Legatul

CUPRINS

=== Legatul ===

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA, CARACTERELE JURIDICE ȘI CUPRINSUL TESTAMENTULUI

Secțiunea 1

Noțiunea de testament

Potrivit art. 802 C. civ., “testamentul este un act prin care, testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. Din acest text de lege se conturează următoarea definiție a testamentului :

Testamentul este un act juridic, unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții testatorului, prin care o persoană dispune de o parte sau de totalitatea bunurilor sale, pentru timpul când va înceta din viață”.

Secțiunea 2

Caracterele juridice ale testamentului

Din definiția testamentului rezultă caractere juridice :

a) Fiind un act juridic, testamentul, spre a fi valabil, trebuie să întrunească cerințele de valabilitate ale actelor juridice, în general, și condițiile cerute numai pentru testament privitoare la voință, capacitate, obiect și scop;

b) Testamentul este un act juridic unilateral, ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al formării sale, el este rodul unei singure voințe-al voinței testatorului. Declarația de voință a testatorului este suficientă pentru a da naștere, la moartea sa, unor drepturi și obligații;

c) Testamentul este un act juridic personal, ceea ce înseamnă că el nu poate fi întocmit prin reprezentare;

d) Testamentul este un act juridic solemn. Aceasta nu înseamnă că testamentul trebuie să îmbrace neapărat forma autentică, el putând îmbrăca și alte forme. Toate aceste forme sunt, însă, prevăzute pentru însăși validitatea testamentului;

e) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, ceea ce înseamnă că efectele sale se vor produce numai la moartea testatorului;

f) Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil ceea ce înseamnă că testatorul poate să-l revoce oricând va dori, până în ultima clipă a vieții sale;

Secțiunea 3

Cuprinsul testamentului

Din definiția dată testamentului de către art. 802 C. civ. rezultă că legatele constituie obiectul principal al testamentului, însă în afară de legate într-un testament se mai pot cuprinde și alte manifestări de ultimă voință ale defunctului cum ar fi:

revocarea – totală sau parțială – a unui testament anterior sau a unei dispoziții testamentare anterioare, ori retractarea revocării anterioare ( art.802 și 920 C.civ. );

partajul de ascendent;

sarcini impuse legatarilor, adică anumite obligații pe care aceștia trebuie să le îndeplinească drept urmare a liberalității pe care o primesc și care micșorează astfel emolumentul acestor liberalități ( art.902, 930 coroborat cu 830 C.civ. );

exheredări adică dezmoșteniri ale unor moștenitori, cu respectarea limitelor impuse de rezerva succesorală (art.841 C.civ.);

desemnarea unui executor testamentar, adică a unei persoane însărcinate să supravegheze îndeplinirea dispozițiilor succesorale (art.841 C.civ. );

dispoziții cu privire le funeralii și la îngropare;

recunoașterea filiației față de mamă (art.48. C.fam.) sau recunoașterea unui copil din afara căsătoriei de către tatăl său (art.57. C.fam.);

CAPITOLUL II

CONDIȚII DE VALIDITATE ALE TESTAMENTULUI

Secțiunea 1

Capacitatea

1.1.Capacitatea

Potrivit principiului general în materie de acte juridice, regula este – și în acest domeniu – capacitatea, iar incapacitatea este excepția. Astfel, potrivit art. 856 C.civ., ,,orice persoană este capabilă de a face testament dacă nu este poprită de lege”, iar potrivit art.808, alin. 2,C.civ., ,,este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morții testatorului”. Întrucât incapacitatea trebuie să fie prevăzută de lege, nimeni nu ar renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de a dispune (și de a primi) prin testament.

1.2.Incapacități de a dispune prin testament

Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin testament următoarele categorii de persoane :

a) Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune prin testament, incapacitatea lui fiind totală. Întrucât dispoziția testamentară este esențialmente personală, el nu poate dispune nici prin reprezentant sau cu încuviințarea ocrotitorilor legali, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani (capacitate de exercițiu restrânsă ).

b) Persoana pusă sub interdicție judecătorească, având statutul juridic al minorului sub 14 ani, nu poate să dispună prin testament ca și acesta din urmă. Incapacitatea interzisului este totală și permanentă. Cât timp interdicția nu a fost ridicată interzisul nu are capacitatea de a testa nici în intervalele lucide, adică de întrerupere vremelnică a bolii mintale.

c) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament, dar numai de jumătate din ceea ce ar putea dispune, dacă ar fi o persoană majoră, adică minorul între 16-18 ani are o capacitate parțială de a testa; el poate dispune de o jumătate din întreaga sa avere, iar dacă are moștenitori poate dispune numai de o jumătate din cotitatea disponibilă.

d) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deși are capacitate parțială de a dispune prin testament, nu poate dispune în favoarea tutorelui său. Această interdicție subzistă și după ce el a ajuns la majorat, cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost încheiate, adică până în ziua când autoritatea tutelară a dat descărcare pentru gestiunea tutorelui. Dispoziția testamentară făcută până în acest moment nu este valabilă, chiar dacă testatorul moare după încheierea socotelilor. Este exceptat, sub ambele aspecte, tutorele care este, totodată, și ascendentul minorului. În conformitate cu principiul unitar al sistemului de drept, în condițiile arătate, tutorele este lovit de incapacitatea de a primi prin testament de la cel ocrotit.

e) Persoana deplin capabilă sau cu incapacitate parțială de a dispune prin testament potrivit legii, în fapt să fie lipsită temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament (incapacitate naturală ).

1.3.Incapacități de a primi prin testament

În mod corespunzător incapacitățile de a primi prin testament sunt totodată incapacități de a dispune, privite din punctul de vedere al testatorului, tot așa cum incapacitatea minorului ocrotit prin tutelă de a dispune în favoarea tutorelui este o incapacitate de a primi prin testament, raportat la persoana tutorelui.

a) Potrivit art. 810 C.civ., medicii și farmaciștii, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina, care l-au tratat pe testator în boala din care moare (acea boală fiind cauza morții) nu pot primi liberalitatea testamentară ce bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli.

Această dispoziție se aplică și preoților care au asistat pe testator din punct de vedere religios în cursul ultimei boli. Se observă că ceea ce interesează este nu calitatea de medic, farmacist, preot ci asistența cu caracter repetat sau de continuitate acordată bolnavului în calitățile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate gratifica un prieten medic, dacă nu l-a tratat în cursul ultimei boli.

Sunt exceptate de la interdicția de a primi prin testament, și deci sunt valabile legatele cu titlu particular cu caracter remuneratoriu, dacă sunt potrivite cu starea materială a testatorului și cu serviciile prestate de legatar. Iar dacă legatarul este rudă cu testatorul până la al IV – lea grad inclusiv, sunt permise chiar și legatele universale, cu excepția cazului când legatarul este o rudă colaterală, iar testatorul are succesibili care sunt rude în linie dreaptă. De asemenea în literatura de specialitate se recunoaște și validitatea legatului făcut medicului de către bolnavul care este soțul lui, dacă căsătoria este anterioară ultimei boli.

b) Potrivit art. 833 C.civ., testamentul făcut în cursul călătoriei pe mare nu va putea cuprinde nicio dispoziție în favoarea ofițerilor de marină, dacă nu sunt rude cu testatorul. Rudenia care înlătură incapacitatea nu este limitată la al 4- lea grad și poate fi atât în linie directă cât și pe linie colaterală.

c) Potrivit art. 41, alin. 2 din Constituție, ,,cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Întrucât textul vizează orice dobândire, ei nu au capacitatea de a primi priprietatea terenului nici printr-o dispoziție testamentară universală, cu titlu universal sau cu titlu particular și indiferent dacă au domiciliul în țară sau în străinătate. Deoarece testamentul produce efecte la deschiderea moștenirii, capacitatea de a primi prin testament se apreciază în funcție de această dată, adică condiția cetățeniei române trebuie să fie îndeplinită în acest moment.

Secțiunea 2

Consimțământul

2.1. Reguli aplicabile

Pentru ca dispozițiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testatorul să aibă capacitatea legală și naturală de a testa. Mai este necesar ca voința sa (consimțământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimțământ : eroare, dol sau violență.

Eroarea sau violența se întâlnesc rar în această materie ceea ce nu se poate spune despre dol, care se întâlnește frecvent sub forma sugestiei și a captației.

2.2. Captația și sugestia

Dolul se înfățișează în materia testamentară sub forma captației și a sugestiei, constând în utilizarea de manopere viclene și frauduloase cu intenția de a câștiga încrederea testatorului și a înșela buna credință a acestuia pentru a-l determina să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

În cazul captației utilizarea manoperelor viclene și frauduloase se face mai direct și mai brutal (îndepărtarea testatorului de rude și prieteni, interceptarea corespondenței, abuzul de influență și autoritate, etc.) decât în cazul sugestiei când aceste manopere sunt folosite indirect, mai subtil (șiretenii, afirmații mincinoase la adresa unor moștenitori legali, specularea anumitor sentimente sau concepții – inclusiv religioase – ale testatorului.

Sancțiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimțământ este – ca și în cazul incapacității legale sau naturale de a dispune prin testament – nulitatea relativă, potrivit dreptului comun.

Anularea testamentului pentru viciile de consimțământ este incompatibilă cu ,,anularea lui pentru lipsa discernământului”, dacă testatorul nu a avut discernământ nu se poate pune problema viciilor de voință.

Termenul de prescripție a acțiunii în anulare începe să curgă – ca și în cazul incapacității de a dispune prin testament – de la data deschiderii moștenirii.

Secțiunea 3

Obiectul

Pentru ca dispozițiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, pe lângă condițiile de capacitate și consimțământ valabil, ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil și licit.

Ținând seama de conținutul posibil complex al testamentului, valabilitatea dispozițiilor testamentare în funcție de obiect trebuie analizată în raport cu fiecare act juridic în parte deoarece este posibil ca din punct de vedere al condițiilor de fond , printre care și cele vizând obiectul, este posibil ca unele dispoziții să fie nule, iar altele valabile.

Ca și în materie de convenții, obiectul testamentului trebuie să fie în circuitul civil. Obiectul legatului poate fi și un lucru viitor, care nu există în momentul testării, și nici chiar în momentul deschiderii moștenirii. Dintre bunurile viitoare numai moștenirea nedeschisă nu poate face obiectul unui legat.

Este valabil și legatul cu titlu particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoștință de cauză, știind că bunul nu este al său. În caz contrar, legatul este nul (art. 906-907 C.civ.).

Secțiunea 4

Cauza

Cu toate că textele Codului civil referitoare la cauză vizează materia contractelor (art. 948 și 965-968 ), se admite unanim că teoria cauzei are aplicabilitate și în materia actelor unilaterale, cum sunt dispozițiile testamentare. Mai mult decât atât, în materia liberalităților interesează, întotdeauna, nu numai cauza (scopul) imediată (causa proxima) urmărită de testator la încheierea actului și care este un scop abstract, pur tehnic și invariabil, constând în intenția liberală (animus domandi, animus testandi), dar și cauza (scopul) mediată (causa remota) concretă și variabilă de la caz la caz, constituind motivul impulsiv și determinant al actului, fără de care testatorul nu ar fi făcut liberalitatea. Dacă aceste motive sunt ilicite sau imorale ori nu sunt reale, liberalitatea ,,nu poate avea niciun efect” (art. 960 C.civ.).

CAPITOLUL III

CONDIȚII GENERALE DE FORMĂ. DIFERITE FORME DE TESTAMENTE

Secțiunea 1

Precizări prealabile

Legea reglementează o varietate relativ mare de forme testamentare astfel că ea consacră două condiții de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor. O primă condiție de formă a testamentului este forma scrisă.

În dreptul românesc dispoziția testamentară va produce efecte numai dacă este îmbrăcată în anumite forme prevăzute de lege în scopul garantării voinței testatorului. Respectarea acestor forme impuse de lege este neapărat necesară pentru ca testamentul să fie valabil.

Formalitățile sunt cerute nu ca un simplu instrument de probă legal (ad probationem), ci “quod substantiam”, “quod solemnitatem”, respectiv pentru a conferi testamentului o existență legală.

Un testament care nu este realizat într-una din formele specificate de legiuitor este nul, adică atrage sancțiunea nulității absolute (ad validitatem).

Dispoziția testamentară este un act solemn în sensul că formele sale sunt determinate de lege.

Motivația impunerii formei solemne de către legiuitor rezidă din gravitatea acestui act, considerându-se că este o abatere de la ordinea normală a succesiunilor.

Legislația noastră nu recunoaște ca valabil testamentul verbal (nuncupativ). Deci forma scrisă este o condiție de validitate iar nu o simplă condiție de dovadă, lipsa ei fiind sancționată cu nulitatea absolută. În principiu fără formă scrisă nu există testament. O a doua condiție de formă este ce a actului separat.

Pentru a asigura libertatea de voință a testatorului și caracterul personal, unilateral și revocabil al dispozițiilor testamentare, legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze ,,prin același act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane” (art. 875 C.civ.). Asemenea testamente, numite conjunctive, sunt interzise pentru că pluralitatea de părți ar conferi testamentului caracter contractual și deci irevocabil prin voința unilaterală.

Înseamnă că libertatea de voință a testatorului nu ar fi deplină nici la încheierea testamentului și nici la revocarea dispozițiilor pe care le cuprinde.

Sancțiunea nerespectării formelor testamentare. Nerespectarea condițiilor de formă cerute pentru valabilitatea înscrisului testamentar este sancționată cu nulitatea absolută care, potrivit dreptului comun, va putea fi invocată de orice persoană interesată.

Potrivit principiilor nulitatea absolută ar trebui să fie imprescriptibilă. Practica judiciară anterioară D 167/1958 admitea prescriptibilitatea acțiunii de nulitate prin termenul cel mai lung al condiției de prescriptibilitate în dreptul comun.

Prin D 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se prevede că nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepție, fie pe cale de acțiune. Acest text nefăcând nici o distincție rezultă că el se va aplica și dispozițiilor testamentare.

Testamentul care nu îndeplinește condițiile de formă potrivit legii este absolut nul.

Am putea crede că este vorba de un caz de inexistență a testamentului deoarece legea cere o anumită formă în care să fie îmbrăcat testamentul iar aceasta nu a fost îndeplinită, știind faptul că forma dă ființă lucrului (forma dat esse rei).

Însă această opinie nu se împacă cu dispozițiile art. 886 care vorbesc de nulitatea testamentului în formă și nici cu soluțiile tribunalelor, soluții care, departe de a se întemeia pe teoria inexistenței, constituie tot atâtea atenuări ale efectelor nulității.

Astfel, prin derogare de la principiul că ce este nul nu produce nici un efect (quod nullum est nullum producit effectum), se admite că :

Testamentul autentic sau mistic nul ca atare pentru vicii de formă, are valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime, datat și semnat de testator. Este un caz de aplicare a principiului conversiunii actelor juridice la formele testamentare.

Testamentul scris, nul, pentru vicii de formă sau cel făcut prin viu grai ori prin semne dă naștere unei obligații morale în sarcina moștenitorului.

Drept urmare :

această obligație morală poate servi drept cauză valabilă unei obligații civile. Astfel va fi valid actul juridic prin care moștenitorul se obligă față de gratificat să execute ultima voință a testatorului deși aceasta a fost exprimată prin semne, prin viu grai, ori prin testament nul pentru vicii de formă.

dacă moștenitorul execută voluntar un asemenea legat nul el nu face o donație ci o plată, căci prin prestația săvârșită el dorește să stingă o obligație morală.

moștenitorul care execută în cunoștință de cauză un asemenea legat nu poate pretinde înapoierea prestației pe care a făcut-o căci nu ne aflăm în ipoteza unei plăți a nedatoratului de vreme ce obligația morală constituie o cauză valabilă a prestației săvârșite.

În sfârșit, moștenitorul care, voluntar și în cunoștință de cauză, execută legatul făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă, nu se mai poate prevala pe nulitatea acelui legat.

Prin interpretarea extensivă a art. 1167 alin. 3 C. civ., scris pentru donații, practica judecătorească și cea notarială, abătându-se de la principiul că nulitatea absolută nu putea fi acoperită prin confirmare, a decis că, în privința legatelor nule în formă, nulitatea, deși absolută, se acoperă prin confirmarea dispoziției testamentare de către moștenitor.

În doctrina juridică unii autori consideră că testatorul însuși nu poate confirma pur și simplu un testament anterior nul pentru vicii de formă, printr-un act posterior, chiar dacă acesta are o formă valabilă.

Nulitatea unui testament, fiind absolută, nici moștenitorii nu ar trebui să poată confirma un testament nul, iar dispozițiile acestui testament nu ar fi necesar să constituie în sarcina lor nici măcar o obligație naturală.

Contrazicând această părere subiectivă ne însușim opinia potrivit căreia un testament nul pentru vicii de formă este totuși eficace putând fi confirmat de către moștenitori în mod expres sau tacit.

Nulitatea absolută a testamentului pentru nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de legislația în vigoare se aplică numai testamentelor făcute sub incidența acestor reglementări, de către cetățenii români și pe teritoriul țării, deci nu celor făcute sub incidența altor legi (Legea testamentelor nr. XVI din 1876, care permitea soților să facă testament comun) ori în străinătate sau de către străini. În aceste cazuri validitatea testamentului se va aprecia în mod diferit.

Astfel, în plan spațial, testamentul făcut, chiar și de către români, în străinătate este valabil dacă la încheierea lui s-a respectat legislația locului potrivit principiului “locus regit actum”.

Potrivit art. 68 al. 1 din legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit (în plan temporal se aplică în dreptul intern chiar, principiul “tempus regit actum”), modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare :

a) legea națională a testatorului (lex patriae)

b) legea domiciliului

c) legea locului actului unde a fost întocmit, modificat sau revocat

d) legea situației imobilului, obiect al testamentului

e) legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.

Dispozițiile imperative (în sensul ordinii publice de drept internațional privat), din legea națională vor fi însă aplicabile împotriva voinței testatorului (art. 66 din legea 105/1992), de exemplu, proprietatea terenului situat în România nu poate fi transmisă prin testament unui cetățean străin sau apatrid.

Diferite forme de testamente. Din punct de vedere al formei, testamentele se împart în două mari categorii: testamente ordinare și testamente privilegiate sau excepționale.

Testamentele ordinare sunt acelea care se întocmesc în condiții normale când, deci, este posibilă respectarea integrală a unor cerințe de formă, unele destul de complexe. Testamentele ordinare sunt, la rândul lor, de trei feluri, după forma care le este proprie: testamente olografe, testamente autentice și testamente mistice sau secrete.

Testamentele privilegiate sau excepționale sunt acelea care se încheie în anumite condiții excepționale și pentru care, datorită condițiilor excepționale în care se întocmesc, legea permite unele forme simplificate.

Secțiunea 2

Testamentul olograf

2.1.Noțiune și reglementare

Denumirea acestui testament provine din cuvintele grecești holos (întreg) și grafo (scris). Din cuprinsul art. 859 C.civ. rezultă că testamentul holograf este testamentul pentru a cărei valabilitate se cere ca el să fie în întregime scris, datat și semnat de mâna testatorului.

2.2.Avantaje și inconveniente

a)Avantaje

este foarte practic, fiind la îndemâna oricui știe să scrie;

se poate face oriunde și oricând;

asigură secretul dispozițiilor de ultimă voință;

poate fi revocat ușor, prin distrugerea voluntară;

b)Inconveniente

● poate fi ușor dosit sau distrus de alte persoane ( de regulă cei interesați );

● nu asigură protecția sau secretul voinței testatorului;

● poate fi ușor falsificat și contestat mai ușor;

● poate cuprinde formulări neclare, confuze sau chiar contradictorii;

Conform art. 95 din Legea nr. 36/1995 testamentul olograf poate fi depozitat la un birou notarial pentru a fi eliberat la data decesului testatorului, ceea ce înseamnă că unele inconveniente pot fi înlăturate.

2.3.Condiții de validitate

a) Scrierea. Legea cere ca testamentul să fie scris în întregime de testator. El poate fi scris pe orice suport (hârtie, scândură, etc.) cu orice (creion, daltă, etc.) și în orice limbă pe care testatorul o cunoaște. Testamentul olograf nu poate fi dactilografiat. Această concluzie decurge din dispozițiile legii care cere o scriere de mână susceptibilă de o verificare în caz de litigiu. Testamentul olograf scris de o altă persoană va fi nul.

b) Data. Testamentul olograf trebuie datat de mâna testatorului, adică să cuprindă indicarea timpului când a fost redactat. Acest lucru permite să se stabilească dacă testatorul a fost în stare de capacitate la momentul întocmirii testamentului sau, în cazul unor testamente succesive ale căror dispoziții sunt contradictorii, să se stabilească care dintre testamente este valabil (testamentul cu data mai recentă revocă pe cel cu data mai veche). Datarea testamentului se face prin indicarea anului, lunii și zilei când a fost redactat. Ea se poate face și prin indicarea unui eveniment cunoscut, de exemplu, prima vizită a omului pe lună. În caz de litigiu se poate dovedi, prin orice mijloc de probă și ora când a fost întocmit testamentul. Data fiind un element esențial al testamentului înseamnă că în lipsa ei acesta va fi nul.

c) Semnătura. Prin semnătură testatorul atestă faptul că dispozițiile testamentului reprezintă ultima sa voință. Actul nesemnat poate constitui un simplu proiect care nu exprimă voința destinată să producă efecte juridice. De obicei semnătura cuprinde numele și prenumele testatorului, dar condiția este îndeplinită și dacă testatorul semnează cu semnătura pe care o folosea de obicei și care permite identificarea lui.

Deși legea nu prevede unde semnat testamentul, semnătura se pune, de obicei, la sfârșitul testamentului. Lipsa semnăturii atrage nulitatea testamentului.

d) Formalitatea posterioară redactării testamentului. Art.892 C.civ. prevede o formalitate posterioară redactării testamentului olograf: înainte de a fi executat el trebuie înfățișat de către orice persoană l-ar găsi notariatului de la locul deschiderii succesiunii pentru a se constata prin proces-verbal deschiderea testamentului și starea în care a fost găsit. Codul civil nu prevede nicio sancțiune pentru nerespectarea acestei formalități, motiv pentru care se admite că testamentul olograf este valabil chiar dacă n-au fost respectate dispozițiile art. 892 C.civ.

2.4.Puterea doveditoare a testamentului olograf

Deși este un act juridic solemn, testamentul olograf este constatat printr-un înscris sub semnătură privată. Ca atare, cei cărora li se opune testamentul (moștenitori legali) pot să conteste că acest testament a fost scris, semnat sau datat de către testator. În acest caz, legatarii trebuie să dovedească ei validitatea testamentului.

Dacă se constată scrierea și semnătura, legatarii, potrivit art 178 C.civ. trebuie să dovedească prin verificarea de scripte că scrierea și semnătura aparțin testatorului.

Cât privește data, se admite că întrucât scrierea și semnătura au fost recunoscute de către cei cărora li se opun sau, prin verificarea de scripte, s-a stabilit că ele aparțin testatorului, data indicată în testament este opozabilă terților fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1182 C.civ. Această dată este opozabilă până la proba contrarie. Terții o pot combate, dar numai cu elemente intrinseci testamentului.

Secțiunea 3

Testamentul autentic

3.1.Noțiune și reglementare

Testamentul făcut pe teritoriul țării este autentic dacă, prin încheiere, a fost învestit, în condițiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către notarul public (art. 860 C.civ. și art. 65 din Legea nr. 36/1995). În prezent se aplică regulile de drept comun privind autentificarea actelor prevăzute de Legea notarilor publici și a activității notariale precum și de Regulamentul de punere în aplicare a respectivei legi deoarece regimul special de autentificare de către judecătorii, prevăzute de art. 861-863 C.civ., a fost abrogat, ca și actele normative ulterioare cu incidență în materie.

3.2.Avantaje și inconveniente

Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa și persoanele care nu știu să scrie sau să citească sau persoanele care din cauza infirmității, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte , contestarea de către persoanele interesate este mai anevoioasă. Actul de autentificare are autoritate publică, iar conținutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare, de natură a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se bucură de forța probantă a actelor autentice și ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă.

Testamentul autentic prezintă și avantajul că un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial astfel încât nu poate să fie sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar dacă a dispărut poate fi obținut un duplicat sau poate fi reconstituit în condițiile prevăzute de lege (art.10, lit.D și art.54-55 din Legea nr. 36/1995).

Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli și necesită pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităților de autentificare. Printre inconveniente se menționează și faptul că nu asigură secretul dispozițiilor de ultimă voință.

În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent, deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar din țară, iar notarul și personalul biroului notarial au obligația să păstreze secretul profesional în condițiile prevăzute de art.36 din Legea nr.36/1995.

3.3.Procedura autentificării

Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul țării este de competența notarilor publici.

Teritorial, competența notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou notarial din țară, indiferent de domiciliul testatorului. Excepțiile de la competența generală a notarilor publici, prevăzute de art.10 din Legea nr. 36/1995 nu vizează autentificarea testamentelor.

Testamentul care urmează să fie autentificat poate să fie redactat, după indicațiile și voința testatorului, de către notarul public, dar el poate fi întocmit și de către testator sau la cererea acestuia de către un terț.

Având în vedere caracterul esențialmente personal al testamentului, testatorul nu poate fi reprezentat la autentificare (printr-un mandatar cu procură specială, potrivit art. 58, alin. 2 din Legea nr. 36/1995); el trebuie să fie prezent în persoană la autentificare, fie la sediul biroului notarial, fie în afara sediului (la domiciliu, spital, etc.) dacă din motive temeinice (bătrânețe, infirmitate, boală, etc.) este împiedicat să se prezinte la sediul biroului (art.48 din Legea nr. 36/1995). Temeinicia motivelor este lăsată la aprecierea notarului public. În afara sediului, notarul este competent numai în limitele circumscripției sale teritoriale.

Testamentul se întocmește în limba română. La cererea justificată a testatorului, notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaște sau după ce a luat la cunoștință de conținutul lui printr-un interpret (art. 47 din Legea nr. 36/1995).

Autentificarea se constată printr-o încheiere care, sub sancțiunea nulității, trebuie să cuprindă, printre altele: data și locul autentificării, cu precizarea împrejurărilor pentru care s-a îndeplinit în afara biroului notarial, dacă este cazul; modul în care s-a constatat identitatea testatorului; constatarea că s-a luat consimțământul testatorului și că testamentul a fost semnat de acesta în fața notarului, respectiv mențiunea notarului că testatorul nu a putut semna, etc.

Dacă condițiile de autentificare nu sunt îndeplinite și testatorul stăruie în cerere, notarul dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de respingere motivată, pe care testatorul o poate ataca prin plângere la judecătorie care, dacă va fi admisă, notarul va autentifica actul, conform hotărârii judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă.

Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii, sancțiunea este nulitatea absolută. Însă actul nul ca testament autentic, poate valora testament olograf dacă condițiile prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite.

3.4.Forța probantă

Testamentul autentificat în condițiile legii face deplină dovadă, până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simțuri (ex propriis sensibus) în limita atribuțiilor conferite de lege și menționate în încheierea de autentificare, cum ar fi: data și locul autentificării, prezența și identificarea testatorului, consimțământul și semnătura lui, etc. În schimb, declarațiile testatorului, consemnate în încheierea de autentificare, precum și cele inserate în testament fac dovada nimai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentar nu a putut decât să ia act de aceste declarații, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund realității. Tot astfel pot fi combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuțiilor legale.

Notarul respinge cererea de autentificare dacă constată lipsa de discernământ a testatorului, iar dacă are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților lui mintale procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că el poate să-și exprime în mod valabil consimțământul în momentul autentificării (art.51, alin.2, lit.D și art.59 din Legea nr. 36/1995), dar autentificarea nu atestă – notarul nu are calitatea de a atesta – existența discernământului testatorului; lipsa capacității testatorului, vicierea consimțământului, etc., pot fi dovedite potrivit dreptului comun prin orice mijloc de dovadă.

Secțiunea 4

Testamentul secret (mistic)

4.1.Reglementare și definiție

Este reglementat de art.864-865 C. Civ., conform cărora testamentul mistic, sau secret, este un testament semnat de mâna testatorului și sigilat, prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităților de suprascriere.

4.2.Avantaje și inconveniente

Testamentul mistic sau secret are unele din caracterele testamentului olograf sau ale celui autentic. El asigură secretul dispozițiilor, poate fi păstrat spre a fi ferit de falsificare sau distrugere. Necesită însă unele formalități care implică cheltuieli, fără a oferi avantajele de probă pe care le are testamentul autentic.

Prezintă o foarte redusă importanță practică, ceea ce face ca înlăturarea lui în viitoarea legislație să nu prezinte nici un inconvenient.

4.3.Formalitățile cerute pentru testamentul mistic (art.804 C.civ.)

Testamentul mistic trebuie neapărat să fie semnat de mâna testatorului, să fie scris, sau de mâna testatorului, sau de altă persoană, fie dactilografiat.

Hârtia pe care s-au scris dispozițiile testamentare sau plicul în care a fost pus testamentul, se strânge și se sigilează.

Testatorul prezintă tribunalului testamentul stâns și sigilat. Tribunalul îl sigilează cu ocazia prezentării.

Testatorul va declara că dispozițiile din testament reprezintă ultima voință și că testamentul este scris și semnat de el, sau că este scris de altcineva și semnat de el.

Dacă testatorul nu se poate prezenta la tribunal din cauză de boală, prezentarea testamentului, sigilarea și declarația se vor face înaintea judecătorului desemnat de tribunal să se deplaseze la testator.

Judecătorul care s-a deplasat la testator va întocmi, pe hârtia pe care este scris testamentul, sau pe plicul în care testamentul este închis, un proces verbal denumit act de suprascriere, în care se menționează prezentarea testatorului, data prezentării, starea în care a fost prezentat testamentul și declarațiile testatorului. Actul de suprascriere se semnează de testator și de judecător.

Toate formalitățile menționate mai sus trebuie să se desfășoare fără întrerupere, pentru a se evita posibilitatea de înlocuire a testamentului.

Testamentul astfel întocmit se restituie testatorului sau poate fi păstrat la tribunal.

Nerespectarea formalităților menționate mai sus atrage nulitatea absolută a testamentului.

4.4.Capacitatea specială de a testa în formă mistică

Art. 865 C. civ. Prevede că acei care nu știu sau care nu pot citi sau scrie, nu pot face testament în formă mistică. Se admite însă că dacă o persoană știe să citească și să se iscălească, poate întocmi un asemena testament, de îndată ce testamentul poate fi scris și de altcineva și numai semnat de testator.

4.5.Puterea probatorie a testamentului mistic

În realitate testamentul mistic este format din două părți: testamentul – care este un înscris sub semnătură privată și actul de suprascriere – care este un act autentic.

În acest caz, testamentul propriu-zis are valoare probatorie de drept comun a unui înscris sub semnătură privată, iar actul de suprascriere are valoarea probatorie a unui înscris autentic.

Secțiunea 5

Testamente privilegiate

5.1.Noțiune și enumerare

În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobișnuite, excepționale și dorește să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalitățile autentificării potrivit dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995).

Formalitățile fiind simplificate (art. 868-884 C. civ.) și pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite testamente privilegiate, fiind – în esență – testamente autentice simplificate. Astfel sunt: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritim.

Persoana care se găsește în împrejurările excepționale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată, nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul într-o formă olografă, potrivit regulilor aplicabile acestei forme de testament.

5.2.Testamentul militarilor

Militarii și persoanele asimilate lor pot testa în mod valabil în fața comandantului militar al unității sau în fața unui alt ofițer superior asistat de doi martori (art. 868 C. civ.), dar numai dacă se află pe teritoriu străin sau în misiune ori prizonier la inamic ori pe teritoriul țării într-o localitate asediată sau într-un alt loc fără comunicație cu exteriorul din cauza războiului (art. 870 C. civ.). Dacă militarul rănit sau bolnav, poate testa în fața medicului militar șef, asistat de comandantul militar al spitalului (art. 869 C. civ.).

5.3.Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

Persoanele – bolnave sau sănătoase – care se află într-o localitate izolată din cauza ciumei sau a altei boli contagioase pot testa în mod valabil în fața unui membru al consiliului local, asistat de doi martori (art. 872 C. civ.). Se precizează, deși legea nu prevede, că acest testament privilegiat, ca și cel al militarilor, nu poate fi folosit dacă în localitate există birou notarial.

5.4.Testamentul maritim

Persoanele care se află la bordul unui vas sub pavilionul României – indiferent dacă fac parte din echipaj sau sunt pasageri – pot testa în cursul călătoriei în fața comandantului navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofițerul intendent de bord sau înlocuitorul său și de doi martori (art. 874 și 881 C. civ.) dacă testatorul ar fi chiar ofițerul competent a instrumenta, testamentul se face în fața înlocuitorului său (art.875 C. civ.).

Această formă testamentară poate fi folosită numai în timpul călătoriei pe mare, nu și dacă vasul se află ancorat la țărm sau se apropie de un port străin unde se află un agent diplomatic sau consular român (art. 880 C. civ.).

Testamentul maritim trebuie să fie redactat în două exemplare originale (art.876 C. civ.) și nu poate cuprinde nici o dispoziție (legat) în favoarea ofițerilor instrumentari, dacă nu sunt rude (în grad succesibil sau soț) cu testatorul (art. 883 C. civ.).

Dacă vasul ancorează într-un port străin în care există un agent consular român, un exemplar al testamentului se predă acestuia pentru a fi expediat în țară, iar dacă vasul ancorează într-un port românesc, ambele exemplare (respectiv cel rămas) se predau organului portuar spre a fi înaintat biroului notarial de la domiciliul testatorului (art. 877-878 C. civ.), iar dacă există mai multe birouri, biroului notarial care ține registrul de evidență a succesiunilor din circumscripția testatorului (art. 68 din Legea nr. 36/1995 și art. 43-44 din Regulament). Neobservarea acestor reguli de predare și expediere a testamentului nu se sancționează cu nulitatea.

5.5.Reguli comune testamentelor privilegiate

Forma scrisă și forma înscrisului sunt separat obligatorii, evident, și în cazul testamentelor privilegiate. În afara acestor reguli comune tuturor testamentelor și a regulilor de formă prevăzute de lege pentru fiecare testament privilegiat în parte, trebuie avute în vedere și unele reguli comune pentru aceste testamente privilegiate:

Sub sancțiunea nulității, testamentul privilegiat trebuie să fie semnat de testator – iar dacă nu poate semna se face mențiune despre aceasta și despre cauza ce l-a împiedicat să semneze – și de către agentul instrumentar și, în cazul martorilor, de cel puțin unul dintre ei, arătându-se cauza pentru care cel de al doilea nu a putut semna (art. 884 C. civ.). Deși legea nu prevede expres, se apreciază că și datarea este un element esențial, necesar pentru aprecierea împrejurărilor care justifică folosirea acestor forme.

Testamentele privilegiate sunt eficace numai dacă testatorul a decedat în împrejurările excepționale prevăzute de lege, iar după încetarea acestor împrejurări numai o perioadă de timp limitată, astfel: testamentul militarilor și testamentul făcut în timp de boală contagioasă timp de șase luni, iar testamentul maritim timp de trei luni. După expirarea acestor termene, dacă testatorul a supraviețuit și dorește să testeze, trebuie să o facă în forma testamentelor ordinare. Testamentul privilegiat, deși nu este revocat, își pierde valabilitatea (art. 871,873 și 882 C. civ.).

Secțiunea 6

Alte forme testamentare

6.1.Considerații preliminare

Pe lângă testamentele ordinare și cele privilegiate legea prevede reguli speciale de formă pentru:

Dispozițiile testamentare – numite clauze testamentare – având ca obiect sumele de bani depuse la C.E.C. În acest cadru se pune problema dacă sumele de bani depuse la alte unități bancare pot fi sau nu testate sub forma clauzei testamentare;

Testamentele cetățenilor români aflați în străinătate;

6.2.Testamentele având ca obiect sumele de bani depuse la C.E.C.

Reglementare

Art. 3 din Statutul C.E.C., aprobat prin HG nr. 1602/2002 în baza Legii nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni, republicată prevede: ,,Titularul instrumente-lor de economisire poate solicita în scris CEC-S.A. introducerea de dispoziții testamentare prin care să indice persoanele cărora să li se elibereze după deces sumele depuse de acesta. Depunerile pentru care nu s-a solicitat introducerea de dispoziție testamentară se eliberează de către CEC-S.A. moștenitorilor legali sau testamentari”.

Deci, în privința sumelor depuse la CEC se consacră o formă specială de testament, denumită dispoziție testamentară sau clauză testamentară. Această dispoziție poate fi dată numai de către titularul libretului, chiar dacă o altă persoană a făcut depunerea pe numele său. Deponentul pe numele altuia nefiind titularul sumei depuse, nu poate dispune de ea mortis causa sub nici o formă.

Clauza testamentară poate fi prevăzută în favoarea unei singure persoane (deși textul este formulat la plural) sau mai multor persoane. În acest din urmă caz, dacă testatorul nu a dispus altfel, ele vor avea drepturi egale. Dacă o persoană are mai multe depuneri pe instrumente de economisire separate și dorește să dispună pentru cauză de deces, trebuie să o facă separat pentru fiecare depunere.

Persoana indicată în cadrul unei depuneri nu are nici un drept – în temeiul acestei desemnări – asupra altor depuneri. În toate cazurile, depoziția făcută sub această formă specială testamentară poate avea ca obiect numai ,,sumele depuse” (art. 31 din statut), indiferent că este vorba de sume de bani în lei sau în valută; art. 31 nu distinge.

b)Natura juridică. Reguli de fond și formă.

Cât privește natura juridică a acestei clauze, părerile sunt unanime în sensul că ea reprezintă o liberalitate pentru cauză de moarte, adică un legat cu titlu particular făcut prin testament (iar nu stipulație pentru altul). Astfel fiind, sunt aplicabile normele de drept comun privind condițiile de fond (capacitate, viciile voinței, reducțiunea, etc.) prevăzute pentru liberalitățile testamentare.

Fiind oliberalitate pentru cauză de moarte produce efecte numai la decesul titularului de libret (spre deosebire de clauza de împuternicire – care la data decesului titularului încetează să-și producă efectele), legatarul dobândind sumele de bani depuse numai din momentul morții titularului de libret și în cuantumul existent la acea dată (iar nu la data stipulării clauzei), titularul libretului având dreptul, în timpul vieții, să micșoreze (ceea ce echivalează cu o revocare voluntară tacită) sau să adauge alte sume, ori să revoce legatul prin anularea clauzei testamentare sau printr-un alt testament (ordinar sau privilegiat), și fără a fi necesară respectarea unei simetrii a formelor testamentare. Față de CEC revocarea va produce efecte numai din momentul înștiințării.

Dacă în privința clauzei testamentare se aplică, de regulă, condițiile de fond din dreptul comun, în privința formei acestei dispoziții testamentare se prevede o importantă derogare: ea nu trebuie să fie scrisă în întregime și datată de mâna testatorului, ci numai semnată, fapt pentru care a fost calificată un testament olograf simplificat.

În legătură cu drepturile dobândite prin clauză testamentară, se mai pune problema prescripției extinctive. Se consideră că, deoarece beneficiarul clauzei dobândește dreptul asupra sumei la data morții testatorului, iar depunerile, dobânzile și câștigurile sunt imprescriptibile (art. 3 din Legea nr. 66/1996 și art. 23 din Decretul nr. 167/1958) el poate cere – ca și ceilalți succesori în lipsa clauzei testamentare – pre4darea sumei oricând de la CEC, cu condiția să fi acceptat moștenirea potrivit art. 700 C. civ.

c)Problema dispoziției testamentare (clauzei) având ca obiect depunerile de sume de bani la alte unități bancare

Potrivit art. 800 C. civ., nimeni nun va putea dispune de avutul său personal pentru cauză de moarte, decât cu formele legale, testamentul fiind un act juridic solemn. Forma specială de testament, prevăzută de art. 31 din Statutul CEC, purtând numai semnătura testatorului, nu poate fi aplicată ,,prin asemănare”, în cazul altor unități bancare, cât timp nu este prevăzută prin Legea bancară nr. 58/1998. În consecință, clauza testamentară practicată de alte unități bancare ar putea fi recunoscută valabilă – ca testament olograf – numai dacă este scrisă în întregime, datată și semnată de mâna testatorului (art. 859 C. civ.), nu și dacă îmbracă forma simplificată a clauzei prevăzută de legea specială numai pentru cazul depunerilor la CEC.

6.3.Testamentul făcut de un cetățean român în străinătate – regim juridic

Potrivit art. 885 C. civ., ,,românul care s-ar afla în țară străină va putea face testamentul său, sau în formă holografă, sau în forma autentică întrebuințată de locul unde se face testamentul”. Textul se interpretează în sensul că testamentul se poate redacta în formă olografă prevăzută de legea română, chiar dacă legea țării nu prevede posibilitatea întocmirii testamentului în această formă. Deasemenea este valabil testamentul autentificat, pe baza legii române, de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, la cererea persoanelor fizice având cetățenia română.

Potrivit Legii nr. 105/1992 testamentele cu element de extraneitate – cum sunt și cele făcute de români într-o țară străină – sunt valabile dacă respectă condițiile de formă prevăzute, printre altele, de legea națională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii) ori de legea locului întocmirii actului (lex loci testamenti) în vigoare la data întocmirii lui, fie la data deschiderii moștenirii (art. 68, alin3).

CAPITOLUL IV

LEGATUL. NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE

Secțiunea 1

Noțiunea de legat. Reglementare juridică. Comparație cu donația, liberalitate între vii

1.1.Noțiunea de legat

Legatul constituie principalul act juridic pe care îl cuprinde testamentul.

Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întreg patrimoniul, o fracțiune din patrimoniu sau anumite bunuri determinate.

Din această definiție rezultă că desemnarea persoanei gratificate trebuie făcută prin testament și personal de către testator.

1.2.Reglementare juridică

Legatul ca act juridic produce efecte numai dacă este cuprins într-o formă testamentară. Ca atare, persoana gratificată, pentru a dobândi ceea ce i-a lăsat testatorul, trebuie să fie desemnată chiar în testament.

Dacă prin testament nu se desemnează persoana legatarului, ci se precizează numai că persoana legatarului a fost comunicată verbal moștenitorului legal (legatul secret), legatul este nul.

Tot nul va fi și legatul făcut unei persoane nedeterminate sau insuficient determinate. Se admite însă, că determinarea persoanei legatarului se raportează nu la data întocmirii testamentului ci la data executării legatului. Spre exemplu, va fi valabil legatul făcut viitorului soț al fiicei testatorului.

Legatul este reglementat de art.887-909 C. civ.

1.3.Comparație între legat și donație (liberalitate între vii)

Asemănări:

– sunt acte solemne, unilaterale și cu titlu gratuit;

– reprezintă o liberalitate deoarece au ca efect micșorarea patrimoniului testatorului/donatorului;

– bunul care formează obiectul legatului/donației trebuie să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit și să existe sau să poată exista în viitor (excepție fac succesiunile nedeschise);

– atât legatarul cât și donatarul au posibilitatea de a accepta sau refuza legatul/donația;

– interzișii nu pot dispune nici prin testament, nici prin donație;

– incapacitățile de a primi prin testament/donație a tutorelui, persoanelor fizice neconcepute și organizațiile care n-au dobândit personalitate juridică, cetățenii străini și apatrizii (referitor la terenuri), medicii și farmaciștii;

– cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în general, aceleași cu cele prevăzute pentru revocarea donațiilor (art.930 C. civ.);

– revocarea legatului pentru ingratitudine se poate cere în termen de un an prevăzut de art. 833 C. civ. pentru revocarea donațiilor;

Deosebiri:

– legatul este un act pentru cauză de moarte producându-și efectele la moartea testatorului în timp ce donația este un act între vii care își produce efectele imediat ce donatarul acceptă donația;

– actul de donație este valabil doar dacă este încheiat în formă autentică (lipsa formei autentice duce la nulitate absolută);

– legatul are la bază voința unilaterală a testatorului în timp ce donația este un act bazat pe convenția între părți;

– minorii care au împlinit vârsta de 16 ani au o capacitate de a dispune prin testament redusă la1/2 din ceea ce ar putea dispune însă în cazul donației aceștia, indiferent de vârstă, nu pot dispune;

– testamentul este un act esențialmente irevocabil pe tot parcursul vieții testatorului în timp ce donația este un act irevocabil (art. 801 C. civ.);

– legatul, spre deosebire de donație, se revocă numai în cazul în care legatarul se face vinovat de atentat la viața testatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave (art. 930 și 831, pct. 1 și 2 C. civ.); refuzul de alimente (art. 831, pct. 3 C. civ.) nu este o cauză de revocare a legatului, deoarece, cât timp este în viață testatorul, dreptul legatarului nu s-a născut și, deci, legatarul nu are nici o obligație;

– injuria gravă la adresa memoriei defunctului nu este un caz de revocare prevăzut de lege pentru donații așa cum este prevăzut în cazul legatelor;

Secțiunea 2

Clasificarea legatelor după obiectul lor

2.1.Legatul universal

Definiția dată legatului de art. 888 C civ. – ,,legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă după moarte, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale,, – este inexactă. Ceea ce caracterizează legatul universal nu este cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci vocația la întreaga universalitate pe care o conferă legatarului. Așa se explică prevederile art. 888 C. civ, care permit testatorului să lase mai mulți legatari universali.

Tocmai că presupune o vocație întreagă la moștenire, legatul universal există și în cazul în care, datorită drepturilor conferite altora de către testator, emolumentul ar fi redus considerabil.

De asemenea, legatul este tot universal chiar dacă din cauza unor legate cu titlu particular și sarcini, emolumentul ar fi neînsemnat; în cazul în care legatarii cu titlu particular ar renunța sau beneficiarii sarcinilor nu ar pretinde drepturile lor, legatarul universal în virtutea vocației sale universale, va culege întreaga moștenire.

Codul civil nu pretinde anumite formule pentru redactarea testamentului care cuprinde un legat universal; se pot folosi orice cuvinte din care, trebuie să rezulte că s-a conferit vocația asupra întregii moșteniri. Astfel, sunt considerate legate universale: legatul asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, legatul nudei proprietăți asupra întregii moșteniri, legatul cotității disponibile, etc.

2.2.Legatul cu titlu universal

Legatul cu titlu universal este legatul care conferă vocație la o fracțiune din moștenirea testatorului.

Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal, ca și legatul universal, este nu emolumentul, ci întinderea vocației succesorale. Legatul universal conferă vocație la întreaga moștenire pe când legatul cu titlu universal numai la o fracțiune din moștenire (1/2, 1/4 din moștenire).

În cazul legatului cu titlu universal fracțiunea din moștenire la care are chemare legatarul este de la început precizată. Deci, dacă există mai mulți legatari cu titlu universal, de renunțarea unuia nu profită ceilalți, ci legatarul universal sau moștenitorii legali.

Legatele cu titlu universal sunt limitativ prevăzute de art. 894 C. civ.:

a) Legatul unei fracțiuni din moștenire;

b) Legatul tuturor bunurilor imobile;

c) Legatul tuturor bunurilor mobile;

d) Legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile;

e) Legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile;

La această enumerare trebuie adăugat și legatul pe care minorul de 16 ani l-ar face cu privire la întreaga sa avere.

2.3.Legatul cu titlu particular

Legatul cu titlu particular constă în faptul că el conferă un drept asupra unor bunuri singulare și nu asupra unei universalități sau a unei fracțiuni dintr-o universalitate. Ca atare, spre deosebire de legatarul universal sau cel cu titlu universal, legatarul cu titlu particular, în principiu, nu răspunde de pasivul succesiunii (art. 909 C. civ.).

Legatul cu titlu particular poate avea ca obiect un lucru corporal care poate fi individual determinat (de exemplu, o casă, un teren) sau determinat generic (de exemplu, 100 kg grâu).

Și un lucru incorporal poate face acestui legat: de exemplu, testatorul lasă în favoarea legatarului o creanță pe care o avea împotriva unui terț. Legatul cu titlu particular poate avea ca obiect un singur lucru sau mai multe lucruri; de exemplu, legatul tuturor bunurilor dintr-o anumită localitate.

Un legat care reclamă unele explicații speciale este legatul lucrului altuia. Acest legat constă în aceea că testatorul dispune printr-un legat de un lucru care nu-i aparține nici în momentul întocmirii testamentului și nici în momentul deschiderii succesiunii. În această situație se naște întrebarea dacă va fi valabil un astfel de legat. Pentru a răspunde acestei întrebări se impun două precizări:

În primul rând, problema se pune numai în legătură cu bunurile individuale determinate, deoarece numai aceste bunuri aparțin unei anumite persoane. Legatul care are ca obiect un lucru determinat generic nu ridică nici o problemă, căci un anumit gen de bunuri nu poate aparține unei anumite persoane. Drept urmare, chiar dacă în patrimoniul testatorului nu se găsesc bunuri din genul respectiv, legatul este valabil.

În al doilea rând, pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia se cere ca testatorul să nu aibă nici un drept asupra bunului obiect al legatului.

Pentru a răspunde întrebării trebuie să distingem două situații:

a) Când testatorul cunoștea că bunul nu este al său, legatul este valabil (art. 906 C.civ.). Se prezumă că testatorul a voit să-l oblige pe cel ținut la executarea legatului să procure bunul și să-l predea legatarului. În acest caz, legatul dă naștere unei obligații de a face în sarcina celui ținut la executarea legatului. Acesta va putea, fie să procure bunul spre a-l remite legatarului, fie să dea legatarului valoarea lucrului din momentul morții testatorului;

b) Când testatorul nu cunoștea că bunul de care a dispus nu este al său, ci al altuia, legatul va fi nul (art. 907 C. civ.). În acest caz, testatorul, a fost în eroare; se prezumă că dacă ar fi știut că bunul nu-i aparține nu ar fi dispus de el.

În cazul în care din testament nu rezultă cu claritate dacă testatorul a știut sau nu că lucrul aparține altuia, legatarul care invocă testamentul în favoarea sa, trebuie să facă dovada, prin orice mijloace de probă, că testatorul a știut că bunul obiect al legatului aparține altei persoane.

Secțiunea 3

Clasificarea legatelor după modalitățile care afectează voința testatorului

3.1.Legatul pur și simplu

Legatul pur și simplu este acel legat care își produce efectele la data morții testatorului; de la această dată legatarul dobândește și exercită drepturile sale.

3.2.Legatul cu termen

Este acel legat a cărei executare sau stingere depinde de îndeplinirea unui termen (eveniment viitor și sigur).

Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului. Legatarul poate cere predarea la data îndeplinirii termenului.

Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul care a luat naștere și s-a executat din momentul deschiderii succesiunii.

În materia legatelor, termenul incert suspensiv este asimilat condiției suspensive.

3.3.Legatul sub condiție

Este acel legat a cărei naștere sau stingere depinde de un eveniment viitor și nesigur că se va îndeplini.

Condiția suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, nașterea dreptului la legat; odată îndeplinită condiția, dreptul legatarului este dobândit retroactiv de la data deschiderii succesiunii.

Condiția rezolutorie, la împlinirea ei, desființează retroactiv, dreptul născut și executat în momentul deschiderii succesiunii.

3.4.Legatul cu sarcină

Sarcina este o obligație de a da, a face sau a nu face, impusă de testator legatarului care primește legatul.

Sarcina poate fi prevăzută:

a) în interesul unei terțe persoane; în acest caz terțul dobândește o liberalitate indirectă care este grefată pe o liberalitate directă – legatul. Ex: testatorul lasă printr-un legat averea sa legatarului cu sarcina acestuia de a presta întreținerea nepotului său incapabil de muncă;

b) în interesul testatorului; Ex: testatorul lasă o casă cu sarcina legatarului de a-i plăti anumite datorii; Testatorul nu-I poate impune legatarului anumite obligații care să-I fie prestate testatorului în timpul vieții acestuia.

c) în interesul celui gratificat; testatorul poate lăsa unei persoane un legat și, totodată, o sarcină în favoarea sa. Nu vom avea două liberalități ci o singură liberalitate dar cu afecțiune specială. Ex: testatorul stipulează în interesul celui gratificat (legatarul) o sumă de bani pentru continuarea anumitor cercetări științifice.

CAPITOLUL V

INEFICACITATEA LEGATELOR. DREPTUL DE ACRESCĂMÂNT

Secțiunea 1

Ineficacitatea legatelor

Odată întocmite în forma testamentară prevăzută de lege, legatele își produc efectele la deschiderea succesiunii testatorului. În anumite cazuri, însă, legatele sunt lipsite de eficacitate juridică, fiind desființate cu efect retroactiv.

Astfel, legatele pot fi nule sau anulabile dacă ele sunt contrare normelor imperative ale legii sau regulilor de conviețuire socială.

Caracteristic tuturor cauzelor de nulitate sau anulare este faptul că ele sunt întotdeauna anterioare sau concomitente cu întocmirea testamentului. Ca atare, chiar de la origine, dispozițiile testamentare sunt nevalabile.

Tot astfel, legatele pot să nu își producă efectele din cauze posterioare întocmirii lor, datorită revocării sau caducității. Prin urmare, în caz de revocare sau caducitate, legatele au luat naștere în mod valabil dar datorită unor cauze posterioare ele vor fi desființate.

Revocarea și caducitatea se deosebesc între ele prin aceea că revocare ase datorează voinței unilaterale a testatorului (revocare voluntară) sau a unei fapte culpabile săvârșite de legatar (revocare judecătorească), pe când caducitatea se datorează unei imposibilități de executare, străină de orice manifestare de voință a testatorului sau culpă a legatarului.

1.1.Nulitatea legatelor

Codul civil nu se ocupă în mod special de nulitatea dispozițiilor testamentare; cauzele de nulitate sau de anulare a legatelor sunt cele care lovesc orice act juridic, de exemplu, nerespectarea formei prevăzute de lege, incapacitatea testatorului, viciile de consimțământ, etc.

1.2.Revocarea legatelor

Revocarea legatelor poate fi opera testatorului sau a instanței judecătorești; în primul caz avem o revocare voluntară, în al doilea o revocare judecătorească.

Testatorul, până în ultima clipă a vieții poate oricând și fără nici o îngrădire să revoce dispozițiile sale de ultimă voință. Acest drept decurge din caracterul esențialmente revocabil al legatului.

După modul de manifestare a voinței testatorului, revocarea poate să fie expresă sau tacită.

Revocarea voluntară expresă este acea revocare care rezultă direct dintr-o declarație a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit în formă testamentară sau autentică (art. 920 C. civ.). Prin urmare, revocarea expresă se poate utiliza printr-un testament posterior sau printr-un înscris autentic obișnuit.

Trebuie subliniat că legea nu cere ca testamentul care conține revocare să aibă aceeași formă cu testamentul pe care îl revocă.

Revocarea este valabilă chiar dacă celelalte dispoziții ale testamentului revocator sunt nule pentru anumite motive (art. 922 C. civ.).

În sfârșit, revocarea expresă nu trebuie făcută în termeni sacramentali. În practică se consideră valabilă revocarea unui testament prin scrierea pe testament a cuvântului anulat, însoțit de dată și semnătura testatorului.

Revocarea voluntară tacită este acea revocare care, fără a fi expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite fapte sau acte juridice ale testatorului. Codul civil prevede două cazuri de revocare tacită.

Primul caz este incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispozițiile testamentului posterior și cel anterior (art. 921 C. civ.). Deși, atât incompatibilitatea cât și contrarietatea exprimă intenția testatorului de a revoca, totuși între ele există deosebiri.

Incompatibilitatea presupune imposibilitatea materială sau juridică de a se executa împreună două legate. Ex: în primul testament, testatorul dispune iertarea de datorie în favoarea debitorului său iar prin al doilea testament lasă altei persoane cu titlu de legat creanța ce o avea împotriva debitorului (imposibilitate materială). Sau, în primul testament se lasă unei persoane un imobil în plină proprietate, iar prin al doilea testament se lasă altei persoane nuda proprietate asupra imobilului respectiv; primul legat va fi revocat și va avea ca obiect uzufructul asupra imobilului respectiv (imposibilitate juridică).

Contrarietatea între două legate există atunci când executarea lor împreună este imposibilă exclusiv din intenția testatorului (imposibilitate intenționată). Ex: testatorul lasă același bun la două persoane diferite prin două testamente succesive. Întrucât sunt contrare, ultimul testament revocă testamentul anterior, dacă se poate deduce că aceasta a fost intenția testatorului.

Contrarietatea poate să existe – trebuie subliniat – numai între două legate cuprinse în două testamente diferite; dacă legatele sunt cuprinse în același testament, ele se execută împreună, obiectul legatului împărțindu-se între cei doi legatari.

În sfârșit, menționez că, potrivit art. 921 C. civ., atât în cazul incompatibilității cât și al contrarietății, revocarea se produce numai în legătură cu dispozițiile care sunt incompatibile sau contrare, celelalte rămânând valabile, dacă testatorul nu a dispus altfel.

Al doilea caz de revocare voluntară tacită, prevăzut de Codul civil este înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului. ,,Orice înstrăinare a obiectului legatului – dispune art. 923 C. civ. – făcută cu orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintegrat în starea testatorului”. Prin urmare, din înstrăinarea voluntară a bunului care a făcut obiectul unui legat se deduce intenția testatorului de a revoca legatul.

Pentru ca înstrăinarea să provoace revocarea, ea trebuie să fie voluntară, adică consimțită de testator, dacă înstrăinarea s-a făcut fără un atare consimțământ ea poate atrage caducitate alegatului și nu revocarea sa.

Înstrăinarea, indiferent de titlul sub care se face, trebuie să fie reală, adică să fie înfăptuită și nu o simplă intenție abstractă de a înstrăina.

Așa cum a rezultat din textul citat, revocarea legatului are loc chiar dacă înstrăinarea este nulă sau bunul legat, după înstrăinare, a reintrat în patrimoniul testatorului; esențială este manifestarea de voință a testatorului de a revoca legatul care decurge din intenția de a înstrăina.

Trebuie subliniat că înstrăinarea nu atrage revocarea decât în cazul legatelor cu titlu particular, ce au ca obiect bunuri individual determinate; ea nu privește legatele universal sau cu titlu universal.

Distrugerea voluntară de către testator, sau din ordinul său, a obiectului unui legat cu titlu particular constituie o revocare tacită a legatului; distrugerea involuntară de către testator sau distrugerea de către alții, fără știrea testatorului a bunului are drept consecință nu revocare ci caducitatea legatului.

De asemenea, distrugerea testamentului de către testator prezumă intenția de revocare a legatului. Pentru a avea acest efect, distrugerea trebuie să fie voluntară și reală; în cazul în care distrugerea este independentă de voința testatorului, legatul nu este revocat și, în consecință, legatarul va putea dovedi existența și cuprinsul testamentului.

Retractarea revocării este admisă; revocarea fiind, ca și legatul, un act de ultimă voință este și el un act revocabil. Retractarea revocării se poate face în aceleași condiții ca și revocarea. Ea are ca efect, în afara altei stipulații, reînvierea dispozițiilor testamentare revocate; în cazul distrugerii testamentului intenția de a retracta revocarea trebuie să ducă la întocmirea altui testament.

Revocarea judecătorească. Legatele pot fi revocate și prin hotărâre judecătorească. În acest caz revocarea constituie o sancțiune pentru legatarul culpabil față de testatorul defunct sau față de memoria acestuia. Ea intervine după moartea testatorului, la cererea celor interesați și numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Potrivit codului civil, cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în general, aceleași cu cele prevăzute pentru revocarea donațiilor (art.930 C. civ.):

a) neexecutarea sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un legat cu sarcini (art. 830 și 930 C. civ.). Revocarea se poate cere în cadrul termenului general de prescripție (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).

b) ingratitudinea legatarului. Legatul, spre deosebire de donație, se revocă numai în cazul în care legatarul se face vinovat de atentat la viața testatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave (art. 930 și 831, pct. 1 și 2 C. civ.); refuzul de alimente (art. 831, pct. 3 C. civ.) nu este o cauză de revocare a legatului, deoarece, cât timp este în viață testatorul, dreptul legatarului nu s-a născut și, deci, legatarul nu are nici o obligație.

Revocarea pentru ingratitudine se pote cere în termen de un an , termen prevăzut de art. 833 C. civ. pentru revocarea donațiilor.

c) injuria gravă la adresa memoriei defunctului (art. 931 C. civ.). Acest caz de revocare sete specific legatelor el nefiind prevăzut de lege pentru donații.

,,Revocarea se poate cere în termen de un an de la data săvârșirii faptei (art. 931 C. civ.); se admite însă că practic termenul începe să curgă de la data la care cel interesat a cunoscut săvârșirea faptei.

1.3.Caducitatea legatelor

Caducitatea este o cauză de desființare a legatului, datorită unor împrejurări posterioare întocmirii testamentului, străine de voința testatorului, independente de vreo culpă din partea legatarului și care fac imposibilă executarea legatului.

Legatele sunt caduce în următoarele cazuri:

a) predecesul legatarului față de testator (art. 924 C. civ.). Explicația acestei cauze o aflăm în caracterul intuitu personae al legatului. Legatul va fi totuși valabil dacă testatorul a dispus ca. în caz de predeces al legatarului, legatul să fie cules de moștenitorii acestuia, sau dacă, în calitate de legatar, a fost indicată o altă persoană avându-se în vedere nu identitatea sa, ci atribuțiile, funcția acesteia ( de exemplu, conducătorul unei anumite instituții);

b) decesul legatarului intervenit chiar după decesul testatorului, însă înainte de îndeplinirea condiției suspensive, de care era afectat legatul (art. 925 C. civ.). Ne aflăm în fața unei prevederi derogatorii de la dreptul comun și care, deci, urmează a fi interpretată restrictiv;

c) neîndeplinirea condiției suspensive care afectează legatul; în cazul condiției rezolutorii legatul se comportă inițial ca și când ar fi pur și simplu, însă se va desființa retroactiv în caz de neîndeplinire a condiției;

d) incapacitatea legatarului de a primi legatul, intervenită după moartea testatorului (art. 928 C. civ.). Această cauză se aplică numai persoanelor juridice desemnate ca legatare, dacă după decesul testatorului, li se schimbă specialitatea, astfel încât nu mai pot primi legatul;

e) refuzul legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.);

f) pieirea în întregime a bunului care face obiectul legatului, intervenită după întocmirea testamentului, dar înainte de moartea testatorului, dacă acest obiect este un bun cert (art. 027 C. civ.). Este indiferent dacă pieirea a fost fortuită sau s-a datorat culpei cuiva. Dacă bunul pierise încă înainte de întocmirea testamentului, legatul va fi nul.

Dacă a pierit după decesul testatorului, legatul nu va fi caduc, deoarece, chiar în momentul decesului, legatarul a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului. În acest caz se va pune o problemă de suportare a riscului pieiri fortuite a bunului, sau o problemă de răspundere delictuală, dacă pieirea s-a datorat faptei ilicite și culpabile a unei anumite persoane;

g) dispariția cauzei impulsive (determinante) a legatului. Astfel, de exemplu, dacă testatorul lipsit de discernământ, a făcut un legat universal în folosul unei anumite persoane, numai cu scopul de a înlătura de la succesiune o anumită rudă, legatul va fi caduc, pentru dispariția cauzei impulsive, dacă testatorului I se naște un copil postum, fără a fi cunoscut sarcina soției, căci în temeiul legii copilul înlătură de la moștenire pe celelalte rude ale testatorului, așa încât clauza determinantă a legatului a dispărut;

h) depășirea prin legate a cotității disponibile atrage caducitatea legatelor pentru tot ceea ce trece de marginile acestei cotități;

Secțiunea 2

Dreptul de acrescământ (dreptul de adăugire)

Întrebarea care se naște în cazul dreptului de acrescământ este cui profită obiectul legatului ineficace datorită unei cauze de nulitate, revocare sau caducitate? În principiu nulitatea, revocarea sau caduciatea profită tuturor acelora în sarcina cărora cădea executarea legatului sau acelora a căror parte din moștenire era micșorată de prezența legatului.

În eficacitatea va profita, așadar, moștenitorilor legali, legatarilor universali, legatarilor cu titlu universal și chiar legatarilor cu titlu particular, în acest ultim caz, dacă legatarul cu titlu particular fusese însărcinat cu executarea unui alt legat particular ce a devenit ineficace.

CAPITOLUL VI

DREPTUL DE MOȘTENIRE AL LEGATARULUI ÎN CONCURS CU UN MOȘTENITOR REZERVATAR

Secțiunea 1

Considerații generale

Orice persoană fizică poate dispune așa cum dorește de bunurile sale pentru timpul când nu va mai fi în viață.

Din anumite considerente legea însă, nu a recunoscut posibilitatea persoanei fizice de a dispune prin acte juridice de bunurile ce vor alcătui moștenirea, decât în anumite limite.

Dintre aceste limitări prevăzute de lege, vom trata în acest capitol, doar acea limitare care privește rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari.

Această limitare prevede că cel care lasă moștenirea nu poate face liberalități prin care să încalce acea parte a moștenirii, numită rezervă succesorală, pe care legea o recunoaște unora dintre moștenitorii legali (cunoscuți ca moștenitori rezervatari). Astfel, dispunătorul, în prezența moștenitorilor rezervatari, nu poate dispune prin liberalități decât de o parte din moștenire, numită cotitate disponibilă.

Potrivit art. 475 și 480 C. civ., în principiu, proprietarul poate dispune de bunurile sale în mod liber și absolut atât prin acte inter vivos, cât și prin acte pentru mortis causa. Această libertate a proprietarului nu poate fi însă, nelimitată.

Prin excepție, dreptul proprietarului de a dispune liber de bunurile sale prin liberalități este îngrădit de lege, în privința rezervei succesorale și a cotității disponibile (art. 841-845 C. civ. și art. 1 și 2 din Legea nr. 319/1994).

Astfel, în interesul protejării unor apropiați ai defunctului (din categoria moștenitorilor rezervatari), împotriva liberalităților excesive ale celui ce lasă moștenirea, legiuitorul a stabilit imperativ că o parte din moștenire (rezerva succesorală) li se cuvine împotriva voinței testatorului.

Când există numai moștenitori legali nerezervatari, testatorul poate dispune de bunurile moștenirii, după cum dorește, fără limite, atât prin acte cu titlu oneros, cât și gratuit.

În cazul în care există moștenitori rezervatari, iar defunctul a dispus de bunurile sale prin donații și/sau testament, masa succesorală se împarte în două părți: rezerva succesorală și cotitatea disponibilă.

Rezerva succesorală este acea parte a moștenirii ce revine în puterea legii, moștenitorilor rezervatari (de care cel care lasă moștenirea nu poate dispune prin liberalități). Astfel, moștenitorii rezervatari vor primi rezerva succesorală, chiar împotriva voinței liberale a defunctului.

Cotitatea disponibilă este partea din moștenire asupra căreia testatorul poate dispune liber, prin liberalități precum și prin acte cu titlu oneros. Cotitatea disponibilă se obține prin scăderea din succesorală a rezervei.

Din definiția dată rezervei succesorale rezultă două caractere juridice: rezerva este o parte a moștenirii; rezerva este lovită de indisponibilitate.

A. Rezerva este o parte a moștenirii, și anume aceea pe care legea o deferă, în mod imperativ, moștenitorilor rezervatari, împotriva voinței liberale a defunctului.

Dreptul la rezervă este un drept propriu, nenăscut la data deschiderii moștenirii, și nu un drept dobândit de la defunct pe cale succesorală. Astfel, toate actele defunctului ar fi opozabile moștenitorului rezervatar, inclusiv cele prin care se aduce atingere rezervei și deci ocrotirea legală a rezervatarilor nu ar mai putea fi eficientă.

Rezerva nu este o parte din moștenirea pe care defunctul o lasă efectiv, ci o porțiune din moștenirea pe care acest ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donații.

Din caracteristica de parte a moștenirii rezultă următoarele consecințe juridice:

a) Rezerva poate fi pretinsă numai de moștenitorii care au vocație și care vin efectiv la moștenire. Astfel, vin efectiv la moștenire numai persoanele care fac parte din clasa de moștenitori sau grupul de rudenie cu vocație succesorală utilă (concretă), au capacitate succesorală, nu sunt nedemne și nici nu au renunțat la moștenire.

b) Moștenitorii rezervatari nu pot renunța la rezervă și nici nu o pot accepta mai înainte de data deschiderii succesiunii, întrucât aceste acte ar constitui acte sau pacte asupra unei succesiuni viitoare și, în consecință ar fi lovite de nulitate absolută.

c) Rezerva succesorală este colectivă, globală; ea alcătuiește o masă de bunuri, deferită de lege unui grup de moștenitori.

d) Moștenitorii rezervatari au dreptul la rezerva legală în natură, adică sunt îndrituiți să culeagă bunurile din moștenire, iar nu numai valoarea acestora. Moștenitorii rezervatari sunt proprietarii acestor bunuri și nu doar simplii creditori ai acestor valori. Dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga avere unei fundații, încălcând astfel rezerva descendenților, fundația (ca legatar universal) nu va putea să păstreze bunurile în natură oferind moștenitorilor rezervatari valoarea rezervei.

B. Rezerva succesorală este indisponibilă. Partea din moștenire care constituie rezerva succesorală este lovită de indisponibilitate. Această indisponibilitate este relativă și parțială.

Indisponibilitatea este relativă deoarece dreptul de a dispune al celui care lasă moștenirea este limitat numai în prezența moștenitorilor rezervatari. Dacă nu sunt moștenitori rezervatari, defunctul poate dispune de bunurile sale, fără limite, fie prin acte cu titlu gratuit, fie prin acte cu titlu oneros.

Indisponibilitatea este parțială sub două aspecte:

a) Ea lovește numai o parte a moștenirii – rezerva succesorală – nu și cotitatea disponibilă.

b) Privește numai liberalitățile, nu și actele dezinteresate și nici actele cu titlu oneros. Aceste (din urmă) acte sunt opozabile moștenitorilor rezervatari, deoarece ei primesc masa succesorală în starea în care se află la data deschiderii succesiunii, ca orice moștenitor.

Secțiunea 2

Operații necesare determinării masei succesorale

Conform art. 849 C. civ., pentru determinarea masei succesorale, se vor executa succesiv următoarele trei operații:

a) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii (stabilirea activului brut al moștenirii);

b) scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente, pentru a obține activul net al moștenirii;

c) reunirea fictivă (pentru calcul), la acest activ net, a valorii donațiilor consimțite de către cel care lasă moștenirea.

2.1.Stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii

În această primă etapă se iau în calcul toate bunurile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii: bunuri imobile, mobile, drepturi de creanță, inclusiv creanțele pe care cel ce lasă moștenirea le avea împotriva moștenitorilor rezervatari. Sunt cuprinse de asemenea și bunurile care constituie obiectul unor legate, întrucât aceste bunuri nu au ieșit încă din patrimoniul celui ce lasă moștenirea.

În schimb, nu se vor cuprinde în valoarea bunurilor existente la data deschiderii moștenirii;

a) drepturile viagere, a căror existență este condiționată de viața titularului (de exemplu, o creanță de întreținere, de rentă viageră, etc.);

b) bunurile care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului (de exemplu, fructele naturale percepute la data deschiderii succesiunii, fructele civile scadente posterior aceleiași date, adăugirile sau îmbunătățirile aduse de moștenitor unui bun rămas de la defunct, etc.);

c) bunurile lipsite de valoare patrimonială (de exemplu, fotografii, diplome, creanțele insolvabile sau nesigure, etc.)

Conform art. 849 C. civ., evaluarea bunurilor se face la momentul deschiderii succesiunii.

În încheierea acestei prime etape de constituire a masei succesorale se obține activul brut al moștenirii.

2.2.Scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente, pentru a se obține activul net al moștenirii

În cea de a doua etapă a constituirii masei succesorale se obține activul net al moștenirii.

Activul net trebuie individualizat întrucât rezerva succesorală este parte din activul net al moștenirii și nu din activul brut. El se obține prin scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor moștenirii (activul brut).

Practic, vor fi scăzute din valoarea moștenirii toate obligațiile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii.

Conform art. 849 C. civ., pasivul ar urma să fie scăzut numai după reunirea fictivă la valoarea bunurilor existente a valorii donațiilor.

În literatura de specialitate și în practica judecătorească se consideră că mai întîi se scade pasivul succesoral și după aceea are loc reunirea fictivă a valorii donațiilor la valoarea bunurilor existente. Precizez că ordinea operațiilor nu are însă nici o importanță în cazul în care moștenirea este solvabilă, în schimb dacă moștenirea este insolvabilă (valoarea pasivului este mai mare decât valoarea activului), ordinea operațiunilor are mare importanță.

2.3.Reunirea fictivă la activul net a donațiilor făcute pe timpul vieții de cel ce lasă moștenirea

Reunirea (adăugirea) valorii bunurilor donate este fictivă, doar pentru calcul. Ea nu presupune readucerea efectivă a bunurilor donate la masa succesorală.

Sunt supuse operației de reunire fictivă toate donațiile făcute de defunct (fără a deosebi după cum este vorba de donații făcute prin act autentic, donații deghizate, donații indirecte sau daruri manuale). De precizat, că nu are relevanță dacă donatar este o terță persoană sau un moștenitor.

Nu vor face obiectul reuniunii fictive la masa de calcul acele acte ale defunctului care potrivit art. 759 C. civ., nu au caracterul unei liberalități, ci reprezintă cheltuieli obișnuite sau îndeplinirea unei obligații, cum ar fi: darurile obișnuite, cheltuielile de hrană, întreținere, învățătură, făcute în folosul descendenților sau al soțului, cheltuielile de nuntă, etc.

Având în vedere că acțiunea în reducțiune este patrimonială și se transmite pe cale succesorală, legiuitorul a dat și succesorilor moștenitorilor dreptul de a o intenta.-

Nu beneficiază de reducțiune donatarii și legatarii defunctului (reducțiunea operând împotriva lor).

Secțiunea 3

Ordinea reducțiunii liberalităților excesive

Dacă cel care lasă moștenirea a făcut mai multe liberalități – donații, legate care depășesc cotitatea disponibilă – ele vor fi supuse reducțiunii după o anumită ordine.

Codul civil instituie următoarea ordine în care trebuie să se facă reducțiunea:

a) Legatele se reduc înaintea donațiilor. Regula se explică prin aceea că legatele sunt ultimele liberalități făcute de defunct și, deci, ele sunt cele care au depășit cotitatea disponibilă, încălcând rezerva și, ca atare, mai întâi ele trebuie reduse (art. 850 C. civ.).

Dacă s-ar admite că donațiile ar trebui reduse înaintea legatelor sau odată cu ele, ar însemna că dispunătorul a luat înapoi ceea ce donase, pentru a reface cotitatea disponibilă, urmând ca ulterior să dispună de aceleași bunuri pe cale de legat. O asemenea soluție ar încălca principiul irevocabilității donațiilor.

Regula de mai sus are caracter imperativ (deci, orice clauză care ar stipula ca legatele să se reducă după sau în același timp cu ele este nulă).

b) Legatele se reduc toate deodată și proporțional. Regula se aplică prin aceea că toate legatele își vor produce efectele în același timp: la data morții testatorului (art. 852 C. civ.).

Această regulă are un caracter dispozitiv ceea ce înseamnă că cel care lasă moștenirea ar putea să stabilească o anumită ordine în reducțiunea legatelor.

c) Donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă (art. 850, alin. 2 C. civ.).

Dispozițiile art. 850, alin. 2 C. civil au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate prestabili o altă ordine a reducțiunii.

CAPITOLUL VII

DOBÂNDIREA POSESIUNII DE CĂTRE LEGATARUL UNIVERSAL, CU TITLU UNIVERSAL ȘI EXECUTAREA (PREDAREA) LEGATULUI CU TITLU PARTICULAR

Secțiunea 1

Dobândirea posesiunii moștenirii de către legatarul universal

Potrivit art. 889 C. civ., legatarul universal va putea punerea cere în posesiune de la moștenitorii rezervatari din momentul deschiderii moștenirii dacă ei sunt moștenitori sezinari (descendenți și ascendenți privilegiați) și după însezinare în cazul soțului supraviețuitor (care este moștenitor rezervatar, dar nu este sezinar). Iar dacă testatorul nu are moștenitori rezervatari, legatarul universal va cere punerea în posesiune prin justiție (art. 891 C. civ.).

În lumina Legii nr. 36/1995, intrarea în posesiunea moștenirii de către legatarul universal se realizează și produce efecte, ca și în cazul moștenitorilor legali nesezinari, prin eliberarea certificatului de moștenitor de către notarul public (după soluționarea neînțelegerilor de către instanță, dacă este cazul), în toate cazurile în care moștenitorii legali nu au consimțit de bună voie la stăpânirea succesiunii de către legatarul universal.

În cadrul procedurii succesorale notariale, dacă legatarul universal a fost instituit printr-un testament autentic, se citează numai moștenitorii rezervatari, iar dacă nu există astfel de moștenitori numai legatarul.

Dacă testamentul este olograf sau mistic, se citează și moștenitorii legali nerezervatari (art. 75, alin. 2 din Legea nr. 36/1995). Evident, necitarea moștenitorilor legali nerezervatari în cazul testamentului autentic nu anihilează dreptul lor de a ataca, potrivit legii, cu acțiune în justiție, testamentul.

Spre deosebire de moștenitorii legali nerezervatari, legatarul universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale numai din ziua în care a cerut punerea sa în posesiune sau din ziua în care a exercitat posesiunea moștenirii cu consimțământul moștenitorilor legali (art. 890 C. civ.).

Totuși, legatarul universal are dreptul la fructe de la deschiderea moștenirii dacă nu există moștenitori, căci fructele nu pot fi atribuite moștenitorilor legali nerezervatari care, prin instituirea legatului au fost exheredați.

Secțiunea 2

Dobândirea posesiunii moștenirii de către legatarul cu titlu universal

Potrivit art. 895 C. civ., legatarul cu titlu universal va putea cere punerea în posesiune de la erezii rezervatari, în lipsa acestora de la legatarul universal, iar dacă nici un legatar universal, de la moștenitorii legali nerezervatari.

Practic, dacă intrarea în posesiunea fracțiunii din moștenire nu se realizează prin învoială, legatarul cu titlu universal va intra în posesiune pe baza certificatului de moștenitor eliberat de către notarul public (după soluționarea neînțelegerilor de către instanță, dacă este cazul), în condițiile prevăzute de lege pentru legatarul universal. Deși Legea nr. 36/1995 nu se referă expres la legatarul cu titlu universal, dispozițiile ei sunt aplicabile în mod corespunzător, ținând seama de vocația mai limitată a legatarului cu titlu universal.

De exemplu, citarea moștenitorilor legali nerezervatari va fi obligatorie chiar dacă legatarul cu titlu universal a fost instituit printr-un testament autentic, deoarece ei au vocație la fracțiunea din moștenire ce depășește partea legatarului cu titlu universal. În schimb, dacă există mai multe legate cu titlu universal care epuizează întreaga moștenire (de exemplu, două pentru câte 1/2 din moștenire), citarea moștenitorilor nerezervatari nu va fi obligatorie (art. 75, alin. 2 din Legea nr. 36/1995).

Legatarul cu titlu universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale – ca și legatarul universal – numai din ziua în care a cerut, în condițiile legii, punerea în posesiune sau din ziua în care a intrat în posesiune prin bună învoială (art. 898 C. civ.).

Secțiunea 3

Executarea (predarea) legatului cu titlu particular

Potrivit art. 899 C. civ., legatarul singular intră în posesiunea lucrului legat din ziua în care a cerut în justiție, sau i s-a încuviințat de bună voie predarea legatului. În aplicarea acestei dispoziții, trebuie să avem în vedere natura dreptului care formează obiectul legatului.

Astfel, de exemplu, dacă legatul are ca obiect liberarea legatarului de o datorie către defunct (legatum liberatinis) nu se pune problema de executare a legatului deoarece datoria se stinge la data deschiderii moștenirii. Iar în cazul sumelor de bani depuse la CEC și pentru care legatarul a fost desemnat prin clauză testamentară, el va putea cere eliberarea sumelor aflate în cont, pe baza clauzei, din momentul deschiderii moștenirii.

Dacă legatul are ca obiect un drept real asupra unui lucru individual determinat, legatarul poate valorifica dreptul dobândit din momentul deschiderii moștenirii (art. 899 C. civ.) – împotriva deținătorului bunului – printr-o acțiune reală în revendicare, dacă dreptul dobândit este cel de proprietate, sau prin acțiune confesorie, în cazul unui alt drept real.

Dacă legatul are ca obiect un drept de creanță (inclusiv bunuri determinate generic) legatarul poate obține executarea legatului printr-o acțiune personală, cu caracter patrimonial (prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani întemeiată pe testament), intentată împotriva moștenitorilor universali sau cu titlu universal (între care datoria se divide, de regulă, proporțional cu părțile ereditare) sau, în mod excepțional, împotriva legatarului cu titlu particular însărcinat de testator cu plata legatului ori împotriva terțului debitor, dacă legatul are ca obiect creanța testatorului împotriva acestuia (legatum nominis).

Legatarul cu titlu particular are dreptul la fructele bunului legat, de regulă, din ziua cererii de executare a legatului sau din ziua în care s-a predat, moștenitorii rezervatari pot cere, potrivit regulilor analizate, reducțiunea liberalității dacă este excesivă, depășind limitele cotității disponibile.

În sfârșit, menționăm că legatarul cu titlu particular poate valorifica drepturile succesorale în cadrul procedurii succesorale notariale, obținând certificatul de moștenitor (legatar) ca dovadă a calității de legatar pe care notarul o constată în temeiul testamentului care îndeplinește condițiile legale de formă, nu conține dispoziții contrare legii și nu aduce atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari sau există acordul acestora.

Legea 36/1995 precizează expres că, în aceste condiții, ,,notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament”, putând proceda, cu acordul moștenitorilor, și la reducerea liberalităților, până la limitele prevăzute de lege (art. 82 din Legea nr. 36/1995).

CONCLUZII

Din analiza definiției și din studiul reglementărilor juridice ale legatului se desprinde clar soluția că legatul este principalul act juridic pe care îl cuprinde testamentul deoarece legatul, ca act juridic, produce efecte numai dacă este cuprins într-o formă testamentară.

Importanța legatului se desprinde și din definiția dată de art. 802 C. civ. testamentului în care se spune că ,,testamentul este un act prin care, testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. Deci, esența testamentului este dispoziția de ultimă voință a testatorului asupra bunurilor sale ceea ce reprezintă chiar menirea legatelor deoarece aceste dispoziții de ultimă voință în ceea ce privește bunurile sunt chiar legatele.

Pentru a stăpânii serios regimul juridic al acestei importante dispoziții testamentare este imperios necesar a se stăpânii temeinic noțiunile și dispozițiile legale privitoare la testament iar având în vedere că, în dreptul românesc, moștenirea legală (ab intestat) poate coexista cu moștenirea testamentară (succesiunea) reiese faptul că se impune și cunoașterea dispozițiilor legale privitoare la moștenirea legală.

Din studiul efectuat asupra temei acestei lucrări a rezultat că importanța majoră a legatului în materia succesiunilor este recunoscută la modul unanim în literatura de specialitate, indiferent de autorii acestor lucrări. Pe baza celor prezentate în această lucrare și a opiniilor specialiștilor din domeniu nu pot decât să subscriu și eu la concluzia că legatul este cea mai importantă dispoziție testamentară.

Consider că cercetarea de față este binevenită pentru îmbunătățirea activității mele profesionale și reprezintă o mică contribuție la cercetările efectuate în acest sens, fără a epata prin elemente deosebite.

BIBLIOGRAFIE

Chirică D., Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1996;

Ciutacu Fl., Codul civil adnotat, Ed. Sigma, București, 2001;

Deak Fr., Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, actualizată și completată, Ed. Universul juridic, București, 2002;

Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1996;

Botea Gheorghe, Drept civil. Dreptul la moștenire, Ed. Concordia, Arad, 2003;

Deak Fr., Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999;

Dogaru I. și colectivul, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, București, 2003;

Eliescu M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București, 1997;

Macovei D., Drept civil. Succesiuni, Ed. Ștefan Procopiu, Iași, 1996;

Macovei D., Drept civil. Succesiuni, Ed. Chemarea, Iași, 1993;

Mureșan M., Kocsis J., Drept civil. Succesiuni – privire sintetică, Ed. Cordial Lex, Cluj, 1995;

Petrescu R., Drept succesoral, Ed. Oscar Print, București, 1995;

Popescu R., Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii în moștenirea testamentară, Ed. Actami, București, 1996;

Popescu R., Toader C., Stănciulescu R., StoicaV., Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Actami, București, 1996;

Safta Romano E., Dreptul de moștenire. Doctrină și jurisprudență, vol. I și II, Ed. Graphix, Iași, 1995;

Turculeanu I., Succesiuni, Ed. Universitaria, Craiova, 2004;

Turculeanu I., Dreptul de opțiune succesorală, Ed. Sitech, Craiova, 1999;

Turculeanu I., Cătălin B., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Themis, Craiova, 2002;

Turianu C., Moștenirea și împărțeala ei – practică judiciară adnotată, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1999.