Analiza Rentabilitatii Intreprinderii

C U P R I N S

Capitolul I

PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂȚII……………………………..…4

I.1. Scurt istoric………………………………………..…………………………4

I.2. Descrierea obiectului de activitate………………..………………………….6

I.2. Structura capitalului social………………………..………………………….7

Capitolul II

METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA ECONOMICO- FINANCIARĂ……………………………………..…………………………….9

ii.1. Metode ale analizei cantitative………………………………………………10

II.2. Metode de analiză calitativă…………………………..……………………12

Capitolul III

SITUAȚII FINANCIARE – SURSĂ DE INFORMAȚII PENTRU ANALIZA FINANCIARĂ………………………………………………………………….13

III.1. Interpretări ale situațiilor financiare…………………………..……………13

III.2. Structura generală activului………………………………………..………15

III.3. Structura generală a pasivului………………………………………..……19

III.4. Pregătirea informației contabile pentru analiza financiară…………..….…27

Capitolul IV

ANALIZA RENTABILITĂȚII INTREPRINDERII………………………..…..32

IV.1. Situația generală pe baza contului de profit și pierderi……………………..32

IV.2. Analiza factorialî a rezultatului exploatării……………………….…..……33

IV.3. Analiza factorială a profitului brut al intreprinderii…………………..……37

IV.4. Pragul de rentabilitate și intervalul de siguranță……………………..……38

IV.5. Analiza pe baza ratelor de rentabilitate………………………………..…..39

Capitolul V

ANALIZA RENTABILITĂȚII SC „MOLDA EXIM” SRL ………………….. 43

V.1. Evoluția principalilor indicatori economico-financiari în perioada 2002- 2004 …………………………………………………………………………………..43

V.2. Analiza factorială a profitului …………………………………………….48

V.3. Analiza factorială a ratei rentabilității comerciale ..…………….………….53

V.4. Analiza factorială a ratei rentabilității resurselor consumate ………..…… 55

Capitolul VI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI………………………………………..…………58

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………61

=== Analiza Rentabilitatii Intreprinderii ===

C U P R I N S

Capitolul I

PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂȚII……………………………..…4

I.1. Scurt istoric………………………………………..…………………………4

I.2. Descrierea obiectului de activitate………………..………………………….6

I.2. Structura capitalului social………………………..………………………….7

Capitolul II

METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA ECONOMICO- FINANCIARĂ……………………………………..…………………………….9

ii.1. Metode ale analizei cantitative………………………………………………10

II.2. Metode de analiză calitativă…………………………..……………………12

Capitolul III

SITUAȚII FINANCIARE – SURSĂ DE INFORMAȚII PENTRU ANALIZA FINANCIARĂ………………………………………………………………….13

III.1. Interpretări ale situațiilor financiare…………………………..……………13

III.2. Structura generală activului………………………………………..………15

III.3. Structura generală a pasivului………………………………………..……19

III.4. Pregătirea informației contabile pentru analiza financiară…………..….…27

Capitolul IV

ANALIZA RENTABILITĂȚII INTREPRINDERII………………………..…..32

IV.1. Situația generală pe baza contului de profit și pierderi……………………..32

IV.2. Analiza factorialî a rezultatului exploatării……………………….…..……33

IV.3. Analiza factorială a profitului brut al intreprinderii…………………..……37

IV.4. Pragul de rentabilitate și intervalul de siguranță……………………..……38

IV.5. Analiza pe baza ratelor de rentabilitate………………………………..…..39

Capitolul V

ANALIZA RENTABILITĂȚII SC „MOLDA EXIM” SRL ………………….. 43

V.1. Evoluția principalilor indicatori economico-financiari în perioada 2002- 2004 …………………………………………………………………………………..43

V.2. Analiza factorială a profitului …………………………………………….48

V.3. Analiza factorială a ratei rentabilității comerciale ..…………….………….53

V.4. Analiza factorială a ratei rentabilității resurselor consumate ………..…… 55

Capitolul VI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI………………………………………..…………58

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………61

Anexe

CAPITOLUL I

PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂȚII

I.1. SCURT ISTORIC AL SOCIETĂȚII

S.C. “MOLDA EXIM” S.R.L. are sediul in România, strada Moldovei, numărul 11/D, bloc Pb12, apartament 1. A luat ființă la data de 01 februarie 1996, in baza Legii nr.31/1990 si prin inițiativa asociaților Tripe Octavian și Pintea Cornel.

Numarul de înregistrare în Registrul Comerțului este J05/383/1996, codul sirues este 052755324.

Societatea este înregistrată la Direcția Generala a Finanțelor Publice în registrul societăților la poziția numărul 9 539/1996, eliberându-i-se Certificatul de Inregistrare numarul 1 503/09.02.1996

Societatea este înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată de la înființare și are Codul unic de înregistrare numărul R5183707.

Firma SC MOLDA EXIM SRL a fost înființată pentru a obține în primul rând profit și în al doilea rând pentru a crea noi locuri de muncă ți totodată pentru a contribui la reducerea numărului de șomeri.

De la înființare și până în prezent s-au înregistrat multiple modificări atât în rândul asociaților cât și în ceea ce privește cifra de afaceri, mărimea și structura capitalului social.

Datorită faptului că a fost aplicată o politică bună de vânzare, din anul 1996 și până în prezent, cifra de afaceri a crescut de 103 ori, așa cum se poate observa și în tabelul următor:

Tabel 1 1 Evolutia Cifrei de Afaceri.

La data constituirii, societatea a avut un capital social subscris si vărsat de 200 000 lei. Acest capital a fost divizat in părți sociale, fiecare valorând 5000 lei . La constituirea societații fiecare asociat deținea in mod egal părțile sociale cum urmează:

– Tripe Octavian 20 părți sociale,

– Pintea Cornel 20 părți sociale.

In Adunarea Generala a Asociatilor se hotărăște ca administrator al societații sa fie numitul Tripe Octavian.

La data de 01 august 1997, printr-o hotărâre a Adunarii Generale a Asociatilor, cei doi asociați hotărăsc modificarea structurii capitalului social, așa că numiții Tripe Leonora Cornelia și Pintea Florica devin asociați ai Societății Comerciale “MOLDA EXIM” S.R.L. Asociatul Tripe Octavian cesioneaza numitei Tripe Leonora Cornelia 50 000 lei reprezentând 10 părți sociale, iar asociatul Pintea Cornel cesioneaza numitei Pintea Florica 50 000 lei reprezentând 10 părți sociale.

In Adunarea Generala a Asociatilor se hotărăște ca administrator al societăți sa fie Pintea Cornel. Asociatul Tripe Octavian se retrage din această funcție si predă toate atribuțiile asociatului lui Pintea Cornel.

In data de 01 iunie 1998 , are loc retragerea din societate a numiților Tripe Octavian, Tripe Leonora Cornelia si Pintea Florica prin care se cesionează părțile sociale către Pintea Cornel care devine astfel asociat unic si administratorul firmei S.C. “MOLDA EXIM” S.R.L. și deține în întregime capitalul social în valoare de 200 000 lei care este împărțit în 40 părți sociale, fiecare avand valoarea de 5 000 lei.

In baza procesului verbal al Adunării Generale a Asociaților din data de 01 iulie 2000 se hotărăște majorarea capitalului social cu suma de 4 800 000 lei reprezentând 48 părți sociale depuse de către Pintea Cornel la Banca Comercială Oradea cu chitanta numărul 0786764/2000. Deși la această dată capitalul minim subscris și vărsat ca o societate sa poată functiona era de 2.000.000 lei, Societatea Comercială MOLDA EXIM S.R.L. își majorează capitalul social la 5.000.000 lei pentru a avea mai multă credibilitate și garanție în fața partenerilor de afaceri.

Capitalul social al societății devine astfel 5.000.000 lei, reprezentând 50 părți sociale a câte 100 000 lei fiecare.

Din anul 1998 S.C. “MOLDA EXIM” S.R.L. este acționară la F.P.S. Oradea, deținând 40% capitalul social al firmei S.C. COMALIM 20 POP S.A. Oradea, adică 162 000 000 lei.

I.2. DESCRIEREA OBIECTULUI DE ACTIVITATE

Denumirea societații este S.C. MOLDA EXIM S.R.L. Este persoana juridică româna, având forma de societate cu răspundere limitată.

Sediul societății eate în România, localitatea Oradea, strada Moldovei, numărul 11/D judetul Bihor.

Durata de funcționare a societății este nelimitată cu începere de la data înmatriculării in Registrul Comerțului și totodată și a obținerii codului fiscal.

Obiectul de activitate a societații este:

Comercializarea cu ridicata și cu amănuntul a mărfurilor cumpărate de la producători și de la alți agenți economici si a produselor importate de către firmă – desfacerea mărfurilor în spațiile comerciale proprii, în spațiile închiriate, arendate sau concesionate de la terti – activitate de comerț în spațiile luate în locație de gestiune de la S.C. COMALIM 20 POP S.A.

Prestări servicii de orice natură către agenții economici sau direct către populație, transport intern si extern de mărfuri sau persoane cu mijoace proprii sau închiriate, organizarea de activități de agrement, jocuri mecanice și electronice, turism intern și extern,

Import–export de mărfuri industriale si neindustriale, produse agroalimentare, bunuri de larg consum, tutun, intermedieri de operațiuni de import – export pe bază de comision, schimb de mărfuri și valori – barter, reprezentanță comercială,

Producția și valorificarea de mărfuri industriale, produse agroalimentare, bunuri de larg consum, înghețată, răcoritoare.

Activități de secretariat, dactilografiere, multiplicare si traduceri din limbi straine în limba ramâna și invers,

Cultura cerealelor, a legumelor, a plantelor medicinale, a florilor si a plantelor ornamentale și valorificarea lor pe piața internă și externă,

Creșterea animalelor cu blană si a altor specii,

Reparații autovehicule executate în unități organizate de tip industrial,

Pe măsura dezvotării si acumulării de capital propriu, societatea va putea lărgi obiectul de activitate prin realizarea de investiții din profitul realizat si reinvestit.

I.3. STRUCTURA CAPITALULUI SOCIAL

Capitalul social subscris și vărsat este de 5 000 000 lei împărțit in 50 părți sociale a căte 100 000 lei fiecare. Intreg capitalul social este deținut de unicul asociat Pintea Cornel.

Evidența părților sociale este in grija administratorului și se ține într-un registru special al asociaților. In acest registru se înscrie toate modificările privind părțile sociale.

Fiecare parte socială dă dreptul la un vot, precum si dreptul la împărțirea profiturilor obținute. Părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. In cazul pierderii sau distrugerii certificatului constatator al drepturilor de părți sociale, se va notifica în scris societății și se va publica în presă. In acest caz societatea va putea elibera un duplicat după trecerea a șase luni de la publicarea pierderii sau distrugerii, cu mențiunea corespunzătoare în registrul asociaților si pe duplicatul eliberat.

Transmiterea de părți sociale se poate face doar cu acordul asociatului unic si prin hotărârea Adunării Generale a Asociaților.

Patrimoniul societății nu poate fi grevat de datorii sau alte obligații personale ale asociaților. Pe durata societății, creditorii personali ai asociatului pot să-si exercite drepturile numai asupra părții din profit cuvenite asociatului după aprobarea bilanțului contabil, iar după dizolvarea societații și asupra părții ce s-ar cuveni asociatului prin lichidarea societății.

Capitalul social subscris în numerar este depus la Banca Comercială Oradea.

Obligațiile societății sunt garantate numai cu patrimoniul social, iar asociații răspund numai în limita părților sociale subscrise. Părțile sociale pot fi, în principiu, transmise numai între asociați.

Transmiterea între alte persoane din afara societații este permisă numai dacă a fost aprobată de asociații fondatori în Adunarea Generala. Transmiterea trebuie înscrisă în registrul societății si în Registrul Comertului, fiind opozabilă terților din acest moment.

Reducerea capitalului social va putea fi hotărâtă de Adunarea Generală a Asociaților, cu respectarea limitei minime legale. Capitalul minim necesar pentru ca o societate sa poată funcționa este de 2 000 000 lei.

Majorarea capitalului social poate fi făcută prin hotărârea Adunării Generale a Asociaților și se publică în Monitorul Oficial. Noile părți sociale vor putea fi subscrise numai de către asociații fondatori, acordându-se pentru exercițiu dreptul de preferință un termen de cel putin o luna din ziua publicării.

Daca se constată o micșorare a capitalului social, va trebui reântregit mai înainte de a face altă repartizare a profitului.

Capitalul social poate fi majorat prin încorporarea rezervelor, a profiturilor sau a primelor de emisiune sau aport în masa capitalului, prin conversia unui angajament financiar în capital și prin aport în bani sau în natură adus de către acționari.

CAPITOLUL II

METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA

ECONOMICO – FINANCIARĂ

Metodele, procedeele si tehnicile de analiză economico-financiară, constituie și trebuie să dețină un rol tot mai important în valorificarea și evaluarea intregului potențial al firmei, să devină un instrument real al conducerii în asigurarea conducerii eficiente al intreprinderii.

Noțiunea de metodă provine de la grecescul methodos, ceea ce înseamnă calea de cercetare, mod de cercetare.

Metoda unei științe sau discipline științifice reprezintă totalitatea procedeelor folosite de aceasta în realizarea obiectivului său.

Procedeul constă în modul sistematic de a efectua o lucrare și maniera de a acționa pentru a putea fi atinse obiectivele propuse.

Totalitatea procedeelor folosite în practicarea unei științe sau a unei discipline științifice formează tehnica acestuia.

In cadrul analizei economico- financiare își găsesc locul o serie de metode si procedee specifice sau comune din alte științe care sunt menite să contribuie la realizarea obiectivului ei. In acest scop se face o grupare a metodelor, care se referă la cele două laturi fundamentale ale analizei:

latura calitativă,

latura cantitativă.

In acest sens se pot remarca:

metode ale analizei calitative care vizează esența fenomenului și depistarea legăturilor cauzale,

metode ale analizei cantitative care au ca obiect cuantificarea influiențelor elementelor sau factorilor care explică fenomenul.

Metodele analizei calitative bazate în cea mai mare parte pe abstracția științifică, au ca obiect de bază stabilirea elementelor și factorilor care explică un fenomen economic a relațiilor de condiționare dintre fiecare factor și fenomenul studiat, precum și dintre factorii care acționează. Altfel spus construirea modelelor unor fenomene economice este susținut de rolul analizei calitative .

II.1.METODE ALE ANALIZEI CALITATIVE

In cadrul metodelor calitative ce se pot utiliza în analiza economico – financiară mai pot fi incluse:

comparația,

diviziunea și descompunerea rezultatelor,

gruparea,

generalizarea sau evaluarea rezultatelor.

A) Comparația

Orice indicator sau rezultat al intreprinderii care are semnificație proprie nu se apreciează niciodată ca o mărime în serie, ci în raport cu anumite criterii. In viața de zi de zi, in permanență , fără să vrem facem nenumărate comparații, analizăm ceva în raport cu altceva.

Pentru practica economio – financiară se impune cel puțin doua precizări, și anume:

asigurarea comparabilității datelor și a indicatorilor,

criteriul de comparație la care ne raportăm.

De exemplu, în perioada de inflație trebuie să se țină seama de rata inflației, pentru a putea face comparație între cei doi indicatori.

In principiu baza de comparație o constituie realizarile proprii din perioadele precedente, prevederile (planul intern al firmei), realizarile concurenței, mărimi normative, norme impuse pe plan intern și internațional.

In activitatea practică de analiză economico – financiară, se utilizează mai multe tipuri de analiză economico –financiară, care este în funcție de mai multe criterii și anume:

comparații in timp, adica acele comparații efectuate între rezultatele perioadei raportate și rezultatele dintr-o perioadă precedentă,

comparații în spațiu, care pot fi efectuate între rezultatele unor verigi organizatorice interne ale intreprindeii, între rezultatele de intreprinderea analizată și intreprinderile medii de ramură, intre rezultatele proprii și cele ale concurenței,

Comparații mixte, adică acele comparații care se bazează pe ambele criterii adica timp și spațiu,

Comprații în funcție de un criteriu prestabilit adică plan, norme, normative, standard etc,

Comparații cu caracter special adică acele comparații pentru care intervin alte criterii înafară de timp și spațiu.

Cele mai fregvent folosite comparații de acest fel au loc în determinarea eficienței anumitor măsuri, soluții tehnico- economice adică comparația variantelor pentru a fi aleasă varianta cea mai bună.

B) Diviziunea si descompunerea rezultatelor

Rezultatele reflectate prin indicatori ai activității intreprinderii se divid și decompun pentru a asigura profunzimea studierii faptelor, și de a constitui un suport concret al analizei fenomenelor petrecute în activitatea intreprinderii și de a se localiza rezultatele și cauzele lor în timp și spațiu.

Diviziunea rezultatelor este de mai multe feluri:

diviziunea în timp care permite evidențierea abaterilor de la regula generală de desfășurare în timp a rezultatului, de la ritmicitatea proiectată pentru un anumit indicator,

diviziunea rezultatelor după locul de formare care decurge în mod necesar din funcția analizei de semnalare a locurilor unde efectul obținut nu corespunde condițiilor create și există posibilități pentru îmbunătățirea activității si se obtin rezuttate bune dar sunt și unele deficiențe,

Descompunerea pe părți sau pe elemente componente care reprezintă o deosebită importanță în procesul de analiză economico-financiară a intreprinderilor și stabilirea rezultatelor favorabile sau nefavorabile pe categorii de resurse.

C) Gruparea

In procesul de analiză a intreprinderilor, un rol important îl are gruparea. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcție de scopul cercetării, de esența fenomenului studiat și presupune o analiză multilaterală a acestuia.

Criteriile după care se alcătuiesc grupările diferă după conținut, formă de exprimare și variația caracteristicii de grupare.

D) Generalizarea sau evaluarea rezultatelor

Generalizarea este o metodă calitativă de reunire într-un ansamblu coerent a concluziilor rezultate din studiul factorial – cauzal al fenomenelor, alegându-se aspecte esențiale pentru procesul decizional.

Evaluarea rezultatelor se foloseste cel mai des în raportul de analiză în studiile de fezabilitate și de evaluare, precum și în alte situații.

II.2. METODE DE ANALIZĂ CANTITATIVĂ

Măsurarea fiecărui element sau factor asupra rezultatului analizat, are menirea de a da finalitate de mărime și sens legăturilor cauzale, de a evidenția factorii cu acțiune mai importantă asupra rezultatelor și de a aprecia măsura în care au fost folosite resursele intreprinderii.

Pentru separarea influiențelor factorilor se pot folosi diferite metode, în funcție de forma matematică pe care o îmbracă relațiile dintre factori.

Metoda folosită cel mai des este metoda substituirilor în lanț.

Această metodă se aplică relațiilor care imbracă forma matematică a produsului sau raportului de proporționalitate directă sau inversă.

Metoda substituțiilor în lanț implică respectarea a trei principii:

așezarea factorilor se face în ordinea condiționării lor economice, ceea ce înseamnă că se substituie întâi factorul cantitativ și apoi cel calitativ,

substituirile se fac succesive,

un factor substituit se menține ca atare în operațiile ulterioare.

In afara metodei substituțiilor in lanț, în scopul separării influențelor în cazul relațiilor de proporționalitate directă sau inversă, în literatura de specialitate se mai întâlnește și metoda determinării izolate a acțiunii factorilor, cu o serie de variante.

Potrivit acestei metode se respectă un singur principiu din cele trei și anume că substituirile se fac succesiv.

CAPITOLUL III

SITUAȚII FINANCIARE – SURSĂ DE INFORMȚII

PENTRU ANALIZA FINANCIARĂ

III.1. INTERPRETĂRI ALE SITUAȚIILOR FINANCIARE

Analiza financiară la nivel microeconomic se bazează pe informația financiar – contabilă pe care trebuie să o furnizeze un agent economic datorită obligațiilor sale legale.

Contabilitatea este principala sursă informațională la nivel microeconomic. Informațiile prelucrate de contabilitate sunt culese pe baza relațiilor funcției financiar – contabile cu celelalte funcții ale agentului economic. Sistemul informațional contabil prelucrează datele cuprinse în documentele primare și centralizatoare și le transpune periodic (cel puțin o dată pe an) în documente financiar contabile de sinteză. Aceste informații sunt sintetizate la un moment dat în situatiile financiare (bilanț, contul de profit și pierdere, note explicative) care este defapt “oglinda” sau un stop cadru al activităților agentului economic.

Situațiile financiare oferă imaginea intreprinderii pe care o prelucrează mai departe analistul financiar. Analiza documentelor de sinteză permite înțelegerea funcționării subsistemelor itreprinderi.

Documentele de sinteză contabilă sau situațiile financiare reprezintă suportul unei analize financiare retrospective, orientată spre urmărirea realizării previziunilor în domeniul financiar.

Rolul situațiilor financiare în analiza financiară este subliniat de analiști care arată ca : orcice evaluare de activitate sau intreprindere are ca punct de plecare situațiile financiare – motorul tuturor operațiilr de evaluare – căci în ele se reflectă volumul fondurilor proprii, piața, strategiile aplicate de intreprindere; ele reflectă situația patrimoniului, a averii acumulate de intreprindere de la înființare și rezultatele financiare din ultimul exercițiu încheiat.

Situațiile financiare – dimensiunile intreprinderi. Ele indică mijloacele materiale și financiare de care dispune acesta astfel:

totalul bilanțului este măsura contabilă a dimensiunilor intreprinderii care oferă evaluarea ansamblului bunurilor și drepturilor al căror proprietar este acesta la un moment dat,

totalul capitalurilor proprii este măsura contabilă a bogătiei sau averii intreprinderii.

Deasemenea o analiza financiară a situațiilor financiare permite analistului să răspundă la următoarele întrebări:

Investițiile sunt rentabile ? Sunt prea mari sau insuficiente în raport cu posibilitățile pieței ?

Mărimea nevoii de fond de rulment este normală în raport cu nivelul de activitate ?

Rntabilitatea exploatării permite degajarea unei autofinanțări suficiente ?

Alegerea între îndatorare și apelul la asociați, pentru a mări capitalul păstrează capacitatea de indatorare viitoare a intreprinderi și deci dezvoltarea sa în viitor și nu afectează rentabilitatea prin cresterea cheltuielilor financiare ?

Legătura care există între situațiile financiare și analiza financiară a activității intreprinderii are la bază, printre altele, una dintre funcțiile sau finalitățile acestuia: facilitatea comunicării și a dialogului social.

Situațiile financiare – documentul contabil de sinteză prin care se prezintă activul și pasivul intreprinderii, grupate după destinație și respectiv proveniența lor. El reprezintă instrumentul principal și caracteristic de sintetizare și generalizare la un moment dat, pe baza principiului dublei reprezentări a datelor și informațiilor contabile privind mijloacele economice și sursele de formare, cât și rezultatele activității la toate verigile economiei naționale.

In funcție de recomandările organizațiilor naționale și internaționale de normalizare contabilă, în literatura de specialitate și în practică se cunosc două forme de scheme de situații financiare, după cum urmează:

sub formă de tablou cu două părți – partea stângă numită activ și partea dreaptă numită pasiv, reprezentănd schema orizontală de situații financiare,

sub formă de schemă a situațiilor financiare – vertical.

Odată cu elaborarea Legii contabilității numărul 81/1991 s-a instituit noul sistem contabil care corespunde concepției juridico-petrimoniale asupra averii intreprinderii.

Directiva a 4 – a europeană recomandă tărilor comunitare adoptarea uneia din cele două scheme sau ambele.

La noi în țară s-a adoptat inițial schema orizontală de bilanț contabil, iar din 2001 se utilizează schema verticală a situațiilor financiare, odată cu apariția noilor reglementări contabile armonizate cu directivele europene, care se compun din bilanț, cont de profit și pierdere, politici contabile și note explicative.

Posturile din situațiile financiare exprimă soldurile conturilor sintetice pentru toate elementele de activ și de pasiv grupate după destinație și respectiv proveniența lor.

Ordonarea posturilor din situațiile financiare se face de regulă, în funcție de criteriul lichidității activului și exigibilitatea pasivului.

III.2. STRUCTURA GENERALĂ A ACTIVULUI

Situațiile financiare permit doar o apreciere cantitativă a activelor și pasivelor întreprinderii. Analiza financiară atinge un grad mai mare de detaliu, recurgând la o regrupare a componentelor situațiilor financiare, care sunt în prealabil retratate conform obiectivelor stabilite.

In țara noastră după modelul occidental, ordinea de dispunere a indicatorilor în activul situațiilor financiare se face de regulă în ordinea inversă a lichidității activelor, de la cele mai puțin lichide cum sunt imobilizările necorporale, către disponibilitățile bănești, care îmbracă deja forma de bani astfel:

a. Active imobilizate:

– imobilizari necorporale,

– imobilizari corporale,

– imobilizări financiare.

b. Active circulante:

– stocuri diverse,

– creanțe,

– investiții financiare pe termen scurt,

– disponibilități

– alte valori,

Cheltuieli înregistrate în avans:

Active imobilizate

Imobilizările, denumite și active imobilizate cuprind acele valori economice de investiție a căror perioadă de utilizare și lichiditate este mai mare de un an.

Ele sunt destinate să servească o perioadă mai îndelungată în activitatea unității patrimoniale, nu se consumă la prima utilizare și își păstrează forma inițială.

Activele imobilizate ale unei unități comerciale sunt constituite din cheltuieli care nu sunt consemnate și care în general se amortizează în fiecare an sau se stabilesc rezerve. Deosebirea dintre cheltuieli și active este în funcție de utilizarea ce se dă bunurilor respective în sensul că primele se epuizează prin consum, în timp ce celelalte au o funcționalitate extinsă pe mai mulți ani. Prin urmare din punct de vedere financiar un activ imobilizat reprezintă o cheltuieală recuperabilă pe mai multe exerciții.

Se disting trei tipuri de imobilizări:

– imobilizari necorporale,

– imobilizări corporale,

– imobilizări financiare.

Imobilizările necorporale se constituie în cheltuieli de cercetare – dezvoltare, procurări de brevete, licențe, mărci, ca și avansuri și aconturi pentru brevete și licențe. Astfel de imobilizări constituie cheltuieli ce trebuie recuperate pe mai multe exerciții financiare.

Amortizarea cheltuielilor de cercetare – dezvoltare, se face de regulă în doi sau cinci ani. Dacă proiectul eșuează, recuperarea se face imediat, în schimb, pe perioada de dificultăți financiare, recuperările pot fi reduse, amânate sau sistate.

Important pentru intreprinderi este cunoașterea faptului că-și pot micșora sarcinile fiscale pe seama recuperării acestor cheltuieli.

In același timp este necesară o atenție specială din partea intreprinderii, întrucât unele din aceste imobilizări necorporale, cum este și cazul cheltuielilor de cercetare, sunt active fictive. Ele se înscriu în activul bilanțului cu unicul scop de a putea fi repartizate pe exercițiile viitoare prin intermediul amortizării.

Imobilizarile corporale sunt:

cheltuieli de constituire și cercetare-dezvoltare,

alte imobilizari,

imobilizări necorporale în curs.

Imobilizările corporale se concretizează în terenuri, construcții, utilaje, mijloace de transport, etc. Imobilizările corporale constituie substanța unei intreprinderi, astfel că inventarul lor constituie un element important al cunoașterii intreprinderii.

Activele imobilizate materiale se inregistrează în patrimoniul intreprinderii la prețul de achiziție sau la prețul de producție.

Lista sau inventarul lor nu permit o cunoaștere a valorii intreprinderii, ci cel mult inregistrarea lor conform normelor contabile, în vedere calculării amortizării anuale. Imobilizările corporale reprezintă numai o parte a activului unei intreprinderi.

Valoarea intreprinderii și deci a activelor sale depind foarte mult de piața financiară, de rentabilitatea intreprinderii, de cursul bursier si nu strict de valoarea contabilă.

In consecință, evaluarea activelor imobilizate materiale, la prețul de achiziție nu reprezintă valoarea decât din punct de vedere patrimonial.

Sub aspect financiar contează fluxurile pozitive și negative pe care activele corporale le generează și nu valorile lor absolute de inventar.

Imobilizările corporale sunt:

terenuri,

construcții,

echipamente tehnologice,

mijloace de transport,

alte mijloace fixe,

imobilizările corporale în curs.

Imobilizări financiare reprezintă o formă de plasare a capitalului social disponibil sau a unor acțiuni în drepturi de creanță ale unei societăți în capitalul altei societăți cu scopul de a realiza venituri sub diferite forme.

Imobilizările financiare se constituie din diverse creanțe și titluri cum ar fi participațiile la capitalul altor intreprinderi, împrumuturi către terți (obligațiuni), acțiuni și părți sociale la alte intreprinderi, care sunt estimate și care dau dreptul la control. Evaluarea titlurilor se face prin actualizare cel puțin o dată pe an și se înregistrează în patrimoniu.

Active circulante

Desfășurarea activității oricărei intreprinderi presupune intervenția unei mari diversități de active circulante materiale. Intrucât activele circulante materiale intervin în activitatea economică prin crearea unor stocuri de valori materiale destinate asigură continuitatea proceselor de producție, de desfacere și a altor procese economice.

Activele circulante sunt constituite din stocuri diverse, creanțe, clienți, capital subscris nevărsat, aconturi vărsate terților în contul unor comenzi, plasamente diverse pe termen scurt, disponibilități bănești etc.

Elementul stocuri se referă la toate tipurile de materii prime, materiale, combustibili, producție în curs, mărfuri, ambalaje, etc. și sunt evaluate contabil la prețul de achizitiie sau de producție după caz.

Aconturi și avansuri vărsate au în vedere atât constructorii, antreprenorii cât și furnizorii.

Creanțe – clienți reprezintă mărfuri expediate dar neîncasate, avansuri și aconturi acordate personalului, creanțe asupra bugetului de stat, etc.

Valorile mobiliare de plasament sunt reprezentate de diverse titluri achiziționate în vederea realizării unui câștig pe termen scurt dar fără intenția de a le păstra un timp foarte îndelungat, acestea fiind acțiuni și obligațiuni.

Aceste titluri se înscriu în patrimoniu la valoarea de cumpărare, iar la sfârșitul exercițiului financiar se estimează valoarea lor probabilă de negociere. Dacă sunt cotate la bursa de valori, aceste estimări sunt făcute în funcție de cursul bursier.

Disponibilități bănești se concretizează în numerarul aflat în casă, sumele din conturile de la bancă, valori imediat convertibile în numerar: cecuri de incasat la termenele scadente, diverse efecte comerciale de încasat sau scontabile, cupoane de încasat etc.

Un post de activ circulant corespunde unei cheltuieli înscrise în contul de rezultate dar nu este consumată încă – stocuri ori pentru mărfuri expediate ori servicii prestate dar neîncasate încă.

In legătură cu stocurile, problema cea mai importantă care se pune, este referitoare la lichidarea lor, respectiv cât de repede pot să fie transformate în bani prin vânzare.

Modificarea activelor circulante poate avea loc dacă la data intocmirii bilanțului se constată ca sunt neconcordanțe de prețuri adică valoarea stocurilor este inferioară prețului zilei .

In asemenea situații se constituie o rezervă pentru depreciere care micșorează valoarea stocurilor din evidența contabilă.

Evaluarea și reevaluarea se fac numai pe bază de inventar. Pentru diverse active circulante se pornește de la prețul de achiziție la care se vor adăuga cheltuielile de transport, taxele vamale, asigurările și alte cheltuieli inclusiv cele de la prețul de producție.

Valoarea actuală a stocurilor este apreciată în funcție de piață și de utilitatea acestora pentru intreprindere se compară cu valoarea de inventar:

Rezervele pentru depreciere se constituie astfel:

a) stocuri de materii prime,

Rezerva = Prețul de achiziție – Prețul de vânzare la cursul zilei + cheltuieli de vânzare.

b) stocuri de produse finite,

Rezerva = Costul de producție – Prețul de vânzare la cursul zilei + Cheltuieli de vânzare + % profit.

c) creanțe – clienți,

Rezerva = Valoarea nominală – Valoarea netă

Dinamica elementelor de activ pe anii 2003 – 2004

III. 3. STRUCTURA GENERALĂ A PASIVULUI

Ordinea de succesiune a indicatorilor în pasivul bilanțului este cea inversă a exigibilității surselor de finanțare, începând cu elementele capitalului propriu, continuând cu datoriile pe termen lung și cu cele curente sau pe termen scurt, astfel:

capital propriu,

alte fonduri proprii,

rezerve,

sume din reevaluări bilanțiere,

datorii pe termen lung și mijlociu,

credite comerciale,

credite bancare pe termen scurt,

venituri înregistrate în avans.

Pasivul bilanțier este reprezentat de capitalul propriu și de datoriile pe termen scurt si totodată și datoriile pe termen lung.

Capitalul propriu – se compune din capitalul social care se formează din sumele cu caracter permanent puse la dispoziție de proprietari – asociați sau acționari – sub forma aportului de numerar sau în natură; din creșteri ulterioare de capital, din diferența pozitivă din reevaluări, profit nerepartizat, rezultate pozitive ale exercițiului curent înainte de repartizare și eventual pe seama subvențiilor primite.

Dacă din capitalul propriu se reduc subvențiile primite pentru echipamente și rezervele reglementate se obține situația netă a capitalului propriu ceea ce reprezintă măsura contabilă a patrimoniului juridic al intreprinderii.

In cazul unei intreprinderi individuale cuantumul capitalului propriu poate varia doar prin voința proprietarului.

In cazul unei societăți comerciale pe acțiuni, capitalul social este suma valorilor nominale a acțiunilor și părților sociale aduse în intreprindere pentru realizarea unui contract și nu poate fi retrasă oricând. Intreg capitalul propriu participă alături de elementele de pasiv exigibile, la finanțarea intreprinderii.

Capitalul propriu este supus riscului de rentabilitate, lichiditate și solvabilitate. Capitalul propriu nu este rambursabil, remunerația lui depinzând de performanțele intreprinderii și nefiind în nici un fel garantată.

Din punct de vedere financiar, capitalul propriu indică dacă intreprinderea a fost rentabilă până la un moment dat.

Din punct de vedere juridic, o intreprindere care înregistrează pierderi până la jumătate din capitalul social trebuie să se dizolve sau într-o anumită perioadă, de obicei până la următorul bilanț, să se reconstituie capitalul social pe măsura pierderilor ce nu au putut fi acoperite din rezerve.

Forța economică a oricărei intreprinderi este dată de capitalul acesteia.

Rezervele bilanțiere sunt cuprinse în pasivul situațiilor financiare (bilanțului) și pot fi:

rezerve legale,

rezerve statutare,

rezerve contractuale,

rezerve reglementate,

alte rezerve.

Rezervele legele se constituie conform legii din profitul anual până ating o anumită pondere față de capitalul social (de obicei 20%).

Societatea pe acțiuni poate continua constituirea de rezerve în același ritm sau în alt ritm dar cu aprobarea acționarilor. Acest fond de rezervă nu se distribuie acționarilor.

Rezervele statutare și contractuale se constituie în virtutea prevederilor statutare sau în baza contractului de societate imediat după constituirea rezervelor legale și înaintea oricărei distribuiri. Constituirea rezervelor statutare devine obligatorie numai dacă este prevăzută în mod expres în statutul intreprinderii.

Rezervele reglementate se constituie în cazul unor amânări ale plății impozitului pe profit, intr-o anumită proporție, se pot constitui și de către intreprinderile care primesc subvenții de la buget și care și-au constituit treptat o rezervă până la mărimea subvenției fără a fi vărsată la buget.

Adunarea Generală a Asociaților sau Acționarilor poate hotărâ crearea și altor rezerve în vederea acoperirii și altor riscuri specificate, care nu sunt asigurate sau asigurate parțial. Este cazul rezervei pentru creșterea prețurilor de cumpărări, pentru fluctuații de curs, pentru acoperirea riscului la creditele clienților, pentru deprecierea stocurilor, etc.

Provizioanele.

In concordanță cu principiul prudenței, intreprinderile constituie și provizioane, pentru riscuri și cheltuieli care, cumulează până în momentul utilizării lor, volumul sumelor incluse în cheltuielile activității curente. Acestea reprezintă fonduri constituite în scopul finanțării elementelor patrimoniale, a căror realizare sau plată este probabilă.

Dacă amortizarea este constatarea contabilă a unei pierderi suferite de un activ imobilizat care se depreciează în timp, provizionul este constatarea contabilă a unei pierderi suferită de un activ circulant. Această pierdere nu este determinată de uzura în timp, ea poate rezulta din deprecierea unui fond de comerț.

Amortizarea și provizioanele se prezintă ca resurse ale intreprinderii deși ele reprezintă o depreciere a patrimoniului.

Amortizările și provizioanele sunt constatări de pierderi din valoare fără consecințe directe asupra nevoilor intreprinderii. In acest caz putem vorbi de o afectare de resurse.

Se cunosc mai multe tipuri de provizioane:

provizioane pentru depreciere de active,

provizioane pentru pierderi și cheltuieli,

provizioane reglementate sau speciale,

d) provizioane pentru riscuri generale sau excepționale. a) Provizioanele pentru deprecieri de active se pot constitui atât pentru unele active imobilizate cât și pentru active circulante. In primul caz provizioanele se pot constitui pentru active imobilizate neamortizabile precum sunt terenurile sau titlurile de portofoliu. In cazul terenurilor pentru ca provizionul să fie deductibil din punct de vedere fiscal, trebuie ca el să fi suportat o depreciere efectivă cum ar fi:

eroziuni,

inundații,etc.

Titlurile de portofoliu fac obiectul provizioanelor la nivelul diferenței dintre cursul mediu din ultima lună dacă sunt cotate la bursă sau valoarea probabilă de negociere și valoarea contabilă a titlului de portofoliu.

Pentru activele circulante provizioanele pot consemna deprecierea stocurilor sau creanțe – clienți. Privizioanele pentru deprecierea stocului se pot constitui din momentul când valoarea contabilă la data inventarului este mai mică decât valoarea economică reală. Ca urmare a mărimii provizionului rezultată din compararea costului real și a costului din ziua inventarului. Pentru creanțele dubioase provizioanele sunt deductibile fiscal numai dacă riscul aferent este bine precizat, adică evenimentele în curs fac probabilă pierderea din aceste creanțe.

b) Provizioanele pentru pierderi și cheltuieli apar în pasivul situațiilor financiare (bilanțului) și se constituie pentru:

cheltuieli a căror sumă nu este cunoscută cu exactitate și care face obiectul unor reluări în cursul exercitiului următor, dar au fost înregistrate,

anumite cheltuieli importante care vor fi efectiv în exercițiile viitoare,

acoperirea unor riscuri – a unor cheltuieli previzibile al căror valoare și moment sunt încă incerte. c) Provizioane cu caracter fiscal – denumite și provizioane constituite în franșiză ale impozitului constituie un instrument de politică economică a puterii publice care poate astfel favoriza unele investiții, decizii sau sectoare economice. Dacă aceste provizioane au un caracter definitiv, constituie veritabile profituri exonerate de impozite, dacă trebuie reintegrate în profitul exercițiului următor, ele prezintă un avantaj de trezorerie foarte important pentru intreprindere. In acest caz provizionul este considerat ca un profit destinat să suporte mai devreme sau mai târziu impozitul societar, deci provizionul semnifică o plată mai târzie a impozitului pe profit.

Provizioane pentru riscuri în litigii, pentru propria asigurare, pentru garanții acordate la vărsarea unor obiecte de mare valoare și folosință indelungată.

Semnificația financiară a provizioanelor

Intr-o intreprindere provizioanele constituie o triplă influiență, asupra rentabilității, lichidității, fiscalității. Dacă provizioanele constituite nu reprezintă deprecieri efective , ele reflectă practic o creștere a rentabilității. Din moment ce provizioanele reprezintă deprecieri ale unor active, este firesc să se pună întrebarea dacă aceste deprecieri sunt efective sau nu.

A constituii un provizion înseamnă a constata o diminuare a valorii unor active, fără flux financiar negativ, apropriindu-se din acest punct de vedere de conținutul amortizării. Deprecierea unor active poate fi fără consecințe negative asupra lichidității financiare.

Aceste două tipuri de incidență asupra rentabilității și lichidității se vor concretiza în dimunuarea profitului cu valoarea provizioanelor numai atunci când se constată o depreciere efectivă a activelor sau o creștere a datoriei viitoare. Se va diminua totodată și capacitatea de autofinanțare numai cu provizioanele care constituie o ieșire efectivă monetară din intreprindere sau diminuarea unor încasări previzionate.

Incidența asupra fiscalității are în vedre caracterul deductibil al provizioanelor, respectiv micșorarea bazei impozabile.

In asnamblu, provizioanele pentru deprecieri de activ și cele pentru pierderi și cheltuieli vor fi deductibile numai dacă sunt aferente unor pierderi și cheltuieli reglementate prin acte normative, dacă sunt expres precizate și evaluate cu multă strictețe, dacă sunt contabilizate până la situațiile financiare (bilanț) și dacă se justifică crearea lor.

Pasivul exigibil – datoriile

Datoriile reprezintă o parte însemnată a pasivului bilanțului contabil. Din punct de vedere a termenului de scadență, datoriile se pot împărții în două mari grupe:

datorii pe termen scurt care se compun din credite comerciale, credite bancare pe termen scurt, avansuri primite și obligații fiscale,

pe termen mijlociu și lung care sunt datorii bancare compuse din credite obligatare și credite de la diverse instituții specializate.

Din alt punct de vedere datoriile intreprinderii din pasiv se pot clasifica în trei categorii și anume:

datorii financiare,

datorii de exploatare,

alte datorii.

Datoriile financiare se compun din împrumuturi obligatare, împrumuturi de la instituții de credit precum și alte sume lăsate la dispoziția intreprinderii de către asociați și acționari.

Datoriile de exploatare se compun din :

-credite-furnizori,

-datorii fiscale,

-datorii sociale.

Alte datorii sunt aconturile și avansurile primite pentru unele comenzi și care reprezintă sume vărsate de către clienți înaintea începerii executării comenzilor, sau plătite o executare parțială , sau pentru facilitarea fabricației producției, etc. Datoriile se evaluează la valoarea de rambursare, eventual se adaugă valoarea dobânzilor datorate, dar încă neplătite.

Datoriile în devize se evaluează pe baza cursului existent la incheierea bilanțului. Diferența dintre valoarea datoriei inițiale și datoria la zi fornează diferența de conversie. Această diferență poate fi de activ, când semnifică o pierdere latentă, sau de pasiv când semnifică un câștig latent.

Dinamica elementelor de pasiv pe anii 2003-2004

Această structură a activului și pasivului a fost utilizată până în anul 2001.

Din anul 2001 la noi în țară se utilizează schema verticală a bilanțului, odată cu apariția noilor reglementări contabile armonizate cu directivele Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice. Situațiile financiare anuale se compun din bilanț, cont de profit și pierdere și note explicative.

STRUCTURA GENERALĂ A BILANȚULUI ACTUALIZATĂ

III. 4. PREGĂTIREA INFORMAȚIEI CONTABILE PENTRU ANALIZA

FINANCIARĂ

Structura situațiilor financiare se aseamănă foarte mult cu o prezentare pe activități a datelor contabile, în detrimentul unei prezentări după criterii financiare de lichiditate și exigibilitate. Este necesară o analiză prealabilă a datelor contabile pentru adaptarea lor la criteriile care permit o analiză financiară semnificativă și tradițională. Pentru a putea realiza această analiză sunt foarte utile detalierile care se fac în Anexa la situațiile financiare privind lichiditatea activelor dar mai cu seamă a creanțelor și exigibilitatea pasivelor și a datoriilor intreprinderii. Se ajunge astfel la construcția situațiilor financiare în care clasamentul posturilor de activ și de pasiv se face exclusiv după criteriile de lichiditate și exigibilitate. Astfel nu se pune în discuție sub nici o formă valoarea informatică a datelor contabile în structura actuală de prezentare și nu se constituie ca o unică modalitate de prezentare, în viitor a structurii situațiilor financiare. În raport este nevoie de o prezentare a a nevoilor de informare a vieții economice a intreprinderii, astfel că responsabilii în metodologia contabilității vor adopta soluția pe care o condideră cea mai adecvată evidenței contabile.

Pentru a putea respecta cât mai fidel criteriul lichidității, activele fixe (imobilizarile = IMO) se vor prezenta în următoarea ordine:

Imobilizarile din afara activității curente, privind terenurile neutilizate, casele de locuit, etc. și care nu participă efectiv la funcționarea intreprinderii. Aceste imobilizări reprezintă un fel de plasament în active fixe ce pot reprezenta o rezervă de capitaluri, eventual capitaluri disponibile când situația financiară ar dispune lichidarea lor, deci lichidarea lor ar fi foarte slabă,

Imobilizările necorporale neamortizabile, care se referă la drepturile de dispoziție achiziționate (fond comercial pentru atragerea clienților, marca de comerț, marca de fabrică, etc) și care au deasemenea o lichiditate slabă.,

Imobilizările corporale neamortizabile (terenurile) care au tot o lichiditate slabă,

Imobilizările necorporale amortizabile (brevete, licențe, cheltuieli de inființare, etc.), acestea devin lichide pe măsura repartizării cheltuielilor, ocazionate de acestea asupra mai multor perioade de gestiune,

Imobilizările corporale amortizabile care devin lichide pe măsura amortizării lor,

Imprumuturile acordate filialelor sub formă de avansuri permanente , în contul curent al acestora , ca mijloc de finanțare în cadrul unui program de dezvoltare și care sunt rambursabile pe termen lung,

Participațiile, sub formă de acțiuni sau părți sociale pe care intreprinderea le deține în permanență pentru a controla o altă societatesau pentru a exercita, în cadrul acesteia, o influiență predominantă. Titlurile de participație au o lichiditate slabă pentru a putea păstra acest control sau această influiență. Această lichiditate slabă le diferențiează de valorile mobiliare de plasament (VMP) care sunt disponibile și pot fi lichidate pe piața financiară fără a se pune problema pierderii unei poziții în cadrul unei societăți. Titlurile de participație nu se amortizează, cedarea lor se impune numai în situații financiare foarte critice,

Alte imobilizări financiare sunt dobânzi calculate cu scadență amânată, imprumuturi către terți, depozite și cauțiuni.

Activele circulante (ACR)sunt mult mai lichide decât activele fixe, acestea putând fi mai rapid transformate în monedă. Durata recuperării capitalurilor bănești alocate în aceste active este mai scurtă și de aceia ele sunt numite și decalaje de plăți nefavorabile. Din momentul plății aprovizionărilor și cheltuielilor de producție și până în momentul încasării produselor vândute este un decalaj de plăți nefavorabil.

In compensare, pasivele stabile circulante sunt numite decalaje de plați favorabile (plățile pentru furnizori, salarii, asigurări, etc) este un motiv pentru care se urmărește echilibrul dintre decalajele de plăți.

Gradul de lichiditate al activelor circulante este foarte variabil în funcție de diversitatea lor, adică:

Stocurile materiale de produse în curs de fabricație și de produse finite sunt prezentate în funcție de natura lor și de activitatea intreprinderii care dealtfel determină importanța riscurilor pe care le presupune deținerea unui stoc:

stocuri curente,

stocuri de siguranță.

Amândoua formele de stocuri fac parte din categoria de stoc util, necesar pentru funcționarea normală a intreprinderii. Dacă vom avea în vedere că reconstituirea acestui stoc este permanentă pentru a nu pune în pericol viața intreprinderii, acest fel de stoc poate fi privit ca un element complementar al imobilizărilor, acestea reprezentând o alocare permanentă de fonduri bănești.

stocuri de speculație, a căror existență este legată de variațiile așteptate în evoluția prețurilor. Micșorarea lor este o problemă de plasament, care face arbitrajul între diținerea pe termen scurt fie de bunuri reale, fie de monedă. In cadrul acestor categorii de stocuri, lichiditatea este diferită în funcție de natura activelor circulante constitutive, respectiv de poziția lor în cadrul ciclului de exploatare:

materii prime,

produse în curs de execuție,

semifabricate,

produse finite,

mărfuri.

Creanțe din activitatea curentă (din exploatare) cuprind livrările de produse și servicii în curs de incasare și efecte de comerț,

Alte creanțe pe termen scurt regrupează creanțele cu scadențe mai mici de un an, provenite din operațiuni financiare, cum ar fi avansurile pe termen scurt acordate filialelor,

Valori mobiliare de plasament cuprind active monetare și financiare cumpărate și care nu sunt pentru controlul sau exerciatrea unei anumite influiențe asupra altei societăți. Valorile mobiliare de plasament pot fi cedate imediat pe piața financiară și de aceea au un grad ridicat de lichiditate in cazul în care piața le absoarbe,

Conturile de regularizare de activ se refera la cheltuielile anticipate și la cheltuielile ce urmează a se repartiza pe mai multe perioade de gestiune,

Disponibilitățile (DBP) se referă la ansamblul mijloacelor de plată în conturile bancare și în casă. Aceste disponibilități au cel mai ridicat grad de lichiditate,dar prin politica de investiții sau de plasament, soldul lor devine de cele mai multe ori doar simbolic.

Structura pasivului după criteriul exigibilității grupează posturile de pasiv din situațiilr financiare (bilanț) în două mari categorii:

capitaluri proprii,

datoriile.

Capitalurile proprii au o exigibilitate nulă, intrucât capitalul mobilizat de la acționari sau conservat prin reinvestirea profiturilor este definitiv la dispoziția intreprinderii, pe toată durata ei de viață. In principiu nu se fixează un termen determinat pentru restituirea capitalurilor proprii, acestea fiind alocate pe o perioadă nedeterminată.

Analiza datoriilor, in funcție de gradul lor de exigibilitate, are o mare importanță pentru evaluarea riscului financiar pe care îl implică indatorarea intreprinderii. Gruparea acestor datorii în datorii financiare pe termen mediu și lung și datorii de exploatare pe termen scurt, trebuie dispusă în funcție de scadența obligațiunilor de plată. In acest scop este foarte utilă situația scadențelor creanțelor și datoriilor ce poate fi întocmită în funcție de durata acestora (figura nr.1), dacă datele contului permit această separare. Adecvarea datelor contabile pentru nevoile de analiză financiară conduc la următoarea configurație a situațiilor financiare (figura nr.2).

In sinteză, situațiile financiare (bilanțul) cuprinde două părți cu o strânsă corespondență a elementelor componente de activ cu cele de pasiv.

Partea de sus (HAUT) pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen lung, cu imobilizări în activ (IMO), cărora le corespund capitalurile permanente (CPM) în pasiv,

Partea de jos (BAS) pentru surprinderea echilibrului financiar pe termen scurt, cu active circulante (ACR) și disponibilități bănești (DBP) în activ, în corespondență cu datoriile de exploatare (DEX) și credite de trezorerie (CRT) în pasiv.

Astfel grupate, posturile din situațiile financiare (bilanț), pun în evidență doua reguli principale ale finanțării :

Nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești se vor acoperi din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii,

Nevoile ciclice (temporare) se vor acoperii din surse ciclice (temporare).

Nerespectarea acestor reguli sau abaterea de la disciplina financiară, va determina o situație financiară critică.

Finanțarea investițiilor din datorii pe termen scurt este contrară principiilor unei gestiuni financiare performante. Datoriile pe termen scurt vor ajunge la scadență înainte ca activele fixe, cumpărate din aceste fonduri, să intre în funcțiune chiar înainte de degajarea surplusului monetar din vânzări, corespunzător amortizării respectivelor active fixe. În plus, dobânzile, comisioanele și garanțiile la creditele pe termen scurt sunt mai costisitoare decât cele pe termen lung.

Tabel. 1 : Gruparea creanțelor și datoriilor în funcție de durata achitării lor

C A P I T O L U L IV

ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE ALE INTREPRINDERII

Orice intreprindere, din orice ramură de activitate trebuie sa fie rentabilă.

Scopul analizei rentabilității îl constituie stabilirea performanțelor proprii în ceea ce privete capacitatea actuală și în perspectivă de generarea de profit, ca o singură sursă care poate asigura amplificarea activității.

În consecință analiza rentabilității cuprinde:

Situația generală pe baza contului de profit și pierdere,

Analiza factorială a rezultatului exploatării,

Pragul de rentabilitate și intervalul de siguranță,

Analiza pe baza ratelor de rentabilitate.

IV.1. SITUAȚIA GENERALĂ PE BAZA CONTULUI DE PROFIT

ȘI PIERDERE

În această etapă se urmărește evoluția profitului pe categorii de activități punându-se în evidență modificările intervenite în structura lor. Informațiile furnizate de contul de profit și pierdere sunt evidențiate de următorii indicatori:

Vânzări,

Subvenții,

Alte venituri,

Total venituri,

Cheltuieli de producție variabile,

Marja brută de exploatare,

Cheltuieli de producție fixe,

Cheltuieli de administrație,

Cheltuieli de distribuție și desfacere,

Total cheltuieli fixe (7+8+9),

Rezultatul din exploatare,

Rezultatul financiar,

Rezultatul excepțional,

Profit brut,

Impozit pe profit,

Profit net (14-15),

După urmărirea datelor furnizate de acești indicatori, se analizează modificarea profitului și a indicatorilor care au dus la această modificare a rezultatului financiar și a rezultatului excepțional.

Se constată cât la % din creșterea profitului este rezultatul exploatării și cât reprezintă contribuția rezultatului financiar. Concluzia, în această etapă, este aceea că, dacă, intreprinderea este rentabilă, cu o marjă brută accesibilă, se pot face estimări ale profitului care să constituie un punct de atracție pentru plasamentele de capital.

IV.2. ANALIZA FACTORIALĂ A REZULTATULUI EXPLOATĂRII

Are menirea de a stabili sistemul de factori care determină modificarea rezultatului exploatării în vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evoluției viitoare. Literatura de specialitate recomandă mai multe metode de analiză.

Astfel un prim model este:

R.E. = V , în care :

R.E.=profitul aferent exploatătii,

V = cheltuieli aferente veniturilor,

In analiza modificării profitului aferent exploatării, se urmărește influiența următorilor factori;

– influiența veniturilor,

V 1

– influiența cheltuielilor la un leu venituri,

V 1

Se stabilește pe seama căruia dintre cei doi factori s-a realizat sporul de profit și în activitatea viitoare poate fi luată în considerare o evoluție pozitivă factorului respectiv.

Un asemenea model poate avea o aplicabilitate generală, indiferent de profilul firmei. Trebuie, însă folosit cu precădere în cazul societăților comerciale de turism, de prestări servicii, etc. sau la societățile care folosesc mijloace fixe închiriate.

Pentru intreprinderile industriale, care dispun de o bază materială proprie, cu o pondere însemnată, care dispun de o bază materială proprie, cu o pondere însemnată în patrimoniul acestora, se recomandă modelul:

R.E=N

N = numărul de personal,

Mf = valoarea medie anuală de inventar a mijloacelor fixe,

Q = producția exercițiului,

Potrivit acestui model factorii de influiență sunt:

-numărul de personal (N);

-înzestrarea tehnică (Mf / N),

-gradul de valorificare a producției exercițiului (V/Q);

-rentabilitatea veniturilor (P/V);

Influiența acestor factori este:

-influiența numărului de personal,

N1 . . . . – = –

– influența gradului de înzestrare tehnică

N1 . . . . – = –

– influența randamentului mijloacelor fixe

N1 . . . . – = –

– influența gradului de valorificare a producției exercițiului

N1 . . . . – –

– influența rentabilității veniturilor

__

In funcție de datele obținute, se formulează concluzii utile pentru activitatea practică.

Dacă în analiza influenței pe baza numărului de personal, rezultatul este negativ, de aici rezultă că investițiile realizate și puse în funcțiune în anul N a avut ca efect creșterea productivității, ceea ce a avut efect reducerea numărului de personal.

Dacă în analiza randamentului mijloacelor fixe rezultatul este pozitiv, rezultă că prin sporirea randamentului mijloacelor fixe s-a asigurat o diminuare a costurilor, reflectate în nivelul rentabilității costurilor.

Dacă în analiza influienței gradului de modificare a producției exercițiului, rezultatul este negativ, rezultă că efectele pozitive obținute prin utilizarea potențialului tehnic au fost valorificate intr-o proporție inferioară celei din anul trecut.

Este necesar ca în previziunea veniturilor, în corelație cu capacitatea de producție, trebuie să fie luată în considerare sporirea profitului prin creșterea vânzărilor pe seama diminuării stocurilor și a producției imobilizate.

In condițiile unei informații analitice asupra vănzărilor și costurilor pe produse, se poate utiliza modelul următor:

R.E = Σ q . p – Σ q . c în care :

q =cantitatea vândută,

c=costul produselor,

p=pre’ul de vyare.

Aplicarea modelului în condițiile actualului sistem de contabilitate, necesită unele prelucrări ale informației. Astfel este necesară recalcularea veniturilor și cheltuielilor în funcție de producția vândută în perioada curentă și costurile, respectiv prețurile din perioada curentă sau nivelul prevăzut. Această recalculare se poate face prin calcul analitic (în condițiile prelucrării automate a datelor) sau sintetic.

Recalcularea analitică presupune înmulțirea cantităților vândute pe produse cu prețurile și respectiv costurile din baza de comparatie, la care se adaugă producția stocată din perioada precedentă, produsele noi se include la prețurile antecalculate.

Recalcularea sintetică are la bază corelarea cheltuielilor și respectiv veniturile realizate cu indicele costurilor și prețurilor.

Se presupun următorii indicatori:

1.Veniturile din exploatare,

2.Cheltuieli aferente,

3.Venituri recalculate,

4.Cheltuieli recalculate,

5.Profit aferent exploatării,

La modificarea profitului de la anul (N-1) la anul ( N), în sensul creșterii se are în vedere influiența următorilor factori:

cantităților vândute :

structurii producției vândute:

(Σ q 1 . p 0 – Σ q 1 . c 0 ) –

costul producției vândute:

Σ q 1 . c 1 – Σ q 1 . c 0

prețurilor de vânzare

Σ q 1 . p 1 – Σ q 1 . p 0

Dacă intreprinderea a sporit profitul exclusiv pe seama prețurilor de vânzare, în condițiile normale ale raportului cerere ofertă, nu poate constituii un factor care să determine viabilitatea firmei. Acest model se recomandă a fi folosit în intreprinderile care au o producție relativ omogenă (metalurgie, siderurgie, petrochimie, etc.) asigurând unele facilități în ceea ce privește previzionarea profitului în legătură directă cu producția fizică și cu structura acesteia și rata inflației.

IV.3. ANALIZA FACTORIALĂ A PROFITULUI BRUT AL

INTREPRINDERII

Prin statutul de înființare și funcționare, obiectul de activitate al intreprinderii poate concentra mai multe genuri de activități care să-i asigure rentabilitatea scontată.

Cunoașterea nivelului de rentabilitate al categoriilor de activități este deosebit de importantă în practica economică, atât pentru selectarea metodelor utilizate, căt în special pentru aprecierea corectă a posibilităților viitoare de creștere a rentabilității.

Pentru o astfel de analiză sunt necesare date suplimentare care pot fi obținute din contabilitatea financiară de gestiune.

Modelul de analiză utilizat este:

Pb = Vt . R

Vt = venituri totale,

R = rentabilitatea medie a veniturilor,

sau

Pb = Σ(Vi . ri)

Vi = veniturile pe categorii de activități,

ri = rentabilitatea veniturilor pe categorii de activități,

Datele necesare unei asemenea analize corespund următoarelor categorii de activități:

1.Vânzări de mărfuri,

2.Vînzări de produse,

3.Venituri din prestări de servicii,

4.Venituri financiare,

5.Venituri exceptionale.

Modificarea profitului brut, în sensul creșterii lui, se explică prin influiența următoarelor elemente :

– suma veniturilor totale,

Vt1 . R0 – Vt0 . R0

– structura veniturilor pe activități,

Vt1 . R’ – Vt1 . R 0

(R’ = rata veniturilor recalculate)

– rentabilității veniturilor pe sectoarele de activitate,

Vt1 . R1 – Vt1 . R’

Pentru activitatea practică, cunoașterea influenței fiecărui indicator la modificarea profitului brut este deosebit de importantă în ceea ce privește previzionarea rezultatelor, iar în cadrul activității, de evaluare economică, constituind un argument pentru opțiunea extinderii sferei de cuprindere a capacității beneficiare la nivelul profitului brut aferent întregii activități a societății comerciale.

IV.4. PRAGUL DE RENTABILITATE ȘI INTERVALUL DE

SIGURANȚĂ

Cunoașterea pragului de rentabilitate și a intervalului de siguranță este utilă activității practice întrucât, se pot face judecăți corespunzătoare asupra comportamentului firmei în cazul modificării unor variabile care influiențează mecanismul de funcționare al acesteia.

Potrivit metodologiei oferite de literatura de specialitate, pragul de rentabilitate (Q) se determină pe baza relației:

Q =

1 –

F = suma cheltuielilor fixe:

Σ q c v = cheltuieli variabile;

V(CA) = venituri (cifra de afaceri);

Intervalul de siguranță (Is) se determină pe baza relației :

Is = (1 – ) . 100

Dacă rezultatul este satisfăcător, înseamnă că la nivelul de rentabilitate realizat de intreprindere asigură un interval de siguranță suficient pentru a suporta anumite influiențe nefavorabile externe ( majorări de prețuri la materii prime, materiale, etc.,precum și indexării de salarii în perioade inflaționiste).

IV.5. ANALIZA PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul firmei, ratele de rentabilitate permit efectuarea de comparații în spațiu, precum și față de anumite norme sau standarde elaborate și acceptate de organisme specializate. In funcție de elementele luate în calcul, teoria și practica economică operează cu mai multe forme de exprimare a rentabulității.

Fiecare indicator are o putere proprie, îndeplinind o funcție specifică în activitatea practică de gestionare a capitalului și plasamente de capital.

In cadrul ratelor de gestionare a capitalului se include:

a) Rata rentabilității veniturilor (RV), care se exprimă prin raportul:

RV = . 100, în care :

P = profitul brut,

V = veniturile totale aferente perioadei respective,

Prin conținut, caracterizează eficiența întregii activități a firmei în cursul exercițiului. Intrucăt în cadrul veniturilor și respectiv a cheltuielilor se disting trei categorii (exploatare, financiare, excepționale), rata rentabilității veniturilor poate fi scrisă astfel:

Rv = , în care g v = structura veniturilor;

R = rata rentabilității pe categorii de venituri

Aceasta constituie și factorii prin intermediul cărora poate fi explicată modificarea față de un criteriu.

Creșterea rentabilității veniturilor se explică prin:

influența structurii veniturilor

R’ – r

influența rentabilității pe categorii de venituri

R v 1 + R’ v

Sporirea rentabilității pe categorii de venituri se determină pe ansamblul firmei; majoritatea nivelului de rentabilitate constituie o rezultantă a îmbunătățirii întregii activități.

Rata rentabilității economice (Re) caracterizează eficiența elementelor materiale angajate în activitatea firmei.

Opțiunea pentru o asemenea rată este dată de faptul că întregul capital folosit de firmă este investit în elemente de activ, care într-o formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la obținerea profitului. Prezintă importanță în gestionarea capitalului, în dimensionarea efortului pentru obținerea unui anumit profit în raport cu rezultatele concurenței sau în raport de diferite mărimi “normative” specifice domeniului în care lucrează firma.

Re = –– . 100 ,

în care A = totalul activului; respectiv active imobilizate (Ai) și active circulante (Ac)

Relația poate fi scrisă și astfel:

Re = –– –– . 100 în care –– = caracterizează viteza de rotație a

activului,

–– = rata rentabilității veniturilor, care

constituie de altfel și factori care determină modificarea ratei rentabilității economice a activului față de un anumit criteriu;

Ca parte componentă, poate fi și rata rentabilității economice aferentă exploatării, ceea ce presupune luarea în calcuș a rezultatului exploatării și corespunzător activului de exploatare.

În cazul unei diminuări a rentabilității activului, aceasta echivalează cu o sporire a imobilixărilor în elemente patrimoniale, ca efect al încetinirii vitexei de rotaăie a activului.

Aceasta are loc datorită modificării:

– vitezei de rotație a activului;

.

– rentabilității veniturilor;

.

În vederea depistării elementelor materiale care au contribuit la încetinirea vitezei de rotație în activitatea practică se impune analiza structurii activului. În principiu acestea pot fi:

investiții puse în funcțiune sub parametrii proiectați;

creșterea investițiilor în curs de execuție;

majorarea stocurilor de producție neterminată;

existența unor stocuri de produse finite fără desfacere asigurată;

creșterea soldului de creanțe;

alte elemente.

Este evident că fiecare element are semnificație proprie și în consecință măsuri specifice pentru dimensionarea lor normală.

Un alt model de analiză a ratei rentabilității economice a activului, derivat din cel de calcul, este următorul:

. în care : = , unde R =

randamentul activelor imobilizate

= , unde n = viteza de rotație a

activelor circulante caracterizată prin numărul de rotații;

Ca atare:

Factorii care influențează modificarea ratei rentabilității economice a activelor sunt:

randamentul activelor imobilizate

influența vitezei de rotație a activelor circulante;

influența rentabilității veniturilor;

Acest model permite localizarea influenței vitezei de rotație a activului pe elemente componente.

c) Rata rentabilității resurselor consumate (Rc, în literatura de specialitate se regăsește și sub denumirea de rentabilitatea costurilor).

După cum rezultă din denumire, caracterizează eficiența costurilor. În activitatea practică prezintăimportanță în estimarea și negocierea prețurilor de vânzare a produselor sau tarifelor pentru prestări servicii. De asemenea permite pozotionarea produselor sub aspectul rentabilității față de media pe intreprindere.

Elementele de calcul ale ratei rentabilității resurselor consumate sunt rezultatul exploatării (Re) și cheltuielile de exploatare ()

Factorii de influiență ai modificării rentabilității costurilor sunt:

– structura cifrei de afaceri;

– costurile pe produse:

– prețurile de vânzare pe produse;

Dacă se constată că rentabilitatea activității de bază a crescut exclusiv pe seama prețurilor de vânzare, în condițiile echilibrării cererii și ofertei, sau a apariției pe piață a altor producători, o asemenea strategie nu poate conduce la menținerea pe piată. Este absolut necesar să fie intreprinse măsuri de reducere a costurilor de producție.

O altă grupă de rate de rentabilitate o formează ratele care vizează eficiența capitalului investit, respectiv utilizat. Literatura de specialitate recomandă în principal doi indicatori:

– rata rentabilității financiare a capitalului propriu (Rf) calculată ca raport între profitul net (Pn) și capitalul propriu (Kp)

rata rentabilității financiare a capitalului permanent (denumită și rentabilitate economică), calculată ca raport între profitul brut și capitalul permanent (capitalul propriu + capital împrumutat pe termen mediu și lung). În contabilitatea financiară , respectiv structura contului de profit și pierderi, nu apare noțiunea de profit brut. De aceea, în activitatea practică, s-a folosit profitul înaintea impozitării sau rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare, respectiv a dobânzilor și impozitului pe profit.

Criteriul principal în orientarea plasamentului de capital îl constituie corelația dintre rata rentabilității financiare a capitalului propriu (Rf), rata rentabilității financiare a capitalului permanent (Rp) și rata dobânzii (d). În consecință, pentru calculul (Rp) se poate folosii profitul net la care se adaugă dabânda plătită pentru capitalul împrumutat pe termen mediu și lung, costul capitalului sau / și impozitul pe profit.

În primul caz, legîtura dintre cele două rate de rentabilitate financiară se exprimăprin relația:

în care: Ki = capital împrumutat;

În al doilea caz se folosește relația:

în care ci = cota de impozit;

Pentru a pune în evidență influența pe care o au structura capitalului și rata dobânzii asupra ratei rentabilității financiare a capitalului propriu, se aplică prima variantă de calcul a ratei rentabilității financiare a capitalului permanent.

Dacă rata rentabilității financiare a capitalului propriu este mai mică decât cea aferentă capitalului permanent, întreprinderea nu trebuie să apeleze la împrumuturi pe termen mediu și lung, iar pe piața financiară nu prezintă interes deosebit.

Un potențial cumpărător poate fi interesat, dacă asemenea situație îi oferă avantaj în negocierea prețului (în sensul diminuării lui), precum și posibilității de sporire a eficienței activității firmei, în baza unui program propriu. Aceasta este și unul dintre motivele principale care conduc la cumpărarea unor firme falimentare.

Dacă se presupune că rata rentabilității financiare a capitalului permanent este egală cu rata dobânzii, atunci și rata rentabilității financiare a capitalului propriu este identică. Într-o asemenea stare structura capitalului nu influiențează rata rentabilității financiare a capitalului propriu.

Când firma realizează o rentabilitate a capitalului permanent superioară ratei dobânzii, aceasta este în favoarea firmei, asigurându-i o rentabilitate financiară a capitalului propriu și un profit superior.

Firma poate apela la credite pe termen mediu și lung pentru finanțarea activității, asigurându-și astfel un profit suplimentar. În acest caz firma reprezintă o situație financiară bună, care trebuie luată în considereare în adoptarea deciziilor de finanțare pe termen mediu și lung.

Întrucât rezultatul final este în directă legătură cu ansamblul activității firmei, aceasta poate fi evidențiat prin modelul:

în care Pn = profit net;

V = venituri totale;

A = active totale,

Din model rezultă că rata rentabilității financiare a capitalului este dependentă de:

viteza de rotație a activelor totale , care exprimă volumul vânzărilor pe unitate monetară investită.

Cu cât rotația activelor este mai mare, cu atât sporește eficiența capitalului investit, dacă în activitatea de exploatare se obține profit;

pârghia financiară , prin care se exprimă în mod sintetic corelația dintre structura financiară și capitalul împrumutat;

rentabilitatea netă a veniturilor , în care se reflectă în principal eficiența activității de exploatare. În același timp, această rată este utilă în poziționarea firmei în raport de altele din aceeași ramură sau domeniu de activitate. Dacă rata este peste media sectorului , există un avantaj competițional față de concurenți ceea ce constituie un element de siguranță în activitatea viitoare.

Pentru creșterea ratei rentabilității financiare a capitalului propriu, comparativ cu perioada anterioară, se face analiza pe baza următoarelor influențe:

– viteza de rotație a activului:

pârghia financiară:

rentabilitatea netă a veniturilor

Eficiența pârghiilor financiare trebuie apreciată în corelație directă cu rotația activelor, în sensul că folosind surse atrase de finanțare, acestea au fost imobilizate în activ, ceea ce conduce la încetinirea rotației lor.

CAPITOLUL V

ANALIZA RENTABILITĂȚII SC „MOLDA EXIM”SRL

V.1. EVOLUȚIA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICO-

FINANCIARI IN PERIOADA 2002-2004

Rentabilitatea este o categorie economică deosebit de importantă si cunoaște abordări conceptuale diversificate:

Rentabilitatea este privită ca indicator sintetic calitativ important, care exprima capacitatea unei unități economice de a obține venit net și constituie punctul optim de intersecție a tuturor celorlalți indicatori calitativi.

Rentabilitatea mai poate fi definită va o capacitate a întreprinderii de a produce un surplus peste nivelul cheltuielilor.

Masa profitului reprezintă expresia bănească absolută a rentabilității.

Noțiunea de rentabilitate nu poate fi despărțită de noțiunea de profit, ea exprimând starea de bonitate economico – financiară a întreprinderii, a ramurilor economice și a economiei naționale în ansamblul ei.

Atât pe plan mondial cât și pe plan național, anumite sectoare de producție, prin unicitatrea lor, devin activități economice strategice, prin intermediul lor asigurându-se resursele energetice de bază, transportul, telecomunicațiile etc. In cadrul unor astfel de sectoare – semnificativ fiind sectorul exploatării miniere – datorită condițiilor specifice, cuantumul cheltuielilor nu este acoperit de cel al veniturilor obținute din vânzarea priducției, ceea ce face ca în cadrul intreprinderilor de profil să se inregistreze pierderi și nu profit.

Deoarece în sfera proprietății private nici un intreprinzător nu poate accepta nefructificarea capitalului său, astfel de sectoare neprofitabile sunt proprietate publică și ca urmare marja negativă se subvenționeaza de stat în cadrul unor limite raționale și foarte minuțios dimensionate.

CA2002 = 608 210 + 1 545 = 609 7565 (mii lei),

CA2003 = 916 844 + 2 653 = 919 497 (mii lei),

CA2004 = 1 667 736 + 1 923 = 1 669 659 (mii lei).

M.C. = Venituri din vânzarea mărfurilor (ct.707) – Cheltuieli privind

mărfurile (ct. 607),

P.E. = Producția vândută, stocată și/ sau neterminată (ct.701 + ct. 702 + ct. 703 + ct. 704 + ct. 705 + ct. 706 + ct. 708 + ct. 711 + ct. 721 + ct. 722),

VA2002 = (608 210 – 511 988) + ( 1 545 – 1 272 – 3 095 – 4 565 – 37 482) = 51 353 (mii lei),

VA2003 = ( 916 844 – 761 017 ) + 2 653 – 3 872 – 7 105 – 7 267 – 38 213 = 102 023 ( mii lei),

VA2004 = ( 1 667 736 – 1 365 489 ) – 1 923 – 15 043 – 15 612 – 15 416 – 95 626 = 162 830 (mii lei).

EBE= Venituri din vânzari cu amănuntul + Venituri din subvenții de exploatare (ct.741) – Cheltuieli cu impozite si taxe (grupa 63) – Cheltuieli cu personalul si asigurari sociale (grupa 64).

Re 2002 = (51 353 + 0 – 1 102 – 20 171 – 5 556) + 385 – 1 101 = 23 808(mii lei)

Re 2003= (102 023+0–1 880–33 244 – 10 089) + 2 661 – 2 396 = 57 095 (mii lei)

Re 2004 = (162 830 + 0 – 11 553 – 66 004 – 19 703) + 0 – 5 174 = 60 396 (mii lei)

Rf 2002 = 914 + 0 – 0 = 914 (mii lei),

R f 2003 = 56 + 0 – 0 = 56 (mii lei),

Rf 2004 = 315 + 872 – 54 285 = – 53 098 (mii lei).

Rexc 2002 = 0 – 5 977 = – 5 977 (mii lei),

Rexc 2003 = – 9 875 (mii lei),

Rexc 2004 = 150 – 430 = – 280 (mii lei).

Rexerc 2000 = 23 808 + 914 – 5 977 = 18 745 (mii lei),

Rexerc 2001 = 57 095 + 56 – 9 875 = 47 276 (mii lei),

Rexerc 2002= 60 396 – 53 098 – 280 = 7 018 (mii lei)

Impoz.profit 2002 = 18 745 x 38% = 7 170 (mii lei),

Impoz.profit 2003 = 47 276 x 38% = 17 965 (mii lei),

Impoz.profit 2004 = 7 018 x 38% = 1 942 (mii lei).

Rnet exerc/2002 = 18 745 – 7 170 = 11 575 (mii lei),

Rnet exerc/2003= 47 276 – 17 965 = 29 311 (mii lei),

Rnet exerc/2004= 7 018 – 1 942 = 5 076 (mii lei).

re 2002= x 100 = 43,26 %

re 2003= x 100 = 69,37 %

re 2004= x 100 = 12,67 %

rf 2002 = x 100 = 105 %

Rf 2003= x 100 = 135 %

Rf 2002 = x 100 = 18,96 %

Sintetizând. Evoluția principalilor indicatori ai firmei se prezintă astfel:

Ratele de rentabilitate economică și financiară au înregistrat următoarele valori:

Figura 4 . Evoluția rentabilității economice si a rentabilității financiare.

V.2. ANALIZA FACTORIALĂ A PROFITULUI

Un model de analiză factorială ce poate fi folosit în acest caz este:

unde:

Pn=profit net;

Pb = profit brut,

Ip=impozit pe profit,

I=1-n-sortimente de produse vândute,

qi- cantitatea vândută din produsul i,

pi-prețul de vânzare pe produs,

ci-costul complet pe produs.

Potrivit acestui model, factorii de influență, în ordinea substituției, sunt

-impozitul pe profit,

-cantitatea,

-structura,

-costul unitar,

-prețul de vânzare.

Cantitatea vândută din fiecare sortiment de produse fabricate este un factor de influență a profitului pentru că fiecare unitate fizică este purtătoare de profit(sau pierdere), care diferă ca mărime de la un sortiment la altul. Odată cu modificarea cantităților fizice vândute se modifică și profitul obținut.

Structura pe componentele fizice ale producției influențează profitul unitar și diferă ca mărime de la o componentă la alta. Dacă are loc o deplasare în structură în favoarea acelor componente la care profitul unitar este mai mare decât media pe componente, atunci va avea loc și o creștere a masei totale a profitului și invers.

Costul unitar se află în relație inversă cu mărimea profitului, deci scăderea va determina o creștere a masei profitului sau invers. În condițiile în care uneori cantitățile văndute și prețul de vânzare sunt impuse de condițiile de pe piață, costul este factorul esențial asupra căruia unitatea poate acționa în vederea sporirii profitului, deoarece depinde direct de activitatea unității. Din măsurile de reducere a costurilor nu trebuie să afecteze calitatea și caracteristicile produselor fabricate.

Prețul de vânzare unitar influențează mărimea profitului deoarece diferă de la un sortiment la altul sau chiar în cadrul unui sortiment pe calități. În măsura în care modificarea prețului este determinată de perfecționarea caracteristicilor tehnico-funcționale ale produselor, este un factor dependent de activitatea unității. Prețul poate fi și un factor conjunctural, independent de unitate, impus de fenomenul inflaționist.

Pentru aplicația practică folosim exemplele din tabelele următoare:

Tabel nr.1

Tabel nr.2

Pb0=410000-340000=70000 mil.lei,

Ip0=70000×25%=17500 mil.lei,

Pn0=70000-17500=52500 mil.lei

Pb1=380000-335000=45000 mil.lei,

Ip0=45000×25%=11250 mii.lei,

Pn1=45000-11250=33750 mil.lei.

Abaterea absolută

ΔPn=Pn1-Pn0=33750-52500= – 18750 mil.lei

Factorii de influență

1.Influența modificării impozitului pe profit

=

=-11250+17500=6250 mil.lei,

2.Influența modificării cantităților vândute

=

=(330000-307000)-70000= – 47000 mil.lei

3.Influența modificării structurii vânzărilor

=

=(360000-312000)-45000=3000 mil.lei

4.Influența modificărilor unitare

=-335000+312000= – 23000 mil.lei

5.Influența modificării prețurilor de vânzare

=

=380000-360000=20000 mil.lei

Sinteza rezultatelor :

ΔPn=-18750 mil. lei

În perioada analizată profitul aferent cifrei de afaceri a scăzut cu 18750 mil. lei, aspect negativ al activității înteprinderii.

Factori cu influență pozitivă: impozitul pe profit și prețul.

Factori cu influență negativă: cantitatea vândută, structura vânzărilor și costul.

Impozitul pe profit este reglementat de anumite acte normative, atât ca mărime (procentuală) cât și ca mod de calcul, fiind un factor independent de unitate (asupra căruia aceasta nu poate exercita influențe în vederea reducerii sale și implicit a creșterii profitului net decât prin intermediul masei impozitabile).

Reducerea volumului fizic al vânzărilor poate fi determinată de:

– restrângerea piețelor de desfacere;

– neasigurarea cu comenzi;

– nerealizarea planului de producție la toate sortimentele determinată de lipsa de materii prime, utilități, etc., defecțiuni ale utilajelor, greve și altele;

– activitatea de marketing ineficientă;

– calitatea necorespunzătoare a produselor etc.

Influența negativă a structurii se explică prin scăderea ponderii produselor (sortimentelor) cu profit unitar mai mare decât cel mediu.

Influența negativă a costurilor este determinată de creșterea acestora cauzată de:

– creșterea prețurilor de aprovizionare a materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei etc.;

– creșterea consumului de materiale ca urmare a nerespectării consumurilor specifice, a existenței rebuturilor ce pot fi determinate de defectarea utilajelor, de calificarea necorespunzătoare a forței de muncă sau de calitatea necorespunzătoare a materiilor prime;

– creșterea salariilor necorelată cu productivitatea muncii etc.

Prețul influențează profitul în sensul creșterii acestuia. Dacă creșterea prețului este determinată de îmbunătățirea calității produselor este un factor dependent de activitatea unității cu efecte favorabile asupra acesteia. Dacă este determinată de fenomenul inflaționist atunci prețul este un factor cu influență conjuncturală.

Principalele măsuri ce se impun a fi luate se referă la:

– creșterea volumului fizic al vânzărilor (în primul rând printr-o activitate de marketing eficientă);

– reducerea costurilor.

Ținând seama că impozitul pe profit e determinat de profitul brut sau masa impozabilă și cota de impozit, un alt model de analiză factorială a profitului net este următorul:

Pn=Pb-Ip=Pb-Pb*i%=Pb(1 – i%)

unde:

Pn – profit net;

Pb – profit brut;

i% – cota procentuală de impozit pe profit.

În acest caz factorii de influență sunt:

i% – cota procentuală de impozit pe profit;

qi – cantitatea vândută din fiecare sortiment i;

si – ponderea fiecărui sortiment în total;

ci – costul unitar de producție pentru sortimentul i;

pi – prețul de vânzare al sortimentului i.

Abaterea absolută:

=33750 – 52500 = – 18750 mil.lei

Factori de influență

1.Influența modificării cotei de impozit pe profit:

= 0 mil.lei

2.Influența modificării cantităților vândute:

=

= – 47000 ∙ 0,75 = – 35250 mil.lei

3.Influența modificării structurilor vânzărilor:

=

= 3000 ∙ 0,75 = 2250 mil.lei

4.Influența modificării costurilor unitare:

=

= – 23000 ∙ 0,75 = – 17250 mil.lei

5.Influența modificării prețurilor de vânzare:

=

=20000 ∙ 0,75 = 15000 mil.lei

Pentru analiza profitului se poate utiliza și procedeul descompunerii pe factori ce evidențiază elemente specifice care ar putea reflecta anumite aspecte ale obținerii profitului.

Model de acest tip:

unde:

– capitalul permanent ca sold mediu;

CA/=e – eficiența utilizării capitalului permanent;

Prb/Ca=r – rentabilitatea cifrei de afaceri sau rata marjei comerciale.

Creșterea capitalului permanent ar trebui să determine o creștere a profitului pentru că înseamnă o capacitate mai mare a activității de exploatare. Această posibilitate este transformată în realitate prin prisma eficienței cu care este utilizat capitalul permanent.

Creșterea eficienței utilizării capitalului permanent înseamnă că creșterea de a fost bine orientată în forma sa concretă spre sporirea volumului de activitate.

În mod normal creșterea eficienței utilizării capitalului permanent ar trebui să determine și creșterea profitului la 1 leu cifra de afacere.

V.3. ANALIZA FACTORIALĂ A RATEI DE RENTABILITATE COMERCIALĂ

Rentabilitatea comercială măsoară eficiența activității desfășurate de întreprindere într-un exercițiu financiar prin prisma valorificării activității de bază.

Abaterea absolută:

=

= 8,88 – 12,80 = – 3,9%

Factori de influență:

1.Influența modificării impozitului pe profit:

=

2.Influența modificării structurii:

=

3.Influența modificării costurilor unitare:

=

4.Influența modificării prețurilor de vânzare:

=

8,88 – 3,82 = 5,1%

Sinteza rezultatelor:

Δrv=-3,9%

Din analiza rezulatelor se constată o scădere a rentabilității comerciale, fenomen negativ, care se datorează în cea mai mare măsură creșterii costurilor unitare, ceea ce reflectă o activitate necorespunzătoare a unității; costurile unitare trebuie supuse unei analize amănunțite, prin prisma elementelor care le compun și în acest mod să se găsească soluții de reducere a costurilor.

Influență negativă a mai avut modificarea structurii pe sortimente în sensul creșterii ponderii acelora la care rata rentabilității comerciale unitare (adică ) era mai mică.

Creșterea prețurilor de vânzare a dus la creșterea rentabilității comerciale, dar nu este un efort al unității, cu excepția cazurilor în care produsele sunt diferențiate pe clase de calitatea și are loc îmbunătățirea nivelului mediu al calității produselor.

Punctul slab și domeniul dependent de efortul unității îl reprezintă costurile unitare care trebuie reduse, folosindu-se căile concrete cele mai eficiente (începând cu materiile prime, materiale folosite, energie, tehnologie, organizarea producției și a muncii, transport, depozitare, până la încasarea contravalorii produselor vândute).

V.4. ANALIZA FACTORIALĂ A RATEI RENTABILITĂȚII RESURSELOR CONSUMATE

Rata rentabilității resurselor consumate (rc) arată profitul care revine pe unitatea de cheltuieli totale, calculându-se ca raport între profitul brut sau net și cheltuieli totale (sau ca raport între rezultatul aferent CA și costul producției vândute).

Analiza factorială a rc se poate realiza pe baza modelului:

Factorii de influență, în ordinea substituirii lor, sunt Ip, sici, pi

Abaterea absolută:

Factori de influență:

1.Influența modificării impozitului pe profit:

2.Influența modificării structurii:

3.Influența modificării costurilor unitare:

4.Influența modificării prețurilor de vânzare:

Sinteza rezultatelor:

Δrc=-5,3%

Sensul și semnificația influenței factorilor sunt similare cu cele de la rata rentabilității comerciale. Și pentru rata rentabilității resurselor consumate punctul slab îl constituie creșterea costurilor unitare care trebuie analizate pe componente, astfel încât să se realizeze o reducere a lor, fără a afecta calitatea produselor.

C A P I T O L U L VI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE ÎNBUNĂTĂȚIRE A ACTIVITĂȚII

În capitolul precedent, la analiza ratelor de rentabilitate a veniturilor s-a studiat modificarea profitului net și a veniturilor totale. Amândoi factorii au o influiență negativă, ceea ce duce la scăderea ratei de rentabilitate, dar profitul are o influienta mult mai mare.

Profitul a scăzut din cauza creșterii cheltuielilor financiare, și anume a cheltuielilor cu dobânzile bancare deoarece societatea a fost nevoită să apeleze la împrumuturi pe termen lung.

Veniturile intreprinderii au crescut pe seama creșterii veniturilor din vânzarea mărfurilor și a veniturilor excepționale.

Dar această creștere a veniturilor nu acoperă scăderea profitului pentru că în timp ce veniturile au crescut din 2000 până în 2002 doar cu 81% (1670996 : 922214 x 100), profitul brut a scăzut într-o proporție mult mai mare, de peste 600 % (47276 : 7018 x 100).

Pentru creșterea rentabilității veniturilor, propun următoarelor măsuri:

creșterea profitului din exploatare, aceasta realizânduse pe seama creșterii veniturilor din vânzarea mărfurilor,

scăderea cheltuielilor pentru exploatare adica a cheltuielilor de personal, a cheltuielilor excepționale, a cheltuielilor cu energia și apa, a cheltuielilor privind mărfurile (prin aprovizionarea direct de la producător sau de la cei mai apropiați furnizori care practică cele mai mici prețuri), iar produsele să aibă calitate superioară, folosindu-se mijloacele de transport cele mai ieftine.

La rata rentabilității economice a intreprinderii a activului am analizat modificarea vitezei de rotație a activului și a rentabilității veniturilor. Amândoi factorii au o influiență negativă asupra rentabilității economice a activului, ceea ce a dus la scaderea acestuia.

Încetinirea vitezei de rotație a activului a fost determinată de influiența următoarelor elemente materiale:

investițiile puse în funcțiune, care funcționează sub parametrii proiectați de producător,

creșterea investițiilor în curs de execuție și finalizarea lor în timp indelungat,

existența unor stocuri de produse și marfuri făra desfacere asigurată,

creșterea soldurilor la conturile de creanțe,

existența produselor și a mărfurilor lent și greu vandabile.

Din analiza ratei rentabilității veniturilor am observat că rentabilitatea veniturilor a scăzut pe seama scăderii profitului, acest fapt se datorează faptului că intreprinderea a apelat la împrumuturi pe termen lung, ceea ce a generat creșterea cheltuielilor cu dobânzile bancare în sumă de 54 285 mii lei.

Pentru creșterea rentabilității economice a activului, ca măsură a eficienței managementului se impune:

asigurarea ritmicității desfacerii,

respectarea clauzelor contractuale,

aprovizionarea cu produse ce au asigurată desfacerea,

alegerea celei mai avantajoase forme de decontare cu beneficiarii,

incadrarea sau chiar reducerea termenelor propuse pentru realizarea investițiilor,

studiul pietei cerere – ofertă pentru a putea evita blocările de capitaluri și apariția unor costuri de stocare suplimentară, sau a plății unor dobânzi mai mari, acest aspect ar avea consecințe directe asupra capacității de plată a intreprinderii.

Pentru creșterea rentabilității economice trebuie să se acționeze în direcția creșterii rentabilității comerciale prin:

scăderea cheltuielilor de exploatare,

modificarea structurii produselor,în favoarea unor produse care au rata rentabilității comerciale mai mare,

creșterea prețului de desfacere a produselor care să fie bine fundamentat si bazat pe îmbunătățirea calității produselor.

Într-o altă metodă de analiză a rentabilității economice s-a studiat ponderea Pb în VA, a valorii adăugate obținute pe unitate valorică de activ fix. Cauzele care au dus la scăderea ponderii Pb în VA sunt:

creșterea cheltuielilor materiale,

a impozitelor si taxelor,

cu salariile,

De asemenea se observă că scade capacitatea activelor fixe de a crea valoare adăugată. Singurul factor care influențează pozitiv rentabilitatea economicăeste ponderea activelor fixe în capitalul investit care cresc în defavoarea nevoii de fond de rulment și a disponibilităților bănești.

Măsurile pentru creșterea rentabilității economice vizează în primul rând scăderea cheltuielilor materiale și prin aceasta creșterea valorii adăugate și a randamentului activelor fixe.

Rentabilitatea financiară a scăzut pe seama scăderii marjei nete de rentabilitate și a vitezei de rotație a activelor. Rata marjei nete de rentbilitate, exprimă profitul net la 1 leu CA. În timp ce CA a crescut CU 80%, profitul net a scăzut de 5,7 ori din anul 1999 până în anul 2 000. Această modificare a profitului net într-un ritm inferior modificării CA se datorează creșterii cheltuielilor de exploatare și comerciale și a cheltuielilor cu dobânzile bancare, ca urmare a faptului că intreprinderea a apelat la credite pe termen lung.

Rata globală de îndatorare, un alt factor de influiență a rentabilității financiare, care reprezintă structura financiară sau politica de finanțare, este de 14,72%. Deci dintotalul surselor de finanțare, capitalul propriu reprezintă 26,35%. Măsurile de creștere a rentabilității financiare privesc în primul rând acționarea în sensul creșterii ratei nete, prin scăderea cheltuielilor de exploatare, comerciale și a celor financiare, deci modificarea PNîntr-un sens superior modificării CA.

În concluzie putem spune că variația indicatorilor analizați au înregistrat valori negative din anul 2000 până în anul 2002, urmând ca aceste valori să crească după o anumită perioadă, determinând o creștere a profitului mai mare decât dacă intreprinderea ar fi investit numai capital propriu.

B I B L I O G R A F I E

I. BĂTRÂNCEA – Analiza economică și financiară a societăților comerciale, Editura Eta, C.Napoca 1996,

H. CRISTEA – Gestiunea financiară a intreprinderilor, Ed. Mirton, Timișoara 1998,

Adela DEACONU – Bilanțul contabil al agenților economici. Metode de analiză, Ed.Intelcredo, Deva an 1999.

N. GEORGESCU – Analiza bilanțului contabil, Editura Economică, București 1999.

Dorina LEZEU, Cornelia MEȘTER – Analiza economico-financiară. Studiu aplicativ, Editura Universității din Oradea, 2002.

D. MĂRGULESCU – Analiza economico financiară a intreprinderii, Tribuna Economică colecția Metode, tehnici și instrumente, București, 1994.

Cornelia MEȘTER, Dorina LEZEU – Analiza economoco-financiară, Editura Universității din Oradea, 2001.

I. MIHAI – Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara, 1997.

C. ȘTEFĂNESCU – Analiza economico-financiară, Ed.Economică București an 1996

G. VINTILA – Gestiunea financiară a intreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.

Legea contabilității nr.82/1991 republicată,

Legea nr.31/1991 privind societățile comerciale