Studiu Privind Prelevanta Activitatiilor Fizice de Loisir la Personele Adulte

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

Prin natura lor, activitățile fizice de loisir reprezintă o formă concretă de efort fizic. Practicând exercițiile fizice în timpul liber, individul încearcă o confruntare a propriilor sale forțe psiho-fizice, iar raportarea culturii fizice de masă la timpul liber face posibilă dezvăluirea limitelor existente între aceasta și activitatea sportivă de performanță.

Unii oameni văd activitățile de loisir ca recreere. Unii îl văd ca o atitudine sau ca o trăsătură a minții. Mulți oameni consideră loisir-ul ca cel mai important obiectiv al vieții. Recent, scriitorii au definit loisir-ul ca o stare de a fi liber, ca o atitudine a minții și o condiție a sufletului, ce îl ajută pe om în experimentarea realității lumii.

În sens opus, inactivitatea fizică reprezintă o problemă majoră în toate țările industrializate și este responsabilă de etiologia unor numeroase boli. În urma studiilor efectuate, s-a stabilit că activitatea fizică desfășurată în timpul liber în mod regulat are efecte benefice asupra organismului, asigurând profilaxia și controlul bolii în majoritatea afecțiunilor cronice și invalidante, diminuând considerabil riscul morbidității și mortalității prin afecțiuni ale sistemului cardiovascular sau a unor diferite forme de cancer.

Valența biologică și anume odihna, pe care o satisface timpul liber constituie baza unei alte funcții a acestuia, recreerea. Activitățile recreative nu sunt izolate de odihnă: ele interferă, prima constituind baza celei de-a doua, iar aceasta la rândul ei, reproducând-o pe prima ca odihnă activă. Căpătând un conținut superior, recreerea poate deveni un act de cultură, de dezvoltare a personalității umane (Georgescu, 1997).

În prezent se produce o reoperaționalizare dinamică a conceptului de timp liber, o reorientare a timpului liber, cu deplasarea accentului spre dezvoltarea personalității umane, ca scop în sine. Activitățile fizice de loisir sunt practicate nu din interes, ci din plăcere, nu ca mijloace, ci ca scop în sine, nu de nevoie, din datorie sau snobism, ci pentru efectele sanogenetice și pentru bucuria pe care o provoacă.

Caracteristicile pe care le comportă aceste activități sportive se explică prin faptul că ele sunt elemente structurate ale timpului liber, sunt expresii creative, plastice, libere ale personalității umane.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

I.1. ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE ORGANISMULUI UMAN PE GRUPE DE VÂRSTĂ

Principalele etape ale dezvoltării postnatale au fost stabilite în funcție de criterii morfo-funcționale și psiho-pedagogice. Din punct de vedere medical, igienic și pedagogic se delimitează următoarele perioade de dezvoltare:

Prima copilărie – cuprinde vârsta de la 0 la 3 ani. Aceasta se termină odată cu apariția dentiției de lapte la copil.

A doua copilărie (vârsta preșcolară) – este cuprinsă între 3 și 6 ani, moment în care apare dentiția permanentă.

A treia copilărie (vârsta școlară) – este cuprinsă între 6 și 18 ani. Perioada cuprinde două etape importante, pubertatea și adolescența, care fac tranziția de la copilărie spre viața adultă.

Adultul – cuprinde perioada 18-40 ani.

Maturitatea – cuprinde perioada 40-65 ani.

Senescența – cuprinde perioada de peste 65 ani.

Adultul. Perioada de adult corespunde intervalului de vârstă de la 18 la 40 de ani. În această perioadă, forța și capacitatea neuropsihică sunt maxime. La acestea se adaugă și experiența oferind un potențial mai mare activităților desfășurate în știință, artă, sport. Puterea creativă este la apogeu în activitatea sportivă de performanță.

La 20-25 de ani musculatura striată reprezintă 35-40% din greutatea corpului, tonusul muscular fiind întreținut prin travaliul susținut și repetat.

De timpuriu însă, capacitatea fizică se reduce datorită modificărilor „de uzură”, în special ale aparatului locomotor (articulații, oase), care se supraadaugă proceselor involutive cu debut precoce. Activitatea sportivă intensă, nerațională, grăbește apariția acestor modificări morfologice, reduce perioada de performanțe ale sportivului și reduce din potențialul maxim biologic.

Chiar din perioada adultă performanțele și activitățile sportive se reduc prin angajarea organismului în totalitate în procesele involutive. La început pierderea zilnică de neuroni, începută încă din copilărie, este bine compensată prin maturizarea și creșterea dimensiunilor neuronilor restanți și ulterior prin sporirea legăturilor neuronale (sinapse). Procesul de distrucție neuronală poate fi intensificat de hipoxie, hipoglicemie, boli vasculare ce diminuează debitul sanguin cerebral.

Modificările aparatului locomotor, cardio-vascular, pulmonar etc., încep să intervină direct în această perioadă. Astfel, se reduce funcția respiratorie, scade capacitatea vitală cu 17,5 cm3/m2 de suprafață corporală pe an. Debitul cardiac diminuă de la 20 de ani cu 1,3%/an.

Cu toate că greutatea creierului reprezintă 2% din cea a corpului, el primește 20% din rația de oxigen a corpului și indirect o mare capacitate de substanțe nutritive, printr-o rețea foarte bogată de vase sanguine. Debitul circulator mediu cerebral măsurat cu protoxid de azot este de aproximativ 750 ml/minut, adică 14-15% din debitul cardiac. Modificările aparatului cardio-vascular influențează direct creierul și celelalte organe, crescând incidența accidentelor vasculare la sportivi, la care se impune o mai mare atenție în pregătirea fizică și în efectuarea controlului medical. În această perioadă, cu toate eforturile depuse, în timp, performanțele încep să se reducă.

După vârsta de 30 de ani progresiv se reduc masa musculară, rezistența, forța și tonusul muscular, siguranța și precizia în executarea mișcărilor. Evident, toate acestea reduc performanțele sportive.

Apariția fracturilor cu mai mare ușurință în această perioadă de viață este rezultatul proceselor complexe ce interesează sistemul osteo-muscular. Astfel, proprietățile mecanice ale osului, în special rezistența și rigiditatea, scad în raport cu vârsta chiar de la 30 de ani. Trebuie menționat chiar de la început că substanțele componente ale osului și arhitectura sa conferă acestuia o rigiditate de aproximativ 5-10% în comparație cu unele metale. De asemenea, scad sau se reduc forțele de tracțiune osoasă prin absorbția unei părți de energie, forțele de tracțiune transformându-se în forțe de compresiune, mai ușor de suportat. Posibilitățile osului de a absorbi energia sunt în raport cu viteza de încărcare a sa prin tensiunea musculară.

Solicitarea repetată pe un mușchi neîncălzit sau obosit poate duce la fracturarea osului la forțe inferioare față de acelea care normal pot determina o fractură. Iată deci că activitatea sportivă propriu-zisă a unei persoane trebuie să fie precedată de “încălzirea”, de fapt intrarea în acțiune gradată a masei musculare de protecție osoasă și a articulațiilor, prevenind astfel nu numai fracturile osoase ci și ruptura musculară, entorsele și luxațiile.

Mușchiul obosit are o contracție slabă, puțin eficientă, și cu o capacitate de absorbție a energiei scăzută, protejând dificil osul, astfel că fractura se va produce în zonele cu tulburări de distribuție a forței musculare.

Rezistența osului este dată de compoziția mineral-osoasă și structura traveelor osoase de-a lungul tensiunilor osoase. Pierderea masei osoase începând de la vârsta de 35-40 de ani la ambele sexe, inițial la osul spongios la vârsta de 35 de ani, apoi în zona corticală la vârsta de 40 de ani, determinând debutul osteoporozei ce va influența pregnant apariția fracturilor osoase.

La femei pierderea osului trabecular în total este de 35-50% iar a celui cortical de 25-30%, în timp ce la bărbați este de 15-45% pentru osul spongios și 5-15% pentru cel cortical. Aceasta va determina în raport cu sexul și o frecvență a fracturilor în anumite zone. Scăderea masei osoase duce la scăderea rezistenței și a densității osoase, amândouă crescând potențialul riscului de fractură. Rezistența osoasă scade acum și datorită modificării arhitecturii osoase, respectiv subțierea și dispariția parțială a trabeculelor osului spongios.

Densitatea trabeculelor corpurilor vertebrale scade între 20-80 de ani la persoanele sănătoase cu 45-50%, iar rezistența la încărcare cu 70-80%.

Maturitatea. Este perioada cuprinsă între 40 și 65 de ani, când modificările involutive reduc mult posibilitățile de efort ale organismului, activitatea sportivă rămânând indicată doar pentru relaxare, refacere și recreere. Activitatea fizică de performanță nu există decât la începutul perioadei, pentru cazuri de excepție.

În această perioadă scad tonusul muscular, forța și rezistența acestuia; scade rezistența oaselor, crescând incidența fracturilor și a accidentelor în sport. Involuția atacă procesele de gândire, simțurile și emoțiile. Pierderile de neuroni, începute în copilărie, la 60 de ani au o rată zilnică de 10000 sau mai mult, creierul începând să-și reducă evident din calitățile sale. La reducerea componenței calitative a organismului uman se adaugă și pierderea unor însușiri prin neantrenarea neuronilor într-o activitate corespunzătoare.

De asemenea, scade capacitatea de acomodare a cristalinului, diminuându-se acuitatea vizuală. Se reduc auzul și acuitatea olfactivă. Crește pragul de excitație al receptorilor tactili, dureroși și gustativi. Pierderile de neuroni, dominant din emisferele cerebrale, mai ales lobii frontali și occipitali sau de la nivelul cerebelului, explică scăderea vederii, modificările scrisului, ale exprimării, tulburările de echilibru, ale tonusului muscular, sau ale coordonărilor mișcărilor. Pot apare de asemenea tremurături ale extremităților și scăderea preciziilor mișcărilor. În această situație, evident nu poate fi vorba de practicarea unor sporturi fizice de performanță, de forță și rezistență sau cu grad de duritate, acestea putând genera accidente foarte grave. Pentru cei care doresc se pot practica totuși: tenisul de câmp și de masă, joggingul, înotul, voleiul și gimnastica de întreținere.

Senescența. Cuprinde etapa de vârstă după 65 de ani. Este perioada unor modificări complexe generale ale organismului în care procesele involutive sunt din ce în ce mai pregnante. Numărul neuronilor scade cu circa 10-17%, iar în unele regiuni chiar cu 25-30%, determinând o scădere generală a greutății creierului, cu atât mai mare cu cât se avansează în vârstă. Aceasta determină o suprasolicitare a neuronilor restanți, cât și procesele de compensare neuronală.

Capacitatea de prelucrare a informațiilor la nivelul centrilor nervoși scade și se reduce viteza de conducere prin nervii periferici; confuziile sunt inevitabile, iar memoria se reduce și ea evident. Modificările circulatorii determină hipoxie cerebrală, cu posibile stări de confuzie mintală, pierderea cunoștinței, delir, stări lipotimice etc.

Se reduce țesutul adipos scăzând greutatea corpului. Modificările structurale și ale compoziției oaselor le scade rezistența, oasele devenind friabile și astfel crescând incidența fracturilor rezultate din activități relativ simple.

Hipoacuzia (presbiacuzia) este o caracteristică a vârstei înaintate. Există o sensibilitate redusă la sunete și frecvențe înalte, descifrarea vorbirii fiind dificilă, mai ales în condiții de zgomote supraadăugate. Inflexibil, senescentul se adaptează foarte greu schimbărilor, care uneori devin, greu de suportat (Ciucurel, 2005).

Bătrânul se acomodează foarte greu de asemenea la extremele de cald și frig. Potențialul biologic și puterea fizică scad evident, ca rezultat al modificărilor generale profunde. Mulți dintre bătrâni nu mai pot avea relații sexuale, iar modificările morfologice ale organelor creează o funcționalitate proastă în cadrul bolilor cronice. Bolile cardio-vasculare care afectează negativ și funcțiile celorlalte organe sunt foarte frecvent cauze de deces.

Modificările pulmonare, ca scăderea elasticității și a capacității pulmonare, rigiditatea crescută a căilor respiratorii și altele rarea vorbirii fiind dificilă, mai ales în condiții de zgomote supraadăugate. Inflexibil, senescentul se adaptează foarte greu schimbărilor, care uneori devin, greu de suportat (Ciucurel, 2005).

Bătrânul se acomodează foarte greu de asemenea la extremele de cald și frig. Potențialul biologic și puterea fizică scad evident, ca rezultat al modificărilor generale profunde. Mulți dintre bătrâni nu mai pot avea relații sexuale, iar modificările morfologice ale organelor creează o funcționalitate proastă în cadrul bolilor cronice. Bolile cardio-vasculare care afectează negativ și funcțiile celorlalte organe sunt foarte frecvent cauze de deces.

Modificările pulmonare, ca scăderea elasticității și a capacității pulmonare, rigiditatea crescută a căilor respiratorii și altele sunt influențate negativ de poluarea aerului sau infecțiile aeriene.

Alte modificări: pupila se micșorează, retina pierde neuroni; acomodarea vederii de aproape este dificilă, limitând percepția detaliilor; crește nevoia de lumină datorită reducerii pupilei și a modificărilor mediilor opace. Astfel, la 80 de ani avem nevoie de trei ori mai multă lumină față de necesarul de la 20 de ani. Ochiul se adaptează greu la vibrațiile de lumină, la 80 de ani timpul necesar adaptării la întuneric fiind crescut de trei ori față de individul de 25 de ani. Vederea este mai puțin clară chiar după adaptare, iar distincția culorilor este redusă (presbiopie). Toate aceste modificări complexe reduc mult potențialul activității fizice a bătrânului. Cu toate acestea el poate efectua mișcări simple și cu efort de intensitate redusă, cu efect reconfortant asupra componentelor organismului, influențând procesele involutive, în special cele cerebrale care sunt mai reduse, iar tonusul general mai bun.

Activitatea fizică de intensitate redusă oferă și avantaje reale în prevenirea bolilor intercurente, a aterosclerozei, a bolilor cardiovasculare, pulmonare și digestive.

I.2. ACȚIUNEA EXERCIȚIILOR FIZICE ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

În timpul efortului fizic, organismul suportă în totalitate consecințele acestuia. Cu precădere sunt interesate: aparatul locomotor, aparatul cardiovascular, aparatul respirator, glandele anexe ale aparatului digestiv, aparatul urinar, metabolismul.

Exercițiile fizice efectuate gradat adaptează organismul la efort, realizând modificări morfo-fiziologice specifice. Ele dezvoltă capacitatea vitală a cordului și a plămânului și cresc potențialul biologic al organismului, pe care îl adaptează la condiții de mediu dificile. Un organism antrenat rezistă mai ușor la factori de mediu ca frig, arșiță, umezeală, viscol, ploaie, modificări de presiune sau de gravitație. Efectele efortului fizic sunt locale și generale, imediate și tardive, trecătoare și de lungă durată. Exercițiile fizice refac organismul obosit prin efortul intelectual, printr-o oxigenare mai bună a creierului. Se vascularizează mai bine organele, se elimină substanțele de dezasimilare, se mobilizează depozitele de lipide din organism. Cresc imunitatea și deci rezistența la boli. Se previn bolile aparatului cardiovascular și respirator, ateroscleroza, crescând potențialul biologic al organismului.

Sistemul osos. Suferă modificări structurale la nivelul diafizelor și epifizelor oaselor lungi datorită forțelor mecanice de presiune, întindere, tracțiune, răsucire și se stimulează activitatea de remaniere a osteocitului.

Exercițiile fizice corectează deformațiile osoase apărute în perioada de creștere, permițând o dezvoltare armonioasă a corpului și prevenind apariția unor modificări patologice precoce (osteoporoza).

Articulațiile. Li se modifică forma și calitățile funcționale privind mobilitatea și stabilitatea lor. Sunt influențate grosimea și lungimea capsulei articulare, întinderea suprafețelor articulare, rezistența și flexibilitatea ligamentelor articulare. De asemenea, se influențează structura și orientarea sistemului fibros periarticular în raport cu factorii mecanici care acționează direct și indirect asupra articulațiilor. Se dezvoltă musculatura periarticulară, exercițiile fizice redând funcționalitatea parțială sau totală a unei articulații deficitare, interesate într-un proces patologic.

Mușchii. Sunt stimulați specific de orice efort static sau dinamic. Prin activitate se vascularizează cel mai bine și își îmbunătățesc calitățile morfo-funcționale, ducând la creșterea volumului și a forței acestora. Efortul fizic ritmic și susținut duce atât la apariția de noi fibre musculare, cât și la hipertrofierea celor existente, deci la dezvoltarea mușchiului. De asemenea, se produc modificări biochimice ce asigură o acțiune intensă și complexă a A.T.P., a mioglobinei, a azotatului miofibrilar.

Mușchiul își sporește rezistența și prin contracții statice izometrice își menține sau recapătă elasticitatea. Exercițiile fizice tonifică grupele hipotone și le relaxează pe cele hipertone (contracturate), realizând un echilibru al tonusului muscular.

De asemenea, participă la corectarea deficiențelor fizice, dar și psihice ale individului, prin crearea unui tonus general pozitiv.

Prin creșterea tonusului muscular și hipertrofia musculară se dezvoltă și se întăresc tendoanele acestora. Prin gimnastică terapeutică se dezvoltă și se perfecționează funcțiile motorii normale și se recuperează cele deficitare. În raport cu acestea, cresc forța, viteza, rezistența, suplețea și îndemânarea subiectului.

Aparatul cardiovascular. Volumul sanguin: în mod fiziologic adultul sănătos la 20-40 de ani are un volum sanguin de 77 ml sânge raportat la 1 kg greutate, în timp ce subiecții antrenați au valori de peste 100 ml/kg greutate.

Normal, în cursul efortului intens, în primele minute volumul sanguin total scade cu câteva sute de ml, prin fuga plasmei sanguine din circulație în spațiile interstițiale. La persoanele antrenate, această fugă a plasmei este mai puțin semnificativă.

Debitul cardiac în repaus, la om , variază între 4 și 6 l/minut. În efortul fizic, debitul cardiac variază proporțional cu intensitatea travaliului și cu cantitatea de oxigen consumat, ajungând în efortul intens la 22 l/minut, iar în efortul excesiv la 30-35 l/minut. Deci, debitul cardiac crește de 4-5 ori față de normal în timpul unui travaliu. Într-un efort excesiv consumul de oxigen ajunge la 5000 ml/minut, în timp ce în repaus este de 250 ml/minut. În timpul efortului crește coeficientul de utilizare a oxigenului în țesuturi de la 40% la 90%. Coeficientul de utilizarea a oxigenului crește în efort datorită acidozei prin cataboliții rezultați din activitatea musculară și datorită creșterii temperaturii în mușchiul activ, în prezența cărora oxihemoglobina disociază mai rapid, punând la dispoziția țesuturilor o cantitate mai mare de oxigen.

Dar în efort cataboliții acizi formați în mușchi trec în circulație, stimulând direct centrii nervoși superiori, crescând forța de contracție a inimii. Efortul fizic repetat determină hipertrofia miocardului prin creșterea diametrului fibrelor musculare. De la greutatea de 300 g normal, inima sportivului poate ajunge la 500 g.

Aparatul respirator. Efortul fizic crește capacitatea vitală, iar viața sedentară o reduce. Testele eficienței ventilației sunt net mai bune; randamentul respirator este maxim. Este activat centrul respirator producându-se tahipnee, iar debitul ventilator crește la 120-150 l/minut, prin influențe neurogene cerebrale, proprioceptive și stimuli umorali (CO2, O2). Ventilația crește și prin mecanism de iradiere a impulsurilor motorii din aria precentrală asupra proiecțiilor corticale a centrilor respirator și circulator.

Metabolismul. Metabolismul bazal reprezintă consumul minim de energie al unei persoane aflate la o temperatură constantă de 18-220C în repaus fizic și psihic, în stare de veghe, la 12 ore după aportul alimentar. Metabolismul este influențat de greutatea individului, suprafața corporală, vârstă, sex, anumite stări fiziologice, factori de peristază, efortul fizic. Un individ cu talie și greutate medie cheltuiește în medie aproximativ
2400 Kcal/24h în activitatea sedentară. Necesitățile calorice cresc vertiginos în raport cu munca efectuată.

Astfel, pentru o activitate ușoară sunt necesare 50-90 Kcal/h, deci în 8 ore de activitate 400-720 Kcal; pentru o activitate fizică medie sunt necesare 90-150 Kcal/h, deci 720-1200 Kcal; pentru o activitate fizică grea sunt necesare peste 150 Kcal/h.

Nevoile energetice sunt mai crescute la copii (3000-3600/24h) și bărbați și sunt mai scăzute la femei.

Unele sporturi (alpinism, haltere, ciclism, box, lupte) sunt mari consumatoare de energie. Uneori, prin proasta programare, organismul lucrând peste limita capacității sale, apar consecințe funcționale grave. Încă din 1950 Keys și Carnegie au constatat că alimentația insuficientă caloric determină și modificări în activitatea musculară. Astfel, în acest context se înregistrează scăderea în greutate cu degradare fizică și intelectuală, scăderea metabolismului bazal, atrofie musculară evidentă, cu o activitate spontană redusă prin adinamie progresivă, apare incapacitatea efectuării unui efort fizic intens și susținut. Apar tulburări vizuale, auditive, depresie cu iritabilitate și pierderea libidoului.

I.3. ACTIVITĂȚILE DE LOISIR – MIJLOACE MODERNE DE CULTURĂ FIZICĂ

Oamenii din diferite timpuri au definit termenul de leisure (eng.), loisir (fr.) sau timp liber (L) în moduri diferite. Filozofii greci antici, de exemplu, priveau L ca pe o muncă a minții, care-i determina să-și folosească toate cunoștințelor acumulate (limbi străine, matematică, știință, muzică și artă) pentru a-și lărgi orizonturile individuale și mai ales pentru a deveni fiecare un cetățean mai bun. Scopul era transformarea individului într-o persoană educată, ceea ce presupunea ajungerea la o oarecare maturitate (Brightbill, 1973).

Această înțelegere a conceptului (muncă a minții) este în contrast cu viziunea secolului al XXI-lea, care privește L ca timp folosit pentru recreere și distracție (Braden, 1988; Butsch, 1990; Giamatti, 1991).

Ca preocupare pentru grecii antici L a fost limitat la aceia care nu erau angajați în comerț și industrie, sau care făceau activități sociale de gospodărire; a fost în mod necesar, într-un fel, o sarcină încredințată celor responsabili de mersul statului.

Vechii romani aveau un sistem distinctiv de caste, cu sclavi pentru muncile fizice, dar pentru romani L însemna în primul rând odihna prin munca. Pe de altă parte, puritanii gândeau că L este un păcat. Etica muncii lor cerea ca ei să muncească din zori și până în seară 6 zile pe săptămână, duminica fiind zi de odihna în care ei erau devotați contemplării spirituale și activităților de artizanat.

Civilizațiile din vest au dezvoltat astfel un fel de dublu standard care avea rolul de a lega munca de L. Clasele de sus în Grecia si Roma priveau munca de jos cu dispreț, fermierii și artizanii fiind foarte jos pe scara sociala, chiar daca nu erau sclavi.

Creștinii și evreii aveau o înțelegere diferită. Nu numai că ei erau implicați în conducerea muncii, dar ea era privită ca un fel de imitație a actului divin de creație a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea săptămâna de lucru era de 6 zile, asemănător zilelor în care Dumnezeu a creat lumea, ca în scrierile Bibliei; a șaptea zi era pentru odihnă. L nu a existat ca noțiune pentru evrei și pentru creștini. În ultimele secole viziunea religioasă asupra muncii a fost redenumită muncă etică. Dar la mijlocul secolului al XX-lea a revenit în actualitate punctul de vedere greco-roman.

Sociologul francez Joffre Dumazedier preciza încă din 1976 că loisir-ul reprezintă „un ansamblu de ocupații cărora ne putem dedica cu plăcere, fie pentru a ne odihni, fie pentru a ne distra, fie pentru a achiziționa informații, fie pentru a stimula participarea socială voluntară, după eliberarea prealabilă de ocupațiile profesionale, familiale sau sociale" (Dumazedier, 1976). Deținând un rol fundamental în efortul continuu al omului de a-și menține echilibrul fizic și psihic, respectiv sănătatea, loisir-ul nu înseamnă inactivitate fizică și intelectuală, ci activitate, dar o activitate de alt gen, constând din organizarea și valorificarea constructivă a timpului liber de care dispunem, timp degrevat astfel de orice activitate uzuală.

Astăzi L este adesea privit ca timpul rămas după satisfacerea nevoilor existențiale (cum ar fi dormit, mâncat) și pentru subzistență (cum ar fi munca sau educația). Acest timp rămas este folosit după opțiunea fiecăruia. Studiile au arătat ca adulții cheltuiesc în medie 80-85 ore pe săptămână pentru existență și cam 35-40 ore pentru subzistență, rămânând în medie 40-50 ore pentru L.

Se consideră activitate fizică desfășurată în timpul liber orice activitate performată la o intensitate de 3-6 echivalenți metabolici (METs) calculată ca fiind raportul dintre rata metabolică a unei activități si rata metabolică de repaus; ea este egală cu aproximativ 3.5 mL O2·kg-1·min-1 pentru o persoană cu o greutate de 60 kg. Colegiul American de Medicină Sportivă (ACSM) în colaborare cu Centrul de Control și Prevenire a Bolilor (CDC) a definit activitatea fizică desfășurată în timpul liber ca acea activitate ce folosește 627.6 kJ/zi (150 kcal/zi) sau 1484 kJ/săptămână (1000 kcal/săptămână). Există o paletă largă de astfel de activități în care se pot include grădinăritul, mersul vioi si energic, dansul aerobic, exercițiile fizice, activitățile vieții curente, precum si reparațiile casnice sau alte activități nestructurate.

Unii oameni vad L ca recreere. Unii o vad ca o atitudine sau ca o trăsătură a minții. Mulți oameni consideră L ca cel mai important obiectiv al vieții. Recent, scriitorii au definit L ca starea de a fi liber, ca o atitudine a minții si o condiție a sufletului ce îl ajuta pe om în experimentarea realității lumii. Totuși, alte puncte de vedere definesc L ca o funcție a claselor sociale. În toata istoria L a aparținut întotdeauna clasei regilor, stăpânilor si aristocraților în general, care nu munceau, dar trăiau pe seama sclavilor, a servitorilor și a supușilor.

Indiferent de cum este definită această noțiune, timpul pentru L a crescut pentru majoritatea oamenilor în cele mai multe culturi. În SUA, de exemplu, săptămâna de lucru a scăzut în mod gradat de la 6 zile a câte 12 ore fiecare la aproximativ 34 de ore/săptămână (considerând și concediile, zilele libere și zilele de concediu medical). Programul de muncă flexibil, săptămâna de lucru de 4 zile, concediile mai lungi și perioadele mai lungi de întrerupere a muncii au permis atât mai mult timp pentru slujbă, cât si pentru L. Totuși timpul pentru L trebuie folosit cu chibzuință.

În cartea sa "Filozofia recreării si timpul liber", J.B. Nash a organizat conceptul de L prin plasarea sa într-o ierarhie bazată pe valoarea pentru individ în societate (Nash apud. Brightbill, 1973). Timpul cheltuit prin L, folosit cu înțelepciune, aduce beneficii atât pentru individ, cât si pentru comunitate. Timpul petrecut în activități creative cum ar fi muzica, arta, hobby-uri, educație și servicii comunitare sunt mai benefice decât altele cum ar fi privitul la televizor, ascultarea radioului, participarea ca spectator pasiv la unele evenimente sportive sau alte activități de acest gen.

Beneficiile L sunt considerate în general că includ distracția, fericirea, expresia creativă, oportunitatea pentru autodezvoltare și realizare personală, spiritul de întrecere, de aventură și pură satisfacție.

Cea mai mare parte a populației consideră că a dispune de timp liber pentru a te relaxa, a te bucura de compania familiei și a prietenilor, de a-ți urma preferințele dincolo de profesie, îndatoriri familiale și casnice (hobby-uri, divertisment, sport), contribuie la menținerea stării de bine personal. Percepția timpului liber și a modului în care poate fi petrecut diferă într-o manieră largă în funcție de particularitățile și nevoile fiecărui individ.

Fenomenul de practicare a exercițiilor fizice nu se suprapune însă cu educația fizică sau, cu atât mai mult, nu i se subordonează. Cultura fizică de masă reprezintă o modalitate de practicare a exercițiilor fizice având ca particularitate principală faptul că ele se desfășoară în timpul liber. Deși smuls din necesitatea timpului de muncă, timpul liber de care dispun masele se structurează, în funcție de necesitățile procesului de muncă. În primul rând, timpul liber este consumat pentru refacerea organismului, îndeplinind astfel o funcție biologică-odihna. Mutarea graniței în favoarea timpului liber și în detrimentul (dar pe baza) timpului de muncă a creat posibilitatea folosirii lui în scopuri recreative. Deci momentul recreării nu este separat de cel al odihnei, ci îl presupune și totodată îl poate include sub forma odihnei active (Georgescu, 1976).

În funcție de conținutul activităților desfășurate, se produce o reorientare a timpului liber spre personalitatea umană, ca scop în sine. Activitățile sportive de masă sunt practicate nu din interes, ci din plăcere, nu ca mijloace, ci ca scop în sine, nu din nevoie, datorită unei griji, ci pentru bucuria pe care o provoacă. Caracteristicile pe care le comportă aceste activități sportive se explică prin faptul că ele sunt elemente structurate ale timpului liber, sunt manifestări ale ființei umane în domeniul libertății.

Prin natura lui exercițiul fizic este o formă concretă de efort fizic. Practicând exercițiile fizice în timpul liber, individul încearcă o confruntare a propriilor sale forțe psiho-fizice, iar raportarea culturii fizice de masă la timpul liber face posibilă dezvăluirea limitelor existente între aceasta și activitatea sportivă de performanță (Georgescu, 1997).

Valența biologică și anume odihna, pe care o satisface timpul liber constituie baza celei de-a doua funcții a timpului liber, recreerea. Activitățile recreative nu sunt izolate de odihnă. Cele două momente interferează, prima constituind baza celei de-a doua, iar aceasta la rândul ei, reproducând-o pe prima ca odihnă activă. Căpătând un conținut superior, recreerea poate deveni un act de cultur㸠de dezvoltare a personalității umane. Această funcție nu există integral alături de momentul recreerii, ca altceva față de aceasta, ci ca o prelungire și o formă superioară de realizare a ei, ceea ce îl determină pe Dumazedier să vorbească despre cei trei “D”: „delassement, divertissment, developpment”, adică destindere, divertisment și dezvoltare.

Cultura fizică de masă și activitățile fizice de loisir cunosc o varietate nesfârșită de forme și mijloace de realizare. Ele au menirea de a-i atrage pe oameni la manifestările cultural-sportive, de a-i antrena în practicarea sporturilor, a concursurilor de masă și a altor forme de exerciții fizice, participând ca element component în structurarea timpului liber.

Cultura fizică de masă și loisirul îndeplinesc cerința dezvoltării calităților fizice sau a câștigării de noi deprinderi motrice, sarcini care sunt specifice educației fizice. Funcția specifică și fundamentală a culturii fizice constă în elaborarea unor mijloace și condiții care, puse în acțiune, determină optimizarea procesului de dezvoltare a fizicului uman. Prin natura originii și esenței sale, cultura fizică satisface o nevoie mult mai profundă, mult mai generală care acționează în permanență și pentru majoritatea omenirii: ea contribuie la formarea gustului specific pentru mișcare, pentru exercițiul fizic, indiferent de modalitățile concrete pe care le îmbracă acesta.

Ca fenomen social integrat în sistemul vieții sociale în care ființa umană își desfășoară o parte a existenței sale, loisirul îndeplinește și o funcție comună: integrarea socială a individului. Integrarea socială este un proces prin care indivizii se formează și se pregătesc în vederea adaptării și readaptării la viața societății din care fac parte. Definită structuralist, integrarea este un proces de înglobare într-un întreg și presupune cunoașterea idealurilor și aspirațiilor societății respective.

În procesul de integrare sunt incluși parametri de ordin biologic, psihologic și social. Dezvoltarea ființei umane este supusă unui proces de socializare, în care educația deține locul principal, realizând pregătirea pentru viață. Educația multilaterală are la bază o serie de sarcini a căror finalitate poate fi atinsă prin intermediul activităților corporale.

Activitățile corporale sunt activități în cadrul cărora, cu ajutorul exercițiului fizic ca mijloc principal și caracteristic, omul acționează asupra sa, obiectivul acțiunii fiind propriul său corp. Scopul principal pentru care sunt practicate aceste activități este optimizarea procesului de dezvoltare a fizicului uman sub toate aspectele. Activitățile corporale devin condiții implicate direct în viața oamenilor și contribuie la dezvoltarea complexă a ființei umane, asigurând încadrarea activă a individului în procesul de creare a unor bunuri materiale și spirituale de valoare socială. Prin intermediul acestor activități, oamenii trebuie să dobândească cunoștințe, priceperi și deprinderi care să le permită să acționeze independent în direcția menținerii sănătății și a capacității de muncă.

Caracterul compensator al activităților corporale, mai ales în ceea ce privește înlăturarea efectelor nocive ale sedentarismului, face ca ele să se înscrie printre factorii care contribuie la scăderea morbidității, la menținerea și îmbunătățirea stării de bine.

Valoarea integrativă va fi și mai evidentă dacă ne gândim că exercițiul fizic poate reuni chiar necunoscuți, atât în calitate de coechipieri (mai ales în sporturile de masă), cât și de adversari (cum este cazul sportului de performanță). Sentimentul de necunoaștere, de jenă personală, de distanță, de izolare pe care îl simțim în viața de toate zilele este depășit în momentul practicării unui joc.

Integrarea socială prin intermediul activităților corporale vizează menținerea sănătății, creșterea capacității de muncă, educarea calităților moral-cetățenești, petrecerea utilă și plăcută a timpului liber și se realizează prin:

dezvoltarea fizică armonioasă și fortificarea organismului;

conștientizarea oamenilor cu privire la rolul, importanța, necesitatea și utilitatea activităților corporale;

cultivarea gustului pentru mișcare;

formarea capacității de a practica activitățile corporale în mod independent, rațional, corect, sistemic, permanent;

caracterul aplicativ al activităților corporale, adică formarea capacității de transfer a unor cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice, în vederea adaptării și readaptării individului;

efectul compensator, constând din refacerea capacității de muncă și petrecerea utilă a timpului liber;

formarea capacității de organizare și de autoconducere;

formarea gustului pentru frumos, a capacității de a-l percepe, înțelege și realiza;

dezvoltarea conștiinței colective și a relațiilor interpersonale.

Desfășurarea exercițiilor fizice reprezintă un efort prin care ne opunem acțiunii dezintegratoare exercitată de domenii și activități sociale distincte, o reacție față de uzura nervoasă, de oboseala psihică și fizică provocată de societatea contemporană. Practicarea exercițiilor fizice de către individ exprimă și o formă specifică prin care acesta are posibilitatea directă și empirică să-și autoverifice potențele biofizice, să procedeze, la încercarea forțelor proprii, oarecum experimental. În forme superioare de organizare a exercițiilor fizice, prin fixarea unor scări de valori evidente, comparații și confruntări, individul își dă seama de locul său în raport cu ceilalți semeni, de progresele realizate, de posibilitățile de care dispune, precum și de aprecierea pe care o fac cei din jur la persoana sa. Se poate spune că principala regulă a practicării exercițiilor fizice este „distinge-te pe tine însuți”.

Activitățile fizice de loisir trebuie alese și structurate în funcție de:

consumul de energie necesar desfășurării acestora;

caracterul contracției musculare;

poziția corpului în timpul activității respective;

angrenarea diferitelor părți ale corpului în executarea mișcărilor;

gradul de solicitare a sistemului nervos central și a analizatorilor.

Conținutul activităților corporale este orientat mai ales în direcția prevenirii instalării unor atitudini incorecte, al corectării celor deja instalate, precum și al contracarării oricăror influențe negative exercitate de specificul profesiei și de monotonia mișcărilor fizice care caracterizează activitatea profesională. Astfel, trebuie să se insiste asupra următoarelor aspecte:

selecționarea exercițiilor fizice specifice formării și menținerii unei atitudini corecte a corpului și a exercițiilor cu caracter corectiv;

asigurarea capacității de muncă prin dezvoltarea principalelor grupe musculare și a rezistenței generale a organismului;

lărgirea fondului de priceperi și deprinderi motrice, prin executarea unor mișcări care permit, prin natura lor, un transfer, precum și a celor care dezvoltă calități specifice;

dezvoltarea capacității de autoconservare, în scopul evitării unor accidente prin folosirea unor exerciții și complexe de exerciții speciale pentru dezvoltarea vitezei de reacție și a reflexului de autoapărare și asigurare;

introducerea unor exerciții de relaxare generală, de deconectare și recreere, care pot fi practicate în diverse situații cotidiene.

Activitățile corporale au deci o influență stimulativă și compensatorie. Influența stimulativă se reflectă în dezvoltarea fizică armonioasă, întărirea sănătății, formarea calităților și deprinderilor motrice de bază, sporirea capacității de muncă. Influența compensatorie are în vedere prevenirea și corectarea unor deficiențe motorii, de dezvoltare sau atitudine, determinate de caracterul activității desfășurate, anihilarea unor efecte negative (provocate de specificul anumitor activități sau care reprezintă caracteristica generală a vieții contemporane, constând din sedentarism și suprasolicitare).

Activitățile fizice de loisir îndeplinesc așadar un rol complex, acționând convergent spre individ, pe care îl realizează ca membru al unei colectivități, ca subiect care trebuie să acționeze într-o societate dată.

I.4. NOȚIUNI DE ENERGOGENEZĂ A EFORTULUI FIZIC

Atât condițiile de mediu, cât și reacțiile adaptative ale organismului la diverse solicitări impun un necesar energetic care variază în limite largi, de la individ la individ și chiar la același subiect, în funcție de particularitățile genetice și de starea fiziologică momentană.

Unitatea de măsură pentru energie folosită este caloria mare sau kilocaloria (1 kcal = 1000 cal). Caloria reprezintă cantitatea de energie necesară pentru creșterea temperaturii unui gram de apă cu un grad celsius.

În condiții de veghe, neutralitate termică (îmbrăcat la 22o C și dezbrăcat la 28o -30o C), repaus fizic și psihic, nevoile energetice bazale sunt de 1 kcal/kg corp și oră, ceea ce pentru un adult de 70 kg corespunde la 1680 kcal/24 ore.

Raportate la suprafața corporală, acestea vor varia între 36-55 kcal/m2 și oră. La aceste nevoi bazale se adaugă 250-300 kcal/zi pentru necesitățile igienice zilnice, 300-400 kcal/zi pentru deplasarea în afara locuinței și 75-400 kcal/oră pentru diverse activități fizice.

Consumul minim de oxigen al organismului în repaus pentru asigurarea necesităților metabolice (metabolism bazal) se exprimă și prin echivalentul metabolic, fiind egală cu 3,5 ml O2/kg/min. În unități calorice, media caloriilor consumate pe oră pentru a menține nevoile metabolice de bază este de 1 Kcal/kg/oră, adică aproximativ 200 ml O2 consumați. Deci, pentru a estima costul metabolic al unei activități putem utiliza atât echivalenții metabolici (E.M.), cât și numărul de calorii consumate, deși cele două exprimări nu sunt echivalente.

Bilanțul energetic la subiecți practicând diferite activități fizice și discipline sportive a constituit în ultimii ani obiectul unor studii aprofundate, studii care au permis stabilirea în mod suficient de precis a cheltuielilor energetice necesare performării acestora (tabelul nr. 1):

Tabelul nr. 1 – Echivalentul energetic și metabolic
al principalelor activități lucrative și recreaționale (după Sbenghe, 1987)

Referitor la cei care practică eforturi fizice lungi și intense, necesarul caloric total este evident mai mare, atât din cauza calculării consumului energetic pe minut și pe kg corp, cât și din calcularea consumului rezultat din activitatea fizică susținută. Se remarcă faptul că diverse discipline sportive, cum sunt gimnastica, tenisul de masă, fotbalul și alergarea, reclamă o mare cheltuială calorică pe minut și pe kg corp.

Consumul energetic exprimat în kcal/min pentru diverse activități și necesarul caloric mediu/zi pentru cele mai importante ramuri de sport sunt redate sintetic în tabelele nr. 2 și 3.

Tabelul nr. 2 – Consumul energetic mediu pentru diverse activități
(după Morehouse și Miller, 1959)

Tabelul nr. 3 – Consumul energetic mediu pentru diverse ramuri sportive
(după Morehouse și Miller, 1959)

Urmărirea unui număr mare de subiecți pe perioade îndelungate de timp (așa numitele studii epidemiologice longitudinale), dar și alte tipuri de studii, au permis identificare cu destulă precizie a caracteristicilor pe care trebuie să le aibă o activitate fizică pentru a acționa eficient asupra stării de sănătate a individului. În general vorbind, pentru a genera efecte pozitive pe planul sănătății, o activitate fizică trebuie prestată frecvent, trebuie să dureze suficient (dar nu mai puțin de 20-30 de minute) și să angreneze în efort un număr cât mai mare de mușchi ai organismului.

Totuși, pentru a fi preciși când vorbim de caracteristici ale activității fizice, trebuie practic să ne referim la frecvență, durată și intensitate. Iar pentru a te ghida în această privință, deci pentru a putea aprecia dacă programul de activitate fizică îndeplinește sau nu criteriile de eficiență, se apelează la două metode: calculul indicelui de activitate fizică (IAF) și estimarea intensității și duratei efortului pe baza consumului de calorii.

Caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească un program de activitate fizică pentru a fi eficient în sensul promovării sănătății, sunt direct dependente de cei trei parametri ai efortului: durată, frecvență și intensitate.

Durata efortului. Spre deosebire de sportul de performanță, în sportul pentru sănătate este mai bine ca acest parametru să se măsoare nu în minute, ci în calorii consumate. S-a constatat că riscul de apariția a bolilor cardiovasculare scade semnificativ numai la subiecții care consumă pe o perioadă lungă de timp prin efort peste 2000 de kilocalorii pe săptămână.

Frecvența efortului. Un program de activitate fizică nu poate fi benefic decât dacă efortul se prestează de minimum 3 ori pe săptămână. Dacă se realizează eforturi foarte intense și de durată mare doar o dată sau de două ori pe săptămână, nu apare în mod real o protecție împotriva bolilor cardiovasculare, întrucât un astfel de program nu îndeplinește criteriul referitor la frecvența efortului. De asemenea, principala piedică în efectuarea unui astfel de program o constituie lipsa pregătirii fizice deoarece pentru a putea rezista multe ore la un efort de o anumită intensitate este necesar un anumit nivel de antrenament, în caz contrat apărând starea de oboseală musculară.

S-a constatat faptul că o bună condiție fizică se poate obține numai dacă se prestează un efort în cel puțin trei zile pe săptămână, pe o perioadă de minimum câteva luni. Acest lucru este și mai evident dacă se evită comasarea zilelor de efort doar într-o jumătate a săptămânii. O frecvență prea mica a eforturilor, coroborată și cu durate și intensități mari, predispune persoana la apariția unor dureri datorate suprasolicitării sau chiar a unor accidente, mai ales atunci când activitatea fizică se bazează pe jocuri.

Intensitatea efortului. Rezultatele mai multor cercetări au arătat că doar anumite eforturi ce conduc la un consum de peste 7,5 kilocalorii pe minut reduc semnificativ riscul dezvoltării aterosclerozei și a întregului cortegiu de boli ce se pun pe seama acesteia. Situația este explicată prin faptul că numai asemenea intensități de efort măresc nivelul colesterolului cu densitate crescută (HDL colesterol), colesterol care, spre deosebire de cel cu densitate scăzuta (LDL colesterol), conferă o protecție față de afecțiunile cardio-vasculare.

Pentru a afla efectiv intensitatea efortului pe care un individ îl prestează (pentru a se raporta la baremul de minimum 7,5 kcal/minut), se înmulțește greutatea subiectului respectiv pe care o are în acel moment cu numărul de kilocalorii consumate într-un minut de fiecare kilogram din corpul său.

Consumul energetic ce corespunde diferitelor tipuri de activitate fizică poate fi aflat prin raportarea la diverse nomograme care au fost realizate prin studii statistice ample.

Tabelul nr.4 – Consumul energetic ce corespunde diferitelor tipuri de activitate fizică (adaptat după Franks și Howley, 1989)

Plaja foarte largă de valori ale consumului de calorii pentru fiecare tip de activitate sportivă se datorează și faptului că acest consum mai depinde și de alți factori, cum ar fi greutatea individului, temperatura ambientală, echipamentul cu care este îmbrăcat.

De aceea, pentru cele mai accesibile tipuri de efort au fost concepute tabele pe baza cărora consumul de calorii poate fi estimat luând în calcul greutatea, viteza de deplasare și chiar nivelul de performanță al individului.

Consumul energetic al mersului în kilocalorii pe minut (pentru viteza cuprinsă între 3,2 – 8 Km/h), precum și costul energetic al jogging-ului și al alergării (pentru viteza cuprinsă între 4,8 – 16 Km/h), în kilocalorii/minut pentru indivizii cu greutatea cuprinsă în intervalul 50-100 kg pot fi observate în tabelele nr. 5 și 6:

Tabelul nr. 5 – Consumul energetic al mersului în kilocalorii pe minut
(adaptat după Franks și Howley, 1989)

Tabelul nr. 6 – Costul energetic al jogging-ului si alergării, în kilocalorii/minut (adaptat după Franks și Howley, 1989)

Fazele programului de activitate fizică. Trecerea de la condiția de sedentar la cea de persoană activă și foarte activă presupune respectarea unor principii și criterii ce trebuie să ghideze conceperea și execuția programelor de activitate fizică. Astfel, mișcarea fizică inclusă în programul săptămânal trebuie să urmeze o secvență logică de gradare a solicitării.

Prima fază are rolul de a facilita includerea graduală a activității fizice și recomandă ca efort mersul. Întrucât în această fază nu se pune problema intensității eficiente de efort, trebuie să se aibă grijă doar de alegerea distanței și vitezei de deplasare, care să-i permită subiectului confort pe parcursul efortului.

Atunci când se reușește parcurgerea a 6-8 km în pas vioi de câteva ori, înseamnă că se poate trece la faza a doua. Obiectivul acestei faze este reprezentat de îmbunătățirea semnificativa a condiției fizice, obiectiv ce se realizează gradat prin antrenamentul cu intervale. Principiul acestui tip de antrenament constă în alternanța perioadelor de efort cu perioade de revenire din efort. Practic, perioadele de efort vor presupune jogging-ul, iar perioadele de revenire după efort – mersul.

Jogging-ul se introduce treptat, pentru că el reprezintă o solicitare de alt tip și de altă intensitate decât mersul. De la o zi la alta, distanțele parcurse în jogging vor crește și se vor reduce distanțele parcurse în mers.

Faza a treia se instituie doar în momentul în care se reușește parcurgerea în jogging continuu, deci fără nici o pauză pentru mers, distanța de 5 km. Faza a treia este faza cea mai individualizată, în sensul că se configurează strict în funcție de preferințele și posibilitățile persoanei în cauză. Pot fi preferate și diferite forme colective de mișcare, care introduc elementul competițional antrenant, ceea ce le face mai atractive și mai agreate.

Între mers, jogging și alergare există o serie de asemănări evidente, dar și anumite diferențe ce țin de viteza de înaintare sau de biomecanica deplasării corpului în spațiu. Indiferent însă pentru care dintre cele trei forme se optează, este necesar să se aibă în vedere următoarele recomandări: subiectul să folosească o încălțăminte adecvată care să permită prevenirea unor suferințe specifice ale membrelor inferioare și chiar ale coloanei lombare; este necesară o bună alegere a traseului pe care urmează să se efectueze mișcarea în funcție de particularitățile individuale; întotdeauna trebuie să se realizeze o încălzire cât mai minuțioasă a organismului înainte de efort, în orice condiții.

Pedalarea pe o bicicleta obișnuită sau pe una staționară (ergometrică) reprezintă o forma de activitate fizică foarte utilă în sportul pentru sănătate. Pedalarea elimină riscul leziunilor de suprasolicitare microtraumatică a membrelor inferioare și a coloanei lombare și este ideală pentru persoanele supraponderale sau obeze, cu osteoporoză, putând fi prestată la orice oră din zi. Acest tip de efort mai prezintă și alte avantaje: nu depinde de vremea de afară, permite măsurarea precisă a cantității de efort depus, cât și a frecvenței cardiace sau a pulsului din efort și pe parcursul efectuării lui se poate asculta muzică, ceea ce face munca mai ușor de suportat și timpul trece mai repede.

Un bun program de fitness trebuie să includă și activități care-și propun să-i facă pe participanți să redescopere plăcerile și satisfacțiile jocurilor. Astfel se pot obține o serie de efecte benefice atât pe plan fizic, cât și pe plan psihic numai dacă jocul îndeplinește o serie de cerințe: trebuie să producă deconectare și plăcere, cooperare și competiție; solicitarea fizică la care îi supune pe participanți trebuie să fie viguroasă și continuă.

Activitățile sportive desfășurate în apă pot reprezenta o parte majoră a programului de mișcare sau pot constitui modalități alternative de efort în cazul unor accidentări. Trebuie însă avut în vedere faptul că din punct de vedere energetic înotul este de patru ori mai solicitant decât alergarea. Cheltuiala totală de energie este mai mare datorită faptului că în apă se consumă mai multe calorii pentru termoreglare, deci pentru menținerea constantă a temperaturii corpului.

I.5. RELAȚIA DINTRE ACTIVITĂȚILE FIZICE DE LOISIR ȘI VARIABILELE SOCIO-DEMOGRAFICE

Inactivitatea fizică reprezintă o problemă majoră în toate țările industrializate și este responsabilă de etiologia unor numeroase boli. În urma studiilor efectuate, s-a stabilit că activitatea fizică desfășurată în timpul liber în mod regulat are efecte benefice asupra organismului, asigurând profilaxia și controlul inclusiv în diabetul zaharat, în obezitate și hipertensiune arterială, diminuând considerabil riscul morbidității și mortalității apărut ca urmare a unor afecțiuni ale sistemului cardio-vascular sau a unor diferite forme de cancer.

Cu toate acestea, în SUA cercetările naționale în ceea ce privește participarea indivizilor la activități fizice desfășurate în timpul liber au evidențiat un nivel scăzut al acestora pentru femei, pentru persoanele de vârsta a treia, pentru cei cu un grad scăzut de cultură și inteligență, precum și pentru minoritățile etnice. De aceea, au fost întreprinse o serie de acțiuni care au avut ca scop promovarea activității fizice, accentul vizând activitățile de intensitate moderata cu îmbunătățirea nivelului de fitness.

Determinarea prevalentei timpului liber și a activității fizice profesionale a impus în 1990 în SUA desfășurarea unui experiment la care au participat indivizi salariați cu vârsta de peste 18 ani. Rezultatele cercetării au indicat că aproximativ jumătate din adulții care nu desfășoară nici o activitate fizică în timpul liber, au o ocupație profesionala ce presupune cel puțin o oră de efort fizic intens. S-a urmărit intensitatea (echivalenții metabolici), frecvența și durata efortului fizic.

Deși rezultatele au fost încurajatoare pentru mai mult de o treime dintre adulții americani participanți ce au desfășurat activități moderate (cel puțin 30 min/zi), mai mult de 60% nu au putut realiza activitățile la nivelele recomandate. Acest procent include mai mult femeile, în special cele cu un grad scăzut de cultură, minoritățile etnice și persoanele cu o vârsta de peste 45 ani (Massey, 1989).

Lipsa activității fizice mărește riscul de apariție a osteoporozei la femei, scad rezistența și forța musculară, determinând în timp o capacitate de efort scăzută, precum și variate boli cronice corelate cu pierderea independentei la vârste înaintate. De aceea, se recomandă sugestionarea și educarea indivizilor sedentari în scopul adoptării unui un stil de viață sănătos, care ar implica o activitate fizică moderată cel puțin 30 minute zilnic.

Un alt studiu a avut în vedere factorii determinanți ai activității fizice în timpul liber pentru femeile în vârstă și minoritățile etnice, în mediul rural comparativ cu mediul urban. Cercetarea a urmărit diferențele determinate de factorii socio-demografici, precum și paternul relațiilor dintre factorii determinanți ai activităților de timp liber și activitățile în sine (Wilcow, Castro, 2000).

„Centrul de Control și Prevenire a Bolilor” din SUA a indicat printr-un raport recent că inactivitatea fizică a fost mai mare în zonele rurale (37%) și mai mică în cele urbane (27%), cu unele diferențe regionale. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că, la populația rurală rata sărăciei este mai mare, serviciile de sănătate sunt la distanțe mari, nivelul educației este scăzut și probabilitatea îmbolnăvirii cronice este crescută. Femeile, persoanele în vârsta și minoritățile etnice sunt afectate cu precădere și din acest punct de vedere.

Astfel, principalele bariere pentru implicarea în activitățile de loisir pentru femeile din mediul urban sunt reprezentate de teama de accidente, lipsa unui spațiu sigur pentru practicarea exercițiilor și obligațiile față de familie, asociate cu lipsa timpului, a energiei și oboseala cotidiană, pe când la femeile din mediul rural impedimentele se referă în special la îngrijirea copiilor, lipsa de timp și de energie.

Rezultatele experimentului indică conservarea variabilelor ecologice și social-cognitive (suport social, factori de mediu, diverse obstacole) întâlnite în studiul activităților de timp liber pentru populație în general și pentru paternul variațiilor rural-urbane, etnice și rasiale.

În lipsa unor modele de activitate fizică, în zonele rurale, intervențiile bazate pe comunitate pot avea cel mai mare succes. De asemenea, relația semnificativă găsită între peisajul plăcut și activitatea fizică în timpul liber sugerează că spațiul verde poate fi un factor de mediu cu o importantă atractivitate.

Scopul principal al unui alt studiu a fost acela de a determina prevalența nivelului diferitelor tipuri de activitate fizică printre femeile de vârsta a treia britanice, asocierea acestora cu obezitatea, precum și a factoriilor ce predispun la activitate fizică. Dacă s-ar avea în vedere toate activitățile casnice în aprecierea gradului de pregătire fizică a populației, atunci femeile în vârsta ar avea un coeficient ridicat. De asemenea, cercetarea a evidențiat o participare scăzută la activități de tipul mers vioi la persoanele cu artrită, obezitate, fumătoare, depresive, cu o situație socio-economică precară sau cu accidentări recente.

Aceleași beneficii pentru starea de sănătate se obțin prin realizarea activităților casnice intense, a grădinăritului, activități de tipul "do it yourself" (adică fă-o singur), ca și în cazul activităților moderate în care includem exercițiile fizice, mersul vioi și energic, joggingul. În plan psihologic, aceste beneficii se traduc prin îmbunătățirea stării de bine și a relațiilor sociale și interpersonale.

În concluzie, peste doua treimi dintre persoanele studiate pot atinge nivelele de activitate fizică recomandate, iar printre femeile în vârstă, factorii sociali și sănătatea influențează în mod direct aceste nivele.

O alta problemă adusă în discuție de numeroși cercetători a fost aceea a implicării variațiilor sezoniere în determinarea nivelului de activitate fizică. Pentru soluționarea aceste întrebări s-a măsurat nivelul total de activitate fizică exprimată în echivalenți metabolici-oră/zi pe parcursul a 12 luni. Rezultatele au arătat că activitatea totală a crescut la bărbați cu
1,4 MET-oră/zi (121 kcal/zi), iar la femei cu 0,1 MET-oră/zi (70 kcal/zi) în timpul verii comparativ cu iarna. Această concluzie are importante implicații privind cercetările clinice pentru examinarea efectelor activității fizice asupra sănătății, ca și pentru promovarea sănătății prin nivele crescute de activitate fizică.

Un studiu efectuat în Australia pentru determinarea modului de utilizare a timpului a utilizat chestionare specifice cu întrebări ce cuprind activitățile desfășurate în 48 de ore, la care au răspuns persoane cu vârsta de peste 15 ani. Au fost înregistrate cel mult două activități simultane, una principală și alta secundară, la fiecare 5 minute de timp liber. Activitatea principală este considerată a fi prima activitate înregistrată, în timp ce activitatea secundară se referă la ce altceva ar fi putut fi făcut în același timp.

Tabelul nr. 7 – Modul de utilizare a timpului liber
(Australian Social Trends, 1999)

Datele culese arată că australienii se bucură de o medie de 5 ore de timp liber pe zi, valoare aproximativ egală atât pentru bărbați cât și pentru femei în zilele lucrătoare, dar cu o pondere mai mare pentru bărbați în week-end.

Statusul forței de muncă al unei persoane este un factor determinant al timpului liber de care aceasta poate dispune, alături de responsabilitățile familiale (în special timpul acordat îngrijirii și educației copiilor).

Tabelul nr. 8 –Timpul liber și activitățile de timp liber
(Australian Social Trends, 1999)

Cantitatea de timp liber de care dispune o persoană are o influență semnificativă asupra modului de repartizare a timpului pentru recreere, loisir sau alte activități de timp liber. Frecvent, indivizii se angajează cel puțin în două activități simultan; de exemplu socializarea este coroborată cu practicarea diverselor jocuri, îngrijirea copiilor cu privitul la televizor, ascultarea radioului cu deplasarea la muncă. Prin urmare, pentru cea mai mare parte a populației, durata totală a activităților de timp liber este mai mare decât cantitatea totală de timp liber. În general, persoanele care au mai puțin timp liber acordă în mod proporțional mai mult timp activităților secundare de timp liber.

Tabelul nr. 9 – Media timpului petrecut în activități de timp liber/zi

(Australian Social Trends, 1999)

Cercetările au arătat că preferințele pentru L sunt strâns legate de tipurile de personalitate. Unul dintre primii pași pentru învățarea modului de utilizare a timpului pentru L este de a înțelege că opțiunea fiecărei persoane este strict individuală.

De asemenea, există mari diferențe în utilizarea timpului liber în raport cu grupa de vârstă:

La copii – Copiii au nevoie de îndrumare în L tot atât de mult cât au în activitățile școlare sau pentru dezvoltarea unor obiceiuri personale bune. Ei au nevoie de o varietate a oportunităților de L care să-i ajute să găsească lucrurile care îi interesează mai mult. Aceste oportunități se pot dezvolta ca interese pentru toată viața. Creativitatea, răbdarea și ingeniozitatea sunt cerințe impuse părinților, profesorilor, pedagogilor pentru a găsi și prezenta oportunități și resurse care să stimuleze spiritul de întrecere și să ofere beneficii copiilor. După prezentarea inițială, ei au nevoie de oportunități pentru a-și dezvolta interesele, talentele și abilitățile nou-descoperite.

La tineri – Tinerii au mai mult timp liber decât părinții lor, activitățile de L fiind în cele mai multe cazuri furnizate pentru ei prin organizații din afara familiei. Ei doresc schimbarea și implicarea în experimente noi, în condiții de varietate și distracție. Tinerii se bucură mai ales de activitățile ce oferă satisfacție imediată, care au diversitate și contrast. Își doresc noutate, mobilitate și oportunități pentru a explora viața și propriile lor sentimente. Ei au nevoie să dezvolte relații strânse în afara familiei și adesea simt nevoia de a schimba relațiile familiale deja existente. Ei cer în mod special acceptare din partea colegilor si prietenilor.

La adulți – Adulții găsesc L ca timp pentru schimbarea intereselor, adesea chiar prin activități fizice dificile. Interesele lor se schimbă în raport cu cele ale prietenilor, rudelor și cunoștințelor din organizațiile sociale. Ei își satisfac hobby-uri și interese cristalizate în tinerețe și tind să nu-și mai formeze alte abilități.

Plictiseala rezultă în urma activităților pasive, cum ar fi privitul la televizor. Adesea ei sunt atât de ocupați cu slujbele și grijile lor încât mai au puțin timp disponibil pentru L. Ei ar dori să scape din mediul de muncă sau de alte responsabilități în concedii sau calatorii în căutarea satisfacției. Cei care fac efortul de a participa la activități de L mai active și creative pot găsi ușor plăcere și satisfacție.

La pensionari – Există membrii ai societății care experimentează ceea ce este uneori numit L aplicat. Asemenea grupuri sunt întâlnite mai des în instituții cu caracter închis cum ar fi: spitale, cămine de bătrâni, pentru handicapați, închisori. De asemenea, este vorba de șomeri și în număr tot mai mare, de pensionari. Toți aceștia au mai mult timp pentru L decât ar vrea în mod real sau decât ar putea să folosească.

Oamenii care au învățat să folosească L se pot întoarce la activitățile familiare cu mai multă plăcere după pensionare. Cel mai adesea pensionarii se bucura de activități ce implică și alți oameni. Lor le plac multe din activitățile din tinerețe, dar unele trebuie adaptate la starea lor funcțională. Dacă în trecut pensionarii aveau interese, hobby-uri și activități pasive sau active, variate și creative, ei vor fi capabili să le continue după pensionare în anumite circumstanțe. Dacă acest lucru nu este posibil, pensionarea s-ar putea să devină o sursă de plictiseală.

Schimbarea raportului munca – loisir. Revoluția industrială a făcut posibilă apariția unor perioade de timp liber mai lungi pentru multe segmente ale societății. Înainte de 1900, aproape fiecare adult care nu era înstărit muncea mai multe ore pe zi, media fiind de 3000 de ore pe an. Astăzi în SUA este de 1800 ore pe an, în Europa este de 1600 ore; de asemenea, în Japonia, media este în scădere lentă.

Până acum se folosea doar maxima "Mens sana in corpore sano" (minte sănătoasă în corp sănătos), dar sunt nenumărate exemplele în care viața mintală bogată și variată este suportul unui corp rezistent. Aceasta explică intelectualizarea activităților corporale, pe baza înțelegerii utilității lor și a fundamentelor șțiințifice de practicare eficientă. Cu timpul durata activităților profesionale a tot scăzut, dând omului răgaz pentru preocupări variate. Timpul liber poate fi folosit prin urmarea unei a doua vocații, meseria principală fiind suplimentată de o calificare secundară. Probabil că a doua ocupație va avea un accent fizic mai pronunțat, iar activitatea sportivă va fi apreciată ca o sursă de destindere.

În societățile industrializate preferințele individuale încep să se schimbe de la cererea pentru mai mult venit la cererea pentru mai mult timp liber. În Germania, de exemplu, muncitorii au garantate 6 săptămâni de concediu cu plată pe an. Acest lucru nu este valabil în SUA, unde concediul de odihnă variază considerabil și unde timpul pentru L este unul dintre cele mai scăzute din țările industrializate.

În Japonia, după creșterea nivelului de trai în urma creșterii productivității muncii după 1945, oamenii tind să ceara mai mult timp liber tocmai pentru a se bucura de standardul ridicat de viață.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

II.1. OBIECTIVELE, IPOTEZELE ȘI SARCINILE CERCETĂRII

Prezentul studiu are în vedere determinarea factorilor ce influențează activitățile fizice de loisir. De asemenea, am avut în vedere evaluarea activităților de loisir a persoanelor adulte cu ajutorul tehnicii buget/timp. Rezultatele studiului trebuie să se concretizeze în elaborarea unor norme practice de intervenție în desfășurarea activităților de losir, prin raportarea individului la grupul social din care face parte.

Identificarea factorilor care influențează alegerea activităților de loisir ar trebui, de asemenea, să permită formularea unor obiective practice de implicare în loisir, compatibile cu caracteristicile individului și ale mediului ambiant. Uneori activitățile de loisir trebuie organizate astfel încât să includă strategii ce permit contracararea efectului negativ al factorilor menționați (nivel salarial mic, lipsa timpului liber etc.).

În acest context obiectivul teoretic al lucrării a avut în vedere parcurgerea elementelor semnificative privind locul activităților fizice de loisir în viața persoanelor adulte. Au fost considerate ca având relevanță pentru tema aleasă următoarele date teoretice: etapele de dezvoltare ale organismului pe grupe de vârstă, cu detalierea principalelor caracteristici ale vârstei adulte; acțiunea exercițiilor fizice asupra organismului uman; activitățile de loisir – mijloace moderne de cultură fizică; noțiuni de energogeneză a efortului fizic; relația dintre activitățile fizice de loisir și variabilele socio-demografice.

Ca obiectiv aplicativ lucrarea își propune să evalueze factorii care condiționează activitățile fizice de loisir la vârsta adultă în contextul societății române contemporane. De asemenea, se va încerca prezentarea unor posibile strategii de dirijare a indivizilor activi ai societății spre recreere și loisir.

Pentru atingerea obiectivelor propuse demersul de cercetare a impus realizarea următoarelor sarcini:

1. Studiul bibliografic privind caracteristicile vârstei adulte, prin raportarea la procesul general de ontogeneză, influența activităților fizice și în particular a celor de loisir asupra organismului, energogeneza efortului fizic specific loisirului, condiționarea activităților de loisir de factorii socio-demografici.

2. Studierea referințelor legate de metodologia cercetării în activitățile corporale: au fost analizate modalitățile de evaluare a gradului de implicare a individului în loisir, pe baza evaluării consumului energetic specific diferitelor activități fizice.

3. Construirea planului experimental: alcătuirea grupului experimental, alegerea subiecților; stabilirea variabilei dependente ce urmează a fi evaluată (existența unui anumit nivel de angajare fizică în activitățile de loisir) în funcție de variabilele clasificatorii (vârsta, sexul, structura familiei, nivelul de instruire, profesiunea, venitul lunar pe membru de familie, locul de rezidență etc.).

4. Desfășurarea experimentului și urmărirea modificărilor variabilei dependente în eșantionul selecționat.

5. Compararea rezultatelor după metodologia specifică designului experimental propus (stabilirea relațiilor dintre frecvența diverselor activități fizice de loisir ale persoanelor adulte și variabilele clasificatorii).

6. Formularea de concluzii și propuneri.

Lucrarea își propune să testeze următoarele ipoteze de lucru:

Activitățile fizice de loisir sunt influențate de caracteristicile personale și ale mediului înconjurător (vârstă, sex, mediu de rezidență urban/rural, nivelul de instruire, veniturile realizate).

Timpul alocat activităților fizice de loisir și patternul acestora sunt influențate de profesia individului: domeniul de activitate, numărul de ore de muncă fizică/intelectuală pe săptămână.

Timpul alocat activităților fizice de loisir și patternul acestora sunt influențate de structura familiei: statusul marital, numărul de copii, vârsta copiilor.

II.2. METODE DE CERCETARE FOLOSITE

În realizarea studiului am utilizat următoarele metode de cercetare:

1. Metoda experimentului.

Experimentul se definește ca fiind provocarea unui fenomen, în condiții bine determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză. Experimentul constă în “observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra unei variabile dependente într-o situație în care acțiunea altor factori este redusă la minimum” (Festinger apud Zlate, 2000). Definiția surprinde principalele concepte pe care le implică experimentul: variabilă, plan experimental, manipulare experimentală.

După cum arăta Fraisse, metoda experimentală nu este în realitate decât un mod de cunoaștere. Caracteristica ei esențială este de a tinde spre coerența unui sistem de relații controlate prin experiență.

Variabile experimentale – se face distincția între variabile interne și externe. Variabilele interne se divid în variabile dependente (cele a căror variație este studiată în cursul experimentului) și independente (sursele de variație a fenomenului studiat). Trebuie să distingem între variabilele independente manipulate efectiv de experimentator și variabilele independente “etichete” sau clasificatori, care sunt caracteristici naturale ce ne permit să descriem subiecții (de exemplu vârsta, sexul, greutatea, talia etc.). Variabilele externe, numite și “variabile parazite sau confundate”, sunt cele care determină surse de variație străine de experiment.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească variabila dependentă pentru a avea un bun experiment sunt următoarele: să fie sensibilă la manipulările variabilei independente; să fie ușor de măsurat și clar definită; efectele determinate să nu fie fluctuante sau episodice.

Experimentul realizat este un experiment natural, de tip constatativ, ce vizează fotografierea, consemnarea situației existente la un moment dat. A fost utilizat un plan experimental de bază, prin care s-a urmărit determinarea nivelului de activitate fizică de loisir al persoanelor adulte din județul Argeș, în raport cu variabilele independente clasificatorii.

2. Metoda chestionarelor.

Chestionarul reprezintă un sistem de întrebări elaborat astfel încât să obțină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social. Chestionarul nu trebuie privit ca o simplă listă de întrebări. În elaborarea lui cercetătorul trebuie să ia în considerație următoarele probleme:

Stabilirea conținutului întrebărilor – acestea pot fi de identificare (vârstă, sex, studii etc.); întrebări de cunoștințe; întrebări de atitudini și de motivație.

Stabilirea tipului răspunsului – cu răspunsuri dihotomice închise (da/nu); cu răspunsuri libere postcodificate, lăsate la inițiativa subiectului; cu răspunsuri în evantai (din mai multe răspunsuri subiectul alege ce i se potrivește mai bine).

Stabilirea modalității de raportare la realitatea investigată: perceptiv (“cum ți se pare o anumită activitate?”), proiectiv–prezumtiv (“intenționezi cumva să practici o anumită activitate?”), apreciativ–evaluativ (“consideri că nivelul tău de activitate fizică este satisfăcător?”), motivator–explicativ (“de ce ai reacționat așa ?”).

Stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebărilor – orice chestionar ar trebui să debuteze cu întrebări introductive, urmate apoi de întrebări de trecere, întrebări filtru, bifurcate, de motivație, de control, de identificare.

Evitarea unor greșeli în formularea întrebărilor: întrebări prea directe; limbaj greoi, cuvinte ambigui, vagi; întrebări tendențioase ce sugerează răspunsul; întrebări care depășesc nivelul de compre-hensiune al subiecților etc.

Cercetătorul trebuie să fie conștient de posibila lipsă de sinceritate sau seriozitate a subiectului, ca și de posibilitatea activării tendinței de fațadă. De aceea, chestionarul trebuie realizat astfel încât să scadă riscul obținerii unor informații viciate, cei mai mulți autori recomandând introducerea unei scale de minciună.

Chestionarele închise – comparativ cu cele deschise – oferă posibilitatea unei mai bune cuantificări a răspunsurilor, dar sunt expuse unui risc semnificativ de sugestionare a răspunsurilor.

În final trebuie să atragem atenția că un diagnostic corect, real nu poate fi obținut decât prin corelarea mai multor metode, în cadrul unei metodologii complexe.

În această lucrare au fost utilizate chestionare pentru determinarea indicelui de activitate fizică (IAF) și pentru măsurarea: consumului energetic mediu pentru activitățile fizice de loisir.

Pentru a determinarea IAF se pot utiliza diverse chestionare, de tipul celui redat la anexa nr. 1.

Răspunsurile la acest chestionar trebuie să fie cât mai exacte și sincere, pentru ca punctajele acordate intensității, duratei și frecvenței efortului, precum și punctajul general rezultat din înmulțirea acestora să reflecte cât mai bine categoria de condiție fizică în care se încadrează individul chestionat. Există doua motive principale pentru care este necesar să se răspundă cât mai riguros la întrebările implicite ale chestionarului:

dacă se evaluează corect IAF se obțin relații destul de precise despre capacitatea aeroba de efort si nu mai este, practic, așa de mare nevoie să se realizeze diferite teste prin care să se măsoare această capacitate;

pornind de la punctajul IAF se cunosc exact măsurile ce trebuie întreprinse începând din acel moment. Astfel, dacă se obțin peste 80 de puncte înseamnă că este bine și persoana se poate menține și în continuare pe aceeași linie. În schimb, dacă nu se obțin cel puțin 60 de puncte, înseamnă că stilul de viață al respectivei persoane nu este unul activ sau foarte activ și programul de mișcare pe care îl realizează în mod curent nu-i aduce beneficii semnificative pe planul sănătății, deci nu există o protecție efectivă împotriva afectării sistemului cardiovascular.

Pentru evaluarea consumului energetic mediu pentru activitățile fizice de loisir s-au utilizate tabelele de conversie prezentate anterior (tabelele nr. 1, 2, 3, 4, 5 și 6), precum și chestionarul de evaluare a activității fizice prezentat la anexa nr. 2.

3. Metoda convorbirii.

Convorbirea este o discuție premeditată angajată între cercetător și subiect. Demersul presupune existența unui scop bine precizat și respectarea unor indicații metodologice. Se disting mai multe tipuri de convorbiri: standardizate, dirijate (se formulează aceleași întrebări, în aceeași ordine tuturor subiecților); semistandardizată, semidirijată (se adresează întrebări suplimentare, se reformulează etc.) și liberă, asociativă (în funcție de particularitățile situației, de caracteristicile subiectului).

A fost utilizată o convorbire semistandardizată, care a vizat o serie de date obiective, subiective și deprinderi de comportament: vârsta, experiența motrică anterioară, efortul fizic anterior (intensitate, durată, specificitate), antecendente patologice personale, probleme curente de sănătate etc.

4. Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor.

Datele obținute în urma studiului sunt de tip parametric și nonparametric. Scalarea nonparametrică include măsurarea nominală (clasificarea) și măsurarea ordinală (de rang).

Scala nominală constă în clasificarea cazurilor în funcție de existența sau inexistența unei caracteristici. Împărțirea lotului în funcție de sex, bărbați sau femei, în funcție de domiciliu, urban sau rural (dihotomie), în funcție de grupa de vârstă (clasificare multiplă) constituie exemple de astfel de măsuri nominale.

Scalarea ordinală constă în ierarhizarea elementelor lotului în funcție de mărimea unei caracteristici, fără însă a preciza cu cât un nivel ierarhic este superior (inferior) altuia.

Pe aceste date nonparametrice sunt admise următoarele operații statistice:

Mărimi statistice care pot fi determinate: frecvența (absolută – număr de cazuri și relativă – procentul), valoarea modală.

Procedee de verificare statistică admise: procedeul chi pătrat;

Calcule de corelație valabile: testul Rho al lui Spearman și testul Tau al lui Kendall, procedee bazate pe date categoriale (testul semnului, Mann-Whitnay-test, testul Wilcoxon etc.).

Datele brute au fost condensate în tabele de frecvențe încrucișate, redate grafic sub formă de histograme și prelucrate folosind:

frecvențele absolute, relative și cumulate;

media aritmetică;

testul chi pătrat, varianta Pearson.

În urma experimentului am obținut și date parametrice (vârstă, greutate, consum energetic mediu, indice de activitate fizică), putând calcula deci valori medii ale unor caracteristici, a căror comparare face posibilă formularea unor concluzii. Am calculat, de asemenea, dispersia, abaterea standard și coeficientul de variație al seriilor de date obținute.

Media aritmetică se realizează prin însumarea termenilor unor serii și împărțirea totalului la numărul termenilor.

Formula de calcul este: unde: = media; = expresia “suma de”; x = variabile; N = numărul de subiecți.

Media pune în evidență tendința centrală a rezultatelor constatate într-o experiență. Prin calcularea mediei obținem o măsură a nivelului mediu relativ la un eșantion studiat, fapt care permite apoi comparații între grupe.

Dispersia sau varianța este utilizată pentru asigurarea calculelor algebrice, respectiv, se ține seama de semnul minus care rezultă din calculul x – . În acest scop se procedează prin ridicarea la pătrat a rezultatelor. Formula de calcul pentru date negrupate este:

Dispersia are avantajul de a nu cuprinde radicalul în expresia ei algebrică și astfel se pretează mai ușor la calcule teoretice.

Abaterea standard (abaterea medie pătratică) se calculează ca o medie pătratică din abaterile valorilor individuale de la media lor aritmetică sau extrăgând rădăcina pătrată din dispersie. Deoarece abaterea medie acordă aceeași importanță atât abaterilor mici, cât și celor mari, se recurge la abaterea standard pentru că ea evidențiază cu precădere abaterile mari. Pentru a ajunge deci la abaterea standard se recurge la calcularea dispersiei, al cărei radical este. Formula va fi:

, simbolurile utilizate fiind deja prezentate.

Un asemenea calcul se utilizează pentru stabilirea gradului de reprezentativitate al mediei în raport cu valoarea termenilor seriei respective. Abaterea standard are avantajul de a fi exprimată în aceleași unități ca și datele inițiale pe care le prelucrăm.

Coeficientul de variație – în situația în care trebuie să comparăm gradul de dispersare a două sau mai multe repartiții ale căror variabile sunt exprimate în unități de măsură diferite sau vrem să aflăm gradul de omogenitate a unei colectivități în funcție de caracteristica pe care o studiem, recurgem la calcularea coeficientului de variație. Acesta este raportul dintre abaterea medie pătratică (sau abaterea medie liniară) și media aritmetică a repartiției. Formula de calcul este:

C = . 100

După cum rezultă din formulă, coeficientul de variație se exprimă în procente, făcând astfel posibilă comparația sau aprecierea omogenității și poate lua valori de la 0 la 100%. Cu cât coeficientul de variație se apropie mai mult de zero, cu atât variația este mai mică, iar colectivitatea este mai omogenă, respectiv media mai reprezentativă. În schimb, cu cât coeficientul de variație este mai mare, cu atât variația este mai intensă, iar gradul de semnificație al mediei este mai scăzut. Se admite că un ansamblu de valori individuale este omogen dacă coeficientul este mai mic de 35%.

Semnificația diferenței dintre frecvențe se determină prin testul chi pătrat (2) și se folosește pentru comparația variabilelor nonparametrice. El se bazează pe compararea frecvențelor teoretice cu cele empirice și arată dacă diferențele dintre ele sunt întâmplătoare sau semnificative, la un prag de semnificație “p”. Cu alte cuvinte prin această metodă se poate demonstra certitudinea diferenței între două distribuții.

Procedeul chi pătrat simplifică mult măsurarea diferenței între seriile de variație, fără a mai fi nevoie de a calcula indicii de dispersie. Metoda chi pătrat se aplică numai în acele situații când evenimentele așteptate se exclud unul pe celălalt, în sensul că nu este posibil să se producă decât unul dintre ele (de exemplu, vârstnicul este bărbat sau femeie, inclus într-o anumită categorie de vârstă și nu în alta, cu dependență sau nu, din mediul rural sau urban etc.).

Ipoteza Ho afirmă că distribuția datelor empirice nu diferă de cea a frecvențelor teoretice și atunci rezultatele obținute pot fi atribuite întâmplării. Formula de calcul este:

,

în care fo sunt frecvențele observate, iar ft frecvențele teoretice.

Valoarea obținută la testul chi pătrat este raportată, în funcție de numărul gradelor de libertate, la valorile 2 care corespund diverselor probabilități. Dacă valoarea obținută prin calcul este mai mare decât cea indicată în tabel pentru probabilitatea p=0.05, atunci putem respinge ipoteza nulă și considerăm datele noastre semnificative statistic. Dacă valoarea calculată este superioară celei indicate pentru probabilitatea p=0.01, atunci vom considera diferențele puternic semnificative.

Studiile statistice au arătat că un prag de semnificație statistică mai mare de 0.05 nu poate fi acceptat deoarece riscul de a se produce o eroare de tip I (de a respinge ipoteza H când ea este adevărată) este mult prea mare. Orientarea în tabelul valorilor 2 este ghidată de numărul gradelor de libertate “n”, care depinde de numărul de clase (categorii) stabilite. Numărul gradelor de libertate se stabilește după formula:

n = (r – 1) x (c – 1),

în care r reprezintă numărul de linii din tabel, iar c numărul de coloane din tabelul de frecvențe.

Ipoteza asocierii variabilelor din tabelul cu frecvențe încrucișate poate fi testată prin formula chi pătrat numai în măsura în care toate valorile frecvențelor teoretice expectate sunt mai mari decât 1 și dacă cel puțin 20% din aceste valori sunt mai mari decât 5.

Prelucrarea statistico-matematică a datelor a respectat exigențele metodologice expuse anterior și a fost realizată cu ajutorul programului Graph Pad for Windows.

II.3. PREZENTAREA GRUPURILOR DE STUDIU

Designul experimental a presupus utilizarea unui grup experimental format din persoane adulte cu domiciliul în județul Argeș care prezintă următoarele caracteristici:

Vârsta subiecților a fost cuprinsă între 30 și 60 de ani, cu o medie de 46.29 de ani. Subiecții au fost încadrați în următoarele grupe de vârstă:

Tabelul nr. 10 – Repartiția pe grupe de vârstă a lotului studiat

Urmărind figura nr. 1 se remarcă distribuția echilibrată a subiecților lotului studiat pe grupe de vârstă, cu frecvențe relative de 16.6%.

Fig. nr. 1 – Distribuția cazurilor studiate în funcție de vârstă

Luând în calcul criteriul sexului subiecților, repartiția pe sexe a fost următoarea: 32 bărbați și 40 femei (sex ratio 0.8 : 1). Ponderile frecvențelor relative aparținând subiecților de sex masculin (44.4 %) și feminin (55,6 %) în ansamblul lotului studiat sunt ilustrate de figura nr. 2:

Fig. nr. 2 – Distribuția cazurilor studiate în funcție de sex

Analizând repartiția cazurilor în lotul studiat în funcție de vârsta și sexul subiecților (tabelul nr. 2) se constată că în cadrul a două grupe de vârstă sex ratio bărbați : femei este 1 : 1 (grupele de vârstă 30-35 de ani și 36-40 de ani) sau este în favoarea femeilor (celelalte grupe de vârstă, respectiv 0.7 : 1). Aceasta nu afectează însă analiza rezultatelor deoarece vom lucra cu frecvențe relative, care pot operaționaliza diferențele induse de sex sau orice altă variabilă la nivelul lotului studiat.

Tabelul nr. 11 – Repartiția pe sexe a lotului studiat în funcție de

grupa de vârstă

Figura nr. 3 ilustrează sugestiv distribuția cazurilor în funcție de grupa de vârstă și sex în lotul de studiu.

Fig. nr. 3 – Distribuția cazurilor în lotul studiat în funcție de vârstă și sex
(frecvențe absolute)

Deoarece diferențele induse de sexul și vârsta persoanelor sunt influențate tot mai mult de factorii sociali considerăm utilă încercarea de a stabili eventuale corelații între tipul de domiciliu și nivelul educațional pe de o parte și gradul de dependență a persoanelor studiate.

Fig. nr. 4 – Distribuția cazurilor studiate în funcție de domiciliu

În raport cu domiciliul 37 de subiecți proveneau din mediul urban
(51.4%) și 35 de subiecți din mediul rural (48.6%).

Ponderea ușor mai crescută a persoanelor din mediul urban în structura lotului în ansamblu poate fi observată în fig. nr. 4. De menționat că au fost excluse din studiu persoanele care au relatat schimbări ale domiciliului în timpul vieții (treceri de la mediul rural la cel urban sau invers).

În final, din punct de vedere al nivelului educațional 12 persoane (16.6%) aveau studii primare, 30 de persoane (41,7 %) absolviseră studii medii, iar 20 persoane (27.8% %) erau absolvente de studii superioare. Restul de 10 persoane (13.9 %) nu au fost cuprinse în nici o formă de învățământ instituționalizat.

Fig. nr. 5 – Distribuția cazurilor studiate în funcție de nivelul educațional

Repartiția subiecților în funcție de nivelul educațional este redată în fig. nr. 5, a cărei analiză relevă ponderea mai crescută a persoanelor cu studii medii în structura educațională a lotului studiat. Pe locurile următoare se situează subiecții cu studii superioare, apoi cei cu studii primare și în final cei fără studii.

II.4. DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI

Experimentul s-a desfășurat în perioada ianuarie 2005 – mai 2005 și a presupus parcurgerea mai multor etape, ce vor fi detaliate.

Mai întâi a fost realizată construcția grupului de studiu. Subiecții grupului de studiu sunt persoane adulte cu domiciliul în județul Argeș, din mediul urban sau rural.

În construcția lotului experimental s-a încercat selectarea unor subiecți reprezentativi pentru categoria de vârstă respectivă. Astfel, au fost excluși subiecții care relatau schimbări de domiciliu în timpul vieții (rural – urban sau invers) precum și cei care au fost plecați din țară pentru o anumită perioadă de timp. De asemenea, a trebuit să se renunțe la subiecții care au manifestat indisponibilitatea fizică sau psihică de a participa la experiment.

Toate aceste criterii de selecție a subiecților experimentului au fost utilizate cu scopul de a scădea cât mai mult acțiunea variabilelor parazite, nedorite și pentru a putea obiectiva astfel efectele factorilor studiați asupra gradului de activitate fizică a subiecților.

Prin aplicarea celor două chestionare de evaluare a activităților fizice de loisir (prezentate la anexele nr. 1 și 2) s-au obținut o serie de date parametrice și nonparametrice pe baza cărora se va încerca formularea unor concluzii. Informațiile obținute de la subiecți pe baza chestionarelor au fost transformate cu ajutorul nomogramelor prezentate anterior (tabelele nr. 1, 2, 3, 4, 5 și 6), calculându-se astfel consumuri energetice medii.

În final datele au fost recoltate și sistematizate în vederea comparării lor și a surprinderii unei situații de ansamblu a gradului de activitate fizică a subiecților. Pentru surprinderea semnificației statistice a diferențelor constatate s-a trecut la prelucrarea statistică a datelor brute rezultate, capitolul următor axându-se pe acest demers.

CAPITOLUL III

REZULTATELE CERCETĂRII ȘI
INTERPRETAREA LOR

INTERPRETAREA LOR

În urma derulării experimentului au fost obținute o serie de date brute care prin prelucrare statistică oferă informații ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

La nivelul întregului grup, consecutiv evaluării activităților fizice de loisir (tabelul nr. 12), 15.3% dintre subiecți înregistrează o condiție fizică superioară, 18.1% foarte bună, 22.2% rezonabilă, 22.2% slabă și respectiv 22.2% foarte slabă. Se observă că procentul cel mai mare de subiecți se găsesc în ultimele trei clase de raportare a condiției fizice, în timp ce grupul cel mai puțin numeros înregistrează o condiție fizică superioară.

În ceea ce privește relația dintre apartenența la un anumit sex și tipul de condiție fizică (măsurat prin scala de evaluare a indicelui de activitate fizică, situația este diferită față de întregul grup (tabelul nr. 12 și fig. nr. 6). Astfel, 25% dintre bărbații adulți au condiție fizică rezonabilă și doar 15.7% superioară, restul calificativelor înregistrând valori intermediare. La femeile adulte însă, după același model de descriere, 25% înregistrează valori foarte slabe, 25% valori slabe, 15% valori superioare și 15% valori foarte bune.

Apartenența la un anumit sex influențează regimul de activități fizice de loisir și implicit nivelul de condiție fizică, rezultatele putând fi generalizate deoarece distribuția gradelor de dependență după criteriul amintit este semnificativă statistic (2 = 10.15, n = 4, p  0.05 ).

Tabelul nr.12 – Distribuția tipurilor de condiție fizică (evaluată prin indicele de activitate fizică – IAF) în funcție de sex

Fig. nr. 6 – Distribuția tipurilor de condiție fizică (evaluată prin indicele de activitate fizică – IAF) în funcție de sex

O altă ipoteză de studiu a vizat relația dintre nivelul condiției fizice și domiciliul subiecților (urban / rural). Analiza datelor sugerează că în mediul rural activitățile fizice de loisir sunt mai puțin răspândite față de mediul urban.

De menționat că repartiția pe tot lotul a tipurilor de condiție fizică determinată de activitățile de loisir este aceeași ca la analiza precedentă (în funcție de sex).

Tabelul nr.13 – Distribuția tipurilor de condiție fizică (evaluată prin indicele de activitate fizică – IAF) în funcție de domiciliu

Fig. nr. 7 – Distribuția tipurilor de condiție fizică (evaluată prin indicele de activitate fizică – IAF) în funcție de domiciliu

Se observă că în mediul urban 32,4% din populație are o participare rezonabilă la activitățile fizice de loisir, iar 29,7% foarte bună, în timp ce doar 10.9% au participarea foarte slabă. În același timp, în mediul rural 34.3% din populație are o participare foarte slabă, 31.4% slabă, valoarea cea mai mică (5.7%) caracterizând participarea foarte bună. Probabil că viața în mediul urban, prin facilitățile oferite, pare să favorizeze desfășurarea de activități fizice de loisir care tind să crească condiția fizică a populației.

Datele dovedesc faptul că mediul de viață (urban / rural) influențează accesul la activitățile fizice de loisir, ele fiind semnificative statistic (2 = 10.32, n = 4, p 0.05 ).

O altă dimensiune a analizei a vizat influența nivelului de instruire asupra gradului de participare la activitățile fizice de loisir. Se constată că nu putem face generalizări în acest sens deoarece distribuția cazurilor după criteriul amintit nu este semnificativă statistic (2 = 2.75, n = 8).

De asemenea, relația dintre situația familială (statusul marital, numărul de copii, vârsta celui mai mic copil) și regimul de activitate fizică tip loisir nu determină distribuții semnificative statistic, deoarece valorile lui p calculat sunt mai mari decât pragul de 0.05.

În schimb, în cazul evaluării condiției fizice determinată de activitățile fizice de loisir în funcție de veniturile pe membru de familie (sub 4 milioane de lei/lună și respectiv peste 4 milioane de lei/lună: tabelul nr. 14 și fig. nr. 8), distribuția cazurilor după acest criteriu este semnificativă statistic ((2 = 12.5, n = 4, p 0.02 ).

Se remarcă în rândul celor cu venituri pe membru de familie de peste 4 milioane de lei/lună ponderea de 30.3% pentru participarea foarte bună la activitățile de loisir, 27.3% pentru cea rezonabilă și de numai 9.1% pentru cea foarte slabă. În schimb, pentru grupa celor cu venituri pe membru de familie sub 4 milioane de lei/lună, procentele cele mai mari 33.3% și 30.8% caracterizează participarea foarte slabă și respectiv slabă la activitățile de loisir, iar procentul cel mai mic corespunde participării foarte bune (7.7%)

Tabelul nr.14 – Distribuția tipurilor de condiție fizică (evaluată prin indicele de activitate fizică – IAF) în funcție de venitul /membru de familie

Fig. nr. 8 – Distribuția tipurilor de condiție fizică (evaluată prin indicele de activitate fizică – IAF) în funcție de venitul /membru de familie

Se observă faptul că venitul pe membru de familie influențează în mod evident rata de participare la activitățile fizice de loisir, lucru explicat prin resursele materiale și implicit prin nivelul de trai mai ridicat al acestei grupe populaționale. Un venit mai mare de 4 milioane permite asigurarea nevoilor bazale aflate la baza piramidei motivaționale a lui Maslow și activează nevoi aflate la nivelurile intermediare și superioare ale ierarhiei. Astfel, persoana poate să se implice în activități de loisir în contextul satisfacerii unei trebuințe de afiliere, unei trebuințe de stimă și statut sau a unei trebuințe de autorealizare.

Dacă nevoile bazale nu sunt satisfăcute, arareori această persoană va manifesta disponibilitatea de a se implica în activități de loisir. În concluzie, nivelul veniturilor se reflectă în felul în care persoana își organizează viața, începând cu elementele legate de rația alimentară și terminând cu disponibilitatea de a practica exerciții fizice, care în ultimă instanță îi îmbunătățesc condiția fizică și starea de sănătate.

În ceea ce privește principalele activități fizice de loisir desfășurate la nivelul grupului și pe sexe s-au obținut următoarele clasamente (tabelul nr. 15):

Tabelul nr.15 – Principalele tipuri de activități de loisir pentru persoanele adulte din județul Argeș

Se observă că la nivelul întregului grup cea mai agreată formă de activitate fizică de loisir este plimbarea în aer liber, urmată de alergare (jogging), fotbal, tenis de câmp și ciclism. Sunt evidente preferințele subiecților condiționate de sexul acestora, la bărbați pe primele trei locuri aflându-se în ordine fotbalul, plimbarea și alergarea, iar la femei plimbarea, alergarea și voleiul.

Prin raportarea consumului energetic specific activităților profesionale și de loisir ale subiecților din grupul investigat la nomogramele prezentate în partea de fundamentare teoretică a lucrării, s-a obținut tabelul nr. 15:

Tabelul nr.16 – Consumul energetic mediu pentru subiecții lotului experimental

Se observă faptul că s-au obținut valori medii ale consumului energetic mai mari la sexul masculin (5100 kcal/spt) comparativ cu sexul feminin (3500 kcal/spt), fapt explicat prin particularitățile profesionale și prin diferențele patternurilor comportamentale atribuite celor două sexe. Se remarcă coeficienți mari de variabilitate atât la nivelul întregului lot, cât și în subgrupurile de bărbați și femei, ceea ce sugerează neomogenitatea lotului investigat și existența unor profesiuni variate.

În ceea ce privește consumul energetic mediu prin activități fizice de loisir, se remarcă faptul că el este mai mare la sexul masculin (1200 kcal/spt) comparativ cu sexul feminin (750 kcal/spt), ceea ce sugerează o atitudine mult mai activă din partea bărbaților față de aceste activități. În plus se remarcă existența unui coeficient de variabilitate mai mare în lotul de femei comparativ cu cel ce caracterizează lotul de bărbați, ceea ce sugerează atitudini ale femeilor ce acoperă o plajă largă de posibilități. Raportând rezultatele obținute la alte studii nu putem ignora din păcate faptul că implicarea în activitățile fizice de loisir este modestă, mai ales la sexul feminin. În absența efortului fizic de recreere putem presupune că există un alt tip de activități de loisir, mai puțin sanogenetice, deoarece implică variate forme de sedentarism.

Acest fenomen a fost înregistrat în țările dezvoltate în anii '80, în prezent în aceste țări serviciile de sănătate fiind suprasolicitate prin complicațiile (mai ales cardio-vasculare și metabolice) ce decurg din stilul de viață sedentar.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Activitățile fizice de loisir reprezintă un teritoriu fabulos de experimentare a succesului fiecărui individ, care determină creșterea autostimei și îmbunătățește imaginea de sine. Individul care valorizează aceste activități devine conștient că poate realiza succese și pe alte planuri, succese evidente în ochii săi și ai anturajului.

Loisirul oferă un mijloc privilegiat de menținere a unui ritm de viață normal, în funcție de capacitatea fiecăruia. Individul devine conștient de ritmul său de funcționare în familie și în societate. Deoarece loisirul presupune transpunerea activităților fizice în mediul înconjurător, el devine un mod extraordinar de a da o șansă fiecăruia de a fi activ în comunitate, de a interacționa cu alte persoane.

Activitățile fizice de loisir posedă caracteristici intrinseci care favorizează procesul de reintegrare socială, în contextul general al efectelor lor sanogenetice.

Obiectivul teoretic al lucrării a avut în vedere parcurgerea elementelor semnificative privind locul activităților fizice de loisir în viața persoanelor adulte. Ca obiectiv aplicativ lucrarea și-a propus să evalueze factorii care condiționează activitățile fizice de loisir la vârsta adultă, în contextul societății române contemporane.

Datele obținute conduc către următoarele concluzii:

1. La nivelul întregului grup, consecutiv evaluării activităților fizice de loisir, 15.3% dintre subiecți sunt caracterizați de o condiție fizică superioară, 18.1% foarte bună, 22.2% rezonabilă, 22.2% slabă și respectiv 22.2% foarte slabă. Se observă că cei mai mulți subiecți se găsesc în ultimele trei clase de raportare a condiției fizice, în timp ce grupul cel mai puțin numeros înregistrează o condiție fizică superioară.

2. În ceea ce privește relația dintre apartenența la un anumit sex și tipul de condiție fizică (măsurat prin scala de evaluare a indicelui de activitate fizică), rezultatele obținute arată că situația este diferită față de întregul grup. Astfel, 25% dintre bărbații adulți au condiție fizică rezonabilă și doar 15.7% au o condiție fizică superioară, restul calificativelor înregistrând valori intermediare. La femeile adulte însă, după același model de descriere, 25% înregistrează valori foarte slabe, 25% valori slabe, 15% valori superioare și 15% valori foarte bune.

Apartenența la un anumit sex influențează regimul de activități fizice de loisir și implicit nivelul de condiție fizică (p 0.05).

3. Analiza relației dintre nivelul condiției fizice și domiciliul subiecților (urban / rural) indică faptul că în mediul rural activitățile fizice de loisir sunt mai puțin răspândite față de mediul urban.

Astfel, în mediul urban 32,4% din populație are o participare rezonabilă la activitățile fizice de loisir, iar 29,7% foarte bună, în timp ce doar 10.9% au participarea foarte slabă. În același timp, în mediul rural 34.3% din populație are o participare foarte slabă, 31.4% o participare slabă, valoarea cea mai mică (5.7%) caracterizând participarea foarte bună. Probabil că viața în mediul urban, prin facilitățile oferite, pare să favorizeze desfășurarea de activități fizice de loisir, care tind să crească condiția fizică a populației.

Datele dovedesc faptul că mediul de viață (urban / rural) influențează accesul la activitățile fizice de loisir (p 0.05).

4. Evaluarea relației dintre condiția fizică determinată de activitățile fizice de loisir și veniturile pe membru de familie (sub 4 milioane de lei/lună și respectiv peste 4 milioane de lei/lună) indică o distribuție a cazurilor semnificativă statistic (p 0.02).

Se remarcă în rândul celor cu venituri pe membru de familie de peste 4 milioane de lei/lună ponderea de 30.3% pentru participarea foarte bună la activitățile de loisir, 27.3% pentru cea rezonabilă și de numai 9.1% pentru cea foarte slabă. În schimb, pentru grupa celor cu venituri pe membru de familie sub 4 milioane de lei/lună, procentele cele mai mari 33.3% și 30.8% caracterizează participarea foarte slabă și respectiv slabă la activitățile de loisir, iar procentul cel mai mic corespunde participării foarte bune (7.7%).

Se observă faptul că venitul pe membru de familie influențează în mod evident rata de participare la activitățile fizice de loisir, lucru explicat prin resursele materiale și implicit prin nivelul de trai mai ridicat al acestei grupe populaționale. Un venit mai mare de 4 milioane permite asigurarea nevoilor bazale aflate la baza piramidei motivaționale a lui Maslow și activează nevoi aflate la nivelurile intermediare și superioare ale ierarhiei. Astfel, persoana poate să se implice în activități de loisir în contextul satisfacerii unei trebuințe de afiliere, unei trebuințe de stimă și statut sau a unei trebuințe de autorealizare.

Dacă nevoile bazale nu sunt satisfăcute, arareori această persoană va manifesta disponibilitatea de a se implica în activități de loisir. În concluzie, nivelul veniturilor se reflectă în felul în care persoana își organizează viața, începând cu elementele legate de rația alimentară și terminând cu disponibilitatea de a practica exerciții fizice, care în ultimă instanță îi îmbunătățesc condiția fizică și starea de sănătate.

5. În ceea ce privește principalele activități fizice de loisir desfășurate s-a constatat că la nivelul întregului grup cea mai agreată formă de activitate fizică de loisir este plimbarea în aer liber, urmată de alergare (jogging), fotbal, tenis de câmp și ciclism. Sunt evidente preferințele subiecților condiționate de sexul acestora, la bărbați pe primele trei locuri aflându-se în ordine fotbalul, plimbarea și alergarea, iar la femei plimbarea, alergarea și voleiul.

6. Prin evaluarea consumului energetic profesional s-au obținut valori medii mai mari la sexul masculin (5100 kcal/spt) comparativ cu sexul feminin (3500 kcal/spt), fapt explicat prin particularitățile profesionale și prin diferențele patternurilor comportamentale atribuite celor două sexe. Se remarcă coeficienți mari de variabilitate atât la nivelul întregului lot, cât și în subgrupurile de bărbați și femei, ceea ce sugerează neomogenitatea lotului investigat și existența unor profesiuni variate.

7. În ceea ce privește consumul energetic mediu prin activități fizice de loisir, se remarcă faptul că el este mai mare la sexul masculin (1200 kcal/spt) comparativ cu sexul feminin (750 kcal/spt), ceea ce sugerează o atitudine mult mai activă din partea bărbaților față de aceste activități. În plus se remarcă existența unui coeficient de variabilitate mai mare în lotul de femei comparativ cu cel ce caracterizează lotul de bărbați, ceea ce sugerează atitudini ale femeilor ce acoperă o plajă largă de posibilități.

Raportând rezultatele obținute la alte studii nu putem ignora din păcate faptul că implicarea în activitățile fizice de loisir este modestă, mai ales la sexul feminin. În absența efortului fizic de recreere putem presupune că există un alt tip de activități de loisir, mai puțin sanogenetice, deoarece implică variate forme de sedentarism.

În concluzie, analiza datelor indică faptul că ipotezele de lucru enunțate au fost parțial confirmate. Acest demers de cercetare poate fi continuat la un nivel mai amplu în sensul determinării contribuției potențiale a activităților fizice de loisir pentru integrarea socială a indivizilor în comunitate, precum și în sensul precizării factorilor implicați în alegerea anumitor tipuri de activități. De asemenea, un domeniu actual de cercetare este reprezentat de aprecierea nivelului satisfacției în loisir și influența acestuia asupra calității vieții pentru persoanele normale, dar și pentru indivizii cu nevoi speciale, care prezintă diferite forme de dizabilități.

BIBLIOGRAFIE

Braden, D.R., Leisure and entertainment in America, Wayne State Univ. Press, 1988.

Bota C., Fiziologie, Ed. Globus, București, 2000.

Brooks G.A., Fahey T.D., White T.P., Exercise Physiology, Second Ed., Mayfield Publ., 1996.

Brightbill C.K., Man and leisure: a philosophy of recreation, Greenwood, 1973.

Butsch R., ed. For Fun and Profit: The transformation of leisure into consumption, Temple Univ. Press, 1990.

Chiriță Georgeta, Activitățile corporale și factorii educativi, Editura Sport-Turism, București, 1978.

Ciucurel C., Fiziologie, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

Ciucurel C., Presbiacuzia – între o abordare gerontologică și geriatrică, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

Dumazedier J., Elemente de sociologie diferențială și previzională a timpului liber, Din: Sociologia contemporană, Editura Științifică, București, 1976.

Dumitru G., Sănătate prin sport pe înțelesul fiecăruia, Federația Română Sportul Pentru Toți, București, 1997.

Georgescu F., Cultura fizică- fenomen social, Editura Sport-Turism, 1976.

Giamatti, A.B., Taket time for paradise: Americans and their games, Summit, 1991.

Graefe A., Parker S., Recreation and leisure: an introductory handbook, Venture, 1987.

Groza P., Fiziologie, Ed. Medicală, București, 1991.

Guyton A.G., Fiziologie, Ediția a V-a (traducere dr. Cârmaciu R., Ed. Medicală, București, 1996.

Hăulică I., Fiziologie, Ed. Medicală, București, 1996.

Horghidan V., Metode de psihodiagnostic, E.D.P., București, 1997.

Horghidan V., Psihomotricitatea, ANEFS, București, 2000.

Lappe F.M., What to do after you turn off the TV: fresh ideas for enjoying family time, Ballantine, 1985.

Nițescu V., Anatomie funcțională – biomecanica și antropologia aparatului locomotor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

Pieper J., Leisure: the basis of culture, New American, 1964.

Veal A.J., Leisure and the future, Unwin Hyman, 1987.

Prevalence of leisure-time and occupational physical activity among employed adults – United States, 1990, JAMA. 2000, 283: 3064-3065.

Massey J.T., Moore T.F., Parsons V.L. et al. Design and estimation for the National Health Interview Survey, 1985-1994. Hyattsville, Maryland: US Department of Health and Human Services, Public Health Service, CDC, 1989; DHHS publication no. (PHS).89-1384. (Vital and health statistics; series 2, no. 110).

Sbenghe T., Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, București, 1987.

Sbenghe T., Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, București, 1999.

Sbeghe T., Kinesiologie – știința mișcării, Editura Medicală, București, 2003.

Wilcow Sara, Castro Cynthia, Kink A. C., Housemann R., Brownson R.C., Determinants of leisure time physical activity in rural compared with urban older and ethnically diverse women in the United States, J Epidemiol Community Health, 2000;54: 667-672.

**** Australian Social Trends, Culture & Leisure – Recreation: How Australians use their free time, Time Use Survey, 1999.

ANEXA NR. 1

Chestionar de evaluare a indicelui de activitate fizică (IAF)
(Dumitru, 1997)

IAF se obține înmulțind punctajele fiecărui parametru:

IAF= IntensitateDurataFrecventa

Valoare IAF pe care o obținem se apreciază conform grilei:

Grila de evaluare a indicelui de activitate fizică (IAF)

ANEXA NR. 2

Chestionar de evaluare a activității fizice

Nume ……………. Prenume ………….. Sex M F

Vârsta …….. Domiciliul: urban rural

Studii: superioare medii primare fără studii

Situația familială: căsătorit(ă) necăsătorit(ă)

Număr de copii: 0 1 2 sau mai mulți

Vârsta celui mai mic copil: 0-5 ani 6-15 ani peste 16 ani

Venit mediu pe membru de familie: sub 4 milioane de lei

peste 4 milioane de lei

Activitate profesională: predominant fizică

predominant intelectuală

Număr de ore de activitate fizică profesională/săptămână ……

Tip de activ. fizică prof. …… Număr de ore de activ. intelectuală/spt ….. Consum energetic profesional mediu/spt ….

Activități fizice de loisir desfășurate preponderent:

………………ore/săptămână (iarna…….vara……) Media/spt ….

………………ore/săptămână (iarna…….vara……) Media/spt ….

………………ore/săptămână (iarna…….vara……) Media/spt ….

………………ore/săptămână (iarna…….vara……) Media/spt ….

………………ore/săptămână (iarna…….vara……) Media/spt ….

Consum energetic mediu/spt……….kal

Consum energetic mediu/spt……….kal

Consum energetic mediu/spt……….kal

Consum energetic mediu/spt……….kal

Consum energetic mediu/spt……….kal

Total consum energetic prin act. de loisir..………kcal/spt

ANEXA NR. 3

Legenda:

SEX:

M = masculin

F = feminin

Domiciliu:
R = rural
U = urban
Instruire:
0 = fără studii
P = studii primare
M = studii medii
S = studii superioare

C = căsătorit
N = necăsătorit