină statu-quo-ul teritorial din Peninsula Balcanică, să se opună oricărei dominații străine în această zonă a continentului, dacă ar fi izbucnit un conflict armat și să nu încheie vreun acord cu o terță putere în ceea ce privește „Europa orientală”, fără participarea și a celuilalt partener al înțelegerii italo-ruse. Acordul prevedea menținerea statu-quo-ului, aplicarea principiului naționalităților în scopul înlăturării oricărei supremații străine și a dezvoltării statelor și popoarelor din sud-estul Europei, promovarea unei atitudini binevoitoare a Italiei față de interesele Rusiei în problema Strâmtorilor și o poziție similară a Imperiului țarist în privința acțiunilor Romei în Cirenaica și Tripolitania. Acest acord a marcat un nou pas de desprindere a Italiei din sistemul Triplei Alianțe.

Încercând să pareze efectele apropierii italo-ruse, Austro-Ungaria s-a văzut nevoită să se angajeze față de aliatul ei mediteranean că nu va recurge la noi anexiuni în Peninsula Balcanică, deși nu a semnat cu guvernul italian „un acord prealabil bazat pe principiul unei compensații”, înțelegere pe care Puterile Centrale, la presiunile Italiei, au fost nevoite să o ia în considerare și cu ocazia reînnoirii pentru ultima oară a Triplei Alianțe, eveniment ce a avut loc trei ani mai târziu, la 3 decembrie 1912, în plină criză balcanică.

Consecința cea mai importantă a crizei bosniace a fost apropierea intervenită între statele balcanice la care a contribuit în mare măsură diplomația Petersburgului, care a căutat astfel să-și întărească astfel în sud-estul Europei poziția știrbită de evenimentele anilor 1908-1909.

Diplomația țaristă, deși aliată cu Franța și Anglia, supărată pe aliații săi că n-au sprijinit-o în suficientă măsură în 1909, în vederea rezolvării problemei Strâmtorilor în maniera cerută de Petersburg, a încercat o apropiere de Germania. În acest scop, țarul Nicolae al II-lea, împreună cu noul ministru de externe Sazonov, se aflau în noiembrie 1910 la Potsdam, unde au dus tratative cu partea germană. Bethman-Hollweg a dat să înțeleagă părții rusești că Germania nu intenționează să susțină planurile agresive ale Vienei în Balcani, și să-și sincronizeze pozițiile în problemele legate de Persia și Imperiul Otoman, propunând ca cele două state să nu participe la nici un fel de grupări politice ostile uneia dintre ele, ceea ce ar fi însemnat ieșirea Rusiei din Antanta.

În august 1911 a fost semnat un acord ruso-german, care se limita la sferele de influență, fiind atacate cu precădere problemele de ordin economic privind Persia și Imperiul Otoman. Relațiile internaționale au devenit deosebit de încordate, printr-o nouă agravare a crizei marocane.

În timpul crizei bosniace și la Agadir, în 1911, francezii și-au dat seama că orice dialog cu Berlinul pare inutil și singura soluție este înarmarea și căutarea de aliați siguri în caz de conflict.

Profitând de situația încordată dintre Franța, Anglia și Germania, de faptul că Imperiul Otoman era într-o reală agonie, în ciuda revoluției junilor turci(1908), de faptul că ocuparea Tripolitaniei și Cirenaicei n-ar fi deranjat prea mult Austro-Ungaria, în septembrie 1911 s-a declanșat războiul italo-otoman. Tripolitania era vizată de mult timp de către experții italieni, deoarece împreună cu Sicilia prezenta o deosebită importanță strategică, în dominarea părții respective a Mediteranei.

Războiul turco-italian a pus Puterile Centrale, mai ales Germania într-o poziție delicată, deoarece acestea se angajaseră odată cu reînnoirea Triplei Alianțe în anul 1902, de a nu se opune unei viitoare cotropiri a Tripolitaniei și Cirenaicei de către coloniștii italieni și au fost nevoite să nu ia o atitudine contrară în momentul trecerii la acțiune. Cercurile conducătoare de la Berlin aveau serioase interese economice în Turcia. Guvernanții austro-ungari s-au temut că Italia va pune în pericol planurile lor de dominație în Balcani.

Puterile Centrale au depus continue eforturi în vederea localizării conflictului încercând concomitent să insiste la Roma și Constantinopol pentru o grabnică încetare a ostilităților.

Pe aceeași poziție s-a plasat diplomația românească, temătoare față de declanșarea unui eventual război balcanic. Guvernul român a fost unul dintre intermediarii prin care cele două părți beligerante au încercat să negocieze și a fost interesat să pună capăt conflictului, insistând pentru rezolvarea problemei tripolitane în favoarea Italiei. La cererea diplomaților de la Roma și cu asentimentul cabinetului de la bucurești, secretarul legislației române de la Sofia, C. Langa-Rășcanu, a dus personal la Poartă, la sfârșitul lunii octombrie 1911 ofertele de pace ale guvernului italian.

Misiunea diplomatului român nu a avut inițial urmări datorită respingerii ofertei italiene de către ministrul de externe turc, Mustafa Assim-bei, potrivit rapoartelor prințului Fürstenberg din 17 noiembrie și 15 decembrie 1911, astfel încât această cale de contact între beligeranți a rămas deschisă, guvernul român având rolul unui mediator. Conform acelorași surse, regele Carol I ar fi fost inspiratorul propunerilor de pace ale guvernului otoman din decembrie 1911, prin care Poarta ar fi fost dispusă să renunțe complet la Tripolitania, menținând în schimb suzeranitatea nominală a sultanului asupra Cirenaicii, teritoriu ce ar fi urmat să fie cedat de facto Italiei.

Guvernul român interesat să pună capăt conflictului, a insistat pentru rezolvarea problemei tripolitane în favoarea Italiei.

Regele României Carol I se arăta îngrijorat de acest război și de modul brutal în care încerca Italia să anexeze o serie de teritorii din Africa de Nord. Rusia era decisă, folosindu-se de conflict, să obțină deschiderea Strâmtorilor pentru flota sa militară, dar s-a izbit de împotrivirea Germaniei și a aliaților săi, Franța și Anglia.

Diplomația bulgară a încercat să profite de războiul din 1911 în care era angrenată Turcia, și a intenționat să intre imediat în luptă împotriva otomanilor. Factorii de răspundere din capitala României urmăreau să grăbească încheierea războiului italiano-turc, ce amenința să se extindă în Marea Egee, să deschidă întreaga problemă a Strâmtorilor și să complice situația în Balcani. Regele Carol I, informat la începutul lunii noiembrie 1911 asupra posibilității unor operații navale italiene în apropierea Dardanelelor, a insistat, în momentul în care intențiile guvernului de la Roma deveniseră aproape o certitudine, ca diplomații de la Ballplatz să atragă atenția oamenilor politici italieni asupra consecințelor grave ale unor asemenea acțiuni. Închiderea Strâmtorilor a ridicat, potrivit unei telegrame a secretarului general din Ministerul Afacerilor Străine, C. Cretzianu, către ministrul României la Constantinopol, „proteste unanime din partea comercianților români, în special din partea exportatorilor de cereale”.

Regele Carol I a respins planurile ambasadorului rus la Constantinopol, N. Ciarâcov, de a obține din partea sultanului dreptul de liberă trecere prin Bosfor și Dardanele pentru navele militare rusești în schimbul unui sprijin acordat Porții de către guvernul din Petersburg în vederea menținerii regimului existent al Strâmtorilor, ajutor ce ar fi urmat să fie extins și „asupra teritoriilor vecine în caz că acestea ar fi fost amenințate din partea unor armate străine”.

Principala preocupare a diplomației de la București, care a influențat evoluția relațiilor dintre România și puterile Triplei Alianțe, a fost menținerea raportului de forță existent în sud-estul Europei, amenințat de a fi răsturnat de evoluția treptată a evenimentelor. Aceasta a fost tema principală a convorbirii Aehrenthal-Brătianu de la începutul anului 1910 și cea a discuțiilor purtate la Stöckl, în Austria, la sfârșitul lunii iulie 1911 de noul ministru de externe român, Titu Maiorescu.

Premierul conservator junimist P.P. Carp a ridicat aceeași problemă în fața ministrului austro-ungar de la bucurești, prințul K.E. Fürstenberg. La mijlocul lunii iulie 1911 regele Carol I și-a manifestat hotărârea de a-și arunca „sabia în balanță în momentul în care echilibrul din Balcani ar fi tulburat de vreuna din părți”, declarație făcută în fața ministrului Rusiei la București prin care M.G. Giers, a sintetizat viitoarea politică sud-est europeană a României, marcând o anumită libertate de mișcare, independent de atitudinea principalelor mari puteri cu interese speciale în această parte a continentului. Regele a continuat să spere după izbucnirea crizei balcanice, într-un sprijin al Puterilor Centrale, astfel încât, la baza fisurării aripii de sud-est a Triplei Alianțe a stat, din acest punct de vedere, politica balcanică a monarhiei habsburgice, diplomații austro-ungari fiind cei care au făcut să dispară treptat una din cauzele care i-a determinat pe oamenii politici români să mențină vechea alianță cu Viena.

La începutul secolului al XX-lea a început să se contureze dilema diplomației de la Ballplatz de a alege între România și Bulgaria, problema ce a căpătat o importanță crescândă în anii următori. Tensiunea relațiilor dintre Austro-Ungaria și Serbia a avut ca prim efect mărirea eforturilor Vienei de a-și întări influența la Sofia. Poziția oamenilor politici români față de guvernanții de la Sofia a continuat să fie determinată de ponderea influenței ruse la sud de Dunăre, iar apropierea bulgaro-austro-ungară nu era bine văzută de către conducătorii politicii externe românești. La București s-a urmărit să se întrețină cu Bulgaria relații de bună vecinătate, dar exista o consecventă hotărâre de a menține în sudul Dunării o balanță de forță, convenabilă României, pentru a se garanta, conform mentalului oamenilor politici români ai vremii, integritatea teritorială a statului.

Guvernanții români și-au rezemat politica sud-est europeană pe alianța cu Puterile centrale fără să renunțe la realizarea obiectivelor lor. Această caracteristică a raporturilor dintre România și Tripla Alianță a ieșit cu pregnanță în evidență de-a lungul războaielor balcanice.

În toamna anului 1912, situația internațională s-a înrăutățit. Italienii au lichidat fără dificultate micile garnizoane otomane stabilite în Tripolitania și Cirenaica, populația băștinașă arabă refuza să capituleze făcând incursiuni inopinante, iar Turcia se încăpățâna să ceară pace. Cu dificultăți, italienii ocupă Dodecanezul, bombardează Beirutul și alte porturi din cadrul Imperiului Otoman, au bombardat Dardanelele, dar s-au abținut de a lărgi operațiunile în această zonă pentru a nu supăra celelalte mari puteri.

Turcii au închis strâmtorile, determinând creșterea agitației popoarelor balcanice și încordarea relațiilor internaționale.

Planurile Rusiei fiind cunoscute, nici Austro-Ungaria, nici Germania nu puteau rămâne indiferente. Austro-Ungaria spera ca din conflictul Balcanic atât alianța balcanică cât și Turcia să iasă slăbite, iar ea, păstrându-și armata și finanțele intacte, să poată juca un rol important în reglementarea situației în Balcani.

În ziua încheierii păcii dintre Italia și Poarta Otomană, s-a dezlănțuit primul război balcanic, care a marcat hotărârea vecinilor greci, sârbi, bulgari și muntenegreni de a împărți definitiv ceea ce mai rămăsese din partea europeană a Imperiului.

După încheierea crizei bosniace s-a constatat un anumit reflux al manifestărilor de ostilitate ale opiniei publice din România față de monarhia habsburgică, fenomen ce a fost de scurtă durată deoarece năzuința poporului român spre desăvârșirea unității statale a avut un caracter continuu, corespunzând unui proces istoric ce ajunsese la maturitate.

Abuzurile administrației maghiare au constituit una din reacțiile cercurilor guvernante de la Budapesta față de noul activism politic al intelectualilor și al burgheziei românești din Transilvania și Banat manifestat în direcția eliberării naționale și a unirii cu România.

În lunile iunie-iulie ale anului 1910, principalele orașe ale României au fost martorele unor semnificative mitinguri de protest față de persecutarea politică a românilor transilvăneni, la care au participat studenți, profesori universitari, funcționari, comercianți, dar mai ales „persoane aparținând păturilor de jos”. Printre cei care au luat cuvântul și s-au ridicat împotriva actelor abuzive ale autorităților maghiare din timpul alegerilor, soldate cu un număr de alegători români uciși de jandarmerie, au fost renumite personalități ale intelectualității din România, ca istoricul A.D. Xenopol, la Iași și scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, la București.

La 21 iunie 1910, de teama unor demonstrații violente ale populației bucureștene indignate de cele petrecute în Transilvania și pentru a nu se ajunge la un conflict diplomatic cu Viena, guvernul român a luat o serie de măsuri polițienești de protejare a legației austro-ungare, blocând căile de acces spre palatul regal cu cordoane ale jandarmilor pedeștri.

Aceste întruniri și demonstrații fuseseră acompaniate de noi atacuri în presă împotriva guvernanților maghiari.

Diplomația austro-maghiară a protestat în urma dispozițiilor baronului Aehrenthal, „cu toată energia” pe lângă guvernul român, în legătură cu articolele apărute în presa guvernamentală.

Guvernul Khuen-Héderváry folosind teroarea, corupția și o lege electorală total defavorabilă naționalităților, a reușit cu ocazia alegerilor din 1910, să reducă simțitor numărul deputaților români și pe cel al reprezentanților celorlalte comunități nemaghiare din Ungaria.

În noul parlament de la Budapesta urmau să participe doar cinci reprezentanți ai românilor, față de 16 din timpul vechii legislaturi și doar 3 aparținând celorlalte naționalități, față de 10 aleși cu ocazia scrutinului din 1906. Deși reprezentarea parlamentară a naționalităților devenise aproape inexistentă, combativitatea acestora a continuat să crească, iar problema națională se agravase datorită politicii guvernanților de la Budapesta.

În această perioadă, contele Tisza, cel mai abil om politic al reacțiunii maghiare și președinte al parlamentului, temându-se mai ales de slavi, al căror număr a crescut mult în cadrul Austro-Ungariei ca urmare a anexării Bosniei și Herțegovinei, a înteprins o acțiune de diversiune urmărind să ajungă la o înțelegere cu unii fruntași ai Partidului Național Român.

Au avut loc diferite manifestări de solidaritate spirituală a românilor de pe ambele părți ale Carpaților care au reflectat tendința de unire a întregii națiuni într-un singur stat. O semnificație deosebită a avut-o adunarea jubiliară de la Blaj a „Astrei”, cu participarea unor personalități culturale și politice cu diferite orientări din Transilvania și vechea Românie cât și congresul de la Craiova al „Ligii Culturale”, manifestări impozante ce au avut loc în anul 1911.

În politica externă a României o mare pondere o avea regele Carol I, care nu vedea o rezolvare a problemelor ce frământau pe românii transilvăneni decât prin ajungerea la un compromis dintre aceștia și guvernul de la Budapesta. La începutul anului 1911 puterea politică a fost reluată de conservatori, iar noul premier P.P. Carp și ministrul său de externe, Titu Maiorescu, au fost adepții sinceri ai alianței cu puterile centrale.

Principalul om politic și diplomat român, Ion I. C. Brătianu, în calitate de prim-ministru și șef al opoziției liberale, sprijinind lupta românilor de peste Carpați împotriva opresiunii, a urmărit ca fruntașii Partidului Național Român să nu bruscheze lucrurile atâta timp cât o modificare a politicii externe românești nu era posibilă. El a acționat pentru susținerea în cadrul monarhiei habsburgice a unei opoziții românești unitare, dar moderate.

Guvernele românești, oricare ar fi fost orientarea politicii externe în opoziție, au urmărit cu perseverență și în mod constant menținerea unor relații de bună vecinătate cu toate țările. Unele impedimente s-au ivit în relațiile cu Bulgaria, izvorâte din rereglementarea dintr-un motiv sau altul a frontierelor atât de dificil de stabilit, în privința statelor balcanice, aflate vreme îndelungată sub jugul otoman și, prin urmare, lipsite de granițele etnice firești.

Primul ministru al României, P.P. Carp, i-a declarat, în martie 1911, ministrului bulgar de la București că România a fost nevoită, din motive cunoscute, să treacă de partea Triplei Alianțe. În cazul unor schimbări teritoriale în Balcani, nu va putea rămâne pasivă. Șeful conservatorilor este cunoscut prin poziția sa consecventă împotriva tendințelor expansioniste ale Rusiei în sud-estul Europei și căuta să-i precizeze lui Kalinkof că observațiile sale nu vizează în nici un caz Bulgaria, decât poate indirect ca urmare a relațiilor sale externe.

Atât Bulgaria, cât și Serbia se temeau, în eventualitatea unui război cu Turcia, considerând că România, aliată a Austro-Ungariei și în bune relații cu Turcia, va interveni împotriva statelor balcanice.

România, inspirată de nobile idealuri și contrar alianței cu Puterile Centrale, a acționat în conformitate cu propriile sale interese.

Regele României, Carol I, deși rămânea fidel alianței cu Puterile Centrale și nu concepea realizarea unei alianțe balcanice, se pronunța pentru realizarea unei eventuale alianțe cu Bulgaria. Toți oamenii politici din România, până și P.P. Carp, cunoscut pentru sentimentele potrivnice slavilor, acționau în vederea stabilirii unor raporturi de bună vecinătate și chiar de alianță cu Bulgaria.

România a înțeles să rămână neutră față de toate evenimentele din regiunea balcanică, pornind de la considerentul că, în acest fel, se micșorează zona de conflict și se împiedică agravarea. Izbucnind războiul italo-turc, regele, în mesajul adresat Corpurilor legiuitoare la deschiderea sesiunii în ședința de la 15 noiembrie 1911, declara absolută neutralitate.

Cu toate că se anunța o îmbunătățire a relațiilor Germaniei cu Anglia și Rusia, printr-o apropiere inițiată de Germania în prima jumătate a anului 1911, regele Carol I, își dăduse seama că interesele României sunt complet deosebite de ale Austro-Ungariei în Balcani. Sesizând acest lucru, Austro-Ungaria căuta prin toate mijloacele să se informeze pentru a interveni la timp contra unei eventuale devieri a politicii externe românești.

NOTE:

Gheorghe Nicolae Căzan și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

Nicolae Ciachir, Istoria Popoarelor Din Sud-Estul Europei În Epoca Modernă.

Eliza Campus și Șerban Rădulescu-Zoner, Situația Internațională Din Primele Două Decenii Ale Secolului Al XX-Lea, Editura Academiei De Științe Sociale Și Politice, 1970.

Eliza Campus, State Mici Și Mijloci Din Centrul Și Sud-Estul Europei În Relațiile Internaționale, Editura Politică, București, 1988.

Ștefan Pascu, Bibliografia Istorică A României. România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Ema Nastovici, România Și Puterile Centrale În Anii 1914-1916, Editura Politică, București, 1979.

Anastasie Iordache, Criza Politică Din România Și Războaiele Balcanice(1911-1913), Editura Paideia, 1998.

Capitolul VI. România, Războaiele Balcanice Și Urmările Lor

Anii 1912-1913, premergători izbucnirii primului război mondial, au fost anii în care criza politică a căpătat aspecte din ce în ce mai ascuțite. Spre Balcani s-a îndreptat în acea vreme atenția tuturor statelor, căci în această peninsulă națiunile asuprite primiseră să se elibereze pentru totdeauna de jugul apăsător exercitat de Imperiul Otoman.

Înlăturarea dominației otomane constituia un obiectiv esențial în politice externă a statelor balcanice și anunța un iminent conflict între acestea și Turcia. Izbucnirea sa a fost grăbită de împrejurările de după 1908. Guvernul sârb și-a îndreptat atenția spre teritoriile locuite de conaționalii săi în Imperiul Otoman, iar la rândul său, Bulgaria dorea să completeze succesul din 1908 prin alipirea unor teritorii macedonene. Grecia a dus o politică externă mai activă după ce conducerea guvernului fusese preluată de Venizelor, care se remarcase ca lider al mișcării naționale din Creta. Intențiile celor trei guverne au fost facilitate de izbucnirea în 1911, a războiului italo-turc pentru Tripolitania.

Conflictul a slăbit considerabil Imperiul Otoman și a sugerat posibilitatea înfrângerii sale de trupele reunite ale micilor state balcanice. Între acestea au început tratativele, favorizate și de sprijinul primit din partea diplomației ruse. Nevoită în 1909 să recunoască anexarea Bosniei și Herțegovinei fără a obține o compensație, Rusia a căutat să-și ia revanșa în sud-estul Europei, profitând de împrejurările create de războiul italo-turc. În toamna anului 1911, diplomația rusă avusese în vedere crearea unei federații balcanice, în care ar mai fi intrat România și Imperiul Otoman.

Proiectul a fost abandonat și înlocui cu acela al unei alianțe a statelor creștine din Balcani împotriva Turciei.

Plănuită cu ani în urmă, alianța balcanică se constituie, la 12 martie 1912, printr-un acord intervenit între Bulgaria și Serbia, o Convenție militară secretă. Convenția militară secretă urma celei ruso-bulgare din decembrie 1909, care stipula în articolul 4: „În caz de ieșire favorabilă din conflictul armat cu Austro-Ungaria și România sau cu Germania, Austro-Ungaria și România, Rusia se angajează să acorde Bulgariei cel mai mare sprijin posibil pentru obținerea măririi teritoriului bulgar în partea regiunii cu populație bulgară, situată între Marea Neagră și malul drept al Dunării de Jos”, precum și pentru reglementarea altor frontiere ale Bulgariei. Asemenea măsuri comune împotriva României se prevedeau și în convenția militară secretă sârbo-bulgară din martie 1912.

Guvernul român promova o politică a statu-quo-ului în Balcani în cazul unei acțiuni a Bulgariei împotriva Turciei, din care să rezulte unele modificări teritoriale, iar cercurile guvernante pretindeau o rectificare a graniței de sud a Dobrogei.

Diplomația franceză și cea rusă urmăreau să aducă guvernul român la sentimente mai apropiate de Antantă, de a scoate România de sub influența austro-germană. Dintre marile puteri ale Antantei, Rusia era cea mai interesată în lichidarea Austro-Ungariei, rivala ei principală în Balcani. România, care avea revendicări naționale față de dubla monarhie, putea deveni un aliat al Rusiei, atât în acțiunile ei împotriva monarhiei habsburgice, cât și în politica sa balcanică.

După ce în timpul crizei bosniace a apărut tendința, în cercurile conducătoare române, de a se retrage din alianța cu Austro-Ungaria, contradicțiile dintre România și monarhia habsburgică s-au ascuțit și mai mult în timpul crizei balcanice.

Diplomația Antantei, în dorința de desprindere a României de Puterile Centrale și-a intensificat activitatea în 1912. Franța și Rusia au sprijinit la început războaiele balcanice, pretențiile guvernanților români de a participa la o eventuală conferință europeană care ar pune în discuție problemele balcanice.

Evenimentele care au făcut să se întrevadă că un conflict european nu va putea fi evitat prea multă vreme l-au constituit izbucnirea războaielor balcanice.

În cursul nopții de 17 septembrie 1912, telegramele externe au anunțat că Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru au încheiat o alianță și vor adresa un ultimatum Turciei, care impunea reformele și condițiile de împărțire a Macedoniei, iar Bulgaria a decretat în aceeași zi stare de mobilizare generală.

După expresia istoricului iugoslav Djordjević, cele patru state balcanice creau prin potențialul militar „o a șaptea putere europeană, care era în stare, într-o măsură oarecare, să contracareze marile puteri europene în sud-estul Europei”.

Încurajate de înfrângerea turcilor în războiul cu italienii pentru Tripolitania, statele balcanice au declarat război Turciei în luna septembrie 1912, mai întâi Bulgaria, apoi Serbia, Muntenegru și Grecia. Scopul declarat era eliberarea conaționalilor din Imperiul Otoman și unificarea teritoriilor eliberate.

Ziarul „L’Indépendance roumaine”, din 20 septembrie 1912 în articolul „Nici aventură, nici indeciziune”, și Take Ionescu, într-un interviu acordat ziarului englez „Morning Post”, subliniau politica de neintervenție a României, deși are interese morale și materiale în Peninsula Balcanică, numai din dorința de a apăra cauza păcii în conformitate cu interesul european. România nu va rămâne dezinteresată în cazul unor modificări teritoriale.

La 9 octombrie 1912 a început primul război balcanic, între bulgari, sârbi, muntenegreni, greci, pe de o parte, și turci, pe altă parte. Guvernul bulgar a cerut Bucureștilor „să nu-i refuze neutralitatea sa binevoitoare în greaua sarcină pe care și-a asumat-o”. Guvernul Maiorescu a răspuns că „În limitele Tratatului de la Berlin, neutralitatea României era firească, dar dacă se vor produce schimbări teritoriale în Balcani, România va avea să-și spună cuvântul”.

La 15 octombrie 1912, noul guvern s-a întrunit în prezența regelui pentru a lua hotărâri în privința atitudinii față de criza balcanică. La 16 octombrie 1912 Titu Maiorescu și Take Ionescu au mers în audiență la rege și au hotărât ca Take Ionescu să întreprindă demersuri prin intermediul unor diplomați străini, pe lângă primul ministru bulgar și regele Ferdinand, pentru a începe tratativele asupra rectificării frontierei dobrogene. Deoarece primul ministru bulgar era împotriva propunerilor românești, regele, Take Ionescu și Titu Maiorescu au avut o întrevedere la Sinaia, la 26 octombrie 1912, unde au hotărât să nu meargă la război pentru rezolvarea diferendului, pronunțându-se pentru neutralitatea condiționată a României. Conștient de dificultățile viitoare, Titu Maiorescu a avut o întrevedere cu ministrul rus la București N. Șebeco, solicitându-l să intervină la Petersburg pentru a face demersuri pe lângă guvernul bulgar, în scopul de a deveni receptiv la propunerile României de rectificare a frontierei dobrogene.

Războiul balcanic a început marcând o verigă din lanțul evenimentelor pe arena mondială, menite să ducă la falimentul rânduielilor feudale în Europa de răsărit și să elibereze ultimele teritorii de sub Imperiul Otoman.

România, care se afla în vecinătatea imediată a acestor evenimente, nu a rămas în afara jocului diplomatic al marilor puteri.

Izbucnirea războiului general în Balcani a atras România într-o măsură mai mare în orbita de interese a marilor puteri europene din cele două grupări imperialiste, care se interesau de orientarea externă a partidelor politice.

În România, conflictul care se desfășura între statele balcanice și Turcia a găsit cercurile politice dezorientate, determinând clasele dominante să treacă la acțiuni pentru înlăturarea diferendelor politice dintre ele.

Înainte de începerea ostilităților în Balcani, guvernele din România se pronunțau pentru respectarea statu-quo-ului în această parte a Europei, având în vedere și posibilitatea unei eventuale schimbări a hărții politice în Peninsula Balcanică, după izbucnirea războiului italo-turc și după încheierea alianței statelor balcanice.

România a adoptat o atitudine neutră față de alianța între monarhiile din Balcani, deoarece Bulgaria își rezervase dreptul de a fi în capul acestei alianțe, iar Rusia dorea să vadă România izolată, deoarece era considerată ca un satelit al Triplei Alianțe. Neutralitatea României a fost folositoare statelor balcanice aliate.

În timpul primului război balcanic s-a desfășurat o intensă activitate diplomatică la București, poziția României aflându-se în centrul atenției tuturor statelor din sud-estul Europei.

Într-un interval scurt de timp, de circa șase săptămâni, trupele aliate balcanice au zdrobit principalele forțe otomane din Europa și au eliberat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, ajungând la periferiile Constantinopolului.

După bătălia de la Ceatalgea, marile puteri au hotărât să debarce trupele la Constantinopol, amestecându-se astfel în conflictul balcanic, pretextul fiind securitatea cetățenilor străini, de fapt, neconvenindu-le ca acest oraș atât de important să fie ocupat de aceștia. Detașamentele internaționale n-au avut ocazia să participe la nici o operațiune, deoarece s-a pus capăt primului război balcanic fără ca trupele balcanice să reușească să pătrundă în Constantinopol. Stăpânirea otomană în Europa urma să se restrângă doar asupra Constantinopolului și împrejurimilor, inclusiv asupra Adrianopolului, iar restul teritoriilor foste sub otomani, mai puțin Albania autonomă, să se împartă între țările balcanice, după o prealabilă înțelegere între ele.

În această nouă conjunctură, România a intervenit pe lângă marile puteri, creând o rectificare de frontieră în Dobrogea, după ce tratativele directe cu bulgarii eșuaseră. Marile puteri s-au declarat de acord, inclusiv guvernul țarist care-i sprijinea pe bulgari, deoarece astfel România putea fi atrasă de partea Antantei.

Ministrul Rusiei la București, Schebeko, îl asigura pe premierul Maiorescu că România va fi invitată la tratativele de pace și că „drept compensare” pentru atitudinea ei loială din timpul războiului, va primi o rectificare de frontieră în Dobrogea.

Titu Maiorescu a afirmat că orice rectificare de graniță în Dobrogea nu putea să înceapă decât cu trecerea Silistrei la România, reparându-se în acest mod nedreptatea Tratatului de pace de la Berlin(1878). Guvernul austro-ungar a intervenit la Sofia în sensul justelor revendicări românești transdanubiene.

Marile puteri europene împărtășeau punctul de vedere românesc, iar cancelarul Austriei, Berchtold, considera că menținerea relațiilor prietenești București-Sofia „merită concesiile teritoriale, dorite de guvernul român, concesii care, în proporție de sporul prevăzut al teritoriului bulgar, sunt minime”.

Soluția propusă de marile puteri anula de facto prevederile Tratatului de la Berlin(1878), drept care se impunea o nouă reglementare a frontierei noastre dobrogene. Guvernul Maiorescu a lăsat să se înțeleagă la Sofia linia de rectificat: de la Turtucaia la Marea Neagră dincolo de Varna, susținând că orice rectificare de graniță în Dobrogea nu putea să înceapă decât cu trecerea Silistrei la România.

Diplomația Antantei, în dorința de desprindere a României de Puterile Centrale și-a intensificat activitatea în 1912. Franța și Rusia au sprijinit la început războaiele balcanice, pretențiile guvernanților români de a participa la o eventuală conferință europeană care ar pune în discuție problemele balcanice. Rusia a sfătuit guvernul bulgar să ajungă la o înțelegere cu România în ceea ce privește frontiera dobrogeană.

Diplomația românească a continuat să se sprijine cu precădere pe Austro-Ungaria și Germania, ceea ce a constituit unul din factorii principali ai orientării spre Puterile Centrale, materializată la sfârșitul anului 1912 prin luări de contact la diferite nivele în vederea prelungirii tratatului secret dintre România și Tripla Alianță, după reînnoirea acestuia la 5 decembrie 1912.

În această conjunctură, premierul român Titu Maiorescu și ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei au semnat la 5 februarie 1913 reînnoirea tratatului secret de alianță între cele două state, la care au aderat la 26 februarie/5 martie și ceilalți doi parteneri ai Triplicei, demonstrând hotărârea factorilor de decizie din capitala României de a menține vechea linie a politicii lor externe.

Izbucnirea primului război balcanic și succesele obținute de alianța balcanică împotriva Turciei au îngrijorat Austro-Ungaria, care a început o serie de demersuri diplomatice la Berlin, Londra și Belgrad, pentru a limita pretențiile Serbiei. Poziția negativă a Serbiei față de aceste încercări a dus la adâncirea contradicțiilor sârbo-austriece. Marile puteri nu erau favorabile unei intervenții a Austro-Ungariei în Balcani. Rusia sfătuia Serbia la prudență, recomandându-i să nu se lase provocată de incidentele de graniță, în timp ce Anglia a început o zgomotoasă politică de „pacificare”, luând inițiativa convocării conferinței ambasadorilor de la Londra în problemele balcanice. Italia aliată cu Puterile Centrale, dar având interese diferite de ale Austriei în Balcani, nu dorea s-o vadă controlând economic Serbia, Albania și Muntenegru.

În această conjunctură, primul ministru român, a declarat că în cazul în care nu se va ajunge la o înțelegere între România și Bulgaria prin convorbiri bilaterale în problema discutată, va susține propunerea rezolvării ei la Conferința ambasadorilor Marilor Puteri de la Londra.

La 16 decembrie 1912 au început la Londra tratativele între cele patru state balcanice și Turcia, iar a doua zi și-a deschis lucrările Conferința ambasadorilor marilor puteri(Germania, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Franța, Anglia) sub președenția ministrului britanic, sir Edward Gray. Împotriva dorinței Serbiei de a avea ieșire la Marea Adriatică, se opunea categoric Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, care a încurajat revendicările bulgare în privința Macedoniei, căutând să submineze șubreda alianță sârbo-bulgară. Tratativele duse la Londra, pe diverse planuri, au dat prea puține rezultate concrete, datorită numeroaselor puncte divergente între balcanici și otomani, între balcanici și în special între interesele marilor puteri.

România nu a cerut admiterea de a participa la reuniunea ambasadorilor de la Londra, aceasta fiind propusă de Germania, fără ca înainte să fi fost consultat guvernul român.

În timpul tratativelor Conferinței ambasadorilor de la Londra, când diplomația europeană căuta să înăsprească tot mai mult relațiile dintre popoarele balcanice, la București, chestiunea conflictului balcanic a intrat într-o fază de mare agitație, regele convocând la Palat un consiliu de miniștri, la care a participat și prințul Ferdinand.

Încheierea unei alianțe sârbo-grecești împotriva Bulgariei a fost stabilită cu ocazia întâlnirii în luna ianuarie 1913 între moștenitorul tronului Serbiei, Alexandru și prințul Nicolae al Greciei, deși tratatul propriu-zis a fost perfectat la 1 iunie, o zi după semnarea la Londra a tratatului de pace între aliații balcanici și Turcia.

Serbia nereușind să obțină un port la Marea Adriatică datorită opoziției Austro-Ungariei, sprijinită de celelalte mari puteri, a cerut la 22 februarie 1913 compensații în Macedonia. Grecia ocupase în timpul ostilităților Salonicul, la care aspirau, cu încurajarea Vienei, guvernanții bulgari. Guvernul de la Atena urmărea să obțină localitățile Seres, Drama, portul Kavala, primind în acest sens, de-a lungul evenimentelor ce au urmat, sprijinul diplomatic al Berlinului.

La 2 ianuarie 1913, delegatul Danev i-a comunicat lui Nicolae Mișu că „Bulgaria nu poate să acorde decât o mică rectificare a frontierei române din Dobrogea și anume în locul liniei ocolite de acum, o linie dreaptă”. Guvernul român s-a declarat complet nesatisfăcut, iar regele Carol I a hotărât „ocuparea militărească iminentă a Cadrilaterului,, adică teritoriul revendicat la fruntaria Dobrogei, Turtucaia-Balcic”.

Delegatul României a cerut la data de 12/25 ianuarie o ceziune teritorială înglobând orașele Silistra și Balcic, iar la data de 14/27 ianuarie, o nouă linie de fruntarie plecând la V de orașul Turtucaia și înglobând un teritoriu de două ori mai considerabil.

La Londra, tratativele cu Danev au fost de la început deosebit de dificile. Acesta i-a prezentat lui Take Ionescu următoarele propuneri: autonomia bisericească și școlară pentru românii macedoneni; dărâmarea forturilor din jurul Silistrei și în caz extrem, cedarea liniei strategice Medgidia-Tabia; rectificarea graniței în linie dreaptă; garantarea integrității Dobrogei românești.

Regele Carol I a devenit mai energic și s-a pronunțat pentru acțiuni mai hotărâte, dar fără declarație de război și fără mobilizare. Titu Maiorescu a precizat la începutul lunii ianuarie 1913, că: „România nu cere intervenția nici unei puteri, atâta timp cât ea tratează direct cu Bulgaria”.

Eșuarea tratativelor bulgaro-române de la Londra au determinat Rusia să considere că România trebuie să se mulțumească și să accepte propunerile lui Danev, altminteri aducând prejudicii alianței statelor balcanice.

Discuțiile de la Londra au fost continuate la Petersburg sub președenția ministrului de externe al Rusiei, Sazonov, care a întrunit la 31 martie 1913 ambasadorii Germaniei, Angliei, Franței, Italiei și al Austro-Ungariei, având scopul de a se pronunța asupra diferendului care s-a ridicat între guvernul bulgar și român, cu subiectul frontiera meridională a Dobrogei.

Cu toate eforturile depuse în vederea menținerii vechii alianțe balcanice, prevalându-se și de calitatea de arbitru ce fusese conferită Rusiei prin tratatul sârbo-bulgar din 13 martie 1912, Petersburgul nu a reușit să împiedice izbucnirea războiului între foștii aliați, declanșat printr-un atac al trupelor bulgare în noaptea de 29-30 martie, ordonat de generalul S. Savov cu aprobarea regelui Ferdinand și a noului premier , Stoian Danev, aflați sub influența extremiștilor macedoneni și încurajași de întreaga activitate de la Ballplatz.

Datorită evoluției conflictului spre un deznodământ exploziv, Franța și Rusia s-au alăturat asemenea celorlalte statelor participante la Conferința ambasadorilor de la Londra, propunerii ministrului de externe britanic, sir Edward Gray, ca întregul diferend româno-bulgar să fie supus medierii marilor puteri.

În perioada premergătoare mediațiunii de la Petersburg și în timpul tratativelor care au avut loc, cele două grupări imperialiste ostile au căutat să influențeze raporturile dintre statele balcanice participante le războiul împotriva Turciei.

„Mediația” s-a desfășurat, în aprilie 1913, la St. Petersburg, în cadrul Conferinței celor șase ambasadori, care au decis :”Orașul Silistra trebuia să fie atribuit României, cu un teritoriu de 3Km în jurul său. Noua frontieră româno-bulgară va pleca dintr-un punct pe Dunăre, cam la 3Km spre apus de periferia Silistrei, va tăia drumul Varnei, tot la 3Km de periferia orașului și va ajunge drept la frontiera actuală”.

Guvernul român urma să-i despăgubească pe supușii bulgari care doreau să părăsească orașul, iar Bulgaria era atenționată să nu construiască fortificații de-a lungul frontierei și să acorde autonomie școlilor și bisericilor vlahilor din viitoarele posesiuni bulgare.

Nu peste multe zile, evenimentele din Balcani s-au precipitat, astfel încât, la reluarea ostilităților, turcii au fost bătuți de sârbo-muntenegreni.

Prin protocolul încheiat la 2 aprilie/9 mai 1913, orașul Silistra a fost atribuit României.

La 30 mai 1913 s-a încheiat pacea de la Londra, între participanții la liga balcanică și Turcia, care a pus capăt primului război balcanic, a adus importante modificări teritoriale și aproape a nimicit dominația otomană în sud-estul Europei, făcând să crească în același timp animozitățile dintre statele balcanice, de care doreau să profite marile puteri.

Succesele popoarelor balcanice au dat un nou și puternic impuls mișcării de eliberare națională a popoarelor asuprite din monarhia habsburgică.

În primăvara anului 1913, s-a desfăcut alianța balcanică, iar foștii aliați au intrat în conflict pentru împărțirea teritoriilor eliberate, iar cu mult înainte de înrăutățirea relațiilor dintre statele aliate se întrezărea o apropiere între România, Serbia și Grecia.

Germania s-a folosit de contradicțiile dintre țările ligii pentru a-și consolida pozițiile în Bulgaria și în Turcia, iar Austro-Ungaria a acționat în vederea consolidării influenței ei în Bulgaria.

Diplomația românească a precizat că în cazul izbucnirii unui conflict între aliații balcanici, România va mobiliza și va ocupa imediat linia Turtucaia-Balcic, pe care are intenția să o păstreze definitiv.

La 5 iunie 1913, guvernul român a trimis o notă tuturor diplomaților acreditați la București, prin care le-a explicat miniștrilor străini poziția României de a-și apăra interesele față de pericolul unui nou conflict între aliații balcanici și le-a făcut cunoscute mobilurile acțiunii sale: de a asigura Dobrogei o frontieră strategică mai bună pe linia Turtucaia-Dobrici-Balcic cu numărul de kilometrii necesari la apus și la miazăzi, deoarece pentru bulgari, care au atacat pe proprii lor aliați, convențiile nu păreau a avea însemnătate și de a participa la negocierile tratatului de pace prin care se va reglementa împărțirea teritoriilor cucerite de turci.

La 13/26 iunie 1913, reprezentantul Rusiei la București a avut o întrevedere cu Titu Maiorescu căruia i-a comunicat că bulgarii nu vor să asculte de nici un sfat de moderație și sunt gata să-i atace pe sârbi și pe greci.

Grecii și turcii au solicitat alianța României împotriva pretențiilor exagerate ale Bulgariei. La 20 iunie 1913,ministrul român la Sofia a comunicat oficialităților bulgare următoarea declarație de la București: ”Guvernul român a prezentat la timp Guvernului bulgar că dacă aliații balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-și impusese până acum în interesul păcii și s-ar vedea silită să intre în acțiune”. Guvernul bulgar a găsit necesar să răspundă acelei comunicări: „dimpotrivă războiul a izbucnit prin atacuri fără veste bulgărești contra trupelor sârbești…În fața acestei atitudini, Guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria”.

Români au atenționat marile puteri asupra iminenței celui de-al doilea război balcanic.

Regele Ferdinand și generalii săi, subestimând forțele celorlalți parteneri balcanici și mizând pe sprijinul Austro-Ungariei și Germaniei, a atacat la 29 iunie 1913, trupele sârbe și grecești. Muntenegru, urmat ulterior de România, a declarat război Bulgariei, iar trupele otomane au reocupat Adrianopolul.

În urma începerii operațiilor militare de către trupele bulgare împotriva celor sârbești și grecești, în România s-a declarat la 3 iulie mobilizare generală, iar după o săptămână, guvernul român prin D.I. Ghica, ministrul României la Sofia, a înmânat guvernului bulgar o declarație de război la 10 iulie 1913, urmată imediat de intrarea în acțiune a armatei române și o notă prin care îi comunică că ”deoarece Bulgaria, împotriva tuturor sfaturilor ce i-au dat, a reînceput din nou războiul în Balcani nu mai poate rămâne nepăsătoare”.

Germania a încurajat guvernul român, de a interveni în conflict „în cazul unei victorii bulgare”, în timp ce Italia favoriza apropierea României de Serbia și Grecia.

Armata română a trecut Dunărea pe poduri de vase și a înaintat direct spre Sofia, fără să-i fie opusă vreo rezistență bulgară. Turcii și-au reluat operațiunile militare contra Bulgariei, care, ajunsă într-o situație catastrofală, s-a grăbit să ceară începerea negocierilor cu românii.

În urma victoriei sârbești de la Bregalnița, a înfrângerii garnizoanei bulgare de la Salonic de către trupele grecești care au pornit ulterior ofensiva în direcția Kavalla, a intrării Turciei în război soldată cu recucerirea Adrianopolului și a intervenției armatei române înspre Sofia, concomitent cu ocuparea liniei Turtucaia-Balcic, noul cabinet bulgar de orientare proaustriacă, prezidat de Vasil Radoslavov, după o nereușită încercare de a încheia o pace separată cu guvernul român, a trebuit să capituleze.

Diplomația românească a depus toate eforturile în vederea încheierii cât mai grabnice a ostilităților , intervenind în acest sens la Belgrad, Atena și Constantinopol, urmărind în același timp să evite un eventual amestec în conflict, al marilor puteri.

Diplomația de la Ballplatz s-a pronunțat pentru încetarea ostilităților din Balcani în favoarea cenzurării de către marile puteri a viitorului tratat de pace.

Participarea României la al doilea război balcanic împotriva Bulgariei a pus serios un semn de întrebare Puterilor Centrale în legătură cu poziția acesteia în eventualitatea unui conflict mondial. S-a produs astfel o nouă repartizare a forțelor în Balcani, schițându-se două grupări: Serbia, Grecia și România, pe de o parte, Bulgaria, care intra în tratative cu Turcia, de altă parte, ceea ce a dovedit că războaiele balcanice au dus la o și mai mare ascuțire a încordării în relațiile internaționale.

Guvernul Deneff a fost nevoit să-și dea demisia, iar noul guvern al Bulgariei Radoslavo-Ghenadiew, a făcut o propunere de pace separată României, care a fost însă respinsă. În aceste condiții, guvernul de la Sofia și regele Ferdinand de Coburg al Bulgariei au hotărât să înceteze orice luptă și să ceară pace generală.

Noul guvernul bulgar se angaja să ia în considerare revendicările românești, în schimbul neutralității binevoitoare și a retragerii peste Dunăre a armatei române. Guvernul român a declarat că va ține cont de declarațiile bulgare, însă „dacă Bulgaria vrea să ajungă la rezultat, ea trebuie să desemneze plenipotențialul său pentru discutarea preliminariilor păcii între toți beligeranții”. Guvernul de la Sofia și-a exprimat acordul cu inițiativele române, inclusiv orașul București pentru desfășurarea tratativelor de pace.

Ferdinand a trimis regelui Carol I al României trei telegrame, cerându-i oprirea ostilităților, temându-se ca în cazul intrării armatei române în Sofia ar fi fost detronat.

Primind ordin de la regele Carol I, armata română și-a oprit înaintarea pe toate fronturile, pentru a salva astfel tronul lui Ferdinand de Coburg, sprijinit de Austria și de Franța, fiecare urmărind să atragă Bulgaria de partea ei în războiul mondial ce se pregătea.

După mai multe consultări s-a convenit să se întrunească Conferința de pace de la București, care și-a început lucrările la 30 iulie 1913, în localul Ministerului Afacerilor Externe, sub președenția lui Titu Maiorescu, prim ministru și ministrul de externe al României, care în cuvântul de deschidere, a propus tuturor suspendarea ostilităților timp de cinci zile. Delegatul Greciei Venizelos, a luat cuvântul și i-a mulțumit lui Titu Maiorescu, în numele aliaților pentru primirea ce li s-a făcut la București. Delegatul Bulgariei, Toneef, a declarat că este partizanul „încheierii cât mai rapide a păcii într-un oraș cum este Bucureștiul, unde a domnit întotdeauna un spirit europenesc”, cerând să adopte o atitudine conciliantă în dezbaterile ce aveau să urmeze. Delegații militari la conferință au fost însărcinați să comunice tuturor cartierelor generale că armistițiul de cinci zile pe toate fronturile să intre în vigoare de la 31 iulie 1913.

În luna august, a început retragerea trupelor române din Bulgaria.

Înfrângerea Bulgariei a însemnat o lovitură dată influenței Austro-Ungare și creșterea influenței rusești în Balcani.

Conferința de pace de la București, din vara anului 1913, a pus capăt războaielor balcanice, România implicându-se direct în cel de-al doilea, astfel încât pentru prima dată în istorie, marile puteri s-au văzut înlăturate de la luarea deciziilor privind soarta statelor mici. Se poate afirma că prestigiul României, devenită arbitrul Balcanilor, a atins acum apogeul pe scena politică europeană.

Pacea de la București n-a satisfăcut în suficientă măsură opoziția. Dintre toate statele participante la tratativele de la București, atitudinea cea mai moderată a avut-o România, care a putut prezida conferința fără părtinire.

România ordonând mobilizarea și participând la al doilea război balcanic, făcea un pas concret ce prevestea ruperea ei de Tripla Alianță, era un prim pas ce deschidea drumul spre ample acțiuni având drept țel eliberarea Transilvaniei.

Într-un asemenea climat, România a participat la al doilea război balcanic, iar micile state balcanice, profitând de o anumită conjunctură, izbutiseră să scape o clipă de sub controlul marilor puteri, hotărând să-și organizeze singure Conferința de pace.

Cu războaiele balcanice, care au constituit un prilej de sensibilă slăbire a Triplei Alianțe, s-a creat în Europa, între marile puteri, o asemenea situație, încât orice conflict neînsemnat putea aprinde flacăra unei conflagrații generale.

Statele balcanice învingătoare în al doilea război balcanic au impus Bulgariei, Pacea de la București.

Pacea de la București s-a semnat la 10 august 1913 între Serbia, Grecia, Muntenegru, România, pe de o parte și Bulgaria pe de alta, iar la 29 septembrie 1913, la Constantinopol, între Bulgaria și Turcia.

Articolul I al tratatului stabilea pacea și prietenia între Maiestatea Sa Regele României, Maiestatea Sa Regele Greciei, Maiestatea Sa Regele Serbiei, Maiestatea Sa Regele Muntenegrului, Maiestatea Sa Regele Bulgariei, între moștenitorii lor, statele lor și supușii respectivi.

Articolul II stabilea noua graniță între regatul Bulgariei și Regatul României; ea pornea de la Dunăre, din sus de Turtucaia și ajungea la Marea Neagră la miazăzi de Ekrene; Bulgaria urma să dărâme, cel mai târziu într-un răstimp de doi ani lucrările fortificațiilor existente și nu va construi altele la Rusciuk, la Șumla, în părțile intermediare și într-o zonă de douăzeci de kilometri împrejurul Balcicului; o comisiune compusă din reprezentanții celor două părți contractante, în număr egal din ambele părți, era însărcinată ca în 15 zile după semnarea tratatului, să execute la fața locului traseul noii granițe, conform stipulațiilor precedente. Această comisiune va prezida la împărțirea proprietăților imobiliare și capitalurilor care au aparținut în comun județelor, comunelor sau comunităților de locuitori despărțiți prin noua linie de graniță. În caz de neînțelegere asupra traseului și asupra măsurilor de execuție, cele două părți contractante se obligau să se adreseze unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.

Articolul III stabilea că între Regatul Bulgariei și Regatul Serbiei, granița va urma, conform procesului-verbal încheiat de către delegații militari respectivi și anexat la Protocolul numărul 9 din 25 iulie(7 august) 1913 al Conferinței din București, următorul traseu: Linia de graniță pleacă de la vechea graniță, din culmea Patarica, va urma vechea graniță turco-bulgară și linia de despărțire între Vardar și Struma, cu excepția că adânca vale a Strumției să rămână pe teritoriul sârb; ea va merge până la muntele Belasica, unde se va împreuna cu granița bulgaro-greacă.

O comisiune mixtă, compusă din reprezentanții celor două părți contractante, în număr egal din ambele părți, era însărcinată ca în 15 zile după semnarea tratatului, să execute la fața locului traseul noii granițe, conform stipulațiilor precedente. Această comisiune va prezida la împărțirea proprietăților imobiliare și capitalurilor care au aparținut în comun județelor, comunelor sau comunităților de locuitori despărțiți prin noua graniță. În caz de neînțelegere asupra traseului și asupra măsurilor de execuție, cele două părți contractante se obligau să se adreseze unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.

Articolul IV prevedea ca chestiunile relative la vechea graniță sârbo-bulgară vor fi regulate după înțelegerea stabilită între cele două părți contractante, constatată în protocolul anexat acestui articol.

Articolul V stabilea că între Regatul Greciei și Regatul Bulgariei, granița va urma conform procesului-verbal încheiat de către delegații militari respectivi și anexat la Protocolul numărul 9 din 25 iulie(7 august) 1913 al Conferinței din București, următorul traseu: Linia de graniță va pleca de la noua graniță bulgaro-sârbă pe creasta Belasica Planina pentru a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee.

O comisiune mixtă, compusă din reprezentanții celor două părți contractante, în număr egal din ambele părți, era însărcinată ca în 15 zile după semnarea tratatului, să execute la fața locului traseul noii granițe, conform stipulațiilor precedente.

Această comisiune va prezida la împărțirea proprietăților imobiliare și capitalurilor care au aparținut în comun județelor, comunelor sau comunităților de locuitori despărțiți prin noua graniță. În caz de neînțelegere asupra traseului și asupra măsurilor de execuție, cele două părți contractante se obligau să se adreseze unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.

Articolul VI stabilea ca trupele a căror garnizoană se găsea situată în zona de ocupație a uneia din părțile contractante, vor trimise în alt loc pe teritoriul bulgar și nu vor putea să-și ia garnizoanele obișnuite, decât după ce se va evacua zona de ocupație respectivă.

Articolul VII stabilea ca evacuarea teritoriului bulgar va începe îndată după demobilizarea armatei bulgare și se va sfârși în cel mult 15 zile.

Articolul VIII prevedea că în timpul ocupației teritoriilor bulgare, diferitele armate vor avea dreptul să rechiziționeze, plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuințeze căile ferate la transportul trupelor și aprovizionărilor de orice natură, fără nici o indemnizație pentru autoritatea locală.

Articolul IX prevedea că îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toți prizonierii de război vor fi în mod reciproc predați. Guvernele înaltelor părți contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinați să primească prizonierii.

Articolul X stipula că acest tratat va fi ratificat și ratificările se vor schimba la București în termen de 15 zile sau mai curând dacă se poate. Prin iscălirea păcii de la București(1913), România, Serbia, Grecia și Muntenegru au reușit, trecând peste capul marilor puteri, să-și impună doleanțele, în cea mai mare parte. Participarea României la cel de-al doilea război balcanic și rolul activ jucat în această perioadă de diplomația românească, a pus un serios semn de întrebare Puterilor Centrale în legătură cu poziția Bucureștiului într-un eventual conflict mondial.

Victoriile României și Serbiei au insuflat un nou avânt mișcărilor de eliberare a popoarelor din cadrul monarhiei habsburgice . Serbia și-a mărit considerabil teritoriul, și-a dublat populația și a obținut frontieră comună cu Muntenegru, putând în viitor să-și coordoneze acțiunile.

Șeful delegației bulgare nu și-a pus semnătura pe document decât cu condiția supunerii tratatului unei revizuiri a marilor puteri.

Macedonia fusese împărțită între Serbia, Grecia și Bulgaria, iar Sangiacul Novibazar atribuit Serbiei și Muntenegrului. Tracia de vest cu portul Kavalla a revenit Greciei, iar linia Turtucaia-Ekrene, României.

Intervenind oportun România a constituit în mod decisiv la restabilirea păcii în Balcani, sporindu-și astfel prestigiul internațional. Dobrogea românească a fost întregită cu două județe: Durostor(cu reședința la Silistra) și Caliacra(cu reședința la Bazargic). Județele respective constituiau bucata de pământ dintre Dunăre și Marea Neagră, cunoscută după configurația granițelor sale, sub numele Cadrilaterul Românesc, având o suprafață de 7.726Km2 și o populație de 378.027 suflete.

Războaiele balcanice și pacea de la București au adus modificări importante raportului de forțe din sud-estul Europei, influențând contradicțiile fundamentale existente pe plan mondial dintre marile puteri imperialiste.

Peninsula Balcanică ieșise în urma crizei din anii 1912-1913 complet transformată. Imperiul Otoman dispăruse aproape cu totul ca putere europeană. Serbia, Muntenegru, Grecia, într-o măsură mai mică Bulgaria, reușiseră să-și mărească teritoriul în urma eliberării Macedoniei și Traciei. Poporul albanez și-a obținut independența, profitând de jocul marilor puteri și în primul rând de diplomația austriacă, care urmărea să împiedice ieșirea sârbilor la Marea Adriatică.

Se făcuse un pas important în rezolvarea problemei naționale, în sensul eliberării complete a popoarelor din Peninsula Balcanică de sub dominația învechitului Imperiu Otoman cu nenumărate rămășițe feudale în structura sa economică și politică.

După războaiele balcanice, Rusia a rămas „protectoarea” Serbiei pe care o lăsa să spere într-o mărire pe seama Ungariei, dar nu a pierdut din vedere principalul scop al politicii sale balcanice: strâmtorile.

Balcanii au rămas un câmp de înfruntare a intereselor marilor puteri, care au promovat o intensă activitate de pregătire diplomatică și militară pentru soluționarea problemelor existente.

Această situație a constituit baza luptei antirăzboinice premergătoare războiului și care a îmbrăcat aspecte tot mai ascuțite în marile state capitaliste ce au pregătit și dezlănțuit conflictul.

În urma păcii de la București, contradicțiile pe plan european s-au accentuat în mod vădit, iar criza antebelică se desfășura din ce în ce mai intens. Imediat după semnarea tratatului de la bucurești, în Peninsula Balcanică s-au conturat două grupări: pe de o parte Grecia, Serbia și România, care erau interesate în menținerea echilibrului stabilit, pe de altă parte, Turcia și Bulgaria, care luptau pentru revizuirea acestuia. Evenimentele din anii 1912-1913 au modificat harta sud-estului european și au adus schimbări în raportul de forțe între marile puteri imperialiste.

Noul raport de forțe din Balcani a constituit în primul rând o slăbire a poziției Puterilor Centrale în acea zonă a Europei.

După încheierea tratatului de pace de la București, regele Carol I și premierul Titu Maiorescu au depus eforturi pentru ameliorarea relațiilor cu monarhia habsburgică, puternic zdruncinată în timpul celui de al doilea război balcanic.

Politica balcanică a guvernului român a fost tot timpul urmărită cu mare atenție la Viena, manifestându-se temeri că România ar fi putut da curs încercărilor guvernanților de la Belgrad și Atena de a reconstitui alianța balcanică.

Chiar dacă în privința Balcanilor atitudinea diplomației românești nu s-a identificat cu cea de la Ballplatz, acest lucru nu a afectat în prea mare măsură raporturile dintre România și Tripla Alianță, deoarece nici între partenerii Triplicei nu au existat în domeniul politicii lor sud-est europene un punct de vedere comun.

Evenimentele petrecute în sudul Dunării au influențat indirect relațiile țării noastre cu Puterile Centrale prin faptul că au creat la români încrederea în propria lor forță, și-au întărit „năzuințele lor iredentiste”, după cum a apreciat noul ministru al Rusiei la București, Poklewsky Kozieell.

Guvernele de la Viena și Berlin erau informate de substratul animozității crescânde a poporului român față de monarhia habsburgică, de progresele influenței Antantei în România și de poziția guvernului de la București în relațiile sale cu Puterile Centrale, care au evoluat de la declarații mai mult platonice de fidelitate față de Tripla Alianță până la recunoașterea imposibilității aplicărilor clauzelor vechiului tratat secret, reînnoit cu câteva luni înainte de izbucnirea celui de-al doilea război balcanic.

În luna septembrie 1913 atașatul militar german la Sofia, maiorul Massow, a relevat măsura în care opinia publică din România s-a îndreptat împotriva Austro-Ungariei. Gerantul consulatului austro-ungar din Constanța a semnalat legației monarhiei habsburgice de la București, la 21 septembrie, starea de spirit anti-austro-ungară a populației și a armatei și larga răspândire a ideii că dubla monarhie s-ar găsi în preajma unei iminente dizolvări. În același raport se sublinia că populația din Dobrogea se aștepta ca armata română să treacă Carpații. Însărcinatul cu afaceri al Austro-Ungariei la bucurești, Haymerle, a înaintat acest raport contelui Berchtold cu specificarea că starea de spirit constatată la Constanța are un caracter general în România, „purtătorul principal al agitațiilor”, îndreptate împotriva monarhiei habsburgice, fiind corpul ofițerilor.

Rapoartele legației austro-ungare din București se refereau tot mai des la manifestațiile ce aveau loc în întreaga Românie în favoarea românilor transilvăneni.

Diplomația germană de la București devenise foarte atentă și sensibilă față de evoluția raporturilor româno-austro-ungare din momentul în care regele Carol și primul ministru Brătianu puseseră în discuție imposibilitatea unei eventuale colaborări militare cu Austro-Ungaria, ca urmare a evoluției nefavorabile a opiniei publice din România față de dubla monarhie.

Austro-Ungaria n-a putut împiedica crearea unei Serbii mari, ce își eliberase conaționalii de sub stăpânirea otomană, cu un prestigiu în creștere pe arena internațională. Atitudinea Austro-Ungariei față de Pacea de la București, exprimată în intenția de revizuire a tratatului semnat, a contribuit într-o mare măsură la slăbirea influenței Puterilor Centrale asupra României.

Cabinetul din Petersburg, inițial adept al unei viitoare cenzurări de către marile puteri al tratatului pus în discuție, a aderat până la urmă la punctul de vedere al guvernului francez care, opunându-se oricărei revizuiri, a urmărit printre altele să alimenteze curentul antiaustro-ungar din cadrul opiniei publice românești și să influențeze pe această cale viitoarea politică externă a României.

În ședința Consiliului pentru problemele comune ale Austro-Ungariei din 30 septembrie 1913, ministrul de externe a fost nevoit să recunoască indirect eșecul politicii sale balcanice relevând noua situație creată la frontiera de sud a dublei monarhi care „devenise fundamental nesigură”.

Ceea ce a pus în pericol direct interesele Berlinului în Balcani și Orientul Apropiat a fost înfrângerea militară a Turciei, țară în care imperialismul german își câștigase o poziție proeminentă deschizându-și drum spre Orient prin construcția căii ferate spre Bagdad, prin care se crea posibilitatea trecerii Strâmtorilor în mâinile Germaniei, eventualitate cu care Rusia nu s-a putut împăca, provocând o reacție puternică a Petersburgului. Interesele Germaniei și ale Rusiei s-au ciocnit direct și nu doar ca partenere ale celor două coaliții adverse. Prin prezența germanilor la Bosfor și Dardanele era pusă în pericol întreaga dezvoltare economică din partea de sud-vest a Imperiului Țarist. Chiar dacă conflictul a fost soluționat dându-se o satisfacție formală guvernanților de la Petersburg, totuși problema pericolului german la strâmtori a rămas deschisă. Pe lângă contradicția fundamentală din sud-estul Europei, între monarhia habsburgică și țarism a apărut și cea dintre Germania și Rusia la Constantinopol, aceasta constituind împreună cu Balcanii hinterland-ul expansiunii imperialismului german spre Orientul Apropiat.

Odată cu crearea statului albanez, la care concuraseră din motive diferite guvernanții din Viena și Roma, rivalitatea italo-austriacă din Balcani a luat forma luptei pentru câștigarea unei influențe precumpănitoare în acea țară. Relațiile dintre Roma și Viena ajunseseră în toamna anului 1913 la un anumit grad de încordare și datorită măsurilor arbitrare luate de administrația austriacă a orașului Trieste împotriva salariaților italieni, dând un nou impuls unui iredentism continuu și justificat odată ce monarhia habsburgică deținea teritorii cu o populație majoritară italiană.

Ministrul de externe al Rusiei, S.D. Sazonov, a demonstrat țarului Nicolae II, conform rapoartelor din 23 noiembrie/6 decembrie 1913 și din 7/20 ianuarie 1914, necesitatea trecerii la o politică externă mai activă, schițând în același timp sarcinile noi ce se impuneau în acele împrejurări diplomației ruse: necesitatea menținerii statu-quo-ului balcanic și a integrității Turciei, împiedicarea prin forță a trecerii strâmtorilor în mâinile altor puteri, apărarea prin orice mijloace a integrității teritoriale a Serbiei, împiedicând astfel continua expansiune a Puterilor Centrale în sud-estul Europei. În vederea realizării acestor sarcini, planul de politică externă a lui Sazonov prevedea refacerea alianței balcanice împotriva Austro-Ungariei, la care să participe și România, pe care o considera printre aliații potențiali ai țarismului împotriva Austro-Ungariei, datorită creșterii curentului idealist. De aceea Sazonov a stabilit ca una din sarcinile de viitor ale diplomației ruse o apropiere „pe cât posibil de intimă față de România”. O eventuală rupere a României din cadrul Triplei Alianțe ar fi avut o deosebită însemnătate în raportul de forțe balcanic și european.

Primele zile ale lunii decembrie 1913 au marcat, conform rapoartelor diplomatice austro-ungare și germane, începutul unei noi etape în relațiile României cu Tripla Alianță.

Problema nealinierii României la Tripla Alianță în cazul unei conflagrații internaționale a fost pusă deschis la sfârșitul anului 1913, într-un moment în care în cercurile politice de la București nu se întrevedea încă un conflict european imediat. Răcirea raporturilor oficiale dintre București și Viena, opinia publică antimaghiară din țară, punerea în mod acut a problemei naționale, au constituit teren favorabil pentru diplomația Antantei ce urmărea scoaterea României din sistemul Triplei Alianțe. Spre sfârșitul anului 1913, situația s-a complicat din nou în Balcani, în urma ocupării de către trupele sârbești a unei părți din Albania, încercând să obțină ieșire la Marea Adriatică.

Austro-Ungaria, considerând Albania în sfera sa de influență, a hotărât să folosească acțiunea sârbilor pentru a începe un război preventiv care să zdrobească definitiv Serbia. Austro-Ungaria, susținută de Germania a cerut evacuarea imediată a Albaniei, iar în caz contrar, amenința cu războiul. Guvernul sârb, sfătuindu-se cu cel rus, a acceptat ultimatumul și a evacuat trupele, cu 24 de ore înaintea termenului, Antanta cedând presiunii blocului Puterilor Centrale.

Guvernul român, fără să înrăutățească relațiile cu Serbia, a dorit respectarea integrității teritoriale a statului albanez.

Puterile Centrale se străduiau să atragă Bulgaria și Turcia de partea lor.

Germania a reușit să încheie o convenție cu Turcia, privind trimiterea unei misiuni militare condusă de generalul Liman von Sanders, ceea ce a exasperat Cabinetul de la Petersburg.

Jean Paul Garnier și-a exprimat nedumerirea că otomanii vor intra în război de partea Puterilor Centrale, după pierderile suferite în războiul cu Italia și în timpul celor două războaie balcanice.

Diplomația germană a căutat să convingă Cabinetul vienez să acorde drepturi românilor aflați în componența Austro-Ungariei, pentru a nu adânci și mai mult divergențele cu Bucureștiul. Prin venirea la conducerea țării a unui guvern liberal sub președenția lui Ion I.C. Brătianu, a avut loc reorientarea politicii externe, tot mai fățișă spre Antantă și care avea ca obiectiv desăvârșirea unității statale, prin alipirea regiunilor locuite de români și aflate sub dominație habsburgică.

Bulgaria era un partener pe care Austro-Ungaria dorea să-l atragă împotriva Serbiei, principalul său inamic în Balcani și deoarece considera că întărirea României ar fi contribuit la intensificarea luptei de eliberare a românilor din monarhie. Prin atragerea Bulgariei, Austro-Ungaria spera să realizeze în Balcani un echilibru convenabil ei.

Mulți oameni puternici din România au cerut o apropiere mai mare față de Rusia, care să meargă până la o alianță împotriva Austro-Ungariei. Divergențele dintre România și Austro-Ungaria au ieșit mai pregnant în relief după conferința ambasadorilor.

Diplomația franceză care susținuse interesele guvernului român și la conferința de la Petrograd, a continuat ofensiva pentru atragerea României de partea Antantei, profitând de neînțelegerile și de contradicțiile cu Austro-Ungaria.

Guvernul de la Viena vedea în Bulgaria pe marele nemulțumit al celui de-al doilea război balcanic și pe cel mai potrivit aliat în politica sa antisârbă, cu atât mai mult cu cât, după război, Bulgaria se afla într-o ascuțită opoziție cu Serbia și România.

Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București, a propus la 15 ianuarie 1914, la sugestia lui Brătianu, cel mult sistarea, dar nu ruperea tratativelor. Eșuarea acestora era socotită de regele Carol I drept o catastrofă pentru relațiile României cu Austro-Ungaria.

Întreruperea tratativelor a dezvăluit tendințe de autodeterminare și de unitate cu România a românilor din Transilvania, stârnind o mare frământare și neliniște în cercurile politice de la Budapesta.

În ianuarie-februarie 1914 s-au dus convorbiri între diplomații români și cei sârbi, muntenegreni și greci și au avut loc vizitele la București a lui Venizelos, șeful guvernului grec și a primului ministru Pasić.

În primăvara anului 1914, guvernul român a arătat clare tendințe de apropiere spre Rusia țaristă, principalul rival al Austro-Ungariei și Germaniei în Balcani.

Programul de politică externă conceput de Sazonov la începutul anului 1914, preconiza constituirea unui bloc al statelor balcanice, în care să fie atrasă și România. Scopul creării acestui bloc era împotriva tendințelor de expansiune ale Triplei Alianțe în Balcani și Orientul Apropiat. În urma convorbirilor ce au avut loc la București, în lunile ianuarie-februarie 1914, cu Pasić, șeful guvernului sârb, și Venizelos, șeful guvernului grec, s-a ajuns la o apropiere între Serbia, Grecia, Muntenegru și România.

În februarie 1914 a fost încheiat un acord secret între guvernele celor patru țări, acord ce prevedea acțiuni comune în cazul agravării situației în Balcani.

NOTE:

Gheorghe Nicolae Căzan și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

Ema Nastovici, România Și Puterile Centrale În Anii 1914-1916, Editura Politică, București, 1979.

Anastasie Iordache, Criza Politică Din România Și Războaiele Balcanice(1911-1913), Editura Paideia, 1998.

Cartea Verde, Editura Minerva, 1913.

Constantin Nuțu, România În Anii Neutralității(1914-1916), Editura Științifică, București, 1972.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Ștefan Pascu, Bibliografia Istorică A României.

Eliza Campus, State Mici Și Mijloci Din Centrul Și Sud-Estul Europei În Relațiile Internaționale, Editura Politică, București, 1988.

Eliza Campus, Din Politica Externă A României(1913-1947), Editura Politică, București, 1980.

Alexandru Marghiloman, Note Politice, Editura Scripta, București,1993.

Nicolae Ciachir, Istoria Popoarelor Din Sud-Estul Europei În Epoca Modernă.

Homer Radu, Petru-Ioan Orha, Documente Din Istoria Românilor, București, 1966.

Capitolul VII. România În Relațiile Cu Marile Puteri În Preajma Conflictului Mondial

La începutul secolului al XX-lea, în contextul concurenței acerbe a puterilor imperialiste care urmăreau obținerea unor poziții dominante de ordin economic și politic, se pregătea marea conflagrție.

Primul război mondial a constituit apogeul unui șir de crize și războaie care s-au desfășurat între anii 1904-1914. Ele au fost rezultatul stării de agitație și al încordării internaționale cauzate de complexul de factori: economici, sociali, naționali, militari și ideologici, care se confruntau pe arena vieții mondiale. Marile puteri europene au alimentat direct sau indirect starea de spirit, crizele și conflictele locale. Cercurile conducătoare germane și austro-ungare au transformat unele momente de tensiune maximă în pretext pentru război.

Pregătirea diplomatică a războiului a fost grăbită și de punerea de acord a politicii balcanice promovate de cele două mari imperii , deoarece în multe chestiuni interesele imperialismului german se diferențiau de cele ale imperialismului austro-ungar, uneori acestea fiind chiar contradictorii, afectând soluțiile tragice și tactice ale Puterilor Centrale.

Politica germană se baza în problema balcanică și orientală pe monarhia austro-ungară și pe România. Monarhia habsburgică avea cu România interese opuse Germaniei, atât în privința chestiunilor economice, cât și în problemele teritoriale. Diplomația austro-ungară a creat piedici artificiale în realizarea unei apropieri între țările balcanice, și, obținând o serie de avantaje economice în sud-estul Europei, a monopolizat o anumită perioadă aproape întreg comerțul pe Dunăre. Cercurile capitaliste ale monarhiei habsburgice au afirmat deschis că țările din lungul Dunării de Jos sunt destinate să rămână o piață de desfacere care, în mod natural, trebuie să aparțină Austro-Ungariei.

Eșecul politicii balcanice a zdruncinat și mai mult poziția Austro-Ungariei în sud-estul Europei, iar popularitatea și prestigiul Serbiei și României au crescut atât în Balcani, cât și în rândurile conaționalilor lor din monarhia habsburgică.

Cercurile conducătoare ale Austro-Ungariei urmăreau extinderea monarhiei în direcția sud-estică a Europei, prin încorporarea Serbiei, Albaniei, României și a Bulgariei, astfel încât la începutul anului 1914, Austro-Ungaria a pus la cale planuri pentru o nouă acțiune în Balcani.

Germania și Austro-Ungaria n-au ținut cont de interesele manifestate în Balcani de aliații lor România și Italia, privind sferele de influență și menținerea statu-quo-ului, acționând după planurile concepute de ele înainte de izbucnirea războiului.

Puterile Antantei manifestau mai puține interese economice în sud-estul Europei. Cea mai interesată în Balcani era Rusia, a cărei cercuri conducătoare erau în dilemă: să se apropie de Germania și Austro-Ungaria, să sprijine politica acestora în Balcani și Orientul Apropiat în schimbul unui ajutor împotriva Angliei în Marea Mediterană și a Japoniei în Extremul Orient, sau să treacă împreună cu Anglia la o contraofensivă în Balcani și Orientul Apropiat împotriva Germaniei și Austro-Ungariei.

Rusia țaristă și-a menținut ca principal obiectiv în Balcani preponderența de ordin politic și strategic, țintind Dardanelele, iar în ședințele consiliului de miniștri, punea mereu problema necesității unei mobilizări în cazul decretării mobilizării din partea Germaniei sau Austro-Ungariei.

În preajma războiului, Franța a inițiat o acțiune de desprindere a României de Tripla Alianță, a oferit Serbiei noi împrumuturi, a restrâns împrumuturile franceze destinate Austro-Ungariei și era interesată să împiedice expansiunea Puterilor Centrale în Balcani, întrucât capitaliștii francezi erau și ei interesați economic în Turcia și Orientul Apropiat.

Atâta timp cât Anglia s-a aflat în controversă cu Rusia, pentru zonele de influență din Orientul Mijlociu și Asia, ea nu a manifestat o preocupare deosebită față de Balcani.

Cu toate că Balcanii au dominat, într-o anumită măsură, agenda diplomatică de la București, problema Transilvaniei a reprezentat o preocupare majoră și continuă a tuturor oamenilor politici din capitala României, constituind o cauză permanentă de fricțiuni cu monarhiei habsburgice.

Poziția României față de evenimentele din Balcani a fost de natură să creeze o serioasă îngrijorare în cercurile politice ale Puterilor Centrale, cu privire la cooperarea viitoare a acesteia în conformitate cu prevederile tratatului din 1883, deși el fusese reînnoit în 1913, sub guvernul lui Titu Maiorescu. Aceste cercuri erau conștiente de una din consecințele principale ale ultimului război balcanic și anume, creșterea considerabilă influenței politice a României în această regiune, fapt ce nu putea fi deloc pe placul Austro-Ungariei. Atitudinea Austro-Ungariei față de pacea de la București, exprimată în intenția de revizuire a tratatului semnat, a contribuit și ea într-o mare măsură la slăbirea influenței Puterilor Centrale asupra României. Cercurile politice austro-ungare erau deosebit de îngrijorate de „răcirea” atitudinii României și de faptul că influența Austro-Ungariei asupra țărilor balcanice a avut de suferit. Această problemă a constituit obiectul multor discuții în presă, în parlament sau în disputele dintre cercurile politice și militare. E.V.Zenker, deputat în parlamentul austriac, a afirmat în februarie 1914 că România, care ani îndelungați a fost privită ca un apendice al Triplei Alianțe a schimbat această situație cu un însemnat rol de conducător între popoarele balcanice. El a afirmat că principala cauză care a determinat starea de nemulțumire a poporului român era situația românilor din Transilvania care reprezintă „mai mult de 15% din întreaga populație a țării ungare”, și care este „în privința națională lipsită de drepturi și supusă cu desăvârșire exploatării economice a aristocrației maghiare”. Urmărind îmbunătățirea relațiilor cu România, Puterile Centrale au întreprins diverse acțiuni pentru a tatona poziția guvernului român și a găsi mijloacele cele mai adecvate pentru atingerea acestui țel. Prin intermediul miniștrilor lor la București, ele au căutat să cunoască îndeaproape starea de spirit existentă atât în cercurile politice conducătoare, cât și în opinia publică românească. Tratativele desfășurate la Budapesta între guvernul maghiar și reprezentanții burgheziei române, privind drepturile românilor din Transilvania, au fost urmărite cu mult interes și de împăratul german, Wilhelm al II-lea. La 10/23 martie 1914, Wilhelm al II-lea a avut întrevederi la Viena cu Tisza, pe care dorea să-l determine la o poziție mai conciliantă, ceea ce nu a reușit însă și „pentru a lămuri amănunțit problema românească în Ungaria”. România nu obținuse nici o satisfacție din partea Austro-Ungariei în problema concesiilor pentru românii din Transilvania, motiv ce a determinat-o să se îndepărteze și mai mult de Puterile Centrale în 1914, apropiindu-se de Antantă. În vederea obținerii unui echilibru, Germania a cerut ca monarhia habsburgică să accepte unele concesii în favoarea României. In această perioadă, atât Austro-Ungaria cât și România căutau prin schimburi reciproce de atenții și amabilități, să mascheze, fiecare urmărind firește scopuri diferite, alterarea relațiilor dintre ele.

Oamenii politici din Austro-Ungaria nu voiau să renunțe la ideea că menținerea României în alianță mai era posibilă, iar România nu-și putea permite să provoace în mod prematur o ruptură în relațiile ei cu Puterile Centrale. Ceea ce a produs cea mai vie agitație în cercurile diplomatice germane și austro-ungare, în privința progreselor pe care Puterile Antantei le făceau în România, a fost vizita țarului Rusiei la Constanța, din 14 iunie 1914, continuată de convorbirile Brătianu-Sazonov din zilele următoare. În timpul vizitei țarului Nicolae al II-lea în România, împăratul Wilhelm a făcut o vizită la Konopist, în Boemia, în cadrul căreia s-a întâlnit, la 1/14 iunie 1914, cu Francisc Ferdinand, principele moștenitor al Austro-Ungariei. România a fost unul din subiectele viu discutate cu prilejul acestei întrevederi, unde s-a decis „să fie sondat regele Carol I, dacă era dispus să uzeze de toată influența sa în favoarea păcii și să asigure statu-quo, așa cum era prevăzut în pacea de la București.” Discutându-se problema românilor din Transilvania „s-a criticat cu asprime, tratamentul ce le aplică contele Tisza și s-au subliniat efectele defavorabile ale acestei atitudini în opinia publică din România.” Intervenția împăratului german într-un moment critic în relațiile dintre România și Puterile Centrale, a fost o încercare menită să pondereze atmosfera creată de vizita țarului și să restabilească vechi legături, bazându-se pe sentimentele pe care regele Carol le nutrea față de țara lui de origine, și, prin el, să influențeze cercurile politice românești. Ministrul Germaniei la București, Waldburg, a sesizat că „România care nu mai crede în viabilitatea monarhiei, sau, cel puțin, în puterea ei de rezistență, caută un punct de sprijin în altă parte pentru a fi gata la orice posibilitate în viitor.”

Brătianu fiind conștient de locul pe care-l ocupa România în planurile celor doi vecini, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist, a căutat să se apropie de acela alături de care realizarea dezideratului național devenea posibilă. El i-a adus la cunoștință contelui Czernin dorința manifestată atât de partea română cât și de cea rusă de a menține cu orice preț pacea din Balcani și hotărârea luată de comun acord în vederea unei intervenții diplomatice la Constantinopol pentru împiedicarea unei eventuale închideri a strâmtorilor, datorită încordării relațiilor greco-turcești. În aceste condiții, ținându-se seama și de campania diplomației din Petersburg pentru atragerea României de partea Antantei, singura putere capabilă să sprijine poziția guvernului român de menținere a statu-quo-ului în sud-estul Europei era Rusia țaristă.

Primul ministru român căuta o apropiere față de Antanta ca să-și asigure o poziție favorabilă pentru momentul în care balanța de forțe pe arena internațională va înclina în favoarea acesteia, iar pe plan intern nu ar mai fi avut opoziția regelui Carol. El a hotărât să acționeze doar în momentul în care descompunerea monarhiei habsburgice era absolut sigură, când victoria Antantei nu putea fi pusă la îndoială, iar în țară nu ar mai fi avut opoziția regelui Carol. În ceea ce privește mișcarea de emancipare a românilor din Austro-Ungaria, Brătianu dorea s-o atenueze printr-un compromis, pentru a nu se ajunge la o încordare prea mare între România și monarhia habsburgică până în momentul luării unor decizii din partea guvernului de la București. De aceea, șeful guvernului avea interes să temporizeze evoluția evenimentelor, să fie evitate orice fricțiuni în Balcani care ar fi antrenat Austro-Ungaria și Rusia într-un conflict armat.

Atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914 a devansat diplomația de la București.

Asasinarea prințului moștenitor al monarhiei habsburgice în capitala Bosniei a corespuns unui moment istoric în care contradicțiile dintre marile puteri imperialiste ajunseseră de așa natură încât nu mai puteau fi rezolvate decât pe calea războiului.

Antagonismul principal în lupta pentru reîmpărțirea lumii a fost cel anglo-german în vederea obținerii hegemoniei mondiale, la care se adăugau contradicțiile dintre Franța și Germania, atât în Europa cât și în teritoriile de peste mări, dintre Rusia țaristă și monarhia habsburgică în Balcani, contradicție fundamentală în această parte a Europei și noul antagonism ruso-german din Orientul Apropiat. În săptămânile ce au urmat asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, regele Carol și politicienii liberali și conservatori au privit cu îngrijorare deteriorarea situației internaționale.

La 6 iulie 1914, contele Szögyeny, ambasadorul Austro-Ungariei la Berlin, a informat Viena asupra opiniilor germane în problema relațiilor cu țările balcanice. În ce privește rezolvarea conflictului dintre Austro-Ungaria și Serbia, cancelarul german a ținut să asigure Austro-Ungaria că indiferent de decizia pe care o va lua poate conta „că Germania ca tovarăș, aliat și prieten stă în spatele monarhiei”.

Evoluția conflictului dintre Austro-Ungaria și Serbia era urmărită cu deosebită atenție și îngrijorare de toată lumea, dar mai ales de țările balcanice.

Czernin a informat în dese rânduri Viena asupra impresiei produsă în România și în special asupra cercurilor politice, de atentatul de la Sarajevo și de acțiunile întreprinse de Austro-Ungaria după atentat, față de Serbia. El a comunicat date mai importante privind atitudinea regelui Carol și a oficialităților românești față de conflictul apărut. În cercurile politice conducătoare românești problema atitudinii într-un eventual conflict între Serbia și Austro-Ungaria era foarte viu discutată, iar părerile erau împărțite. Oficialitățile refuzau să facă o declarație precisă în legătură cu poziția României, fapt ce a neliniștit foarte tare Puterile Centrale, și mai ales Austro-Ungaria. Relațiile dintre Austro-Ungaria și Serbia s-au încordat tot mai mult, culminând cu nota ultimativă care a pus Serbia într-o situație deosebit de critică, iar ciocnirea armată a devenit iminentă.

Acțiunea Austro-Ungariei a provocat alarmă în toate sferele politice, determinând luări de poziție pentru a se preciza intențiile acesteia față de Serbia și față de interesele altor state. Conducătorii politici din Italia și România s-au simțit lezați de acțiunile Austro-Ungariei și de faptul că nu au fost preveniți. Ruperea dintre Austro-Ungaria și Serbia a dus la o puternică tulburare a situației internaționale, producând o încordare extremă în relațiile dintre cele două blocuri militare: Antanta și Puterile Centrale. În acest context, aproape toate statele, inclusiv România, și-au pus problema mobilizării și pregătirilor necesare, pentru a face față unei noi agravări a situației. În acest moment au fost formulate pretențiile Puterilor Centrale față de România, în cazul unui război, în calitatea sa de aliat conform tratatului ce o lega de ele. Puterile Centrale se obligau să nu ia, în cursul ulterior al evenimentelor, nici o hotărâre „care ar putea atinge interesele României, fără ca înainte să fi intrat în conflict cu dânsa”.

Cercurile politice românești erau serios preocupate de consecințele posibile ale dezlănțuirii războiului pentru viitorul României.

La 24 iulie 1914, Austro-Ungaria a adresat Serbiei, un drastic ultimatum, astfel încât războiul li se părea acum inevitabil, dat fiind că Serbia, în opinia lor, nu putea să accepte toți termenii ultimatului.

Guvernul român a rămas neutru, Carol preferând să onoreze angajamentele luate pe bază de tratat de către România față de Puterile Centrale. Feldmareșalul Conrad von Hötsendorf, șeful Statului Major General al armatei austro-ungare, a mărturisit că nu-și face nici un fel iluzii cu privire la orientarea României. Aceasta, cugeta el, fusese „pierdută”, pentru că românii doreau să-și întemeieze statul național unitar prin alipirea Transilvaniei și Bucovinei, iar în împrejurările date vor acționa într-o manieră anume, gândită pentru atingerea acestui țel.

Odată cu agravarea crizei, conducătorii români au devenit tot atât de preocupați de Balcani, ca și de Europa Centrală. Tratatul de la București nu pusese capăt rivalității dintre România și Bulgaria. La 27 iulie, cu o zi înaintea declarației de război austro-ungar împotriva Serbiei, Czernin s-a întâlnit cu Brătianu pentru a obține de la acesta o declarație clară cu privire la intențiile sale. Brătianu l-a informat că România va duce o politică de așteptare, dar dacă Bulgaria va fi implicată în conflict și dacă se vor produce schimbări semnificative în echilibrul de forțe dintre statele din Europa de sud-est, situația României va deveni „critică”. Cu toate că nu se îndoia că Austro-Ungaria va înfrânge Serbia, Brătianu s-a opus oricăror schimbări ale frontierelor Serbiei.

Evenimentele s-au desfășurat cu repeziciune, la 28 iulie 1914 Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, astfel încât la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august 1914, lumea s-a trezit aruncată în cel mai crunt război cunoscut până atunci. În câteva zile o succesiune de declarații de război au târât majoritatea țărilor europene în vâltoarea primei conflagrații mondiale.

După izbucnirea războiului, Puterile Centrale și-au intensificat presiunile asupra aliaților lor spre a-i determina să acționeze alături de ele. La 31 iulie 1914, împăratul german a adresat o scrisoare personală regelui Carol al României, în care îi atrage atenția asupra obligațiilor lui de aliat.

A doua zi, la 1 august 1914, a sosit o telegramă cu un conținut asemănător din partea împăratului Austro-Ungariei, adresată regelui Carol.

Împăratul Austro-Ungariei, Francisc Iosif i-a comunicat regelui Carol că „hegemonia slavă în Balcani, așa cum năzuia Rusia, va duce în viitor la nimicirea României, dacă aceasta va pierde alianța”, căutând astfel să demonstreze regelui că locul României trebuie să fie alături de Tripla Alianță.

Atitudinea oficială a României față de război a fost fixată în cadrul Consiliului de coroană, ce s-a ținut pe data de 3 august 1914 la Sinaia, deschis sub președenția regelui Carol și care reunea întreg guvernul în frunte cu Brătianu, președinții corpurilor legiuitoare, foștii prim miniștrii și șefii principalelor partide politice. Toți aceștia erau chemați să hotărască poziția României față de evenimentele grave ce se desfășurau.

Regele Carol, luând primul cuvântul, a surprins prin faptul că, contrar atitudinii anterioare, nu a mai propus neutralitatea, ci acțiunea imediată alături de Puterile Centrale. Argumentul principal cu care și-a susținut propunerea a fost obligația ce rezulta din tratatul existent între România și Puterile Centrale, amintind celor prezenți că toate partidele politice și guvernele care s-au succedat la conducerea statului până atunci au respectat acest tratat. Dintre toți cei prezenți numai Petre Carp l-a susținut pe rege, considerând că România este de fapt aliata Germaniei, pledând pentru respectarea obligațiilor ca aliat, ridicându-se hotărât împotriva neutralității.

Adversarii intrării iminente în acțiune au căutat să demonstreze că tratatul a fost încheiat cu scop defensiv, că prevederile sale intrau în acțiune într-o serie de împrejurări precise, înscrise în clauzele sale: consultarea prealabilă a partenerilor; intrarea în vigoare numai în situația când exista „casus foederis”. Brătianu a arătat că tratatul „avea un caracter pur defensiv contra Rusiei și constituia o alianță de pace; el era o alianță făcută între state care voiau să ferească pacea Europei de un nou război”.

Marghiloman a propus să se aștepte spre a se vedea și poziția Italiei, care avea, după părerea sa, aceeași situație ce și România. Take Ionescu și Brătianu au susținut în cadrul Consiliului de coroană „neutralitatea armată”.

În atmosfera agitată a dezbaterilor din Consiliu, a sosit telegrama care anunța faptul că Italia, considerând că nu există „casus foederis”, s-a declarat neutră. Adoptarea neutralități de către Italia a influențat și atitudinea României. Consiliul de coroană a hotărât cu majoritate zdrobitoare neutralitatea armată a României, fapt care l-a determinat pe Carol să declare: „Sunt un rege constituțional și nu voi declara eu singur războiul”. Profund afectat de hotărârea Consiliului de coroană Carol a hotărât să abdice.

Problema neutralității adoptată de România a format în anii care au urmat până la intrarea ei în acțiune obiectul unor înverșunate dispute între partizanii și adversarii ei. Petre Carp, care se declarase hotărât pentru o acțiune imediată alături de Puterile Centrale, a continuat să demonstreze „ineficiența” și „consecințele grave” ale menținerii neutralității. Brătianu a trebuit să ducă o politică abilă, rezistând presiunilor celor două curente principale formate în interior și reprezentanților oficiali ai celor două tabere beligerante, care s-au întrecut în promisiuni și presiuni pentru a atrage România.

Neutralitatea adoptată ca o soluție provizorie, a reușit să capete adeziunea celor mai largi cercuri ale opiniei publice din țară.

Hotărârile de neutralitate a României, lăsând ambelor tabere beligerante speranța în posibilitatea atragerii ei, nu a produs mari îngrijorări nici de o parte nici de cealaltă. Puterile Centrale au considerat favorabil faptul că tratatul nu a fost anulat, iar Antanta întrevedea posibilitatea ruperii României din vechea alianță.

La 18 septembrie/1 octombrie 1914 s-a semnat Convenția secretă româno-rusă, care prevedea angajamente reciproce clare: „Rusia se obliga să se opună la orice atingere a statu-quo-ului teritorial al României în granițele ei de astăzi. Ea se obliga să recunoască României dreptul de a-și anexa părțile din monarhia austro-ungară locuite de români… România se obliga „a păstra o neutralitate prietenească față de Rusia …” Această convenție a devenit publică după intrarea României în război alături de Antantă, punându-se bazele colaborării dintre România și Antantă”.

La 10/23 septembrie 1914, România a semnat cu Italia un acord secret la București, prin care cele două state, având în vedere raporturile lor tradiționale și analogia situației lor față de război, se angajau să rămână neutre, să se concentreze în cazul schimbării condițiilor internaționale și să nu iasă din neutralitate fără a se anunța cu cel puțin opt zile înainte, când unul din guverne ar lua o asemenea hotărâre. Acest acord a fost completat cu un alt acord semnat la 24 ianuarie/6 februarie 1915, cu un caracter secret, care fără a aduce vreo modificare celui încheiat anterior, preciza că în cazul unei agresiuni neprovocate din partea Austro-Ungariei, cale două puteri vor acționa solidar pentru apărarea comună.

Acordul cu Rusia a avut o istorie mai lungă, angajându-se negocieri între cele două părți, chiar înainte de declarația de neutralitate a României. Principala sa prevedere se referea la cooperarea militară împotriva Austro-Ungariei, îndată după intrarea în vigoare a tratatului. Rusia era de acord să continue lupta până când întregul teritoriu al Austro-Ungariei locuit de români avea să se unească cu România, iar România se angaja să nu facă pace fără consimțământul Rusiei. Rusia se oferea să garanteze frontierele României împotriva unui atac din partea Bulgariei. Oricât de atrăgătoare puteau fi angajamentele cu caracter teritorial, Brătianu nu avea nici cea mai mică intenție ca România să fie atrasă în conflict în această fază timpurie. Franța și Marea Britanie, spre care România își îndreptase simpatia, fuseseră sceptice în legătură cu inițiativa Rusiei, datorită binecunoscutelor sentimente germanofile ale regelui Carol și strânsele legături economice și politice ale României cu Puterile Centrale. Acestea considerau că o înțelegere bilaterală între Rusia și România ar putea modifica echilibrul fragil din Balcani incitând Bulgaria și Turcia să atace Serbia și Grecia. Sazonov s-a arătat sensibil la rezervele României și la 26 septembrie a făcut o nouă propunere cerând doar neutralitatea binevoitoare din partea României în schimbul recunoașterii de către Rusia a pretențiilor teritoriale ale României față de Austro-Ungaria. Acordul a fost încheiat la 1 octombrie, odată cu schimbul de scrisori dintre Sazonov și Diamandi. Brătianu făcuse tratatul cu autorizarea Regelui. Regele Carol mai credea încă în victoria Germaniei, dar după bătălia de pe Marna, care a oprit înaintarea germană în Franța, acesta a considerat că un acord care să asigure neutralitatea Rusiei ar fi de mare valoare strategică pentru România.

Brătianu, care-și asumase în mod clar, după moartea Regelui Carol, răspunderea pentru politica externă, a formulat pretenții suplimentare pentru intrarea României în război. El avea un mare respect pentru puterea militară și economică a Germaniei și era hotărât să nu intre prematur în război. Cea mai importantă dintre condițiile sale era obținerea unei garanții scrise că România va primi Transilvania, Bucovina și Banatul ca răsplată pentru serviciile aduse, considerând alături de majoritatea politicienilor români că această cerință era perfect justificată de istorie și de caracterul etnic al acestor teritorii. Având în minte campania din 1877-1878, Brătianu a insistat pentru încheierea unei convenții militare separate cu Rusia care să specifice condițiile de cooperare între cele două armate și să limiteze libertatea de mișcare a armatei ruse pe teritoriul românesc. Era deosebit de conștient de izolarea geografică a țării sale în raport cu Aliații occidentali și a căutat să obțină garanții din partea acestora în legătură cu un flux continuu de armament și provizii care ar fi putut parveni doar prin Rusia.

Marea Britanie și Franța se pronunțau pentru intrarea imediată a României în război, dar aveau dubii serioase cu privire la capacitatea armatei române de a duce un război susținut împotriva Puterilor Centrale. Liderii britanici aveau la rândul lor rezerve în privința pretențiilor teritoriale ale României față de Austro-Ungaria și nu se deciseseră în legătură cu desființarea dublei monarhii, întrucât doreau să mențină un stat puternic în răsăritul Europei Centrale, pentru a contrabalansa puterea Rusiei și nu aveau intenția să sacrifice interesele Serbiei în Banat pentru a satisface cererile „exagerate” ale României. Acțiunile militare de care Brătianu a condiționat alierea cu Antanta, factorii de decizie ai politicii britanice au arătat puțin interes pentru organizarea unei ofensive aliate pe frontul de la Salonic pe motivul că prețioasele resurse ar putea fi mai bine folosite în altă parte. În ciuda rezervelor lor, aceștia au sprijinit în general inițiativa franceză de atragere a României în război.

În primul an de război, relațiile politice ale României cu Puterile Centrale au devenit din ce în ce mai încordate din cauza refuzului lui Brătianu de a renunța la neutralitate. Pentru a-l câștiga de partea lor, Viena și Berlinul au încercat tot felul de metode de persuasiune. Au făcut mari presiuni asupra lui Istaván Tisza, prim-ministrul ungar, pentru a-l determina să acorde concesii românilor din Transilvania sau chiar să permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei invazii rusești.

După declararea neutralității, cercurile politice conducătoare au continuat să urmărească cu multă atenție evoluția evenimentelor politice și militare ce se desfășurau pe arena internațională, pentru a putea stabili poziția viitoare a României. Ele manifestau o deosebită grijă față de relațiile cu ambele tabere beligerante, nedorind o completă îndreptare față de nici una dintre ele. Poziția părților beligerante față de cererile formulate de guvernul român a fost profund influențată de evoluția situației lor pe câmpurile lor de luptă.

Este cazul să observăm că în perioada dată, ca și în perioada anterioară războiului, România se afla la confluența zonei de interese a două imperii care își disputau posibilitatea de dominare economică și politică asupra ei. Pentru a se menține ca stat, pentru a-și păstra independența națională, România trebuia să facă efortul de a rezista presiunii externe, trebuia să ducă o politică independentă, de apărare a intereselor sale vitale.

Puterile centrale, deși au primit favorabil hotărârea adoptată de România, au început concomitent o activitate intensă de presiune asupra guvernului român și asupra unor oameni politici, pentru a fructifica cât mai bine, în folosul lor, caracterul „binevoitor” al neutralității, fără a renunța însă la ideea atragerii în acțiune a româniei la momentul oportun.

Înfrângerile suferite de trupele austro-germane în toamna anului 1914 au încurajat manifestările antantofile din țară , adâncind și mai mult atmosfera de ostilitate față de puterile centrale.

Nesiguranța și îngrijorarea pentru situația din România s-au înrăutățit în momentul când îmbolnăvirea regelui Carol a pus la ordinea zilei problema viitorului rege al României. Urmărind îndeaproape evoluția stării sănătății regelui Carol, considerat cel mai fidel reprezentant al „bunelor relații” dintre România și Puterile Centrale, garanția păstrării stării de neutralitate și a unei posibile cooperări, Puterile Centrale, prin miniștrii lor, au încercat să cunoască poziția moștenitorului ca și a altor personalități politice românești, spre a nu fi luate prin surprindere de o eventuală răsturnare de situație.

Ministrul Germaniei la Constantinopol, baronul Wangenheim, a acționat și el pe lângă reprezentantul României, Manu, încercând să-l influențeze în sensul amânării acțiunii României împotriva Puterilor Centrale, cel puțin până când Austro-Ungaria își va dovedi complet incapacitatea de a rezista în fața Rusiei. Wangenheim căuta să demonstreze că o acțiune împotriva unei mari puteri este sortită eșecului, deoarece o izbândă eventuală a acestui stat mic nu poate prezenta decât un caracter vremelnic și va avea întotdeauna drept consecință după câțiva ani, „ o revanșă inevitabilă și victorioasă a marilor puteri jignite”. Manu i-a atras atenția însă ministrului german că numai cu puțin timp în urmă avusese o poziție complet opusă celei de acum.

Desfășurarea evenimentelor militare din luna septembrie a anului 1914, situația critică a trupelor Puterilor Centrale, au făcut tot mai presantă trecerea de la promisiuni generale la propuneri concrete, mai palpabile, care puteau atrage România. Atât la Berlin cât ți la Viena se considera că România ar putea fi atrasă printr-o atitudine mai concesivă a contelui Tisza față de românii transilvăneni.

După moartea regelui Carol în noaptea de 9/10 octombrie 1914(s.n.), a urmat la tron, la 11 octombrie (s.n.), regele Ferdinand. Mulți se așteptau ca schimbarea domniei să aducă modificări esențiale în orientarea politică a României. Regele Ferdinand, și mai ales soția sa Maria erau considerați cu totul pe alte poziții decât regele Carol.

Odată cu instalarea noului rege, toate partidele politice au desfășurat o activitate febrilă; au avut loc regrupări de forțe, s-au alcătuit diverse platforme, s-au alcătuit diverse platforme, s-au întocmit liste cu compoziția eventualului nou guvern. În a doua jumătate a lunii octombrie 1914 a avut loc o reactivare a manifestărilor, mai ales ale unor organizații de studenți și profesori, împotriva Puterilor Centrale, îndemnând la o acțiune imediată alături de Antantă.

Schimbarea de domnie în România a influențat, firește, raporturile cu reprezentanții Puterilor Centrale.

Despre regele Ferdinand, Czermin a păstrat o părere proastă, subliniind că de fapt acesta nu are o poziție proprie și că dă dreptate tuturor cu care stă de vorbă. „El acceptă războiul cu Rusia lui Carp, războiul contra noastră lui Take și neutralitatea lui Brătianu”.

Situația critică a relațiilor cu România a determinat Puterile Centrale să caute noi soluții pentru îmbunătățirea ei. Germania continua să insiste pe lângă cercurile politice austro-ungare pentru o politică concesivă, mai concretă, care să poată atrage România.

În acest timp, opinia publică din România privea cu multă îngrijorare spre Serbia, care trebuia să înfrunte noua ofensivă a armatelor Puterilor Centrale, pentru a-și apăra suveranitatea, independența. Puterile Centrale, sigure de succesul lor, contau pe o posibilă schimbare de atitudine a României sub influența victoriilor lor militare. Ele credeau chiar în posibilitatea schimbării guvernului Brătianu. Reprezentanții puterilor centrale au continuat cu insistență acțiunea de influențare a unor personalități politice românești importante. Atenția lor a fost îndreptată în primul rând asupra regelui Ferdinand și reginei Maria, cu speranța de a-i determina la o atitudine mai înțelegătoare. Rezultatul nu a fost cel așteptat.

România Serbia-a menținut cu toate presiunile interne și externe pe linia politică elaborată la începutul războiului, guvernanții români continuând să acționeze în sensul asigurării condițiilor celor mai favorabile pentru o eventuală participare la război alături de cei care puteau sprijini realizarea statului național român.

Spre sfârșitul lunii septembrie 1914, Austro-Ungaria a luat unele măsuri pentru a întări apărarea în Transilvania împotriva unui presupus atac prin surprindere al României.

La sfârșitul anului 1914, bilanțul general al operațiunilor militare s-a încheiat în favoarea Antantei. Trupele germane fuseseră înfrânte pe Marna, cele austriace în Galiția și în Serbia, iar cele turcești în Caucaz. În Extremul Orient, Japonia ocupase portul Kiaoceao și parte din posesiunile insulare germane, iar trupele engleze restul lor. Trupele anglo-franceze ocupaseră Togo, iar în Camerun și Africa germană de răsărit aveau loc lupte prelungite. Anul 1914 se încheia cu eșuarea planului german de „război fulger”.

Poziția României continua să provoace îngrijorări guvernelor austro-ungar și german care, pe diferite căi, nu încetau să atragă atenția guvernanților români asupra riscurilor ce le comporta o eventuală desprindere a acesteia din Tripla Alianță.

Toate insistențele reprezentanților Puterilor Centrale pentru a determina o cât de câtă schimbare în poziția României au rămas însă fără rezultat.

Puterile Antantei au căutat, în această perioadă, să influențeze în sensul dorit poziția guvernului român.

Țarul și ministrul său doreau intrarea României în acțiune, profitând acum de situația ce se crease în apropierea granițelor ei. Guvernul român a dovedit însă prudență, iar luarea unor măsuri de apărare a fost făcută cu multă băgare de seamă.

România, observând concentrarea de trupe austro-germane în Banat și Transilvania a luat și ea unele contramăsuri. Această situație a provocat suspiciuni reciproce cu privire la un eventual atac.

În cadrul unor asemenea evenimente, întreaga națiune română a luptat pentru desăvârșirea unității de stat.

NOTE:

Gheorghe Nicolae Căzan și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

Ema Nastovici, România Și Puterile Centrale În Anii 1914-1916, Editura Politică, București, 1979.

Eliza Campus, Din Politica Externă A României 1913-1947, Editura Politică, București, 1980.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Nicolae Ciachir, Marile Puteri Și România(1856-1947), Editura Albatros, București, 1996.

Nicolae Ciachir, Istoria Relațiilor Internaționale De La Pacea Westfalică(1648) Până La Contemporaneitate(1947), București, 1996.

Constantin Nuțu, România În Anii Neutralității(1914-1916), Editura Științifică, București, 1972.

Încheiere:

Alianța cu Puterile Triplicei a stat în centrul diplomației românești timp de trei decenii, în ciuda curentului contrar și unanim al opiniei publice din România ce milita în direcția desăvârșirii unității statului național.

Războaiele balcanice nu au marcat un moment de tensiune între România și Tripla Alianță luată în ansamblul ei. Evenimentele din anii 1912-1913 au provocat mai degrabă o anumită criză a Triplicei, a raporturilor dintre monarhia habsburgică pe de o parte și ceilalți aliați inclusiv România pe de alta.

Politica externă a României nu și-a schimbat în linii generale cursul până în momentul izbucnirii primului război mondial.

Primul război mondial, accentuând criza ascendentă a monarhiei habsburgice, a constituit cadrul prielnic trecerii problemei viitoarei uniri statale a românilor de pe ambele părți ale Carpaților din faza manifestărilor de opinie în această direcție, în cea a luării unor decizii fundamentale de politică externă la București.

BIBLIOGRAFIE

Ema Nastovici, România Și Puterile Centrale În Anii 1914-1916, Editura Politică, București, 1979.

Gheorghe Nicolae Căzan și Șerban Rădulescu-Zoner, România Și Tripla Alianță, Editura Științifică Și Enciclopedică, București, 1979.

România În Relațiile Internaționale(1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980.

Ștefan Pascu, Bibliografia Istorică A României.

Eliza Campus, State Mici Și Mijloci Din Centrul Și Sud-Estul Europei În Relațiile Internaționale, Editura Politică, București, 1988.

Eliza Campus și Șerban Rădulescu-Zoner, Situația Internațională Din Primele Două Decenii Ale Secolului Al XX-Lea, Editura Academiei De Științe Sociale Și Politice, 1970.

Alexandru Marghiloman, Note Politice, Editura Scripta, București,1993.

Constantin Nuțu, România În Anii Neutralității(1914-1916), Editura Științifică, București, 1972.

Anastasie Iordache, Criza Politică Din România Și Războaiele Balcanice(1911-1913), Editura Paideia, 1998.

Cartea Verde, Editura Minerva, 1913.

Nicolae Ciachir, Istoria Popoarelor Din Sud-Estul Europei În Epoca Modernă.

Nicolae Ciachir, Istoria Relațiilor Internaționale De La Pacea Westfalică(1648), Până La Contemporaneitate(1947), București, 1996.

Nicolae Ciachir, Marile Puteri Și România(1856-1947), Editura Albatros, București, 1996.

Eliza Campus, Din Politica Externă A României 1913-1947, Editura Politica, București, 1980.

Constantin Nuțu, România În Anii Neutralității(1914-1916), Editura Științifică, București, 1972.

Homer Radu, Petru-Ioan Orha, Documente Din Istoria Românilor, București, 1966.

Vasile Vesa, România Și Franța La Începutul Secolului AL XX-Lea 1900-1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.