Politica De Dobanzi a Bancilor Comerciale Si Efectele Acesteia Asupra Performantelor Financiare

Cuprins:

INTRODUCERE………………………………………………………………………

CAPITOL I: Politica monetarã, componentã esențialã a politicii economice a statului. ………………………………………………………………

1. Principalele grupe de politici economice în țãrile democratice cu economie de piațã. ………………………………………………………….………………………

1.1 Politici în domeniul fiscal-bugetar. …………………………………….

1.2 Politici în domeniul veniturilor. ……………………………………….

1.3 Politici economice specifice. ………………………………….……….

1.4 Politicile din domeniul monetar. ……………………………………….

1.4.1 Definirea politicii monetare, rol, instituții abilitate. ………….

1.4.2 Interdependențe cu celelalte tipuri de politici economice………

2. Dirijarea politicii monetare: obiective și scopuri. ………………………………

2.1 Obiective. ………………………………………………………………

2.2 Divergențe între obiectivele politicii economice. ………………………

2.3 Poligoane – obiectiv ale politicii economice. ………………………….

2.4 Strategii ale bãncii centrale: utilizarea obiectivelor monetare. .………..

2.5 Alegerea obiectivelor…………………………………………………….

3 Decizia de politicã macroeconomicã. ………………………………………….

4. Teorii monetare. ………………………………………………………………

4.1 Modelul lui Keynes………………………………………………………

4.2 Monetarismul și neomonetarismul. …………………………………….

4.3 Sinteza neoclasicã. ……………………………………………………..

CAPITOL II: Instrumente ale politicii monetare utilizate de banca centralã. ………………………………………………………………………………

1. Rolul bãncii centrale în proiectarea și aplicarea politicii monetare. ………….

2. Mecanisme de transmisie a politicii monetare. ……………………………….

Agregatele monetare. ………………………………………………….

Multiplicatorul monetar. ……………………………………………….

Teoreme ale politicii monetare. ………………………………………..

2.3.1 Politica monetarã și controlul inflației. ……………………….

2.3.2 Politica monetarã și creșterea economicã. ……………………

2.3.3 Politica monetarã și echilibrul extern, echilibrul bugetar, echilibrul acumulare-investiții. ………………………………………………………

3. Instrumente ale politicii monetare utilizate de banca centralã. ………………

3.1 Operațiile de tip open market. …………………………………………

3.2 Politica taxei oficiale a scontului. …………………………….…………

3.3 Rezervele minime obligatorii. ………………………………………….

3.4 Politica de credit. ………………………………………………….……

3

4

6

6

7

8

9

9

10

11

11

17

19

22

25

29

30

31

32

34

37

37

43

45

47

49

49

50

51

52

53

60

66

69

CAPITOL III: Tendințe actuale ale politicii monetare în țãri dezvoltate…..

1.Tendințe actuale ale politicii monetare în țãrile dezvoltate………………

Principalele caracteristici ale procedurilor operaționale ale bãncilor centrale…………………………………………………………………

Tehnicile utilizate de bancile centrale în aplicarea politicilor monetare…………………………………………………………………………

1.3 Principalele instrumente de dirijare a rezervelor……………………

1.3.1 Creditele de refinantare ale bãncilor centrale………………

1.3.2 Rezevele minime obligatorii…………………………….…

CAPITOL IV: Reforma sistemului bancar, a instrumentelor și politicii monetare în perioada de tranziție, în Albania. ……………………………………….

1. Restructurarea sistemului bancar. ………………………………………………….

2. Reforma instrumentelor de politicã monetarã în perioada de tranziție. ……………

2.1 Instrumente și tehnici de intervenție directã. …………………………..

2.1.1 Politica determinãrii volumului creditelor. ………………………

2.12. Politica dobãnzilor ca politicã monetarã și de credit. …………….

2.2 Instrumente și tehnici de intervenție indirectã. …………………………

2.2.1 Politica de open market. ………………………………………….

2.2.2 Sistemul rezervelor minime obligatorii. ………………………….

Concluzii …………………………………………………………………………..

Bibliografie ………………………………………………………………………..

72

72

73

77

81

83

85

89

90

92

94

95

100

104

107

109

114

117

=== a-introducere ===

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Finanțe, Asigurãri, Bãnci și Burse de Valori

Politica monetarã a Bãncii Albaniei în perioada de tranziție.

Coordonator:

Conf. Univ. Dr. FLORIN GEORGESCU

Autoare:

KLEDIA DEMI

– BUCUREȘTI 1999 –

INTRODUCERE:

Bazându-ne în rolul important pe care-l are politica monetarã în teoriile economice, și în special în actualitatea pe care o reprezintã aceastã problematicã în perioada de tranziție, am ales ca temã pentru aceastã lucrare de diplomã “Politica Monetarã a Bãncii Naționale a Albaniei în Perioada de Tranziție”.

În primul capitol se trateazã teoretic corelarea politicii monetare cu celelalte politici macroeconomice, obiective, scopuri și strategii ale bãncii centrale în utilizarea obiectivelor politicii monetare. În capitolul doi se pune accent pe rolul important pe care-l are Banca Centralã în întocmirea și înfãptuirea politicilor monetare, mecanismele de transmisie ale politicii monetare cât și instrumentele de politicã monetarã, de intervenție directã și indirectã, la dispoziția bãncii centrale. Având ca punct de pornire starea actualã în care se aflã economia Albaniei, și anume tranziția cãtre economia de piațã, am hotãrat ca în cel de al treilea capitol sã tratez expriența țãrilor dezvoltate în “arhitectarea” politicilor lor monetare, experiențã ce poate fi utilã pentru Banca Centralã a Albaniei. Obiectul celui de al patrulea capitol îl constutuie politica monetarã a Bancii Albaniei, reușite și neajunsuri, și cãteva considerente modeste în vederea unor îmbunãtãțiri posibile. În acest capitol se prezintã succint experiența țãrilor din est care de asemenea s-au confruntat cu restructurarea sistemului bancar și alte probleme specifice tranziției.

Aceastã lucrare este rezultatul studiilor în acești patru ani în Academia de Studii Economice din București.

Simt obligația sã le multumesc tuturor profesorilor mei și în mod special îi mulțumesc coordonatorului meu Conf. Univ. Dr. Florin Georgescu pentru ajutorul prețios în realizarea acestei lucrãri.

De asemenea sunt recunoscãtoare dnei Prof. Univ. Dr. Marta Muço pentru materialele oferite.

=== capitol 4 ===

CAPITOL IV

REFORMA SISTEMULUI BANCAR, A INSTRUMENTELOR ȘI POLITICII MONETARE, ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE ÎN ALBANIA.

Cuprins:

1. Restructurarea sistemului bancar.

2. Reforma instrumentelor de politicã monetarã în perioada de tranziție.

2.1 Instrumente și tehnici de intervenție directã.

2.1.1 Politica determinãrii volumului creditelor.

2.1.2 Politica dobãnzilor ca politicã monetarã și de credit.

2.2 Instrumente și tehnici de intervenție indirectã.

2.2.1 Politica de open market.

2.2.2 Sistemul rezervelor minime obligatorii.

În Decembrie 1990, Albania se alãturã țãrilor din Europa rãsãriteanã în procesul de democratizare a vieții politice și economice. Acesta se va dovedi a fi un proces greu și complex, care prin natura sa multidimensionalã va cuprinde: înlocuirea unui sistem poiltic dictatorial monopartid cu un sistem politic democratic pluripartidist, trecerea de la o economie centralizatã spre economia de piațã cu intenția integrãrii economiei pe plan european și mondial.

Procesul de reformã întâmpina diverse probleme legate de situația foarte dificilã, un adevãrat colaps al economiei, pe care o parcurge Albania la începutul anilor `90. Principalii indicatori macroeconomici înregistrau valori mult mai deplorabile comparativ cu cei din celelalte țãri care se confruntau cu reforma economico-politico-socialã. În anul 1990, PIB înregistreazã o scãdere de 10%, în 1991, 27% ; numãrul șomerilor în anul 1991, dupã statisticile oficiale, ajunge nivelul de 150`000 de persoane, investițiile înregistreazã o scãdere de 5% în anul 1990, 60% în 1991 și 10% în 1992, deficitul din balanța de plãți era în jur de 500 milioane USD, etc. . Singura cale de a ieși din acest colaps al economiei era înlocuirea vechiului model de economie dirijatã cu cel al economiei de piațã, transformarea economiei albaneze într-o economie deschisã pentru a se integra în mod firesc în divizarea internaționalã a muncii și pentru a coopera cu capitalul strãin. Pentru a realiza cu succes aceste scopuri erau necesare modificãri radicale economice, legislative, structurale, tehnologice, etc. , care împreunã converg cãtre scopul final : crearea mediului economiei de piațã în Albania.

Programul acestei transformãri cuprindea un pachet de mãsuri cum sunt: privatizarea sectorului de stat, liberalizarea prețurilor, eleminarea subvențiilor, restructurarea instituțiilor existente și crearea celor noi în intenția creãrii structurilor de bazã aferente pieței muncii, pieței de bunuri și servicii și celei de capital.

În acest capitol vor fi tratate doar douã dintre mãsurile principale ale reformei, acestea reprezentând și obiectul acestei lucrãri: restructurarea sistemului bancar și reforma instrumentelor politicii monetare.

1. Restructurarea sistemului bancar.

Sistemul bancar socialist era un sistem monobancar, banca centralã îndeplinind în același timp atât rolul de bancã centralã, cât și cel de bancã comercialã (distribuirea creditelor în economie și serviciul de casier al intreprinderilor de stat).

În prima sa funcție și respectiv ca bancã centralã ea rãspundea de emisiunea monetarã și controlul politicii monetare. În cea de a doua posturã, banca centralã rãspundea de satisfacerea necesitãților întreprinderilor de stat prin distribuirea creditelor și serviciile de casierie sau de pãstrare a conturilor acestora.

Cu prima lege de reformã bancarã (1992), Banca Albaniei reia toate funcțiile de bancã centralã: dirijarea politicii monetare și a celei de credit, politica ratelor de dobândã, emisiunea, modalitãți de platã, etc. care, pânã atunci erau considerate atribuții ale guvernului iar celelalte bãnci secundare reînființate dobândesc o autonomie mai mare și reiau funcțiile de colectare a depozitelor, de acordare a creditelor atât agenților nebancari cât și persoanelor fizice.. Banca centralã va fi declaratã o instituție independentã de guvern, pãstrând doar dependența fațã de parlament. Ea acționeazã în calitate de persoanã juridicã, are un capital inițial de constituire de 500 milioane LEK, acesta se poate majora cu propunerea BoA și aprobarea Ministerului de Finanțe. BoA informeazã în mod periodic Consiliul de Miniștri prin intermediul unei declarații în care prezintã rezultatele înregistrate la nivelul politicii monetare adoptate în semestrul precedent, politica monetara care se va adopta în semestrul care urmeazã, principiile de bazã în întocmirea și adoptarea dispozițiilor referitoare la bãncile comerciale.

Banca Albaniei este condusã de cãtre Consiliul de Direcție și Guvernatorul Bãncii Naționale, care aprobã structura organizatoricã și numãrul de angajați ai Bãncii, determinã principiile de bazã în realizarea politicii monetare și de credit ale Bãncii Albaniei, analizeazã și aprobã planul financiar și raportul anual de Bilanț al BoA, aprobã statutul Bãncii Albaniei; și Consiliul de Supraveghere, ca organ de decizie, care este condus de cãtre Guvernatorul Bãncii în calitate de președinte al Consiliului de Supraveghere, cei doi vice-guvernatori și patru membri.

Un aspect important îl constituie raporturile între Banca Albaniei și guvern, cu privire la procedurile de finanțare ale acestuia din urmã. Conform Legii, Guvernul poate primi avansuri temporare de cãtre Banca Centralã. Pentru fiecare avans se încheie un acord de credit între guvern, reprezentat de Ministrul de Finanțe și Banca Centralã reprezenatat de Guvernator. În acest acord trebuie determinate suma exactã a avansului acordat, dobânda și termenul pânã la scadențã.

Modelul ales în organizarea Bãncii Centrale, asemenea altor țãri din est, este justificat de urmatorii factori:

stadiul scãzut de dezvoltare al instituțiilor financiare moștenit de sistemul de economie centralizatã, astfel în condițiile lipsei piețelor financiare dezvoltate, unica posibilitate de finanțare a economiei în perioada de tranziție rãmânea cea a sistemului bancar.

deficitul din ce în ce mai mare în perioada de tranziție. Pânã în August 1994, când pentru prima datã se vor emite Bonuri de Tezaur, deficitul bugetar se finanța integral prin emisiune de cartmonede care constituia și principala cauzã de inflație. În aceste condiții o indipendențã maximã ar crea contradicții care ar accentua inflația si ar frâna procesul de tranziție.

rolul statului în perioda de tranziție: în condițiile în care lipsește o teorie coerentã și o experiențã practicã referitor la perioada de tranziție de la economia centralizatã la cea de piațã, statului și Bãncii Centrale le revine rolul principal în minimizarea efectelor care însoțesc aceastã trecere.

În prezent, Banca Albaniei își desfãșoarã activitatea în conformitate cu Legea Nr. 8269, dt 23.12.1996 “Despre Banca Albaniei”, care a înlocuit Legea Nr. 8076, dt 22.02.1996 “Despre Banca Albaniei”.

Restructurãrile instituționale au adus de facto slãbirea indipendenței Bãncii Albaniei. Pentru aceasta, s-a vãzut necesar sã se asigure și respecte independența ei realã și formalã. S-a impus, deci, cerința unei noi formulãri a Legii “Despre Banca Albaniei”.

În funcție de obiectivul principal de reformulare, s-au îmbunãtãțit acele pãrți care vizau Jurisdicția, Obiectivele, Finanțarea Guvernului, Organizarea și Administrarea, Sistemul și Politica de Schimb Valutar.

Astfel, pentru întãrirea indipendenței Bãncii Albaniei, noua Lege stipuleazã în mod mai amanunțit indipendența instituționalã și cea funcționalã.

1. Indipendența institutionala, este determinatã în relațiile între Banca Centralã inãuntrul sistemului instituțiilor guvernamentale și în procedurile aplicate cât și în angajarea și disponibilizarea autoritãților Bãncii. Astfel, orice subiect este obligat sã respecte indipendența Bãncii Albaniei, sã nu incerce sã influențeze pe membrii Consiliului de Supraveghere în interesul ignorãrii obligațiilor sale fațã de Banca Albaniei, și de asemenea sã nu interfereze în activitatea Bãncii Albaniei.

2. Indipendența funcționalã, este exprimatã în puterea și capacitatea Bãncii Albaniei în determinarea și aplicarea politicii monetare, cât și în autonomia ei în luarea deciziilor referitor la alte funcții și responsabilitãți specificate în Lege.

În afarã de întãrirea indipendenței, noua Lege specificã ca obiectiv primar al Bãncii Albaniei este sã reușeascã sã pãstreze stabilitatea prețurilor, toate celelalte obiective de politicã monetarã fiind derivate de primul.

2. Reforma instrumentelor de politicã monetarã, în perioada de tranziție.

Dupã introducerea sistemului bancar cu douã nivele, etapele pe care le poate urmãri reforma monetarã se prezintã dupã cum urmeazã :

Prima etapã : Cele mai importante instrumente sunt controlul direct al ratelor de dobândã și controlul creditului, iar instrumentele indirecte clasice (rezerva minimã obligatorie, operațiunile de open market) au un rol complementar.

Cãteva reforme parțiale se referã la banca centralã și sectorul financiar – în mod special bilanțul bãncii, sistemul de compensare și plãți, legi și regulamente care reglementeazã piața monetarã și hârtiile de valoare cu venit fix.

Etapa a doua : Eliminarea treptatã a controlului direct al creditului, o libertate mai mare în utilizarea instrumentelor clasice indirecte. Astfel, îcep sã acționeze instrumentele indirecte ceea ce încurajeazã piețele financiare primare și piața interbancarã.

Rescontarea efectelor rãmâne sursa principalã de lichiditate iar flexibilitatea ratelor de dobândã este suficientã.

Continuã reforma sistemului bancar (în special a bãncii centrale) și cea a sectorului financiar, operațiile pe piețele valutare, administrarea datoriei publice, perfecționarea sistemului contabil și celui informațional, etc.

Etapa a treia : Ratele de dobândã devin perfect flexibile. Banca centralã acționeazã cu inițiativã proprie prin intermediul instrumentelor indirecte de politicã monetarã. Banca centralã administreazã pe contul propriu și cu autonomie totalã lichiditatea pieței monetare, ia mãsuri care stimuleazã și încurajeazã piețele secundare cu scopul ca rescontul sã nu prezinte singura sursã de lichiditate.

Sunt întreprinse numeroase reforme care întâresc piața de capital, stimuleazã dezvoltarea instituțiilor bancare, încurajeazã atât restructurarea bãncilor cât și a întreprinderilor, și modernizeazã sistemul de plãți.

Comparând realitatea sistemului finaciar-bancar în prezent cu schema de mai sus putem aprecia cã sistemul bancar albanez a intrat în cea de a doua fazã. Ratele de dobândã sunt perfect flexibile, rata dobânzii la credite este liberalizatã în întregime, iar cea aferentã depozitelor populației are o singurã limitã și anume o limitã minimã. Aceastã limitã este modificatã în permanențã în conformitate cu prevederile bãncii centrale referitor la obiectivele politicii monetare (în special inflația).

2.1 Instrumente și tehnici de intervenție directã.

Pânã în anul 1992, politica monetarã în Albania era o politicã pasivã, dovada fiind finanțarea automatã pe care o primeau întreprinderile cu pierderi sau bugetul de stat, din partea sistemului bancar. Schimbãrile radicale ale anului 1991, pierderea controlului asupra bugetului de stat și în special asupra realizãrii veniturilor vor conduce la deficite bugetare enorme. Dacã în anul 1990 deficitul bugetar constituia 15% din PIB, în primul trimestru al anului 1992 va înregistra nivelul record de 44% din PIB. Deficitul bugetar este însoțit de o creștere rapidã a volumului creditelor interne, cea mai mate parte având ca destinație finanțarea bugetului (întreprinderilor și cooperativelor de stat), și o mai micã pondere era destinatã noului sector privat (sfera comerțului și cea a servicilor).

BoA, care începe activitatea sa în aprilie 1992, este pusã în situația de a face fațã acestor schimbãri continue. Se impune ca obiectiv primar controlul masei monetare, modificarea cãreia reprezenta cauza creșterii vertiginoase a indicelui prețurilor (la sfârșitul anului 1992 indicele prețurilor atinge cifra record de 442%) și deprecierii monedei naționale fața de celelalte valute. Cu scopul de a opri aceastã creștere masivã a masei monetare, BoA va adopta o politicã monetarã restrictivã. Aceastã politicã restrictivã este justificatã și de nevoia restabilirii echilibrului macroeconomic al țãrii.

În principal, BoA și-a aplicat politica sa monetarã restrictivã prin intermediul a douã instrumente de politicã monetarã:

controlul creditului (plafoane), și

controlul dobânzii (plafoane) – politica scumpirii ratelor de dobândã aferente creditelor acordate agenților economici.

Aceste instrumente aparțin grupei de instrumente și tehnici de intervenție directã.

În continuare vom prezenta situația actualã a instrumentelor directe de politicã monetarã, problemele care au apãrut la utilizarea lor și unele sugestii la adresa lor.

2.1.1 Politica determinãrii volumului creditelor.

Determinarea volumului de credite pe care le acordau bãncile comerciale a constituit principalul instrument prin care Banca Albaniei își înfãptuiește politica sa monetarã în perioada de tranziție. Inițial aceastã politicã presupunea determinarea valoricã a creditelor ce vor fi acordate de cãtre fiecare bancã în parte, în cadrul unui semestru. Situația era aproape aceași cu planul de credit adoptat de fosta Bancã a Albaniei.

Ulterior s-a adoptat sistemul plafoanelor de credite care va crea bãncilor posibilitatea de a comercializa între ele fondurile (surplusul) de credite.

Într-o altã fazã ulterioarã s-a permis negocierea plafoanelor de credit între bãncile comerciale. Aceste faze intermediare erau astfel concepute pentru a crește abilitatea de acomodare cu noul sistem bancar și participare activã în dezvoltarea relațiilor reciproce între bãncile comerciale, în funcție de pozițiile debitoare sau creditoare ale acestora la sfârșitul zilei. Aceste schimbãri desemneazã începuturile pietei interbancare ca parte constitutivã a pieței monetare. Cu toate acestea trebiue sã menționãm cã schimburile interbancare nu au înregistrat o valoare semnificativã fiind relativ limitate.

Trecerea de la determinarea volumului creditelor acordate de cãtre fiecare bancã comercialã, la negocierea plafoanelor de credite între acestea creazã posibilitatea creãrii unei piețe interbancare și creșterea posibilitãților de creditare ale bãncilor comerciale peste resursele tradiționale ale scestora.

În general a fost adoptatã o politicã de credit întocmitã cu mare atenție care presupunea alegerea clienților care prezentau cele mai sigure garanții de rambursare a creditelor, minimizarea creditelor neperformante (nerambursate pânã la scadențã), dar și calificarea personalului bancar. Toate acestea ar spori posibilitãțile de creditare ale bãncilor și sfera creditului.

Aplicarea politicii de determinare a volumului creditelor, în Albania, este justficatã de umãtorii factori:

Necesitatea aplicãrii unei politici monetare restrictive. În aceastã perioadã guvernul focuseazã ca primã obligație combaterea inflației iar politica stabilirii volumului creditului este consideratã ca un procedeu cu o mare eficacitate în reducerea inflației deoarece obiectivul monetar ales de aceastã datã, creditele bancare, aproape coincide cu indicatorii pe care le fixeazã banca centralã pentru fiecare bancã comercialã.

Acest instrument era cunoscut și larg utilizat în sistemul monobancar.

O altã cauzã este și nivelul de dezvoltare al instituțiilor și mecanismelor financiare. Stadiul redus de dezvoltare al acestor elemente va face ca, pentru foarte mult timp, politica determinãrii volumului creditelor sã fie principalul instrument de politicã monetarã.

Evoluția creditului bancar în economie este prezentatã în tabelul urmãtor :

Dupã cum se poate observa și din tabelul de mai sus problema creditelor neperformante devine din ce în ce mai accentuatã, acestea înregistrând în aceastã perioadã (1993-1997) o evoluție de la 13.7% în 1993 la 41.48% din totalul fondului de credite acordate.

Cea mai mare pondere specificã, în total credite nerambursate, o reprezintã creditele pe termen scurt. Astfel din total credite pe termen scurt acordate în anul 1997, 66.6% din acestea sunt neperformante, în timp ce din total credite pe termen lung 25.45% din acestea sunt neperformante.

Observaând structura creditelor neperformante observãm ca partea cea mai mare a acestora aparține sectorului privat : din 6443 total credite neperformante sectorul de stat contribuie cu 711 credite neperformante (sau 11%) iar cel privat cu 5732 de astfel de credite (89%) cea ce relevã serioase deficiențe în managementul operațiunilor active ale bãncilor.

Politica de credit a acordat prioritate sectorului privat. În martie 1995 creditele pe termen scurt erau structurate astfel: sectorul de stat 17% și sectorul privat 83%. Structura creditelor pe termen lung se prezenta astfel: sectorul de stat 33% iar cel privat 67%.

Observând structura creditelor acordate pe sectoare de activitate rezultã cã ponderea cea mai mare a creditelor a primit-o sectorul comerțului iar o pondere mai micã cel de activitãți productive.

Politica monetarã restrictivã urmãritã de Banca Albaniei din aceastã peioadã este impusã de condițiile tranziției caracterizatã de un fenomen inflaționist accentuat care solicita o intervenție fermã a bãncii centrale. Referitor la controlul masei monetare și al inflației, politica plafoanelor de credite utilizate de banca centralã este consideratã a fi cel mai eficient instrument de politicã monetarã utilizat.

Cu toate acestea aplicarea unei politici monetare restrictive prin intermediul politicii de stabilire a volumului creditelor are unele neajunsuri printre care putem selecta:

Politica de creditare fiind o politicã cantitativã de stabilire a volumului creditelor presupune o cerere de credite relativ stabilã. Într-o țarã în tranziție, cum este și cazul Albaniei, acest lucru nu este posibil.

În prezent, pe piața albanezã a creditului oferta de fonduri de împrumut nu prezintã elasticitate fatã de modificarea ratei dobânzii. Într-o reprezentare graficã oferta de fonduri are forma unei drepte verticale, deoarece rata dobânzii, care ar trebui sã determine creșterea sau reducerea volumului de credite, nu este stabilitã ca punct de echilibru între cererea și oferta de împrumut. Rata dobânzii nu este stabilitã pe baza necesitãților economiei sau ale sistemului bancar, ci în funcție de obiectivele stabilite de creștere a masei monetare. Astfel modelul de funcționare a pieței creditelor nu este identic cu modelul de funcționare al pieței monetare. Situația nu se schimbã chiar dacã curba cererii prezintã elasticitate fațã de modificarea ratei dobânzii.

Faptul cã rata dobânzii este fixatã, face ca o parte din cerere (cea care apare ca rezultat al reducerii ratei dobânzii) sã nu întãlneascã nici-o ofertã (este afectatã cererea de credite). Acest fenomen poate fi urmãrit în graficul de mai jos.

E1 E2

Porțiunea hașuratã din grafic reprezintã surplusul de cerere care nu întâlnește o ofertã corespunzãtoare de fonduri.

Fixarea plafoanelor de creditare nu permite concurența între instituțiile financiare și nici creșterea cotei de piațã a acestora. De asemenea, aceastã situație nu poate stimula încercarea bãncilor de a perfecta instrumentele financiare, deoarece acele bãnci care au suficiente surse de creditare nu sunt interesate sã mãreascã depozitele, în special depozitele latente pentru care plãtesc dobânzi mai mari.

Astfel, Banca de Economii aplicã în 1992 o ratã de dobândã ridicatã care ulterior s-a redus la 23%, și 14%. Aceste dobânzi vor stimula numeroși indivizi sã depunã banii la BK. Astfel depozitele încep sã creascã în ritmuri galopante de la 3.4 miliarde LEK la sfârșitul anului 1992, la 12.7 miliarde LEK la sfârșitul anului 1993. În condițiile specifice acestori ani, BK nu putea crește în mod semnificativ ponderea creditelor acordate, astfel, restituirea depozitelor și plata dobânzilor la scadențã a reprezentat un cost major pentru bancã. Aceasta din urmã înregistrând pirderi pe tot parcursul anului 1994.

Politica stabilirii volumului creditelor dãuneazã inițiativei bãncilor. Acestea din instituții financiare importante care ar trebiu sã dea un impuls puternic reformei se transformã în niște instituții pasive cu tendințe burocratice.

Politica restrictivã este una din cauzele majore care a influențat negativ crearea unei piețe speculative a dobânzilor. Pe aceastã piațã creditorii și solicitanții de fonduri se întâlnesc direct, fãrã intermediari. Sunt indivizi care în mod ilegal se ocupã cu acordarea de fonduri și colecteazã câștiguri semnificative, dar în același timp acești indivizi evitã controlul statului și în același timp evitã obligațiile fiscale.

Aceastã cantitate de bani care circulã în paralel cu canalele sistemului bancar exercitã o influențã negativã asupra masei monetare și creazã posibilitatea atragerii de câștiguri abuzive, parazitism sau chiar victime.

Politica restrictivã a fost adoptatã la un moment când inflația înregistra un nivel netolerabil iar punerea sub control al acestui fenomen se impunea cu prioritate fațã de problema finanțãrii economiei.

În prezent, se apreciazã cã acest echilibru macroeconomic s-a realizat. Astfel se repoziționeazã pe prim plan problema finanțãrii economiei. În condițiile lipsei unei piețe financiare propriu-zise, la care s-ar adresa agenții economici pentru a asigura o parte din resursele de finanțare ale activitãților lor, sistemul bancar rãmâne principala și singura cale de finanțare a economiei.

Politica monetarã restrictivã urmãritã pânã în prezent a condus la douã consecințe contradictorii: pe de o parte, aceastã politicã a înregistrat rezultate pozitive în cea ce privește reducerea inflației, pe de altã parte a exercitat o influențã negativã deoarece a redus semnificativ resursele de finanțare care rãspund necesitãților de finanțare ale economiei.

Revigorarea economiei cere ca politica monetarã a Bãncii Albaniei sã coincidã cu politica de finanțare bancarã a economiei. Astfel, volumul creditelor ar trebui sã sporeascã, sau cele mai nevralgice sectoare ale economiei care sunt strâns legate cu cele mai urgente necesitãți ale populației, cum sunt construcția de locuințe, activitatea agro-alimentarã, etc. , sã fie excluse din cota globalã a plafoanelor de credite stabilite de BoA pentru fiecare bancã comercialã în parte, care s-a realizat cu succes în anii urmãtori.

2.1.2 Politica dobânzilor ca politicã monetarã și de credit.

Ratele de dobândã, un indicator macrofinanciar foarte important, au avut un rol pasiv în distribuirea resurselor în economia albanezã. Acestea s-au pãstrat, pentru o perioadã îndelungatã de timp, la un nivel de 0.5-3% pe an. Același fenomen se observã și la nivelul dobânzilor active acestea înregistrând o marjã calculatã de 1-2% pânã în anul 1991. Dupã acest an, cu inceperea reformei la nivelul sistemului bancar, ratele de dobândã și marjele între acestea vor înregistra prima lor modificare (fluctuație) în 50 de ani. Astfel, ratele dobânzii aferente depozitelor populației vor varia în funcție de termenul de depunere și banca la care se constituie depozitul, de la 3 la 8%, în timp ce rata dobânzii la credite varia între 8 și 12%. Acestea din urmã sunt aplicate creditelor destinate întreprinderilor din sectorul de stat și nu erau diferențiate în funcție de duratã.

Cu privatizarea sectorului comercial și cel al serviciilor, în 1991, Banca Comercialã Albanezã (BTSh) crediteazã sectorul privat adoptând dobânzi care se cuprind între 30 și 35%. În același timp sunt adoptate mãsuri de penalizare atât în cazul creditelor nerambursate la scadențã, cât și în cazul depozitelor lichidate înainte de scadențã. Astfel, în cazul BKT, dobânda penalizatoare aferentã creditelor nerambursate la scadențã se calcula înmulțind rata dobânzii aferentã creditului respectiv cu un coeficient de 1.5, în timp ce din dobânzile cuvenite deponenților se reținea în jur de 5-8% din dobânda cuvenitã depozitului retras înainte de scadențã.

Restructurarea în întregime a ratelor de dobândã își are temeiul legal în legea “Despre Banca Albaniei” și legea “Despre Sistemul Bancar” care vor prezenta cadrul legal necesar pentru trecerea spre economia de piațã a sistemului bancar ca parte extrem de importantã a economiei albaneze.

În 1992, diferențierea ratelor de dobândã va cuprinde pe lângã termenul de acordare a creditelor și natura acestora, în funcție de sectorul creditat. Pe de altã parte, din cauza unui fenomen inflaționist de mari proporții, în acest an, vor rezulta dobânzi reale negative.

Dupã iunie 1992, BoA utilizeazã pentru prima datã trei categorii de dobânzi :

dobânda aferentã creditelor de refinanțare ;

dobânda la depozite ;

dobânda aferentã creditelor pe care le acordã celelalte bãnci.

Astfel, pentru prima datã este introdusã dobânda de refinanțare pentru creditele de aceași naturã pe care banca centralã le acordã celoralte bãnci care se confruntã cu probleme de lichiditate (nevoile de monedã centralã), acesta fiind totodatã și un important instrument direct de înfãptuire a politicii monetare. Prin intermediul acestuia banca centralã poate ține sub control volumul creditelor pe care le acordã bãncilor secundare.

Rata dobânzii de refinanțare este determinatã în mod diferențiat. Astfel, în iulie 1992, rata dobânzii pe care o plãteau bãncile care recurseserã mai mult de o singurã datã la creditele oferite de banca centralã era : 40% pentru prima datã, 45% pentru cea de a doua oarã și 50% la a treia refinanțare. Astfel, ratele diferențiate erau compatibile cu obiectivul bãncii centrale de a frâna expansiunea masei monetare și implicit a inflației.

În același an, ratele de dobândã vor crește simțitor ajungând la 32% pentru depozitele la termen de 12 luni și 39% pentru creditele de un an. Calcularea acestor rate nominale relativ mari avea ca scop implementarea unei dobânzi real pozitive și ca urmare atragerea resurselor financiare necesare care aveau sã sprijine investițiile propuse de un program ambițios de reformã și privatizare.

Creșterea dobânzilor nu s-a realizat repede, ci a fost una temperatã, încercând sã nu impovãrãțeascã simțitor costul creditelor acordate și în special celor acordate sectorului de stat. Aceastã creștere la nivelul dobânzilor va afecta, dupã cum era de așteptat, rata inflației, care în luna august 1992 va înregistra o creștere de 45%, dar care, în anul urmãtor se va reduce repede înregistrând în lunile aprilie și mai 1993 respectiv :–0,1% și – 0,5%.

Rate de dobândã real pozitive se vor înregistra și în primul trimestru al anului 1993. Ca rezultat al acestor realizãri, al temperãrii inflației și al stabilitãții cursului de schimb, banca centralã va reduce rata minimã a dobânzii aferentã creditelor de refinanțare cu 4-9% și totdatã se va reduce marja între dobânda activâ și cea pasivã de la 7% la 5%. Aceste modificãri demonstreazã faptul ca masa monetarã este menținutã sub control și banca centralã ar fi menținut aceași politicã restrictivã și în viitorul apropriat. Astfel, în concordanțã cu reducerea inflației, ratele de dobândã se vor reduce de mai multe ori (de trei ori), și în 1994.

O evoluție neașteptatã o reprezintã situația din anul 1997, perioadã ce este puternic remarcatã de o paralizã economicã și crizã financiarã, condiții nefavorabile de investiții și o depreciere accentuatã a lek-ului ca urmare a impactului pe care l-a adus falimentul firmelor piramidale și semipiramidale.

Pornind de la aceste condiții și pe baza evoluției așteptate a inflației, Banca Albaniei va modifica dobânda aferentã depozitelor trimestriale în sensul creșterii progresive a acesteia de la 27% (în martie 1997) la 34% (în mai 1997) și 37% (în iulie 1997). Aceastã politicã temporarã a bãncii centrale va îndeplini scopul propus: va influența în mod favorabil creșterea încrederii populației în mijloacele financiare în monedã naționalã minimizându-se fenomenul preschimbarii lor în alte monede strãine și implicit se va realiza stabilizarea cursului de schimb valutar. În parte aceste obiective s-au realizat și prin stabilirea unor marje zilnice pentru retragerile de numerar fie în LEK, fie în valuta, stabilite la un nivel considerat normal pentru efectuarea zilnicî a tranzacțiilor.

Ca urmare, are loc reîntorcerea depozitelor populației în sistemul bancar. Astfel, dupã primele luni ale anului, masa bãneascã în circulație se va reduce simțitor ca rezultat a sporirii masei depozitelor la termen și în special a celor trimestriale care vor reprezenta 56% din total depozite.

Pe lângã efectele pozitive mai aici prezentate, aceastã creștere a dobânzilor va produce și unele efecte nedorite cum sunt: – pentru a acoperi costul sporit al depozitelor, bãncile vor mãri rata dobânzii aferentã creditelor acordate și – dobânda aferentã bonurilor de tezaur; acest ultim fapt va conduce spre adâncirea deficitului bugetar.

Stabilizarea monedei naționale, a veniturilor bugetare și reducerea creșterii inflației au creat condițiile ca Banca Albaniei sã reducã nivelul inferior al ratelor de dobândã la depozitele de 3 luni. În bãncile cu capital de stat, aceastã modificare a nivelului dobânzii s-a efectuat de trei ori. Astfel pentru dobanzile aferente depozitelor de 3 luni, acestea s-au modificat de la 37%, care a reprezentat și nivelul maxim atins în luna iunie, la 26% la sfârșitul anului. Pentru dobanzile aferente depozitelor de 6 și 12 luni procentul de dobândã s-a redus de la 28% și 28.5% la respectiv 26% și 27% pe an.

Aceastã restabilizare a nivelului dobânzilor este reprezentatã de graficul evoluției dobânzii de refinanțare, a dobânzii aferentã bonurilor de tezaur și a cele aferente depozitelor populației, aceste evolutii fiind totodatã reprezentative și asemãnãtoare și pentru evoluțiile celorlalte rate ale dobânzii (credite, obligațiuni de stat etc.).

Evoluția principalelor rate ale dobânzii.

Reluând tema plafonârii dobânzilor, cu scopul de a încuraja cele mai active bãnci în determinarea ratei dobânzii pe piața monetarã, un pas important îl va constitui faptul cã li se va permite bãncilor sã modifice rata dobânzii cu ± 2% peste rata dobânzii de bazã. Plafonul minim stabilit aferent depozitelor avea ca scop atragerea resurselor financiare disponobile de cãtre sistemul bancar. Rata dobânzii ridicatã, din începutul anului 1993, este factorul principal care explicã creșterea depozitelor la termen pânã la o pondere de 90% din total depozite ale populației. Pornind de la începutul acestui an, ratele de dobândã au înregistrat numai creșteri. Astfel limita dobânzii aferentã depozitelor la termen și celor trimestriale va fi respectiv: 16% și 14%.

Ratele de dobândã au fost modificate în continuare în funcție de fluctuațiile ratei inflației. O caracteristicã specificã a acestei perioade este faptul cã rata inflației este stabilitã în mod administrativ de cãtre banca centralã. Aceastã manierã centralizatã de stabilire a indicatorilor macroeconomici nu pe baza cererii și ofertei de pe piațã a fost condiționatã de stadiul de dezvoltare al instituțiilor financiare și fazele embrionale ale pieței financiare.

Cu toate cã ratele de dobândã au fost stabilite în mod administrativ, în modalitatea de formare a acestora s-a ținut cont de urmãtorii factori :

În ptimul rând de nivelul dobânzilor pe plan internațional. Deschiderea economiei albaneze spre piețele internaționale are un impact important asupra nivelului fluxurilor monetare și asupra cursului de schimb. Stabilirea unor dobânzi mai mari decât cele din țãrile învecinate va atrage importante fluxuri monetare, în special din Grecia și Italia, care constau în depozite la termen de un an constituite, în principal, din veniturile din emigrație atrase tocmai de nivelul atractiv al dobânzii.

Un al doilea factor îl constituie modul de formare al ratei dobânzii pentru instrumente financiare diferite (de exemplu, pentru depozite funcție de termenul acestora; pentru credite funcție de termenul de rambursare, sectorul de activitate creditat, riscul de neplatã, etc). astfel , bãncile comerciale preferã sã investeascã în bonuri de tezaur, care începuserã sã aparã pe piațã la începutul anului 1994, decât sã acorde credite, cu toate cã acestea din urmã aduc bãncilor venituri mai mari decât veniturile aferente titlurilor de stat. Astfel bâncile preferã varianta unui risc mai mic (în cazul bonurilor de tezaur riscul practic lipsește) și al unui câștigh redus fațã de cealaltã alegere și respectiv un risc mai mare și câștiguri mai susbstanțiale.

În al treilea rând, în determinarea ratei dobânzii s-a ținut cont de binecunoscuta ecuație a lui Fisher :

unde: rn  : rata dobânzii nominale ;

rr  : rata realã a dobânzii ;

rinfl  : rata așteptatã a inflației.

Dupã cum se opate observa din aceastã ecuație, rata dobânzii nominale trebuie sã-l compenseze pe cel care economisește în douã direcții: în primul rând, reducerea puterii de cumpãrare a monedei (inflația) și în al doilea rând, sã-l recompenseze pentru amãnarea unei pãrți a consumului în prezent.

Corectarea ratei dobânzii prin luarea în calcul a ratei inflației, dupã ecuația de mai sus, s-a efectuat din primul trimestru al anului 1993, fapt ce va conduce la stabilirea unor dobânzi real pozitive.

În anii ce vor urma, banca centralã va stabili numai limita minimã a depozitelor, nemaiexistând plafoane maxime. Creditele s-au liberalizat în întregime. Iar ratele de dobândã din piața interbancarã sunt determinate pe baza mecanismelor de piațã, în funcție de raportul cerere-ofertã pe aceastã piațã.

În continuare este reprezentatã evoluția celor mai semnificative rate ale dobânzii pe piața monetarã :

2.2 Instrumente și tehnici de intervenție indirectã.

Reforma sistemului bancar și a politici monetare este strâns legatã de schimbãrile necesare atât la nivelul arsenalului insrumentelor și reglementãrilor monetare, cât și a regimului valutar. Pe de altã parte, reforma instrumentelor bancare este un proces evolutiv și complex care presupunea mai multe etape. Trecerea de la o etapã la alta era condiționatã de reformularea funcțiilor bãncii centrale și reforma întregului sistem financiar, în general.

În prima etapã de restructurare a sistemului bancar, instrumentele de intervenție directã sunt considerate a fi mai folositoare și potrivite în înfãptuirea politicii monetare. Pe parcursul acestei perioade, acestea pot suferi modificãrile necesare. În mod gradual planul detaliat de credit va fi înlocuit de tavanele negociabile de credit care au deschis calea operațiilor de open market pe piața interbancarã. Bãncile pot fi refinanțate de mai multe ori de cãtre banca centralã la o ratã a dobânzii în creștere. Rata dobânzii minimã a dobânzii aferentã deozitelor populației deși este stabilitã în mod administrativ de cãtre banca centralã acestea nu sunt nemodificabile. Acestea au devenit mai elastice, modificãrile intervenind, de fiecare datã, în funcție de rata inflației.

Pe lângã perfecționarea instrumentelor directe, în prima etapã banca centralã începe sã utilizeze instrumentele indirecte de politicã monetarã. Utilizarea acestor instrumente indirecte împreunã cu aplicarea unui regim fluctuant al cursului de schimb, care sã poatã realiza convertirea internã a lek-ului, au influențat spre raționalizarea dirijârii sistemului bancar și realizarea trecerii graduale de la poiltica tavanelor de credit cãtre politica ratelor de dobândã stabilite pe piațã, în funcție de raportul cerere-ofertã.

Utilizarea instrumentelor de control monetar directe, în prima etapã a liberalizãrii economico-financiare, este justificatã de structura și stadiul redus de dezvoltare a pieței financiare. Pe de altã parte, însuși instrumentele indirecte se aflau într-o stare embrionalã care nu permitea utilizarea lor.

În general, utilizarea instrumentelor directe prezintã urmãtoarele neajunsuri:

Procentele care aratã creșterea sau reducerea creditului de la o perioadã la alta sunt indicatori administrativi. Aceștia nu sunt determinați de nevoile reale ale economiei și nici de potențialul de creditare al bãncilor. Pe parcursul acestei perioade nevoile economiei au fost mai mari decât volumul creditelor stabilite de banca centralã pentru sistemul bancar. Pe de altã parte resursele și potențialul de creditare sunt diferite pentru fiecare bancã în parte, cu toate acestea bãncile nu pot acorda credite peste aceste pafoane.

Plafoanele de credit au împiedicat atât libera concurențã între bãnci, cât și încercãrile acestora de a-și mãri cota de piațã. Bãncile care dispun de resurse nu sunt interesate sã-și mãreascã cota de piațã deoarece aceasta le ar reduce rentabilitatea.

Cu stabilirea tavanelor de credit bãncile, deseori, frâneazã întreprinderile dinamice limitând creditarea acestora în favoarea unor sectoare strategice ale economiei naționale care se aflã în dificultate. Aceastã politicã transformã sistemul bancar într-un instrument al politicii intervenționiste a statului.

Deoarece instrumentele de politicã monetarã directe prezintã aceste inconveniente, reforma sistemului bancar încearcã abandonarea acestor instrumente și înlocuirea acestora cu instrumente indirecte. Astfel, se tinde spre realizarea obiectivelor macroeconomice prin instrumente care se bazeazã pe mecanismele de piațã. Aceste instrumente indirecte de politicã monetarã se utilizeazã pentru a influența în mod indirect asupra masei monetare, asupra creditului și ratei dobânzii, prin modificarea stãrii lichiditãții bãncilor și a celorlalte instituții financiare.

În strategia înlocuirii instrumentelor directe cu cele indirecte trebuie ținut cont de faptul cã eficiența intervenției indirecte a bãncii centrale este condiționatã de stadiul de dezvoltare și organizare al pieței monetare. De aceea, atunci când reformele încep sã modifice procedurile de control și reglementare bancarã, în mod paralel trebuie întreprinse mãsuri care promoveazã dezvoltarea pieței monetare și a concurenței pe aceastã piațã. De asemenea se recomandã reducerea pe cât de mult posibil a ratei rezervelor minime obligatorii. De exemplu, aceastã ratã, în prezent, este de 10% din totalul depozitelor. Pe de o parte, acest nivel, comparat cu cel din alte țãri dezvoltate, este destul de ridicat, dar pe de altã parte, acesta este justificat de nivelul de dezvoltare economicã al țãrii.

În aceste condiții banca centralã trebuie sã creeze condiții mai bune de transparențã informaționalã și eficacitate pentru subiecții care opereazã pe piața financiarã. În prezent nivelul de informare al publicului și accesul acestuia la informații este destul de redus. Înformațiile referitoare la rata dobânzii, agregatele monetare, creditul, datoria externã, etc. nu se asigurã ușor, fapt ce reduce transparența și încrederea publicului în sistemul bancar.

Înlocuirea instrumentelor de politicã monatarã directe çu cele indirecte nu este un act, ci un proces. Acesta se desfãșoarã in mod gradul și presupune mai multe etape. În prima etapã de introducere a instrumentelor indirecte, banca centralã utilizeazã în continuare instrumente directe, fapt care se justificã de faza embrionalã în care se aflã instrumentele indirecte. Astfel utilizarea controlului volumului creditului prin intermediun plafoanelor lunare ale acestuia, sau controlul dobânzilor active și pasive sunt aproape indispensabile în aceastã primã etapã, deoarece utilizarea instrumentelor de control indirect al masei monetare nu are la acest moment eficiența maximã doritã.

Strategia din acest proces gradul de înlocuire constã în acordarea de prioritate utilizãrii instrumentelor indirecte și activizarea celor directe numai atunci când acest lucru este neaparat necesar. Cu crearea condițiilor propice instrumentele directe vor fi înlãturate din instrumentarul politicilor monetare.

Tehnicile intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedã limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea bãncii centrale. Tehnicile de intervenție globalã și indirectã se sprijinã pe un triplu fundament:

dependența sistemului bancar fațã de banca centralã ;

corelația existentã între volumul de credit și nivelul activitãții economice ;

caracterul elastic al cererii de credit fațã de nivelul dobânzii.

Dintre instrumentele ce aparțin acestui grup menționãm taxa scontului (rata dobânzii) și politica de open market.

În continuare este prezentatã situația actualã a instrumentelor indirecte de politicã monetarã, problemele care au apãrut la utilizarea lor și unele sugestii la adresa lor.

2.2.2 Politica de open market.

În concordanțã cu obiectivele politicii monetare din anul 1994, pe lângã controlul direct al masei monetare, banca centralã va exercita și controlul indirect al acesteia prin operațiuni de open market. Astfel, în august 1994 se va realiza prima licitație de bonuri de tezaur.

Banca centralã este cea care se ocupã cu organizarea activitatãții de vânzare a titlurilor guvernamentale pe piața primarã, fapt ce-și are temeiul legal în hotãrârea Comitetului de Administrare a Creditelor Interne (KAHB).

Vãnzarea hârtiilor de valoare se efectueazã pe baza unei licitații care este condusã de trei persoane, douã dintre care sunt angajați ai bãncii centrale iar cea de a trea persoanã este reprezentantul Ministerului Finanțelor. De regulã licitațiile au loc o datã pe lunã, dar KAHB poet hotãrâ, dacã este cazul sã mãreascã frecvența acestora. De asemenea, banca centralã cu aprobarea Ministerului Finanțelor, poate organiza licitații extraordinare la care participã doar bãncile sau alte instituții specificate prin hotãrâre.

Piața bonurilor de tezaur în Albania, este vastã, din punct de vedere al participanților. Astfel, pe aceastã piațã pot participa:

Banca centralã, în conformitate cu termenii și condițiile stabilite de Consiliul de Direcție al acesteia, are privilegiul de a prezenta prima cererea (nu influențeazã concurența) pentru aceste titluri. Partea rãmasã a titlurilor se împarte în funcție de cererile celorlalte instituții, în funcție de hotãrârea KAHB.

Banca de Economii, celelalte bãnci și alte instituții nebancare (Institultul de Asigurãri) care compun grupa instituțiilor financiare care participã pe aceastã piațã.

Firmele, societãțile private și indivizii care prezintã la banca centralã o confirmare care atestã deschiderea la o bancã comercialã a unui cont cu suma înghețatã care sã acopere cererea persoanei respective.

La începuturile sale, piața primarã a bonurilor de tezaur nu va include persoanele fizice, ci doar instituțiile financiare mai sus menționate.

Instrumentele financiare care sunt negociate în aceste licitații sunt bonurile de tezaur. La început acestea au fost negociate având o maturitate de 90 de zile, iar în prezent, pe piațã se negociazã bonuri de tezaur cu maturitate de trei luni, șase luni și un an. Inițal aceste bonuri vor fi parțial negociabile deoarece ele puteau fi vândute sau cumpãrate înainte de scadențã doar la banca centralã și în conformitate cu condițiile stabilite de aceasta. Deci, este vorba de o piațã monetarã secundarã limitatã. Crearea acestei piețe, inițial între instituțiile bancare, sub forma unei piețe secundare din piața interbancarã, și pe urmã oferind acces și pentru ceilalți participanți, constituie alți pași de continuare a reformei monetare. În prezent, bonurile de tezaur cu maturitate de 3 și 6 luni pot fi tranzacționate pe piața bonurilor de tezaur, iar cele cu maturitate de 1 an, la bursã.

Bonurile de tezaur sunt emise în forma "book-entry" cea ce presupune ca cumpãrãtorul sã primeascã un certificat care atestã achiziționarea titlurilor respective. Înregistrãrile respective sunt gestionate de banca centralã. Sistemul "book-entry" protejeazã cumpãrãtorul de eventualele pierderi, falsificãri, furt, etc. De asemenea acest sistem face posibil gestionarea datoriei publice cu costuri reduse.

Procedeul de organizare al licitației este destul de simplu. Orice cumpãrãtor potențial prezintã la banca centralã o cerere tip care cuprinde datele de identificare ale prsoanei sau instituției, suma totalã de bonuri care intenționeazã sã cumpere cât și procentul de scont de care dorește sã beneficieze în cazul în care cererea este de naturã concurențialã. Dacã cererea nu este de naturã concurențialã, procentul se stabilește ca medie ponderatã a cererilor satisfãcute (care au întâlnit ofertã) din licitație.

Comisia care conduce licitația aliniazã cererile dupã cum urmeazã:

Banca Albaniei ;

Cererile de naturã neconcurențialã în funcție de data de înregistrare pânã la acoperirea numãrului de titluri alocate pentru aceastã categorie ;

Cererile de naturã concurențialã, în ordine crescãtoare funcție de dobânda cerutã.

Pe baza raportului prezentat de Comisia care conduce licitația, Ministerul de Finanțe ia hotãrârea finalã, iar banca centralã publicã, în mijloacele oficiale de informație, rezultatele licitației.

2.2.2 Sistemul rezervelor minime obligatorii.

În iunie 1992 banca centralã utilizeazã pentru prima datã rezerva minimã obligatorie ca instrument indirect al politicii sale monetare. Toate bãncile aveau obligația sã depunã la banca centralã 10% din totalul depozitelor clienților în lek și în valutã.

În aceastã perioadã instrumentul principal de punere în practicã a politcii monetare rãmâne politica creditului. În aceste condiții politica rezervelor obligatorii nu poate exercita influența sa asupra ofertei monetare prin creșterea suu reducerea multiplicatorului creditului. Cu toate acestea, introducerea acestui instrument prezintã cãteva avantaje deosebite:

În primul rând reprezintã primul pas în procesul de înlocuire a intrumntelor directe cu cele indirecte acestea din urmã fiind apreciate cã rãspund mai bine condițiilor economiei de piațã.

În al doilea rând, prin intermediul rezervelor obligatorii deși banca centralã nu influențeazã în sensul creșterii sau reducerii masei monetare, ea poate influența lichiditatea bãncilor.

În al treilea rând, stabilirea unei rezerve obligatorii a bãncilor care se pãstreazã la banca centralã crește credibilitatea și siguranța depozitelor.

Împreunã cu rezerva minimã obligatorie, banca centralã a stabilit și o ratã a lichiditãții obligatorie legatã de depozitele în valutã. Aceastã prevedere are ca scop evitarea pozițiilor descoperite, ale bãncilor, în valutã. Înițial, în condițiile unui control riguros, aceastã acoperire va fi stabilitã la nivel de 100%. Mai târziu, în iunie 1993, aceastã acoperire se va reduce la 90% în ideea de a încuraja bãncile în activitatea de finanțare a comerțului cu exteriorul cât și operațiile de plasament în bãncile din strãinãtate în vederea îmbunãtãțirii portofoliilor bãncilor autohtone.

Evoluția rezervelor minime obligatorii ale bãncilor la banca centralã în ultimii patru ani este prezentatã în urmãtorul tabel:

Tabel 1 :

Bibliografie :

Banka e Shqiperise: Rapoarte anuale 1993, 1994, 1995, 1996, 1997 ;

Declarații ale guvernatorului BoA ;

Rapoarte statistice.

Banka e Kursimeve: Rapoarte anuale 1993, 1994, 1995, 1996, 1997.

Fatos Ibrahimi: “Probleme te reformimit te sistemit bancar ne Shqiperi ”, Revista Economia dhe Tranzicioni, nr. 2, viti 1994.

Fatos Ibrahimi: “Reformimi i sistemit financiar ne kushtet e tranzicionit te economise shqiptare”, disertacion, Tirane, 1995.

Lavdosh Zaho: “Probleme te qarkullimit monetar”.

Orfea Dhuci: “Roli i bancave tregetare ne economine e tregut te lire dhe sherbimet bancare per klientet, sidomos per bisnesin e imputeve ne Shqiperi”, prezentare, Tirana 1993.

INTRODUCERE

Realizarea operațiunilor specifice băncilor comerciale reprezintă o artă ce presupune o îmbinare de experiență, perspicacitate, inteligență și prudență având drept obiectiv central performanța.

Un element de maximă importanță în desfașurarea activiății bancare îl reprezintă. De aceea ne propunem ca pe parcursul acestei lucrări să tratăm, pe cât posibil politica de dobânzi a băncilor comerciale și influența acesteia asupra performanțelor bancare.

În capitolul introductiv vom prezenta noțiuni de bază ale dobânzii și ratei dobânzii, forme de existență, factori de influență cât și teorii privind structura ratelor de dobândă.

În capitolul II vom prezinta politica de dobânzi în România, începând cu obiectivele și instrumentele politicii monetare a Băncii Naționale a României, continuând cu transmiterea acesteia la nivelul băncilor comerciale.

Cea de-a II parte a acestei lucrări va fi o trecere directă la caz concret, în cea ce privește politica de dobânzi la nivelul Finansbank (Romania)SA, instituție bancară ce a intrat puternic pe piața românească începând cu 2000, prezentând deasemeni dinamica activelor și pasivelor și performanțele acesteia în 2001 și 2002.

În continuare, capitolul IV prezintă pe scurt riscul ratei dobânzii, unul dintre cele 5 riscuri bancare fundamentale și gap-ul ca metodă de gestionare a acestuia.

În final am realizat și analizat, în calitate de angajat Finansbank (Romania)SA un calcul de profitabilitate al unei sucursale Finansbank(Romania)SA pe un client în 2 ani, pe baza operațiilor derulate de firmă prin bancă, observând influența ratei dobânzii asupra performanței acesteia.

CUPRINS

CAPITOLUL I DOBÂNDA SI RATA DOBÂNZII

1.1. Elemente definitorii ale dobânzii…………………………………………………1

1.2. Factorii care influențează nivelul ratei dobânzii………………………………….2

1.3. Structura ratelor dobânzii…………………………………………………………5

1.4. Forme de existența ale dobânzii………………………………………………….9

1.5. Determinanții ratelor dobânzilor pe piață……………………………………….16

1.6. Teorii privind structura ratelor dobânzilor în funcție de scadență………….……22

1.7. Alti factori care influentează nivelul ratelor dobânzilor…………………………26

CAPITOLUL II POLITICA DE DOBÂNZI ÎN ROMÂNIA

2.1. Obiectivele politicii monetare a Băncii Naționale a României…………….……28

2.2. Instrumentele politicii monetare a Băncii Naționale a României………………..29

2.2.1.Operațiunile pe piața monetară (operațiunile de open-market)………………30

2.2.2.Mecanismul scontării si rata dobânzii de referință……………………………34

2.2.3. Rezervele minime obligatorii……………..…………………………………48

2.3. Politica ratei dobânzii în România…………………..…………………………..45

2.3.1. Aspecte generaIe…………..………….……………………………………..45

2.3.2. Nivelul dobânzilor în România………………………………………………47

2.3.3. Transmiterea nivelului dobânzii de la Banca Centrală la băncile comerciale.48

2.3.4. Stabilirea ratei de referintă BIBOR Bucharest Interbank Offered Rate……..51

2.3.5. Dobânda real pozitivă……………………………………………………….52

CAPITOLUL III POLITICA DE DOBÂNZI LA NIVELUL

FINANSBANK (ROMANIA) SA

3.1. Finansbank(Romania)SA.Prezentare generală………………………………….. 7

3.2. Pasivele și activele la nivelul Finansbank(Romania)SA …………………………60

3.3. Ratele interne bancare ale dobânzii………………………………………………67

3.4. Dinamica pasivelor și activelor bancare la nivelul Finansbank(Romania)SA……70

3.5. Performanțele Finansbank(Romania)SA…………………………………………76

CAPITOLUL IV MANAGEMENTUL RISCULUI RATEI DOBÂNZII

4.1. Riscul ratei dobânzii. Factorii care îl determină…………………………………82

4.2. Obiectivele managementului bancar legat de rata dobânzii…………………….84

4.3. GAP – ul ca metodă de gestionare a riscului ratei dobânzii…………………….89

CALCUL DE PROFITABILITATE

Calcul de profitabilitate al unei sucursale Finansbank(Romania)SA pe un client în 2 ani, pe baza operațiilor derulate de acesta prin bancă………………………………..98

CONCLUZII…………………………………………………………………………102

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………….105