Riscurile In Contractele Internationale Negociate de Agentii Economici Romani Si Modalitati de Atenuare a Acestora. Studiu Sc

CUPRINS I

CUPRINS

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL pag.l

1.1. Introducerea conceptului de risc în afacerile economice

internaționale ……………………………………………. pag.1

1.2. Modul de constituire și prezentarea S.C. MOBEX pag.2

1.3. Structura organizatorică a unității economice …………… pag.4

1.3.1. Piața internă și externă, principali clienți și furnizori pag.5

l. 4. Transferul riscurilor în vânzarea internațională ………… pag.6

1.4.1. Modalități de transfer al riscurilor conform

INCOTERMS 1992 pag.6

1.4.2. Transferul riscurilor conform Convenției O.N. U

privind contractele de vânzare internațională a

mărfurilor………………………………………………….. pag.8

1.5. Evitarea sau atenuarea riscurilor comerciale……………. pag.9

1.5.1. Clauze contractuale asiguratorii………………….. pag.10

1.5.2. Garanții propriu-zise…………………………………. pag.10

1.5.3. Clauze menite să faciliteze întreruperea oportună a

raportului obligațional……………………………….. pag.12

1.5.4. Acoperirea riscurilor prin asigurare…………….. pag.13

1.5.5. Preluarea riscurilor de către instituțiile specializate pag.16

1.5.6. Constituirea de rezerve compensatorii…………. pag.18

1.5.7. Intervenția statului……………………………………… pag.18

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE

EVITARE/ATENUARE A LOR pag.19

2.1. Riscul privind bonitatea partenerilor comerciali…………. pag.19

2.2. Riscul privind negocierea neurmată de contractare……… pag.27

CUPRINS II

2.3. Riscul privind modificarea condițiilor de executare a contractelor

comerciale internaționale…………………………………………. pag.30

2.3.1. Clauza de forță majoră………………………………….. pag.31

2.3.2. Clauza de impreviziune (“hardship”)……………… pag.33

2.4. Riscul de neexecutare, executare tardivă sau necorespunzătoare

a obligațiilor contractuale……………………………………….. pag.34

2.5. Riscul valutar……………………………………………………….. pag.38

2.5.1. Acoperirea internă………………………………………. pag.41

2.5.1.1. Clauze valutare……………………………… pag.4l

2.5.1.2. Alegerea monedei de contract…………. pag.49

2.5.1.3. Includerea în preț a unei marje asiguratorii pag.50

2.5.1.4. Sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași

valută……………………………………… pag.52

2.5.1.5. Anticipări și întârzieri în efectuarea plăților și

încasărilor……………………………………………….. pag.53

2.5.1.6. Derularea corectă și operativă a contractului.. pag.56

2.5.1.7. Concluzii referitoare la tehnicile de acoperire

internă/contractuală………………………………….. pag.57

2.5.2. Acoperirea externă/extracontractuală……………………….. pag.57

2.5.2.1. Acoperirea la vedere…………………………………. pag.58

2.5.2.2. Acoperirea la termen…………………………………. pag.59

2.6. Riscul de credit………………………………………………………………. pag.65

2.6.1. Asigurarea creditelor comerciale……………………………. pag.69

2.6.2. Garanțiile……………………………………………………………. pag.7l

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ…………………………… pag.73

3.1. Concept. Riscurile exportatorului și ale importatorului…………….. pag.73

3.2. Clauza de escaladare a prețurilor……………………………………………. pag.75

3.3. Clauza de consolidare a valorii contractului de export prin plata

în mărfuri…………………………………………………………………………… pag.78

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CUPRINS III

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– 3.4. Clauza de rectificare a prețurilor în funcție de evoluția acestora

pe piața reprezentativă a produsului……………………………………….. pag.80

3.5. Clauza de actualizare a prețului……………………………………………… pag.8l

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL……………………… pag.82

4.1. Obligația părților…………………………………………………………………. pag. 82

4.2. Riscurile în contractele sinalagmatice, în general…………………….. pag. 84

4.3. Riscul în contractul de vânzare……………………………………………… pag. 84

4.4. Riscul contractual când vânzatorul este în întârziere……………….. pag. 85

4.5. Riscul în vânzări de lucruri viitoare sau aparținând unui terț…….. pag. 86

4.6. Riscul în cazul bunurilor care circulă de pe o piață

prin intermediul cărăușului………………………………………………….. pag. 86

4.7. Transmiterea proprietății și a riscului în cazul mărfurilor care se

transportă pe apă………………………………………………………………… pag. 86

CAPITOLUL V. RISCUL DE MEDIU………………………………. pag. 88

5.1. Riscul de țară – concept ……………………………………………………… pag. 88

5.2. Riscul de suveranitate…………………………………………………………. pag. 90

5.3. Riscul de transfer………………………………………………………………… pag. 91

CAPITOLUL VI. CONCLUZII PRIVIND RISCURILE ÎN

ACTIVITATEA DE COMERȚ EXTERIOR, DESPRINSE

PE BAZA CONTRACTELOR EXTERNE STUDIATE LA

FIRMA S.C. MOBEX S.A…………………………………………. pag. 92

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….. pag. 95

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 1

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I.

RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

INTRODUCEREA CONCEPTULUI DE RISC ÎN AFACERILE ECONOMICE INTERNAȚIONALE

Problematica riscului și incertitudinii a preocupat atât lume a specialiștilor, cât și lume a practicienilor și a oamenilor de rând din cele mai vechi timpuri. De regulă, riscul și incertitudinea sunt privite în comparație cu certitudinea. Siguranța în mai bine este asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutătire a unei situatii date cu riscul sau incertitudinea unei schimbări de atitudine, de timp, de mentalitate, etc. Cu toate acestea, dezvoltarea exponențială a societății contemporane a fost posibilă datorită asumării unor riscuri. Îndeosebi creșterea _conomică nu se putea realiza dacă certitudinea prima în fața riscului și incertitudinii.

Astfel, în prezent, tranzacțiile economice internaționale se desfășoară în condițiile existenței a numeroase riscuri ca urmare a complexității mediului internațional de afaceri, a evoluției contradictorii a economiei mondiale, a fenomenului de instabilitate ce caracterizează economiile naționale.

Contractele economice internaționale comportă, în general, riscuri mai mari decât raporturile contractuale interne, ,din diverse motive: partenerii sunt situați în țări diferite, cu culturi de afaceri variate, uneori la mare distanță, cu legislații diferite și un grad mai redus de încredere reciprocă. În al doilea rând, relațiile comerciale internaționale implică transporturi internaționale, măsuri de asigurare specială a produselor, plăți în valută. Toate acestea impun măsuri deosebite de cele interne, mai riguroase, pentru minimizarea riscurilor și pentru protejarea intereselor. Gama riscurilor în comertul internationale extrem de diversă. Unele din aceste riscuri sunt comune cu cele existente pe piața internă, altele sunt specifice activității de comerț exterior. "Dicționarul explicativ al Limbii Române" definește riscul ca fiind: "posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă". Conform definiției adoptate în 1983 de O.C.D.E., riscul este constituit din "posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite, să se producă".

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 2

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Riscul economic, însă, reprezintă o alternativă ( cealaltă fiind șansa) a condițiilor de finalizare a unei afaceri comerciale sau financiare, fiind cauzator de rezultate nefavorabile, ce se pot materializa în cheltuieli suplimentare, pierderi, imposibilitatea valorificării unui moment conjunctural favorabil, dar incert. Cauzele ce generează riscurile sunt numeroase și pot fi de natură comercială sau necomercială.

Lucrarea își propune abordarea unor elemente de risc comercial ce țin direct de contractul de vânzare internațional, a unor metode și tehnici de protecție împotriva lor, context în care exemplificativ este cuprinsă în analiză situația unui agent economic care derulează activitate de comerț exterior. Devine așadar necesară definirea conceptului de risc comercial. Astfel, riscul comercial este posibilitatea ca un eveniment viitor și probabil să provoace consecințe patrimoniale negative părților la un contract comercial internațional, partea prejudiciată neputând trage la răspundere pe debitor.

Așadar, conținutul riscurilor nu se limitează doar la acele evenimente, fenomene implacabile și exterioare tranzacției, ci include și pierderile cauzate unui partener de afaceri de conduita culpabilă a celuilalt. De fapt, riscul în afacerile internaționale poate să fie determinat fie de cauze obiective, de evenimente exterioare, imprevizibile și care nu pot fi imputate decidenților din aceste activități, fie de cauze subiective, datorate incompetenței sau relei credințe a acestor decidenți. De aceea, faza de negociere a contractelor trebuie să includă estimarea permanentă a riscului comercial, în vederea formulării unor clauze preventive, adecvate în contract.

Practica internaț……………………………… pag.65

2.6.1. Asigurarea creditelor comerciale……………………………. pag.69

2.6.2. Garanțiile……………………………………………………………. pag.7l

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ…………………………… pag.73

3.1. Concept. Riscurile exportatorului și ale importatorului…………….. pag.73

3.2. Clauza de escaladare a prețurilor……………………………………………. pag.75

3.3. Clauza de consolidare a valorii contractului de export prin plata

în mărfuri…………………………………………………………………………… pag.78

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CUPRINS III

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– 3.4. Clauza de rectificare a prețurilor în funcție de evoluția acestora

pe piața reprezentativă a produsului……………………………………….. pag.80

3.5. Clauza de actualizare a prețului……………………………………………… pag.8l

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL……………………… pag.82

4.1. Obligația părților…………………………………………………………………. pag. 82

4.2. Riscurile în contractele sinalagmatice, în general…………………….. pag. 84

4.3. Riscul în contractul de vânzare……………………………………………… pag. 84

4.4. Riscul contractual când vânzatorul este în întârziere……………….. pag. 85

4.5. Riscul în vânzări de lucruri viitoare sau aparținând unui terț…….. pag. 86

4.6. Riscul în cazul bunurilor care circulă de pe o piață

prin intermediul cărăușului………………………………………………….. pag. 86

4.7. Transmiterea proprietății și a riscului în cazul mărfurilor care se

transportă pe apă………………………………………………………………… pag. 86

CAPITOLUL V. RISCUL DE MEDIU………………………………. pag. 88

5.1. Riscul de țară – concept ……………………………………………………… pag. 88

5.2. Riscul de suveranitate…………………………………………………………. pag. 90

5.3. Riscul de transfer………………………………………………………………… pag. 91

CAPITOLUL VI. CONCLUZII PRIVIND RISCURILE ÎN

ACTIVITATEA DE COMERȚ EXTERIOR, DESPRINSE

PE BAZA CONTRACTELOR EXTERNE STUDIATE LA

FIRMA S.C. MOBEX S.A…………………………………………. pag. 92

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….. pag. 95

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 1

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I.

RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

INTRODUCEREA CONCEPTULUI DE RISC ÎN AFACERILE ECONOMICE INTERNAȚIONALE

Problematica riscului și incertitudinii a preocupat atât lume a specialiștilor, cât și lume a practicienilor și a oamenilor de rând din cele mai vechi timpuri. De regulă, riscul și incertitudinea sunt privite în comparație cu certitudinea. Siguranța în mai bine este asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutătire a unei situatii date cu riscul sau incertitudinea unei schimbări de atitudine, de timp, de mentalitate, etc. Cu toate acestea, dezvoltarea exponențială a societății contemporane a fost posibilă datorită asumării unor riscuri. Îndeosebi creșterea _conomică nu se putea realiza dacă certitudinea prima în fața riscului și incertitudinii.

Astfel, în prezent, tranzacțiile economice internaționale se desfășoară în condițiile existenței a numeroase riscuri ca urmare a complexității mediului internațional de afaceri, a evoluției contradictorii a economiei mondiale, a fenomenului de instabilitate ce caracterizează economiile naționale.

Contractele economice internaționale comportă, în general, riscuri mai mari decât raporturile contractuale interne, ,din diverse motive: partenerii sunt situați în țări diferite, cu culturi de afaceri variate, uneori la mare distanță, cu legislații diferite și un grad mai redus de încredere reciprocă. În al doilea rând, relațiile comerciale internaționale implică transporturi internaționale, măsuri de asigurare specială a produselor, plăți în valută. Toate acestea impun măsuri deosebite de cele interne, mai riguroase, pentru minimizarea riscurilor și pentru protejarea intereselor. Gama riscurilor în comertul internationale extrem de diversă. Unele din aceste riscuri sunt comune cu cele existente pe piața internă, altele sunt specifice activității de comerț exterior. "Dicționarul explicativ al Limbii Române" definește riscul ca fiind: "posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă". Conform definiției adoptate în 1983 de O.C.D.E., riscul este constituit din "posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite, să se producă".

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 2

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Riscul economic, însă, reprezintă o alternativă ( cealaltă fiind șansa) a condițiilor de finalizare a unei afaceri comerciale sau financiare, fiind cauzator de rezultate nefavorabile, ce se pot materializa în cheltuieli suplimentare, pierderi, imposibilitatea valorificării unui moment conjunctural favorabil, dar incert. Cauzele ce generează riscurile sunt numeroase și pot fi de natură comercială sau necomercială.

Lucrarea își propune abordarea unor elemente de risc comercial ce țin direct de contractul de vânzare internațional, a unor metode și tehnici de protecție împotriva lor, context în care exemplificativ este cuprinsă în analiză situația unui agent economic care derulează activitate de comerț exterior. Devine așadar necesară definirea conceptului de risc comercial. Astfel, riscul comercial este posibilitatea ca un eveniment viitor și probabil să provoace consecințe patrimoniale negative părților la un contract comercial internațional, partea prejudiciată neputând trage la răspundere pe debitor.

Așadar, conținutul riscurilor nu se limitează doar la acele evenimente, fenomene implacabile și exterioare tranzacției, ci include și pierderile cauzate unui partener de afaceri de conduita culpabilă a celuilalt. De fapt, riscul în afacerile internaționale poate să fie determinat fie de cauze obiective, de evenimente exterioare, imprevizibile și care nu pot fi imputate decidenților din aceste activități, fie de cauze subiective, datorate incompetenței sau relei credințe a acestor decidenți. De aceea, faza de negociere a contractelor trebuie să includă estimarea permanentă a riscului comercial, în vederea formulării unor clauze preventive, adecvate în contract.

Practica internațională a creat numeroase tehnici și metode pentru evitarea sau atenuarea riscurilor comerciale, iar utilizarea acestora reclamă: cunoașterea ansamblului metodelor utilizate pe plan mondial în acest sens și a domeniului în care se pot utiliza, a legislației și/sau uzanțelor specifice anumitor domenii (asigurări, acreditive documentare, titluri de credit), precum și evaluarea anticipată și cât mai realistă a riscurilor ce pot apărea pe parcursul derulării afacerii.

Lucrarea își propune în continuare investigarea pe ansamblu a riscurilor în cadrul comerțului internațional, context în care voi încerca să exemplific și să prezint agentul economic S.C. MOBEX S.A. care derulează activități de comerț exterior și care are ca și principali clienți, provenind din țări precum Franța (40 %); Germania (20 %); Belgia, Olanda (20 %); Anglia, Slovenia, Macedonia.

________________________

1 G., Ciobanu, Tranzacții economice internaționale, Cluj-Napoca, 1998 (politici și instituții), p.249.

2 G., Maria, Al., Puiu, Dicționar de relații economice internaționale, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 477 – 478.

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 3

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

MODUL DE CONSTITUIRE ȘI PREZENTAREA SOCIETĂȚII

COMERCIALE MOBEX S.A.

S.C. MOBEX S.A. Tg.-Mureș s-a înființat prin reorganizarea în conformitate cu prevederile Legii DT. 15/1990 prin R.G.R. 1213/20.11.1990, având forma juridică de societate pe acțiuni și a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului al județului Mureș, sub DT. J26/23/04.02.1991.

S.C. MOBEX S.A. este persoană juridică română cu sediul în Tg.Mureș, str. Recoltei, nr.2, judo Mureș. Întreprinderea a luat ființă în baza Deciziei DT. 182/1953 emisă de Industria Locală Tg.-Mureș, sub denumirea "Întreprinderea lemn-forestier Regiunea Mureș Autonomă Maghiară", cu sediul principal în Tg.-Mureș, fiind formată din sectoarele forestiere ale fostelor întreprinderi raionale și orășenești din Tg.-Mureș, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Toplița, Reghin, Sovata.

În anul 1955 a început construirea secției de la Mureșeni și organizarea atelierelor de mobilă de la Reghin și Miercurea Ciuc. În 1960 S.C. MOBEX S.A. cedează Regiunii Brașov secțiile din Sf. Gheorghe, Odorhei și Tg.-Secuiesc. În 1973 întreprinderea se reprofilează pe executarea mobilei pentru export. În anul 1985 S.C. MOBEX S.A. fuzionează cu întreprinderea I.P.L. 23 August Tg.-Mureș funcționând sub denumirea de Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului Tg.-Mureș până în februarie 1990, când acesta s-a divizat, formându-se S.C. ILEFOR S.A. și S.C. Mobex S.A.

La data înfiintării S.C. MOBEX S.A. avea următoarea structură organizatorică:

1. Platforma Mureșeni – Tg.-Mureș; 2. Platforma Voiniceni – Tg.-Mureș; 3. Platforma Sighișoara – Sighișoara 4. Platforma Sovata – Sovata;

5. Platforma Luduș – Luduș;

6. Platforma Sărmaș – corn. Sărmaș.

În o iunie 1993 S.C. MOBEX S.A. participă la formarea societății mixte româno-italiene Sefar Internațional prin aducerea ca aport la patrimoniul secției de mobilă din Luduș. Societatea vinde prin licitație publică în anul 1994 – 1995 secție de producție din Sighișoara, Sărmaș, atelierul de producție din Luduș și cele două secții de producție din Sovata.

La data înființării potrivit Statutului, capitalul social al întreprinderii a fost de 276.256 mii lei împărțit în 55.251 acțiuni nominative în valoare nominală de 5.000 lei fiecare în întregime subscris de statul român.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 4

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Odată cu obținerea titlurilor de proprietate asupra terenurilor se majorează și capitalul social cu cererea de mențiuni 4708/06.09,1995, acesta modificându-se de la 10.316.620 mii lei la 16.123.900 mii lei, împărțit în 644.956 acțiuni cu aceeași valoare nominală.

Transmiterea acțiunilor către Fondul Proprietății de Stat s-a făcut în proporție de 70 %, respectiv 451.469 acțiuni în valoare totală de 11.286.725 mii lei și către Fondul Proprietății Private în proporție de 30 %, respective 193.487 acțiuni având valoarea totală de 4.837.175 mii lei.

În anul 1996 S.C. MOBEX S.A. se privatizează integral structura fiind următoarea:

– 40 % a fost câștigat prin licitație publică de Mobexpert Group București;

– 60 %, în baza Legii nr. 55, au fost alocate cu titlu gratuit la populație.

La finele anului 2001 S.C. MOBEX S.A. avea un capital social de 16.122.955 mii lei, cu același număr total de acțiuni emise, a căror valoare nominală este de 1.000 lei.

Structura actuală a actionariatului este următoarea:

– Mobexpert Group București: 30 %;

– Suciu Dan Viorel (considerat acționar semnificativ): 18,18 %;

– alte persoane fizice și juridice: 50,82 %.

1.3. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A UNITĂTII ECONOMICE

Unitate a este structurată pe servicii și birouri funcționale după cum urmează:

– serviciul strategie, forță de muncă-programare, dezvoltare;

– biroul personal;

– serviciul marketing, studiul pieței, export-import, desfacere;

– serviciul coordonare, urmărire, producție;

– serviciul C. T.C.-Iaborator, protecția muncii-mediului;

– atelier proiectare mobilier și tehnologie;

– serviciul aprovizionare;

– serviciul administrativ, P.S.!., secretariat;

– compartiment transport;

– serviciul financiar, preț, eficiență economică;

– serviciul contabilitate;

– compartiment legislație-control;

– oficiul de calcul.

___________________________________________________________________

CAPITOLUL I. RISCURILE IN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 5

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Subunitățile societății sunt productive, în subordinea managerului executiv de producție, precum și funcționale (servicii, birouri), unele în subordinea directorului comercial, altele în subordinea managerului executiv. Între compartimente sunt stabilite relații de autoritate (ierarhice și funcționale), precum și de control al activității personalului și îndeplinirii deciziilor

conducerii societătii.

Caracteristicile structurii organizatorice sunt următoarele:

– corespunde scopului și obiectivelor societății; – suplețe dată de numărul redus de trepte ierarhice – flexibilă, putând fi adaptată unor obiective noi.

1.3.1. Piața internă și externă, principali clienți și furnizori

Referitor la piața internă putem spune că este bine structurată, existând o anumită parte a populației _ 10 % care cumpără mobilă de calitate din gama mediu înaltă, atât stilul rustic, cât și modem, apoi o altă categorie mai mare de populație _ 25 % care include în general oameni tineri care cumpără mobilier modem atât din gama economică, cât și din gama medie.

A treia categorie este reprezentată de cumpărătorul "modest" care cumpără mobilier economic mai mult din gama clasică și doar atunci când este absolut necesar, în procent de 20 %.

Cel mai grav este faptul că peste 45 % din populație nu cumpără

mobilă deloc, o consideră un lux, în raport cu veniturile pe care le au.

De-a lungul anilor întreprinderea a reușit să câștige o foarte bună reputație pe piața Europei de Vest, exporturile pe această piață crescând în mod constant. Anul trecut această creștere a fost de 28 %, suma totală obținută prin livrarea mobilierului la export a fost de 6,8 miI. EURO. Exporturile au crescut nu numai ca valoare dar a sporit și ponderea lor în totalul societății.

Dacă în anul 2000 ponderea era de 81,3 %, anul trecut ea a ajuns la 82,16 %. Pentru a putea supraviețui pe această piață unde concurența este extraordinară sunt câteva lucruri obligatorii pentru orice exportator, și anume:

– reprezentare permanentă pe piață, prin târguri, expoziții, etc.;

– respectarea cu fermitate a clauzelor contractelor;

– tehnologia modernă, adaptată la condițiile de calitate și performanță

din tările dezvoltate.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 6

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1.4. TRANSFERUL RISCURILOR ÎN VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ

Dificultătile cu care se confruntă vânzarea internatională sunt mult mai mari decât în vânzarea internă. Simpla luare în considerare a multiplelor evenimente ce pot interveni în timpul transportului – deraieri, incendii, explozii, naufragii – face ca determinarea persoanei care va suporta riscul să aibă o importanță practică considerabilă. Problema riscului într-o vânzare internațională se pune, deci, în termeni de transfer. Este vorba de a preciza momentul în care responsabilitatea vânzătorului cedează locul responsabilității cumpărătorului.

1.4.1. Modalităti de transfer al riscurilor conform INCOTERMS 1990

INCOTERMS este o abreviere a cuvintelor “INTERNATIONAL COMMERCIAL TERMS”, ceea ce înseamnă acele uzanțe care se referă la condițiile de livrare a mărfurilor dintr-o țară în alta, în cadrul comerțului internațional.

Prima reglementare unitară a condiției de livrare s-a făcut la inițiativa Camerei Internaționale de Comerț din Paris, în anul 1928. Evoluțiile ce au avut loc în plan tehnico-științific, economic și social, care au determinat modernizări și perfecționări și în relațiile comerciale internaționale, au impus necesitatea unor modificări repetate ale reglementărilor internaționale privind “condiția de livrare”. Forțele motrice ale respectivelor perfecționări au fost modernizările intervenite în transporturile internaționale, în comunicarea dintre parteneri și evident, în practicile bancare.

Astfel, condițiile de livrare a mărfurilor în comerțul internațional au fost revizuite, completate și sistematizate în anii 1936 (când apar în INCOTERMS 11 clauze), 1953, 1967, 1976, 1980 și 1990. Ultima reglementare finalizată la începutul anului 1990 de țări reunite în cadrul Comisiei pentru Practici Comerciale a Camerei Internaționale de Comerț din Paris, a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1990.

Elementele definitorii ale acestei ultime reglementări, care au făcut necesară o revizuire totală a INCOTERMS-ului, au fost extinderea transporturilor multimodale și a informaticii, respective a sistemelor de comunicare electronică.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 7

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Scopul și conținutul actualei reglementări: INCOTERMS 1990

SCOPUL:

să ofere un set de reguli internaționale pentru interpretarea celor mai utilizate condiții de livrare din comerțul internațional

să asigure reducerea riscului interpretărilor diferite, care au conduce la neînțelegeri, dispute, litigii/procese, cu pierdere de timp și bani pentru partenerii comerciali.

CONȚINUTUL:

INCOTERMS 1990 cuprinde 13 condiții de livrare, sistematizate în patru grupe și anume:

GRUPA E: (criteriul = EXPEDIEREA)

EXW = EX WORK

FRANCO FABRICĂ ( DEPOZIT )

GRUPA F: ( criteriul = TRASPORT NEPLĂTIT )

F.C.A. = FREE CARRIER

FRANCO CĂRĂUȘ

F.A.S. = FREE ALONG SHIP

FRANCO DE-A LUNGUL NAVEI

F.O.B. = FREE ON BORD

FRANCO LA BORD

GRUPA C: ( criteriul = TRANSPORT PLĂTIT )

C.F.R. = COST AND FREIGHT

COST ȘI NAVLU

C.I.F. = COST, INSURANCE AND FREIGHT

COST, ASIGURARE ȘI NAVLU

C.P.T. = CARRIAGE PAID TO…

FRAHT PLĂTIT PÂNĂ LA…

C.I.P. = CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO…

FRAHT ȘI ASIGURARE PLĂTITE PÂNĂ LA…

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 8

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

GRUPA D (criteriul = DESTINAȚIE )

D.A.F. = DELIVERED AT FRONTIER

LIVRAT LA FRONTIERĂ

D.E.S. = DELIVERED AT SHIP

LIVRAT PE NAVĂ

D.E.Q. = DELIVERED EX QUAY – DUTY PAID

LIVRAT LA CHEI – TAXE VAMALE PLĂTITE

D.D.U. = DELIVERED DUTY UNPAID

LIVRAT TAXE VAMALE NEPLĂTITE

D.D.P. = DELIVERED DUTY PAID

LIVRAT TAXE VAMALE PLĂTITE

1.4.2. Transferul riscurilor conform Convenției O.N.U. privind

contractele de vânzare internațională a mărfurilor

Această Convenție reglementează problema transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător, problemă deosebit de importantă a contractelor de vânzare internațională și a comerțului internațional în general.

Modalitatea în care este abordată problema transferului riscurilor în Convenția Națiunilor Unite pentru contractele de vânzare internațională a mărfurilor, elaborată de un grup de experți în contractele internaționale sub egida O.N.U. – Comisia Economică pentru Europa și adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 nu diferă, în esență de tratarea aceleiași probleme de către INCOTERMS 1990.

Articolul 66 al acestei Convenții precizează faptul că pierderea sau deteriorarea mărfii, după ce riscurile au fost transferate cumpărătorului, nu îl exonerează pe acesta de a plăti prețul, cu excepția cazului în care pierderea sau deteriorarea se datorează unui act sau omisiuni a vânzătorului.

Dacă vânzătorul este obligat să predea marfa cărăușului într-un loc determinat, atunci în acel loc se transferă și riscurile de la vânzător.

Dar, conform articolului 67 al Convenției (ca de altfel și în INCOTERMS 1992), riscurile nu trec la cumpărător până ce marfa nu este individualizată conform contractului, prin marcare, notificare adresată cumpărătorului, documente de transport sau prin orice alt mijloc de individualizare.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 9

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Articolul 69, paragraful al doilea, precizează faptul că în cazul în care cumpărătorul e obligat să preia marfa dintr-un alt loc decât un sediu al vânzătorului, transferul riscurilor are loc la termenul când trebuie efectuată livrarea, iar cumpărătorul are cunoștință de faptul că marfa se află la dispoziția sa în acel loc.

În cazul când vânzătorul comite încălcări esențiale ale contractului, el este cel care suportă consecintele și nu cumpărătorul.

În concluzie, transmiterea riscurilor în conformitate cu prevederile Convenției de la Viena, din 11 aprilie 1980 conține multe elemente comune altor reglementări și uzanțe internaționale, în special INCOTERMS 1992, și nu are alt scop decât facilitarea raporturilor contractuale internaționale.

1.5. EVITAREA SAU ATENUAREA RISCURILOR COMERCIALE

Existenta riscurilor în tranzactiile economice internationale reprezintă o realitate survenită pe parcursul executării contractului, ale cărei efecte nedorite de părți pot fi evitate sau atenuate printr-un set de mijloace adecvate.

Astfel, căile de protejare împotriva riscurilor comerciale sunt numeroase și de diferite naturi. Dintre ele fac parte următoarele:

clauzele contractuale asiguratorii;

garanții propriu-zise;

clauze menite să faciliteze întreruperea oportună a raportului

contractual;

asigurarea;

transferul riscurilor asupra instituțiilor specializate;

constituirea de rezerve compensatorii;

interventia statului.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 10

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1.5.1. Clauze contractuale asiguratorii

Anumite fenomene economice pot afecta echilibrul contractual, împiedicând chiar executarea prestațiilor asumate de părți. Riscurile ce intervin în executarea contractelor de comerț internațional trebuie pe cât posibil prevenite și evitate, iar dacă totuși unele dintre ele se realizează, consecințele lor păgubitoare trebuie neutralizate. În vederea atingerii acestor fmalități, partenerii contractuali stipulează în contractul lor anumite clauze asiguratorii, care se împart în două categorii: clauze de menținere a valorii contractului și clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări.

a) Clauzele de menținere a valorii contractului

Vizează prestația monetară și au ca scop menținerea valorii ei în parametrii inițiali. În funcție de natura riscurilor ce trebuie evitate, această categorie de clauze se împarte la rândul ei în două subcategorii:

clauze pur monetare: sunt acele care urmăresc evitarea riscurilor ce decurg din fluctuațla valorii de schimb a monedei de plată față de moneda de referință;

clauze de menținere a puterii de cumpărare a monedei de plată: sunt stipulații contractuale menite să prezerve valoarea corelației existente în momentul perfectării contractului între cuantumul obligației pecuniare a uneia dintre părți și prețul real al bunurilor pe o anumită piață.

b) Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări

Vizează întreg ansamblul contractual, fiind de natură să conducă la reașezarea lui în noi parametri. Acestea se pot referi la:

prestația monetară;

conditii de livrare a mărfii

condiții de plată

alte drepturi și obligații generate de contract pe seama părților.

Prezența clauzelor de adaptare în contractele de comerț internațional nu este obligatorie, constituind o facultate a părților, care se practică în contractele de durată lungă sau medie.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 11

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1.5.2. Garanții propriu-zise

Desfășurarea activității economice, precum și expansiunea acesteia sunt frânate de apariția riscurilor. Impactul acestora duce la îngreunarea procesului de decizie, la îngustarea volumului de afaceri și chiar la suportarea unor pagube materiale de mai mică sau mai mare amploare.

În consecință, pentru ca firna să-și poată desfășura activitatea sa specifică cu maximum de eficiență posibil, este necesar să fie luate anumite măsuri de ocrotire împotriva riscurilor pe care această activitate le generează.

Astfel, prevenirea, atenuarea sau evitarea efectelor nedorite ale riscurilor vizează instituirea unui sistem coerent de garanții ce presupune și unele eforturi materiale, care sunt însă minore în raport cu avantajele ce se obțin prin evitarea sau atenuarea pagubelor. Garanțiile de executare a obligațiilor se împart în mod clasic în douăcategorii: garanții reale și garanții personale. Necesități practice, specifice activităților comerciale, ale căror caracteristici constau în dinamism, promptitudine, complexitate, impun însă o abordare pragmatică, prin referire la riscurile comerciale în raport cu care trebuie examinate.

În sens restrâns, garanțiile de executare cuprind: gajul, ipoteca,

fidejusiunea.

Gajul3: face parte din grupa garanțiilor reale și este uecvent utilizat în cazul operațiunilor comerciale în lohn, prin care producătorul realizează bunul contractat la export pe baza materiilor prime și a materialelor puse la dispoziția sa de către beneficiar. Producătorul trebuie să fie atent ca bunurile primite spre prelucrare, care constituie și gajul său, să acopere creanțele sale rezultate din efectuarea exportului.

Ipoteca4: constă în afectarea de către debitor a unui bun imobil (cu prioritate bunuri imobiliare ce pot fi ușor valorificate, ca de exemplu:proprietăți imobiliare de valoare deosebită, terenuri agricole, construcții diverse), în asigurarea plății creanței sale față de un creditor. Bunul rămâne în posesia debitorului, dar dacă la scadență acesta nu și-a plătit datoria, creditorul în favoarea căruia s-a constituit ipoteca, poate cere vânzarea bunului la licitație, iar din suma obținută să-și acopere creanța.

__________________________

3 Codul civil, art 1685 – 1696; Codul Comercial, art. 478 – 479.

4 Ibidem, art. 1746 – 1815.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERTȚUL INTERNAȚIONAL 12

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În ceea ce privește contractul de fidejusiune, acesta este un contract de garanție prin care o persoană denumită cauțiune sau fidejusor se obligă față de creditorul altei persoane (debitor) să execute obligația acestuia. În acest sens de o importanță deosebită sunt garanțiile bancare,

cele mai puternice și cele mai răspândite garanții personale în practica comercială externă.

În funcție de obiectul garanției, practica internațională cunoaște o multitudine de tipuri. În principiu, orice obligație asumată prin contract poate constitui obiect al garanției. In continuare se vor enumera tipurile de garanții cu cea mai uecventă utilizare în tranzactiile internationale:

– garanția de bună execuție – "performance bond": prin solicitarea ei, cumpărătorul urmărește să se acopere de riscul ce l-ar putea afecta ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuase a obligațiilor asumate prin contract;

– garanția de restituire a avansului – "advance payment guarantee": obiectul ei îl constituie acoperirea riscurilor cumpărătorului de nerestituire a plăților în avans în cazul încetării relațiilor contractuale sau neexecutării contractului din vina vânzătorului;

– garanția de plată – "payment guarantee": are ca obiect acoperirea obligațiilor cumpărătorului de a plăti prețul contractual, stabilit drept contravaloare a mărfurilor sau prestațiilor primite.

Observații:

* În textul contractului comercial internațional este necesar să fie inclusă clauza privitoare la garanție. Clauza trebuie redactată clar și precis și în strictă concordanță (obiect, valoare, valabilitate) cu celelalte clauze contractuale; precizarea părții de contract care trebuie să prezinte _ garanție bancară și în ce interval de timp se va întâmpla acest eveniment. Insă, prin garanție nu se poate garanta decât o obligație contractuală, respectiv, prin garanții nu se pot corecta sau completa omisiuni contractuale.

* În practică, pentru că garanția e un document accesoriu contractului comercial, conținutul ei se negociază odată cu contractul comercial.

1.5.3. Clauze menite să faciliteze întreruperea oportună a raportului

obligațional

În unele cazuri, când se întrevede certitudine a producerii riscului, devine oportună întreruperea desÎașurării raportului obligațional, prin voința uneia sau a ambelor părți.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 13

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Astfel, este posibilă neutralizarea sau chiar evitarea efectului riscului asupra executării contractului.

Întreruperea executării contractului prin voință unilaterală aoricărui contractant nu este posibilă atunci când prin aceasta se uzează interesele celeilalte părți. Dacă totuși o asemenea întrerupere s-ar produce, contractantul care o provoacă este răspunzător față de partenerul său pentru prejudiciile cauzate acestuia. Nici chiar iminența realizării riscului nu-l poate exonera de răspundere pentru o asemenea întrerupere.

Totuși, nimic nu se opune ca părțile prin consensul lor să decidă împreună întreruperea raportului obligațional, spre a evita, atenua sau neutraliza consecințele realizării riscului. Dar o asemenea înțelegere între părți ulterior perfectării contractului nu este întotdeauna posibilă, fie datorită faptului că acestea au percepții diferite cu privire la perspectiva realizării faptului că acestea au percepții diferite cu privire la perspectiva realizării riscului, fie pentru că interesele lor nu sunt convergente cu referire la continuarea sau întreruperea de rulării raportului obligațional.

În consecință, este necesar ca în conținutul contractului să se stipuleze chiar la momentul perfectării lui o clauză rezolutorie, clauze suspensive sau o clauză care să permită denunțarea unilaterală a contractului de către partea ale cărei interese sunt periclitate prin conturarea iminenței producerii riscului.

a) clauza rezolutorie: permite desființarea retroactivă a contractului și

repunere a părților la situația anterioară;

b) clauzele suspensive: amână executarea contractului până la îndeplinirea

unor cerințe convenite de părți, ca de exemplu:

plata avansului;

deschiderea acreditivului;

avalizarea cambiilor;

obținerea licențelor de import sau de export sau a altor autorizații cerute de legislația din țara importatorului sau exportatorului;

c) clauza de denunțare unilaterală a contractului: dă dreptul contractantului periclitat de realizarea riscului, care la un moment dat devine evident și iminent, de a se sustrage din raportul obligațional pentru o mai bună protejare a intereselor sale.

O asemenea clauză trebuie formulată de așa manieră încât să nu devină susceptibilă de abuz. În acest scop este necesar ca părțile să precizeze și mijloacele de protejare a intereselor celuilalt contractant împotriva eventuale lor consecințe negative ce ar decurge din denunțarea unilaterală a contractului.

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 14

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1.5.4. Acoperirea riscurilor prin asigurare

Acoperirea riscurilor prin asigurare reprezintă o operație comercială extrem de uzitată în comerțul internațional. Funcționează pe plan internațional mari companii de stat sau societăți private specializate în operațiuni de asigurare împotriva riscurilor ce decurg din derularea contractelor comerciale internaționale sau din incertitudinile din perioada de negociere a acestor contracte.

Contractul de asigurare este "actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligându-se ca la producerea lui să asigure o indemnizație (despăgubire, sau suma asigurată) în limitele convenite". Riscul constituie elementul esențial și caracteristic al contractului de asigurare. Dacă riscul lipsește, contractul de asigurare este lipsit de obiect, de substanță, deoarece riscul reprezintă cauza asigurării.

a) Tipuri de riscuri preluate de societățile de asigurare

Dintre riscurile pe care marile companii de asigurare le preiau în

contextul garantării exportului fac parte:

riscul comercial- decurge din lipsa temporară a capacității de lichiditate a debitorului sau din insolvabilitatea lui în următoarele ipostaze:

starea de faliment;

procedura de conciliere a fost închisă;

execuția silită fără rezultate depline;

neacceptarea de către cumpărător a documentelor sau cambiei la plată.

riscul politic – apare sub forme variate:

interzicerea convertirii și transferului valutar;

pierderi de curs în procesul de revalorizare sau devalorizare a

monedei naționale;

instituirea pe cale guvernamentală sau prin convenții internaționale a

moratoriului privind rambursarea creditelor străine;

sechestrul public, etc.

riscul de fabricație – este determinat de împrejurări ce survin pe parcursul executării contractului și care pot schimba în mod negativ parametrii contractuali, atât în ce îl privește pe importator, cât și în ceea ce îl privește pe exportator.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 15

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Unele împrejurări sunt:

apariția unor. dificultăți majore de aprovizionare cu materii prime,

materiale, energie necesare fabricării mărfii comandate de importator;

creșterea costurilor de fabricație a mărfii obiect al contractului în așa

măsură încât realizarea acesteia depășește net posibilitățile fmanciare

ale exportatorului;

înrăutățirea situației patrimoniale a importatorului, care își pierde

capacitatea de a plăti prețul mărfii comandate.

b) Forme de acoperire a riscurilor

Există mai multe forme de acoperire a riscurilor, astfel:

acoperirea unică – se referă la acoperirea riscurilor unei singure afaceri, rezultând, de regulă, din operațiuni conjugate de fabricație și export;

acoperirea revolving – în acest caz societatea de asigurare preia asigurarea sumei celei mai ridicate a unui export asigurat, care poate fi utilizat revolving prin livrări curente, plățile efectuate creând întotdeauna un nou spațiu pentru preluarea acoperirii noilor expedieri.

Acoperirea prin asigurare revolving se acordă numai pentru riscurile de export nu și pentru cele de fabricație, avându-se în vedere natura și complexitatea proceselor de producție. Acest tip de acoperire poate fi acordată și pentru alte genuri de garanții, cum ar fi cele pentru risc valutar și de transfer.

Afacerile în care se convine că plata se face prin acreditiv irevocabil nu cad sub incidența acoperirii prin asigurare, pentru că acreditivul, prin natura lui, este un puternic mijloc de garantare a plăților. Un avantaj al acoperirilor revolving, care se referă numai la importatori determinați, constă în procedeele simple, prin utilizarea cărora, fmna exportatoare nu e nevoită ca de fiecare dată să recurgă la o nouă garanție unică. De regulă, plata serviciilor prestate de asigurator se achită o singură dată.

Acoperirea riscului de compania care încasează primele în calitate de asigurator se poate face în funcție de forța pe care aceasta o are de și natura asigurării. Asiguratul se angajează să plătească periodic prețul asigurării sub formă de prime de asigurare. Sunt cazuri în care asigurătorul îl atrage pe asigurat să suporte o parte din paguba produsă.

Printre tipurile de risc la acoperirea cărora se întâlnește și autoparticiparea asiguratului se află și:

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 16

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

riscul de convertire și transfer;

riscul de neplată din însărcinări publice;

riscul de interzicere a plăților în valută;

riscul de fabricație;

riscul de credit;

riscul de construcții – montaj;

riscul de depozitare și vânzare în consignație;

riscul de depozitare la târgurile internaționale.

O importanță. deosebită o prezintă în prezent asigurările de credit comercial. Necesitatea acestor asigurări este justificată de diferite aspecte foarte simple. În primul rând, achizițiile pe credit de la furnizori reprezintă cea mai importantă sursă de datorii pe termen scurt pentru companiile non financiare, reprezentând aproximativ 50 % din totalul activelor. În al doilea rând, atunci când mărfurile sunt vândute pe credit, există riscul de neplată sau de întârziere la plată din partea cumpărătorilor.

Asigurarea de credit oferă companiilor acoperire pentru creanțele deținute de o companie pentru riscul de insolvabilitate de debitorilor. Din punctul de vedere al companiei vânzătoare există trei avantaje ale încheierii asigurării de credit:

1. Transferul riscului: vânzătorii/exportatorii transferă riscul de neplată din partea debitorilor către companiile de asigurări. Asigurătorii de credite gestionează riscurile de credit prin diversificarea portofoliilor și prin acoperirea acestora cu capital, fiind din această cauză, mai în măsură să își asume riscurile decât compania vânzătoare.

2. Facilitatea obținerii finanțării: firmele care beneficiază de asigurarea de credit pot obține condiții de creditare mai bune din partea băncilor. Unele bănci solicită încheierea asigurării de credit înainte de a oferi finanțarea

3. Obținerea de. servicii: asigurarea de credit include un pachet foarte

mare de servicii, dintre care:

supravegherea permanentă a solvabilității cumpărătorilor;

stabilirea condițiilor de plată și livrare;

sprijinirea asiguraților în vederea colectării creanțelor, etc.

Creșterea comerțului cu persoane fizice, în special prin internet, reprezintă o importantă sursă de impulsionare a cererii de asigurări de credite, deoarece sunt implicate riscuri noi și o creștere a necesităților informaționale.

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 17

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Asigurătorii au început să ofere noi produse – linii de credit pentru cumpărătorii de pe internet – pentru a susține tranzacțiile între companii. În plus, noile instrumente financiare, cum sunt hârtiile comerciale garantate cu active, pot crea o nouă piață pentru asigurările de credite. Prin creșterea active lor cu care sunt garantate hârtiile comerciale, asigurătorii de credite pot contribui foarte mult la dezvoltarea acestui produs.

1.5.5. Preluarea riscurilor de către instituțiile specializate

În practica de specialitate s-au remarcat de-a lungul timpului diverse modalități de transfer al riscurilor asupra instituțiilor specializate.

a) Astfel, scontarea reprezintă una dintre aceste modalități. Prin scontare se înțelege operațiunea de vindere a unui titlu de credit unei bănci înainte de scadență. Efectul acestei operații pentru firma care a inițiat scontarea îl constituie eliminarea efectelor riscurilor economice și valutare ce puteau să apară până la scadenta titlului. Cu toate acestea, banca nu preia de la vânzător riscul de neplată, ultimul posesor al titlului negociat rămânând solidar la plata cambiei r_spective, în cadrul acțiunii de regres.

b) In ceea ce privește forfetarea, aceasta constă în transmiterea creanțelor provenite din deținerea unor cambii referitoare la activități de comerț exterior unei instituții fmanciare specializate, care le plătește imediat urmând să recupereze contravaloarea acestora la scadență, de debitor.

Pentru exportator, vânzările sale pe credit se transformă într-o vânzare la vedere. El nu va fi afectat de nici o defectiune a mecanismului cambial fiindcă, în situația declanșării operațiunii în regres, societatea de forfetare nu are dreptul de a-i solicita plata cambiei în caz de insolvabilitate a trasului. În cazul operațiunilor de forfetare, exportatorul nu răspunde decât de defectele mărfii livrate și de existența creanței. Instituția de forfetare preia toate celelalte riscuri. În consecință, prin forfetare se elimină pentru exportator unele riscuri, cum ar fi:

riscul de modificare a ratei dobânzii;

riscul de pierdere asupra părții din creanța neacoperită prin asigurările

de stat sau private, ca și riscul de dificultăți de trezorerie din cauza faptului că asiguratorii practică, de regulă, un termen de așteptare pentru prestațiile lor;

riscurile și cheltuielile aferente lucrărilor de supraveghere și de încasare a creanțelor;

riscurile referitoare la schimbările de parități monetare.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 18

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În ceea ce privește acoperirea riscului de solvabilitate, debitorii trebuie să fie de prim ordin, iar creanța, în general, asigurată prin garanția unei bănci din țara debitorului sau prin aval. Majoritatea forfetărilor nu se angajează decât pentru durate care să permită evaluarea riscurilor.

Pentru acoperirea riscului valutar, majoritatea instituțiilor de forfetare nu preiau decât creanțe în monedele în care găsesc oricând posibilitatea de a se refinanța pe termen mediu (în general marca germană, dolarul SUA, francii elvețieni).

Datorită avantajelor pe care le oferă forfetarea în raport cu scontarea cambiilor, exportatorul va suporta, pe lângă taxa de scont, și comisionul instituției fmanțatoare, comision ce diferă în funcție de anumite elemente:

. riscul estimat al operațiunii;

. existența unei cambii avalizate;

. bonitatea debitorului.

c) Posibilitatea pe care o are exportatorul de a ceda creanțele sale, materializate în facturi internaționale, unei instituții specializate poartă denumirea de factoring la export. Prin contractul de factoring, fumizorul aderentul cedează societății de factoring – factor toate creanțele viitoare rezultând din livrările sale dintr-o țară determinată, de-a lungul unui interval determinat de timp (în general, minim un an).

În funcție de nevoi și de posibilități, societatea de factoring preia riscul insolvabilității debitorilor și riscul neplății la termen. Fumizorul nu mai răspunde de defectele mărfii, de existența creanței și, în absența unor prevederi contrare, de riscurile valutare.

1.5.6. Constituirea de rezerve compensatorii

Aceasta reprezintă o altă cale de protejare împotriva riscurilor ;omerciale. Orice flffi1ă modernă angrenată în tranzacții susceptibile de ;âștiguri ÎnSemnate, dar însoțite de mari riscuri, este preocupată să-și constituie :onduri valutare de rezervă, în contul amortizării riscurilor probabile, rămase în lfara garanțiilor obișnuite. Astfel, comerciantul Își consolidează situația l1nanciară, inclusiv cea valutară, putând să înfrunte orice surpriză fmanciară ce lr rezulta din neacoperirea integrală a efectelor riscului prin mijloace uzuale de saranție. Se asigură, astfel, continuitate a și fluiditatea desfacerii mărfurilor, iar pe de altă parte, cote le de risc neutralizate întregesc potențialitatea rentabilității și eficienței generale.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 19

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1.5.7. Interventia statului

Peste toate aceste modalităti contractuale sau necontractuale de protecție împotriva riscurilor comerciale care stau la dispoziția agenților economici, se suprapune, de regulă, sprijinul statului care constituie o măsură le politică economică de protejare a economiei naționale. Acest sprijin poate fi preventiv sau ulterior producerii efectelor riscului. Ce poate să facă, de exemplu, o firmă deținătoare a unui mare șantier naval în ipoteza în care acesta 1 fost integral distrus de un cutremur de pământ, însoțit de alunecări de teren? este evident că societatea de asigurări nu poate să compenseze paguba, decât în lmitele angaj ate, iar cotele de risc și amortizările sunt insuficiente pentru ;ompensarea uriașelor pagube. Singura soluție constă în ajutorul statului.

Politica vamală protecționistă, exercitată de stat în limite raționale, lre ca scop principal punerea la adăpost a producției naționale de riscurile ce ar lecurge din invazia produselor străine pe piața națională. Sau, statul poate pune a adăpost producția națională de riscurile nerentabilității pe calea negocierii cu iiverse state a clauzei națiunii celei mai favorizate și a eliminării restricțiilor ;antitative și a altor obstacole prohibitive în calea expansiunii exportului.

Protecția statului se poate manifesta și prin intermediul altor pârghii economice :

. credite cu dobânzi reduse;

. comenzi de stat;

. scutiri sau facilități la plata impozitelor și taxelor.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE/ATENUARE A LOR 20

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOTLUL II.

TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE

EVITARE / ATENUARE A LOR

2.1. RISCUL PRIVIND BONITATEA PARTENERILOR COMERCIALI

Pentru evitarea apariției riscului comercial este necesară verificarea, în faza precontractuală, a bonității partenerilor potențiali. Prin verificarea bonității comerciale a unui partener se înțelege investigarea capacității lui de plată, în raport cu elementele de activ patrimonial care pot fi transformate întrun termen scurt în disponibil bănesc și totalul creditorilor. Aceasta este esența bonitătii, dar practica a adăugat și alte elemente cum sunt corectitudinea, punc_alitatea, seriozitatea și spiritul de echitate al partenerului. În funcție de rezultatele investigațiilor, atât cele cu privire la conținutul propriu-zis al bonității, cât și cele referitoare la comportamentul partenerului, se va decide dacă înțelegerea va fi fmalizată sub forma unui contract.

Datorită importanței deosebite pe care o prezintă verificarea bonității în raporturile cu parteneri de afaceri din străinătate, conținutul bonității comerciale este extrem de complex, incluzând: solvabilitatea, lichiditatea, rentabilitatea, comportamentul, corectitudinea comercială, receptivitatea, promptitudine a, etc.

Verificarea bonității comerciale a unei fIrme se poate face direct sau indirect. O modalitate importantă de analiză directă a bonității unui partener comercial este analiza, pe baza bilanțului contabil, a contului de profit și pierdere și a altor documente sau acte comerciale și contabile ale firmei. Această modalitate de verificare este facilitată de obligația firmelor comerciale de a publica anual bilanțul și contul de profit și pierdere.

Practica de specialitate a demonstrat însă că datele din bilanțul contabil, ca și cele din contul de profit și pierdere sunt în unele cazuri denaturate. Totuși, nu se poate renunța la verificarea bonității pe baza analizelor de bilanț, respectiv la investigarea solvabilității și lichidității.

Este necesar însă ca analizele de bilanț să fie făcute cu competența necesară, iar rezultatele să fie corelate într-o mai mare măsură cu cele din alte surse informaționale. Sursele indirecte de verificare a bonitătii comerciale se concretizează în informațiile obținute de la bănci, parteneri de afaceri ai fmnei, case specializate, organisme financiare.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE/ATENUARE A LOR 21

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

a) Informațiile obținute prin intermediul unor parteneri comerciali traditionali ai firmei prezintă avantajul că nu implică cheltuieli, dar și deza_antajul că, din considerații de concurență, unele informații au un anumit grad de subiectivism și denaturare.

b) Băncile comerciale din centrele unde își au sediul firmele sunt cele mai indicate a fi folosite fiindcă, datorită legăturilor create între ele, au capacitatea să obțină informațiile cerute într-un termen scurt și având un grad de exactitate ridicat.

Băncile respective cunosc disponibilul de monedă națională sau de valută aflat în conturile curente, precum și rulajele tranzacțiilor comerciale pe care le realizează fmna respectivă. De asemenea, ele sunt informate asupra nivelului creditelor pe care le poate obține fmna și asupra prestigiului comercial de care se bucură pe piața locală. Mai mult, prin compartimente specializate, în interesul operațiunilor comerciale de acordare a creditelor, băncile comerciale cunosc îndeaproape poziția pe piață a fmnelor ce le sunt cliente sau cu care pot intra în raporturi de afaceri comerciale.

c) Pentru obținerea unor informații referitoare la bonitate, fmnele pot apela la case specializate în acest sens. Acestea furnizează, la cerere, date cu un grad ridicat de probitate. Se recomandă ca pentru verificarea bonității, întreprinderile de comerț exterior să apeleze la agențiile comerciale care cunosc condițiile locale și pot lua cu competență decizia cu privire la canalele cele mai eficiente pentru obtinerea informatiilor necesare.

d) Metodele de predicție a riscului de faliment reprezintă preocuparea organismelor financiare. Procedeul utilizat este tehnica statistică de analiză discriminantă a caracteristicilor financiare ale firmelor ce funcționează normal și a celor cu dificultăți de gestiune. Se caută apoi cea mai bună combinație liniară a ratelor, care să diferențieze întreprinderile sănătoase de cele falimentare. Această combinatie liniară conduce la determinarea unui indicator, numit scor. '

În functiile scor cele mai cunoscute se află:

modelul Altman;

modelul Canon șiHolder;

modelul stabilit de Centrala Bilanturilor a Băncii Frantei.

A. MODELUL ALTMAN

Este un model statistico-matematic de prognoză a stării de faliment a rirmelor fiind dezvoltat în S.U.A., în 1968, de profesorul AItman. El cuprinde 5 variabile considerate a fi cele mai reprezentati ve substări financiare a unei companii.

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE/ATENUARE A LOR 22

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Modelul ALTMAN se prezintă astfel:

Z = 1,2 X1 + 1,4 X2 + 3,3 X3 + 0,6 X4 + 1,5 X5

În funcție de scorul realizat, firmele se ierarhizează pe trei nivele, și anume:

Z є ( 3; + ∞ ) firme solvabile

Z є ( 1,8; 3 ) firme cu dificultăți temporare

Z є ( – ∞ ; 1,8 ) firme falimentare.

Dezavantaje metodei sunt: – utilizarea unor informații "istorice";

– contabilizarea diferită a mișcării patrimoniului;

– contabilitatea "creativă";

– evaluări contabile depășite.

_______________________________________________________________________________

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE/ATENUARE A LOR 23

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Acest model poate fi aplicat cu bune rezultate pentru fIrmele cotate la bursa de valori.

B. MODELUL CANON SI HOLDER5

Se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 salariați și se bazează pe analiza "lichiditate – exigibilitate". A fost construit în 1978 și se bazează pe un model Z cu următoarea structură:

Z = 16 X1 + 22 X2 – 83 X3 – 10 X4 + 24 X5

Gruparea firmelor se face astfel:

Z < 4 firmă aflată într-o situație financiară dificilă

4 < Z < 9 firmă cu o situație financiară incertă

Z> 9 firmă cu o situație solidă.

Dezavantaje: – utilizează doar indicatori de stare financiară

– se vizează doar o parte din remunerarea capitalului

– stabilitatea se poate realize printr-un grad mare de ăndatorare a firmei

___________________________

5 M., Bătrâncea, Analiză financiar – monetară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 203

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE/ATENUARE A LOR 24

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

C. MODELUL STABILIT DE CENTRALA BILANȚURILOR A BĂNCII

CENTRALE

Este compus din 8 variabile și are următoarea structură:

Z = – 1,225 X 1 + 2,003 X 2 – 0,824 X 3 + 5,221 X 4– 0,689 X 5 +0,706 X 6 + 1,408 X8 – 85,544

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE/ATENUARE A LOR 25

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În funcție de valoarea scorului Z, firmele se împart în trei categorii:

Z < 0,25: firme aflate în dificultate financiară;

-0,25 < Z < 0,125: firme cu o situație financiară incertă; .

Z> 0,125: firme cu o situație financiară corespunzătoare.

Deficiențele acestui model sunt în principiu următoarele:

minimizarea importanței capacității de autofmanțare a datoriilor;

dinamizarea accentuată a afacerilor;

luarea în considerare ca o variabilă negativă a valorii adăugate.

Datorită caracterului lor specific, funcțiile – scor determinate pe baza unor metode occidentale nu au dat rezultate satisfăcătoare pentru societățile românești. Astfel, societățile analizate după două metode diferite au condus la ezultate contradictorii: o metodă prevedea un risc iminent, iar cealaltă o probabilitate maximă.

Așadar, pentru evaluarea firmelor din România a fost necesară elaborarea unor modele adecvate condițiilor economice proprii, unul dintre ele fiind modelul propus de Banca Comercială Română, în care rolul hotărâtor îl au performanțele economice și financiare.

În acest model, baza de calcul pentru determinarea bonității unui gent economic sunt datele raportate de fiecare societate în "Situația patrimoniului". Principalii indicatori ce redau performanța firmei sunt:

lichiditatea patrimonială;

solvabilitatea;

rentabilitatea financiară;

rotația activelor circulante;

dependența de piețele de aprovizionare și de desfacere;

garanțiile.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 26

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Analiza performanțelor economico – financiare ale firmelor se realizează prin acordarea de puncte la fiecare din criteriile menționate și încadrarea firmei în una din cele cinci categorii de risc.

Referitor la agentul economic la care s-a efectuat studiul practic putem face o analiză economico – financiară comparativă în baza acestui model și să încercăm o încadrare a firmei în funcție de categoriile de risc prezentate.

REZULTATE FINANCIARE ( mii. Lei )

Făcând o comparație putem spune că pe general indicatorii financiari au fost mai buni in anul trecut decât în 2001, ratele de rentabilitate și profitabilitate fiind în ușoară creștere.

Față de anul 2001, cifra de afaceri a fost cu 34,5 % mai mare, în timp ce profitul net a crescut cu 11,28 %.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 27

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Un alt model românesc este modelul Cămășoiu-Negoiescu, care are la bază o analiză economică a indicatorilor financiari. Indicatorii se calculează pentru perioada curentă cu scopul de a se evita efectele unor re evaluări succesive de capital, sau ale inflației, care modifică prețurile și tarifele practicate.

Formula generală a funcției scor, în modelul Cămășoiu este:

Z = Σ k x R / 100 x Σ K , unde:

k – coeficient d importanță

R – indicator luat în calcul

Indicatorii luati în calcul sunt:

1. inversul vârstei medii a echipei

2. ponderea diferenței dintre creanțe și datorii în cifra de afaceri;

3. rata profitului calculată la costuri.

4. solvabilitatea;

5. lichiditatea patrimonială;

6. ponderea salariilor în costuri;

7. ponderea dobânzilor plătite pentru credite pe termen lung, în fondul de amortizare;

8. ponderea cheltuielilor de perfecționare a personalului în total costuri;

9. ponderea cheltuielilor de publicitate în total costuri;

10. ponderea personalului care lucrează în agenții din alte localități decât localitatea de reședință a

firmei, în total personal.

În conformitate cu acest model, se deosebesc cazurile:

Z > 180 % => societate profitabilă;

Z E (50 %, 180 %) => societate cu probleme, și în caz de solicitare a unui credit trebuie urmărită;

Z < 50 % => societate cu probleme deosebite. Nu se poate primi un credit.

În concluzie, riscul de faliment a fost și este în atenția multor cercetări și organisme financiare, care au fost preocupate de-a lungul timpului de elaborarea unor metode de predicție a acestuia.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 28

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

2.1. RISCUL PRIVIND NEGOCIEREA NEURMATĂ DE CONTRACTARE

Datorită faptului că o negociere implică un anumit efort, concretizat în cheltuieli materiale, timp, etc., este normal să se dorească concretizarea ei în ceva real: contractarea. Din păcate nu întotdeauna se întâmplă așa. Aceasta este o realitate de care trebuie să se țină seama și pentru evitarea căreia trebuie luate măsuri adecvate care să faciliteze reușita negocierilor.

Există o serie de măsuri care reprezintă garanții de succes in negocieri, printre ele numărându-se și următoarele:

pregătirea corespunzătoare a negocierilor și a echipei de negociatori; . îndeplinirea corectă a obligațiilor contractuale anterioare;

dimensionarea realistă a prețului de ofertă;

amplificarea mijloacelor de publicitate.

Măsurile de mai sus au un caracter general. Există însă și câteva măsuri cu caracter special privind evitarea acestui risc:

diminuarea costurilor de elaborare a proiectelor complexe de oferte; . convenții și garanții prealabile privind păstrarea secretului pe timpul

negocierii transferului de know-how;

obținerea de garanții privind refuzul de încheiere a contractului după adjudecarea ofertelor de executare de obiective industriale.

Riscul privind negocierea neurmată de contractare poate fi prezent în domenii diverse, printre care:

A) În domeniul elaborării proiectelor de oferte

În momentul în care un agent economic decide extinderea piețelor de desfacere și deci pătrunderea produselor sale pe o piață nouă, străină, el este obligat să prospecteze în prealabil acea piață, pentru a se asigura dacă și în ce condiții ar putea să exporte pe respectiva piață.

Cu toate că agentul economic S.C. MOBEX S.A. dovedește pătrunderea pe piețele din S.U.A. și Japonia, totuși, chiar dacă efectuează acțiune a de prospectare a noii piețe, nu are certitudinea că activitatea sa va fi încununată de succes, adică va face posibilă încheierea de contracte de export. Dar, cu siguranță prospectarea pieței exteme presupune cheltuieli importante pentru S.C. MOBEX S.A.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 29

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Cu toate că în unele țări există practica suportării de către stat a unei părți din cheltuielile de prospectare, pentru cheltuielile ce rămân în sarcina agentului economic, riscul insuccesului comercial al acțiunii de prospectare nu poate fi neglijat.

Astfel, pentru protejarea sa împotriva unui asemenea risc, agentul economic poate încheia o asigurare de prospectare la un organism specializat în astfel de asigurări.

B) În domeniul transferului de know-how

Particularitate a negocierilor în vederea încheierii contractelor know how constă în faptul că ele prezintă riscuri pentru fiecare dintre parteneri.

Pentru titularul de know-how riscurile derivă din caracterul ireversibil al cunoștințelor odată însușite, fapt ce necesită ca fumizorul să ofere numai un minimum de informații asupra conținutului respectivei asistențe tehnice. Desigur există posibilitatea ca tratativele să se soldeze cu un eșec sau să fie întrerupte în mod intenționat de partenerul care dorește să cumpere know-how, acesta intrând prin intermediul negocierilor, în posesia unor informații de valoare.

În consecință, pe de o parte exportatorul trebuie să manifeste o mare abilitate și să-i prezinte oferta fără a o descrie în detaliu, oferind numai câteva repere orientative, iar, pe de altă parte, în cadrul negocierii și contractării se ridică problema alegerii mijlocului juridic de asigurare a păstrării secretului divulgat de furnizor, în calitate de ofertant, potențialului beneficiar, spre a-l determina pe acest din urmă să încheie contractul.

Pentru atingerea acestui scop, practica comercială internațională a consacrat utilizarea a două instrumente juridice:

1) Angajamentul unilateral: este asumat anterior începerii tratativelor, de către destinatarul ofertei. Prin acest angajament, el se obligă să considere strict confidențiale comunicările ce îi vor fi făcute, abținându-se de divulgare a sau utilizarea lor înainte de semnarea contractului.

2) Convenția prealabilă, denumită deseori și contract de opțiune: este încheiată între cei doi parteneri, titularul de know-how angajându-se să furnizeze anumite precizări cu privire la acesta, iar beneficiarul potențial, recunoscând caracterul său confidențial, se obligă să nu-l divulge sau să-I exploateze înainte de încheierea contractului.

O astfel de convenție este oarecum vulnerabilă, pentru că, pe lângă faptul că ea stabilește între părți un climat de suspiciune, transmiterea de knowhow are un caracter ireversibil și odată ce el a fost comunicat, nu se mai pune problema ca destinatarul să se angajeze să-I uite, oricare ar fi dispozițiile cuprinse în contractul de opțiune.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 30

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Cele două instrumente juridice de mai sus pot fi întâlnite și susținute prin constituirea unor garanții în favoarea titularului, care devin executorii în cazul unei divulgări ne autorizate a know-how-ului.

Refuzul de a semna contractul nu este imputabil și nimeni nu este obligat să-I justifice, dar întreruperea tratativelor, cu intenția de a dăuna partenerului sau cu rea-credință a fost sancționată de jurisprudență.

Reaua-credință înseamnă faptul de a angaja tratative fără intenția serioasă de a contracta, sau de a întrerupe tratativele avansate cărora li s-a adăugat și un început de executare, știind că partenerul a efectuat cheltuieli importante, i s-a transmis un deviz și astfel a fost menținut voluntar într-o incertitudine prelungită.

Cu toate acestea, în unele cazuri, jurisprudenta a apreciat că nici efectuarea cheltuielilor cu tratativele, deductibile din impozite cu titlul de cheltuieli generale, nici începutul de executare înainte de perfectarea contractului defInitiv nu sunt suficiente pentru a justifica o cerere de despăgubiri, întrucât riscul neperfectării era previzibil în conjunctura economică existentă.

C) În domeniul licitații lor internaționale

Licitația internațională prezintă pentru importatori riscul efectuării unor cheltuieli însemnate pentru pregătirea caietului de sarcini, publicitate, analiza ofertelor.

Cei care organizează licitația (pentru realizarea de mari ansambluri industriale și civile, cumpărarea de linii de fabricație, mașini-unelte), pretind ca ofertanții să depună garanții de participare la licitații – "bid bond", pentru a se asigura că în cazul adjudecării ofertei, ofertantul va încheia contractul și va furniza cauțiune a de bună executare a contractului.

Garanțiile reprezintă, de regulă, 1 % – 5 % din valoarea obiectului licitației și pot fi constituite din bani cash, scrisoare de garanție bancară, acțiuni sau alte titluri de credit purtătoare de dobândă. Ofertanții nu își pot retrage oferta înainte de termenul de expirare a valabilității, altfel pierd garanția bancară. Celor ce pierd licitația li se returnează integral suma depusă. Garanția celor ce au obținut adjudecarea se returnează după încheierea contractului.

În cazul în care nu se va încheia contractul sau nu va aduce cautiunea de bună executare, câștigător e desemnat următorul la licitație, iar societate a de asigurare va plăti diferența dintre valoarea licitată de debitorul garantat și valoarea celui căruia i s-a acordat ulterior licitatia.

Pentru ofertanți riscurile sunt:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 31

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

cheltuieli pentru achiziționarea caietului de sarcini, elaborarea ofertelor tehnice și comerciale, urmărirea mersului licitației, cheltuieli ce nu se recuperează în cazul pierderii licitației;

depunerea garanțiilor bancare pentru participare implică imobilizarea unor fonduri valutare pe o anumită perioadă de timp.

2.3. RISCUL PRIVIND MODIFICAREA CONDITIILOR DE EXECUTARE

A CONTRACTELOR COMERCIALEINTERNATIONALE

În cursul executării contractelor pot apărea o serie de evenimente, dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt cazurile de forță majoră și cele fortuite, care depășesc voința de angajare a părților.

Desigur că aceste evenimente implică unele riscuri, împotriva cărora trebuie luate măsuri corespunzătoare care să vizeze fie garantarea executării contractului, fie evitarea sau atenuare pagubelor.

Există în acest sens o serie largă de măsuri, dintre care:

clauze contractuale în care să se specifice evenimentele exoneratoare de obligații;

clauze prin care să se prevadă posibilitatea retragerii din contract în situația în care evenimentele păgubitoare se prelungesc în timp;

clauze de îndeplinire a contractelor și după ce termenul a fost depășit;

clauze care să permită restabilirea echilibrului avantajului reciproc, pe calea negocierii, în cazul apariției riscului general de frustrare;

clauze de îndeplinire a unor proceduri și administrarea anumitor probe în caz de evenimente obiective păgubitoare;

clauze care să permită renegocierea contractelor în cazul apariției unor evenimente imprevizibile la data semnării lor.

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 32

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

2.3.1. Clauza de forță majoră

Clauza privind forța majoră este necesară 6 în majoritatea contractelor comerciale, interne și internaționale. Prin includerea clauzelor de acest gen în contractele de comerț internațional, părțile își propun să prevină dificultățile ce decurg din concepțiile legislative diferite.

Clauza trebuie să cuprindă trăsăturile definitorii ale forței majore, efectele ei privind suspendarea executării și exonerarea de răspundere, obligația de notificare a apariției și încetării situațiilor de forță majoră, modalitatea de comunicare, consecințele neexecutării obligației de notificare, modul de dovedite a situațiilor de forță majoră, durata situației de forță majoră și efectele ei asupra existenței contractului, caracterul bilateral al clauzei, limitarea efectelor exoneratorii a situației de forță majoră, modalități de lichidare a drepturilor și obligațiilor contractuale, în caz de reziliere/rezolutiune.

Având în vedere marea varietate a regimurilor în materia exonerării de răspundere, prevederile convențiilor internaționale au tendința de a se afirma distinct.

Astfel, caracteristicile forței majore se regăsesc în cuprinsul defIniției elaborate de Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, care stabilește că o parte nu este răspunzătoare de ne executarea oricăror obligații ale sale, dacă dovedește că această neexecutare este consecința unei piedici independente de voința sa și că nu putea, în mod rezonabil, să o ia în calcul la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depășească sau să-i evite sau atenueze efectele.

În dreptul civil român, forța majoră este analizată ca o împrejurare externă, absolut imprevizibilă și absolut invincibilă. Imprevizibilitatea se referă, deopotrivă, la producerea evenimentului exonerator de răspundere și la efectele sale. Aprecierea invincibilității se realizează "în abstracto" 7, avându-se drept etalon condiția și posibilitatea unei persoane care" depune diligența și prudenta maximă de care este în stare cel mai capabil om " 8.

__________________________

6 D. Bivolaru, Contracte interne și internaționale, Ed. Tribuna Economică, București, 1999, p. 87

7 S. Deleanu, Contractul de comerț internațional, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p.102

8 S. Deleanu, op. cit., p. 35

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 33

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Fiecare dintre cele două părți contractante este îndreptățită să invoce stipulațiile clauzei de forță majoră, fie în cazul unei executări incomplete a obligațiilor asumate, fie în cel al unei executări tardive. Piedica survenită pe parcursul executării obligațiilor contractuale se solicită să fie externă părții care se prevalează de ea și imprevizibilă.

Intervenția de forță majoră trebuie să fie notificată neîntârziat de partea afectată partenerului său contractual, pentru ca el să poată acționa în vederea reducerii prejudiciului. Partenerii contractuali sunt obligați să conlucreze în scopul diminuării prejudiciului și creării condițiilor necesare pentru reluarea executării prestațiilor.

În contractele de comerț internațional perfectate de întreprinderile românești, revine adesea următoarea definiție a forței majore: "Sunt apreciate cauze exoneratoare de răspundere toate împrejurările independente de voința părților, pe care un contractant diligent nu ar fi putut să le evite și a căror consecințe nu le-ar fi putut surmonta, când aceste circumstanțe survin după încheierea contractului și împiedică executarea sa totală sau parțială. Dacă una dintre părți se află în împrejurările descrise, ea va trebui să avizeze de urgență, prin telegraf, pe cealaltă parte. În absența avizării, partea afectată nu se va putea prevala de evenimentul intervenit, exceptând situațiile în care această circumstanță a împiedicat și transmiterea comunicării. În cazul apariției împrejurărilor arătate, termenele de executare ale contractului vor fi prelungite cu o durată echivalentă celei pe parcursul căreia s-a manifestat piedica ivită, fără să se datoreze daune – interese. Dacă piedica survenită persistă mai mult de trei luni, oricare dintre părți are dreptul să rezilieze contractul, fără să i se poată pretinde daune – interese".

Evenimentele care apar frecvent în cuprinsul clauzelor de forță majoră sunt:

războaie declarate sau nedeclarate;

războaie civile;

cataclisme naturale;

actele autorităților;

deteriorarea utilajelor de producție: explozii, accidente de exploatare a mașinilor.

În comerțul internațional, survenirea unei împrejurări de forță majoră nu conduce la rezilierea contractului, ci la suspendarea lui. În situația în care, după împlinirea termenului fixat în contract, evenimentul de forță majoră nu a încetat, contractul va fi reziliat sau renegociat.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 34

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

2.3.2. Clauza de impreviziune ("hardship")

Deseori dezechilibrul contractual poate fi provocat ca urmare a unor evenimente politice sau conjunctural-economice. Există, în acest sens, o clauză potrivit căreia, dacă pe parcursul executării contractului apare o asemenea situație, partea lezată poate cere renegocierea condițiilor de livrare în vederea re stabilirii echilibrului inițial.

De fapt, această clauză, cunoscută sub denumirea de "hardship", conferă dreptul la re adaptarea contractului cu condiția să fi intervenit efectiv o schimbare care a creat pentru una din părți o situație foarte grea, de natură să o pună în situația în care dacă și-ar executa obligațiile asumate ar fi grav prejudiciată. Această clauză se caracterizează prin generalitate și exterioritate, în sensul că motivele care au condus la dezechilibrul contractului respectiv nu au putut fi prevăzute și, ca atare, nu se poate pretinde ca părțile să le fi luat în considerare în momentul încheierii contractului. În consecință, urmarea acestor împrejurări nu e drept să fie imputată părții care îi este victimă.

Clauza de hardship este o creație a practicii anglo-saxone din domeniul dreptului comerțului internațional, fiind utilizată mai ales în contractele pe termen lung, îndeosebi în contractele de livrare de materii prime, precum și în contractele din domeniul informaticii. Folosirea acestei clauze de către părți se integrează în tendința dominantă de asigurare a stabilității contractelor de comerț exterior, prin promovarea unor mecanisme care să permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieței.

O asemenea clauză poate să apară sub următoarea formulare: "Părțile sunt de acord ca în cazul în care apar unele situații neprevăzute – deprecierea sau reprecierea substanțială a valutei de cont sau de tranzacție, scumpirea unor materii prime prin instituirea unor taxe vamale suplimentare – să rediscute clauzele în vederea readaptării lor la nivelul condițiilor create, de așa natură încât să se restabilească echilibrul contractului în spiritul negociat la semnarea lui. Readaptarea va avea efecte numai asupra părții din preț neîncasat."

La fel și clauza de forță majoră, și clauza de hardship poate fi invocată de oricare dintre părțile contractante. Astfel, ea poate fi valorificată de partea care efectuează prestația și care, prin ivirea situației de harship, urmează să suporte o sarcină excesivă, sau de către beneficiarul prestației, pentru care profitul a devenit minim și evident disproporționat față de câștigul obținut de partenerul său contractual. Cu toate acestea, simpla nerealizare a profitului preconizat la momentul încheierii contractului nu îndreptățește pe nici una dintre părți să se prevaleze de clauză.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––– ––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 35

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Readaptarea contractului presupune ca partea care consideră că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute în contract, să o anunțe pe cealaltă parte, invocând împrejurările noi apărute și consecințele lor. Primind această încunoștințare de renegociere a contractului, cealaltă parte trebuie să se pronunțe într-un termen cât mai scurt. Dacă nu se realizează un acord comun, urmează a fi sesizat arbitrajul competent, potrivit clauzei compromisorii.

Cererea de adaptare a contractului adresată de partea afectată nu suspendă executarea acestuia. Din această cauză este util ca partenerii contractuali să prevadă plata unei despăgubiri pentru pierderile suferite, pe durata negocierilor, de partea victimă. Totuși, nu există nici o restricție ca părțile să stabilească expres suspendarea executării din momentul invocării evenimentului de hardship și, corelativ, obligația de a plăti despăgubiri în situația unor revendicări nejustificate.

Clauza de hardship nu trebuie confundată cu clauza privind forța majoră, căci între evenimentele care pot duce la rediscutarea contractului și cele de forță de forță majoră este o deosebire substanțială: primele creează o situație care îl pune pe debitorul obligației neexecutate în situația de a fi grav prejudiciat în cazul în care o execută, iar forța majoră reprezintă evenimente invincibile. Cu toate că au o trăsătură comună – imprevizibilitatea, sunt separate de invincibilitate, care nu se regăsește decât în cazul evenimentelor considerate forță majoră. De aceea în prima situație se rediscută condițiile de executare a contractului, care rămâne posibil de executat, iar în cea de-a doua se amână executarea sau se reziliază contractul, pentru că pe perioada cât se menține forța majoră executarea este imposibilă.

Clauza de hardship se diferențiază și de clauzele de menținere a valorii contractului, precum și față de clauza ofertei concurente9 și de cea a clientului cel mai favorizat 10 , întrucât ea presupune totdeauna o renegociere a contractului, pe când celelalte clauze amintite operează, de regulă, automat în situația ivirii unor împrejurări bine precizate.

2.4. RISCUL DE NEEXECUTARE, EXECUTARE TARDIVĂ SAU

NECORESPUNZĂTOARE A OBLIGAȚIILOR CONTRACTUALE

Anumiți factori obiectivi și subiectivi, precum și diferite evenimente pot conduce la apariția

____________________________

9 Clauza ofertei concurente permite uneia dintre părți, de regulă cumpărătorului, să se prevaleze față de contractantul său de oferta mai favorabilă avansată de un terț concurent, pentru o operațiune similară.

10 Clauza clientului cel mai favorizat obligă promitentul să acorde cocontractantului său condițiile cele mai avantajoase pe care le-ar consimți, pe parcursul executării contractului, în favoarea unui terț cu care ar încheia o operațiune similară.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 36

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

situației în care unele contracte să nu mai poată fi executate așa cum s-a convenit la semnarea lor sau deloc. Riscul de neexecutare de curge din situațiile în care cumpărătorul nu mai vrea sau nu mai poate să ridice o partidă de mărfuri deja contractată, adică nu-și achită propria obligație de a intra în proprietate a mărfii și a achita prețul – acest risc afectează vânzătorul -, fie vânzătorul nu trimite marfa sau o trimite cu întârziere. Situația se agravează dacă, între timp, cumpărătorul s-a angajat să revândă marfa respectivă unui client al său și, deci, trebuie să și-o procure de la un alt vânzător – acest risc afectează cumpărătorul.

Cu toate că majoritatea contractelor comerciale internaționale prevăd penalizări pentru ne executarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de părțile contractuale, precum și plata unor daune – interese, punerea în aplicare a acestor prevederi nu dă întotdeauna satisfacție creditorului. Mai mult, în anumite cazuri, raporturile dintre vânzător și cumpărător sunt afectate în așa măsură, încât continuarea sau repetarea lor nu mai este posibilă.

În consecință, în practica comercială, în special la exporturile complexe, se utilizează diverse modalități de garanții privind executarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale, printre care se folosește deseori scrisoarea de garanție bancară pentru buna executare a contractului, pe care exportatorul o remite importatorului.

Garanția de bună executare a contractului asigură îndeplinirea obligației contractuale de a livra cantitativ, calitativ și la termen marfa. Stabilită ca pondere din valoarea mărfurilor, valoarea garanției este destinată să acopere eventualele prejudicii asupra importatorului prin întârzierea sau întreruperea livrării. Se poate prevede clauza de diminuare a garanției pe măsura efectuării livrărilor.

O variantă a garanției de bună executare este garanția de bună funcționare, emisă înainte de începerea derulării contractului, fiind valabilă până la expirarea perioadei de garanție tehnică. Valoarea ei are ca scop asigurarea riscului provenit din neîndeplinirea de furnizor a obligațiilor sale în perioada garanției tehnice.

O altă garanție de bună executare a contractului o constituie avansul remis de cumpărător. În asemenea situații, vânzătorul procură și remite cumpărătorului o scrisoare de garanție bancară pentru restituirea avans ului. Aceasta acoperă obligația vânzătorului de a restitui, în caz de nexecutare a contractului, suma plătită în avans de cumpărător. Între modalitățile de înlăturare a efectelor neexecutării obligațiilor contractuale asumate de părți se găsește și executarea coactivă.

Anumite situații conjuncturale nefavorabile pot diminua sau chiar anula avantajele unor parteneri comerciali, avantaje luate în calcul la semnarea contractului, Iacându-i pe aceștia să nu mai fie interesați în îndeplinirea obligațiilor asumate. Ei nu pot invoca însă, în apărare, vreo împrejurare care să îi exonereze de răspundere. În asemenea împrejurări, întreprinderile de comerț exterior au ca

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 37

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

modalitate de înlăturare a unor asemenea evenimente executarea coactivă. Aceasta constă în organizarea unei proceduri de executare mai rapidă și mai simplificată față de aceea a dreptului comun, prin care partea contractantă care nu este în culpă poate să obțină executarea reală a obligației prevăzute în. contract, fără să fie necesar, pentru aceasta să se adreseze instanțelor judecătorești. sau comisiei de arbitraj.

Existența acestei reglementări speciale în materie comercială nu privează partea care nu este în culpă de dreptul de a cere rezilierea contractului cu daune – interese, ca o consecință a ne executării lui. Astfel, în situația în care importatorul (cumpărătorul) mărfurilor nu-și îndeplinește obligația sa de a lua în primire și plăti aceste mărfuri la termenul stabilit prin contract, întreprinderea vânzătoare, dacă nu este interesată să ceară rezoluțiunea contractului cu daune – interese, poate re curge la procedura executării coactive, având două posibilități la dispoziție:

a) să depună mărfurile într-un depozit general;

b) să vândă mărfurile prin licitație publică.

a) depozitarea mărfurilor – este făcută pe cheltuiala și riscul cumpărătorului, în sensul că depozitului general i le va preda la prezentare numai după achitarea prețului datorat și a cheltuielilor de depozit. Locul depunerii mărfurilor este acela în care, potrivit clauzelor din contract, trebuie să se facă luarea lor în primire de către cumpărător. În ipoteza în care cumpărătorul nu vine să le ridice, depozitarea mărfurilor apare ca un mijloc de executare reală a obligației vânzătorului. b) licitația publică – aceasta reprezintă o altă cale cu ajutorul căreia vânzătorul poate obține prețul mărfurilor contractate. El vinde mărfurile prin licitație publică, iar dacă la această vânzare se obține un preț inferior celui stabilit prin contract, vânzătorul este îndreptățit să ceară cumpărătorului diferența, acesta fiind răspunzător și pentru pagubele suferite, pentru repararea cărora poate fi obligat la plata de daune – interese. Dacă, însă, la această vânzare s-a obținut un preț mai mare, diferența trebuie predată cumpărătorului. In situația în care la încheierea contractului cumpărătorul a plătit un acont, acesta se va imputa sumei obținute prin executarea coactivă.

Cumpărătorul poate, la rândul său, să folosească procedura executării coactive. El va putea obține, prin intermediul ei, executarea în natură a obligației vânzătorului de a-i livra marfa, în cazul în care acesta refuză să o facă de bunăvoie. Cumpărătorul are dreptul să achiziționeze mărfurile de pe piața comercială, prin mijlocirea unui agent de comerț împutemicit să execute asemenea operațiuni. Aplicarea procedurii de executare coactivă poate fi împiedicată de vânzător în situatia în care obiectul contractului de comert exterior îl constituie un lucru fungibil. Astfel, el are posibilitatea de a se elibera valabil de obligația sa de predare, livrând mărfuri de același gen, de calitate mijlocie.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 38

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În cazul în care la cumpărarea făcută printr-un agent de comerț abilitat, cumpărătorul a plătit un preț superior față de cel stabilit prin contract, el este îndreptățit să ceară și să obțină de la primul vânzător această diferență, plus daune – interese pentru acoperirea pagubelor suferite prin nelivrare.

Executarea coactivă trebuie să fie precedată de o înștiințare scrisă adresată părții în culpă de neexecutare. Absența înștiințării nu atrage însă anularea actului de vânzare-cumpărare prin executarea coactivă, ci dă drept părții eventual păgubită la intentarea unei acțiuni în daune – interese. Scopul înștiințării scrise este acela de a păstra părții contractante împotriva căreia se face executarea coactivă posibilitatea de a-și lua toate măsurile necesare spre a nu fi păgubită prin ea.

Există numeroase cazuri de executare coactivă, întâlnite și la agentul economic S.C. ILEFOR S.A., dintre care se pot enumera:

depozitarea mărfurilor la expirarea termenului de livrare în contul și pe cheltuiala beneficiarului (importatorului) care nu le-a ridicat, netrimițând, de exemplu vasul în portul și la data convenite;

vânzare a produselor depozitate prin licitație publică, cu obligarea cumpărătorului la plata eventualelor diferențe de preț, inclusiv daune interese;

cumpărarea mărfii de către importator de la terți, pentru cazul în care vânzătorul refuză expedierea, urmând ca diferența eventuală de preț și alte cheltuieli să fie suportate de acesta din urmă.

O altă modalitate de înlăturare a efectelor ne executării obligațiilor contractuale asumate de părți este procedura falimentului. Majoritatea legislațiilor țărilor cu economie de piață consideră falimentul drept un mijloc legal de repartizare a activului unui debitor aflat în stare de încetare a plătilor către toți creditom săi. În acest sens falimentul este considerat a fi o cale de executare silită asupra tuturor bunurilor debitorului comun, deposedat de ele, care bunuri sunt afectate spre satisfacerea creanțelor creditorilor săi constituiți în masa credală, prin repartiție proporțională.

Hotărârea prin care tribunalul declară falimentul fixează data la care comerciantul în cauză Încetează plățile decurgând din obligațiile sale comerciale. Fixarea acestei date constituie o problemă esențială nu numai față de raporturile comerciale stabilite anterior, ci și față de noile angajamente. Debitorul poate să încheie, după această dată, diferite contracte simulate și frauduloase pentru a-și pune la adăpost o parte din bunurile sale. Pe de altă parte, există posibilitatea ca terțe persoane, cunoscând situația reală a debitorului, profită de ea semnând diferite contracte pentru a-și crea o pozitie mai bună față de ceilalți creditori în paguba lor. Astfel, se consideră că toate aranjamentele încheiate de comerciantul falit cu terțe persoane sunt suspecte a fi făcute în frauda creditorului și pot fi anulate la cererea sindicului în calitate de reprezentant al lor.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 39

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

De la data declarării în stare de faliment, patrimoniul comerciantului falit se administrează de sindicul numit de tribunalul comercial. Suma obținută din vânzarea bunurilor falitului se împarte între creditori, proporțional cu valoarea creantei.

Creditorii astfel uniți constituie masa credală, instituție fără personalitate juridică, dar cu individualitate proprie, care are drept obiect repartizarea activului firmei falite între toți creditorii ei care nu-și pot valorifica creanțele decât prin intermediul masei credale. Creditorul unei creanțe de despăgubiri civile pentru neexecutarea contractului nu are o altă cale de valorificare a creanței și de urmărire împotriva firmei falite decât prin intermediul masei credale.

Reprezentantul masei creditorilor se numește sindic. Masa se consideră definitiv constituită după ce au fost verificate și admise în pasivul firmei declarate în faliment toate creanțele. În vederea constituirii ei, toți creditorii trebuie să depună creanțele la grefa tribunalului care a declarat falimentul în 15 zile de la publicarea hotărârii declarative. Depunerea în termen și verificarea creanțelor nu sunt esențiale pentru însăși exercitarea urmăririi, deci fIfillele creditoare trebuie să respecte întocmai prevederile legii aplicabile falimentului.

Astfel, pasivul firmei în faliment este constituit din creantele de creditori, verificate și admise de către sindic. În timp ce activul se compune din debitori și bunurile aflate în patrimoniul comerciantului în momentul declarării sale în stare de faliment.

2.5. RISCUL VALUTAR

Cursurile valutare nu pot fi prevăzute cu precizie, ceea ce duce la apariția așa-numitei "expuneri a tranzacției", care exprimă gradul în care valoarea unei viitoare tranzacții poate fi afectată de fluctuațiile cursului de schimb. Riscul tranzacției este un punct critic datorită înaltei variabilități a cursurilor valutare. În consecință, pentru reducerea expunerii la fluctuațiile cursului se poate măsura această expunere. În acest sens, se parcurg doi pași:

determinarea sumei nete de încasat sau plătit în fiecare valută;

determinarea riscului total al expunerii la aceste valute.

Primul pas în evaluarea expunerii tranzacției este determinarea cantitativă a poziției în fiecare valută. Al doilea pas este determinarea modului în care poziția în fiecare monedă în parte poate afecta firma respectivă. Aceasta se realizează prin determinarea deviațiilor standard și a corelațiilor dintre diferite valute. Chiar dacă o anumită valută este percepută ca riscantă, impactul ei asupra variabilității generale a firmei nu va fi prea sever dacă firma deține doar o poziție minoră în această valută. Din acest motiv ambii pași trebuie să fie luați în considerare simultan atunci când se urmărește o evaluare generală a riscului tranzacțiilor.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 40

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

După identificarea gradului de expunere a tranzacției, firma S.C. MOBEX S.A. trebuie să rezolve două probleme:

1) să decidă dacă dorește să acopere expunerea;

2) dacă s-a decis să acopere total sau parțial expunerea, trebuie să aleagă dintre diferitele tehnici de acoperire disponibile.

Așadar, în prezent, unul dintre riscurile cele mai frecvente și cu cele mai ample efecte asupra părților contractuale este riscul valutar. Acesta presupune probabilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții internaționale (economică sau financiară) datorită modificării cursului valutei de contract în perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și cel al efectuării încasării sau plății în valută.

Dacă la data încasării sumei valuta contractului are o putere de cumpărare mai mică decât în momentul încheierii contractului (adică a suferit o depreciere), atunci apare riscul valutar pentru exportator. Această situație îl avantajează pe importator, el fiind întotdeauna interesat să plătească într-o monedă în proces de depreciere.

De exemplu, dacă un exportator german este plătit în dolari și până în momentul plății moneda americană se depreciază, exportatorul va suferi o pierdere egală cu rata de depreciere a USD în raport cu moneda de referință, EURO.

Profilul riscului pentru exportator se poate prezenta astfel 11:

– X

pierdere 0 Curs spot

EURO / USD

______________________________

11. I., Popa, Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997, p. 57

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 41

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Cu cât cursul dolarului față de cel din momentul nașterii creanței (O) va crește (de exemplu, la X), cu atât exportatorul va fi mai favorizat, adică va primi mai mulți EURO pentru 1 USD. Dimpotrivă, dacă USD se depreciază (de exemplu, la -X), exportatorul va înregistra o pierdere, iar aceasta va fi cu atât mai mare cu cât deprecierea e mai mare.

Riscul valutar pentru importator apare dacă la data plății, valuta tranzacției are o putere de cumpărare mai mare decât în momentul încheierii contractului (valuta s-a repreciat). Materializarea riscului pentru acesta constă în efortul financiar suplimentar pe care importatorul trebuie să-I facă pentru procurarea unei sume exprimate în altă valută, de valoarea echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract. Această situație îl avantajează însă pe exportator. În mod similar, profilul riscului importatorului va arăta o situație favorabilă când moneda de plată se depreciază și o pierdere când aceasta se repreciază.

Curs spot

EURO / USD

pierdere

Având în vedere faptul că evoluția în sens avantajos a evenimentelor privind cursul valutar pentru exportator sau importator reprezintă șansa de a câștiga și nu de a pierde, trebuie avute în vedere mai multe aspecte în formularea deciziilor privind atenuarea riscului valutar:

în condițiile contemporane, apelul la tehnicile de acoperire a riscului valutar nu înseamnă că fmna e pusă la adăpost în întregime de orice tip de influență negativă rezultată din fluctuațiile cursurilor valutare;

tehnicile de acoperire a acestui tip de risc nu apar ca soluții optime, fiindcă unele dintre ele (clauzele valutare) elimină nu numai eventualele pierderi, ci și câștigurile posibile;

aprecierea cât mai corectă a evoluțiilor valutare viitoare presupune stăpânirea unui ansamblu de informații și experiență.

Totodată, datorită caracterului complex al cursului valutar, el fiind reflectarea sintetică a unor influențe de natură economică, politică, socială și psihologică aflate într-o permanentă dinamică,

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 42

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

abordarea sa nu poate fi singulară și statică în formularea deciziilor privind surmontarea riscului valutar. Astfel, se impune o abordare dinamică a acestuia, dar și multidimensională, adică luând în considerare interacțiune a inflației, evoluției prețurilor internaționale și a nivelului dobânzilor pe piața internațională asupra cursului valutar.

În scopul evitării sau atenuării efectelor riscului valutar au fost concepute diverse tehnici de acoperire a acestuia, care vizează:

minimizarea influențelor nefavorabile;

consolidarea unei anumite poziții;

sporirea eficienței fmanciar-valutare a operațiunii de comerț exterior.

Aceste tehnici se grupează în două categorii:

acoperire internă (contractuală): tehnici pe care fIrma le poate derula ca urmare a propriei activități;

acoperire externă (extracontractuală: tehnici a căror utilizare reclamă colaborarea cu o instituție specializată, de obicei o bancă.

2.5.1. Acoperirea internă

Acoperirea internă cuprinde o gamă largă de tehnici, dintre care: clauzele valutare; alegerea monedei de contract; includerea în preț a unei marje asiguratorii; sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută; anticipări și întârzieri în efectuarea plăților și încasărilor; derularea corectă și operativă a contractului de vânzare internatională.

În ce privește utilizarea lor, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

utilizarea acoperirii interne trebuie să fie subordonată obiectivelor financiar-valutare ale firmei și să se facă concertat (pot fi utilizate fie mai multe tehnici interne, fie tehnicile interne să fie completate cu cele externe);

de asemenea, utilizarea tehnicilor interne nu trebuie să limiteze câștigul, ci să-l consolideze;

trebuie totodată avută în vedere folosirea lor selectivă și diferențiată (de exemplu, clauzele valutare pot fi utilizate numai în anumite situații).

Clauze valutare

Clauzele de consolidare valutară ocupă un loc important în ansamblul de tehnici menite să preîntâmpine sau să atenueze riscul valutar.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 43

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Acestea îmbracă mai multe forme:

. clauza valutară simplă;

. clauza valutară pe baza unui coș de valute simplu;

. clauza valutară pe baza unui coș de valute ponderat;

. clauza valutară pe baza DST sau EURO.

a) Clauza valutară simplă – este utilizată de regulă în tranzacțiile în care partenerii au un interes față

de două valute.

Conform acestei clauze, moneda contractului este "legată" de o altă valută, numită valută etalon sau valuta clauzei, printr-un anumite raport stabilit în momentul contractării. Orice modificare peste o anumită limită, de regulă precizată procentual în contract: ± X %, îl obligă pe plătitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs să se plătească o cantitate de "valută etalon" egală cu cea din momentul contractării.

La baza legii valutei etalon stau mai multe criterii:

stabilirea ei, devenind în acest fel element de referință;

vânzătorul dorește consolidarea față de o valută de care are nevoie în momentul încasării;

cumpărătorul are disponibilă această valută sau își calculează eficiența operațiunii față de această valută.

Există mai multe metode prin care se calculează suma de plată la fiecare scadență, însă toate se bazează pe recalcularea sumei în funcție de evoluția cursului. Astfel, în calcule se poate utiliza:

coeficientul de variație a cursului valutar;

modificarea sumei exprimate în moneda de plată în raport cu suma fixă exprimată în valuta etalon;

calculul direct al sumei de plată;

diferența între cursurile dintre cele două momente raportată la vechiul curs.

Acestea sunt cele mai utilizate modalități de calcul în practică, deși mai există și altele.

Calculul sumei de plată pe baza coeficientului de variatie a cursului valutar

unde: k – coeficientul de variație a cursului valutar;

Co – cursul în momentul contractării;

CI – cursul în momentul plății.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 44

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Suma de încasat se va calcula pe baza formulei:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

Exemplificare:

"Prețul din prezentul contract în franci elvețieni între S.C. MOBEX S.A. și partenerul de afaceri din Elveția a fost stabilit pe baza raportului de schimb dintre dolarul SUA și francul elvețian, astfel: 1 USD = 5 CHF". Așadar, francul elvețian este valuta contractului, iar dolarul S.U.A. este valuta etalon. Dacă în cursul executării prezentului contract va interveni o modalitate a raportului de schimb de mai sus, reprezenzând o modificare de minimum ± 2 % a valorii exprimate în moneda contractuală față de USD conform fIixingului bursei din Zurich – Elveția, prețurile pentru mărfurile care se vor expedia la data acestei modificări sau după această dată, vor fi considerate automat modificate corespunzător, fără nici o avizare prealabilă de către cumpărător.

În termen de 15 zile de la emiterea facturilor pe baza prețurilor de contract, vânzătorul va emite o factură suplimentară, decontând cumpărătorului modificările de prețuri rezultate din noul raport dintre cele două monede în vigoare la data expedierii mărfii.

Valoarea contractului este de 100.000 CHF.

Există două situații posibile:

în momentul livrării mărfii cursul USD/CHF a fost 1 USD = 6,5 CHF, ceea ce înseamnă că valuta de contract – CHF s-a depreciat în raport cu valuta etalon – USD.

k = (6,5 / 5 -1)100 = (1,3 -1)100 = 30 %

SI = 100.000+100.000 * 30 / 100 = 130.000 CHF

Așadar, suma încasată de exportator va fi de 130.000 CHF.

în momentul livrării mărfii cursul a fost 1 USD = 4,5 CHF, deci valuta de contract s-a repreciat.

k = (4,5 / 5 -1)100 = (0,9 -1)100 = 10 %

SI =100.000+100.000 * 10 / 100=90.000 CHF

Deci, suma încasată de exportator va fi 90.000 CHF.

II Calculul sumei de plată prin modificarea sumei exprimate în moneda de plată în raport cu

suma fixă exprimată în moneda etalon

Metoda se bazează pe principiul echivalenței aceleiași sume exprimate în două monede diferite. Se folosește același exemplu de contract.

Astfel, în momentul contractării a existat egalitatea:

100.000 = 20.000 USD, pentru că 1 USD = 5 CHF

Această egalitate în raport cu cei 20.000 USD trebuie păstrată astfel:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 45

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În cazul în care în contract s-a stabilit o limită peste care să se recalculeze suma de plată, se calculează separat coeficientul de variație a cursului.

III Calculul direct al sumei de plată

SI =So * C 1 / C o

Folosind aceleași date, se obține:

IV. Calculul sumei de plată vrin metoda diferentelor cursuri raportată la cursul de bază

k = ( C 1- C 0 ) / C o * 100

Utilizând același exemplu de contract, obținem:

Observatii:

1) Deoarece eficiența clauzei valutare simple depinde, în principal de stabilitatea valutei etalon, în condițiile generalizării cursurilor fluctuante, o astfel de valută practic nu există. Chiar dacă valuta etalon își menține un raport relativ stabil față de valuta de contract, sunt frecvente cazurile când față de un alt grup de valute cursul său să se modifice într-un sens sau altul, deformând astfel realitatea.

2) Totodată, practica a demonstrat că este dificil de ales o valută etalon față de care partenerii să manifeste același interes. De aceea, pe plan internațional, pentru a dispersa riscul, se utilizează mai des clauza valutară bazată pe un coș de valute.

b) Clauza valutară pe baza unui coș de valute simplu

Specific acestei clauze este faptul că moneda contractului este "legată" de un grup de valute și nu de o singură valută. Consecința directă a raportării la un grup de valute este compensarea evoluțiilor contradictorii ale valutelor ce compun valute lor ce compun coșul.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 46

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Includerea acestei clauze în contractul comercial international presupune:

precizarea pentru toate valutele care compun "coșul" a cursului față de moneda contractului în momentul contractării;

limitele peste care se va recalcula suma de plată, în funcție de cursurile înregistrate în momentul efectuării plății (opțional).

Pentru recalcularea sumei de plată se utilizează formula coeficientului de variație medie a cursului valutar din coș:

unde: Cko și Ck1 , k=1,n reprezintă cursurile valutare din momentul contractării respectiv din momentul plății.

Suma aferentă contractului extern ce va fi plătită se calculează după formula:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

Exemplificare:

“Ambii parteneri sunt de acord ca plata prețului stabilit în contract să se facă în franci elvetieni. La fiecare scadentă se va calcula media aritmetică simplă a abaterilor cursului francului elvețian în raport cu următoarele valute: EURO, dolarul SUA, dolarul canadian și yenul japonez cotate oficial în cele 4 țări, față de cursurile de referință (prezentate în anexa la contract). În cazul în care la data fiecărei plăți, între cursurile de referință și cursurile zilei va rezulta o diferență medie de cel puțin ± 2 %, suma de plată va fi recalculată în mod corespunzator…”.

Suma de plată initială este de 200.000 CHF.

În anexa la contract sunt prezentate cursurile de referință în baza cărora se vor recalcula sumele de plată convenite pentru prezentul contract:

1 EURO = 3,10 CHF 1 USD = 5,20 CHF

1 CAD = 0,30 CHF 100 Y = 0,42 CHF

În momentul plății cursurile monedelor din coș au fost:

varianta 1: 1 EURO = 4,15 CHF 1 USD = 5,55 CHF

1 CAD = 0,52 CHF 100 Y = 0,10 CHF

Se calculează coeficientul de variatie a cursului valutar:

k = [ 1/4 * ( 4,15 / 3,10 + 5,55 / 5,20 + 0,52 / 0,30 + 0,10 / 0,42 ) – 1 ] * 100

k = [ 1 /4 * ( 1,339 + 1,067 + 1,733 + 0,238 ) – 1 ] * 100

k = ( 4,377 / 4 – 1 ) * 100

k = 9,425 % > 2 % se va recalcula suma de plată

Suma de plată: S 1 = 200.000 CHF + 9,425 / 100 * 200.000 CHF = 218.850 CHF

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 47

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

varianta 2 1 EURO = 3,00 CHF 1 USD = 1,90 CHF

1 CAD = 0,28 CHF 100 Y = 0,05 CHF

Atunci:

k = [ 1 / 4 ( 3,00 / 3,10 + 4,90 / 5,20 + 0,28 / 0,30 + 0,05 / 0,42 ) – 1 ] * 100

k = [ 1 /4 ( 0,968 + 0,942 + 0,933 + 0,119 ) – 1 ] * 100

k = ( 2,962 / 4 – 1 ) * 100

k = – 25,95 % < 2 % se va recalcula suma de plată

Suma de plată: S 1 = 200.000 CHF + 25,95 / 100 * 200.000 CHF

S 1 = 218.850 CHF

Observații: 1) În cazul clauzei coșului valutar simplu, ponderea atribuită valute lor ce alcătuiesc coșul este egală (25 %).

2) Valuta încasată în urma unui export poate avea ca destinație plata unor importuri de provenientă diferită.

În consecință, vaiutelor coșului li se pot atribui ponderi diferite în funcție de anumite criterii, cum ar fi:

importanța valutei respective pe plan mondial

ponderea deținută de respectiva valută în pasivul balanței de încasări și plăți valutare a firmei, etc.

c) Clauza cosului valutar ponderat

Valutele coșului pot avea, așa cum am arătat, ponderi inegale în coș. Astfel, în baza aceluiași exemplu, presupunem că monedele coșului

au următoarele ponderi: 1 EURO =40 % 1 USD = 30 %

1 CAD = 15 % 100 Y = 15 %

Calculăm și în acest caz coeficientul de variație a cursului valutar în cele două variante, iar dacă este necesare recalculăm sumele de plată corespunzuătoare.

varianta 1:

k = [ ( 0,40 * 4,15 / 3,10 + 0,30 * 5,55 / 5,20 + 0,15 * 0,52 / 0,30 + 0,15 * 0,10 / 0,42 ) – 1 ] * 100

k = ( 0,536 + 0,320 + 0,260 + 0,036 – 1 ) * 100

k = 15,2 % > 2 %

S 1 = 200.000 CHF + 15,2 / 100 * 200.000 CHF

S 1 = 230.400 CHF

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 48

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

varianta 2:

k = [ ( 0,40 * 3,00 / 3,10 + 0,30 * 4,90 / 5,20 + 0,15 * 0,28 /0,30 + 0,15 * 0,05 / 0,42 ) – 1] * 100

k = ( 0,387 + 0,283 + 0,140 + 0,018 – 1 ) * 100

k = – 17, 2 % < – 2 %

S 1 = 200.000 CHF + 17,2 / 100 CHF

S 1 = 165.600 CHF

d) Clauza DST

Accesul rapid și sigur la cursul acestor unități monetare publicat zilnic de autoritățile monetare respective (F.M.I. și Uniunea Europeană) a determinat extinderea cu precădere a utilizării lor.

Exemplu de clauză pe bază de DST, extras dintr-un alt tip de contract între agentul economic S.C. MOBEX S.A. și partenerul elvețian "Plățile rezultate din executarea acestui contract se vor face în franci elvețieni având la bază cursul de referință 1 DST = 7,8 CHF. La data fiecărei plăți se va compara cursul monedei de plată cu cursul de referință de mai sus. Dacă între cele două cursul va rezulta o diferență mai mare de ± 2 %, valoarea plății respective va fi recalculată în mod corespunzător."

Suma de plată inițială este 100.000 CHF.

În momentul plăților cursul trancului elvețian în raport cu DST este:.

varianta 1: 1 DST = 6,10 CHF

k = ( C 1 / C o ) * 100 = ( 6,10 / 7,8 – 1 ) * 100 = – 21,7 % < 2 %

S 1 = 100.000 – 100.000 * 21,7 / 100 = 78.300 CHF

varianta 2: 1 DST = 8 CHF

k = ( 8 / 7,8 – 1 ) * 100 ) = ( 1,025 – 1 ) * 100 = 2,5 % > 2%

S 1 = 100.000 + 2,5 / 100 * 100.000 = 102.500 CHF

Concluzii și observatii referitoare la utilizarea clauzelor valutare

Punctul de plecare în alegerea tipului de clauză îl reprezintă poziția de exportator, respectiv de importator. Se va alege o clauză sau alta în funcție de gradul în care evoluția valutei plății (comparativ cu celelalte valute) poate fi estimată cu o anumită certitudine. În toate tipurile de clauze valutare prezentate, suma plătită de importator s-a modificat în sensul creșterii sau scăderii ei, în funcție de evoluția cursurilor valutare. Este posibil, astfel, ca pentru exportator să se diminueze șansa de a câștiga suplimentar, ca urmare a utilizării unei clauze valutare.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 49

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Totodată, s-au remarcat diferențele notabile ce pot rezulta ca urmare a aplicării diferitelor tipuri de clauze, sau ca urmare a aplicării unor formule de calcul diferite.

S-a remarcat faptul că pe plan internațional din ce în ce mai puțini comercianți apelează la clauze valutare, datorită evoluției imprevizibile a cursurilor valutare, de unde riscul ca clauza să intervină invers așteptărilor. Astfel, clauzele valutare sunt utilizate mai frecvent în cazul contractelor pe termen lung, de valoare mare și plăți eșalonate.

De asemenea, s-a observat că clauzele valutare apar mai ales în cazul țărilor în curs de dezvoltare, în timp ce țările dezvoltate preferă mmja asiguratorie în preț și metodele extracontractuale.

2.5.1.2. Alegerea monedei de contract

În ultimul deceniu, în relațiile comerciale internaționale, clauzele valutare nu sunt întotdeauna acceptate (din diverse motive), ceea ce sporește într-o oarecare măsură importanța selectării valutei contractului. De asemenea, de alegerea ei depinde și valoarea tranzacției, adică gradul de realizare în condiții eficiente a operațiunii din comerț exterior.

Chiar și în cazul în care contractul conține o clauză valutară, problema selectării monedei de contract are aceeași importanță majoră. Această importanță se datorează faptului că poziția de importator este dezavantajată de plata într-o monedă care repreciază, în timp ce poziția de exportator se "ferește" de încasarea unei monede în proces de depreciere.

Astfel, datorită importanței alegerii monedei contractului, în selectarea ei se ține seama de câteva aspecte:

1) Analiza comparativă a evoluției cursului unei valute în raport cu o altă valută sau cu un grup de valute, ceea ce permite stabilirea mai exactă a riscului de preschimbare a acesteia în viitor, micșorând sau majorând posibilul câștig.

2) Sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută, care vor fi efectuate de o firmă, cu scopul de a evita sau atenua riscul valutar.

3) Durata contractului, mai precis intervalul de timp în care se va efectua plata.

astfel, evoluția cursurilor valutare pe termene scurte sau foarte scurte este puternic influențată de factori monetari,politici, psihologiei, majoritatea lor fiind dificili de prevăzut.

previziunile cursurilor valutare pe termen lung au la bază întotdeauna analiza factorilor structurali ce determină evoluția cursului valutar: balanța de plăți, inflație, etc.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 50

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

De asemenea, trebuie reținut faptul că autoritățile monetare pot influența evoluția dobânzilor, ceea ce are efecte asupra cursului la termen. Totodată, factorii de conjunctură monetară internațională pot direcționa în alt sens cursul valutar.

4) Diferențele care trebuie făcute între monedele țărilor participante la Uniunea Monetară și restul valute lor care fluctuează liber.

5) Politica menținerii dinamice a structurii rezervelor valutare, ceea ce presupune că moneda încasată poate contribui la îmbunătățirea prospectivă a structurii, iar moneda plătită poate conduce la diminuarea ponderii valutelor mai slabe

2.5.1.3. Includerea în pret a unei marie asiguratorii

Indiferent de câte posibilități de acoperire valutară utilizează o flffilă, totuși ea nu va fi niciodată total acoperită de influențele negative directe sau propagate ale fluctuațiilor cursurilor valutare.

Mai mult, nu întotdeauna partenerii acceptă includerea unei clauze valutare Îl} contract sau moneda plății nu este cea dorită.

In consecință, majoritatea exportatorilor practică sistemul includerii în prețul de ofertare a unei marje asiguratorii, având în vedere în acest sens:

evoluția prețurilor

inflatia

variatiile cursului valutar.

Cu toate acestea, folosirea acestei tehnici de acoperire a riscului valutar depinde în principal de doi factori: prețul de producție intern prețul internațional

Astfel, deși teoretic marja asiguratorie poate atinge valori foarte mari, mărime a ei efectivă este determinată de diferența ce rezultă dintre prețul practicat pe piața internațională pentru produsul exportat și prețul intern transformat în valută, la care se realizează respectivul produs.

Cu cât prețul la care e realizat produsul destinat exportului este mai mic în comparație cu prețul internațional al respectivului produs, cu atât este mai mare posibilitatea fmnei de a practica prețuri acoperitoare.

Mărimea marjei asiguratorii trebuie să se stabilească ținându-se cont de două conditii:

prețul produsului să rămână competitiv;

marja asiguratorie să fie cât mai mare.

Pentru îndeplinirea acestor condiții este necesar ca:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 51

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

să existe un preț la producător relativ scăzut;

să se cunoască foarte bine prețul practicat pe piața internațională.

În caz contrar, reușita tranzacției rămâne sub semnul întrebării.

Astfel, în cazul în care nu se cunoaște prețul internațional, admițând că prețul de producție este scăzut și se adaugă o marjă care din punctul de vedere al exportatorului este acoperitoare, produsul se va vinde ușor, dat fiind prețul său mai mic decât practicat internațional. Exportatorul înregistrează pe de o parte o pierdere prin cât ar fi putut încasa, iar pe de altă parte Își arată lipsa de experiență și pregătire. Totodată, dacă în dorința de câștig cât mai mare prin includerea maIjei prețul de ofertă depășește cu mult prețul internațional, efectele sunt din nou negative, în sensul că un preț exagerat este dovada unui producător neeficient, iar reducerile de preț solicitate ulterior în tranzacție și acceptate fac dovada unei solicitări neinspirate în procesul negocierii privind nivelul pretului.

În situația mărfurilor cu plata la vedere, includerea marjei asiguratorii nu implică calcule deosebite, ci ea constă în majorarea prețului cu un anumit procent (3 %, 5 %, 7%). Acest procent este determinat în funcție de riscul previzibil acoperit. În cazul mărfurilor cu un grad înalt de complexitate, al căror proces de fabricație este eșalonat pe un interval mare de timp, includerea marjei asiguratorii are la bază metoda stabilirii valorii actuale a veniturilor și cheltuielilor sau calculul de actualizare.

2.5.1.4. Sincronizarea încasărilor și plătilor în aceeași valută

Această metodă de protecție împotriva riscului valutar poate fi utilizată de către fmnele care efectuează atât operațiuni de export, cât și operațiuni de import. Astfel, aceste firme pot apela la compensarea plăților și încasărilor într-o anumită valută, riscul valutar apărând astfel doar pentru soldul operațiunilor efectuate în aceeași monedă sau pentru perioada de timp care nu poate fi exact sincronizată între plăți și încasări.

Exemplificare: .

S.C. MOBEX S.A. care are contracte de comert exterior trebuie să efectueze peste cinci luni o plată pentru un import în sumă de 1 milion USD. Tot peste cinci luni are de încasat suma de 5 milioane CHF de la un partener din Elveția. Cursurile valutare în cele două momente – contractare și plată – au fost:

T 1 – contractare: 1 USD = 4,95 CHF T 5 – plată: 1 USD = 5,50 CHF

Firma respectivă are la dispoziție două variante privind facturarea:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 52

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

facturare în valute diferite;

facturare în aceeași valută a exportului și importului.

Varianta 1. facturarea în valute diferite

În momentul contractării (T 1), pe baza cursurilor la vedere, firma a estimat că cele 5 milioane CHF pe care le va încasa din export peste cinci luni îi vor fi suficiente pentru procurarea unui milion USD (în vederea plății importului în dolari SUA), respectiv:

1.000.000 USD x 4,95 = 4.950.000 CHF

Așadar, firma va încasa 5 milioane CHF din care doar cu 4.950.000 CHF va procura 1 milion USD. Dar, în momentul executării (Ts) cursul dintre cele două monede s-a modificat: 1 USD = 5,50 CHF.

Astfel, deși firma încasează cele 5 milioane CHF, acestea nu îi mai sunt suficiente pentru procurarea unui milion USD, ea având nevoie pentru aceasta de 5.500.000 CHF.

Deoarece firma încasează doar 5 milioane CHF, diferența de 500.000 CHF reprezintă o pierdere, concretizată în efortul valutar suplimentar necesar procurării dolarilor pentru plata importului.

Varianta 2: facturarea în aceeași valută a exportului și importului

În situația în care întreprinderea S.C. MOBEX S.A. încheie ambele contracte în aceeași valută, riscul valutar este acoperit:

T 1 Contract de import 1.000.000 USD

T 5 Plată 1.000.000 USD

ȘI

T 1 Contract de export 1.000.000 USD

T 5 Încasare 1.000.000 USD

Obsevație:

În exemplul prezentat s-a presupus că atât valoarea celor două contracte, cât și momentele de plată sunt identice.

2.5.1.5. Anticipări si întârzieri în efectuarea plătilor si încasărilor

Această tehnică de protecție împotriva riscului valutar presupune modalități diferite de acțiune ale exportatorilor și importatorilor.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 53

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

A) Astfel, în cazul exportatori/or, această metodă presupune:

întârzierea încasării sumei atunci când moneda contractului are tendintă de repreciere;

Exemplificare:

Presupunem că flfffia S.C. MOBEX S.A. are un contract de export cu moneda de plată dolar canadian.

S-a stabilit ca livrarea mărfurilor să se facă în luna aprilie, dar nu mai târziu de 28 aprilie.

Dat fiind faptul că începând din luna februarie dolarul canadian se află în proces de repreciere în raport cu dolarul SUA, livrarea a fost amânată până la 25 aprilie. Suma de încasat este 100.000 CAD

Cursul USD/CAD la: 1 aprilie: 1 USD = 2,30 CAD

25 aprilie: 1 USD = 2,10 CAD

7 mai (data încasării): 1 USD = 2,00 CAD

Amânând livrarea, în cadrul termenelor de livrare convenite în contract, s-a încasat o valută mai tare, respectiv, cu toate că s-a încasat aritmetic aceeași sumă, puterea ei de cumpărare (exprimată în dolari SUA) a crescut.

100.000 CAD vândute pe piața valutară contra USD în cele trei momente permite obținerea următoarelor sume în USD:

– 1 aprilie: vânzare 100.000 CAD – cumpărare 43.478 USD (100.000 : 2,30)

– 25 aprilie: vânzare 100.000 CAD – cumpărare 47.619 USD (100.000: 2,10)

– 7 mai: vânzare 100.000 CAD – cumpărare 50.000 USD (100.000 : 2,00)

Diferența dintre suma în dolari care s-ar fi obtinut dacă încasarea se realiza la 1 aprilie (adică 43.478 USD) și cea obținută la 7 mai (50.000 USD) reprezintă câștigul valutar rezultat din întârzierea livrării – încasării, corelată cu termenele contractuale și evoluția pe piață a monedei de contract.

anticiparea încasării atunci când moneda contractului este în proces de depreciere

Exemplificare:

Presupunem din nou că fIrma S.C. MOBEX S.A. are un contract cu moneda de plată francul elvețian. Exportul este convenit în trimestrul 1. Se deschide un acreditiv documentar pe 15 februarie, cu valabilitatea 1 mai.

Specialiștii au estimat deprecierea uancului elvețian, iar piața a confirmat acest lucru. Astfel, cursul USD / CHF a fost la: – 10 februarie: 1 USD = 4,60 CHF

– 10 martie: 1 USD = 4,72 CHF

– 10 aprilie: 1 USD = 4,90 CHF

– 30 aprilie: 1 USD = 5,50 CHF

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 54

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Imediat după deschiderea acreditivului, mărfurile sunt livrate, iardocumentele depuse la bancă în vederea încasării. Exportul este încasat în 10 aprilie.

Pretul contractului este de 500.000 CHF.

Grăbind livrarea și încasarea, exportatorul a încasat o valută (CHF) mai puțin depreciată decât dacă, de exemplu, livra marfa spre sfărșitul perioadei de valabilitate a acreditivului.

La 10 aprilie, pe piața valutară exportatorul poate:

vinde 500.000 CHF și cumpăra 102.041 USD (500.000 : 4,90).

La 30 aprilie, el ar fi putut:

vinde 500.000 CHF și cumpăra 99.010 USD (500.000 : 5,05). Deci, a evitat o pierdere (relativă) de 3.031 USD (102.041 USD – 99.010 USD).

B) În cazul importurilor această tehnică presupune:

amânarea plății atunci când moneda contractului se află în proces de depreciere.

Exemplificare:

Presupunem că firma S.C. MOBEX S.A. are un contract comercial internațional cu moneda contractului forint maghiar. Pe perioada derulării contractului forintul maghiar se află într-un puternic proces de depreciere.

Astfel, cursurile forintului maghiar față de dolarul SUA în diferite momente ale perioadei discuției au fost: – 1 aprilie; 1 USD = 980 HUF

– 1 mai: 1 USD = 1.050 HUF

– 1 iunie: 1 USD = 1.170 HUF

– 1 iulie: 1 USD = 1.250 HUF

Potrivit clauzelor contractuale, exportatorul trebuie să livreze marfa în trimestrul II al anului. Valoarea contractului este de 1.000.000 HUF.

Luând în considerare evoluția forintului maghiar, importatorul deschide acreditivul pe 1 iunie, cu valabilitate până în 15 iulie.

Amânând importul și plata acestuia spre sfârșitul perioadei convenite, importatorul a depus un efort valutar mai mic (exprimat în USD) pentru procurarea monedei de plată – forint maghiar (HUF).

Astfel, cumpărarea de forint maghiar prin vânzarea de dolari reprezenta la:

– 1 aprilie: vânzare 1.020,4 USD – cumpărare 1.000.000 HUF

– 1 mai: vânzare 952,4 USD – cumpărare 1.000.000 HUF

– 1 iunie: vânzare 854,7 USD – cumpărare 1.000.000 HUF

– 1 iulie: vânzare 800,0 USD – cumpărare 1.000.000 HUF

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 55

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Așadar, dacă importatorul ar fi cumpărat cele 1.000.000 HOP la 1 aprilie, ele l-ar fi costat 1.020,4 USD, în timp ce la 1 iulie îl costă doar 800 USD, ceea ce înseamnă un efort valutar exprimat în USD mai mic cu 220,4 USD (1.020,4 – 800).

Grăbirea plății atunci când moneda contractului are tendință de repreciere.

Exemplificare:

Firma S.C. MOBEX S.A. are un contract din Japonia în valoare de 1.000.000 YEN. Pe parcursul derulării contractului yenul japonez manifestă tendință de repreciere. Astfel, evoluția yenului în raport cu dolarul în diferite momente ale derulării contractului a fost:

– 1 ianuarie: 1 USD = 170 YEN

– 1 februarie: 1 USD = 150 YEN

– 1 martie: 1 USD = 130 YEN.

Importatorul, luând în considerare această evoluție, solicită exportatorului japonez livrarea mărfurilor la începutul perioadei de livrare convenită în contract, deschizând în acest sens acreditivul în favoarea exportatorului japonez.

Dacă importul s-ar fi achitat la 1 martie, ar fi fost necesar 7.692,3 USD pentru cumpărarea celor 1.000.000 YEN. Însă plata importului s-a efectuat la 10 ianuarie, când pentru procurarea celor 1.000.000 YEN au fost necesari 5.882,3 USD (1.000.000 : 170). Astfel, pentru importator, reprecierea yenului japonez se reflectă în "scumpirea indirectă" a importului cu 1.810 USD (7.692,3 – 5.882,3).

Ceea ce face posibilă utilizarea acestei metode de protecție împotriva riscului valutar este faptul că, de obicei, în contractele comerciale internaționale, termenele de livrare nu sunt stabilite pe zile, ci pe anumite perioade: decadă, lună, trimestru, etc., iar în cursul unui asemenea interval de timp, cursul valutar al monedei contractului poate evolua într-un sens sau altul.

Folosirea eficientă a acestei tehnici presupune mai ales o colaborare strânsă între fmnele exportatoare/importatoare și bănci.

În concluzie, tehnica anticipărilor și întârzierilor poate fi rezumată astfel:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 56

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

2.5.1.6. Derularea corectă si operativă a contractului

În vederea derulării corecte și operative a contractului internațional de vânzare – cumpărare, trebuie avute în vedere anumite elemente, precum:

a) pregătirea tranzacției, ceea ce presupune culegerea din timp a tuturor informațiilor pertinente, formularea mai multor variante de negociere, precum și desfășurarea corespunzătoare și rapidă a corespondenței comerciale premergătoare încheierii tranzacției;

b) derularea tranzacției, adică respectarea întocmai a condițiilor stipulate în contractul comercial privind livrarea mărfii corespunzătoare din punct de vedere cantitativ și calitativ, precum și efectuarea promptă a plăților;

c) întocmirea corectă a tuturor documentelor, mai ales a documentelor de plată în vederea evitării întârzierilor determinate de necesitatea corectării acestora, rediscutării lor, amânării plății. În ultimă instanță, orice amânare în acest sens conduce la întârzierea încasării sumelor cu repercusiuni directe asupra creșterii riscului valutar și de preț.

2.5.1.7. Concluzii referitoare la tehnicile de acoperire internă/contractuală

În vederea elaborării unei strategii de acoperire a riscului valutar, firma trebuie să cunoască îndeaproape legislația, dar și practica pe planul relațiilor valutare din țara parteneră. Propunerile de clauze sau alte modalități de acoperire, de exemplu, trebuie să vină în întâmpinarea doleanțelor partenerului, promovând însă interesele fiimei românești.

Totodată, firma trebuie să ducă o politică de acoperire selectivă, potrivit previziunilor evoluției cursului valutar. A vând în vedere faptul că acoperirea nu elimină numai pierderea, ci și câștigul uneori, devine evident că o acoperire selectivă este mult mai avantajoasă decât o acoperire neselectivă. Mai mult, trebuie reținut faptul că, de regulă, apelul la un tip de tehnică de acoperire nu elimină apelul la alta, astfel încât ele pot fi folosite simultan sau conjugat în timp.

De asemenea, trebuie să se țină seama de faptul că pentru fiecare moment al operației de

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 57

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

comerț exterior există tehnici specifice de acoperire sau atenuare a riscului valutar, de la negociere până la încasare sau efectuarea plății.

Cu toate acestea, utilizarea cu acoperire internă este determinată într-o produselor exportate. eficiență sporită a tehnicilor de oarecare măsură și de calitatea produselor exportate.

2.5.2. Acoperirea externă / extracontractuală

Pe lângă utilizarea unor metode de protecție contractuale împotriva riscului valutar, firma poate apela și la tehnici de acoperire externă, care vizează "gospodărirea" eficientă a disponibilităților valutare de care dispune. Astfel, firma poate solicita băncilor comerciale specializate din țară să efectueze în numele ei anumite operații de arbitraj valutar.

Menirea acestor operații este de a aduce un plus de securitate în încasarea sau plata fără pierderi sau cu pierderi minime. Efectuarea operațiilor de arbitraj valutar presupune luarea în considerare atât a structurii disponibilităților valutare ale fmnei, cât și a derulării operațiunilor de comerț exterior din punct de vedere valutar.

În acest sens, se are în vedere:

. acoperirea la vedere prin operațiuni la vedere

. acoperirea la termen prin operațiuni la termen.

Cu toate că operațiunile de arbitraj valutar efectuate de serviciile specializate sunt foarte variate, în continuare vor fi prezentat doar unele, posibil de luat în considerare de către flffile în formularea deciziilor lor privind atenuarea sau evitarea riscului valutar.

2.5.2.1. Acoperirea la vedere

Acoperirea la vedere presupune tranzacții la vedere (cunoscute și sub denumirea de tranzacții pe bani – spot), care sunt acele operații de vânzarecumpărare de valută care se încheie la cursul la vedere, adică la prețul existent în ziua respectivă. Predarea-primirea sumelor de valută tranzacționate se face imediat, sau cel târziu într-un termen de 48 de ore.

Operațiunile la vedere vizează în general:

modificarea structurii disponibilităților în valută potrivit unor criterii de optimizare în funcție de evoluția prezentă și probabilă a cursului valutar;

obținerea unei valute necesare unei plăți internaționale;

obținerea unui câștig în viitor.

În procesul gestionării judicioase a fondurilor valutare ale firmei trebuie să se țină seama de

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 58

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

structura pe valute și corelarea încasărilor și plăților. Astfel, în cazul în care încasarea unei valute depășește anumite limite apreciate optime de firmă, sau chiar nu este necesară în structura valutară a acesteia, firma poate solicita vinderea ei și cumpărarea anumitor valute la vedere, în concordanță cu operațiunile comerciale pe care le derulează în prezent sau în perspectivă.

Totodată, în situația în care în ansamblul disponibilităților valutare ale unei firme, valutele în proces de depreciere au o pondere mai ridicată decât este apreciat optim, acestea se pot vinde pe alte valute, apreciate ca mai stabile sau chiar în proces de repreciere. În caz contrar, păstrarea în conturi a valute lor "slabe" are ca efect reducerea permanentă a capacității de plată în perspectivă a f1ffi1ei. Păstrarea valutelor slabe în conturi este justificată, pe termen scurt, doar în cazul în care există un interval de timp foarte mic între momentul încasării și plății în aceeași valută.

Exemplificare:

Firma S.C. MOBEX S.A. prezintă la un moment dat – t 0 următoarea situatie:

– are disponibil în cont 100.000 USD;

– peste două luni are de achitat un import în moneda "Euroland" adică EURO – t 1;

– cursul zilei în momentul ta este 1 USD = 1,80 EURO;

– specialiștii estimează o întărire a EURO în raport cu USD: 1 USD = 1,70 EURO.

Firma decide ordonarea unei operațiuni la vedere (t 0). Astfel, banca vinde USD și cumpără EURO la cursul zilei în contul firmei.

Vinde 100.000 USD 1 USD = 1 ,80 EURO Cumpără 180.000 EURO

Situația peste două luni poate:

confirma părerea specialiștilor – în acest caz presupunem că, cursul la vedere este 1 USD = 1,72 EURO. Aceasta ar fi însemnat că pentru 100.000 USD firma ar fi procurat doar 172.000 EURO, ceea ce ar fi însemnat o pierdere pentru fmnă fiindcă cumpără cu 8.000 EURO mai puțin.

infirma estimarea specialiștilor – în acest caz presupunem un curs la vedere de 1 USD = 1,82 EURO, ceea ce înseamnă că fmna ar fi procurat 182.000 EURO cu cei 100.000 USD disponibili, deci ea a ratat ocazia de a cumpăra și mai ieftin EURO.

Operațiunile la vedere, de tipul celei prezentate, se pot face nu numai cu bani proprii firmei sau băncii, ci și cu bani împrumutați într-o valută mai "slabă" pentru a cumpăra o valută mai" tare".

În momentele în care se petrec "răsturnări" de cursuri valutare au loc mari deplasări de fonduri de la o valută la alta, în căutare de valute mai stabile, mai sigure. În plus, speculatiile valutare se intensifică, iar cursul unei valute care nu inspiră încredere scade rapid, ceea ce poate duce la măsuri prohibitive din partea autorității monetare respective. Astfel, se recomandă ca firmele să permită structuri dinamice ale disponibilităților lor valutare, ba mai mult, chiar prospective.

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 59

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

2.5.2.2. Acoperirea la termen

Pe plan internațional, acoperirea la termen este una dintre cele mai frecvent utilizate tehnici de acoperire a riscului valutar în cazul operațiilor comerciale a căror derulare nu depășește un an. Tranzacțiile la termen sunt operațiuni de vânzare-cumpărare de valută încheiate la cursul la termen, adică la cursul preconizat a fi înregistrat la o dată viitoare, cu predarea-primirea sumelor de valută la termenul și cursul convenite, indiferent de situația cursului spot la acea dată.

Între derularea contractului comercial și efectuarea operațiunii la termen trebuie să existe evident o paralelă, scadențele celor două operațiuni trebuie să fie identice, sau la intervale sensibil apropiate. De regulă, termenele la operațiunile la termen sunt de 1, 2, 3, 6, 9 sau 12 luni. Operațiunile efectuate la termene mai puțin uzuale pot avea costuri mai ridicate.

Desigur, pentru a efectua o operațiune la termen, fmna trebuie să țină cont de:

situația valutei contractului – adică poziția sa pe piața valutară comparativ cu alte valute;

cursul la vedere și cel la termen al valutei contractului – astfel, valute le în proces de repreciere au cursul la termen mai ridicat decât cel la vedere, în timp ce valutele "slabe" prezintă un curs la termen mai scăzut decât cel la vedere;

dobânzile de piață valutară – valute le în proces de repreciere au o dobândă mai mică decât valute le cu tendință de depreciere.

a) operațiunile la termen simple

Acestea constau în vânzări-cumpărări de valute în perspectivă, la un termen dat, la cursuri la tennen stabilite în momentul inițierii operațiunii. Inițierea unor astfel de operațiuni prezintă diverse avantaje pentru firmă:

inițierea lor nu este condiționată de existența unui disponibil în cont în momentul angajării firmei în operațiune;

cunoașterea anticipată și certă a fondurilor disponibile angajate în tranzactii.

Recurgerea la operațiuni la tennen poate fi făcută atât de pe poziția de importator – pentru a acoperi riscul ce decurge din reprecierea valutei în care este exprimată obligația de plată, cât și de pe poziția de exportatorpentru acoperirea riscului provenit din eventualitatea deprecierii valutei de încasat. "Premium" pentru o valută indică întărirea ei pe piața valutară. În cazul încheierii contractului în acea valută, aceasta înseamnă:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 60

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

ca exportator: firma va încasa în perspectivă o valută în proces de repreciere;

ca importator: firmla va plăti într-o monedă mai puternică. Ea poate iniția o operațiune la termen pentru a evita riscul unei reprecieri mai mari decât cea indicată de cursul la tennen.

"Discount" pentru o valută indică o "sIăbire" în perspectivă a poziției ei pe piața valutară la termen, ceea ce semnifică:

ca importator: firma va plăti într-o monedă în proces de depreciere;

ca exportator: firma va încasa în perspectivă o valută în proces de depreciere. Deci, ea inițiază o operație la termen pentru a evita încasarea unei valute mai depreciate decât cursul la termen.

Exemplificare:

Firma S.C. MOBEX S.A. are de plătit peste nouă luni un import în valoare de 500.000 USD și are de încasat 800.000 EURO, sumă pe care și-a propus să o utilizeze pentru achitarea importului. În perspectiva celor nouă luni specialiștii estimează întărirea EURO în raport cu USD. Firma decide inițierea unei operațiuni la termen simple.

Poziția firmei în momentul t0 este:

– nu are disponibil;

– dorește acoperirea riscului din convertirea EURO în USD;

– peste 9 luni are de încasat 800.000 EURO și de plătit 500.000 USD;

– cursul la vedere: 1 USD = 1,65 EURO.

Poziția firmei în momentul t1 este:

– are de încasat 800.000 EURO;

– are de plătit 500.000 USD;

– cursul la termen (9 luni): 1 USD = 1,53 EURO.

Banca căreia firma i-a ordonat efectuarea operațiunii la termen procedează la vânzare EURO și cumpărare USD, la cursul la 9 luni astfel:

Vinde 800.000 EURO Curs la termen (1 USD = 1,53 EURO ) Cumpără 522.875,8 EURO

Astfel, inițiind operațiunea la termen cu suma încasată din export fmna S.C. MOBEX S.A. și-a acoperit plata importului și a realizat și o diferență favorabilă de 22.875,8 USD, reprezentând câștigul ei efectiv.

Dacă operațiunea se efectua la vedere 800.000 EURO nu erau suficiente pentru acoperirea importului de 500.000 USD, căci 800.000 EURO : 1,65 = 484,848,5 USD. Bineînțeles, peste 9 luni poate exista și un curs la vedere care poate fi mai mare sau mai mic decât cursul la termen la care s-a efectuat operațiunea (1 USD = 1,45 EURO sau 1 USD = 1,70 EURO).

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 61

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dar firma a fost interesată ca prin această operațiune să se protejeze împotriva riscului, ceea ce a și realizat, obținând chiar și un câștig valutar.

b) operațiunile la termen complexe

Ele permit acoperirea unor angajamente existente la un termen dat, exprimate Într-o anumită valută, fără ca la termenul dat, structura datoriilor și disponibilităților exprimat în cele două valute utilizate în efectuarea operațiunii să se schimbe.

Operațiunile la termen complexe sunt diferite prin modul în care sunt inițiate și are loc derularea lor. De obicei, în solicitarea efectuării operațiilor la termen complexe, firmele nu indică și metoda, aceasta urmând a fi aleasă de banca specializată potrivit momentului conjunctural.

Operația de swap valutar semnifica, până în anii' 80, exclusiv o dublă operațiune de schimb, una pe bani gata, într-un sens, și alta la termen, în sensul opus. De exemplu, o vânzare, astăzi, de dolari SUA, contra lei românești, însoțită de o răscumpărare la termen a devizei americane. Aceste operații constituie baza celei mai mari părți a activității de creditare a țărilor membre de către Fondul Monetar International.

Momentan operațiile swap constituie o activitate frecventă în cadrul politicii valutare a băncilor centrale, în îndeplinirea misiunii lor de a susține cursurile monedelor lor pe piețe valutare, atunci când rezervele valutare sunt în scădere sau cu o structură pe monede necorespunzătoare în anumite momente.

Totodată, operațiile swap s-au practicat frecvent și în legătură cu funcționarea acordurilor de plăți prin clearing prevăzute cu "clauza de devize cu reversibilitate". Conform acestei clauze, în cazul în care unul dintre partenerii acordului a depășit creditul tehnic admis, suma de valută liberconvertibilă cedată partenerului cu poziție excedentară poate fi răscumpăratăcu moneda clearing, dacă într-o anumită perioadă de timp se rezolvă depășirea creditului tehnic. În acest caz, operația swap îndeplinește funcția de corectare a dezechilibrului ce poate surveni în schimburile economice dintre țările participante la acordul de clearing, fără a crea o sursă de devize pentru nici o parte. Această formă de swap e cunoscută sub numele de operație "a remere".

Totuși, în cazul de față, ne interesează operația swap ca mijloc de protecție împotriva riscului valutar.

Așadar, presupunem că firma are în momentul t1 un disponibil de 1.000.000 USD și în același moment are de achitat 1.700.000 EURO, în condițiile în care peste 3 luni are de încasat 1.700.000 EURO și are de plătit un import de 1.000.000 USD.

Poziția firmei în cele două momente este:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 62

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

t 1 t 0

– are disponibil 1.000.000 USD – are de încasat 1.700.000 EURO

– are de achitat 1.700.000 BURO – are de plătit 1.000.000 USD

– curs la vedere: 1 USD = 1,7 EURO – curs la termen: 1 USD = 1,65 EURO

Derularea de bancă a operațiunii swap în momentul t 1:

– vinde 1.000.000 USD la cursul 1 USD = 1,7 EURO;

– cumpără deci 1.700.000 BURO, cu care își achită datoria din momentul t 1.

În același timp, banca face și o operațiune la termen la cursul 1 USD = 1,65 EURO. Deci, vinde 1.700.000 EURO și cumpără 1.030.303 USD.

Prin operațiunea la termen în mod ferm firma va putea achita 1.000.000 USD din încasarea monedei BURO, realizând și un câștig de 30.303 USD.

Astfel, apelul la această operațiune, i-a permis firmei:

să-și onoreze obligațiile de plată în cele două momente din propriile fonduri;

să aibă siguranța evitării riscurilor valutare;

să realizeze și un câștig, deși nu acesta este scopul operațiunii;

desigur, cursul la vedere peste 3 luni poate fi și altul, mai avantajos decât cel la tennen, dar operațiunea la tennen i-a permis acoperirea riscului ferm.

c) operațiunile de "hedging"

Aceste operațiuni se particularizează prin aceea că în paralel cu desfășurarea contractului de vânzare internațională, firma realizează o înțelegere scrisă cu banca specializată, de a efectua în numele și pe riscul ei o operațiune la tennen, în anumite condiții, în scopul de a se pune la adăpost față de evoluția probabilă, nedorită a unei monede, și în unele cazuri, de a obține și un câștig.

Pentru desfășurarea eficientă a unei operații de "hedging", firma solicitatoare trebuie:

să aibă acces la informațiile necesare pentru a putea opta, potrivit momentului conjunctural dat, pentru o operațiune la termen obișnuită sau una "hedging";

să asigure o paralelă între derularea contractului de vânzare internațională și derularea operațiunii de "hedging", termele de închidere a celor două operațiuni să se suprapună sau să fie cât mai apropiate;

să Își asume toate consecințele ce decurg din rezilierea contractului sau din decalarea plăților;

să stabilească optim marja de curs valutar în limita căreia solicită băncii efectuarea operațiunii de "hedging", astfel încât operațiuneasă poată fi realizată și să aducă și un câștig.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 63

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Exemplificare:

În momentul t 0 firma S.C. MOBEX S.A. a contractat un import din Elveția în valoare de 4.000.000 franci elvețieni (CHF), moment în care cursul dolar SUA – franc elvețian era I USD = 4,95 CHF. Importul va fi achitat peste 3 luni (t3) în CHF. La data plății firma va avea disponibil 1.000.000 USD.

Datorită instabilității pe piața financiar-valutară, firma solicită băncii. specializate să cumpere CHF în numele ei în momentul în care un dolar SUA va cota pe piața Zurich – Elveția peste 5 CHF. Urmând evoluția cursului francului elvețian pe piața din Elveția, banca specializată realizează în numele firmei o operațiune la termen simplă în momentul t 1 cu un curs de I USD = 5,09 CHF pentru 2.000.000 CHF și în momentul t 2 pentru celelalte 2.000.000 CHF la cursul I USD = 5,08 CHF.

Ambele operațiuni la tennen au fost efectuate la tennenul t3, astfel că în momentul efectuării plății firma va achita cele 4.000.000 CHF la o sumă exprimată în USD mai mică decât cea anticipată în momentul t 0.

Așadar, suma în USD anticipată în momentul 10 necesară plății celor 4.000.000 CHF a fost de 808.081 USD, iar suma în USD efectiv utilizată pentru procurarea celor 4.000.000 CHF a fost de 786.628 USD. Deci, firma s-a acoperit la termen împotriva reprecierii CHF, realizând totodată un câștig în valută de: 21.453 USD.

De fapt, în momentul t 0, firma avea posibilitatea de a alege o variantă din cel puțin trei:

a) să nu inițieze nici o operațiune a, urmând să achite 4.000.000 CHF prin vânzarea USD la cursul la vedere din t 3;

b) să inițieze, imediat după încheierea contractului, o operațiune la termen simplă, cu termen t 3, vânzând potrivit cursului la termen din momentul to USD contra CHF pentru momentul t3. Totuși, în momentul 10 se presupune că CHF manifesta o tendință de întărire, și astfel, cursul la termen apărea neavantajos din punct de vedere al interesului firmei;

c) consultând specialiștii, află că aprecierea CHF din momentul t 0 este pasageră. Astfel, optează

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 64

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

pentru soluția ca operațiune a la termen să fie inițiată relativ mai târziu, în clipa în care CHF va începe să se deprecieze. Apelând la această variantă, firma realizează atât o acoperire față de riscul

valutar, cât și un câștig.

Așadar, deși operațiunea de "hedging" se bazează pe principiile operațiunilor la termen, se particularizează prin aceea că nu este inițiată decât în limitele unui curs dat. Stabilirea cursului limită față de care să se inițieze operațiune a de acoperire are o importanță deosebită pentru reușita ei.

Operațiunile la termen complexe sau cele de tipul "hedging" -ului pot fi utilizate și în cazul în care partenerul de contract oferă două, trei variante de valute în care se poate efectua plata, stabilind pentru fiecare caz în parte suma de plată. Există astfel posibilitatea pentru firme ca să aleagă valuta în care se va face plata în funcție de posibilitatea inițierii unei operațiuni la termen sau de"hedging" .

Pentru ca firmele să utilizeze eficient tehnicile de acoperire externă, trebuie ca ele să:

urmărească permanent și să interpreteze corect evenimentele de pe piața financiar-valutară;

cunoască și să stăpânească aceste tehnici pentru a putea opta pentru . varianta cea mai avantajoasă în momentul conjunctural dat;

să folosească aceste tehnici alături de celelalte posibilități de acoperire internă a riscului valutar;

evite influențele nefavorabile asupra rezultatelor financiar-valutare planificate;

amplifice toate posibilitățile de sporire a eficienței urmare a fructificării eficiente a evoluțiilor de pe valutară intematională.

Tehnicile de evitare sau atenuare a riscului valutar constituie doar o latură a ansamblului de modalități utilizate de fmne pentru evitarea riscurilor de diferite tipuri care apar în derularea activității de comerț exterior. Astfel, se impune ca tehnicile de acoperire a riscului valutar să fie concepute și incluse în contracte într-o strânsă corelatie cu toate celelalte elemente avute în vedere la încheierea contractelor, acestea constituind o componentă a strategiei promovate de firme în asigurarea și sporirea eficienței fmanciar-valutare a activitătii lor.

De asemenea, trebuie retinut faptul că firmele românești sunt supuse unui risc important legat de cursul leu/valută. În contextul deprecierii sistematice și permanente a leului în raport cu dolarul și în consecință față de terțe alte valute, fmnele românești, în cazul oricărei operațiuni de import trebuie să suporte diferențele de curs de la etapă la etapă, ele fiind cu atât mai mari cu cât intervalul derulării operațiunilor de import este mai mare.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 65

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Totodată, riscul leu/valută se multiplică și ca urmare a modificării bazei de calcul a valorii în vamă a produselor importate, bază calculată în funcție de cursul de referință leu/USD, săptămânal comunicat vămilor. Valorii în vamă astfel calculate i se aplică diferite taxe de import și alte taxe către stat, pe care trebuie să le plătească agentul economic: taxa vamală, accize, taxa pe valoare adăugată.

Privind în ansamblu riscurile valutare la care este supusă o fmnă română, ele vor constitui în continuare o problemă acută, căci stabilizarea cursului leului nu poate fi disociată de stabilitatea și creșterea economică. lor valutare ca piața financiar

2.6. RISCUL DE CREDIT

Înțelegerea dintre două părți privind efectuarea unui schimb, finalizată prin încheierea unei tranzacții, conține, de regulă, două componente dintre care prima constă în livrarea unui bun, prestarea unui serviciu sau transferul proprietății asupra unui activ fmanciar, iar a doua din transferul fondurilor bănești echivalente.

Asociate cu derularea celor două componente ale unei tranzacții sunt, cel puțin, următoarele trei surse de riscuri posibile pe care și le asumă atât părțile, cât și intermediarii implicați:

a) diferența de timp dintre momentul încheierii tranzacției desfășurării fiecăreia dintre cele două componente cunoscută sub denumirea de "întârzierea în executare";

b) nesimultaneitatea finalizării celor două componente ale tranzacției;

c) posibilitatea eșecului în fmalizarea componentei privind transferul de fonduri bănești, datorat mediului de decontare.

a) în ceea ce privește întârzierea în executare, aceasta creează posibilitatea riscantă ca o tranzacție să nu mai poată fi execptată, chiar înainte ca cele două părți să se achite de obligațiile care le revin. In această situație, unul dintre parteneri suferă o pierdere dacă condițiile de piață – în care ar putea înlocui tranzacția anulată prin încheierea unei tranzacții similare – au avut, în ceea ce îl privește, o evoluție nefavorabilă (creșterea sau scăderea cursului de schimb valutar, a prețului valorilor mobiliare, a ratelor dobânzilor). Riscul care apare în această situație e o formă de risc de credit și e cunoscut sub denumirea de "riscul costului de înlocuire".

b) Cea de-a doua sursă de riscuri – nesimultaneitatea în derularea și executarea celor două componente – face posibilă apariția și manifestarea unei alte forme a riscului de credit, și anume "riscul principalului".

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 66

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Astfel, partea care Își achită prima obligațiile este prima care Își asumă riscul de a suferi o pierdere în cazul în care celălalt partener nu Își acoperă obligațiile integral sau parțial.

c) Riscul datorat mediului de decontare, cunoscut sub denumirea de "riscul neîndeplinirii obligațiilor financiare" se asociază obligațiilor tuturor intermediarilor de a plăti sau tuturor mediilor de decontare, cu excepția celor ale Băncii Centrale, și a numerarului.

În ceea ce privește contractele internaționale care au ca obiect bunuri de natura mijloacelor fixe de mare volum și complexitate, ele presupun livrarea treptată, pe măsura fabricării produselor și tot astfel se încorporează de achizitor. Apare, astfel, necesitatea eșalonării în timp a plății fumizorilor de către importator. Pentru anumiți agenți economici, cum ar fi întreprinderile mici și mijlocii, ar fi greu să achite dintr-o dată întreaga valoare a mijloacelor fixe importate, având o valoare mare și o durată de funcționare de mai mulți ani. Unele probleme fmanciare apar și în cazul agenților economici care se aprovizionează "din import cu materii prime și materiale, piese de schimb, produse de completare, mărfuri alimentare sau nealimentare. Astfel, aceștia au adesea nevoie de o amânare de una sau mai multe luni până își procurăși momentul menționate, resursele valutare necesare achitării importurilor, convenind cu fumizorii ca plata produselor să fie eșalonată în timp.

Creditul în mărfuri, cunoscut sub denumirea de "credit comercial", este foarte răspândit în practica relațiilor de schimb dintre țările sau cu țări care nu dispun de suficiente rezerve valutare. Creditele comerciale reprezintă, de fapt, facilități puse la îndemâna importatorilor de către exportatori. Obiectul acestor credite nu îl constituie marfa, ci acea parte a prețului acesteia neachitată la livrare și care urmează a fi achitată în rate eșalonate pe mai mulți ani.

Uneori, între momentul livrării și cel al mcasării sumei convenite se scurge o perioadă de timp foarte lungă. Dacă ținem seama de termenele îndepărtate la care _e efectuează plățile, de instabilitate a monedelor utilizate în țările partenerilor contractuali, de legislațiile naționale diferite de la o țară la alta și insuficient cunoscute de furnizorii externi, apare evidentă varietatea riscurilor în condițiile operațiunilor de credit. Astfel, riscul de credit12 constă în pericolul ca, pe parcursul derulării unei tranzacții, una dintre părți să sufere o pierdere în legătură cu realizarea creanțelor pe care le are asupra celorlalți participanți (partenerul cu care a fost încheiată tranzacția, intermediarul/intermediarii ce asigură plata și/sau cel/cei ce asigură livrare).

Riscul de credit apare în situația în care unul dintre participanți, pe parcursul derulării tranzacției, nu își achita obligațiile (deseori pentru că intră în stare de insolvabilitate).

___________________________

12 M., Diaconescu, Bănci, sisteme de vlăti, riscuri, Ed. Economică, Bucuresti, 1999, p. 97.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 67

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

RISCURILE ÎN PLĂȚILE INTERMEDIARE

– SCHEMA GENERALĂ –

( Sursa: M. Diaconescu – “ Bănci, sisteme de plăți, riscuri ”, Ed. Economică, București, 1999 )

BANCA CENTRALĂ

Intermediar Plata fondurilor bănești Intermediar

de plăți de plăți

A B

Client cumpărător Client vânzător

C V

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 68

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Așadar, pentru desfășurarea normală a comerțului internațional devine necesară acoperirea riscurilor de acest tip. În numeroase țări există practici și organe special instituite pentru o asemenea acoperire, ele dispunând de două forme de preluare a acestor riscuri: asigurarea creditelor comerciale și garanțiile.

2.6.1.Asigurarea creditelor comerciale

Reprezintă o cale extracontractuală de preluare a riscului, cu rolul de a da fumizorului posibilitatea de a vinde în străinătate în condiții de credit, fără a-și primejdui echilibrul financiar prin asumarea responsabilității în ce privește riscurile excesiv de mari. Organismele de asigurare a creditelor de export au un rol complementar cu cel al instituțiilor de credit.

De fapt, asigurarea reprezintă asumarea obligației de a rambursa fumizorului autohton creditul acordat de acesta beneficiarului străin în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat din diverse cauze. După caz, asigurarea creditelor de export se poate realiza de către societăți de asigurare clasice sau de organisme specializate, care acționează din ordinul și în contul statului.

Asigurarea creditelor de export încheiată de o societate de asigurare este caracteristică unei economii de piață bine dezvoltate. Polițele de asigurare a creditelor de export acoperă credite pe termen scurt (de 3 – 5 luni) sau mediu (de 1 – 3 ani). Pot fi utilizate pe aceasta polita generală pe cifTa de afaceri pe credit sau polița individuală pe fiecare tranzacție.

Polița de asigurare individuală se emite pentru fiecare tranzacție comercială în parte pe baza declarației de asigurare, în care se cuprind informații privind:

identificarea debitorului (clientului) și asiguratului (fumizorului);

perioada și termenul de realizare a contractului de livrare a mărfurilor; . cuantumul creditului;

modul de garantare și dobânda aferentă;

informații privind starea fmanciară și bonitatea debitorului.

În ceea ce privește asigurarea, aceasta se încheie pentru riscuri rezultate din livrarea de mărfuri pe credit în străinătate. Riscul asigurat îl constituie pierderile fmanciare generate de insolvabilitatea partenerilor sau neplata prelungită. Suma asigurată se ridică la valoarea facturii exteme, în unele cazuri incluzând și dobânda aferentă creditului acordat. Primele de asigurare sunt plătite de exportator, care le transferă importatorului majorând prețurile de vânzare. Asigurarea creditelor se realizează doar în proporție de 70 – 80 0/0, diferența constituind riscul creditorului.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 69

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Asiguratul (furnizorul) are mai multe obligații:

să adune, înaintea perfectării contractului, informații cu privire la bonitatea și solvabilitatea cumpărătorului extern;

să înștiințeze societatea de asigurare dacă obține informații cu privire la starea de insolvabilitate iminentă a clientului debitor;

să ia măsuri asiguratorii pentru încasarea creanței sau micșorarea pagubei;

să pună la dispoziția asiguratorului toate documentele și informațiile cu privire la starea de insolvabilitate a debitorului.

Experții societății de asigurare constată pagubele, stabilesc și plătesc despăgubirile. În acest sens asiguratul trebuie să prezinte acte doveditoare cu privire la insolvabilitatea debitorului și cu privire la cuantumul creditului neachitat.

Asiguratul beneficiază de protecția cuvenită în limitele și condițiile stabilite. Astfel, indemnizația cuvenită asiguratului se achită acestuia la expirarea termenului de așteptare, pentru că neplata creanței poate să fi fost provocată de cauze care nu țin de incapacitatea de plată a clientului, ci de dificultăți tehnice trecătoare. Totodată, o parte din risc de ordinul câtorva procente rămâne în sarcina asiguratului. Toate acestea presupun însă ca operația de import-export să se fi făcut cu respectarea reglementărilor de comerț exterior.

În ceea ce privește țara noastră, asigurarea creditelor de export este mai puțin dezvoltată. Acest fapt are mai multe cauze, dintre care:

inexistența unor prevederi legislative referitoare la creditul furnizor;

lipsa de lichidități a fIrmelor românești, care nu au posibilitatea de a achita primele de asigurare, nici măcar în rate;

slaba cultură economică a managerilor firmelor românești;

dezinteresul statului de a încuraj a și pe această cale activitatea economică pe plat extern.

Există însă cazuri în care asigurarea clasică nu poate prelua riscurile ce amenință furnizorii naționali, iar în aceste situații intervine statul. Asigurarea creditelor de export face parte integrantă din programele naționale de promovare a exporturilor țării respective, statul suportând de la buget o parte din pierderi. Dar, statul efectuează operația de asigurare a creditului doar în situația în care tranzacția prezintă interes pentru economia națională.

Instituțiile care acționează din împuternicirea statului au diferite forme juridice. În majoritatea țărilor au fost create:

departamente in cadrul unor ministere – Elveția: Biroul pentru Garantarea Creditelor de Export;

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 70

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

societăți pe acțiuni cu capital de stat – Franța: COFACE;

organisme publice: SACE;

bănci de tipul Eximbank – S.U.A., Japonia.

În România, asigurarea și garantarea creditelor de export se realizează prin Banca de Import Export (Eximbank), creată in anul 1992, cu capital integral de stat. Banca e organizată ca o societate comercială pe acțiuni care activează in domeniul bancar și in cel de asigurare a creditului de export. Conform statutului său și legislației in vigoare, Eximbank desfășoară operațiuni atât in nume și in cont propriu, cât și in numele și în contul statului, ca agent autorizat al acestuia.

În concordanță cu practicile interne și internaționale in domeniu, pentru sprijinirea exporturilor, Eximbank a introdus o serie de instrumente de asigurare, unele dintre ele fiind introduse pentru prima dată. Într-o primă etapă, între operațiile practicate de Eximbank prevalează asigurarea creditelor de export pe termen scurt, pentru exportatorii români, vizând exportul de mărfuri.

2.6.2. Garanțiile

Sunt măsuri asiguratorii pentru creditele de export și import. Ele constau din scrisori de garanție emise de bănci, din avalizarea tratelor, din înființarea de gajuri, ipoteci și alte asemenea forme de preluare a riscului, toate acestea garantând achitarea la scadență a creditelor comerciale. Aceste garanții se obțin pe cheltuiala debitorului și sunt cerute de creditor (furnizor) sau de banca finanțatoare a cumpărătorului.

Deoarece obținerea unei garanții bancare este legată de costuri relative ridicate, cumpărătorii străini ezită să accepte introducerea unei asemenea clauze în contracte, ele incărcând costul mărfii importate. Un foarte mare interes al cumpărătorului pentru obținerea mărfii respective îl poate determina să consimtă acceptarea clauzei.

Băncile nu eliberează scrisori de garanție decât în cazul în careapreciază favorabil solvabilitatea solicitantului sau atunci când obțin la rândul lor garanții materiale acoperitoare: ipotecă, gaj de valori materiale sau de efecte.

O modalitate frecvent folosită în contractele comerciale datorită gradului înalt de securitate cu privire la încasarea prețului la vânzările pe credit este garanția prin cambie avalizată. Cumpărătorul va garanta plata prin acceptarea cambiei egale cu valoarea mărfurilor care va fi avalizată de o anumită bancă, nominalizată prin contract. În acest sens, cumpărătorul încheie un al doilea contract cu organizația bancară prin care aceasta se obligă să avalizeze cambiile acceptate.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL II. TIPURI DE RISCURI COMERCIALE ȘI CĂI DE EVITARE / ATENUARE A LOR 71

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Pentru garanția de plată dată prin avalizarea cambiei, banca percepe un comision prevăzut în contractul încheiat cu clientul pentru care a garantat.

Riscul privind vânzarea pe credit poate îmbrăca și o altă formă, și anume: riscul creditului de circulație. Creditul de circulație este specific practicii societăților comerciale intermediare, specializate în operațiuni de cumpărare pentru revânzare. Producătorul, pentru a-și asigura accelerarea circulației produselor, acordă distribuitorului credite. Intermediarul, beneficiar al creditului, se obligă să-i ramburseze creditorului pe măsura efectuării vânzării, în rate și la termenele stabilite prin contract. Metoda de garantare a rambursării acestui mod de fmanțare constă în constituirea dreptului de gaj al producătorului asupra mărfurilor vândute. Totodată, se recurge și la instituirea cauțiunilor bancare, aceasta fiind metoda cea mai eficientă.

În acest sens un exemplu îl constituie situația prelucrării în lohn, în care garantarea plății creditului de circulație se poate face pe calea constituirii dreptului de gaj asupra materiilor prime și a materialelor trimise spre prelucrare sau asupra mijloacelor de producție speciale pe care importatorul le pune la dispoziția exportatorului, în scopul realizării unor parametrii de calitate superiori. Exportatorul poate astfel să efectueze livrări pe credit, fără nici un fel de garanție, până la nivelul valorii acestor materii prime, materiale sau mijloace de producție. De asemenea, creditul documentar, în astfel de cazuri, poate fi înlocuit cu incassoul documentar, care este mai puțin costisitor.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 72

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III.

RISCURILE DE PREȚ

3.1. CONCEPT. RISCURILE EXPORTATORULUI ȘI ALE IMPORTATORULUI

Ultimul deceniu s-a caracterizat, alături de alte aspecte, prin creșterea inflaționistă a prețurilor. Din punct de vedere practic există o relație directă de intercondiționare între prețurile practicate pe piața internațională, evoluția monetară de ansamblu și procesul inflaționist. Din aceste considerente, problema riscului valutar nu poate fi abordată separat de preț.

Prin risc de preț 13 se înțelege "posibilitatea apariției unei pierderi la un contract de import, export sau de cooperare ca urmare a modificării în timp a prețului practicat pe piața internațională pentru produsul respectiv" (de aceeași calitate, parametrii funcționali, etc.)

Riscul de preț pentru exportator apare în cazul în care în intervalul dintre momentul contractării și cel al încasării contravalorii produsului, a avut loc o creștere de preț. Această situație îl avantajează pe importator. Dacă în momentul contractării, prețul mărfii A este de 200 EURO, în momentul încasării contravalorii mărfii exportate prețul este de 250 EURO, exportatorul va suferi o pierdere de 50 EURO. Astfel, pentru reluarea procesului de producție, pentru realizarea aceleiași mărfi, suma de 200 EURO nu-i va mai fi suficientă pentru procurarea materiei prime, materialelor, etc.

Riscul de preț pentru importator apare în situația când între cele două momente pe piață are loc o micșorare a prețului la marfa de contract.

În cadrul derulării activității de comerț exterior și cooperare economică internațională, fenomenele se desfășoară concomitent, divergent sau convergent, piața valutară și piața mărfurilor funcționând în paralel.

În această situație exportatorul prezintă avantaj atât din punct de vedere al prețului, cât și al evoluției cursului valutar, iar importatorul este dezavantajat din ambele puncte de vedere.

Deoarece între evoluția cursului valutar, a dobânzii pieții, inflației și a prețurilor există o

_______________________________

13 M., Negruș, Plăți și garanții internaționale, Ed. All, București, 1998, p. 123

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 73

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––strânsă interdependență, pe de o parte clauzele valutare nu pot fi abordate în unele cazuri separat, ci conjugat cu clauzele de preț, iar pe de altă parte, utilizarea uneia nu presupune excluderea celeilalte. Includerea în contract a clauzelor ce au ca efect posibilitatea reducerii, atenuării sau chiar a evitării riscului de preț, contribuie în mod direct la mărirea eficienței fmanciarvalutare a operațiunii de comerț exterior.

Printre principalele clauze de evitare a riscului de preț pot fi enumerate:

1. clauza de escaladare a prețurilor;

2. clauza de consolidare a valorii contractului de export prin plata în mărfuri;

3. clauza de rectificare a prețurilor în funcție de evoluția acestora pe piața reprezentativă produsului.

Alături de acestea, pot fi incluse și alte tehnici care au în vedere: includerea în preț a unei marje asiguratorii în scopul evitării riscului de preț; declararea în timp a încasărilor și plăților, compensarea influențelor prin legarea importului de export, vânzare a mărfurilor cu plata imediat, derularea corectă și operativă a obligațiilor contractuale, etc.

Astfel pot apărea o suită de variante privind evoluțiile pe aceste piețe cu efecte divergente sau convergente.

Pentru exportator, riscul de preț apare atunci când în perioada de timp scursă între momentul contractării și cel al încasării valorii produsului exportat, prețul acestuia a crescut. Această situație este, bineînțeles, avantajoasă pentru importator.

Exemplu: Prețul unei mărfi oarecare este în momentul contractării 200 EURO, iar în momentul încasării contravalorii mărfii respective prețul ei este 240 EURO. Astfel, exportatorul, în momentul încasării contravalorii mărfii, potrivit contractului de 200 EURO, suferă o pierdere de 240 – 200 = 40 EURO. Deci, dacă reia procesul de producție pentru realizarea aceleiași mărfi, suma de 200 EURO nu-i mai ajunge pentru procurarea materiilor prime, materialelor, etc.

Pentru importator, riscul de preț apare în situația inversă, adică atunci când între cele două momente – contractare și plată – are loc o diminuare a prețului produsului contractat Bineînțeles, această situație este favorabilă exportatorului.

Exemplu: În momentul contractării prețul produsului respectiv este de 100 EURO, iar în momentul plății prețul aceluiași produs a scăzut la 80 EURO. Deci, importatorul va plăti cu 100 – 80 = 20 EURO mai mult față de prețul produsului la ora actuală pe piață.

In mod practic însă, lucrurile sunt mai complicate decât au fost prezentat în exemplele anterioare, deoarece piața mărfurilor și piața valutară influențează în paralel evenimentele activității de comerț exterior. Astfel, există mai multe variante ce pot să apară, privind evoluțiile de pe aceste două piețe

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 74

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

situația în care prețul mărfii crește, în timp ce cursul valutar scade (moneda contractului se depreciază): este dezavantajoasă pentru exportator atât din punct de vedere al prețului, cât și al cursului valutar, în timp ce importatorul este total avantajat;

situația în care prețul mărfii crește, iar cursul valutar crește de asemenea (moneda contractului se apreciază): exportatorul este dezavantajat de creșterea prețului și avantajat de aprecierea valutei contractului, în timp ce pentru importator lucrurile stau exact invers;

situația în care atât prețul mărfii, cât și cursul valutar se diminuează (moneda contractului se depreciază): exportatorul este avantajat de evoluția prețului și dezavantajat de evoluția cursului valutar, iar pe importator îl avantajează cursul valutar și-l dezavantajează prețul;

situația în care prețul scade, iar cursul valutar crește (moneda contractului se apreciază): exportatorul este total avantajat de ambele evoluții, în timp ce importatorul este dezavantajat atât de evoluția prețului, cât și a cursului valutar.

Datorită faptului că în practică aceste combinații: risc de preț / risc valutar sunt frecvent întâlnite, firma trebuie să adopte diferite măsuri pentru a evita sau a atenua efectele acestora. Astfel, clauzele valutare trebuie abordate conjugat cu clauzele de preț, utilizarea unora nepresupunând excluderea altora.

Dintre principalele clauze de evitare a riscului de preț fac parte: clauza de escaladare a prețurilor, clauza de consolidare a valorii contractului de export prin plata în mărfuri ("buy-back"), clauza de rectificare a prețurilor în funcție de evoluția lor pe piața reprezentativă a produsului și clauza de actualizare a prețului.

3.2. CLAUZA DE ESCALADARE A PREȚURILOR

În cazul contractelor de lungă durată, unde între momentul încheierii contractului – al convenirii prețului și cel al efectuării livrării și al facturării întregi contravalori a produsului – există un interval de timp mare, interval în care pot să apară modificări ale prețului, se folosește această clauză de escaladare a prețurilor.

Menirea clauzei este să stipuleze în contract acordul părților pentru ca prețul produsului să fie modificat în momentullivrării în funcție de indicele de modificare a prețurilor la respectivul produs sau la elementele de referință ce compun prețul respectiv.

Cu toate că formulele de escaladare a prețurilor sunt variate, ele se formează și utilizează astfel încât să surprindă cât mai real variațiile de prețuri și salarii de pe piața internațională.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 75

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Comisia economică O.N.U. pentru Europa recomandă următoarea formulă pentru stabilirea clauzei de escaladare a prețurilor:

P 1 = P 0 ( a + b * M 1 / M o + c * S 1 / S o ) , unde

P1 – prețul de livrare;

P0 – prețul de contract;

a – este fix, reprezintă o marjă de siguranță – fiind procentul din prețul de cost care se consideră constant

b – coeficient care exprimă ponderea materiilor prime și materialelor în prețul total al produsului;

M 0, M 1 – costul materiilor prime sau al materialelor la data încheierii contractului – M0 și la data livrării – M 1;

c – coeficient care reprezintă ponderea salariilor în prețul total al produsului;

S 0, S 1 – salariile medii în respectiva ramură de producție sau într-o anume țară în cele două momente – contractarea și executarea contractului.

Această formulă are un caracter general, în practică putând fi modificată în funcție de elementele de referință apreciate ca importante în structura prețului.

Exemplificare:

Părțile contractante S.C. MOBEX S.A. și partenerul de afaceri francez au convenit aplicarea următoarei formule de actualizare a prețurilor: .

P 1 = P 0 ( 0,20 + 0,10 T C1 / T c o + 0,05 T ma1 / T mao + 0,01 CF 1 /CF o + 0,40 ig 1 / ig o + 0,50S 1 / S o )

unde

P 1 – prețul actualizat;

P 0 – prețul stabilit la data contractării (ianuarie 1999);

S 0 – valoarea indicelui costului mâinii de lucru în industria de prelucrare a lemnului calculat de

I.M.S.E.E. (Franța) și publicat în Buletinul lunar de statistică;

igo – valoarea indicelui mediu pentru izolant;

CFo – valoarea indicelui mediu pentru lemn de cireș;

Tmao – valoarea indicelui mediu pentru pal laminat;

T Co – valoarea indicelui mediu pentru pal melaminat.

Observație: indicii1, ig 1, CF 1, Tmao, T C1 reprezintă valoarea publicată în momentullivrării mărfii.

Actualizarea se va face pentru fiecare comandă în parte, luându-se ca bază indicii de la semnarea contractului.

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 76

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Alte date necesare:

– contractul a fost încheiat în ianuarie 2000;

– livrare: 20 de produse mobilier dormitor "Miraj";

– suma totală de plată: 2.000.000 EURO, plătibili astfel:

10 % în avans;

90 % la livrarea mărfii.

– livrările sau făcut în două etape:

10 buc. mobilier dormitor "Miraj" în februarie 2001;

10 buc. mobilier dormitor "Miraj" în februarie 2002.

Indicii avuti în vedere la calcule au fost:

Derulare contract:

– ianuarie 1999: în momentul încheierii contractului exportatorul încasează 10 % avans, adică 200.000 EURO;

– februarie 2000: în momentul primei livrări suma rezultată din contract ce urma a fi încasată este: 900.000 EURO.

Dar, suma încasată efectiv este:

P 1 = 900.000 ( 0,20 + 0,10*275 / 239 + 0,05*303 / 299 + 0,10*309 / 303 + 0,40*467 / 424 +0,50*353 / 300,5)

P 1 = 1.350.000 EURO

– februarie 2001: în momentul celei de-a doua livrări suma rezultată din contract ce urma a fi încasată este: 900.000 EURO.

Dar, suma încasată efectiv este:

P 1 = 900.000 ( 0,20 + 0,10*290,9 / 239 + 0,05*321 / 299 + 0,10*314,6 / 303 + 0,40*509,2 / 424 + 0,50*389,2 / 300,5)

P 1 = 900.000 * 1,6

P 1 = 1.440.000 EURO

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 77

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ca urmare, suma încasată în [mal de exportator ca urmare a includerii acestei clauze în contract este:

P t = 200.000 + 1.350.000 + 1.400.000

P t = 2.990.000 EURO, mai mult decât cea prevăzută în contract (2.000.000 EURO) cu 990.000 EURO.

3.3. CLAUZA DE CONSOLIDARE A VALORII CONTRACTULUI DE EXPORT PRIN PLATA ÎN MĂRFURI

O formulă des utilizată în cazul exporturilor de produse complexe, pe bază de credit, o constituie rambursarea creditului acordat în produse. Trebuie însă stabilită o relație de proporționalitate între:

valoarea integrală a contractului;

ratele anuale de rambursat;

produsele în care să se efectueze rambursarea.

O privire mai atentă asupra acestei clauze ne permite să o asemănăm cu o operație de compensație, fiindcă partenerii convin, încă din momentul contractării, să schimbe pe perioada de timp a derulării contractului, cantități determinate de mărfuri, egale ca valoare în momentul semnării contractului. lntroducând această clauză în contract, vânzătorul Își consolidează valoarea creditului: în loc de bani, care se pot eroda până la scadență, el preferă plata în mărfuri la un preț convenit. Apare, astfel, o consolidare indirectă a prețului prin echivalenta dintre mărfurile care fac obiectul contractului.

Cantitate a anuală de produse care se va livra în contul rambursării creditului se stabilește, în general, după următoarea formulă:

C – cantitatea de produse (exprimată în buc., kg, t, de);

V – valoarea creditului acordat de fumizorul produsului complex;

P – prețul unitar, în momentul semnării contractului, al produsului în care importatorul se angajează să ramburseze creditul..

Un avantaj al folosirii acestei clauze este faptul că are loc o distribuire a riscurilor posibil să apară din evoluția prețurilor între cei doi parteneri, pe durata derulării contractului:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 78

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

riscul evoluției prețurilor la produsele complexe vândute pe credit;

riscul evoluției prețurilor la produsele în care s-a convenit să se ramburseze creditul acordat.

Dar obținerea avantajelor acestei clauze este condiționată de informarea riguroasă asupra conjuncturii pieței și a tendințelor prețurilor la produsele respective. În caz contrar, aplicarea clauzei poate aduce prejudicii materiale, dacă, spre exemplu, prețul produselor complexe de tipul celor ce formează obiectul contractului cresc, iar al produselor în care se rambursează, stationează sau scad.

În general, pentru construcția clauzei și a contractului, trebuie avute în vedere următoarele:

pentru export se oferă produsul complex la prețul de la data contractării "x";

partenerul oferă în contrapartidă un produs cu care se achită creditul, a cărui valoare în momentul contractării este "y";

se convine rambursarea valorii x = c . y, "c" fiind cantitatea, respectându-se câteva reguli:

prețurile "x" și "y" trebuie să aibă o bază unitară;

produsul de contrapartidă trebuie ales corect în sensul valorii sale economice;

prețul produsului complex trebuie stabilit astfel încât acesta să acopere escaladarea prețului pe parcursul livrării;

stabilirea unui nivel optim avantajos al dobânzii la creditul acordat.

3.4. CLAUZA DE RECTIFICARE A PRETURILOR ÎN FUNCTIE DE EVOLUTIA ACESTORA PE PIATA REPREZENTATIVĂ A PRODUSULUI

În cazul exporturilor de materie lemnoasă și produse prelucrate din aceasta poate fi inclusă în contract o clauză prin care partenerii convin ca prețul mărfurilor contractului să fie modificat în funcție de evoluția prețurilor la produsele respective pe piețele reprezentative. Bineînțeles, utilizarea acestei clauze presupune stabilirea pieței reprezentative a produsului respectiv, a publicației de referință, a modalității de aplicare și calcul a modificărilor de preț.

Există posibilitatea ca publicația la care se face apel să aibă prețurile exprimate într-o altă valută decât valuta contractului, caz în care trebuie să se aibă în vedere și modificarea cursului valutar între cele două monede.

Formula de calcul a prețului de livrare se prezintă astfel:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 79

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

unde: P ef – prețul efectiv de plătit după aplicarea clauzei;

P 0 – prețul stabilit prin contract;

I p – indicele prețului pentru produsul respectiv.

În situația în care indicele de preț nu este publicat, se poate calcula astfel:

P 1 / P o – prețul materiei sau semifabricatului luat la baza de calcul în cele două momente.

În cazul în care partenerul refuză includerea unei clauze de revizuire a prețurilor se utilizează o variantă a acestei modalități de acoperire a riscului de preț, și anume stabilirea prețurilor inițiale cu luarea în considerare a indicilor de creștere a acestora. Cum indicii viitori nu pot fi cunoscuți, în actualizarea prețurilor se ține seama de creșterea medie a inflației pe perioada trecută și de prognozele pentru viitor, inclusiv cele privind evoluția prețurilor unor materii prime.

3.5. CLAUZA DE ACTUALIZARE A PRETURILOR ÎN FUNCTIE DE EVOLUȚIA ACESTORA PE PIAȚA REPREZENTATIVĂ A PRODUSULUI

Această clauză se folosește mai ales în cazul în care plata este eșalonată în rate succesive pe parcursul unei perioade de timp sau atunci când contractul are ca obiect produse cu un proces de fabricație mai îndelungat. În aceste cazuri, prețurile trebuie actualizate în funcție de diferiți factori de influență.

Astfel, partenerii pot folosi următoarea formulă de actualizare:

S i – suma de plată stabilită prin contract;

d – dobânda;

n – timpul (în ani);

S f – suma actualizată.

Dacă se ține cont și de influența inflației, formula de actualizare are forma:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL III. RISCURILE DE PREȚ 80

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

unde: S f , S i, d, n – sunt cele definite mai sus

r – rata anuală a inflației

Cele patru clauze contractuale prezentate sunt cele pe care practica comercială internațională le-a consacrat pentru protecția celor ce încheie contracte de vânzare-cumpărare internaționale împotriva așa-numitului risc de preț.

Vânzătorul (exportatorul) este expus, într-o măsură mai mare sau mai mică, riscului privind neîncasarea prețului sau încasarea întârziată. Printre modalitățile obișnuite de evitare a acestui risc se numără: scrisoarea de garanție bancară, garanția societății de asigurare, scrisoarea de credit comercial "stand by", titlul de credit acceptat și avalizat, ipoteca, gajul, depozitul bancar și rezervarea dreptului de proprietate.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL 81

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL IV

RISCUL CONTRACTUAL

Problematica ridicată de conceptele risc și incertitudine poate fi interpretată la granița dintre fenomenele juridice și cele economice. Când se reușește cuantificarea riscului din punct de vedere economic (al efectelor sale), concomitent apare necesitatea unui cadru legislativ care să definească și mai ales să prevadă limitarea efectelor unui risc asumat.

4.1.OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

A) Obligațiile vânzătorului

a) Obligațiile de a preda lucrul vândut

Obiectul obligației de predare îl constituie lucrul vândut, asupra căruia au convenit părțile contractante; bunul individual determinat trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.

Predarea bunurilor poate fi reală când bunurile sunt puse efectiv la dispoziția cumpărătorului sau predate cărăușului pentru a le transporta la destinație, și simbolică, care se realizează diferit, în funcție de situația în care se află bunurile. Bunurile se predau cumpărătorului însoțite de factură, în care sunt precizate elemente ca: prețul, cantitatea, calitatea.

b) Obligația de garanție

Această obligație are un dublu aspect: garanția contra evicțiunii și garanția contra viciilor lucrului.

Prin evicțiune se înțelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terț a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în termenul contractului de vânzare-cumpărare. Cazurile de evicțiune sunt întâlnite destul de rar în practică.

Vânzătorul datorează garanție nu numai pentru viciile ascunse, adică pentru acele lipsuri calitative ale lucrului, care nu puteau fi descoperite la predare cu mijloace obișnuite de verificare, ci și pentru cele aparente. Vânzătorul răspunde numai dacă viciile ascunse existau în momentul vânzării și dacă acestea sunt grave.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL 82

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Cumpărătorul trebuie să aducă la cunoștință vânzătorului viciile aparent constatate, în termen de două zile de la primirea bunurilor, dar acest termen poate fi prelungit. După expirarea termenului, cumpărătorul nu mai poate reclama viciile aparente ale bunurilor primite.

Cumpărătorul care constată în termenul de garanție anumite deficiențe ale produselor, are dreptul să ceară vânzătorului remedierea sau înlocuirea produselor, ori restituirea prețului.

Pentru protejarea intereselor cumpărătorului, vânzătorul trebuie să asigure toate operațiunile necesare repunerii în funcțiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanție, precum și pentru deficiențele calitative apărute în timpul duratei medii de utilizare a produselor.

B) Obligația cumpărătorului

a) Obligațiile de plată a prețului

Cumpărătorul datorează prețul prevăzut în contract.

După unele opinii, actualizarea prețului ca urmare a creșterii inflației este posibilă, chiar dacă părțile nu au prevăzut în contract o asemenea clauză. Criteriul de actualizare nu poate fi decât coeficientul creșterii inflației pe perioada întârzierii în executarea obligației și în cursul leu/dolar.

Prețul se plătește la data convenită de părți și la locul determinat în contract. Potrivit legii, cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în toate cazurile de întârziere la plata prețului.

b) Obligația de a lua în primire lucrul vândut

Luarea în primire a lucrului se face la data și locul convenite de părți în contract. Această obligație este corelată cu obligația vânzătorului de a preda lucrul. Prin executarea celor două obligații de a preda și de a lua în primire lucrul, se asigură realizarea uneia dintre fmalitățile contractului, aceea de punere a bunului în stăpânirea de drept și de fapt a cumpărătorului.

c) Obligația de a suporta cheltuielile vânzării

Prin cheltuieli ale vânzării se înțeleg cheltuielile ocazionate de vânzare cum ar fi cheltuielile de redactare a contractului. Acestea sunt diferite de cheltuielile de predare (cântărire, numărare, măsurare), care sunt în sarcina vânzătorului, și cheltuielile de ridicare a lucrului, aflate în sarcina cumpărătorului.

Pentru nerespectarea obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare, partea în culpă va răspunde fie sub forma penalităților, fie sub forma despăgubirilor (daunelor interese).

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL 83

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

4.2. RISCURILE ÎN CONTRACTELE SINALAGMATICE, ÎN GENERAL

La noi în țară de acest tip de riscuri s-a ocupat T.R.PopescU, Victor Babiuc și I.L. Georgescu. În concepția acestor autori, problema riscurilor privind contractele în general și al riscurilor lucrului vândut în contractele translative de proprietate – se reduce la a ști dacă în ipoteza când una dintre părți nu poate executa obligația sa, datorită unui caz fortuit sau forței majore, cealaltă parte mai este ținută să o execute pe a sa. Interdependența obligațiilor celor două părți contractante, caracteristică contractelor sinalagmatice, comandă soluția stingerii obligației corelative a unei părți, atunci când un caz fortuit sau o forță majoră face imposibilă executarea obligației ce revine celeilalte părți. Riscurile sunt în sarcina debitorului obligației imposibil de executat – "res perit debitori" (riscul pieirii bunului rămâne în sarcina debitorului).

4.3.RISCURILE ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE

Atunci când ne referim la riscul lucrului vândut, putem formula și să încercăm să răspundem la două întrebări:

cine suportă paguba pierderii lucrului, în perioada posterioară acordului de voință și momentul predării ?

cumpărătorul mai este sau nu obligat să plătească prețul?

Pentru soluționarea acestui aspect nou al problematic ii riscurilor, se consideră că trebuie plecat de la regula necontestată că simplul acord de voință are ca efect transferarea proprietății de la vânzător la cumpărător. Astfel, se consideră că în momentul acordului de voință, vânzătorul și-a îndeplinit obligația sa, el nu mai este proprietarul lucrului, de unde consecința elementară că dacă lucrul piere, acesta nu poate privi decât pe proprietar.

Între noțiunea de risc și cea de proprietate există atât interdependență, cât și concomitență. Eventuala pierdere care survine între momentul acordului de voință și al predării efective cumpărătorului, nu exonerează de plata prețului, deoarece vânzătorul și-a executat obligația, rămâne ca și cumpărătorul să și-o ex_cute pe a sa și, în consecință, va plăti prețul.

În concepția specialiștilor în drept, regula suportării riscului bunului vândut formulată mai sus trebuie înțeleasă într-un sens mai larg. Astfel, sunt în sarcina proprietarului – a cumpărătorului sau dobânditorului prin efectul oricărui contract de alienare a proprietății – nu numai riscurile

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL 84

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

materiale, care au drept urmare pierderea integrală a lucrului, dar și degradarea sau pierderea parțială, precum și evenimentele care au o influență juridică asupra bunului cum ar fi declararea inalienabilității bunului, punerea unor noi impozite, în intervalul de timp scurs între momentul acordului de voință și momentul predării efective, sau expropriere a pentru cauza de utilitate publică.

În doctrina modernă asupra dreptului proprietății, inconvenientele automatismului trecerii riscurilor odată cu transmiterea proprietății, se preconizează a fi înlăturate prin legarea transferului riscurilor de predarea mărfii și nu de transmiterea proprietății. În consecință, se va renunța la regula "res perit domino". În prezent, această soluție este larg aplicată în vânzarea internațională.

Inechitățile care apar atunci când cumpărătorul suportă paguba chiar dacă bunul a rămas în magazia vânzătorului sau a fost transportat de un cărăuș ales de acesta, poate determina părțile să prevadă că riscurile privesc pe cumpărător numai de la predare sau de la îmbarcare.

4.4. RISCUL CONTRACTUAL CÂND VÂNZĂTORUL ESTE ÎN ÎNTÂRZIERE

Potrivit principiilor expuse, se prevede ca din momentul acordului de voință proprietate a și riscurile să treacă concomitent de la vânzător la cumpărător. Riscurile prevăd pe cumpărător, deoarece el este proprietarul. Dar, dacă vânzătorul întârzie predarea, iar cumpărătorul îi adresează o somație prin care îl pune în întârziere, principiul nu mai poate fi respectat și riscurile rămân în sarcina vânzătorului. Prin urmare, dacă obiectul contractului va dispărea înainte de predarea lui cumpărătorului, pierderea va trebui să o suporte vânzătorul, iar cumpărătorul este exonerat de obligația de a plăti contravaloarea contractului.

4.5. RISCUL ÎN VÂNZĂRI DE LUCRURI VIITOARE SAU APARȚINÂND UNUI TERȚ

Și în acest caz, se aplică regula concomitenței trecerii proprietății și a riscurilor. Dificultățile apar în cazul unor contracte complexe cum sunt contractele de antrepriză, a căror definire va avea loc în raport cu principiul prevalenței unui raport asupra celuilalt, prin aplicarea regulii "accesorium

sequitur principalem". Odată precizată natura juridică a acestui raport, se vor aplica:

a) principiile care guvernează riscurile lucrului, dacă rezultatul calificării este un contract de

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL 85

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

vânzare;

b) principiile care guvernează riscurile contractului, în general, dacă operatia a fost calificată contract de antrepriză.

În primul caz, riscurile vor privi pe proprietar, iar în cel de-al doilea caz, pe antreprenor.

În cazul unei vânzări de lucruri aparținând unui terț nici proprietatea și nici riscul nu pot trece în momentul acordului de voință, deoarece în acel moment bunul ce face obiectul vânzării aparține unui terț. Transmiterea va opera în momentul în care bunul va fi dobândit și se va face predarea. Până la această dată, lucrul nu va fi în riscul vânzătorului, deoarece el nu a devenit, prin achiziționarea lui, proprietar. Evident, nu va fi nici în riscul cumpărătorului, deoarece nici el nu a dobândit proprietate a, lucrul nefiind trecut în patrimoniul său.

4.6. RISCURILE ÎN CAZUL BUNURILOR CARE CIRCULĂ DE PE O PIAȚĂ PE ALTA PRIN INTERMEDIUL CĂRĂUȘULUI

În mod tradițional, transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor operează în momentul predării bunurilor către cărăuș, în vederea transportului. Individualizarea bunurilor prin cântărire sau numărare se face la predarea lor pentru transportul de către vânzătorul-expeditor și cărăuș, în termenul contractului de transport. Dar această individualizare produce efecte și în raporturile dintre vânzător și cumpărător, în baza contractului de vânzarecumpărare, operând transferul dreptului de proprietate și al riscurilor. În consecință, dacă în cursul transportului bunurile pier fortuit, riscul îl suportă cumpărătorul.

4.7. TRANSMITEREA PROPRIETĂTII ȘI A RISCULUI ÎN CAZUL MĂRFURILOR CARE SE TRANSPORTA PE APA

Conform art. l018 din Codul Civil, riscurile sunt suportate de către vânzător dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului. Acesta nu va avea dreptul la plata prețului, dar nici nu va fi obligat să predea alte bunuri și nici să plătească despăgubiri.

În cazul în care vânzătorul nu desemnează vasul cu care transportă mărfurile în termenul prevăzut ori stabilit de instanța judecătorească, cumpărătorul poate cere fi executarea contractului, fie rezoluțiunea lui, cu daune- interese.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL IV. RISCUL CONTRACTUAL 86

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Codul Comercial reglementează și consecințele avarierii mărfurilor în cursul transportului. Avariile întâmplate în cursul călătoriei atrag rezoluțiunea contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate. Dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuințării, cumpărătorul este ținut să le primească în starea în care se vor afla la servire, însă cu o scădere de preț corespunzătoare.

Regulile stabilite de Codul Comercial privind transmiterea proprietății și a riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă pot fi modificate prin stipularea în contractul de vânzare-cumpărare a clauzelor C.I.F. sau C.A.F. și F.O.B.

În contractul de vânzare-cumpărare cu clauza C.I.F. sau C.A.F. vânzătorul se obligă în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul mărfii la destinație și să plătească navalul, să asigure marfa și să încarce marfa pe navă. Riscurile privind marfa trec asupra cumpărătorului din momentul trecerii mărfii peste bordul navei.

În contractul de vânzare-cumpărare cu clauza F.O.B., vânzătorul se obligă în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit; transportul se realizează pe cheltuiala cumpărătorului.

Riscurile privind pierderea fortuită a mărfii se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste balustrada navei.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL V. RISCUL DE MEDIU 87

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL V

RISCUL DE MEDIU

Aceste riscuri derivă din calitatea climatului general de afaceri dintr-o țară. Schimbarea frecventă a politicilor promovate de guvernul țării gazdă, preluarea puterii de către partide naționaliste sau extremiste, instaurarea unor dictaturi politice sau militare, proliferarea fenomenului de corupție, crize economice profunde, reducerea sprijinului popular acordat puterii, schimbarea atitudinii maselor față de investitorii străini, și față de activitatea acestora, lipsa de promovare a unui cadru legal instituțional adecvat sunt numai câteva dintre evenimentele majore care pot conduce implicit la înrăutățirea mediului de afaceri dintr-o țară și care ar putea provoca pierderi semnificative străinilor care intenționează să desfășoare sau să-și dezvolte activitățile pe acea piață externă. Principalele riscuri de mediu sunt: riscul de țară cu cele două componente ale sale riscul politic și riscul economic, riscul suveran și riscul de transfer.

5.1. RISCUL DE ȚARĂ – CONCEPT

Riscul de țară este asimilat adesea de unii economiști cu riscul politic, care este de fapt principala sa formă de manifestare. Evaluarea acestui risc este etapă fundamentală în procesul de luare a deciziei de internaționalizare a firmei. Riscul de țară este generat de acțiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluție ulterioară firma trebuie să o aibă în vedere. Probabilitatea materializării riscului de țară depinde atât de producerea unor evenimente apte să producă pierderi (greve, convulsii sociale, războaie civile, schimbări de guverne, schimbări de politică, cataclisme naturale cu condiția ca acestea să nu se producă cu regularitate, recesiune economică) cât și de condițiile specifice ale țării analizate. Internaționalizarea afacerilor este un proces complex accesibil de regulă firmelor puternice (transnaționale, multinaționale sau globale ), ce au reușit să acumuleze suficiente resurse pentru a face față exigențelor de pe piața internațională. Experiența de piață și cea de realizare a produsului sunt de asemenea determinante în luarea deciziei de internaționalizare. Această decizie este una strategică și vizează un orizont mai mare de timp, iar riscul de țară are un rol central în fundamentarea deciziei de internaționalizare.

În ceea ce privește capacitatea (viteza) de reacție la modificarea nivelului de risc, aceasta este determinată mai mult de cauze interne:

_________________________________________________________________________________

CAPITOLUL V. RISCUL DE MEDIU 88

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

– modul de înțelegere a riscului de țară și a implicațiilor acestuia asupra operațiunilor internaționale;

de atitudinea față de risc;

de capacitatea managerilor;

de structura organizatorică;

de viteza de culegere, manipulare și prelucrare a datelor.

Matricea risc de țară – oportunități de afaceri prezintă corelat, sub forma unei diagrame bidimensionale, cele două aspecte legate de procesul de internaționalizare, pe un anumit orizont de timp (5-3 ani). Atât riscul de țară cât și oportunitățile se determină pe baza unor metodologii de calcul cu ajutorul unor indicatori cantitativi, calitativi sau structurali. Pentru o mai bună poziționare, este indicat să se utilizeze și valoarea medie a acestor doi indicatori (valoarea medie se va trasa ca drepte ce divid diagrama în 4 cadrane). Analiza se face la momente diferite de timp de regulă 3-5 ani. De exemplu, să presupunem că o firmă internațională desfășoară diferite activități economice în țara B, C, D, E și urmărește să pătrundă și pe piețele A sau F. Ea determină nivelul riscului de țară și nivelul oportunităților de afaceri pentru cele două țări și le poziționează pe diagramă alături de celelalte.

Risc scăzut Oportunități ridicate

Risc ridicat Oportunități scăzute

Dintre cele două țări vizate, țara A are un risc mai mic (în scădere) dar oportunități de afaceri mai scăzute (în creștere) în timp ce țara F are un risc mai mare (în scădere) și oportunități mai multe (în creștere). În această situație, pentru firma care dorește să pătrundă pe una din aceste piețe, țara F se dovedește a fi mai avantajoasă. În ceea ce privește situația piețelor pe care firma acționează deja, situația se prezintă diferit.

_________________________________________________________________________________

CAPITOLUL V. RISCUL DE MEDIU 89

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Firma va căuta astfel să-și restrângă afacerile pe piața C (riscul a crescut și oportunitățile au scăzut) și să le dezvolte pe piețele D și E (piețe cu risc în scădere și oportunități în creștere). Pe piețe pe care riscul se deteriorează dar oportunitățile cresc, cum ar fi piața B, firmele vor continua să-și dezvolte afacerile în măsura în care câștigurile justifică riscurile asumate (mai mari).

Strategiile prin care o companie poate diminua influența riscului de țară (a riscurilor de mediu în general) asupra afacerilor derulate pe diferite piețe externe pot fi sistematizate astfel:

Toate aceste strategii sunt fundamentate pe o supraveghere permanentă a nivelului riscului de țară și utilizarea lor determină o diminuare a vulnerabilității firmei la condițiile de mediu (în special cele din faza preinvestițională) precum și o reducere a pierderilor potențiale care ar putea să apară prin materializarea ulterioară a riscului de țară (cele din faza postinvestițională). Managementul riscului de țară nu trebuie să aibă un rol pasiv, ci unul activ care să permită optimizarea deciziei de investire și optimizarea raportului risc de țară asumat – rentabilitatea investițiilor directe ale firmei. Includerea riscului de țară în procesul decizional permite o mai eficientă și rațională alocare a capitalului și resurselor de care dispune o firmă internațională.

5.2. RISCUL DE SUVERANITATE

Diferența dintre riscul de țară și riscul suveran (de suveranitate) este dată de sfera lor de cuprindere. Operațiuni ca implantarea unei firme în străinătate sau împrumuturile acordate de diverse instituții financiare unor firme dintr-o țară străină sunt expuse riscului de țară.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL V. RISCUL DE MEDIU 90

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Riscul suveran are în vedere numai creditele acordate de bănci unor guverne străine, credite care compun datoria externă a acelei țări; acest tip de risc provine din posibilitatea ca la un moment dat guvernul țării debitoare să nu poată sau să nu dorească să ramburseze datoria externă. Ca forme de materializare a acestui risc se întâlnesc riscul de reeșalonare, de renegociere sau de repudiere a datoriei externe, și care apar în momentul în care o țară refuză plata datoriei sau se află în incapacitate de plată datorită agravării situației sale economice.

5.3. RISCUL DE TRANSFER

Riscul de transfer se aseamănă întrucâtva cu riscul suveran și el are în vedere fluxurile bănești generate de investițiile în străinătate. Riscul apare atunci când un proiect de investiții realizează un profit în monedă locală iar firma mamă dorește să-l convertească în valută străină și să-l transfere în străinătate. Pentru a descuraja scurgerea de fonduri în afara granițelor țării, statul poate refuza sau întârzia schimbul valutar. În unele cazuri, refuzul autorităților de a permite schimbul valutar are la bază lipsa unor fonduri valutare suficiente pentru onorarea acestor cereri. În acest fel, firmele străine sunt "împinse" să reinvestească fără voia lor profiturile obținute în economia țării gazdă sau sunt nevoite să găsească alte forme de recuperare a profiturilor. Deoarece aceste profituri se regăsesc în bilanțul firmei mamă, uneori acest risc este tratat în cadrul riscului financiar alături de riscul valutar sau riscul de dobândă.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL VI. CONCLUZII PRIVIND RISCURILE ÎN BAZA CONTRACTELOR INTERNAȚIONALE 91

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL VI.

CONCLUZII PRIVIND RISCURILE ÎN ACTIVITATEA DE COMERȚ EXTERIOR PE BAZA CONTRACTELOR INTERNAȚIONALE STUDIATE LA S.C. MOBEX S.A.

La nivel macroeconomic, activitatea de comerț exterior desfășurată de fmnă este o componentă foarte importantă a economiei naționale prin care se realizează participarea țării noastre la circuitul mondial de valori.

Pe parcursul derulării contractelor comerciale internaționale pot apărea, atât pentru exportator, cât și pentru importator, o serie de riscuri. În accepțiunea largă, prin risc se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice ca rezultat al producerii unor evenimente, fenomene imprevizibile.

Cauzele care generează riscurile sunt numeroase, putându-se identifica riscuri cu conținut economic: riscul valutar, riscul de preț, riscul contractual, etc. și riscuri de altă natură, în care sunt incluse cele determinate de: starea de război, expropriere a sau intervenția guvernamentală care împiedică plata, adoptarea de restricții privind transferurile valutare, anularea licențelor de export, import, calamitățile naturale, etc.

Pentru evitarea sau atenuarea acestor riscuri, practica internațională a imaginat numeroase tehnici și metode a căror utilizare reclamă:

cunoașterea ansamblului metodelor utilizate pe plan mondial în acest sens și a domeniului în care se pot utiliza;

cunoașterea legislației și/sau uzanțelor specifice anumitor domenii în general (titluri de credit, acreditive documentare, asigurări, etc.) și a legislației din țara partenerului, în mod special (care poate permite sau nu utilizarea unei metode);

evaluarea anticipată și cât mai realistă a riscurilor ce pot apărea pe parcursul derulării afacerilor.

Riscul valutar, înțeles ca posibilitate de apariție a unei pierderi datorate modificării cursului valutei de contract, nu poate fi abordat singular, ci în corespondență cu alte aspecte, deoarece cursul valutar se află într-o strânsă interdependență cu alte elemente: inflația, evoluția prețurilor internaționale, nivelul dobânzilor pe piața internațională, potențialul economic al statului care emite moneda, etc.

________________________________________________________________________________

CAPITOLUL VI. CONCLUZII PRIVIND RISCURILE ÎN BAZA CONTRACTELOR INTERNAȚIONALE 92

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În scopul evitării influențelor nefavorabile asupra relațiilor financiare ale tranzactiilor de comerț exterior și cooperare economică internațională au fost stabilite anumite tehnici de acoperire internă, respectiv externă sau extracontractuală.

În utilizarea tehnicilor de acoperire internă este foarte important să se aibă în vedere ca utilizarea lor să nu limiteze câștigul, ci dimpotrivă, să-i consolideze sau să-i sporească, iar utilizarea lor să fie subordonată obiectivelor financiar-valutare ale firmei, atât pe termen scurt, cât și lung.

Măsurile extracontractuale vizează posibilitatea de a solicita băncilor comerciale specializate din țara noastră efectuarea în numele lor a unor operații de arbitraj valutar. Aceste operațiuni pot fi solicitate a fi realizate de către bancă în paralel cu derularea contractelor de comerț exterior, indiferent dacă în cadrul acestora au fost sau nu incluse clauze valutare sau alte modalități de acopeme.

Privind în ansamblu riscurile valutare la care este supusă o firmă, ea va rămâne în continuare o problemă acută, pe de o parte datorită lipsei de deschidere a băncilor comerciale românești de a promova astfel de operațiuni la solicitarea clienților, iar pe de altă parte datorită lipsei acute de valută atât la nivelul firmelor, cât și al economiei naționale.

În strânsă legătură cu riscul valutar apare riscul de preț. Includerea în contractele comerciale a clauzelor ce au ca efect posibilitatea reducerii, atenuării și chiar a evitării riscului de preț, contribuie în mod direct la mărirea eficienței financiar-valutare a operațiunii de comerț exterior.

Pentru fiecare produs exportat sau importat, firma trebuie să Își definească o strategie de evitare sau atenuare a riscurilor valutare și de preț subordon_tă politicii sale generale. O variantă posibilă ar fi următoarea:

– în faza precontractuală: – includerea în preț a unei marje de risc, elaborarea mai multor variante de clauze – cu analiza avantajelor și dezavantajelor previzibile, alegerea mai multor valute în care se pot accepta plata sau încasarea și estimarea }mpactu1ui asupra veniturilor întreprinderii, în alegerea fiecăreia.

– în faza contractuală: – pe baza elementelor oferite de partener: menținerea prețului de ofertă la o limită care să includă și marja asiguratorie; renunțarea la anumite avantaje prm compensare cu obținerea altora în domeniul riscurilor posibile; includerea unei valute avantajoase poziției pe care se află (exportator, importator), sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută.

– în faza derulării contractului: – îndeplinirea întocmai a obligațiilor contractuale, întocmirea corectă și rapidă a documentelor, anticipări și întârzieri în funcție de momentul conjuctural dat; corelarea plăților cu încasările în aceeași valută, apelul la tehnicile de acoperire a riscului valutar prin operatiuni de arbitrai valutar.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL VI. CONCLUZII PRIVIND RISCURILE ÎN BAZA CONTRACTELOR INTERNAȚIONALE 93

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În ceea ce privește riscul contractual, am considerat oportună o analiză economico-juridică a acestuia. Datorită importanței sale pentru activitate a comercială, contractul de vânzare-cumpărare comercială face obiectul unei ample reglemelltări legale.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială reprezintă acel contract prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul care se obligă să plătească o sumă de bani drept preț. Riscul contractual este generat de neîndeplinirea condițiilor din contract în ceea ce privește calitatea, cantitate a, prețul, termenele de plată, etc.

Transmiterea dreptului de proprietate și a riscului diferă în funcție de natura bunurilor sau voinței părților și poate avea loc în momentul încheierii contractului sau ulterior încheierii acestuia. Trebuie avut în vedere faptul că paralelismul proprietate – risc nu este tratat identic în țări diferite.

Obligațiile părților trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului. Potrivit legii, în cazul când una din părți nu își execută obligațiile asumate, cealaltă parte este îndreptățită să uzeze de excepția de neexecutare, să ceară rezoluțiunea contractului ori să ceară executarea obligației în cauză. Riscul politic exprimă probabilitatea pierderilor fmanciare în afacerile internaționale, pierderi datorate unor factori numeroși, cum ar fi: starea de război, exproprierea sau intervenția guvernamentală, etc.

Analiza situației politice interne presupune studierea atentă a următoarelor variabile: structura socială, instituțiile, personalitățile și mecanismele de control. Situația politică externă este analizată prin prisma instabilității economice și politice regionale, a importanței geopolitice a țării și a apartenenței la o grupare economică sau politică. Evaluarea riscului politic este extrem de dificilă și se bazează mai mult pe experiența analistului decât pe metode și tehnici statistice.

Termenul de risc politic este frecvent utilizat și cu sensul de risc al investitiilor directe în străinătate. Acest risc aferent investitiilor directe nu trebuie confundat cu totalitatea riscurilor pe care le presupune o investiție peste graniță. Investițiile directe depind de o serie de factori specifici, cum ar fi incompetenta managerilor autohtoni, supraestimarea capacității de absorbție a pieței, absenței unei strategii de dezvoltare economică în ramura din care face parte firma etc., care nu cad sub incidenta riscului de țară.

In consecință, analiza atentă a riscurilor care generează apariția pierderilor în tranzacțiile economice internaționale, luarea măsurilor de atenuare sau evitare a acestora, constituie un obiectiv prioritar de care firma trebuie să țină seama într-o mai mare măsură în viitor, pentru asigurarea unei bune funcționări și pentru creșterea eficientei activitătii de comert exterior desfașurate de către agentul economic S.C. MOBEX S.A.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

=== CAPITOLUL I ===

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 3

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

MODUL DE CONSTITUIRE ȘI PREZENTAREA SOCIETĂȚII

COMERCIALE MOBEX S.A.

S.C. MOBEX S.A. Tg.-Mureș, situată în strada Căprioarei nr. 2, prestează activitate conform normelor CAEN ( Clasificarea Activităților din Economia Națională cf. HG 656/97 ) în domeniul producției de mobilier și altor activități industriale.

Potrivit aceleeași norme se situează în Grupa: producție de mobilier, având următoarele clase:

Productia de scaune (exclusiv cele din metal) (EO-3611)

Productia mobilierului pentru birou si magazine (exclusiv din metal) (EO-3612)

Productia mobilierului pentru bucatarii (EO-3613)

Productia altor tipuri de mobilier (EO-3614)

Productia de saltele si somiere (EO-3615)

S.C. MOBEX S.A. este înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul J – 26 – 8/1991, având codul CAEN 3614, cod unic de înregistrare R 1222544.

S.C. Mobex fabrică o gamă largă de produse de mobilier destinat pentru apartamente personale, hoteluri, birouri și instituții publice de pe întreg globul. Compania are o experiență vastă în domeniul în care lucrează și este situată într-o zonă cu acces direct la materiale de lucru super performante și o lungă tradiție în prelucrarea lemnului.

SC MOBEX este e companie certificată cu ISO 9001 – Quality Management Standard. Varietatea, calitatea, designul și funcționalitatea produselor dau companiei un profil distinct între cele 120 de producători de mobilă din țară.

S.C. MOBEX este actualmente o societate compusă doar din capital privat. De la data înfințării în 1948, printr-o fuzionare a unui număr redus de ateliere de lucru, a trecut prin numeroase stagii de dezvoltare iar forța de muncă a crescut de la 270 de angajați la un număr de peste 2500 de angajați.

Momentan SC MOBEX beneficiază de 2 mari fabrici și 5 secții, ca de asemenea departamente fucționale și servicii auxiliare. Infrastructura este împărțită pe 3 zone, două în Târgu-Mureș și a treia în Reghin, la 32 km depărtare de zona orașului.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 4

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

S.C. MOBEX beneficiază de propriul departament de creație, lucrînd la cele mai înalte standarde, dar compania produce de asemenea designuri pentru clienții din afara țării.

S.C. MOBEX este una din cele trei cele mai importante companii manufacturiere din România în ceea ce privește cifra de afaceri, capital înregistrat, număr de angajați, volumul exportului și prestigiu comercial.

Relația puternică și stabilă cu partenerii comerciali precum și promptitudinea livrărilor sunt alți factori care întăresc reputația companiei S.C. MOBEX pe piața internețională a producătorilor de mobilă. Livrările sunt asigurate de departamentul de marketing – vânzări a companiei MOBEX, în țări precum: Italia, Franța, Germania, Statele Unite, Rusia, Australia, Canada, Japonia, Olanda, Marea Britanie, Belgia, Africa de Sud.

1.3. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A UNITĂTII ECONOMICE

Societatea “MOBEX” S.A. este organizată pe 8 departamente, sub conducerea directorului general, ( anexa 1 ).

Cele 8 departamente sunt:

Vicepreședinte C.A.- cu atribuții de Director de Management și Resurse Umane;

Departamentele de producție I, II și III;

Departamentul tehnic;

Departamentul logistică;

Departamentul vinzarii;

Vicepreședinte cu atribuții de Director Economic.

Unitate a este structurată pe servicii și birouri funcționale după cum urmează:

serviciul strategie, forță de muncă-programare, dezvoltare;

biroul personal;

serviciul marketing, studiul pieței, export-import, desfacere;

serviciul coordonare, urmărire, producție;

serviciul C. T.C.-Iaborator, protecția muncii-mediului;

atelier proiectare mobilier și tehnologie;

serviciul aprovizionare;

serviciul administrativ, P.S.I., secretariat;

compartiment transport;

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

CAPITOLUL I. RISCURILE IN COMERȚUL INTERNAȚIONAL 5

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

serviciul financiar, preț, eficiență economică;

serviciul contabilitate;

compartiment legislație-control;

oficiul de calcul.

Subunitățile societății sunt productive, în subordinea managerului executiv de producție, precum și funcționale (servicii, birouri), unele în subordinea directorului comercial, altele în subordinea managerului executiv. Între compartimente sunt stabilite relații de autoritate (ierarhice și funcționale), precum și de control al activității personalului și îndeplinirii deciziilor conducerii societății.

Caracteristicile structurii organizatorice sunt următoarele:

corespunde scopului și obiectivelor societății;

suplețe dată de numărul redus de trepte ierarhice

flexibilă, putând fi adaptată unor obiective noi.

1.3.1. Piața internă și externă, principali clienți și furnizori

Referitor la piața internă putem spune că este bine structurată, existând o anumită parte a populației

– 10 % care cumpără mobilă de calitate din gama mediu înaltă, atât stilul rustic, cât și modern, apoi o altă categorie mai mare de populație

– 25 % care include în general oameni tineri care cumpără mobilier modem atât din gama economică, cât și din gama medie.

– A treia categorie este reprezentată de cumpărătorul "modest" care cumpără mobilier economic mai mult din gama clasică și doar atunci când este absolut necesar, în procent de 20 %.

Pentru a putea supraviețui pe această piață unde concurența este extraordinară sunt câteva lucruri obligatorii pentru orice exportator, și anume:

– reprezentare permanentă pe piață, prin târguri, expoziții, etc.;

– respectarea cu fermitate a clauzelor contractelor;

– tehnologia modernă, adaptată la condițiile de calitate și performanță din țările dezvoltate.

_____________________________________________________________________

UNIVERSITATEA DIMITRIE CANTEMIR

TÂRGU – MURES

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Specializarea: Management – Marketing

Lucrare de diplomă

Îndrumător științific

Asist. univ. Drd.

IOSOF SUSANA

Absolvent,

MOLDOVAN EMIL MIRCEA

BIBLIOGRAFIE 94

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

BIBLIOGRAFIE

ELENA DRĂGOESCU – Relații valutare, financiare și de credit internaționale, Ed.

Dimitrie Cantemir, Tg-Mureș, 2002;

G. MARIA – Dicționar de relații economice internaționale, Ed. Enciclopedică, București, 1993;

G. CIOBANU – Tranzacții economice internaționale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998;

A. NEAGOE – Metode de evaluare a riscurilor de faliment, Tribuna Economică, nr. 47, București, 1992;

G. VINTILĂ – Evaluarea sintetică a riscului de faliment, Tribuna Economică, nr. 8, București, 1996;

M. BĂTRÂNCEA – Analiza financiar – monetară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

MIRCEA N. COSTIN, SERGIU DELEANU – Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, 1995-1996;

D. BIVOLARU – Contracte interne și internaționale, Ed. Tribuna Economică București, 1999;

L. POPA – Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;

M. DIACONESCU – Bănci, sisteme de plăți, riscuri, Ed. Economică, București, 1999;

M. NEGRUȘ – Plăți și garanții internaționale, Ed. All, București, 1998;

D.A. CONSTANTINESCU – Conjunctura pieței mondiale a asigurărilor, București, 2000;

S. DELEANU – Contractul de comerț internațional, Ed. Lumina Lex, București, 1996;

C. PĂUN – Riscul în afacerile internaționale, Ziarul Financiar, București, 1999.

___________________________________________

Dicționarul explicativ al limbii române

Codul Civil – art. 1685 – 1815

Codul Comercial – art. 478 – 479

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––