Cultura Dintre Societatea de Consum Si Societatea Romaneasca

CUPRINS

=== ANEXA 1 – Transcrierea focus-grupului ===

ANEXA 1

Transcrierea discuțiilor:

Moderator (M): O primă întrebare foarte scurtă, ca de încălzire: Cât de multe lucruri crede fiecare dintre voi că știe despre America? Începeți care doriți, în ce ordine doriți.

AC: Eu cred că știu foarte puține, iar cele pe care le știu sunt niște idei preconcepute.

AD: Nici eu nu știu prea multe, ce știu, știu din povești și din stereotipurile românilor despre America.

CB: Eu le ascult muzica, mă uit la filmele lor, nu știu dacă am citit prea multe din americani, dar, oricum, ce știu e…. și am mai văzut emisiuni.

M: Dar te consideri un om informat în privința Americii?

CB: Mda. Da.

MR: Pot să zic că la un anumit nivel cunosc bine America, dar nu am intrat în legătură cu oamenii aflați în toate ipostazele. Cu toate astea, cunosc oamenii de rând, deci mă consider destul de bine informat în privința Americii.

CU: Ceea ce pot să spun, din propria experiență, ca european, că nu-mi place deloc mâncarea lor, în afară de “dough-nuts”. După părerea mea, se împart în două clase: oamenii de jos și, pe de altă parte, cei foarte specializați, medici, avocați, ingineri, care o duc foarte bine și își permit multe lucruri. Două veri am trăit printre oamenii care nu o duc bine, dar zece zile am stat printre oameni care lucrează în domeniul meu (n.m.: fizică medicală), cu un nivel de trai excelent. Sunt bine informată, dar nu neapărat foarte bine.

RJ: Despre America nu știu decât lucrurile pe care le-am văzut la televizor. Știu mai multe despre istoria lor decât știu ei despre istoria noastră. Am avut puține contacte umane cu americani. Am încercat să aflu de la cei care au fost acolo mai multe detalii despre americani, dar nu consider că am ajuns să îi cunosc foarte bine, deoarece lipsește factorul cel mai important: contactul direct.

AP: Așa cum au spus și fetele, am niște stereotipuri, cum au toți românii care nu au fost în America, dar îmi imaginez că e extrem de diferit față de tot ce se poate vedea în Europa.

M: Fiindcă tot am ajuns la stereotipuri, ele trebuie să se fi format din cauza unor surse de informare nu tocmai fidele realității. Care sunt sursele voastre principale de informare cu privire la America?

AP: Oamenii care au fost și care au povestit cât e de frumos sau cât e de nasol, nu știu,…, McDonald’s, Coca-Cola, Statuia Libertății…(n.m.: formele simbolice centrale, cel mai des ajunse în spațiul românesc)

RJ: E foarte interesant: dintre cei care au fost și cu care am discutat, unii au vorbit frumos, alții nu despre America. Ne-au confuzionat un pic. Au fost niște medii contradictorii.

CB: De la televizor… de la televizor, din media.

AP: Nu ne informăm că vrem să știm despre America, informațiile vin fără să le ceri.

AD: Experiența directă cu produsele. La fel, o parte din profesorii noștri sunt în parte formați acolo, plus rude, prieteni care au plecat. Deci, sunt mai multe surse. Cât privește stereotipurile, acestea au legătură cu media și cu produsele culturale și de consum cu care intrăm în contact.

AC: Eu am acolo rude foarte apropiate și tot ce știu este prin prisma lor, dar aș vrea să merg să mă conving singură. Mama, tata au fost acolo, unchiul și mătușa trăiesc în America.

M: (spre MR și CU, care au fost în America): Gândindu-vă la perioada de dinainte de plecarea în America, în ce măsură vi s-a schimbat imaginea?

CU: A fost visul meu să merg în America, chiar și facultatea mi-am ales-o în funcție de posibilitățile de a merge acolo. Am fost dezamăgită de stilul lor de viață, de foarte multe chestii. Acum încă stau să mă gândesc dacă vreau cu adevărat să trăiesc acolo sau nu, deși în domeniul meu am foarte mari șanse de realizare: să câștig bine, să o duc foarte bine, să-mi permit vacanțe peste tot.

MR: În privința stilului de viață sunt multe lucruri de discutat. Pentru oamenii simpli, stilul de viață e dominat, așa cum poate e și la noi, de lucruri simple, ca de exemplu, televizor sau altele. Cu oameni de genul ăsta am intrat mai mult în contact. Dar presupun că stilul de viață al unui om care are o cultură mai dezvoltată nu depinde atât de mult de locul în care trăiește, nu e dominat de elemente ca McDonald’s, Coca-Cola, așa ca al celorlalți, câtă vreme toată lumea spune că America e o societate de consum, ceea ce așa și este. Cea mai mare societate de consum. El își creează propriul stil de viață, independent de toate chestiile astea.

AC: Depinde mult în ce medii te învârți. Unchiul meu face afaceri acolo și mi-a spus, așa cum ați zis și voi, două clase: cei de foarte jos și cei de foarte sus. Acum, nu știu unde e clasa de mijloc, e ceva interesant de aflat. El mi-a spus clar că e o mare diferență între stilul de viață al celor din clasa de sus și stilul de viață al americanului de rând.

Moderatorul împarte fișele cu imagini și explică participanților cerințele testului.

După câteva minute, se strâng fișele.

M: Haideți să povestim un pic pe marginea rezultatelor. Cel mai puternic ați asociat imaginea Americii cu fotografia Statuii Libertății, urmată de departe de celelalte figuri. Cele mai multe asocieri le-ați făcut cu imaginile-simbol ale Americii, Hollywood, McDonald’s, WTC. De ce ați preferat în așa măsură Statuia Libertății?

AP: E un simbol pozitiv, cel mai frumos „produs” cu care se afișează ei. McDonald’s, de pildă, pot fi acuzați de legătura cu societatea de consum.

RJ: E cel mai important și mai frumos lucru pe care lumea l-a învățat de la americani.

AD: Față de ce au zis ei, adaug doar faptul că alegerea noastră se poate explica și temporal: este primul simbol cu care noi am avut contact, de prin clasa a III-a, a IV-a. Celelalte au apărut mult mai târziu.

M: La începutul discuției aveați păreri echivoce despre America, însă primul lucru la care v-ați gândit acum a fost Statuia Libertății, deci o imagine pozitivă.

AC: Eu am pus McDonald’s…

M: De ce crezi că McDonald’s e mai potrivit pentru imaginea Americii decât celelalte?

AC: Probabil din cauza subiectivismului meu, acum am o viziune negativă asupra Americii. E o perioadă, e posibil să se schimbe….Asta mi-a venit prima dată în minte, asta am vrut să scot în evidență acum. Nu neg valorile americane prin faptul că am ales McDonald’s, dar asta mi-a venit întâi de toate în minte.

CB: Și pentru mine, Statuia Libertății ar fi printre primele lucruri la care m-aș fi gândit, dar am pus WTC pentru că de doi ani și ceva de când s-a întâmplat chestia aia suntem înnebuniți cu… și e interesant că, dacă au căzut două blocuri devine o tragedie mondială, iar dacă Stalin a înfometat 8 milioane de ucraineni, asta se uită. Așa că, totul e în funcție de ce prezinți mai mult. Dacă prezinți obsesiv o imagine cu două blocuri…

M: Dacă ți-aș fi arătat aceleași poze, fără cea cu WTC acum trei ani, ce ai fi ales?

CB: Asta alegeam, Statuia Libertății.

M: MR, ai pus poza 5, cu casa și steagul american și i-ai dat titlul „Mândrie”.

MR: Eu nu am fost în alte țări foarte mult, dar în amândoi anii, în perioada din jurul lui 4 Iulie, dar nu numai atunci am observat cât de mândri sunt americanii. Cel mai mult m-a marcat mândria și mulțumirea lor pentru viața pe care o duc și pentru felul lor de a fi. La un moment dat am întâlnit o comparație între simbolurile americanilor și cele ale francezilor (de exemplu, ce rasă „națională” de câine au fiecare), ce îi reprezintă pe fiecare. E și o tradiție, că americanii nu se prea înțeleg cu francezii. Oricum, mândria asta e o caracteristică a majorității oamenilor de acolo.

M: Tu o vezi ca pe un lucru bun sau rău?

MR: Ca pe un lucru bun.

CU: În orice caz, Statuia Libertății îi reprezintă mult mai bine decât McDonald’s. În loc de McDonald’s, puteai la fel de bine să pui Coca-Cola.

MR: Ei habar n-au cine le-a dat Statuia Libertății și de ce e acolo. Știu doar că există, undeva pe o insuliță și merg să o viziteze. Nu știu dacă le-a fost dăruită după primul sau după al doilea război mondial.

M: Plecând de la un titlu pe care l-a dat unul dintre voi, vreau să trecem mai departe. Ce credeți că e cel mai tipic pentru un american de rând?

MR: Eu am dat titlul ăla, așa că o să încep. Primul lucru pe care l-am observat a fost că ei sunt obsedați de viață, adică să mănânce…și…chestiile astea. Am dat titlul „Tipic american” pentru doamna cea grasă pentru că te întâlnești la fiecare pas cu situații de acest gen. Eu am fost într-un oraș mic. Orice fată pe care o vedeam pe stradă și care arăta cât de cât bine nu era din State, ci venită ori din Anglia, ori din alte țări, într-o tabără… cel puțin în orașele mici, asta e pasiunea lor: să se îngrașe. Fac din asta un scop în viață.

AC: Nu cred că fac un scop în viață, e chiar o tragedie națională

AD: Tipic american aș zice că e Uncle Sam, deși l-am trecut undeva mai departe. Îi caracterizează: calitatea ambalajului, să fie totul ambalat frumos, steril, curat și repede.

AP: Eu îl văd pe americanul tipic ca încercând să petreacă cât mai mult timp cu familia și copiii, de unde și mitul ăsta cu McDonald’s, că mergi cu familia și copiii să îi scoți în week-end. Când ai timp liber îi duci la McDonald’s, apoi îi duci la film, îi îndopi cu pop-corn, le bagi Coca-Cola pe gât la greu. Dincolo de astea, cultul familiei mi se pare că e foarte important pentru ei, deși vorbesc din nou în necunoștință de cauză. De la ideea de familie au plecat și simbolurile astea secundare, ca McDonald’s, copilul care trage de tat-su, „du-mă la McDonald’s!”…

AC: Pentru americani foarte importantă este mărimea, mă refer la produse: toate trebuie să fie mari, dacă se poate en-gros. Ei nu concep să fie ceva în cantități mici, un tub de ceva… trebuie să fie la găleată. La mașini, tot așa: mașinile trebuie neapărat să fie cât mai mari, nu suportă pentru nimic în lume o mașină minionă.

Apoi, e și cultul familiei. Se explică prin faptul că muncesc foarte mult și când le este greu se întorc la familie. Aș mai adăuga, deși e posibil să greșesc dacă generalizez, autosuficiența americanului de rând cu privire la celelalte culturi ale lumii. Nu încearcă să afle prea multe despre alții, nu sunt prea curioși de geografia, istoria celorlalte popoare, asta-i impresia mea, sper să nu greșesc.

AP: Legat de ce a spus AC, chestia cu cantitățile industriale e specifică, în general, societăților occidentale. Și în Franța, Italia, Germania pleacă și își umplu port-bagajul.

CU: Ei mănâncă foarte mult, de-aia își iau cantități așa de mari. Au ciocolată la găleată, înghețată la găleată. Iau ca să le ajungă mai mult timp. Produsele în cantități mici sunt mult mai scumpe. Ca să răspund la întrebare, mie mi se părea că sunt ca niște roboți: pleacă de acasă, se urcă în mașină, ajung la serviciu, un program foarte strict pe care îl respectă ca niște roboți.

RJ: Un lucru important pe care am uitat să îl menționăm e spectaculosul. Am văzut aseară finala Cupei Stanley, unde am observat mai multe lucruri caracteristice americanilor: produse artificiale, prefabricate, familii întregi cu pop-corn și chipsuri. Apoi, cum apare camera pe ei, „five seconds of glory, Mum, I’m here…”. Totul e grandios și filmat ca să pară grandios, păcat că nu am văzut și reclamele lor, de la început la sfârșit, totul e o respirație. De aceea, deși nu-i singurul lor sport național, mi se pare că îi reprezintă cel mai bine: totul e în viteză, jucătorii sunt mari, masivi, tipul lor de învingători, soldatul american, infanteristul ăla rău. Că fusese vorba de roboței: când e cazul, toți fac „wave”-uri d-alea…

Dar să mă gândesc la cel mai caracteristic lucru… rămân la spectacol. Sunt spectacole la scară mară și în Europa, dar parcă au un alt stil, mai rafinat (împreună cu AP).

AP: La ei sunt grotești, mie așa mi se pare. Văd o mare de balene, când mă gândesc la americani.

AD: Ziceam despre viteză. Vreau să adaug și latura pozitivă, din perspectiva celor care fac afaceri. Diferența este enormă între birocrația de aici, unde îți trebuiesc luni de zile până reușești să dai drumul la ceva și felul rapid în care se rezolvă acolo situația. Așa încât rapiditatea care îi obsedează are și aspecte pozitive.

CB: Mi se pare interesant, uitându-mă la documentare vedeam americani obișnuiți care au convingerea că, în vreme de război, țara lor a avut cuvântul decisiv și că au venit și au făcut dreptate. Deci, privesc lucrurile ca într-un basm: noi am învins și ăilalți erau Zmeul.

MR: Am ceva de adăugat: ei sunt foarte mult influențați de televiziune.

CB: Absolut.

MR: De exemplu, o persoană pentru care am lucrat și care nu urmărea posturile americane de televiziune avea o părere foarte proastă despre războaiele pe care le ducea America în afara țării, ca războiul din Irak. Ca să nu mai vorbim de Războiul din Vietnam, care a fost un eșec total, iar acum își dă lumea seama. Ei se cred justițiari, dar până la urmă își dau seama că pierd pe cineva apropiat și nu mai sunt atât de încântați de războaiele lor

CB: Oricum, războaiele astea au avut de fiecare dată susținere din partea americanilor.

MR: Da, dar nu cred că neapărat din partea oamenilor de rând.

INTERMEZZO: fragment din documentarul „Bowling for Columbine”, regia Michael Moore, „The Brief History of America”.

M: Cât de cinstit cu istoria vi se pare M.M. aici? E o prezentare corectă, părtinitoare, cinică…?

AC: Mi se pare plină de umor.

AP: E ca în Southpark. Spune multe despre americanul obsedat de mitul conspirației universale, de terorismul împotriva Americii, după care s-au luat când a început și războiul din Irak. Mi se pare OK. E umoristic, e cinic, e caustic. E o latură bine subliniată, toți înnebuniți, cu pistoale, persecutați, inamici peste tot, ca într-o cetate asediată.

RJ: Da, poate fi o caracteristică prezentă la americani, dar mi se pare că a spune că toată istoria lor se bazează pe teama cetățenilor originari americani mi se pare puțin exagerat. Asta nu înseamnă că teama nu există și nu se manifestă, ca în cazul WTC.

CB: E o caricatură. Și ca orice caricatură, surprinde esența și o exagerează. E genul de caricatură reușită, ca „The Simpsons” sau „Southpark”.

RJ: Povestitorul e un glonț. Singurul personaj fericit și vesel, pentru că își datora existența acestei istorii, prezentate în felul ăsta.

M: Americanii susțin că portul pistolului e un simbol al faptului că își pot ucide conducătorii nevrednici, cel puțin simbolic. Credeți că e un semn al democrației, al unei democrații duse la extrem?

AD: Mi se pare un semn de patologie, de democrație într-o formă patologică. Sau frica ar fi efectul paradoxal al democrației.

RJ: Eu cred că sistemul lor e bolnav, dar nu a fost de la început așa cum zice Moore. S-a îmbolnăvit undeva pe parcurs. Mie unul mi-ar fi frică dacă aș ști că fiecare cu care mă întâlnesc ar putea avea la el o armă.

M: (spre MR și CU) Pe oameni cum i-ați văzut, manifestă frica asta patologică sau nu?

CU: Da, e ceva adevăr aici. Fetele de liceu și de colegiu umblau dacă nu cu armă, cel puțin cu spray paralizant

MR: În Roxbury, la Boston, unde se petrec atâtea crime și asta pare rutină, e normal că oamenii sunt speriați și stresați. Dar dacă stai într-o pădure sau într-o zonă izolată, unde vecinul stă la 2 km, acolo nu se întâmplă nimic ieșit din comun, iar crimele sunt cu totul excepționale. Dar dacă stai în Bronx, trebuie să fii nebun să mergi pe acolo la 12 noaptea, dacă mai ești și alb. Aia ar putea ultima seară din viața ta.

M: După 1989 am început să avem mai multe contacte cu America, am auzit despre „visul american”. Din ce știți voi, din discuțiile cu prietenii sau cunoscuții, cât de mult credeți că se identifică visurile tinerilor români cu visul american?

AP: Depinde ce înțelege fiecare prin visul american. În general, cred că lumea înțelege bani, bani mulți, totul e ieftin, ușor de obținut, găsești de muncă. Asta-i percepția largă. Bănuiesc că o dată ce ajungi acolo nu mai e chiar așa.

CB: Dar e normal să se identifice oamenii cu visul american. Conceptul ăsta a fost făcut tocmai de-asta: cine vine să vadă lucrurile pozitiv, să poată măcar să aibă speranța că o să reușească.

AP: Da, reușită facilă, am mai avut discuții cu oameni care ziceau că acolo nu există discriminare, că ești american, român, țigan, dacă ești bun, reușești. Paradoxal, cu toată istoria lor cu negrii.

MR: Asta așa e. Dacă mergi la o firmă și îți depui CV-ul, nu o să fii discriminat fiindcă ești român. Ba, dimpotrivă, e posibil ca tu să fii ales, tocmai de-aia, ca nu cumva să poată spune cineva că s-a făcut vreo discriminare. E cazul discriminării pozitive.

AC: E cazul și la nivel înalt?

MR: Nu cred.

AP: E o chestie care nu se întâmplă în Franța, acolo oricând un francez va fi preferat unui străin, indiferent de situație, poate fi mai prost, mai slab decât tine ca străin. Naționalism exacerbat. În același timp, sunt și ei recunoscuți că au extras din diaspora marile creiere, valorile, iar mai târziu se mândreau cu ei, ca și când ar fi fost bunul lor național. Avem și noi exemple de români.

MR: Românii însă nu știu că visul american nu se împlinește chiar așa de ușor. Foarte mulți au reușit, deși mie mi s-a spus acolo că foarte multe, cel puțin 50% din afacerile începute eșuează. Se încearcă foarte mult să se facă ceva, orice american încearcă la un moment dat. Își ia o casetă de la super-market, „Cum să-ți pornești afacerea ta de un milion de dolari”, se uită ca un stresat și, gata!, se apucă de afaceri. Foarte mulți eșuează, deși au nivel ridicat de pregătire.

AD: Depinde oricum de la caz la caz cum se percepe visul american. Am două exemple de persoane pentru care a însemnat lucruri total diferite: pentru unul a însemnat bani, iar pentru altul realizare profesională. Ambii au reușit. Un prieten bun a mers acolo strict pentru bani și este foarte fericit, dar pe de altă parte e dezamăgit de stilul american și de cultură, care nu se potrivește cu ce vroia și visa el. Din punct de vedere financiar e foarte mulțumit, încântat și oarecum dependent, îi e foarte greu să se despartă acum și să se întoarcă în țară. Pentru celălalt a însemnat realizare profesională, pentru că acolo ai acces a informație, mult mai mult și mai ușor decât aici.

AP: În definitiv, realizarea profesională înseamnă și bani, că doar nu e ca la noi.

AD: Implică și bani, dar persoana era mai mult interesată de statut și de acces pe scara ierarhică.

AC: O cunoștință plecată în America lucrează la NASA. Nu-i place nici lui stilul de viață, dar s-a hotărât să rămână pentru că ceea ce poate face acolo nu se compară cu posibilitățile din țară.

RJ: Nu știu cum e visul american cu adevărat, dar știu cum e cel de aici, românizat. Îl vedem cumva aparte, nu știu dacă e chiar atât de mult legat de America, ci de imaginea idilică pe care o are fiecare despre America. Atunci visul american înglobează dorințele și visurile noastre, iar America e ales ca decor. Dar nu numai America, ci și Occidentul, Australia. Visul american a devenit un fel de visul din afara României, unde este bine, sunt bani, în primul rând. Nu cred că lumea pleacă în primul rând având în minte conturată lumea pe care o va intâlni, așa ca o lume a visului american, ci pentru bani. Ajuns acolo vede și peste ce a dat.

CU: Și visul meu a fost să ajung în America și când am ajuns am fost dezamăgită, încă de cum am ieșit din aeroport. Zece zile am stat la un prieten și am fost la un institut de tratarea cancerului. Cît am stat acolo, băiatul respectiv, care era un fel de șef, mergeam dimineața la 9 și ne întorceam acasă la 11 noaptea. Eu eram obosită doar fiindcă stăteam și mă uitam și alergam după el pe acolo. Mi-a zis că așa se întâmplă de fiecare dată, dar că week-end-urile le are la dispoziție și își permite să meargă din Pennsylvania până în New York, în 5 ani de zile a reușit să aibă apartament în Manhattan și să vadă Statuia Libertății din apartament. Dar a muncit foarte mult, cu eforturi foarte mari.

CB: Depinde ce îți dorești. Pe mine taică-meu mă înnebunește cu un văr din Chicago care are două mașini, are și soție, are și apartament. El e foarte mulțumit pentru că e uimit că vărul în 4 ani de când e plecat a obținut toate astea, iar el nu le-a obținut nici după 20 sau 30 de ani de muncă fără concedii sau… Eu sunt curios cum e societatea, asta mi se pare mie interesant, iar asta mi se pare decisiv pentru cât de mulțumit mă simt eu acolo, între oameni cu care nu mă identific deloc.

RJ: Visul lui taică-său e incomplet, pentru că el vede numai efectul, nu și prețul plătit.

AP: Asta e un soi de mentalitate balcanică: să nu muncim mult.

CB: Nu-i chiar așa, că taică-meu a lucrat într-o seră comunistă, șef de fermă, stătea câte 12 ore pe acolo și alerga și noaptea după țigani.

AD: Se petrece o modificare a valorilor. Când pleci de aici, ai anumite valori. Când ajungi acolo și vezi ce trebuie să sacrifici ca să îți atingi scopurile, se schimbă valorile. Nu știu care e mecanismul, dar asta se întâmplă.

AP Trebuie luat în considerare factorul cultural. Nu poți pune pe același nivel americanul care lucrează de la 7 dimineața la 11 seara cu românul plecat acolo care lucrează după același program. Într-o țară străină nu poți să identifici străinii cu cei de acolo nici după zece ani de zile. Nu vorbesc să se integreze perfect în toată societatea, asta nici nu poate fi vorba, dar nici măcar parțial, pe grupuri mici.

M: Spuneați mai mulți dintre voi că un punct foarte important în privința visului american este să ai bani mulți, să intri într-un super-market și să îți iei orice.

CU: În America, să ai bani mulți nu înseamnă să îți poți permite să îți cumperi orice. Înseamnă să ai casa ta, să nu stai în chirie, să ai mașina ta și să ai un serviciu care să îți poată asigura toate astea.

MR: Dacă ai casa ta, proprietate personală, înseamnă că ai mulți bani în America.

CU: Visul american al americanilor nu seamănă cu visul american al românilor. Pentru ei chiar nu mai contează că mă duc la magazin și îmi pot cumpăra orice. Oricine își poate cumpăra orice. E atât de banal, a devenit rutină.

RJ: Până la urmă, banul e valoarea supremă a libertății de a cumpăra orice, de a cunoaște, de a avea putere. Nu doar puterea de a-ți cumpăra casă, mașină, mai știu eu ce…, dar chiar mai rău, și oameni. Dacă am fi cinstiți cu noi, ne-am uita și la asta: îi vedem pe alții în jurul nostru, câtă putere le dau banii și ne gândim că nu ne-ar prinde rău nici nouă o asemenea poziție, așa că mă duc dincolo să-mi fac bani.

MR: Știi cum e? Banii în România îi pui sub pernă sau îi pune bunica, iar în America banii circulă. Adică un american niciodată nu o să își facă griji că nu mai are nici un ban, are credit la bancă și că toată viața o să își plătească creditul la bancă. Ei trăiesc din credit, asta e viața lor.

CU: Un șomer în State își permite orice, în termenii noștri, doar pentru că statul îi dă o anumită sumă de bani lunar. Dar nu o să aibă niciodată casa lui, nu o să poată pleca în nici o vacanță, deși poate că mașină îi poate cumpăra, cu 3000 $. Mulți nici nu vor ieși din statul lor, am întâlnit multe cazuri.

M: Noi avem o vorbă fumată, cum că banii nu aduc fericirea, dar, mai zicem, o întrețin. Cât adevăr este aici?

AC: Nu cred că trebuie să fim ipocriți, să zicem că banii nu contează, pentru că e fals. Contează și vedem asta în fiecare zi, dar nu înseamnă că dacă ești plin de bani ești și fericit.

AD: E o condiție esențială, dar nu și suficientă.

RJ: La noi, fără bani ai chiar posibilitatea de a muri de foame. La propriu. Spre deosebire de America, unde nu ți se dă posibilitatea asta. Acolo iei împrumut, până mori, n-ai nici o problemă, mori liniștit. Plătesc nepoții.

M: Ați fost la McDonald’s, ați băut Coca-Cola, vedeți filme americane, ascultați muzică. În ce măsură influențează toate astea viața noastră?

CB: Mie mi-au creat o dependență, muzica lor, mă duc la cinema și mă uit la filmele lor, la un moment dat mi se păreau chiar bizare filmele europene, mai ales când eram mai mic. Acum mă mai duc și la filme europene, dacă vreau să-mi solicite creierul. Înainte le preferam pe alea americane, totul e mai explicit, mai clar, îl omori, ai scăpat de el…

AC: Îl întrebam pe unchiul meu când era în România de ce se uită la filmele astea idioate. Venea de la serviciu și se uita la filmele astea idioate. Și mi-a spus așa: pentru că de dimineața până seara la serviciu sunt stresat și când vin acasă nu am nici un chef să îmi pun creierul la contribuție, să mă obosesc văzând un film de artă și atunci stau și mă deconectez.

MR: Probabil că ține și de cultura americanilor.

AC: Bine, dar unchiul meu e român.

MR: Impresia mea este că europenii au un nivel de cultură mai ridicat decât americanii.

AD: Dar ce ne facem cu eficiența? Că noi suntem culți, bubuim de cultură… dar ei sunt mult mai eficienți decât noi

CB:… dar nu numai ei sunt eficienți. Englezii, ăștia, nemții… nemții sunt cei mai eficienți. Mie germanii mi se par de departe obsesia eficienței.

AP: Da, germanii da, dar eu vorbesc în general de spiritul european. Am fost la o conferință despre România la ceasul integrării europene. Erau invitați francezi, englezi, ziariști, Mircea Toma, tot felul. Era și un american. S-a discutat trei zile, discuții d-alea ONG-iste, „vom face, vom drege…”, ceva despre cum să se eficientizeze procesul jurnalistic, în sensul că ies o turmă de studenți de la jurnalism, dar ei nu știu să scrie o știre. Americanul nu a spus nimic. La sfârșit s-a ridicat americanul și a enumerat simplu, 1, 2, 3, asta trebuie făcut, posibile soluții. A dat niște soluții geniale. Eficiență maximă.

AC: Ăsta a surprins esențialul și nu s-a oprit la toate nuanțele.

RJ: Eu nu aș zice că eficiența ar fi incompatibilă cu cultura. Să-i luăm pe japonezi: ei au și eficiență, și cultură, iar în multe privințe i-au luat chiar și pe americani. Și au făcut toate astea în mult mai puțin timp, din ’45 încoace i-au nenorocit pe americani. Așa că se poate și combinația asta.

CB: Dar în România chestia cu cultura e un mit.

AC: Ne batem cu pumnul în piept cam mult.

CB: La noi, e valabil cel mult la nivelul elitelor, dar nivelul oamenilor de la țară nu găsești așa ceva.

RJ: Putem face diferența aici, în privința culturii, la noi și la americani. Noi zicem că suntem mai culți decât americanii. Am văzut și la meciul de hochei de aseară, de care vorbisem înainte. Am văzut acolo o exteriorizare brutală. Spectacolele lor înseamnă să dea afară totul, să se exteriorizeze cu totul. Muncesc ca nebunii, se distrează ca nebunii, dar nu pot să prezinte un univers interior complex și cult. Poate că aici, noi avem un univers interior mai dezvoltat, fie că suntem țărani, nu elită, fie că am mai terminat o facultate…

M: Puteți da, în puține cuvinte, o definiție a snobismului la români?

AC: Cred că în primul rând prin mărci: îmi cumpăr tricoul ăsta pentru că e de la Kenvelo, nu pentru calitățile lui practice.

AP: Prin imagine, cu ce te afișezi, cu ce ieși pe stradă. Dincolo s-a trecut în extrema cealaltă, nu își mai cumpără tricouri pe care scrie „Adidas”. La noi, orice, dar de import să fie, ni se trage de mai multă vreme chestia asta. Nu o să îmi iau ceva de la „Someșul”, de exemplu, sau de la „Farmec”.

RJ: Uite, chiar mărcile de succes care s-au lansat la noi nu au nume românesc, Jolidon, nume franțuzesc. Dacă îi spunea „Măriuca”, nu cumpăra nimeni. Se consumă în principal mărci, iar dacă se poate, să nu aibă nume românești.

AP: Nici mărcile românești nu înțeleg că trebuie să vină cu ofertă mai atrăgătoare. „Farmec” are în continuare sigla aia de căcat, merg mai departe pe aceleași idei tembele și învechite.

CB: Nu au alte idei.

RJ: Cunosc pe cineva care folosește produse „Farmec”, dar dacă îl întrebi zice cu totul altceva.

AD: Alt caz: cineva a cumpărat cafea vrac și a pus-o în ambalaj de „Jacobs”, ca să servească musafirii.

AC: În același timp, francezii cumpără în draci „Gerovital”. Când merg în Franța duc genți de „Gerovital” pentru cunoscuți. Să fie un snobism inversat în cazul lor?

MR: „Gerovital” are un renume de multă vreme și îl cumpără și pe motive medicale.

Moderatorul face o scurtă recapitulare a celor discutate.

M: O ultimă întrebare: Gândiți-vă la o imagine poetică sau o metaforă care să reprezinte cel mai bine America.

AP: Am văzut două poze pe net: același decor al Parisului, cu Eiffel în fundal. Într-una o gagică super-mișto, franțuzoaică, blugi cu talie joasă, niște chiloței tanga abia se zăreau, un funduleț frumos. A doua, o balenă americană, în niște chiloțoi, imensă și îngropată într-un hamburger cu totul.

RJ: Poza cu Marlboro Country, alături de cea care a apărut în campaniile anti-fumat, cu „second-hand smoke”. Metafora: America produce niște lucruri de care poți deveni dependent. Îți plac, le consumi, dar ai grijă. Le găsești calități, dar te poți arde.

CB: Eu nu mă gândesc neapărat la o imagine metaforică. Mă gândesc la momentele alea de scandal din Jerry Springer, când apar tot felul de ciudați, negri, burtoși. Nu știu, …, parcă e un fel de Babilon. E cel puțin interesant. Întrebarea pe care mi-o pun mai mult mie însumi e dacă mi-ar plăcea să stau între asemenea oameni. Dar nici aici nu îmi prea place.

AD: Mie mi s-ar părea emblematic un steag american în fundal și, în rest tot felul de stereotipuri, hamburgeri, președinți, chestii d-astea. Toate pe fundal de steag.

CU: Ar trebui să fie tot felul de chestii amestecate care să cuprindă și nebunia, și starea de calm. Ceva super-complex, pentru că așa sunt și ei: mulți și diferiți.

AC: Eu văd America ca pe o ciorbă: poate să iasă excelentă sau oribilă. Aburii miros bine, dar nu știi ce e înăuntru. Nu știu pentru că nu am fost încă.

MR: Nu îmi vine nici o metaforă, dar diversitatea lor vine din faptul că au foarte multe posibilități să se exprime, multă libertate să faci orice. Așa că ei aleg să consume cât mai mult. Și orice.

=== bibiliografie ===

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Abric, J.-C. – Reprezentările sociale – aspecte teoretice în Adrian Neculau (coord.) – Psihologia câmpului social – Reprezentările sociale, Polirom, Iași, 1997;

Baron, R. A., Byrne, D. – Social Psychology, ediția a 9-a, Allyn and Bacon, Boston, 2000;

Barthes, R. – Mythologies, Paris, Seuil, 1970;

Barthes, R. – Roland Barthes par Roland Barthes, Paris, Seuil, 1975;

Baudrillard, J.- La Société de Consommation: ses mythes et ses structures (ediția a 4-a), Paris, Denoël, 1979;

Baudrillard, J.- Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj, 1996;

Behr, E. – O Americă înfricoșătoare, Editura Humanitas, București, 1999;

Benewick, R., Green, P. (coord.) – Dicționarul marilor gânditori politici ai secolului XX, traducere din limba engleză de Ligia Caranfil și Catrina-Oana Gheorghiu, Editura Artemis, București, 2002;

Bocock, R. – Consumption, Routledge, Londra, 1993;

Bourdieu, P. – Distinction, A Social Critique of the Judgement of Taste, traducere în engleză de Richard Nice, Harvard University Press, Cambridge, 1984;

Bourdieu, P. – Language and Symbolic Power, traducere în limba engleză de Gino Raymond și Matthew Adamson, Polity Press, Cambridge, 1991;

Codrescu, A. – Teroristul din sine și alte chestiuni – taxonomia imigrantului, traducere de Ioana Avădani, în Dilema Veche, an I, nr. 23, 18-24 iunie 2004, p. 8-9;

Comșa, M. – Despre iluzia clasei de mijloc, în Dilema Veche, an I, nr. 18, 14-20.05.2004, pag. 8;

Craig, P.P. – Democracy and Rulemaking within the EC: An Empirical and Normative Assessment, accesibil pe Internet, la adresa: http://www.jeanmonnetprogram.org/papers/97/97-02–3.html, [10,05,2004];

Dahl, R. A. – Poliarhiile – Participare și opoziție, traducere în limba română de Mihaela Sadovschi, Institutul European, Iași, 2000;

DeFleur, M. , Ball-Rokeach, S. – Teorii ale comunicării de masă, traducere în limba română de Ducu Harabagiu și Cătălina Harabagiu, Editura Polirom, Iași, 1999;

Dogan M. , Pahre, R. – Noile științe sociale – Interpenetrarea disciplinelor, traducere din limba franceză: Nicolae Lotreanu, Editura Alternative, București, 1997

Doise, Willem – Reprezentările sociale: definiția unui concept în Adrian Neculau (coord.) – Psihologia câmpului social – Reprezentările sociale, Polirom, Iași, 1997;

Easthope, A. – Literary into Cultural Studies, Londra, Routledge, 1991;

Even-Zohar, I. – Culture Repertoire and the Wealth of Collective Entities, în Dirk De Geest et al. (ed.) – Under Construction: Links for the Site of Literary Theory. Essays in Honour of Hendrik Van Gorp, Leuven University Press, pp. 389-403, 2000, disponibil pe Internet la adresa: http://www.tau.ac.il/~itamarez/papers/rep-wea.htm, [30.05.2003];

Even-Zohar, I. – Factors and Dependencies in Culture: A Revised Draft for Polysystem Culture Research în Canadian Review of Comparative Literature /Revue Canadienne de Littérature Comparée, vol. XXIV, nr. 1, 1997, p. 15-34;

Friedman, J. – Narcissism, Roots and Postmodernity: the Constitution of Selfhood in the Global Crisis, în Jonathan Friedman (ed.) Cultural Identity and Global Process, Sage, Londra, 1994, p. 336-369;

Fundația pentru o Societate Deschisă & Metro Media Transilvania – Barometrul de Opinie Publică, România, Octombrie 2002;

Fundația pentru o Societate Deschisă & The Gallup Organization Romania – Barometrul de Opinie Publică, România, Mai 2003;

Fundația pentru o Societate Deschisă & The Gallup Organization Romania & Metro Media Transilvania – Barometrul de Opinie Publică, România, Mai 2004;

Gheo, R. P. – Filmele și spectatorii – de la București la Budapesta, în Dilema Veche, an I, nr. 23, 18-24 iunie 2004, p. 11;

Giddens, A. – Beyond Left and Right – The Future of Radical Politics, Polity Press, Cambridge, 1994;

Hattori, M. – Identity and Desire in Consumption: Interaction between Consumers and Industry by the Use of Commodities, disponibil pe Internet la adresa: http://www.geocities.com/Athens/7606/mathesis.htm, [30,05,2003];

Held, D. – Power and Legitimacy, în Held, D. (coord.) – Political Theory and the Modern State: Essays on State, Power and Democracy, Polity Press, 1989;

Hofstede G. – Culture's Consequences: International Differences in Work-related Values, Newbury Park, Sage, 1980;

Ignatieff, M. – Blood &Belonging – Journeys into the New Nationalism, Noonday Press, 1995, apud Sarah Johnstone – Nationalism, Little Flower Academy, UBC Essay Competition 2001/2002 – English Book Prize Winner, disponibil pe Internet la adresa: www2.arts.ubc.ca/essay/2002essays/Nationalism-Johnstone.pdf [10,05,2003];

Innis, H. – The Bias of Communication, Toronto University Press, 1992;

Jhally, S. – Advertising at the Edge of the Apocalypse, disponibil pe Internet la adresa: http://www.sutjhally.com/cv/cv_frame.html, [17,03,2004];

Jodelet, D. – Reprezentările sociale, un domeniu în expansiune în Adrian Neculau (coord.) – Psihologia câmpului social – Reprezentările sociale, Polirom, Iași, 1997;

Joohoan, K. – From Commodity Production to Sign Production: A Triple Triangle Model for Marx's Semiotics and Peirce's Economics, accesibil pe Internet la adresa: http://www.cis.upenn.edu/~sjokim/SCA93.txt, [30.05.2003];

Kellner, D. – Popular Culture an the Construction of Postmodern Identities, în Jonathan Friedman (ed.)- Cultural Identity and Global Process, Sage, Londra, 1994;

Klages, M. – Louis Althusser's "Ideology and Ideological State Apparatuses", note de curs la University of Colorado at Boulder, semestrul de toamnă 1997, accesibil și pe Internet la adresa: http://www.colorado.edu/English/ENGL2012Klages/1997althusser.html, [15,05,2004];

Kolb, D. – The Critique of Pure Modernity, University of Chicago Press, 1986;

Langman, L. – From Pathos to Panic: American Character Meets the Future, în Philip Wexler (ed.) – Critical Theory Now, The Falmer Press, 1991, p. 165-241;

Ledoux J. – The Emotional Brain, Simon&Schuster, New York, 1996;

Lefter, I. B. – Poate fi considerat postcomunismul un post-colonialism?, în Caietele Echinox, editat de Universitatea „Babeș-Bolyai” prin Centrul de Studiere al Imaginarului „Fantasma”, vol. 1, 2001;

Lotman, Y., Uspenskij, B. – On the Semiotic Mechanism of Culture, traducere în limba engleză de Dmitri Segal, în New Literary History, an IX, nr. 2, p.122-147, 1971;

McLuhan, M. – Understanding Media, The Extension of Man, Penguin Books, Toronto, 1991;

Moscovici, S. – La Psychanalyse, son image et son public, PUF, Paris, 1961., apud Adrian Neculau (coord.) – Psihologia câmpului social – Reprezentările sociale, Polirom, Iași, 1997;

Mueller-Nylander, E. – Multiculturalism and Intercultural Communication, notițe de curs și seminar, semestrul de primăvară, 2003, Högskolan för Lärande och Kommunikation, Jönköping, Suedia;

Nicolaescu M. – Consumul – Dialog intercultural, în Caietele Echinox, editat de Universitatea „Babeș-Bolyai” prin Centrul de Studiere a Imaginarului „Fantasma”, vol. 1, 2001, p. 237-240;

Parsons, T. – An Outline of the Social Systems, comentariu disponibil pe Internet la adresa: http://ssr1.uchicago.edu/PRELIMS/Theory/parsons.html, [30,04,2004];

Patapievici, H. –R. – Soluția: discernământul, în Dilema Veche, an I, nr. 10, 19-25 martie 2004, p. 10;

Ricoeur, Paul – The Rule of Metaphor: Multidisciplinary Studies of the Creation of Meaning in Language, traducere în engleză de Robert Czerny, Kathleen McLaughlin și John Costello, Chicago University Press, 1977;

Samovar, L. A. & Porter R. E. – Communication Between Cultures, Wadsworth, 2001;

Saussure, F. – Curs de lingvistică generală, traducere în limba română de Irina Izverna, Editura Polirom, Iași, 1998;

Surdu, L. – Repere metodologice pentru cercetarea de tip focus-grup, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, februarie 2001, disponibil pe Internet la adresa: www.iccv.ro/romana/articole/sescom/2002tineri/Laura%20Surdutineri%20cercetatori.pdf, [10,06,2004];

Swidler, A. – Culture in Action: Symbols and Strategies, în American Sociological Review n. 51, 1986, p. 269-279;

Thompson, J. B. – Ideology and Modern Culture, Polity Press, 1990;

Torres, R. – Image Commodification and the Evolution of Taste: The Case of Food in the Global Cultural Economy, disponibil pe Internet la adresa: http://www.people.cornell.edu/pages/rjt5/image/image.html, [30,05,2003];

Urse, L. – Clase sociale și stiluri de viață în România, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, disponibil pe Internet la adresa: http://www.iccv.ro/romana/studii/teme/2003/urse.doc, [30,05,2004];

Yerofeyev, S. – Youth and the System of Cultural Reproduction, disponibil pe Internet la adresa: http://lucy.ukc.ac.uk/csacpub/russian/yerofeyev.html, [29.05.2003].

=== Capitolul I ===

PARTEA I

Contextualizarea temei. Definirea teoretică a conceptelor

Capitolul I

IDENTITATEA INDIVIDUALĂ ȘI COLECTIVĂ.

CRISTALIZAREA, REPRODUCEREA ȘI CRIZA IDENTITARĂ

Cadrul explicativ al teoriei reprezentărilor sociale

Circumscrierea ariei de studiu a reprezentărilor sociale este de dată relativ recentă, ca de altfel și domeniul de studiu mai larg al psihologiei sociale. Scopul acesteia este acela de a explica fenomenele psihicului uman sub influența definitorie a contextului social în care subiectul își desfășoară existența. Plecând de la analizarea subiectului individual și a celui colectiv al societății în ansamblu, psihosociologia dorește să ofere o formă distinctă fenomenelor de psihologie colectivă, precum opinia publică, reprezentările sociale, stările mulțimii, imitația, contagiunea, emergența liderului în grupuri etc. Intenția declarată a psihologilor sociali este aceea de a căuta să înțeleagă comportamentul individual în situații sociale, i.e. impactul social asupra comportamentului indivizilor și aporturile personale la inițierea și cristalizarea unor fapte sociale. Așadar, o premisă esențială de la care se pleacă e aceea că, dacă societatea are o influență asupra individului, atunci și individul își poate pune amprenta asupra emergenței sau reproducerii unor aspecte ale societății.

Noțiunea de reprezentare socială s-a consacrat pe deplin și a fost pentru prima dată analizată cu instrumente științifice riguroase de către Serge Moscovici, în 1961, redescoperind conceptul durkheimian al reprezentărilor colective. Moscovici oferă o primă definiție a reprezentărilor sociale, situându-le la răscrucea dintre psihologie și sociologie; ele constituie o organizare psihologică, dar și o formă de conștiință particulară a societății, fără a se reduce la nici una din cele două valențe, fiind proprii societății sau culturii respective. Ulterior, dezvoltarea fascinantă a noțiunii, atât teoretic, cât și empiric se datorează în mare măsură tradiției instituite în școlile psihosociologice de limbă franceză, care au produs cercetări fundamentale la Paris, în laboratorul condus de însuși Moscovici, la Geneva (W. Doise, G. Mugny) sau la Aix-en-Provence (J.C. Abric, C. Flament, P. Moliner).

Doise oferă o definiție pe care o preferăm aici grație caracterului său concomitent integrativ (apropie dinamica psihologică de dinamica relațională) și comprehensibil:

“Reprezentările sociale sunt principii generatoare de luări de poziție legate de inserții specifice într-un ansamblu de raporturi sociale și organizând procesele simbolice ce intervin în aceste raporturi.”

Rolul esențial al reprezentărilor sociale în dinamica vieții sociale este tributar funcțiilor pe care acestea le îndeplinesc: (1) Funcția cognitivă, de înțelegere și explicare permite indivizilor dobândirea de noi cunoștințe despre orice elemente noi, stranii sau necunoscute din mediul social sau ideatic și integrarea lor într-un cadru cunoscut, asimilabil și coerent cu sistemul cognitiv cu care operează. (2) Funcția identitară operează pe nivele diferite, după cum permit elaborarea de identități sociale, personale sau grupale gratificante sau ajută la protecția și legitimarea acestora dacă prin anumite evenimente s-ar pune în pericol. (3) Funcția de orientare a conduitelor se referă la faptul că sistemul de reprezentări sociale, ca sistem de predecodare a realității oferă o ghidare anticipativă a comportamentelor și practicilor, dar, în același timp permit a posteriori justificarea anumitor luări de poziție care s-au dovedit dăunătoare echilibrului cognitiv al indivizilor. Abric afirmă chiar că, din această perspectivă, “reprezentarea are ca funcție menținerea și justificarea diferenței sociale (…) și poate să vizeze discriminarea sau menținerea unei distanțe între grupurile în chestiune”.

Studiile aceluiași cercetător francez au validat și dezvoltat normativ și experimental teoria, prin găsirea unui model de funcționare a reprezentărilor sociale. Există un element fundamental al oricărei reprezentări, numit nod central, cel mai stabil dintre toate, care asigură perenitatea în contexte evolutive. Nodul central este elementul prin care se creează sau se reformulează semnificația celorlalte elemente constitutive, dând sens, valoare și unitate reprezentării. Totodată, el este cel care determină natura legăturilor care unesc între ele elementele și, astfel, este nucleul stabilizator și unificator al întregului ansamblu.

Nașterea identității individuale și colective. Repere generale

Încă din modernitatea timpurie, individul a început să se preocupe din ce în ce mai mult de aflarea, statuarea și sublinierea caracteristicilor personale care îl deosebesc de ceilalți membri ai grupului și societății. Omul își percepe identitatea proprie ca pe o legitimare a parcursului său prin lume. Teoreticienii și filosofii care s-au ocupat îndeaproape de aceste aspecte au privit identitatea personală atât ca pe un sine substanțializat sau ca pe o esență auto-reflexivă care să constituie însăși persoana. De la raționalismul cartezian, apoi rațiunea Iluminismului, până la conceptul de ego transcendental la Husserl, identitatea a fost privită ca un construct de esență și substanță, cu o unitate solidă și nesupusă schimbărilor majore și bruște. Nietzsche sau Heidegger au fundamentat non-substanțialitatea sinelui, proiectând identitatea în sens diacronic, ca un proiect existențial de creare a individului-unicat.

Indiferent, însă, de aceste meta-considerații, individul ca subiect al modernității vede identitatea în termeni de recunoaștere duală, care presupune concomitent recunoașterea venită din partea Celuilalt și auto-validarea acestei recunoașteri, așadar identitatea integrând auto-percepția și meta-percepția. Cristalizarea identității se realizează social și cultural prin intermediul statusului și rolului individului în grup și societate, al acțiunilor și evenimentelor sociale la care acesta ia parte, precum și prin sistemul de valori și norme culturale care le engramează și le oferă noi conotații. Identitatea apare prin coroborarea seturilor de elemente constitutive ale acestor dimensiuni. (ca în Fig. 1)

Fig. 1 Schema cristalizării identității în societățile moderne

În epoca modernă, individul se angajează în reflectarea conștientă și inconștientă asupra statusurilor, rolurilor și acțiunilor sociale disponibile pentru sine, asupra posibilităților combinatorice ale lor, anticipând în acest proces și consecințele uneia sau alteia dintre alegerile care se vor manifesta potențial în propria identitate socială. Fie că e vorba de vestimentația arborată în diverse momente ale vieții sociale, de școala pe care o urmează individul sau copiii săi, de religia pe care o îmbrățișează, de gesturile, limbajul și postura pe care le adoptă în diverse circumstanțe sau de detergentul, spuma de ras sau mașina pe care le achiziționează, individul face alegeri care contribuie la formarea propriei imagini de sine și la maniera pe care ceilalți îl privesc pe el.

Influența repertoriului cultural-simbolic asupra identității

O altă abordare, nu neapărat diferită, ci mai degrabă țintită la nivelul societății de consum și mecanismelor de cristalizare identitară asociate acesteia, pune accentul pe interacțiunea simbolică dintre consumator, produsul consumat și sistemul de producție a bunurilor, abordare care se bazează pe premisa că identitatea consumatorului capătă sens prin însuși actul de consum al unui bun sau al altuia. În această lumină, produsele sau serviciile primesc o încărcătură simbolică și culturală proprie, devenind entități simbolice și culturale cu existență bine determinată. Ele au o viață a lor, cu momente de creșteri și descreșteri, glorie și criză, fiind pe rând simpatizate și antipatizate de către potențialii consumatori. Produsele intră în constelații simbolice coerente, integrându-se în sisteme complexe de semnificație care structurează la nivel superior sfera socială. Astfel ele devin unelte operaționale care ajută la organizarea simbolică a vieții, atât la nivel individual, cât și colectiv. Această perspectivă a dat naștere la două paliere de analiză a produselor ca unelte culturale, după cum aceasta se face dinăuntrul sau dinafara sistemului modulator:

– unelte culturale pasive, definite ca proceduri cu ajutorul cărora „realitatea” este analizată și explicată de către indivizi. Acest nivel pleacă de la ideea că „lumea” este de fapt un set coerent de semne care descifrate oferă sensul amplu al acesteia. Analiza hermeneutică bazată pe aceste aserțiuni constituie unul dintre câmpurile de studiu ale Școlii sovietice, apoi estoniene de semiotică a culturii, de la Tartu, prin cei mai cunoscuți reprezentanți ai săi, Lotman, Uspenskij sau Torop.

„Principala sarcină pe care o are cultura este cea de organizare structurală a lumii înconjurătoare. Cultura este un factor structurant și dă naștere sferei sociale în jurul indivizilor, care, asemeni biosferei, face posibilă viața (în acest caz viața socială, nu organică).”

uneltele culturale active, definite ca instrumente cu ajutorul cărora entitățile individuale și colective aleg să rezolve orice situație culturală apărută și, totodată, reușesc să producă la rândul lor situații, în funcție de propriile nevoi culturale și simbolice. Spre deosebire de palierul anterior, uneltele active au mai mult de-a face cu noțiunea de „acțiune”, încercând să ofere legitimitate și coerență acesteia, decât cu simpla înțelegere a arhitecturii simbolice a lumii. Așa cum spunea Swidler, uneltele culturale „se organizează sub forma unei truse de obiceiuri, aptitudini și stiluri pornind de la care oamenii își construiesc <<strategii de acțiune>>”.

Organizarea uneltelor, atât privite ca unelte pasive, cât și active nu este nicidecum întâmplătoare, ci se face după convenții aprobate social și cultural în așa-numite “repertorii” cultural-simbolice. Termenul a fost folosit cu aceeași încărcătură semantică în antropologie, semiotică sau studii culturale. Repertoriul cultural-simbolic presupune două dimensiuni egal importante în oferirea coerenței sale: sintagmatic, el este organizat în seturi de elemente simbolice unitare, care funcționează și sunt înțelese pe deplin doar împreună, în combinații. Criteriul de combinare este dat de dimensiunea paradigmatică, care se referă la relațiile stabilite între acestea, nici unul dintre elemente neputând funcționa ca unități ontologice per se. Prin asocierea cu anumite repertorii cultural-simbolice, grupurile se înființează ca entități culturale, urmând ca existența lor să rămână tributară folosirii acestor repertorii. Cele mai importante două efecte culturale ale acestui fapt sunt coeziunea grupului și diferențierea sa de alte grupuri la nivelul societății.

În scrierile sale timpurii, Jean Baudrillard a oferit instrumente extrem de valoroase pentru explicarea realizării diferențierilor între indivizii umani prin intermediul consumului. Consumul de produse este văzut ca sursa esențială a prestigiului social și a diferențierilor inter- și intra-grupale. Baudrillard afirmă că nevoia de consum al unui obiect nu constituie rezultatul vreunei relații a individului cu obiectul, ci este emanația relației individului cu însuși sistemul de producție a obiectului respectiv. Motorul actului de consum nu e neapărat dorința de interacțiune cu obiectul în particular, ci e dorința de a crea diferență și semnificație socială prin actul de consum. Așadar, relația dintre consumator și obiectul-produs este falsificată și mitologizată îndeosebi prin publicitate, obiectul primind valoare semnificantă în interiorul sistemului cultural-simbolic dat și evoluează sub această formă în sistemul care l-a creat. R. Torres face o paralelă interesantă între produsul-semn al lui Baudrillard și semnul lingvistic în semiotica lui Saussure. Lingvistul elvețian imagina semnul lingvistic ca pe o entitate bidimensională, compusă din semnificant (amprenta sonoră a cuvântului, unda sonoră purtătoare a mesajului) și semnificat (conceptul mental la care semnificantul face referire). La Saussure, legătura dintre semnificant și semnificat este abstractă, arbitrară, neexistând vreo relație intrinsecă între cei doi. În plus, semnul capătă valoare în dimensiunile sintagmatică și paradigmatică, așa cum arătasem mai sus în cazul uneltelor culturale ce compun repertoriul. Produsul-semn se comportă asemeni semnului saussurian: semnificantul este produsul cu caracteristicile sale fizice și chimice obiective, în timp ce semnificatul este imaginea (statusul și rolul social, luxul, gustul, dominația pe care le indică) asociată lui. Achiziționarea unui produs sau a altuia se face ținându-se cont poate mai mult de valoarea semnificantă a produsului decât de valoarea utilitară a acestuia.

Unul dintre cercetătorii care s-au ocupat cel mai atent de studiul formării entităților cultural-simbolice, de pârghiile evolutive pe care acestea le au la dispoziție și, mai cu seamă, de explicarea acțiunilor umane legate de consumul de produse este francezul Pierre Bourdieu. Plecând de la raportarea la aspectele artistice ale culturii, el definește o noțiune esențială pentru cercetările din domeniul studiilor culturale și psiho-sociologice, habitusul:

“Habitusul este simultan o structură care structurează, organizează acțiunile și perceperea acțiunilor, precum și o structură supusă la rândul ei structurării: principiul diviziunii în clase logice cu funcția de a organiza percepția lumii sociale este el însuși produsul asumării și internalizării diviziunii în clase sociale.”

Cu alte cuvinte, arhitectura habitusului presupune o sumă de procese circulare și neconsecutive de obiectivare și subiectivare a acțiunilor și practicilor sociale: în acest proces, structurile obiective produc dispoziții subiective care dirijează spre acțiuni structurate integrate aceleiași structuri obiective inițiale, reproducând-o. Oamenii tind să acționeze în conformitate cu structurile sociale sau cu repertoriile cultural-simbolice asociate acestora, dând naștere la practici care recompun structurile de la care s-a plecat. În lumina celor de mai sus ne putem explica achiziționarea de produse asociate cu gusturile claselor dominante de către indivizii care le aparțin, consolidând în această manieră poziția acestor produse în respectiva structură. În aceeași măsură, consumul acestor produse poate fi perceput de către indivizii nemulțumiți de statusul lor drept mecanismul social cel mai accesibil trecerii dintr-un grup valorizat social inferior într-unul valorizat superior. Această perspectivă ne oferă o viziune conflictuală asupra spațiului de consum, care devine un câmp de bătălie cu armele simbolice puse la dispoziție de către produsele transformate în unelte cultural-simbolice. Consumatorii vor alege spre consum acele produse care corespund habitusului în care sunt integrați sau structurilor spre care aceștia aspiră.

Analiza fenomenelor de creare de identitate individuală și colectivă prin intermediul consumului produselor încărcate simbolic, ca și înțelegerea realității prin grila prezentată mai sus constituie, în opinia noastră, doar o fațetă a problemei, care poate explica numai parțial marea complexitate a proceselor luate în discuție. Pe de altă parte, unii cercetători consideră că studiile consacrate folosirii consumului ca mecanism de creare identitară trebuie să plece, în mod necesar, doar de la perspectiva produsului ca semn sau produs cultural, nicidecum să ia în discuție alte valențe ale fenomenului, precum cadrul teoretic inspirat de științele politice, de studiul ideologiilor, de noțiunea gramsciană, de inspirație neo-marxistă, a hegemoniei sau de disecarea structurilor de putere și a mecanismelor prin care acestea operează. Astfel, orice latură a realității – fie ea socială, culturală sau economică – este construită la nivel semiotic prin exercițiul continuu al semiozei. Nu considerăm această îngustare relevantă pentru studiul acestor procese, o abordare reducționistă riscând să piardă din vedere aspecte foarte importante ale problemei, motiv pentru care vom dedica celorlalte perspective secțiuni aparte.

Publicitatea și rolul său în cristalizarea identităților

În această secțiune vom încerca să relevăm pârghiile prin care publicitatea a devenit probabil cel mai important mijloc de canalizare a energiilor simbolice în societățile capitaliste occidentale și americane, alături de televiziune. De cele mai multe ori, cele două sisteme colaborează sau se suprapun, fiind uneori greu să fie analizate separat și cu mijloace diferite.

O personalitate de prim rang a vieții intelectuale europene postbelice, Roland Barthes, deschidea dezbaterea critică asupra publicității văzută ca element în care se află, în mod frecvent, rezolvarea unor contradicții sociale, prin intermediul producerii de modele identitare sau prin legitimarea ordinii sociale existente. „Mitologiile” sale constituie o lucrare amplă, gândită în două secțiuni: prima, conține 54 de scurte texte jurnalistice, publicate în revista de orientare socialistă Les Lettres Nouvelles, abordând o mare varietate de subiecte. Deși un număr de articole de referă la diverse personalități publice și politice, majoritatea se concentrează asupra diferitelor manifestări ale culturii de masă: film, publicitate, presă, fotografie, mașini, jucării pentru copii, evenimente de peste an (precum Turul Franței, de exemplu) ș.a.m.d. Prin toate acestea, Barthes a arătat că elementele banale ale vieții cotidiene poartă cu sine o multitudine de semnificații cu la fel de multe implicații asupra societății. A doua secțiune o constituie eseul „Mitul în zilele noastre”, un util instrument metodologic care întregește sub acest aspect tabloul pestriț oferit prin textele din prima parte. Eseul nu se dorește un text redactat după rigorile textului științific, ci, așa cum menționează autorul, „teoria mitologiilor este obiect de postfață”. În ciuda acestor carențe, lucrarea este considerată fundamentală pentru studiile culturale contemporane, Anthony Easthope considerând-o „unul dintre textele fondatoare ale cercetărilor culturale moderne”, alături de Culture and Society, a lui Raymond Williams.

Teza centrală care răzbate din ansamblul celor două părți este aceea că ceea ce experimentăm în mod uzual ca fiind „naturalul” nu este decât o realitate iluzorie, construită pentru mascarea cu scop ideologic a adevăratelor structuri de putere existente în societate. Oamenii populează o lume de semne care susțin structurile stabile ale puterii, deși își asumă statutul de „naturale”. Rolul cercetătorului și al studiilor critice este acela de a demasca semnele ca ceea ce sunt cu adevărat, constructe artificiale, determinate istoric, politic și ideologic.

„…dificultatea ar consta în descifrarea multitudinii de motive, alibiuri, aparențe, pe scurt tot ceea ce ține de naturalul social, pentru a face explicit schimbul reglat pe care se bazează procesul semantic și viața colectivă.”

Produsele și publicitatea adiacentă lor sunt demascate în conformitate cu acest crez epistemologic al autorului în mai multe articole. Ia în discuție semnificațiile vinului și mașinilor pentru francezi, uzând din plin de ironie și de marele său talent, în articole pline de savoare jurnalistică. Însă cel mai semnificativ text pentru scopurile prezentei lucrări ni se pare a fi Saponides et détergents, care analizează diferitele abordări publicitare ale campaniilor „Omo” și „Persil”, doi detergenți încărcați simbolic cu semnificații distincte, deși în realitate produsele sunt cvasi-similare, fiind în plus produse de același concern anglo-olandez, Unilever. Publicitatea creează, spune el, imagini alienante ale unui savoir vivre, apanaj al claselor burgheze, pentru toți cei care sunt încurajați să aspire la un asemenea statut; totodată, publicitatea este responsabilă și pentru afirmarea și promovarea „mitului” libertății de a alege.

Deconstrucția teoretică a acestor aspecte o regăsim în eseul din final. Barthes re-citește semiotica saussuriană cu aplicație la sistemele de semne non-lingvistice și articulează ideea unei duble semioze: semnificarea primară și semnificarea secundară. El se centrează asupra acestei dihotomii întrucât mitul se cristalizează în a doua etapă a semnificării. Mitul uzează de semnificația primară pentru a transforma semnul dual astfel creat în semnificantul celui de-al doilea proces de semnificare, în urma căruia se formează al doilea semn:

„…mitul este o limbă… care nu vrea să moară: smulge sensurilor din care se inspiră supraviețuirea insidioasă, degradată, le provoacă acestora o suspendare artificială în care se instalează în largul lui, le transformă în cadavre care vorbesc.”

Barthes face distincția între denotație și conotație. Denotația poate fi definită ca sensul literal, în vreme ce conotația este sensul revelat prin semnificația secundară, în termenii barthesieni, “parazitară”. În acest context, mitul se regăsește la nivelul conotației. În termeni simpli, Barthes susține că lecția ce trebuie extrasă din textul său este aceea că obiectele și evenimentele înseamnă de fiecare dată mai mult decât ele însele, fiind engramate în metasisteme de reprezentare care le adaugă substanță semnificantă.

În spațiul american ne-au atras atenția doi cercetători, interesați de studiul critic al publicității în contextul societății de consum și al postmodernismului. Primul dintre ei, Douglas Kellner, după ce face o scurtă trecere în revistă a teoriilor postmoderne ale identității, trece la analiza minuțioasă a câtorva reclame tipărite apărute la sfârșitul anilor 1980 în Statele Unite. Kellner consideră textele postmoderne privitoare la cultura de masă și efectele sale asupra creării de identitate individuală și de grup ca inconsistente, neunindu-se printr-un fir de legătură și, în consecință de relevanță scăzută. Analiza sa trimite spre o concluzie verosimilă: cultura imaginii în publicitate, citită în cheie postmodernă oferă o sumedenie de poziții pe care indivizii le pot aborda pentru a-și putea structura identitatea. Din acest punct de vedere, diferența esențială față de mecanismele de creare a identității în modernitate este aceea că afluența copleșitoare de variante de identificare dă naștere la identități cu grad ridicat de instabilitate, permanent existând noi și noi structuri identitare emergente. Pe de o parte, spune Kellner, acest fapt poate fi benefic, crescând posibilitățile combinatorice și libertatea de a-și alege fiecare identitatea, pe de altă parte, efectul pervers al situației putând conduce la o dramatică fragmentare sau disjuncție a individului. Autorul nu dorește, însă, poziționarea cercetărilor sale pe o poziție rigidă, punând la îndoială însăși natura postmodernă a unor asemenea constructe identitare. În definitiv, o asemenea teorie ar putea constitui „o îngroșare a caracteristicilor identității privită în modernitate, toată dezbaterea fiind considerată o nesiguranță legată de terminologie, fără efecte relevante asupra analizelor matricilor socio-culturale”.

Al doilea american care a studiat riguros publicitatea în context socio-cultural este Sut Jhally. Mult mai pesimist și revoltat, el consideră că „publicitatea în secolul XX este cel mai puternic și mai susținut sistem de propagandă din istoria omenirii, iar efectele sale culturale cumulate, încă foarte puțin studiate, vor fi responsabile de distrugerea lumii așa cum o știm noi.” În numeroase articole și lucrări, Jhally își argumentează poziția plecând de la teoriile marxiste privind efectele orânduirii capitaliste asupra culturilor și omului în societate, oferind însă și analize interesante pe baza unor studii ale efectelor perverse la nivelul societății americane. Teza centrală a sa este aceea că supraviețuirea unui sistem socio-economic capitalist, producător abundent de bunuri, este imposibilă în absența consumului din ce în ce mai crescut. În acest sens apariția agențiilor de publicitate, într-o formă primitivă, încă de la sfârșitul secolului XIX, este legată de dorința și necesitatea transformării imensei acumulări de bunuri înapoi în bani. Funcția sistemului publicitar este aceea de a crea o nouă cultură în care dorințele și identitățile umane să se contopească cu produsele, care astfel încep să trăiască o viață a lor proprie în lumea consumatorilor. Extrem de interesantă ni s-a părut sintagma „colonizarea comercială a culturii” folosită pentru a critica agresivitatea cu care noua cultură de consum se manifestă în societatea americană.

Fericirea pe care publicitatea susține că oamenii o pot atinge prin intermediul consumului de produse nu este decât iluzorie, unicul scop al unei asemenea aserțiuni fiind același: creșterea continuă a consumului și depersonalizarea indivizilor și grupurilor. În plus, aceasta duce la disoluția societății, oamenii abordând comportamente individualizante, atâta vreme cât reclamele ni se adresează individual, nu ca unor membri ai societății. Astfel se face apel la caracteristici umane precum lăcomia sau egoismul, lăsându-se la o parte virtuțile umane universal recunoscute. În același timp, Jhally constată o marginalizare programatică a reprezentanților „noii stângi”, de sorginte marxistă, atât la nivel politic, cât și cultural sau academic, deși în ultimii ani tot mai multe voci extrem de respectate în mediile universitare s-au aplecat tot mai des asupra studiilor culturale și socio-politice critice.

=== Capitolul II ===

Capitolul II

REPRODUCEREA SOCIO-CULTURALĂ

PRIN INSTRUMENTE IDEOLOGICE

Ideologie și cultură

Definirea conceptului de ideologie este un demers mult mai delicat decât pare la prima vedere, fiind folosit de multe ori în mod greșit sau abuziv. Acest fapt poate fi pus pe seama asumării sale de către mai multe ramuri ale științelor socio-umane sau folosirii sale destul de frecvente chiar în discursul cotidian. De asemenea, ideologicul sau ideologizarea sunt deseori conotate negativ sau critic.

Teoria socială și politică au încercat să definească ideologia plecând de la două perspective diferite. Pe de o parte, ideologia este privită neutru, ca un „sistem de gândire”, „sistem de credințe” sau „sistem simbolic” corespunzând sau aflându-se în spatele acțiunilor sociale și practicilor politice. Urmând această definiție, analistul poate descrie marile curente de gândire și acțiune politică, distingând amprenta uneia sau alteia dintre ideologii sau elemente constitutive ale ideologiei asupra oricărei acțiuni sociale și politice. O a doua perspectivă consideră ideologia ca un concept prea ambiguu, contestat și controversat pentru a mai putea fi adus în discuțiile analiștilor în scopul explicărilor acțiunilor actorilor sociali și politici. Această evitare a conceptului poate proveni dintr-o reticență provocată de recenta cădere a comunismului în Europa Răsăriteană și auto-proclamata legătură structurală a sistemului de opresiune comunistă cu sistemele ideologice de stânga, în special cu marxismul.

Viziunea analistului fenomenelor culturale contemporane, atât de complexe, nu poate nega în nici un caz cu atâta fermitate importanța ideologiilor în formarea și păstrarea anumitor structuri de bază ale culturii și societății, dar nici nu se poate abține de la relevarea aspectelor perverse ale funcționării ideologiilor în cadrul socio-cultural. Dintre concepțiile cele mai lipsite de patimă, subiectivism sau pudibonderie intelectuală ni s-a părut cea a lui J. B. Thompson. El susține că ideologiile trebuiesc analizate cu referire la felurile în care semnificațiile acțiunilor sociale și politice servesc, în circumstanțe diverse, stabilirii și consolidării relațiilor de putere, în mod fundamental asimetrice; ideologia este, în sens larg, „semnificația în serviciul puterii”. Această abordare devine fundamentală în studierea mijloacelor prin care ideologia și formele simbolice asociate contribuie la definirea și menținerea relațiilor de dominare în contextele sociale în cadrul cărora sunt produse, transmise, receptate și, în cele din urmă, reproduse.

Reluând accepțiunea antropologică a lui Geertz asupra culturii, după care termenul trebuie să fie folosit cu referire la caracterul simbolic al vieții sociale, la pattern-urile de semnificare încorporate în formele simbolice tranzacționate în cursul interacțiunii sociale, Thompson subliniază că formele simbolice sunt reunite în contexte sociale structurate care presupun, în plus, relații de putere, forme de conflict, inegalități în distribuirea resurselor etc. Aceste aserțiuni conduc spre concepția structurată a culturii, după care fenomenele culturale pot fi analizate ca forme simbolice în contexte structurate. Analiza culturii ia astfel forma studiului constituirii semnificante și contextualizării sociale ale manifestărilor simbolice de cele mai diverse naturi.

Unul din procesele-cheie care au stat la baza formării și evoluției rapide a societăților moderne industriale a fost mediatizarea culturii moderne, consecutivă rapidei proliferări a instituțiilor de comunicare în masă și expansiunii rețelelor de transmitere. În acest mod, formele simbolice devenite mărfuri sunt disponibile unor tot mai largi categorii de receptori. Înțelegerea acestor procese va oferi un cadru teoretic alternativ în care un concept reformulat al ideologiilor poate juca un rol fundamental. În această lumină, a interpreta o ideologie presupune a explica legătura dintre sensul mobilizat prin forma simbolică și relațiile de dominare la menținerea cărora acest sens își aduce contribuția.

În cadrul mediatizării culturii moderne, formele simbolice ca fenomene contextualizate, sunt produse, ulterior recepționate de indivizi situați în contexte socio-istorice specifice, înzestrați cu resurse și competențe de diverse naturi. Formele simbolice pot purta urmele spațiului socio-cultural sau lingvistic în care au fost produse, la fel cum proveniența geografică a unei persoane poate fi trădată de accent. Contextualizarea socială a formelor simbolice implică faptul că ele pot deveni obiectele unor procese complexe de valorizare, apreciere sau conflict. În cadrul transmiterii culturale a acestor forme simbolice se disting trei aspecte demne de luat în seamă:

folosirea mijloacelor tehnice și a substratului material prin care forma simbolică este produsă și transmisă. Mediul respectiv poate fi comunicarea interumană la nivel de grupuri, de la diade până la grupuri mari, dar de o importanță mai mare, datorită numărului crescut de receptori și eterogenității mai mult decât evidente a acestora, este comunicarea de masă, prin presa scrisă, radio și, mai cu seamă, televiziune. Mediul permite, într-o măsură variabilă, fixarea de conținut semnificant, ca și reproducerea formei simbolice respective;

aparatul instituțional în care se găsește mediul tehnic descris mai sus. Acesta face parte, în general, dintr-un context instituțional mai larg, care include sistemele de producție a formelor simbolice, precum și canalele de difuzare selectivă a acestora;

distanțarea spațio-temporală, văzută ca o pre-condiție a organizării și instituționalizării în modernitate: competența de a coordona acțiuni ale persoanelor distribuite în spațiu și timp, fără pretenția de a se afla într-un raport de comunicare față în față. Dezvoltările tehnologice contractă spațiul și timpul, creând astfel un teritoriu social global. La Thompson, sintagma giddensiană a distanțării spațio-temporale se referă la faptul că transmiterea formei simbolice implică detașarea parțială a sa de contextul originar al producției sale, putând fi vorba atât de o detașare spațială, cât și temporală. Ulterior se va insera în locații spațiale și temporale diferite de cele inițiale, adaptându-se acestora. Astfel, formele simbolice primesc ceea ce s-ar putea numi, în terminologia lui Thompson, o „validitate extinsă”.

După cum se vede de mai sus, rolul mijloacelor de comunicare în masă în răspândirea și legitimarea ideologiilor este esențial. Dacă suntem interesați de studierea mecanismelor prin care sensul ideologiilor servește la menținerea relațiilor de dominare existente, trebuie să examinăm modul prin care formele simbolice ajunse în circuitul mediatic sunt înțelese și însușite de indivizii care, în fluxul rutinei cotidiene, recepționează și integrează mesajele pe care le primesc, precum și dacă și în ce fel mijloacele de comunicare a mesajelor au vreo influență decisivă în acest proces. Două cadre teoretice diferite explică cu instrumentele proprii fenomenele care însoțesc răspândirea socială a formelor simbolice mediate: teoria mediacentrică și teoriile sociocentrice din sfera comunicării, care statuează rolul demiurgic al receptorilor sau al grupurilor de receptori în alcătuirea agendei mediatice, peisajul comunicării de masă nefiind altceva decât o reflectare în oglinzi distorsionate a sistemelor de valori ale acestora.

Cadrul cel mai echilibrat l-am regăsit în metoda hermeneutică a aceluiași autor, care are drept punct de plecare ceea ce el numește „abordarea tripartită” a comunicării de masă. Analiza lui Thompson distinge trei aspecte care trebuie să constituie obiectele de studiu ale cercetătorului în domeniul comunicării, el punând accentul pe ultimul dintre acestea: producerea și transmiterea formelor simbolice, construcția mesajelor mediatice, văzute ca purtătoare ale formelor simbolice și, în cele din urmă, receptarea și adecvarea mesajelor în context socio-cultural.

Ținându-se seama de contractarea spațiului și timpului în modernitate, mijloacele de comunicare moderne au suferit, în mod necesar, o extindere a ariei lor de receptare la nivel global. În contextul expansiunii corporațiilor multi-naționale, multe dintre ele având sediul pe teritoriul Statelor Unite, formele simbolice produse în acel areal socio-cultural au devenit cunoscute în întreaga lume, jucând totodată rolul de vehicule culturale și pentru celelalte elemente cultural-simbolice din repertoriul din care proveneau. Receptorii acestor mesaje sunt, așadar, interpreții mesajelor primite, fiind implicați într-un proces continuu de adecvare a lor în propriul context socio-cultural. Adecvarea trebuie înțeleasă ca un proces activ și potențial critic, un efort de a re-crea sensul mesajelor pe care receptorul le primește, de a se raporta la ele și de a le împărtăși cu ceilalți. Prin aceasta, indivizii se angajează, implicit, dar inconștient, în formarea și înțelegerea de sine și a sistemului său socio-cultural, un proces continuu și repetitiv, prin care indivizii își remodelează granițele propriilor experiențe și își revizuiesc înțelegerea lumii și a sinelui. Trecerea mesajelor ce poartă cu ele formele simbolice prin filtrul ideologiilor îi poate oferi individului posibilitatea de a vedea într-un anumit mod formele simbolice, de multe ori diferit de felul în care producătorul mesajului a avut în intenție. Autorul numește acest proces transformarea interpretativă a informației.

Modul în care ideologiile funcționează și contribuie, prin modelul de mai sus, la perpetuarea ordinii sociale existente este redat prin teoria generală a reproducerii sociale organizată la nivelul statului și asigurată ideologic, enunțată de Thompson plecând de la scrierile unor filosofi și politologi de orientare neo-marxistă, precum Antonio Gramsci, Louis Althusser sau Nikos Poulantzas. În ciuda controverselor legate de numele acestora prin implicarea politică fie ca membri, fie doar ca simpatizanți ai partidelor comuniste din țările lor, valoarea acestor autori în domeniul studiilor culturale critice este indubitabilă, ei constituind inițiatorii noii generații de intelectuali marxiști occidentali. Construcția acestei teorii presupune trei pași:

reproducerea relațiilor sociale existente necesită nu numai reproducerea condițiilor materiale ale vieții sociale (hrană, adăpost etc.), ci și cea a valorilor și credințelor colective;

unele dintre aceste credințe și valori constituie nucleul unei ideologii dominante care, fiind difuzată în interiorul societății, asigură aderarea indivizilor la ordinea socială;

producerea și difuzarea ideologiei dominante este una din sarcinile statului sau ale agențiilor și departamentelor specializate ale statului. În realizarea sarcinilor circumscrise, statul acționează în sensul intereselor pe termen lung ale clasei sau claselor care beneficiază cel mai mult de pe urma relațiilor sociale existente, în alți termeni, în interesul pe termen lung al clasei sau claselor dominante.

Această teorie amintește de modelul democrației elitelor, dezvoltat de Mosca, Pareto și Michels, conform cărora deciziile într-o societate vor fi luate întotdeauna de o minoritate a populației care se află într-un raport de dominare cu majoritatea. Această minoritate constituie elita, caracterizată în principal de o participare politică crescută, de o implicare și un interes care îi îndrituie să aibă cuvântul decisiv în implementarea politicilor pe care le preferă. Totodată, orice alt model de luare a deciziilor, care să implice în mod crescut majoritatea ar fi în detrimentul stabilității și prosperității sociale.

Câteva comentarii se cer a fi făcute pe baza aserțiunilor lui Thompson, cu aplicare la situația de facto a României:

sistemul de valori și credințe colective ale românilor înainte de 1989 este greu de definit în termeni reali atâta vreme cât datele sociologice și antropologice din acea perioadă sunt extrem de puține, cunoscută fiind reticența fostului regim comunist față de științele socio-umane. Putem descrie doar sistemul axiologic în jurul căruia se centra dominarea populației de către regimul comunist, care avea ca nucleu central figura auctorială a lui Nicolae Ceaușescu și tezele politice ale acestuia, care propovăduiau o așa-zisă „democrație populară”, bazată pe demonizarea sistemelor capitaliste de orice natură. Egalitarismul, etatismul și cultul personalității liderului comunist erau principalele puncte care cristalizau acest sistem, constituind nucleul ideologic tare al acestuia. În urma prăbușirii regimului ceaușist, nucleul sistemului nou de valori și credințe îl constituie o serie de termeni generici, universal conotați pozitiv, precum „libertate”, „democrație”, egalitate de șanse”, „egalitate în fața legii”, „suveranitatea statului”, „inițiativă privată” etc. „Capitalismul” a devenit ținta întregului edificiu ideologic și simbolic.

Schimbările structurale politice, militare și geo-strategice care au urmat după evenimentele din 11 septembrie 2001 au afectat și sistemul de referință oficial al puterii de la București. Până în acel moment nu ieșeau în evidență diferențe majore între modurile de raportare ale românilor la America, respectiv Europa Occidentală. Scindările apărute în interiorul Uniunii Europene, cu privire la oportunitatea implicării active în așa-numitul „război împotriva terorismului” și neînțelegerile în această privință cu responsabilii americani au impus României o luare de poziție fermă, de o parte sau de cealaltă. Alegerea Bucureștiului a fost sprijinirea Statelor Unite. Acesta reprezintă, poate, momentul cel mai emblematic după 1989 în care modelul ales pentru luarea unei decizii politice a fost cel al elitelor, luând în considerare faptul că, urmărind părerea majorității, decizia ar fi trebuit să fie contrară. Elita intelectuală și cea politică și-au impus punctul de vedere, încercând o coagulare a ansamblului societății în jurul acestei cauze.

Thompson preia aici una din ideile centrale dezvoltate de Louis Althusser când se referă la păstrarea raporturilor de forțe dintre clasele sociale prin intermediul ideologiilor. În 1965 el, într-o lucrare ce a deschis noi perspective de cercetare în domeniul studiilor culturale și ideologice, observa două mecanisme majore de asigurare a orientării comportamentelor umane urmând o linie comună cu cea a statului și a claselor dominante. În primul rând Aparatul represiv al Statului, cuprinzând serviciile publice, poliția, armata, aparatul justiției, sistemul penitenciar etc. Pe de altă parte, Aparatul ideologic al Statului, care include familia, școala, biserica, sistemul politic, legislația, sistemul de instituții de comunicare de masă, activități culturale și sportive etc. Althusser afirmă că aceste aparate ale statului, ca să păstrăm terminologia sa, contribuie decisiv la păstrarea vie și la propagarea ideologiei dominante (i.e.: ideologia claselor dominante). Diferitele instituții ale statului (ba chiar, am adăuga, instituții private de notorietate publică, precum instituțiile mediatice) sunt privite ca mijloacele ideale prin care ideologia dominantă este produsă și difuzată și prin care se asigură, totodată, organizarea și reproducerea ideologică a relațiilor interumane și a relațiilor dintre ideologia claselor dominante și celelalte ideologii care se manifestă în sistem. În acest fel, subsistemele ideologice secundare și grupurile sociale pe care le descriu sunt redefinite prin raporturile stabilite cu ideologiile dominante, ceea ce în termeni gramscieni se poate numi stabilirea raporturilor de hegemonie ale grupurilor dominante față de grupurile subordonate. Prin impunerea non-violentă a ideologiilor dominante după acest model, se ajunge la un „consens activ” între clasele dominante și cele subordonate, care asigură o oarecare stabilitate la nivelul societății. Aceste considerații sunt viabile pentru a caracteriza starea de fapt din România. Modelul dezvoltat de scrierile lui Gramsci, mai apoi Althusser ajută la deconstruirea mecanismelor prin care s-a format câmpul ideologic din jurul imaginii despre America, care a constituit ceea ce Gramsci ar fi numit „liantul” ideologic al acestei perioade. Sistemele de valori și pattern-urile comportamentale americane au devenit semnificanți pentru indivizii care doresc să-și manifeste atașarea față de acest câmp ideologic, acțiunile politice pentru care se anticipa un consens social scăzut fiind automat incluse, cu ajutorul Aparatului Ideologic al Statului, în același câmp ideologic, indisolubil articulat în jurul reprezentărilor colective despre America și sistemul capitalist.

Valorizarea formelor simbolice în context socio-cultural, structurat ideologic

O consecință importantă a contextualizării formelor simbolice o constituie fenomenul de valorizare a acestora, care cunoaște două forme de manifestare, însoțite în mod curent de forme specifice de conflict. Pe de o parte, valorizarea simbolică este definită ca procesul prin care formelor simbolice li se asociază o anumită valoare simbolică de către indivizii care le produc și receptează. Conflictele asociate au loc în contexte sociale structurate, caracterizate prin asimetrii și diferențe între indivizi și iau forma evaluărilor diferite pe care indivizii aflați pe trepte de status distincte le dau formelor simbolice. Într-o altă dimensiune, valorizarea economică va fi procesul prin care formele simbolice capătă o anumită valoare economică, devenind bunuri, obiecte care intră pe piață fiind cumpărate și vândute contra unui anumit preț. Conflictele apar în aceleași contexte, în care vor exista întotdeauna indivizi capabili și dornici să plătească mai mult decât alții pentru achiziționarea și controlul bunurilor simbolice. Desigur, această clasificare a tipurilor de valorizare are mai degrabă un rol didactic sau analitic, de multe ori cele două forme ale valorizării, ca și conflictele asociate fiecăreia fiind de natură să se suprapună sau să inter-relaționeze. Un anumit grad de valorizare simbolică va hotărî modul în care forma simbolică va fi valorizată economic sau viceversa.

Valorile simbolice sau economice cu care indivizii înzestrează formele simbolice sunt totodată strâns legate de câmpurile de interacțiune umană în care aceste procese au loc. Urmând din nou terminologia lui Pierre Bourdieu, vom defini în mod sincronic câmpurile de interacțiune ca spații ale status-urilor și rolurilor indivizilor în societate, iar diacronic ca seturi de traiectorii sociale urmate în cursul vieții de către indivizi, determinate în mare măsură de volumul și distribuția diverselor tipuri de capital aflat la dispoziția lor, așa ca în tabelul de mai jos:

Fig. 2: Capitalul: tipologia și manifestările sale.

În general, indivizii implicați în producerea și receptarea formelor simbolice sunt conștienți de faptul că acestea fac obiectul procesului de valorizare, deși nu folosesc în mod curent terminologia specifică. Astfel, ei adoptă diverse strategii de valorizare, încercând să potențeze sau să diminueze valoarea simbolică sau economică asociată formelor simbolice, prin aceasta acționând în contextul social asupra propriei sale percepții despre ceilalți, ca și asupra felului în care este perceput de către aceștia. Factorii care contribuie decisiv la alegerea strategiei de valorizare sunt (1) resursele /capitalul la care indivizii au acces și care decid poziția indivizilor în cadrul câmpurilor de interacțiune și (2) relațiile pe care le construiesc cu ceilalți membri ai câmpurilor de interacțiune. Plecând de aici, Thompson construiește o grilă de analiză a strategiilor de valorizare, după cum urmează:

Fig. 3: Strategii uzuale de valorizare simbolică (după Thompson).

Așa după cum menționam, pozițiile indivizilor în câmpurile de interacțiune sunt date de tipul și cantitatea de capital pe care aceștia o dețin în societate. În general, se acreditează o suprapunere între sistemul de clase sociale, așa cum a fost el descris în modernitate, cu clasa de sus, de mijloc și de jos, demarcația dintre ele făcându-se în principal în funcție de venituri, dar și de mediul de viață (urban sau rural), gradul de educație, sisteme de valori adoptate sau chiar comportament electoral. În această lumină, clasa de sus va fi percepută de pe poziție dominantă, celei de mijloc o să îi corespundă poziția intermediară, iar clasei de jos poziția subordonată. Aceste reducții au limitele lor din cel puțin două rațiuni:

Din punctul de vedere al definirii claselor sociale, al criteriilor de demarcație între ele și al caracteristicilor esențiale, se remarcă destul de multă imprecizie. Deși luarea în considerare doar a factorului material-financiar, respectiv al veniturilor, este mai facilă, putând fi folosită cu succes în scopuri didactice, realitatea socială este infinit mai complexă, lăsând loc la numeroase discuții. Adăugând mai multe variabile, vom obține categorii sociale cu un grad de omogenitate din ce în ce mai scăzut, astfel că se ajunge la segmentări succesive ale claselor sociale majore, enunțate mai sus. În acest fel, clasa de mijloc superioară ar putea fi la fel de bine privită ca deținând poziții dominante sau intermediare;

Comportamentele umane cotidiene sunt dependente în mod indisolubil de contextul în care se manifestă. La alegerea unui anumit gest sau acțiune socială concură factorii culturali, politici, naționali, economici, sociali sau demografici. Anumite situații diferite îi vor găsi pe aceiași indivizi poziționați unii față de alții la nivele deosebite, făcând relativ orice demers generalizator.

Situația sistemului de clase sociale în România este în același timp complexă și ambiguă, fapt care se datorează diferențelor majore de organizare și structurare a societății înainte și după căderea regimului comunist. La instaurarea regimului, în 1945, noile structuri conducătoare au impus reformarea întregii arhitecturi sociale, trecându-se de la un sistem relativ clasic și stabil corespondent al perioadei istorice de dezvoltare a României de atunci (i.e.: o țară cu economie preponderent agrară, dar în cadrul căreia se cunoșteau germenii de formare și dezvoltare a industriei), compus dintr-o clasă înstărită, în speță burghezia, o clasă de mijloc, alcătuită din mici burghezi, negustorime, țărani mijlocași, masa țărănimii și proletariatul. Este greu, dacă nu imposibil să definim pentru acea perioadă clasele sociale din perspectiva veniturilor obținute, principalul criteriu de demarcație constituindu-l ocupația. După 1945, noul regim a ales să transforme conceptul de luptă de clasă, până atunci apanajul teoreticienilor și filosofilor, în mesaj pentru mase. Ideologia nu a mai rămas instrument de analiză, grilă de explicare a fenomenelor sociale și politice, devenind brusc unealtă de luptă, care s-a dovedit, cel puțin până în 1964 necruțătoare cu întreaga structură a tinerei societăți românești, zdruncinând-o până în cele mai profunde aspecte ale sale. Primul instrument de formare a noii structuri de clasă a fost etatizarea vieții economice; desființând proprietatea privată, a fost distrus primul fundament al vechii structuri de clasă. Fiind o țară majoritar agrară, măsurile luate în agricultură erau fundamentale pentru noul regim, implicit pentru structura sa de clasă. Prin reforma agrară din anul 1945 s-a limitat proprietatea la 50ha, expropriindu-se proprietățile de peste 50ha (18,8% – respectiv 1,4 milioane ha); din structura de clasă dispar așa-zișii moșieri dar persistă stratificarea corespunzătoare noii structuri a proprietății, deși diferențele sunt atenuate de micșorarea limitei maxime de proprietate admise. Procesul de transformare a clasei țărănești, care a devenit în fapt predominant lipsită de proprietate și o forță de muncă necalificată și executantă, a fost însoțit de o scădere numerică datorită dezvoltării sectorului industrial și a atragerii de forță, ambele în forme specifice perioadei comuniste.

Un alt segment de populație care a fost supus transformării (unele straturi aparținând de proletariat, altele de clasa mijlocie) au fost muncitorii din mica industrie și meșteșugarii. Atelierele meșteșugărești și mica industrie particulară sunt evidențiate în statisticile oficiale în primele două decenii de comunism (cu scăderea considerabilă a sectorului), pentru ca apoi să dispară din statisticile oficiale. Cât privește burghezia (atât cea constituind o anumită formă a clasei de sus, cât și cea aparținând clasei de mijloc) a fost supusă unei epurări prin detenție în cele mai dure condiții în cadrul sistemului concentraționar, epurare legitimată ideologic prin lupta de clasă dusă de proletariat. Toate acțiunile întreprinse au condus spre o omogenizare forțată și nenaturală a populației. Omogenizarea este o componentă intrinsecă a ideologiei comuniste, este un obiectiv al politicii într-un stat cu regim comunist. Iar acolo unde regimul comunist a îmbrăcat forme extreme (cum a fost cazul României), omogenizarea este mult mai vizibilă atât din punctul de vedere al obiectivelor politicii cât și din punctul de vedere al faptului real, astfel încât conturarea unor structuri de clase sociale în România comunistă devine dificil de făcut sau riscantă. Putem spune, totuși, că exista un proletariat (marea masă a populației din noile orașe mici, nou apărute, o bună parte din populația orașelor mari, ca și un procent semnificativ din populația localităților rurale în care se făcuseră cunoscute influențele industrializării) și un segment al țărănimii (alcătuită din majoritatea populației rurale). Acestora li se adăugau intelectualii și membrii de marcă ai Partidului Comunist Român și ai structurilor dominatoare ale timpului (Miliție, Securitate etc.), care aveau un statut aparte, de multe ori deasupra legilor statului.

În procesul de transformare postcomunistă România are anumite particularități. În perioada regimului comunist a existat un înalt grad de etatism și dirijism. România nu a cunoscut etapa socialismului reformat. Căderea regimului comunist s-a făcut violent. În perioada imediat următoare căderii regimului comunist nu au existat proiecte teoretice coerente și credibile pentru transformarea societății. Nici populația nu a fost pregătită pentru transformările care au urmat; în general s-a dovedit că exista la nivelul unei părți însemnate a populației o puternică internalizare a normelor și valorilor comuniste. S-a format o nouă clasă politică formată din membrii fostei nomenclaturi comuniste de rang doi-trei, cei ce aspiraseră să intre în vechea nomenclatură de partid și care aveau funcții minore în organizațiile locale de partid, directori ai întreprinderilor economice, specialiști cu studii superioare și intelectuali care nu avuseseră funcții de conducere și politice semnificative sau deloc, precum și reprezentanți ai vechilor partide istorice din perioada anterioară regimului comunist. Imediat după căderea regimului comunist obiectivul transformărilor a fost confuz. Treptat confuzia și nehotărârea clasei politice s-au diminuat sub presiunea a doi factori: 1) situația reală din economie și scăderea accentuată a nivelului de trai; 2) dorința de integrare în Uniunea Europeană. În România, după 1989, a început un proces de modernizare, modernizarea înțelegând-o ca ansamblul de schimbări și transformări care au loc la nivelul sistemului social și prin care se realizează o raportare la un alt sistem, considerat dezirabil.

În opinia mai multor intelectuali români (Mircea Kivu, Mircea Comșa, Zoe Petre etc.), societatea românească contemporană dezvăluie o structurare in nuce pe cele trei clase fundamentale: de sus, de mijloc și de jos. Sociologul Mircea Comșa, folosind o metodă de definire de tip obiectiv absolut, ajunge la o structură de cca. 2% pentru clasa de sus, 8 % pentru cea de mijloc, restul de 90 % rămânând în clasa inferioară. Această metodă, recunoaște și autorul, poate fi ușor și pe bună dreptate acuzată de „constructivism statistic și de ignorarea laturii subiective a apartenenței de clasă”. Tocmai de aceea, legătura dintre comportamentele sociale și situarea obiectivă pe o treaptă socială sau alta nu poate fi realizată în manieră absolută. Atâta vreme cât comportamentele sociale sunt, în mare măsură acte conștiente, cu rol comunicațional-simbolic, acestea vor fi mult mai mult influențate de auto-identificarea indivizilor cu o clasă socială sau alta. Autopoziționarea se bazează la nivel individual pe intuiția socială a indivizilor, care de multe ori nu îi conduce spre concluzii validate de realitatea obiectivă. Astfel, mulți indivizi se autoidentifică prin apartenența la clasa de mijloc, găsind ușor exemple de alți indivizi care trăiesc fie mai bine, fie mai rău decât subiecții chestionați (40% clasa de jos, 57% clasa de mijloc, 3% clasa de sus).

În privința percepției populației asupra structurării arhitecturale a claselor sociale, majoritatea indivizilor consideră că există o elită destul de puțin numeroasă și o mare masă socială la baza societății. Doar un sfert din populație consideră structura piramidală ca reprezentând cel mai bine realitatea societății românești (v. Fig. 4). Și într-un caz și într-altul, subiecții s-au autopoziționat masiv în clasa de mijloc, cu un mic plus din acest punct de vedere de partea celor care percep structura de clase ca pe o piramidă (v. Fig. 5). Observăm, de asemenea, că o clasă de mijloc dezvoltată este un ideal al românilor, atât din punctul de vedere al dezvoltării lor personale, cât și din perspectiva unei Românii ideale.

Diferențele pânã la 100% reprezintã NȘ/NR

Fig. 4: Reprezentarea arhitecturii structurilor de clasă în România (Sursa: BOP 2003, p. 30)

Fig. 5: Autopoziționarea indivizilor pe scara socială în funcție de reprezentările arhitecturale ale structurilor de clasă (Sursa: BOP 2003, p. 31)

În contextul acestor date oferite de cercetările sociologice, se poate realiza o corespondență între clasa socială în care indivizii se autopoziționează și pozițiile lor în cadrul câmpurilor de interacțiune socială. În cele ce urmează vom discuta strategiile de valorizare a formelor simbolice contextualizate social, nescăpând din vedere compoziția socială intuită de către populație.

Poziții dominante: pe astfel de poziții se autosituează o mică parte din populația României, abia cca. 3%, cei care se consideră a face parte din clasa de sus, dar procentajul poate crește până la 8-10%, dacă îi luăm în calcul și pe cei care s-au poziționat în partea superioară a clasei de mijloc. Aceștia au la dispoziție cantități mari de resurse și capital, în toate cele trei forme ale acestora (material, cultural și simbolic).

Distincția: este strategia pe care indivizii cu poziții dominante o adoptă cu preponderență, în sensul că aceștia caută să se deosebească în maximă măsură de indivizii sau grupurile de indivizi aflați pe poziții inferioare. Astfel, ei atribuie valoare simbolică ridicată produselor rare sau scumpe, care sunt în general inaccesibile celor care dispun de cantități mai mici de capital;

Zeflemisirea: se manifestă printr-o atitudine ostentativ-superioară față de formele simbolice produse de indivizii aflați pe poziții inferioare, acestea fiind privite ca fiind imature, obtuze, anacronice sau de proastă calitate;

Condescendența: este o variantă mai subtilă a zeflemisirii și presupune aprecierea formelor simbolice produse de subordonați cu deferență disimulată sau ironică. Această strategie permite celui care o adoptă să-și reafirme poziția superioară fără ostentație și fără a o declara în mod fățiș.

Poziții intermediare: acestea oferă acces masiv la un anumit tip de capital, dar nu la toate sau oferă acces la toate tipurile de capital dar în cantități limitate, oricum mai scăzute decât în cazul indivizilor plasați în poziții dominante. În această categorie va intra autointitulata clasă de mijloc, în care se pot individualiza două subgrupuri care diferă prin tipul de capital în care excelează: les nouveaux riches, dețin un capital material considerabil, în schimb nu au acumulat capital cultural la un nivel demn de remarcat; pe de altă parte, intelligentsia deține resurse și capital cultural în cantități mari, dar nu și capital material la aceleași niveluri. Desigur, aceste facțiuni vor adopta strategii de valorizare diferite.

Moderația: este strategia preferată de intelligentsia și presupune o valorizare pozitivă a bunurilor pe care indivizii le pot achiziționa. Mai mult decât atât, vor avea valoare mai mare formele simbolice care îi ajută pe indivizi să își folosească mai degrabă capitalul și resursele culturale și să economisească resursele materiale, deținute în cantități limitate.

Pretinderea: majoritatea celor din categoria les nouveaux riches recurg la această strategie care presupune încercarea de autoasimilare cu grupurile de indivizi superiori pe scala socială. Aceasta se face prin adoptarea vocabularului sau a altor elemente comunicaționale ce se încadrează în coduri de comunicare restrânse (accent, inflexiunile vocii etc.), dar și prin achiziționarea de produse de consum devenite bunuri care oferă un capital simbolic semnificativ.

Devalorizarea: este o strategie nu foarte uzitată; se referă la încercarea de discreditare a formelor simbolice produse de grupurile dominante, în primul rând denunțând tocmai caracterul restrâns al codurilor comunicaționale folosite de către producători.

Poziții subordonate: indivizii situați la acest nivel sunt înzestrați cu cantități reduse de resurse și de capital și, în consecință, posibilitățile lor de acțiune socială sunt mai reduse decât ale celorlalte categorii de indivizi. Conform statisticilor prezentate mai sus, aproape jumătate din populația României se află în această categorie, aici incluzându-se clasa de jos, dar putând cuprinde și indivizi situați pe palierul inferior al clasei de mijloc. Thompson definește și în cazul acestor poziții tot trei strategii de valorizare:

Practicalitatea: prin prisma dotărilor reduse cu capital și resurse din toate cele trei tipuri (materiale, culturale și simbolice), indivizii se văd nevoiți să se preocupe mai cu seamă de necesitățile primare, de supraviețuire. Din această cauză, vor atribui mai multă valoare formelor simbolice cu valoare practică și funcțională sporită, în defavoarea celor purtătoare de cantități mari de capital simbolic;

Resemnarea respectuoasă: strategia are la bază premisa că formele simbolice produse de indivizi situați pe poziții superioare dețin în mod consecutiv calități superioare celor produse de indivizii subordonați. Inferioritatea produselor simbolice proprii atrage în același timp o formă de respect pentru formele simbolice văzute ca superioare, dar resemnarea care provine din caracterul inevitabil al acestei inferiorități. Astfel, indivizii valorizează produsele superioare similar valorizării date de cei din grupurile dominante, dar sunt nevoiți să recunoască imposibilitatea de a consuma sau achiziționa acest tip de forme simbolice;

Respingerea: indivizii care adoptă această strategie preferă să respingă sau să ridiculizeze formele simbolice produse de indivizii situați pe poziții superioare în ierarhia socială. În această manieră, indivizii nu țintesc propria ridicare pe scara socială în pozițiile celor pe care îi resping – atâta vreme cât un astfel de scop este total nerealizabil – ci discreditarea și demonetizarea formelor simbolice superioare, încercând astfel micșorarea diferenței dintre câmpurile de interacțiune în privința formelor de capital cultural, dar mai ales simbolic. Un astfel de fenomen, cu implicații extrem de grave la nivelul întregii societăți românești, s-a înregistrat în anul 1990, în cadrul „Mineriadelor”. Cea mai relevantă din acest punct de vedere ni se pare perioada 13-15 iunie, când pe străzile Bucureștiului se puteau auzi scandări de genul: „Moarte intelectualilor!” sau „Noi muncim, nu gândim!”. În același context se poate încadra și fenomenul hip-hop, care a luat o amploare deosebită – de altfel, previzibilă – în România post-comunistă.

=== Capitolul III ===

Capitolul III

FASCINAȚIA SOCIETĂȚII DE CONSUM

ÎN ROMÂNIA

Studiile culturale critice consacrate temei consumului și efectelor sale proclamă o abordare nu atât axată pe global, cât mai degrabă pe localul supus procesului de globalizare prin consum și extinderea corporațiilor multinaționale. În cele ce urmează, ne dorim să găsim factorii care au condus spre alegerea modelului cultural asociat capitalismului nord-american în România de după 1989. Ne vom opri asupra modificărilor identității colective naționale, implicațiile de ordin strict economic neintrând în obiectul acestui studiu. Noutatea aproape absolută a temei în cadrul academic românesc și reacțiile palide ale elitei intelectuale se datorează popularității scăzute pe care o au instrumentele teoretice de analiză a fenomenului în intelligentsia românească, fapt care ne obligă să recurgem în mare măsură la puținele studii din străinătate care au atins, chiar și pasager, problematica Europei Răsăritene în fața noilor date politice și culturale.

Cu toate acestea, un excelent punct de plecare ne este oferit de articolul „Poate fi considerat postcomunismul un post-colonialism?” al compatriotului nostru Ion Bogdan Lefter, în care reia și discută situația post-comunistă a României dintr-o perspectivă aproape exotică, sugerată de un număr tematic al prestigioasei Reviste Canadiene de Literatură Comparată: Europa Răsăriteană trăiește după căderea comunismului o perioadă asemănătoare din multe puncte de vedere situației statelor scăpate de sub ocupația colonială. Pe de o parte, afirmă autorul, perioada comunistă din România nu poate fi asimilată unei perioade de colonizare câtă vreme statele comuniste se puteau bucura de o anumită autonomie, cel puțin prin prisma faptului că și-au păstrat independența de jure și erau conduse de structuri locale. În plus, păstrarea limbilor naționale este un alt argument împotriva adecvării conceptului de post-colonialism la realitățile românești.

Pe de altă parte, se poate afirma cu responsabilitate că dependența politică, economică și culturală a statelor ex-comuniste avea caracteristicile unui sistem semi-colonial. Această situație, perpetuată aproape o jumătate de secol a lăsat o puternică amprentă asupra mentalului colectiv, „cu consecințe insidioase atât ale relației de subordonare față de Centrul comunismului mondial, cît și ale existenței în totalitarism” . De aici provine și reticența, chiar teama manifestată față de Rusia, în ciuda situației economice și militare dezastruoase de acolo, fiind însă vorba de reflexe alimentate zeci de ani la rând, care se estompează doar treptat și cu dificultate. Celălalt pol de forță implicat în „războiul rece”, Statele Unite ale Americii, au preluat în mod automat rolul de supra-entitate protectoare în imaginarul românilor, acest fapt atrăgând după sine și importul de forme și unelte simbolice din noul spațiu de referință. Atâta vreme cât imaginea Uniunii Sovietice, apoi a Rusiei era catalogată și generalizată drept „rea”, cea a S.U.A. trebuia percepută ca „bună”. Această concluzie se poate explica prin prisma cercetărilor din domeniul psihologiei cognitive care au reușit să demonstreze experimental faptul că mintea umană funcționează pe bază de antagonisme care clasifică automat orice percepție în categorii de tipul „bun vs. rău”. Pe baza efectului de halo, această percepție pozitivă în legătură cu S.U.A. se va răsfrânge asupra întregii constelații de simboluri și imagini asociate acesteia, incluzând aici cultura de consum asociată în principal capitalismului de tip nord-american.

Domeniul de studiu al antropologiei culturale deschide o nouă perspectivă, plecând de la clasificările culturilor naționale uzându-se de criterii și dimensiuni valorice diferite . F. Kluckorn și F. L. Strodtbeck au evidențiat diferențele dintre culturi pe baza variațiilor valorilor convențional valabile la nivelul lor. De o relevanță deosebită ni se pare dimensiunea orientării temporale a culturilor, deosebindu-se culturi cu orientare spre trecut (tradiționaliste), spre prezent (orientare ludică, preponderența consumării neraționale a resurselor) sau spre viitor (consum planificat al resurselor, după strategii individuale sau de grup, consum rațional). În multe culturi în care se manifestă structuri socio-economice non-capitaliste (i.e. cazul României înainte de 1989), se observă o orientare culturală spre valori ale tradiției și trecutului, coroborate cu un grad crescut de inter-relaționare a indivizilor în cadrul societății (dimensiunea hofstedeiană a culturilor colectiviste) și cu o raportare crescută a schemelor de dezvoltare individuală la autorități tutelare exterioare sau la modele ale trecutului. La limită, schimbările din 1989 au produs o transgresare a ariei de referință, care a început și continuă să producă schimbări structurale majore în sistemele de raportare ale indivizilor și grupurilor în cultura română. Schemele de dezvoltare individuală tind să se inspire din surse interne, devenind ele însele un indicator al statutului și rolului în societate, un element al identității individuale în cadrul grupului. Totodată, acest reviriment al individualismului este însoțit de o nouă dispoziție a ierarhiei valorilor, care poate fi descrisă prin deprecierea culturii tradiționale locale, percepută ca fiind periferică, și necesitatea identificării, în măsura posibilului, cu modelul cultural dominant euro-atlantic, perceput ca central și modern.

Plecând de la premisa declinului modelului modern al cristalizării identității, preferând pentru noile tendințe globale, contrar scepticismului lui D. Kellner, termenul de definire postmodernă a identității, Friedman oferă o panoramă exhaustivă și verosimilă a peisajului cultural global din perspectiva strategiilor culturale ce au în vedere tema identitară. El definește 4 strategii culturale, după cum urmează:

strategia postmodern-consumistă: prezintă două fațete ale aceleiași strategii. Prima se remarcă printr-o distanțare cinică față de orice fel de identificare, dar, concomitent, o acută și dureroasă conștientizare a lipsei de identitate. A doua ipostază este dependența narcisiacă de afișare prin consum, alegându-se astfel crearea de identitate prin intermediul valorilor semnificante ale produselor;

strategia tradiționalist-religioasă: soluția la declinul identitar este găsită de către individ în angajarea sa într-un proiect superior, în care, deși nu înțelege mecanismele de funcționare, identitatea este clar definită, stabilă și nesupusă la schimbări neașteptate determinate de succesul /insuccesul personal sau alte schimbări exterioare ale cadrului socio-cultural;

strategia „Lumii a Treia”: strategia se bazează pe atragerea capitalului și, totodată a surselor de bunăstare, pe atașarea și dependența ulterioară față de forme superioare de organizare. Aceasta prezintă trei caracteristici definitorii: (1). O ierarhie socială în care consumul ostentativ joacă un rol esențial în stabilirea statutului și rolului social; (2). Orientarea neechivocă spre centru, ca sursă de bunăstare, și spre modernitate, ca grilă de evaluare și legitimare a acțiunilor politice; (3). Strategia militează pentru dezvoltare, însă nu în termenii dezvoltării infrastructurii, ci prin consumul modernității și al produselor asociate, care funcționează ca simboluri ale prestigiului și, în consecință, ale puterii.

strategia „Lumii a Patra”: este strategia „ieșirii” din sistem, a formării sau menținerii comunităților organizate pe baze culturale, auto-suficiente și autonome din punct de vedere politic. De mai multe ori, impunerea acestei strategii se face prin mijloace explicit represive, resping orice formă de modernitate, în special ideea de dezvoltare globală și încearcă să instaureze o ordine socială funcțională pe principiile gnoseologice sau religioase tradiționale. Prezintă tendințe egalitariste. Conducerea este personalizată sub forma unui lider de tip charismatic, ce se autoproclamă Salvator, Mamă sau Tată al poporului său, întruchipându-i toate valorile.

În cazul României, strategia numită de Friedman “a Lumii a Patra”, adoptată până în 1989 sub influențele externe ale factorului semi-colonizator sovietic, a fost schimbată cu strategia “Lumii a Treia”, pe care o adoptăm în ultimii 15 ani. Așa cum precizează și autorul, aceste strategii nu sunt neapărat conștientizate sau programatice, nici la nivel individual, nici supra-individual, deși efectele lor sunt evidente la ambele paliere. Schimbările strategice survenite din motive diverse nu se pot efectua decât cu costuri sociale semnificative și în perioade importante de timp.

=== Capitolul IV ===

PARTEA A II-A

Raport de cercetare

Capitolul IV

STATELE UNITE ALE AMERICII

ÎN REPREZENTĂRILE TINERILOR ROMÂNI –

Tema cercetării de față o constituie America (i.e.: Statele Unite ale Americii) în reprezentările tinerilor români.

Scopul cercetării este aflarea elementelor centrale și periferice ale constelației simbolice alăturate conceptului de America în imaginarul studenților sau tinerilor absolvenți români, sub influența avalanșei de forme simbolice de proveniență americană, apărute, adaptate (cel puțin parțial) și contextualizate în spațiul cultural românesc, precum și efectele comportamentale și atitudinale ale acestor reprezentări.

Ipotezele cercetării:

Reprezentările tinerilor români în privința Americii se manifestă într-un amalgam de imagini contradictorii, pozitive și negative.

Comportamentele și atitudinile românilor au la bază încercări de imitație a comportamentelor occidentale, cunoscute în principal prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

Metoda investigativă aleasă a fost focus-grupul (interviul de grup) moderat de cercetător.

Justificarea demersului investigativ:

Așa cum am mai precizat, la puțin timp după evenimentele din 1989, societatea românească resimțea din plin nevoia redimensionării și redefinirii majorității elementelor constitutive ale structurii sale, de la sistemul de ierarhii sociale, înțelegând aici inclusiv criteriile de accedere simbolică spre un nivel superior, până la constelațiile de norme și valori pe care se construiește un ansamblu societal. Vechile structuri și axiologii, impuse abuziv în cei aproape 50 de ani de comunism, au fost sistematic demitizate la toate nivelurile vieții sociale. Găsirea unui model de urmat a constituit un excurs în imaginarul colectiv, până în perioada imediat următoare instaurării regimului comunist, construindu-se destul de repede o nouă constelație simbolică și mitologică, bazată fundamental pe imaginea Occidentului prosper și, mai ales, pe cea a Americii.

Dacă în primii ani reprezentările colective ale Americii se fundamentau aproape în exclusivitate pe frânturile de informații primite prin mass-media, în următorii ani tot mai mulți români au ales fie calea emigrării în Occident sau America, fie munca sezonieră, profitabilă din punct de vedere financiar. Programele de tip “Work&Travel” au devenit în ultimii 5 ani un subiect comun pe agenda de discuții a studenților români, mulți dintre ei alegând să-și petreacă vara într-un mod pe care îl văd totodată util și plăcut. Utilitatea acestui program se regăsește atât în plan material, prin câștigarea în timp scurt a unei sume apreciabile de bani, fapt imposibil în actualul ansamblu al pieței muncii din România, cât și în plan cultural, prin lărgirea paletei de cunoștințe culturale și simbolice a celor în cauză. Programele “Work&Travel” au devenit un fenomen socio-cultural important pentru formarea unei imagini cât mai fidele a tinerilor români cu privire la America, prin contactul direct al beneficiarilor acestor programe cu cultura americană și prin discuțiile acestora cu prietenii și cunoscuții, după întoarcerea în țară.

Precizări metodologice:

Criteriile de selecție a participanților: Participanții la focus-grup au fost studenți în ani mari sau proaspăt absolvenți, având drept principală caracteristică comună proveniența din același mediu universitar. Cei șapte tineri au fost selectați în urma completării unor chestionare în care li se cerea, pe lângă informații sumare de factură socio-demografică (vârstă, sex, facultatea de proveniență, ocupația părinților), enumerarea primelor șapte cuvinte /idei care le vin în minte când se gândesc la America. Mai mult, dintre cei șapte participanți, au fost selectați doi care au participat de câte două ori în programe „Work&Travel”, aceștia cunoscând mai bine contextul cultural american, din proprie experiență, nu doar prin medierea mijloacelor de comunicare în masă. În acest fel, am obținut omogenitate, însă suficientă varietate pentru a avea opinii diversificate și constructive.

Numărul de șapte participanți se încadrează în limitele creditate ca optime pentru o astfel de cercetare: 6-10 persoane. Pentru un număr mai mic de subiecți e posibil ca informațiile obținute să fie insuficiente și superficiale, în vreme ce un număr mai mare de 10 (după alți autori, 12) subiecți atrage după sine scindarea majoră a grupului în hiperactivi și timizi, moderatorul neavând timp să-i provoace la discuții pe cei din urmă.

Vârsta apropiată dintre moderator și participanți și faptul că provin din același mediu universitar a favorizat stabilirea unui climat de încredere reciprocă și a facilitat discuțiile, eliminând factorul inhibitiv și contribuind la acceptarea moderatorului ca o persoană obiectivă, care nu a impus o tentă rigidă discuției. Chiar prin tema aleasă, o mare strictețe sau rigiditate ar fi impietat la bunul mers al conversației și ne-ar fi privat de obținerea unor informații relevante.

Cât privește impulsul motivațional al participanților, întrucât cel financiar (cel mai atrăgător, de altfel) a lipsit, am mizat în principal pe curiozitatea participanților, pe dorința lor de a ajuta și pe egocentrism („am fost rugat să particip, deci părerea mea e importantă”).

Participanții la focus-grup au fost:

– AC, Studii Europene, an IV, 22 ani, Râmnicu Vâlcea;

– AD, Psihologie, an IV, 22 ani, Buzău;

– AP, Științe Politice, an IV, 23 ani, Roman;

– CB, Psihologie, an IV, 22 ani, Ploiești;

– CU, Fizică, an III, 21 ani, Dej;

– MR, Chimie, an IV, 22 ani, Bistrița;

– RJ, absolvent Jurnalism, 2003, 24 ani, Făgăraș.

Condițiile de realizare a focus-grupului: cercetarea s-a desfășurat într-o încăpere de dimensiuni reduse, pentru a nu inhiba participanții, care au fost plasați în jurul unei mese ovale, fapt care a facilitat contactele vizuale și a fluidizat discuția. Moderatorul a avut cu participanții o discuție preliminară de 8-10 minute, pentru a se familiariza unii cu alții și pentru a-i introduce în atmosfera unei conversații nu foarte formale, dar care impunea, totodată, o abordare serioasă și lucidă a problemei. Regulile de bază ale focus-grupului au fost prezentate participanților în cuvântul de bun venit al moderatorului: ”Discuția care va urma face parte dintr-un proiect de cercetare științifică. Vă rog să participați la această discuție, fiecare vorbind pe rând, pentru că, dacă două sau mai multe persoane vorbesc în același timp, pe casetă nu se va putea distinge decât un zgomot nedefinit. Această discuție va fi înregistrată deoarece nu dorim să pierdem nici unul dintre comentariile voastre, care ne vor fi de mare folos în cercetare. Puteți spune orice, vom ține seama atât de părerile pozitive, cât și de cele negative. Trebuie să adaug că, în această discuție fiecare e liber să-și spună orice fel de părere, fiecare dintre voi fiind dator să respecte opiniile celorlalți, chiar dacă uneori nu le veți împărtăși. De asemenea, vă asigur că discuțiile care vor avea loc aici sunt strict confidențiale, iar rapoartele ulterioare nu vor conține numele voastre, ci doar inițialele. Discuția va dura aproximativ o oră și jumătate”.

Ghidul de interviu (vezi Anexa 2): constituie instrumentul principal de prezentare a întrebărilor de către moderatorul focus-grupului. În cazul de față, acesta se prezintă sub forma unui traseu secvențial în care alternează întrebările cu momentele non-interogative, precum completarea unor fișe de către participanți și vizionarea unui fragment din documentarul “Bowling for Columbine”, regia Michael Moore. După scurta auto-prezentare a participanților, întrebarea de deschidere referitoare la gradul de informare al participanților în legătură cu America, are rolul de a “sparge gheața”, de a iniția comunicarea, de a-i acomoda pe subiecți cu contextul discuției și de a-i ajuta să se cunoască între ei. Întrebările de trecere care au urmat (II.b. și II.c.) au avut menirea de a îndrepta conversația pe drumul deja deschis prin întrebarea de deschidere, permițând participanților să privească problema într-un context mai larg.

Prima întrebare cheie a fost introdusă de prezentarea fișelor de lucru, pe care subiecții urmau să le completeze. Fișele (vezi Anexa 3) cuprind 9 imagini pe care participanții erau rugați să le ordoneze de la 1 la 9, prima, care primea 1 punct, fiind cea despre care credeau că se poate asocia cel mai slab /puțin cu imaginea lor despre America, iar ultima, care primea 9 puncte, fiind cea despre care credeau că se poate asocia cel mai puternic /mult. De asemenea, participanții au fost rugați să găsească un titlu sau o idee pentru fiecare fotografie. După completarea și colectarea fișelor, moderatorul a realizat clasamentul celor 9 imagini, în ordinea în care subiecții au considerat că acestea sunt legate de reprezentările lor privitoare la America, inițiind o discuție pe marginea acestor rezultate și a titlurilor care le-au fost date fotografiilor.

Fotografiile reprezintă: 1. peisaj din Marele Canion, în care se observă statuia unui cow-boy; 2. o femeie obeză; 3. Turnurile Gemene de la World Trade Center, în flăcări; 4. logo-ul de la McDonald’s; 5. o vilă cu un steag american desfășurat de la balcon; 6. un tânăr căzut peste inscripția „Say no to drugs!”; 7. Statuia Libertății; 8. Uncle Sam; 9. Hollywood.

Scurtul intermezzo de trei minute în care s-a prezentat fragmentul „A Brief History of America” din documentarul lui Michael Moore a prilejuit verificarea și scurta recapitulare a informațiilor culese până în acel moment.

Următoarele întrebări au vizat percepția subiecților față de „visul american” și felul în care este acesta văzut de către români. De asemenea, s-a discutat despre consum și comportamente de consum în România și Statele Unite. După o nouă recapitulare a celor spuse, discuția s-a încheiat cu cerința moderatorului, adresată fiecărui subiect, de a găsi o metaforă sau o imagine care să reprezinte cel mai bine imaginea fiecăruia despre America.

Sumarul cercetării

În cele ce urmează voi realiza o trecere în revistă secvențială a celor mai importante aspecte relevate prin discuții, menținând scheletul ghidului de interviu.

Gradul și sursele de informare:

În afara celor doi subiecți care au participat la programele „Work&Travel”, cunoscând astfel Statele Unite prin propria experiență, ceilalți subiecți nu s-au declarat bine informați în legătură cu tema. Principalele surse de informare a lor sunt mijloacele de comunicare în masă, în primul rând televiziunea. CB și AD au oferit o enumerare mai amplă și mai relevantă pentru studențime și tineret, în general, adăugând producțiile cinematografice și muzicale, documentarele privind aspecte ale vieții americane, contactul direct cu produsele culturale, simbolice sau de larg consum provenite de acolo, precum și experiențele academice ale profesorilor lor, care au studiat în Statele Unite.

O altă sursă importantă o constituie prietenii și cunoscuții care trăiesc în S.U.A., incluzând aici studenții reveniți în țară după programele sezoniere. Așa cum sublinia și RJ, aceste surse riscă să distorsioneze prin receptarea subiectivă a contextului socio-cultural american:

RJ: E foarte interesant: dintre cei care au fost și cu care am discutat, unii au vorbit frumos, alții nu despre America. Ne-au confuzionat un pic. Au fost niște medii contradictorii.

Elementele centrale ale reprezentărilor despre America:

Dintre fotografiile cuprinse în fișele oferite subiecților spre analiză (vezi Anexa 3), două surprindeau aspecte predominant valorizate negativ (fotografia 2, cu femeia obeză și fotografia 6, cu tânărul consumator de droguri), în vreme ce altele două prezentau simboluri preponderent valorizate pozitiv (fotografia 7, cu Statuia Libertății și fotografia 5, cu peisajul idilic cu casă). Celelalte fotografii selectate prezintă elemente sau evenimente asupra valorizării cărora de către subiecți era dificil să facem predicții: fotografia 1, cu peisajul din Marele Canion, fotografia 3, cu Turnurile Gemene în flăcări, fotografia 4, cu logo-ul McDonald’s, fotografia 8, cu Uncle Sam și fotografia 9, cu Hollywood-ul. Iată o sinteză a rezultatelor obținute (vezi și Anexa 3):

Fotografia reprezentând Statuia Libertății a însumat cel mai mare punctaj, 55 de puncte, fiind cel mai puternic asociată cu imaginea subiecților despre Statele Unite ale Americii. Elementul central la care aceasta face referire, libertatea, constituie un concept general, universal valorizat pozitiv, care, alături de cel al democrației, este printre cele mai mediatizate forme simbolice ale modernității. Din discuții se poate observa o relație de influențare biunivocă între conceptele de “libertate” sau “democrație” și repertoriul cultural-simbolic asociat Americii: aceste concepte definesc America în ceea ce are aceasta mai specific, dar în același timp, reprezentările subiecților referitoare la conceptele aduse în discuție includ elementul „America” în apropierea nodului central de reprezentare.

AP: E un simbol pozitiv, cel mai frumos „produs” cu care se afișează ei. (…)

RJ: E cel mai important și mai frumos lucru pe care lumea l-a învățat de la americani.

O explicație interesantă pentru asocierea cu Statuia Libertății o oferă AD:

AD: Față de ce au zis ei, adaug doar faptul că alegerea noastră se poate explica și temporal: este primul simbol cu care noi am avut contact, de prin clasa a III-a, a IV-a. Celelalte au apărut mult mai târziu.

Pe poziția a doua, cu 43 de puncte, s-a clasat fotografia care înfățișează Turnurile Gemene de la World Trade Center în momentul celui de-al doilea impact. Singurul subiect care a ales această imagine ca fiind cea mai puternic asociată cu S.U.A. a fost CB, care și-a motivat alegerea prin prisma bombardamentului mediatic din perioada următoare evenimentului de la 11 Septembrie:

CB: Și pentru mine, Statuia Libertății ar fi printre primele lucruri la care m-aș fi gândit, dar am pus WTC pentru că de doi ani și ceva de când s-a întâmplat chestia aia suntem înnebuniți cu asta și e interesant că, dacă au căzut două blocuri devine o tragedie mondială, iar dacă Stalin a înfometat 8 milioane de ucraineni, asta se uită. Așa că, totul e în funcție de ce prezinți mai mult. Dacă prezinți obsesiv o imagine cu două blocuri…

Desigur, extrem de intensa mediatizare a momentului nu poate fi pusă la îndoială, însă importanța militară și economică a acestuia, la nivel global, ca și statutul de mare centru al lumii comerciale și financiare pe care WTC îl avea înainte de evenimente, pot constitui motive destul de întemeiate pentru ca subiecții să asocieze puternic fotografia cu ansamblul reprezentărilor despre Statele Unite.

La distanță de doar un punct (42 de puncte) se situează logo-ul McDonald’s. Marele lanț mondial de restaurante fast-food constituie o țintă preferată a militanților anti-globalizare din întreaga lume, exemplul cel mai cunoscut fiind mișcarea condusă de José Bové, în Franța.

Atât în timpul discuțiilor, cât și luând ca punct de plecare titlurile găsite de subiecți pentru logo-ul McDonald’s, constatăm o puternică valorizare negativă a brand-ului de către participanți. Desigur, nu se pot trage concluzii generalizante, dar principalele asocieri ale lanțului fast-food american se fac cu societatea de consum și cu mâncarea de calitate îndoielnică, numită și „junk-food”, găsită responsabilă pentru obezitatea, percepută generalizată, în America: „Mâncare pentru obezi”, „Cauza principală a existenței grasei de la 2” (titluri date de AD și MR logo-ului McDonald’s)

Legăturile simbolice dintre brand-ul McDonald’s și societatea de consum de sorginte americană nu sunt nicidecum măgulitoare pentru nici una dintre constelațiile simbolice coagulate în jurul celor două forme simbolice, iar asocierea de tărie relativ mare cu America și valorizarea negativă a brand-ului aduce o relativizare și o echilibrare a valorii pozitive pe care a atras-o Statuia Libertății și conceptele asociate.

În privința anticonsumismului de care se poate vorbi în cazul participanților, trebuie spus că ținta criticii lor nu este diversitatea și abundența ofertei de bunuri de pe piață, fie că ar fi vorba de bunuri de larg consum sau de bunuri simbolice, ci pofta insațiabilă cu care indivizii achiziționează și consumă: „Big fucking family eating like pigs” (titlu dat de către AP logo-ului McDonald’s). În aceeași ordine de idei se poate înscrie și opinia lui Horia-Roman Patapievici, declarat susținător al capitalismului, care nu ezită să exprime același lucru:

Nu ideea de a produce bunuri diverse pentru a fi consumate ad libitum este greșită (dimpotrivă, aceasta este o idee foarte bună!), ci faptul că exigențele noastre sunt atât de mediocre, încât credem că sensul vieților noastre stă în satisfacerea nelimitată a unor nevoi care ar trebui să fie, în principiu, limitate. Pentru mine, nu capitalismul este problema consumismului (cum cred anti-consumiștii), ci abandonarea exigențelor superioare.

Fotografia reprezentând Hollywood-ul s-a clasat a patra, cu 38 de puncte. Subiecții s-au declarat spectatori destul de fideli ai producțiilor cinematografice hollywoodiene, admițând totodată calitatea artistică discutabilă a acestora. În mai multe rânduri discuția a deviat spontan înspre acest subiect, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că rolul filmelor americane în formarea bagajului cultural al tinerilor români este extrem de important:

CB: Mie mi-au creat o dependență, muzica lor, mă duc la cinema și mă uit la filmele lor, la un moment dat mi se păreau chiar bizare filmele europene, mai ales când eram mai mic. Acum mă mai duc și la filme europene, dacă vreau să-mi solicite creierul. Înainte le preferam pe alea americane, totul e mai explicit, mai clar, îl omori, ai scăpat de el…

Invariabil, agenda cinematografică a majorității românilor se adaptează în funcție de producțiile americane de proveniență hollywoodiană, majoritatea desfășurându-se după scheme simple și comprehensibile de dezvoltare a subiectului și cu artificii tehnice sau artistice devenite clișee. Spre exemplu, clasamentul filmelor după numărul de spectatori și încasări în săptămâna 7-13 iunie 2004 cuprindea, în primele 26 de locuri, 22 de filme americane, ceea ce spune enorm de multe lucruri despre gusturile cinefililor români.

Filmele și televiziunea, în calitatea lor de mijloace de comunicare în masă cu o largă răspândire și accesibilitate, constituie principalele surse de informare ale participanților în legătură cu America. Aceste informații care ajung pe canale cu scop preponderent de divertisment au fost privite de către participanți ca inevitabile și omniprezente:

AP: Nu ne informăm că vrem să știm despre America, informațiile vin fără să le ceri.

Deși răspunsurile nu se pot generaliza, privind rezultatele Barometrului de Opinie Publică, realizat de Gallup Romania în mai 2004 confirmă televizorul ca principala sursă de informare a românilor, 76 % dintre respondenți declarând că se uită zilnic la televizor. În condițiile în care producțiile hollywoodiene dețin o pondere importantă a filmelor programate pe posturile românești de televiziune, se poate trage concluzia că produsele culturale americane au o importanță mare în formarea reprezentărilor colective ale românilor cu privire la America, constituind totodată repere atitudinale și comportamentale pentru mulți telespectatori.

Fotografia reprezentând o femeie obeză se situează pe locul al 5-lea, cu 32 de puncte. Subiecții văd obezitatea ca pe un flagel național în Statele Unite, cauzele principale ale bolii fiind alimentația nesănătoasă și societatea fundamentată pe consum:

“Efecte McDonald’s. Americanul de rând îmbuibat și cretin: fucking retard” (titlu dat de AP fotografiei)

CU: Ei mănâncă foarte mult, de-aia își iau cantități așa de mari. Au ciocolată la găleată, înghețată la găleată. Iau ca să le ajungă mai mult timp. Produsele în cantități mici sunt mult mai scumpe.

MR (unul dintre subiecții participanți doi ani la rând în programe de tip ”Work&Travel”) consideră chiar că obezitatea ar fi o caracteristică tipică pentru americani:

MR: … Primul lucru pe care l-am observat a fost că ei sunt obsedați de viață, adică să mănânce… și… chestiile astea. Am dat titlul „Tipic american” pentru doamna cea grasă pentru că te întâlnești la fiecare pas cu situații de acest gen. Eu am fost într-un oraș mic. Orice fată pe care o vedeam pe stradă și care arăta cât de cât bine nu era din State, ci venită ori din Anglia, ori din alte țări, într-o tabără… cel puțin în orașele mici, asta e pasiunea lor: să se îngrașe. Fac din asta un scop în viață.

Imaginea casei cu steagul american atârnat de balcon a adunat 29 de puncte. Același MR a fost singurul subiect care a asociat această imagine cel mai puternic cu Statele Unite, iar titlul găsit a fost „Mândrie”.

Un alt titlu asupra căruia merită să ne oprim este cel ales de AP, „American de rând, naționalist”. Termenul „naționalist” nu beneficiază de prea multă simpatie în rândurile intelectualității din România post-comunistă, dacă ar fi să ne luăm după felul în care aceștia s-au dezis de Corneliu Vadim Tudor și partidul său, etichetat drept naționalist. În realitate, xenofobia, antisemitismul și intoleranța etnică nu sunt, în mod necesar, elemente constitutive ale unei doctrine naționaliste, ci ultra-naționaliste, situație în care s-a găsit Partidul „România Mare” în marea majoritate a existenței sale pe scena politică românească. Astfel, printr-o alăturare greșită de termeni, naționalismul a devenit un cuvânt evitat și un concept cel puțin desuet, dacă nu considerat chiar periculos. Naționalismul american se înscrie însă într-o altă tradiție, care nu cuprinde asocieri cu ura și intoleranța etnică. Într-o lucrare de referință în domeniul studiilor culturale din perspectivă națională și trans-culturală, canadianul Michael Ignatieff oferă drept posibilă definiție a naționalismului idealul cultural potrivit căruia prin națiune „individul primește natura primară a afilierii, dincolo de identitatea sa particulară”. Prin această modalitate a fost posibilă coagularea unei puternice identități naționale în areale geografice locuite în majoritate de imigranți, așa cum este cazul Statelor Unite ale Americii și Canadei. Unul dintre elementele în jurul căruia a fost construită această identitate națională, în cazul ambelor națiuni, este steagul, încărcat cu semnificații multiple și înzestrat cu însușiri supradimensionate. Această definiție a lui Ignatieff își găsește în cele două națiuni maxima aplicabilitate, în condițiile unui etnocentrism supralicitat, manifestat, așa cum au constatat și participanții la focus-grup, printr-un grad semnificativ de ignoranță cu privire la elementele definitorii ale altor culturi naționale decât cele proprii:

AC: Aș mai adăuga, deși e posibil să greșesc dacă generalizez, autosuficiența americanului de rând cu privire la celelalte culturi ale lumii. Nu încearcă să afle prea multe despre alții, nu sunt prea curioși de geografia, istoria celorlalte popoare, asta-i impresia mea, sper să nu greșesc.

Imaginea lui Uncle Sam a fost asociată de subiecți cu Statele Unite mult mai slab decât ne așteptam, adunând abia 27 de puncte. Legenda acestui personaj își are originile în timpul războiului anglo-american din 1812, când Sam Wilson se ocupa cu ambalarea pachetelor de carne care constituiau hrana soldaților americani. Acesta ștampila fiecare pachet cu inițialele US, care puteau însemna atât „United States”, cât și „Uncle Sam”. Această coincidență observată de un soldat a dat naștere acestui simbol incontestabil al Statelor Unite ale Americii.

Fotografia aleasă pentru cercetarea de față prezintă cea mai cunoscută ipostază a lui Uncle Sam, iar originile sale trebuiesc căutate în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, când imaginea a fost folosită pe post de material propagandistic în scopul recrutării de tineri în forțele armate. Alături de vulturul pleșuv și de steagul „Stars’n’Stripes”, Uncle Sam a devenit unul dintre cele mai cunoscute simboluri americane ale acelor timpuri. În 1961, Congresul Statelor Unite a oficializat imaginea lui Uncle Sam ca simbol al națiunii americane.

Deși foarte cunoscut în țara de proveniență, acest simbol nu pare a fi un element prea important în cadrul reprezentărilor subiecților în legătură cu Statele Unite. Dintre aceștia CB a făcut cea mai puternică asociere, oferind 8 puncte acestei fotografii. Urmărind intervențiile sale, cu multe trimiteri critice la adresa agresivității americane manifestate în politica externă, această asociere ni se pare firească. Iată una dintre acestea, care ni s-a părut cea mai relevantă și mai savuroasă:

CB: Mi se pare interesant, uitându-mă la documentare vedeam americani obișnuiți care au convingerea că, în vreme de război, țara lor a avut cuvântul decisiv și că au venit și au făcut dreptate. Deci, privesc lucrurile ca într-un basm: noi am învins și ăilalți erau Zmeul.

Fotografia de la poziția 1 pe fișa de lucru reprezintă statuia unui cow-boy amplasată în Marele Canion. Asocierea cu America, deși slabă (doar 26 de puncte), dar mai ales titlurile oferite de subiecți ni se par extrem de interesante. 5 dintre cei șapte participanți au asociat peisajul cu marca de țigări Marlboro, care a dezvoltat în decursul a mai bine de douăzeci de ani campanii publicitare de mare notorietate și circulație, bazate pe aspirația de libertate a consumatorilor potențiali. Astfel, Marele Canion a ajuns să fie cunoscut în România aproape în exclusivitate prin intermediul spoturilor publicitare ale țigărilor Marlboro.

Cel mai slab punctaj a fost realizat de fotografia reprezentând un tânăr consumator de droguri care zace întins peste o inscripție „Say NO to Drugs!” (Spune NU drogurilor!”). Relevanța acestui rezultat este scăzută având în vedere faptul că participanții au amendat slaba recognoscibilitate a inscripției și neclaritatea imaginii.

Forme simbolice valorizate pozitiv:

Alături de asocierea Americii cu simbolurile democrației și libertății și naționalismul cultural ideal, despre care am avut prilejul să discutăm deja, participanții la focus-grup au remarcat o serie de alte elemente proprii repertoriului cultural-simbolic al Statelor Unite, pe care le-au valorizat pozitiv. În cele ce urmează vom face o scurtă trecere în revistă a acestora.

Viteză și eficiență: subiecții au constatat superioritatea și eficacitatea sistemului birocratic american, care fluidizează inițiativele private și favorizează înființarea firmelor mici. Mai mult, AP consideră că pragmatismul american influențează pozitiv găsirea de soluții optime în rezolvarea crizelor:

AP: Erau invitați francezi, englezi, ziariști, Mircea Toma, tot felul. Era și un american. S-a discutat trei zile, discuții d-alea ONG-iste, „vom face, vom drege…”, ceva despre cum să se eficientizeze procesul jurnalistic, în sensul că ies o turmă de studenți de la jurnalism, dar ei nu știu să scrie o știre. Americanul nu a spus nimic. La sfârșit s-a ridicat americanul și a enumerat simplu, 1, 2, 3, asta trebuie făcut, posibile soluții. A dat niște soluții geniale. Eficiență maximă.

Toleranță și egalitate de șanse: mândria națională a americanilor nu îi împiedică să recunoască și să respecte identitatea culturală și națională a altor națiuni. Cel puțin la nivel oficial, minoritățile etnice și rasiale beneficiază de egalitate de șanse, având aceleași posibilități de dezvoltare personală ca autohtonii. Se poate vorbi chiar de o discriminare pozitivă în ceea ce privește șansele de afirmare ale minorităților rasiale, etnice sau sexuale:

MR: Dacă mergi la o firmă și îți depui CV-ul, nu o să fii discriminat fiindcă ești român. Ba, dimpotrivă, e posibil ca tu să fii ales, tocmai de-aia, ca nu cumva să poată spune cineva că s-a făcut vreo discriminare. E cazul discriminării pozitive.

Calitatea prezentării: societatea americană este percepută ca fiind aceea care a impus pentru prima dată importanța imaginii produselor în aprecierea performanțelor produselor. Deși în spatele unei imagini fascinante se pot ascunde produse de calitate îndoielnică, subiecții au accentuat latura pozitivă a acestei caracteristici americane, apreciind meticulozitatea și rigurozitatea cu care produsele de orice natură sunt pregătite pentru contactul imediat cu consumatorii.

AD: Îi caracterizează: calitatea ambalajului, să fie totul ambalat frumos, steril, curat și repede.

Context favorizant dezvoltării personale: într-o recentă lectură prezentată la „Homeland Insecurity Conference”, Andrei Codrescu realizează o foarte succintă și interesantă taxonomie a imigranților din Statele Unite. Una dintre categoriile găsite de el este cea a „refugiatului economic”, unde ar putea fi incluși mulți dintre românii care au ales să emigreze în Statele Unite pentru un câștig material mult superior celui din țară. Termenul de „refugiat” se referă la faptul că starea economică precară a țărilor de proveniență îi împiedică pe aceștia să se dezvolte financiar pe măsura competențelor și performanțelor pe care le demonstrează, în vreme ce situația pe care o găsesc la sosirea în Statele Unite le favorizează semnificativ posibilitățile de dezvoltare:

„Dacă oamenii nu sunt deosebit de generoși în ceea ce îi privește pe imigranți, piețele merg în direcția opusă. Nevoia de mână de lucru ieftină deschide ușile pe care politicienii populiști le vor închise.”

CU: Zece zile am stat la un prieten și am fost la un institut de tratarea cancerului. Cât am stat acolo, băiatul respectiv, care era un fel de șef, mergeam dimineața la 9 și ne întorceam acasă la 11 noaptea. Eu eram obosită doar fiindcă stăteam și mă uitam și alergam după el pe acolo. Mi-a zis că așa se întâmplă de fiecare dată, dar că week-end-urile le are la dispoziție și își permite să meargă din Pennsylvania până în New York. În 5 ani de zile a reușit să aibă apartament în Manhattan și să vadă Statuia Libertății din apartament. Dar a muncit foarte mult, cu eforturi foarte mari.

Forme simbolice valorizate negativ:

În afara celor prezentate cu prilejul discutării rezultatelor asocierii dintre fotografii și imaginea Americii, subiecții au evidențiat și alte elemente negative ale societății sau stilului de viață american.

Stil de viață mașinal: urmând dihotomia gemeinschaft vs. gesellschaft în jurul căreia se centrează analizele sociale ale germanului Ferdinand Tönnies (primul termen, specific societăților tradiționale sau comunităților umane de dimensiuni reduse, semnifică un tip societal ideal, cu relații interumane strânse, informale, bazate pe seturi de credințe și valori internalizate de către toți membrii comunității; al doilea termen este caracteristic societăților moderne și presupune tipul societal ideal în care relațiile interumane sunt preponderent impersonale, instrumentale și bazate pe contract), constatăm că România și Statele Unite se găsesc la poziții opuse în continuumul descris de cele două modele ideale. Contactul alohton-cultură atrage după sine șocul cultural al primului, acesta fiind influențat înspre o valorizare inițială negativă, a cărei stabilitate depinde de forța factorilor de deculturalizare și reculturalizare la care alohtonul este supus.

Asupra celor doi subiecți care au cunoscut nemijlocit cultura americană, acești factori au acționat dispersat și pentru o perioadă scurtă de timp, astfel că procesul de deculturalizare s-a desfășurat cu efecte minore și doar pe termen scurt. Societatea americană fundamentată pe neutralitate afectivă, specificitate, universalitate, succes personal și orientare culturală individualistă este valorizată ambiguu și duplicitar, însă, din discuții a rezultat o preponderență a valorizărilor negative. Aceleași mecanisme funcționează și în cazul valorizării elementelor specifice pragmatismului și consumismului percepute ca fiind tipic americane.

CU: Ca să răspund la întrebare, mie mi se părea că sunt ca niște roboți: pleacă de acasă, se urcă în mașină, ajung la serviciu, un program foarte strict pe care îl respectă ca niște roboți.

Lipsa de rafinament ca aspect al culturii de masă: RJ și AP au valorizat negativ grandoarea spectacolelor la scară mare organizate cu diverse prilejuri. Formele de manifestare a culturii de masă, atât de răspândită peste ocean sunt privite în România cu o oarecare reticență și superioritate de către elita intelectuală și de cei care aspiră spre aceasta (includem aici elita studențească, din care fac parte și subiecții noștri). De altfel, un aspect prin care tradiția culturală europeană se pretinde superioară celei americane este tocmai aprecierea sporită a culturii elitelor (high-culture), în defavoarea culturii populare (pop-culture), pentru mase, urmând drumul deschis în studiile culturale de Școala de la Frankfurt, în perioada interbelică, prin reprezentanții săi cei mai de seamă, Theodor Adorno, Max Horkheimer și Walter Benjamin.

RJ: Un lucru important pe care am uitat să îl menționăm e spectaculosul. Am văzut aseară finala Cupei Stanley, unde am observat mai multe lucruri caracteristice americanilor: produse artificiale, prefabricate, familii întregi cu pop-corn și chipsuri. Apoi, cum apare camera pe ei, „five seconds of glory, Mum, I’m here…”. Totul e grandios și filmat ca să pară grandios, păcat că nu am văzut și reclamele lor, de la început la sfârșit, totul e o respirație. De aceea, deși nu-i singurul lor sport național, mi se pare că îi reprezintă cel mai bine: totul e în viteză, jucătorii sunt mari, masivi, tipul lor de învingători, soldatul american, infanteristul ăla rău. Că fusese vorba de roboței: când e cazul, toți fac „wave”-uri d-alea…

Dar să mă gândesc la cel mai caracteristic lucru… rămân la spectacol. Sunt spectacole la scară mare și în Europa, dar parcă au un alt stil, mai rafinat (împreună cu AP).

AP: La ei sunt grotești, mie așa mi se pare. Văd o mare de balene, când mă gândesc la americani.

Strategii culturale folosite în România:

Principalul câștig al post-comunismului românesc a fost deschiderea informațională de care se bucură românii. Astfel, repertoriul cultural-simbolic al indivizilor are posibilitatea de a se extinde, prin contactul și potențiala asimilare a uneltelor culturale proprii altor sisteme. Acest fapt este făcut posibil prin dezvoltarea sistemelor mediatice, în principal a posturilor de televiziune, prin intermediul cărora formele simbolice în varianta lor cea mai comprehensibilă pot fi receptate cel mai facil.

Așa cum arătasem și în capitolul al III-lea, cadrul cultural-simbolic românesc este predispus să adopte strategia culturală a Lumii a Treia, în terminologia lui J. Friedman bazată pe atragerea capitalului și, totodată a surselor de bunăstare, pe atașarea și dependența ulterioară față de forme superioare de organizare. Cele trei caracteristici care definesc această strategie sunt: (1). O ierarhie socială în care consumul ostentativ joacă un rol esențial în stabilirea statutului și rolului social; (2). Orientarea neechivocă spre centru, ca sursă de bunăstare, și spre modernitate, ca grilă de evaluare și legitimare a acțiunilor politice; (3). Strategia militează pentru dezvoltare, însă nu în termenii dezvoltării infrastructurii, ci prin consumul modernității și al produselor asociate, care funcționează ca simboluri ale prestigiului și, în consecință, ale puterii. În această lumină, indivizii și-au redimensionat grila de apreciere a produselor și serviciilor, dând o importanță din ce în ce mai crescută imaginii prin care acestea se afișează, atât în contactul direct cu consumatorul, prin ambalaje și prezentare la locul de vânzare și consum, cât și în cadrul palierului sintagmatic din care face parte, alături de produse și servicii cu calități și utilități similare. Din ce în ce mai mult, produsele capătă o personalitate distinctă, pe care, prin consum sau doar achiziționare (de exemplu, mulți indivizi cumpără cărți fără să le citească vreodată, ci doar pentru a le afișa în bibliotecă musafirilor) indivizii și-o apropie, încercând identificarea socială cu producătorii acestora.

Snobismul românesc poate fi asociat în grila strategiilor de valorizare simbolică a lui J. B. Thompson fie cu pretinderea, în cazul indivizilor care se autopoziționează într-un nivel intermediar pe scala socială, fie cu zeflemisirea sau condescendența, atunci când indivizii se consideră ca făcând parte dintr-o categorie socială superioară majorității semenilor lor. Iată doar câteva intervenții pilduitoare ale participanților la focus-grup, care vin să confirme cele spuse mai sus:

AC: Cred că în primul rând prin mărci: îmi cumpăr tricoul ăsta pentru că e de la Kenvelo, nu pentru calitățile lui practice.

AP: Prin imagine, cu ce te afișezi, cu ce ieși pe stradă. Dincolo s-a trecut în extrema cealaltă, nu își mai cumpără tricouri pe care scrie „Adidas”. La noi, orice, dar de import să fie, ni se trage de mai multă vreme chestia asta. Nu o să îmi iau ceva de la „Someșul”, de exemplu, sau de la „Farmec”.

RJ: Uite, chiar mărcile de succes care s-au lansat la noi nu au nume românesc, Jolidon, nume franțuzesc. Dacă îi spunea „Măriuca”, nu cumpăra nimeni. Se consumă în principal mărci, iar dacă se poate, să nu aibă nume românești (…) Cunosc pe cineva care folosește produse „Farmec”, dar dacă îl întrebi zice cu totul altceva.

AD: Alt caz: cineva a cumpărat cafea vrac și a pus-o în ambalaj de „Jacobs”, ca să servească musafirii.

Concluzii. Verificarea ipotezelor de lucru

Prima ipoteză de la care am plecat în cercetare, cea referitoare la faptul că reprezentările tinerilor români în privința Americii se manifestă într-un amalgam de imagini contradictorii, pozitive și negative, s-a confirmat întru totul. Reprezentările indivizilor cu privire la concepte sau sisteme atât de complexe nu au cum să întrunească un grad ridicat de omogenitate sau coerență, decât dacă acest fapt este impus în mod opresiv – nici chiar așa consensul nefiind obligatoriu. Ultima provocare propusă participanților era găsirea unei metafore-simbol sau a unei imagini pe care să o considere emblematică pentru reprezentarea fiecăruia dintre ei, iar răspunsurile alese nu au făcut decât să confirme ansamblul extrem de eterogen de elemente care cuprind reprezentarea. AC a comparat America cu „o ciorbă care poate să iasă excelentă sau oribilă”. Participanta a adăugat că expertiza sa nu poate fi completă având în vedere că nu a avut contact nemijlocit cu cultura americană. RJ s-a gândit la o metaforă care, deși nu presupune varietatea conceptului, surprinde foarte eficient caracterul ambivalent, atât pozitiv, cât și negativ, al valorizării formelor simbolice de proveniență americană:

RJ: Metafora: America produce niște lucruri de care poți deveni dependent. Îți plac, le consumi, dar ai grijă. Le găsești calități, dar te poți arde.

CB a preferat o metaforă care să sublinieze caracterul de mozaic multicultural al componenței etnice a Statelor Unite, cu un subtil conținut ironic, care l-a caracterizat pe subiect pe tot parcursul interviului de grup:

CB: Nu știu, …, parcă e un fel de Babilon. E cel puțin interesant. Întrebarea pe care mi-o pun mai mult mie însumi e dacă mi-ar plăcea să stau între asemenea oameni. Dar nici aici nu îmi prea place.

Desigur, orice metaforă sau analogie s-ar face, ar pleca de la anumite elemente pe care le evidențiază sau le exagerează, astfel încât să se obțină efectul dorit. Orice asemenea demers are multe șanse să eșueze dat fiind faptul că este inevitabilă pierderea din vedere a unor aspecte care în anumite contexte pot deveni de importanță majoră.

Metafora pe care o propunem aici ne-a fost sugerată de către D-na Elisabeth Mueller Nylander, cu ocazia deosebită a unui curs de comunicare interculturală și multiculturalism, predat la Universitatea din Jönköping, Suedia: metafora bufetului suedez (smörgåsbordet). Oferta este nelimitată, atât cantitativ, cât și calitativ, fiecare putând să își aleagă spre însușire seturi de unelte culturale diverse, cu singura condiție de a face parte din grupul de privilegiați care au dreptul să participe la eveniment.

Cea de-a doua ipoteză, după care comportamentele și atitudinile românilor au la bază încercări de imitație a comportamentelor occidentale, cunoscute în principal prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, a fost de asemenea confirmată. Subiecții au discutat atât despre ei înșiși, cât și despre cunoscuți sau membri ai familiilor lor, oferindu-ne concluzii îndeajuns de clare cât să considerăm ipoteza verificată. Reprezentativitatea unei cercetări de tip focus-grup este, într-adevăr, neglijabilă la nivelul întregii populații, dar confirmarea faptului că mecanismele psiho-sociologice de natura celor descrise în paginile anteriore sunt folosite de categorii diverse de persoane ne fac să credem că strategiile respective sunt folosite pe scară destul de largă în România zilelor noastre.