Tranzactiile Romaniei cu Uniunea Europeana
INTRODUCERE
Revenind la decizia din 1998 a Comisiei Europene de respingere a țării noastre de la începerea negocierilor de integrare în UE, trebuie spus că aceași decizie și din cauze identice era pe punctul de a se adopta și în anul 1999. Din considerente, în mare măsură, politice, lucrurile au luat, însă, o altă turnură.
La reuniunea șefilor de stat și de guvern ale țărilor Uniunii Europene de la Hesinki (decembrie 1999), s-a hotărât invitarea României pentru a începe negocierile de aderare la UE. Decizia surpriză a președenției și Consiliului European a avut în vedere toate statele candidate la aderare din eșalonul al doilea, dar enumerarea lor începea semnificativ cu țara noastră.
Prin această hotărâre memorabilă, România a fost salvată la timp de la dezastru și reașezetă oficial pe harta lumii civilizate. Practic, începând cu 10 decembrie 1999, când a fost adoptată decizia respectivă, țara noastră a început să iasă din conul de umbră al Europei.
Considerentele care au stat la baza acestei schimbări de itinerar au fost în primul rând politice, dar nu numai.
Poate mai mult decât majoritatea țǎrilor candidate europene, România vede în relația cu Uniunea Europeanǎ șansa extraordinarǎ de a învinge capcana înapoierii și realizarea asporației seculare de modernizare. De ce se afirmǎ acest lucru? Trebuie avut în vedere un lucru și anume: creșterea economicǎ susținutǎ sau ceea ce în literatura anglo-saxonǎ poartǎ denumirea de catching-up este un fenomen foarte rar întâlnit. În ultimul secol existǎ puține cazuri de dezvoltare susținutǎ rapidǎ, de convergențe care au redus decalaje economice importante. Cazul Irlandei (dupǎ anii ‚70), foarte spectaculos, al Spaniei (deși într-o mai micǎ mǎsurǎ), miracolele din Asia deSud-Est sunt mai degrabǎ excepții care întǎresc regula. Experiența dezvoltǎrii în lumea dezvoltatǎ demonstreazǎ cǎ formulele „catehismului” transformǎrii (privatizare, liberalizare, stabilizare) sunt insuficiente pentru a explica și asigura creșterea rapidǎ pe o perioadǎ lungǎ. Ce ar putea deci constitui forța propulsivǎ pentru România?
La prima vedere, atât transformarea, cât și dezvoltarea ar fi simplu de rezolvat dacǎ puterea publicǎ și ceea ce fac întreprinzǎtorii privați ar putea sǎ „planteze” instituții adecvate, progresiste în medii neprielnice, schimbând aprape instantaneu anatomii și fiziologii sociale (organizaționale). Dar instituțiile nu pot fi achiziționate și nici asimilate în timp record; ele însǎși sunt un produs socio-istoric autohton, care demonstreazǎ cǎ timpul nu poate fi comprimat dupǎ vrere. Lecția pentru România este: în lipsa ții adecvate și a unei politici publice responsabile (active) îi va fi practic imposibil sǎ cunoascǎ dezvoltarea economicǎ rapidǎ de care are nevoie. Iar fǎrǎ o astfele de dinamicǎ îi va fi din ce în ce mai dificil sǎ se alǎture Clubului Tarilor europene prospere. Diverse calcule aratǎ cǎ în ipoteza înregistrǎrii de cǎtre România a unei rate medii de creștere pe termen lung de 5%, în condițiile în care în UE rata de creștere medie ar fi de 2%, ar fi necesari circa 20 de ani pentru a ajunge la jumǎtate din nivelul mediu al venitului pe locuitor în UE, iar ajungerea din urmǎ în ceea ce privește venitul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpǎrare) ar fi posibilǎ nu înainte de 45 de ani. Intrarea în UE nu reclamǎ atingerea nivelului mediu al venitului pe locuitor în Club (așa cum aratǎ experiența unor țǎri ca Portugalia și Grecia), dar asemenea cifre înfǎțișeazǎ mǎrimea decalajelor și provocarea istoricǎ pentru România.
Este bine și lucid sǎ acceptǎm aceastǎ realitate: România are mai multǎ nevoie de UE decât viceversa. Pe de altǎ parte, Uniunea nu are de pierdut dacǎ, la momentul admiterii, România se va prezenta cu atuuri economice și instituționale demne de luat în seamǎ, valoroase (utile pentru Uniune). Prin dimensiunea sa, prin numǎrul locuitorilor, prin așezarea geograficǎ – aroape de o zonǎ cu frǎmântǎri – România poate fi un avanpost de stabilitate pentru Uniune.
Dacǎ admitem ipoteza de lucru cǎ nu orice integrare aduce beneficii, are sens sǎ judecǎm demersul de inserare în structurile europene (UE) ca posibilǎ soluție la dorința secularǎ de dezvoltare economicǎ, de modernizare a țǎrii. Deoarece se poate argumenta, aplicarea unei politici convenite cu Bruxelles, de asimilare a acquis-ului comunitar, ar asigura țǎrii admiterea în Clubul european. În plus, aceastǎ integrare ne-ar pune la adǎpost de instabilitatea și perturbațiile din restul spațiului mondial. Relația României cu UE și mai ales invitația (In decembrie 1999, la Helsinki) de a începe negocierile de aderare reprezintǎ o șanșǎ extraordinrǎ de a face ca, în sfârșit, „forma sǎ capete conținut”. Aceastǎ relație poate furniza acel „Big Push” de care are nevoie România pentru a reduce considerabil, în timp, decalajele economice fațǎ de țǎrile europene avansate.
Aceastǎ speranțǎ enormǎ pe care și-o pun românii în UE explicǎ și procentajul foarte mare al celor care susțin integrarea în UE – spre deosebire de un anume șcepticism ce poate fi detectat în țǎrile în tranziție fruntașe. S-ar putea spune cǎ intervine aici și o cunoaștere mai redusǎ a exigențelor Clubului, cǎ românii, mai „au timp” pentru a-și „dezvolta” propriile dubii.
Ceea ce trebuie sǎ preocupe cal mai mult oamenii politici din România sunt trǎsǎturile structurale ale țǎrii care nu permit o apropiere rapidǎ de Club. Dar, cu tenacitate și muncǎ multǎ, cu inteligențǎ politicǎ, visul poate devenii realitate.
Capitolul 1. Uniunea Europeană și România
1.1. Scurt istoric
Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.
Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Primele succese înregistrate de CECO a determinat miniștrii de externe ai celor 6 țări fondatoare să încerce continuarea procesului în domeniul economic, astfel că în anul 1956 au fost semnate Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) și Tratatul Comunității Economice Europene (CEE), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
În cei aproape 50 ani de existență au fost patru valuri de aderare:
1973: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie
1981 Grecia
1986 Spania și Portugalia
1995 Austria, Finlanda și Suedia
Dupa aceste extinderi succesive, denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost cea de Comunitatea Europeană subliniind astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de facto încă din 1967, când s-au unificat Comisiile și Consiliile de Miniștri ale celor trei comunități (Parlamentul European și Curtea de Justiție au fost comune încă de la înființarea CEEA și CEE).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Comunitatea Europeană a fost denumită Uniunea Europeană. Însă nu trebuie uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esențială a Uniunii Europene, fiind de altfel complet integrată deoarece domeniile de Politică Externă și Securitate Comuna (PESC) și Justiție și Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate că Tratatul de la Amsterdam transfera o serie de competențe și în aceste domenii de la nivel național la nivel comunitar. În același context, din noiembrie 1993 Consiliul CE devine Consiliul UE, fiind desemnat astfel în special în conținutul actelor adoptate în domeniile PESC și JAI. În ceea ce privește Comisia CE, aceasta a devenit Comisia Europeană.
În prezent Uniunea Europeană numără 15 membri, și sunt în desfașurare negocieri de aderare cu alte 12 țări din Europa Centrală și de Est. Țările candidate sunt: Ungaria, Polonia, România, Cehia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru, Malta.
România a fost una din primele țări din Europa Centrală și de Est care a inițiat demersuri pe lângă CEE și Comisia CE pentru dezvoltarea de relații comerciale încă din anii ’70. Din ianuarie 1974 România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP), după care a semnat o serie de acorduri cu Comunitatea pentru facilitarea schimburilor comerciale.
La 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul European de Asociere între Uniunea Europeană și Statele Membre, pe de o parte, și România, pe de altă parte, acord care a intrat în vigoare în februarie 1995. Prevederile acestui acord stipulează faptul că România a devenit membru asociat și sunt puse bazele pentru viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de țara noastră este de a deveni membru cu drepturi depline a U.E. și că asocierea are ca scop să ajute România să realizeze acest deziderat.
România a avut contacte și înțelegeri cu U.E. încă din deceniile șase și șapte, când au fost încheiate acorduri comerciale și tehnice și acorduri prin care beneficia de preferințe vamale comunitare. De abia în anul 1990 a fost semnat Acordul pentru comerț, cooperare comercială și economică între România și U.E., iar din 1991 România a devenit beneficiară a asistenței financiare acordată prin Programul PHARE.
Negocierile privind asocierea României la U.E. au început în anul 1992 și s-au finalizat în același an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la U.E. în 1993.
În ceea ce privește aderarea României la U.E., cererea oficială a fost depusă în data de 22 iunie 1995, fiind a treia țară din cele 10 care și-au depus oficial cererea de aderare : Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia, și Slovacia. Împreună cu această cerere de aderare, țara noastră a mai depus două documente de susținere a cererii :
-Strategia națională de pregătire a aderării României la U.E.;
-Declarațția de la Snagov, semnată de șefii tuturor partidelor parlamentare
Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a stabilit, ca singurul criteriu care trebuie îndeplinit în cazul statelor din al doilea eșalon de aderare, din care face parte și România, este criteriul politic. Acesta se referă la existența unor instituții democratice stabile, respectarea drepturilor omului și protejarea drepturilor minorităților. Rămânând neschimbate, celelalte criterii, inclusiv cel economic, urmează a fi discutate pe parcursul negocierilor, astfel încât în momentul aderării să fie îndeplinite integral.
1.2. Cum a luat naștere Uniunea Europeană
Mai înainte de a fi concretizat într-un proiect economic și politic, ideea unei politici la nivel european s-a limitat la cercuri filosofice și vizionari. Perspectiva Statelor Unite Europene corespundea unui ideal pacifist și umanist, dezmințit de conflictele care au sfâșiat Europa în prima jumătate a secolului XX. „Expresia Statele Unite Europene” se datorează lui Victor Hugo. În timpul celui de-al doilea război mondial și după acesta s-a născut și a devenit tot mai puternică ideea unei organizații continentale, capabilă să depășească antagonismele naționale.
Alterio Spinelli, federalist italian și Jean Monet, inspirator al planului Schuman, sunt inițiatorii celor două curente de gândire care au făurit procesul de integrare comunitară: proiectul federalist, bazat pe dialog și o relație de complementaritate, și procesul unionist , axat pe delegare progresivă a unei părți din suveranitate de la nivel național către nivel comunitar. Aceste două teze unesc, astăzi, convingerea că trebuie să existe, pe lângă puterile naționale și una europeană, capabilă să gestioneze acele domenii în care acțiunea comună se dovedește mai eficientă decât cea a statelor acționând separat și anume : piața internă, moneda, coeziunea economică și socială și politica externă și securitatea.
UE este redeceniile șase și șapte, când au fost încheiate acorduri comerciale și tehnice și acorduri prin care beneficia de preferințe vamale comunitare. De abia în anul 1990 a fost semnat Acordul pentru comerț, cooperare comercială și economică între România și U.E., iar din 1991 România a devenit beneficiară a asistenței financiare acordată prin Programul PHARE.
Negocierile privind asocierea României la U.E. au început în anul 1992 și s-au finalizat în același an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la U.E. în 1993.
În ceea ce privește aderarea României la U.E., cererea oficială a fost depusă în data de 22 iunie 1995, fiind a treia țară din cele 10 care și-au depus oficial cererea de aderare : Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia, și Slovacia. Împreună cu această cerere de aderare, țara noastră a mai depus două documente de susținere a cererii :
-Strategia națională de pregătire a aderării României la U.E.;
-Declarațția de la Snagov, semnată de șefii tuturor partidelor parlamentare
Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a stabilit, ca singurul criteriu care trebuie îndeplinit în cazul statelor din al doilea eșalon de aderare, din care face parte și România, este criteriul politic. Acesta se referă la existența unor instituții democratice stabile, respectarea drepturilor omului și protejarea drepturilor minorităților. Rămânând neschimbate, celelalte criterii, inclusiv cel economic, urmează a fi discutate pe parcursul negocierilor, astfel încât în momentul aderării să fie îndeplinite integral.
1.2. Cum a luat naștere Uniunea Europeană
Mai înainte de a fi concretizat într-un proiect economic și politic, ideea unei politici la nivel european s-a limitat la cercuri filosofice și vizionari. Perspectiva Statelor Unite Europene corespundea unui ideal pacifist și umanist, dezmințit de conflictele care au sfâșiat Europa în prima jumătate a secolului XX. „Expresia Statele Unite Europene” se datorează lui Victor Hugo. În timpul celui de-al doilea război mondial și după acesta s-a născut și a devenit tot mai puternică ideea unei organizații continentale, capabilă să depășească antagonismele naționale.
Alterio Spinelli, federalist italian și Jean Monet, inspirator al planului Schuman, sunt inițiatorii celor două curente de gândire care au făurit procesul de integrare comunitară: proiectul federalist, bazat pe dialog și o relație de complementaritate, și procesul unionist , axat pe delegare progresivă a unei părți din suveranitate de la nivel național către nivel comunitar. Aceste două teze unesc, astăzi, convingerea că trebuie să existe, pe lângă puterile naționale și una europeană, capabilă să gestioneze acele domenii în care acțiunea comună se dovedește mai eficientă decât cea a statelor acționând separat și anume : piața internă, moneda, coeziunea economică și socială și politica externă și securitatea.
UE este rezultatul eforturilor depuse din anii ’50 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizație de integrare multilaterală, având posibilitatea de acțiune atât în domeniul economic, social și politic cât și în domeniul drepturilor omului și al relațiilor externe ale celor 15 state membre.
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului(CECO), iar Tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună Comunitățile Europene.
Tratatul de la Roma a fost urmat în 1986, de semnarea Actului Unic European instituind Piața Unică (PU); 1992, de semnarea Tratatului de la Maastricht instituind Uniunea Europeană (UE); 1997, de semnarea Tratatului de la Amsterdam și 2000, de semnarea Tratatului de la Nisa, privind lărgirea UE și noile mecanisme de adoptare a deciziilor. Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986, 1992, 1997, 2000 constituie baza constituțională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relațiile contractuale între statele suverane.
UE gestionează ea însăși o legislație aplicată direct cetățenilor europeni, cărora le conferă drepturi speciale. Limitată în prima sa formă la deschiderea pieței comune a cărbunelui și oțelului, cele șase țări: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg au început, de fapt, o inițiativă de pace, reușind să asocieze într-un ansamblu instituțional, subordonat principiului egalității, atât pe învinși, cât și pe învingătorii din cel de-al doilea război mondial.
În 1954, Adunarea Natională a Franței a refuzat să ratifice proiectul unei armate europene, dar în 1957 cei șase membri au decis să constituie o comunitate economică bazată pe libera circulație a mărfurilor, serviciilor și lucrătorilor. Ca rezultat, între țările membre (cele șase) au fost desfințate taxele vamale, iar la importul din țările terțe s-a aplicat treptat un tarif vamal comun, ca medie arirmetică a tarifelor vamale ale statelor membre. De asemenea, în interiorul comunității au fost desfințate îngrădirile de ordin cantitativ.În acest fel, a apărut uniunea vamală vest-europeană, fără taxe și restricții în interior și cu o politică comercială comună față de terți.
În același cadru, al Comunității Economice Europene, a fost realizată și o politică agricolă comună. Elementele de mecanism ale politicii agricole comune sunt următoarele: prețuri unice garantate pentru producătorii interni, stabilite la nivelul celor mai ridicate costuri de producție existente în Comunitate; taxe de prelevare la import ca diferență între prețurile interne mai ridicate stabilite de Comunitate și prețurile mondiale mai scăzute, aceste taxe fiind colectate în Fondul European de Garantare și Orientare Agricolă (FEOGA); subvenții la export, reprezentând diferența dintre prețurile mondiale mai scăzute și cele interne mai ridicate, acordate din fondurile FEOGA. Agricultura vest-europeană a fost, astfel, subvenționată în mare măsură pe seama producătorilor din afara Comunităților Europene. Prin această politică, Comunitățile Europene au devenit dintr-o zonă net importatoare de produse agricole, o zonă net exportatoare.
Prin cele două politici comune, comercială și agricolă, precum și prin coordonarea politicilor în domeniul energetic sau cel de transport, CE ca entitate s-a transformat în cea mai mare putere comercială din lume.
Succesele reportate de cele șase țări membre fondatoare au determinat Marea Britanie, Danemarca și Irlanda să li se alăture, la capătul unor negocieri foarte dificile, cărora Franța prin generalul Charles de Gaulle, le-a opus vetto-ul său în 1963 și 1967. Cu toată această opoziție, prima lărgire a UE s-a produs în 1972 prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei și Irlandei, care au părăsit gruparea considerată rivală –Asociația Europeană a Liberului Schimb (EFTA). Concomitent a avut loc și o diversificare a preocupărilor comunitare prin lansarea unor noi politici comune în domeniul social, regional sau mediului.
Preocuparea fundmentală îndreptată în vederea unificării europene se regăsește în toate cele trei tratate care au constituit CECO, EURATOM-ul și CEE. Principalele obiective enunțate în aceste trei tratete sunt: păstrarea și consolidarea păcii pe continentul european; unificarea economică în beneficiul tuturor cetățenilor din statele membre, numiți cetățeni europeni; crearea unui mare spațiu economic european; prefigurarea unității politice a țărilor membre; întărirea coeziunii sociale.
Odată cu începutul anilor 1970, când a avut loc și suspendarea convertibilității dolarului în aur, țările CE și-au pus problema unei convergențe economice și monetare, necesitate cu atât mai stringentă în contextul șocurilor petroliere din 1973 și 1979. Astfel, alături de uniunea vamală și piața agricolă comună, s-a pus problema unei uniuni economice și monetare. În 1979, ca prim pas, a fost instituit Sistemul Monetar European (SME), denumit și „șarpele european”, care a contribuit la stabilizarea ratelor de schimb, la promovarea unor plitici de austeritate și o mai mare disciplină într-un spațiu economic deschis. Șarpele monetar s-a caracterizat prin stabilirea între valutele europene de cursuri fixe prin intermediul unei monede de cont sau fictive –ECU. Cursurile de schimb între valutele europene și ECU erau fixe, dar ajustabile periodic cu acordul țărilor participante, în timp ce cursurile acestora față de celelalte valute, în primul rând față de dolar, erau fluctuante.
În anii 1981 și 1986 s-a produs o a doua importantă lărgire a CE prin aderarea Greciei și, respectiv, a Portugaliei. În acest fel, numărul de membrii a ajuns la 12, întărindu-se flancul de state al CE spre țări cu un nivel mai scăzut de dezvoltare economic. De aceea, s-a impus cu mai multă stringență realizarea și a unor programe structurale destinate să reducă diferențele între nivelurile de dezvoltare economică existente între cele 12 țări membre.
În același timp, Comunitatea s-a afirmat pe plan internațional, întărind relațiile sale contractuale cu țările din sudul Mediteranei, din Asia, Caraibe și Pacific (ACP) asociate la Comunitate prin Convențiile de la Lomé (1975, 1979, 1985, 1989, 2000).
În 1984, odată cu depășirea crizei economice și a disputei cu Marea Britanie, referitoare la contribuția la bugetul comunitar, se renaște speranța relansării integrării economice europene. Plecând de la „Carta Albă” prezentată de Jacques Delore în 1985, Comunitatea a hotărât să încheie constituirea unei piețe mari interioare, piața unică, până în 1993.Dispozițiile legislative ce îngăduiau concretizarea acestui obiectiv au fost consacrate în Actul Unic European, semant la 18 februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Revigorarea construcției europene comunitare a determinat pe Austria, în 1989, Suedia, în 1991, și Finlanda în 1992, să candideze la aderarea la CE.
Misiunea Uniunii Europene este cea de a organiza într-o manieră coerentă și solidară relațiile între statele membre, prin:
-promovarea progresului economic și social (realizarea Pieței Unice începând din 1993, lansarea monedei unice europene din 1999);
-afirmarea identității europene pe scena internațională (ajutoare umanitare europene țărilor terțe, politica externă și de securitate comună, intervenții pentru gestionarea crizelor internaționale, poziția comună a statelor membre în cadrul organizațiilor internaționale);
-instaurarea unei cetățenii europene (care completează cetățenia națională fără a o înlocui, și care conferă cetățeanului european anumite drepturi politice și civile);
-crearea unui spațiu al libertății, securității și justiției (strâns legat de funcționarea Pieței Unice și de libera circulație a persoanelor);
-menținerea și dezvoltarea acquis-ului comunitar (ansamblul textelor juridice adoptate de către instituțiile europene, inclusiv tratatele fondatoare).
Cei 12, iar începând din 1995, cei 15 s-au angajat într-un proces de aprofundare a relațiilor lor în domeniile plitic și monetar prin încheierea Tratatului de la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991, prin formarea unei uniuni economice și monetare.
Tratatul adoptat la Maastricht în decembrie 1991 și intrat în vigoare în 1993 s-a constituit într-un document programatic ce stabilea continuarea integrării economice și totodată depășirea rămânerii în urmă în domeniile deficitare.
Drept urmare, în plan politic s-au stabilit orientările de întărire a coordonării politicilor externe ale țărilor membre, iar în cel militar – crearea unei forțe proprii de intervenție rapidă pentru stingerea focarelor de tensiune în zonă.
Tratatul a stabilit că cetățenii statelor comunitare devin cetățeni ai UE, cu următoarele drepturi:
– de a se deplasa și a-și stabili liber domiciliul pe teritoriul oricăruia dintre statele membre ale Uniunii;
– de a vota și candida la alegerile municipale și europene, care se desfășoară în statul în care își are domiciliul fiecare;
– de a fi protejat de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui stat comunitar.
Au fost preconizate și alte prevederi, dar ca urmare a reținerilor sau a reacțiilor manifestate de reprezentanții diverselor țări membre s-a renunțat la ele.
Simbolurile Uniunii Europene sunt următoarele:
-Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat inițial de către Consiliul Europei, în 1955, și a devenit drapelul oficial al Comunității Europene în mai, 1986. Numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre; ele formează un cerc și sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea și perfecțiunea.
-Imnul european, adoptat în iunie 1985 de către Consiliul european de la Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părți a Simfoniei a IX-a de Beethoven
-Moneda unică europeană – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 și a început să fie distribuită, în bancnote și monede, în toate statele membre UE, începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este litera inspirată din litera grecească epsilon și de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea.
-Din mai 2000, Europa are și o deviză – „Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 și 20 de ani.
Totodată în condițiile prăbușirii „zidului Berlinului” și a dispariției împărțțirii Europei între „Vest” și „Est”, cele 15 state membre s-au angajat în ample tratative cu țările din Europa Centrală și de Est în vederea asocierii și, ulterior, aderării acestora la UE, apărând ca perspectivă o mare Europă unită, formată din circa 30 de state.
1.3. Extinderea spre Est a UE
Unul din obiectivele strategice prioritare ale politicii Uniunii Europene în etapa actuală de dezvoltare este extinderea sa prin admiterea în componența ei de noi țări cu drepturi depline.
În Agenda 2000, adoptată de Cosiliul European, în primăvara anului 1999, se arată: „extinderea reprezintă o șansă istorică de a crea o Europă mai puternică, mai vastă și mai stabilă. Va fi vorba de un mare pas înainte pentru cele 500 milioane de cetățeni pe care-i va număra comunitatea lărgită la 28 de țări”. Această poziție de principiu a fost reafirmată în repetate rânduri la cel mai înalt nivel de reprezentare și decizie al Uniunii Europene. La încheierea reuniunii europene de la Gőteborg, din iunie 2001, cei 15 șefi de state și de guverne ale UE au dat un puternic impuls extinderii europene. Explicând acest lucru, premierul suedez Goran Persson, reprezentantul președenției UE, a subliniat că liderii europeni consideră că „extinderea este un proces ireversibil, iar candidații rămași în urmă trebuie ajutați să recupereze handicapul pe care îl au față de ceilalți.
Romano Prodi, președintele Comisiei Europene, referindu-se la semnificația pe care o are pentru noile țări candidate, inclusiv pentru România, integrarea în UE, sublinia: „Reîntoarcerea la viață și la istorie a atâtor țări europene rămase decenii întregi la marginea continentului nostru ne-a obligat în acești ani și ne impune încă să abordăm problema extinderii Uniunii”.
La rândul lor țările în curs de pregătire pentru integrare în Uniunea Europeană, între care și România, văd prin aceasta o mare șansă pentru prosperitatea și bunăstarea lor viitoare.
În ce o privește, țara noastră consideră aderarea sa la Uniunea Europeană cea mai adecvată cale de ridicare a nivelului de dezvoltare economică și socială, a sustenebilității acestei dezvoltări, a creșterii nivelului de trai al populației. Integrarea conferă, totodată noi prerogative de manifestare a democrației și identității naționale a poporului român.
Pentru sprijinirea țărilor din Europa Centrală și de Est, Uniunea Europeană are un program special de finanțare denumit Phare. Acesta este un program de ajutor economic, prin care se finanțează asistența economică și socială pentru țările din zonă.
Asistența Phare este condiționată de stabilitatea politică din țările respective și de un angajament permanent față de idealurile democrației și de principiile economiei de piață. Obiectivul său primordial este acela de a contribui la procesul de reformă economică, ajustare structurală și dezvoltare durabilă.
Fondurile acordate de Phare sunt mai mult nerambursabile decât împrumuturi și în perioada 1990 – 1996 ele au însumat 5.500 milioane de ecu, adică 7.040 milioane dolari SUA. În perioada 2000-2006, sprijinul financiar al Uniunii pentru țările candidate se va dubla, ajungând la 3 miliarde euro pe an, pentru cele 10 state candidate.
Alocarea fondurilor Phare se efectuează pe trei capitole principale:
a) 75 la sută din bugetul pentru programele naționale ale statelor beneficiare, în înțelegere cu fiecare dintre ele;
b) 15 la sută din buget pentru programele regionale, respectiv activități ce privesc mai multe țări, cum sunt: poluarea, zona frontalieră, lupta împotriva traficului ilegal de droguri, reforma serviciilor vamale, colectare datelor statistice corecte, etc.
c) 10 la sută din buget sunt folosite pentru suportarea cheltuielilor administrației Phare.
Oficial, la Bruxelles se afirma (G Verheugen, iunie 2000) că negocierile demarate se vor încheia în câtiva ani, și majoritatea țărilor vor deveni membre înantea încheierii mandatului prezentei comisii, în jurul anului 2005. La începutul anului 2000 se intenționa ca până la sfârșitul anului să fie prezentat un scenariu al lărgiri, care să răspundă la întrebările: cine, când și cum. Oficialii Uniuni Europene afirma totodata că negocierile nu au progresat suficient de mult și au devenit din ce în ce mai complexe pentru a lua o decizie privind timpul de care mai este nevoie. Față de declarațiile oficiale care susțin procesul de extindere a Uniuni Europene, în țările membre există așa-numiți “euroșceptici”, cu opinii și atitudini diferite de cele oficiale în privința modalități de realizare a construcției europene, a momentului și amplitudini procesului de lărgire a Uniuni Europene.
În privința modalităților de realizare a construcției europene, Germania și Italia sunt în favoarea unei Europe de tip federalist, care să beneficieze de noua elasticitate, decurgând din Tratatele modificate.
Franța preferă integrarea la nivel interguvernamental, contestată de Danemarca și Spania.
Pe de altă parte, deși premierul britanic Tony Blair a declarat oficial că Marea Britanie nu este “euroșceptică” și a cerut partenerilor să accelereze extinderea Uniuni Europene. Această țără manifestă temeri in ceea ce privește noile situații cu care s-ar putea confrunta Uniunea Europeană.
În ceea ce privește opinia publică din Uniunea Europeană se observă unele schimbări de atitudine față de extindere.
În anul 2000 se contura o tendință de scădere a susținerii procesului de lărgire a Uniuni Europene față de perioada în care a fost lansată ideea. Potrivit sondajului de opinie realizat în primăvara anului 2000, doar o treime din cetățenii Uniuni considerau extinderea spre est drept o prioritate. Situația s-a deteriorat în toamna aceluiași an, când, potrivit Eurobarometrului, numai 27% din locuitori U.E. considerau că lărgirea spre est este o prioritate; 38% dintre cetățenii Uniuni erau în favoarea extinderii. Entuziasmul s-a manifestat diferit astfel suedezii erau pentru cu aproape 61%, iar francezi cu doar 26%.
În anul 2002 se manifesta un sprijin sporit al opiniei publice din Uniunea Europeană și din țările candidate pentru procesul lărgiri. Au existat dubii și întrebări, consideră Graham Avery, consilier șef al Direcției generale pentru lărgire al Comisiei Europene. Astfel 50% din opinia publică din Uniunea Europeană, 65% din țările candidate și 85% din România se pronunțau în favoarea extinderi. În România existau mulți care nu știau prea multe despre efectele integrării, totusi printr-o educație și informare adcvată se putea ajunge la un vot în cunostință de cauză.
La Consiliul European de la Gőteborg din Iunie 2001 s-a stbilit încheierea negocierilor cu țările candidate care sunt gata pregătite înainte de sfârșitul anului 2002 și participarea acestor țări la alegerile pentru Parlamentul European din2004.
La Sevilia în iunie 2002, cele 15 țări membre ale Uniuni Europene și-au propus:
1. să finalizeze negocierile de aderare până la sfârșitul anului 2002 cu țările care sunt pregatite (până la 10 țări);
2. să ratifice Tratatul de aderare cu aceste țări în anul 2003 (ratificare de către Parlamentul European, de parlementele celor 12 țări membre și de către noile țări membre prin referendumuri naționale);
3. să realizeze primele aderări în anul 2004;
4. noile țări membre să participe în iunie 2004 la alegerile pentru Parlamentul European.
Din anul 2000 și până în 2002 s-a constatat o dinamică accelerată a evenimentelor privind situația României. Ca urmare la Sevilia (iunie 2002) statele membre ale Uniuni Europene:
-Au apreciat progresele remarcabile făcute de România și Bulgaria;
-Au declarat sprijin total al Uniuni Europene și încurajarea pregătirii accesului celor două țări în Uniunea Europeană.
-Au stabilit ca până la sfarșitul anului 2002 să actualizeze scenariul de aderare și să precizeze calendarul și stimularea strategiei de aderare a celor două țări.
-Au pus problema creșterii ajutorului financiar pentru România și Bulgaria (1,7% din Produsul Intern Brut, 6% din Buget ), fără a lua o hotărâre în acest sens.
La 1 mai 2004 10 noi state devin membre ale Uniunii Europene. Extinderea actuală este una din cele mai importante provocări căreia UE trebuie să-i facă față la începutul acestui secol. Este o oportunitate istorică unică de a pune capăt divizării artificiale între Europa de Vest și de Est și de a continua integrarea economică și politică a Europei, de a extinde pacea, stabilitatea, democrația și prosperitatea la noii săi membri.
Uniunea Europeană a lansat în anul 1998, în mod oficial, procesul extinderii sale către Europa Centrală și de Est și în zona mediteraneeană, odată cu deschiderea negocierilor de aderare cu țările din aceaste părți ale Europei.
Acest proces este considerat unul dintre cele mai mari oportunități ale U.E. pentru securitate, stabilitate și prosperitate, prin primirea de noi membrii. Statele candidate sunt în număr de 13: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Republica Slovacă, Slovenia, Ungaria,Turcia.
Dintre acestea, 10 țări devin efectiv membre ale Uniunii Europene la 1 mai 2004: Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cehia, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru, Malta.
Negocierile urmăresc , în primul rând, îndeplinirea criteriilor pentru aderare, stabilite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993.”Libertate, democrație, drepturile omului, solidaritate și responsabilitate socială, oricare ar fi diferențele care apar între noi, reprezintă valorile în care noi toți credem. Iată că a venit și timpul transformării Europei ”, spunea președintele francez , Jacques Chirac. 450 de milioane de europeni se vor aduna în cadrul celui mai vast proiect de integrare ce a fost vreodată realizat prin mijloace pașnice.
Pentru o țarǎ ca România, blocarea extinderii dintr-un motiv sau altul, ar fi o loviturǎ cumplitǎ, deoarece românii au nutrit imense speranțe de legǎturǎ din ce în ce mai organicǎ cu UE. Pe de altǎ parte nu putem sǎ nu admitem cǎ integrarea nu se poate face în orice condiții și cǎ operațiunea (ca proces) trebuie sǎ fie cât mai de succes – pentru a avea credibilitate. Se așteaptă ca România și Bulgaria să devină membri ai UE în 2007, iar în cazul Turciei nu s-a stabilit o dată posibilă pentru aderare .
Extinderea Uniunii Europene în cifre:
-creșterea cu 20% populației Uniunii Europene (de la 375 milioane locuitori la aproximativ 450 milioane )
-creșterea cu 23% a suprafeței Uniunii Europene (de la 3238 mii km pătrați la 3976 mii km pătrați)
-estimările arată că extinderea va duce la o creștere cu 0,2% a PIB în vechile state membre și cu 1,5- 8 % în noile state membre
-în noile state membre UE produsul intern brut (PIB) este în medie 40% din cel al celorlate 15 țări membre, variind între 9.160 dolari/locuitor (Polonia) și 16.571dolari/locuitor (Slovenia)
-40.852 milioane euro alocate noilor state membre, ca fonduri structurale în perioada 2004-2006
-UE va deveni cel mai mare exportator din lume, cu aproape 20% din comerțul mondial. Comerțul în interiorul UE va crește cu cel puțin 9%
Beneficii politice și economice ale extinderii:
-creșterea diversității culturale, a schimburilor de idei și o mai bună cunoaștere și ințelegere a altor oameni;
-extinderea zonei de pace, stabilitate și prosperitate în Europa va îmbunătăți siguranța cetățenilor ei;
-pace și stabilitate la scară continentală, ceea ce va permite continuarea dezvoltării comerțului și investițiilor;
-cel mai mare bloc economic, cu cea mai mare piață unică la nivel mondial;
-o mai bună calitate a vieții pentru cetățenii Europei – legislația europeană (acquis communautaire) devine aplicabilă în toate statele membre;
-întărirea rolul UE în afacerile internaționale – în domeniile relațiilor externe, de securitate și de apărare.
Având în vedere că 70 % din exporturile celor zece țări membre, au ca destinație piața comună, putem spune că doar 4 % din comerțul exterior al U.E are ca partenere aceste țări. Se presupune că în primii cinci ani de după aderare, spre exemplu, economia Ungariei va crește cu 4 % , iar cea a Cehiei cu 2 %, în timp ce pe ansamblul Uniunii, majorarea PIB-ului va fi de ce mult 1 %, ceea ce reprezintă o veste bună.
Companiilor estice , în măsura în care supraviețuiesc șocului concurenței de pe Piața Unică, li se deschide orizontul unei clientele enorme. Anul 2010 le va găsi disputându-și un număr mai mare de 450 milioane de consumatori. Temerilor guvernelor celor zece state, privitoare la posibilitatea dispariției celor mai multe companii naționale, li se opune speranța unui BOOM al investițiilor străine. Cei mai mulți se așteaptă ca odată primiți în U.E, cele zece candidate, să devină mai tentante pentru capitalul străin de până acum .
Ultimul raport al Forumului Economic Mondial arată că multe dintre vechile state membre ale UE sunt în urma SUA în termeni de competitivitate. Unele sunt deja depășite de cei mai puternici dintre noii veniti.
Ultimul raport “Lisbon Review” publicat de Forumulul Economic Mondial, critică progresele economiei europene, din persepectiva obiectivelor stabilite la Lisabona.
Când șefii de state și de guverne și-au stabilit ca obiectiv să transforme economia europeană în cea mai competitivă economie din lume, n-au anticipat cât de mult vor trebui să lupte pentru îndeplinirea acestuia.
Studiul subliniază provocările majore cărora cele mai multe dintre statele membre trebuie să le facă față. În timp ce statele nordice depășesc USA în termeni de competitivitate, Spania, Italia, Portugalia și Grecia abia dacă îndeplinesc criteriile stabilite .
Raportul, care se referă și la cele 10 state ce se vor alătura UE, situează Estonia pe primul loc între noile membre, caracterizată printr-o societate informaționala puternică și un climat antreprenorial favorabil. Ea e urmată de Slovenia și Letonia. Aceste trei state depășesc clar Portugalia și Grecia, din perspectiva criteriilor de la Lisabona. Economia SUA, principalul competitor al Europei, este cotată – din punct de vedere al competitivității – mai bine decât media europeană și, de asemenea mai bine decât 12 din actualele state membre.
Raportul Forumului Economic Mondial arată că UE trebuie să se concentreze asupra a trei domenii specifice pentru a-și mării competitivitatea : inovație și cercetare-dezvoltare, societatea informațională și condiții mai bune pentru antreprenori.
1.4. România și viitorul Uniunii Europene
Extinderea Uniunii Europene este cea mai mare provocare a Europei la începutul secolului XXI, fiind șansa de a uni un continent pe care au avut loc douǎ rǎzboaie mondiale, soldate cu pierderi de milioane de vieți omenești în mai puțin de 100 de ani.
Viitorul Europei, și în mod special al Uniunii Europene, trece de aceea prin extindere. Viitorul și extinderea se intercondiționeazǎ, extinderea se manifestǎ ca un vector spre viitorul Uniunii Europene. De aceea, orice judecatǎ asupra viitorului Uniunii Europene va fi incompletǎ dacǎ la ea nu vor participa autentic și țǎrile candidate. Extinderea Uniunii Europene este un imperativ politic.
Pentru România, aderarea la Uniunea Europeanǎ reprezintǎ singura opțiune viabilǎ care îi poate asigura reintegrarea completǎ și definitivǎ în sistemul de valori promovat de democrațiile vest-europene, sistem din care face parte de drept prin istorie, culturǎ, tradiție și așezare geograficǎ. Apartenența României la UE constituie o garanție a stabilitǎții, a creșterii economice și a prosperitǎții. România s-a înscris în acest proces ireversibil și participǎ la modernizarea impusǎ de integrarea în Uniunea Europeanǎ, care implicǎ evoluția generalǎ a întregii societǎți românești.
Aderarea României la UE întrunește o susținere covârșitoare din partea cetǎțenilor (peste 80% dintre români se declarǎ în favoarea aderǎrii țǎrii la Uniunea Europeanǎ) și consensul clasei politice românești, care considerǎ integrarea României în structurile europene ca un obiectiv fundamental de politicǎ naționalǎ.
Pentru cetǎțenii României, ca și pentru cei ai Uniunii Europene, spațiul european are o identitate manifestatǎ prin: locuri de muncǎ, lupta împotriva sǎrǎciei și excluderii sociale, educație decentǎ, îngrijire medicalǎ adecvatǎ, o abordare comunǎ a problemei protecției mediului, a schimbǎrilor climatice și a securitǎții alimentare. De asemenea, ei doresc o Europǎ mai activǎ în afacerile externe, în probleme de apǎrare și securitate, în lupta împotriva criminalitǎții și a terorismului. Reducerea birocrației, o economie sigurǎ și prosperǎ, pǎstrarea identitǎții țǎrilor Uniunii, în paralel cu adâncirea integrǎrii sunt alte deziderate ale cetǎțenilor din statele membre și candidate.
Înscriindu-se în procesul ireversibil de modernizare pe care îl impune integrarea în Uniunea Europeanǎ, pregǎtirea pentru aderare și-a pus amprenta asupra evoluției generale a societǎții românești. Odatǎ cu aceasta, România este în mod legitim interesatǎ de identitatea spațiului politic, economic și social în care va intra și în aceastǎ perspectivǎ de propria sa identitate.
Aceastǎ preocupare este pe deplin justificatǎ și are o bazǎ realã. În același timp, în anul 2004, se preconizeazǎ încheierea viitoarei Conferințe interguvernamentale, cu semnarea unui nou tratat sau fundament juridic al Uniunii Europene (în situația în care va avea loc o restructurare radicalǎ a tratatelor existente), care ar putea intra în vigoare în cursul anului 2006. Aceasta înseamnǎ, în același timp, cǎ aderarea României se poate produce aproape concomitent cu transformarea Uniunii Europene, de unde și interesul natural al societǎții românești de a se implica în aceastǎ dezbatere și de a contribui cu idei și soluții pentru o viitoare structurǎ din care va face și ea parte.
În România, dezbaterea internǎ privind viitorul Europei a fost lansatǎ la 9 mai 2001. Dezbaterea s-a materializat prin contribuții ale factorilor politici, ale societǎții civile, ale mediului academic, think-tank-urilor si, nu în ultimul rând, ale cetǎțenilor care, împreunǎ, exprimǎ viziunea unei țǎri nemembre a UE, dar care aspirǎ la statutul de membru al UE. În aceste condiții, accentul este pus în mod inevitabil pe construcția politicǎ a Uniunii Europene și pe sectoarele de mare sensibilitate pentru România.
Elementele prezentate în continuare sintetizeazǎ pozitția inițialǎ a Guvernului României fațǎ de temele aflate pe agenda Convenției privind viitorul Europei. Aceastǎ poziție este structuratǎ inclusiv pe baza opiniilor exprimate pe parcursul dezbaterii publice interne din anul 2001, ținând cont de diversitatea lor, cât și de tendințele majoritare formulate cu acest prilej. Ea va fi completatǎ și dezvoltatǎ în funcție de conținutul și rezultatele Convenției privind viitorul Europei și de tendințele ce se vor profila pe parcursul dezbaterilor.
1. Viitorul Europei și buna guvernare
Reforma Uniunii Europene implicǎ o serie de întrebǎri legate de guvernare și de modul în care UE folosește puterea datǎ de cetǎțeni. O folosire bunǎ a puterii implicǎ o legãturǎ strânsǎ a Uniunii cu cetǎțenii sǎi și conduce la politici mai eficiente. Pentru realizarea acestui deziderat este însǎ necesarǎ combinarea a diferite instrumente politice cum ar fi legislația, dialogul social, fonduri de investiții în infrastructurǎ și programe de acțiune, contribuind astfel la întǎrirea metodei comunitǎții. Principiile care definesc buna guvernare și care trebuie aplicate în modul de funcționare a viitoarelor instituții UE sunt: deschiderea instituțiilor fațǎ de opinia publicǎ; o participare cât mai largǎ la elaborarea și implementarea politicilor; asumarea mai clarǎ a responsabilitǎților de cǎtre toate instituțiile; eficiența, manifestatǎ prin obiective clare și implementarea politicilor într-o manierǎ proporționatǎ; asigurarea coerenței între politici și acțiuni.
Pentru a reuși o mai bunǎ implicare a cetǎțenilor în construcția viitoarelor instituții și politici, este necesarǎ cooptarea societǎții civile (de la ONG-uri, la sindicate și asociații profesionale, ori comunitǎți religioase). Societatea civilǎ vede tot mai mult Europa ca un cadru favorabil pentru schimbarea orientǎrilor politice și ale societǎții, oferind o realǎ posibilitate de a extinde dezbaterea asupra rolului Europei. Ținând cont de faptul cǎ o mai bunǎ implicare atrage o mai mare responsabilitate, societatea civilǎ trebuie ea însǎși sǎ urmeze principiile bunei guvernǎri, care include contabilizarea și deschiderea. În aceste condiții, este necesarǎ reevaluarea implicǎrii Comitetului Economic și Social, care trebuie sǎ aibǎ un rol activ în dezvoltarea unei noi relații de responsabilitate reciprocǎ între instituții și societatea civilǎ.
Transparența și deschiderea spre societatea civilǎ sunt cele douǎ imperative majore ale viitorei Uniuni.
România aspirǎ la o Uniune Europeanǎ constituitǎ ca o federație de state-națiuni. Aceastǎ opțiune trebuie sǎ ținǎ cont atât de necesitatea de a avea instituții comunitare și proceduri decizionale capabile sǎ asigure funcționarea unei Uniuni cu 27 de membri – ceea ce presupune aprofundarea integrǎrii și extinderea votului cu majoritate calificatǎ – cât și de faptul cǎ majoritatea covârșitoare a cetǎțenilor europeni au încǎ sentimente puternice manifestate fațǎ de identitatea lor naționalǎ și manifestǎ un atașament profund pentru statul ai cãrui cetǎțeni sunt. În aceste condiții, viitoarea uniune politicǎ va trebui sǎ se dezvolte de jos în sus, de la cetǎțeni la state și de la state la Comunitate.
2. Reformarea instituțiilor Uniunii Europene
Acest obiectiv trebuie sǎ se realizeze în condițiile pǎstrǎrii unui echilibru în gestionarea domeniilor de competențǎ și în luarea deciziilor, concomitent cu precizarea și potențarea funcțiilor pe care le îndeplinesc instituțiile europene. Scopul urmǎrit este acela de a crește legitimitatea acestor instituții în fața cetãțenilor Uniunii Europene.
Apãrarea intereselor europene se poate face cel mai adecvat prin creșterea rolului Comisiei Europene. Președintele acestei instituții ar trebui sǎ fie ales în comun de Parlamentul European și de Consiliul European, pentru a-i asigura legitimitatea totalǎ în fața Comunitǎții. În privința numǎrului de comisari, România susține o dimensiune a Comisiei conformǎ cu numǎrul de state membre dupǎ principiul “un stat – un comisar“. O limitare a acestui numǎr ar putea fi eventual acceptatǎ, cu condiția ca pentru țǎrile care nu vor avea pe durata unui mandat un comisar cu cetǎțenia respectivǎ, sǎ se creeze modalitǎți alternative pentru ca țǎrile în cauzǎ sǎ poatǎ avea totuși o reprezentare corespunzǎtoare la nivelul executivului comunitar. O asemenea modalitate ar putea fi instituirea unor „task-force“-uri cu un mandat cu aceeași duratǎ cu cea a Colegiului, pe problemele noi și ardente ale Comunitǎții, și pentru care nu existǎ o direcție generalǎ specificǎ. Șefii acestor “task-force“-uri vor avea un rang nou, cuprins între director-general și comisar. În ceea ce privește funcția Comisiei, noutatea fațǎ de responsabilitǎțile prezente ar putea consta în funcția de garant al coerenței dezvoltǎrilor între sectorul interguvernamental și cel comunitar.
Președintele Comisiei ar putea de asemenea primi un rol de “facilitator“ pentru deblocarea situațiilor procedurale între Consiliu și Parlament, atunci când procedura de conciliere nu se soldeazǎ cu nici un rezultat. De asemenea, Comisia ar trebui sǎ aibǎ un rol sporit în definirea relațiilor dintre instituții și implementarea acestora.
Parlamentul European va trebui sǎ reflecte totdeauna nivelul la care se gǎsește procesul de integrare economicǎ aflat într-o continuǎ aprofundare. Parlamentul ar trebui sǎ aibǎ puteri sporite, prin generalizarea procedurii de codecizie cu Consiliul și oferirea de competențe președintelui Comisiei pentru a evita blocaje instituționale. Parlamentul ar putea alege președintele Comisiei prin majoritate de voturi, la propunerea Consiliului European. De asemenea, Parlamentul ar putea avea atribuții mai largi în ceea ce privește bugetul, în special eficiența cheltuielilor și operativitatea realizǎrii proiectelor.
În ceea ce privește Parlamentele naționale, România susține crearea unui “Comitet al Parlamentelor Naționale“, dupǎ modelul Comitetului Economic și Social și al Comitetului Regiunilor. Existența unei asemenea structuri ar reflecta mai autentic cele douǎ componente fundamentale ale Uniunii –comunitarǎ și interguvernamentalǎ. Definirea rolului acestui nou organ ar trebui sǎ plece de la modelul propus pentru viitoarea Uniune. Ar putea exista douǎ alternative: una minimalǎ , în sensul cǎ se va constitui un nou comitet aflat pe aceeași poziție cu cele douǎ menționate și care ar avea un rol consultativ pe problemele ce privesc cooperarea interguvernamentalǎ (ex.. aviz consultativ asupra unei strategii comune a UE), și una maximalǎ, în sensul cǎ aceastǎ nouǎ structurǎ va primi competențe importante prin preluarea unor funcții legislative ale Consiliului în codecizie cu Parlamenul European (de exemplu un viitor buget comun pentru PESC). Este necesarǎ de asemenea îmbunãtǎțirea sistemului de informare a parlamentelor naționale privind afacerile europene. La nivelul statelor membre, este beneficǎ îmbunǎtǎțirea mecanismului de informare și consultare a parlamentelor de cǎtre guvernele acestor state, mai ales în ceea ce privește adoptarea legislației europene, încǎ din stadiul de pregǎtire. De asemenea, este necesarǎ instituirea unui sistem de informare curentǎ a parlamentelor naționale de cǎtre Comisie în ceea ce privește inițiativele legislative propuse.
În viziunea României, Consiliul trebuie sǎ fie în continuare instituția care sǎ reflecte interesele statelor membre în cadrul Comunitǎții, în triunghiul instituțional al Uniuniunii Europene, însǎ activitatea acestuia trebuie raționalizatǎ, iar funcțiile sale, mai clar delimitate. Aici se impune o mai bunǎ coordonare în cadrul Consiliului. Atribuțiile CAG trebuie regândite, pentru a asigura coordonarea generalǎ a celorlalte forme ale Consiliului în condițiile în care coordonarea activitǎții Consiliului de cǎtre CAG devine tot mai dificilǎ, iar creșterea rolului ECOFIN devine tot mai evidentǎ. Guvernul României considerǎ cǎ votul cu majoritate calificatǎ trebuie extins.
Consiliul European trebuie sǎ rǎmânǎ instituția care sǎ stabileascǎ în continuare liniile directoare ale dezvoltǎrii Uniunii Europene. Consiliul European ar trebui sǎ primeascǎ unele drepturi de tranșare a unor situații și de decizie în domeniile de interes strategic pentru Uniune, în situațiile care reclamǎ urgențǎ maximǎ, precum și dreptul de conciliere atunci când apar divergențe între CAG și ECOFIN. De asemenea, Consiliul European ar putea iniția un program legislativ multianual, la recomandarea Comisiei și Parlamentului European.
Pe ansamblu, reformarea instituției va trebui sǎ conducǎ la dotarea corespunzǎtoare a Uniunii cu instrumente de formulare de politici și acțiuni, la operativitate în aplicarea deciziilor, eliminarea dublǎrii unor competențe, precum și a ambiguitǎților și a birocratizǎrii.
3. Distribuirea compețentelor între nivelurile de guvernare
România considerǎ ca importantǎ distribuirea competențelor, fie sub forma unui „catalog al competențelor” la nivelul Uniunii, fie sub orice altǎ formǎ care contribuie la clarificarea distribuirii acestora între nivelul european, național, regional și local, la baza cǎruia stǎ principiul transferului progresiv de putere de la nivel superior spre nivelurile locale.
Problema subsidiaritǎții este atributul statelor membre și trebuie analizatǎ separat, de la caz la caz, dat fiind faptul cǎ modul de cooperare implicǎ și nivelul de dezvoltare economicǎ și socialǎ la un moment dat. Este însǎ necesarǎ stabilirea unor mecanisme clare care sǎ facǎ posibilǎ delegarea ad-hoc a anumitor competențe.
Eventualele dispute care pot apǎrea ca urmare a delimitǎrii celui mai adecvat nivel de luare a deciziei se pot rezolva de cǎtre comisii specializate ale Parlamentului European sau ale Parlamentelor naționale. În ultimǎ instanțǎ, Curtea Europeanǎ de Justiție are drept de control asupra aplicǎrii principiului subsidiaritǎții și proporționlitǎții.
Proporționalitatea trebuie sǎ rǎmânǎ principiul de bazǎ pentru elaborarea unui act legislativ sau inițierea unei mǎsuri comune. De fiecare datǎ, Uniunea Europeanǎ trebuie sǎ aleagǎ dintre mai multe metode și acțiuni, pe aceea care conferǎ cea mai mare libertate statelor, persoanelor fizice sau juridice.
Indiferent de modificǎrile care pot interveni la nivelul Uniunii, solidaritatea și egalitatea dintre statele membre trebuie sǎ rǎmânã principii fundamentale pentru Uniunea Europeanǎ.
4. Politicile comune
Uniunea Economicǎ și Monetarǎ (UEM) conține elementele necesare realizǎrii uniunii economice a statelor europene. UEM trebuie sǎ rǎmânǎ deschisǎ și accesibilǎ noilor membri ai Uniunii Europene, cu precǎdere în ceea ce privește aderarea la moneda unicǎ. Principiul șanselor egale trebuie sǎ se aplice în toate evoluțiile viitoare ale UEM. Mai mult decât a rǎmâne deschisǎ pentru noi membri, este vital ca UEM sǎ menținǎ principiul șanselor egale pentru aceștia, prin pǎstrarea unor criterii neschimbate pentru aderarea la euro și în cazul țǎrilor candidate. Pentru a asigura funcționalitatea UEM pe termen lung, precum și viabilitatea sa din punct de vedere politic și social, este necesarǎ continuarea armonizǎrii în domeniul politicilor economice conexe (de ex.. fiscalitate).
Concomitent însǎ, trebuie sǎ se ținǎ cont, pentru pǎstrarea consistenței, coerenței și unitǎții construcției europene, de evoluția generalǎ a viitoarelor state membre spre îndeplinirea criteriilor de convergențǎ. Un scenariu viabil pe termen mediu este cel al disciplinei monetare și fiscale. În acest context, în paralel cu armonizarea unor politici, precum cea fiscalã, o atenție deosebitǎ trebuie acordatǎ, în perspectivǎ, problemelor referitoare la mobilitatea forței de muncǎ și flexibilitatea pieței forței de muncǎ în Statele Membre și la nivelul UE.
Asigurarea unui grad ridicat de ocupare a forței de muncǎ și a atenuǎrii efectelor negative ale unor șocuri asimetrice vor contribui, pe de altǎ parte, la creșterea sprijinului pentru construcția europeanǎ din partea opiniei publice.
Strategia inițiatǎ la Lisabona și completatǎ la Stockholm definește principalele orientǎri de perspectivǎ ale modelului economic și social european care are drept coordonate dezvoltarea durabilǎ și dezvoltarea bazatǎ pe cunoștințe (e-Europe).
În domeniul protecției mediului, Europa se manifestǎ încǎ de acum câteva decenii ca un lider de opinie și acțiune. UE trebuie sǎ își consolideze aceastǎ poziție și sǎ acționeze energic pentru ca propriile erori sǎ nu fie repetate de cǎtre alte state în curs de dezvoltare.
În ceea ce privește cea de-a treia componentǎ a modelului european, este necesarǎ realizarea unei “unitǎți tehnologice“, prin impulsionarea și gestionarea unui flux susținut de transfer tehnologic în cadrul UE, incluzând viitoarele state membre și chiar cele aflate în vecinǎtatea UE.
Noua Politicǎ agricolǎ comunǎ (PAC), așa cum ea se contureazǎ în urma ultimei reforme începute în 1997, apare ca o politicǎ economicǎ viabilǎ și dezirabilǎ pe termen lung. În principiu, România exclude luarea în calcul a variantei renaționalizǎrii unor aspecte ale PAC.
O politicǎ agricolǎ comunǎ reformatǎ va atinge douǎ obiective: (a) concentrarea asupra funcției de redistribuție a veniturilor și (b) înlǎturarea “externalitǎților negative“ ale fostelor metode, prin sprijinirea în viitor a unei agriculturi ecologice, a dezvoltǎrii rurale și a siguranței alimentare.
Momentul actual este caracterizat de dezbaterile privind reforma PAC, democratizarea UE și viitorul negocierilor comerciale multilaterale. O uniune mai democraticǎ va face absolut necesarǎ definitivarea reformei PAC. În acest context, existǎ oportunitatea ca statele candidate sǎ aplice direct o PAC construitǎ pe noile principii, fǎrǎ sǎ aplice politicile și metodele care au fost aplicate în trecut și care acum se dovedesc depǎșite. O asemenea evoluție ar fi în mod cert și în avantajul României. Totodatã, este necesar ca în viitoarele runde de negocieri OMC sǎ se aibǎ în vedere și realitǎțile din noile state membre. În plan intern, România dorește sǎ își armonizeze reformele agricole cu liniile directoare ale noii Politici Agricole Comune încǎ din momentul structurǎrii PAC pentru ca, la data aderǎrii, agricultura româneascǎ sǎ se poatǎ integra eficient în agricultura europeanǎ.
În privința fondurilor structurale și de coeziune, România susține pǎstrarea actualului grad de naționalizare. Intervenția structuralǎ este absolut necesarǎ pentru pǎstrarea coeziunii economice și sociale într-o Europǎ unitǎ, în care statele membre aderǎ la aceiași parametri și la aceleași politici economice. Aspectul redistributiv al UE în condițiile unei Uniuni Economice și Monetare este vital, ca și menținerea principiului solidaritǎții europene la originea filosofiei acestor politici. Instrumentarul actual în domeniul fondurilor structurale este suficient de elaborat. Nu sunt necesare noi instrumente, însǎ cele existente trebuie adaptate și la necesitǎțile specifice ale viitorilor membri UE. România susține adoptarea metodei comunitare în ceea ce privește aplicarea principiului subsidiaritǎții.
De asemenea, se cere alocarea fondurilor structurale pentru mobilizarea și valorificarea resurselor umane și flexibilizarea pieței muncii, în paralel cu stimularea unei mai mari implicǎri a sectorului privat în proiectele de infrastructurǎ fizicǎ (transporturi, mediu). Viitoarea politicǎ va trebui sǎ punǎ un accent mult mai mare pe factorul tehnologic, care are o dimensiune europeanǎ, nu numai regionalǎ, și de care depinde succesul modelului economico-social european.
În aceeași ordine de idei, este necesarǎ o mai bunǎ corelare a politicilor de coeziune cu politicile de cercetare, care trebuie sǎ punǎ accentul pe stimularea excelenței.
Politicile comerciale comune se cer sǎ fie coerente cu celelalte politici comunitare, într-o abordare strategicǎ din punct de vedere temporal și spațial. România susține activitatea din cadrul OMC cu luarea în considerare a intereselor fundamentale de ordin social și economic ale noilor state membre. Procesul de reflecție ar putea sǎ insiste mai mult asupra noului concept de “globalizare controlatǎ“, lansat de Pascal Lamy.
Politica Externǎ și de Securitate Comunǎ a ridicat unele probleme Uniunii, provenite în special din carențele de naturǎ instituționalǎ (problema nu a fost neapǎrat absența sau incoerența instituționalǎ, cât mai ales neexploatarea corespunzãtoare a cadrului existent), dar și din lipsa unei viziuni structurate asupra relațiilor cu principalii actori internaționali din afara UE. Deși PESC va rǎmâne, în principal, în sfera deciziei interguvernamentale, poziție justificatǎ mai ales de dezvoltarea PESA, Comisia și Parlamentul European vor trebui asociate la concepția și implementarea acestei politici, atât pentru cǎ transpunerea sa implicǎ recursul și la mijloace și metode comunitare gestionate de cǎtre Comisie, cât și deoarece stabilirea unui buget comun pentru PESC presupune adoptarea acestuia de cǎtre Parlamentul European (eventual cu avizul Comitetului parlamentelor naționale – dacǎ acesta va fi înființat).
UE nu este numai o putere regionalǎ, dar și una globalǎ. Ea are potențialul de a se evidenția ca o putere globalǎ, de a se manifesta ca un actor care conciliazǎ globalismul cu principiile etice. Europa este chematǎ astǎzi sǎ se manifeste mai vizibil și mai eficient la nivel global și sǎ-și asume responsabilitǎți sporite pe scena internaționalǎ. Rolul Uniunii Europene lǎrgite în arena mondialǎ va fi acela de a proiecta stabilitate, prosperitate și toleranțǎ culturalǎ și religioasǎ dincolo de frontiererele sale, de a acționa ca un actor global și ca un factor de echilibru într-o lume multipolarǎ, aflatǎ în curs de reașezare.
Europa ar trebui însǎ sǎ rǎmânǎ fidelǎ metodelor de promovare externǎ a valorilor sale, prin bine cunoscutele acțiuni preventive (o concentrare mai mare asupra dezvoltǎrii și comerțului – cel mai mare donator, multilateralism, interes în dezvoltarea ONU, acorduri de tip ACP cu statele în curs de dezvoltare).
În Uniunea Europeanǎ nu existǎ o tendințǎ dominantǎ în cadrul ei; din contrǎ, statele membre, în special cele mijlocii și mici, par a se concentra în anumite domenii ale politicii externe unde au tradiție, expertizǎ și anumite interese. Acest mod de a face politicǎ extern evitǎ recurgerea la tradiționalele echilibre de interese ale marilor puterii, așa cum s-a mai întâmplat de multe ori de-a lungul istoriei.
România considerǎ cǎ în pregǎtirea urmǎtoarei Conferințe Interguvernamentale ar trebui, de asemenea, sǎ se acorde atenție și acțiunilor externe și limitelor geografice ale UE. Chiar dacã acestea nu ar face parte din activitatea propriu-zisǎ a Convenției, totuși ar trebui profitat de activitatea acesteia pentru a aborda problema respectivǎ în subsidiar.
În domeniul Justiției și afacerilor interne, România susține necesitatea dezvoltǎrii
Spațiului comun de libertate, securitate și justiție, însǎ cu pǎstrarea unui echilibru între cele trei componente, în special în ceea ce privește raporturile dintre libertate și securitate.
În vederea punerii în practicǎ a componentelor de securitate și justiție, apar necesare unele mǎsuri de ordin practic cum sunt întǎrirea rolului Europol și integrarea sa în ordinea comunitarǎ, precum și crearea unui Parchet european, și în perspectivǎ crearea unei politii de frontierǎ unice la nivel european.
România privește ca deosebit de importantǎ crearea unei politii de frontierǎ unice la nivel european, în mod necesar însoțitǎ de crearea unui instrument comun de finanțare a acesteia. Ue are de jucat un rol excepțional în a ajuta România, prin asistențǎ tehnicǎ și financiarǎ, prin descrierea unui drum al progresului. De aceea, primii ani ai noului deceniu au o semnificație deosebitǎ pentru mersul transformǎrii în România.
În condițiile în care România se pregãtește sǎ devinǎ granița externǎ a Uniunii Europene, este necesarǎ participarea țǎrii la dezvoltarea politicilor în domeniul JAI. Pentru a realiza transparența în ceea ce privește politicile UE, ar fi beneficǎ implementarea procedurilor de codecizie și în ceea ce privește probleme legate de controlul frontierei, azil, vize, migrație, cooperare judiciarã și administrativã.
5. Problema Constituției Europene
România privește favorabil problema restructurǎrii tratatelor și realizǎrii susține Constituții Europene sau a unui Tratat Constituțional al UE. Legislația primarǎ a UE ar putea fi separatǎ în douǎ pǎrți: o parte fundamentalǎ de genul unei Constituții, care sǎ cuprindǎ Tratatele, și o parte care sǎ cuprindǎ politicile curente. Astfel, Constituția/Tratatul Constituțional ar putea fi revizuit printr-o procedurǎ specialǎ, de cǎtre toate Statele Membre și dupǎ consultǎri generale și directe ale cetǎțenilor Europei, în timp ce prevederile tehnice ar putea fi modificate printr-o procedurǎ mult simplificatǎ.
Tratatul sau tratatele suplimentare care ar rezulta în urma acestui exercițiu și care vor sistematiza cea mai mare parte a acquis-ului, ar putea urma o procedurǎ mai simplǎ și mai flexibilǎ pentru revizuire. Va fi însǎ important ca prin asemenea reașezǎri, acquis-ul sǎ nu își piardǎ din substanțǎ și politicile comune sǎ nu fie afectate, situație care ar echivala pentru țǎrile candidate cu modificarea termenilor care au constituit baza negocierilor de aderare.
Constituția ar trebui sǎ includǎ, incorpore, actuala Cartǎ a Drepturilor Fundamentale, fapt care ar consolida uniunea politicǎ și identitatea europeanǎ a cetǎțenilor. În câteva state membre, unele dispoziții ale acestui document au început sǎ fie considerate ca având forțǎ juridicǎ, ceea ce face posibil ca aceastǎ Cartǎ sǎ capete forțǎ juridicǎ în mod progresiv. Adoptarea Cartei ca parte a acquis-ului “greu“ se va realiza însǎ numai în cadrul unei Constituții.
În ansamblu, România trebuie sǎ încerce sǎ se poziționeze cât mai favorabil în cadrul general al procesului de lǎrgire a Uniunii Europene și în dezbaterile asupra configurației viitoare a Uniunii Europene.
Implicându-se activ în acest proces, România va trebui sǎ-și menținǎ identitatea, la fel ca toate celelalte state care au aderat sau vor adera la Uniune. Europa unitǎ trebuie sǎ fie o societate coezivǎ prin diversitate, care sǎ punǎ în valoare bogǎția și pluralitatea culturilor, precum și avantajele consacrǎrii unui nou model european care sǎ asigure siguranțǎ și prosperitate cetǎțenilor Uniunii Europene.
1.5. Mediul de afaceri în Romănia. Politica în domeniul comerțului în contextul integrării în UE
a) Mediul de afaceri în România.
Nimic important nu se întamplă în Uniunea Europeană fără implicarea serioasă a comunitǎții de afaceri (Jacques Delors) .
Comunitatea de afaceri reprezintă un factor-cheie în îndeplinirea criteriului economic si în înregistrarea unui progres cert pe calea aderării la Uniunea Europeană. La rândul lor, conform aprecierilor Parlamentului European, Camerele de Comerț și Industrie sunt adevarații intermediari între Uniunea Europeană și întreprinderile naționale.
Pornind de la aceste premise, Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București a luat decizia de a include în structura sa o Divizie de Integrare Europeană, ca mijloc de implicare mai activă a CCIRB în pregătirea mediului de afaceri din România pentru momentul aderării la Uniunea Europeană. Această decizie demonstrează angajamentul Camerei de a întreprinde acțiuni eficiente, care să raspundă nevoilor specifice ale întreprinderilor naționale în contextul procesului de preaderare.
Principalele obiective ale Oficiului de Integrare Euopeană sunt:
-creșterea rolului CCIRB și al CCI teritoriale ca reprezentanți ai mediilor de afaceri în procesul de integrare europeană a României;
-creșterea rolului CCIRB în accelerarea procesului intern de pregătire a aderării;
-afirmarea CCIRB și a CCI teritoriale ca factor activ de lobby, atât la nivelul instituțiilor UE, cât și al țărilor membre pentru influențarea unei atitudini favorabile față de România ;
-implicarea mai activă a CCI din România în pregătirea efectivă a mediului de afaceri din România pentru momentul aderării;
Activitățile prioritare ce vor fi derulate de Direcția de Integrare Europeană în scopul atingerii acestor obiective includ:
1. Pregătirea mediului de afaceri românesc pentru a face față presiunii concurențiale a pieței europene unice și exigențelor procesului de aderare în principal prin organizarea de seminarii de sensibilizare a firmelor românești cu privire la impactul aderării asupra existenței și strategiei lor de dezvoltare. Aceste seminarii vor avea caracter sectorial sau de prezentare a experienței în materie de pregătire a aderării cu exponenți ai CCI autoritǎților din țările care au intrat recent în UE.
2. Crearea unei economii de piață funcționale și sprijinirea dezvoltării sectorului privat prin susținerea accelerării procesului de armonizare a legislației României cu cea a UE și realizarea unor studii sectoriale de impact/evaluare a gradului de adaptare a economiei/industriei românești la cerințele pieței unice;
3. Informarea firmelor românești despre funcționarea pieței unice europene, regulile și normele care o guvernează, costurile și beneficiile integrării europene prin mijloacele mass-media ale CCIRB, site-uri specializate, etc., precum și evaluarea gradului de adaptare al firmelor românești la cerințele procesului de integrare.
4. Dezvoltarea competențelor proprii ale sistemului CCI din România în domeniul integrării europene prin evaluarea potențialului existent, formarea personalului necesar și participarea la programele comunitare sau activitățile specializate derulate prin intermediul Eurochambres.
5. Dezvoltarea relațiilor de colaborare și schimb de informații cu instituțiile europene (îndeosebi Delegația Comisiei UE la București, directoratele generale din cadrul Comisiei, TAIEX, etc.), precum și participarea la elaborarea de studii și lucrări documentare despre România sub egida Comisiei Europene, a Eurochambres (European Survey, EU Enlargement, EBP, etc.)
b) Politica comercială
Actualul Tarif vamal al României a fost introdus în anul 1991, printr-o hotǎrâre guvernamentalǎ, ca element esențial al reformei economice și tranziției la economia de piațǎ. Întrucât Parlamentul României nu a reușit sǎ consacre acest tarif prin lege, el a fost aprobat în august 1993 prin Ordonanța Guvernamentalǎ nr. 26. Parlamentul a aprobat aceastǎ ordonanțǎ, cu modificǎrile ulterioare, prin legea nr. 102 din 12 noiembrie 1994.
Din punct de vedere al nomenclaturii, respectiv clasificǎrii și codificǎrii mǎrfurilor în tarif, România a adoptat Sistemul Armonizat, utilizat de țǎrile Uniunii Europene, țǎrile EFTA, țǎrile asociate la Uniunea Europeanǎ și alte state. Sistemul armonizat se caracterizeazǎ prin clasificarea mǎrfurilor după criteriul combinat – origine și grad de prelucrare – și prin codificarea lor cu 6 cifre uniforme pe plan internațional și încǎ 2 cifre reprezentând detaliere naționalǎ, în total 8 cifre.
În acest fel construit, Tariful vamal al României are XXI secțiuni, 96 capitole și peste 5000 de poziții tarifare. Primele douǎ cifre se referǎ la codul capitolului, urmǎtoarele douǎ la codul grupei de marfǎ, urmǎtoarele douǎ la codul poziției, toate conform Sistemului Armonizat, iar ultimele douǎ reprezintǎ poziția conform detalierii naționale.
Analizând actualul Tarif vamal al României vom constata cǎ acesta are, actualmente, mai multe coloane de taxe vamale: taxǎ vamalǎ (taxǎ de bazǎ), taxǎ vamalǎ aplicatǎ în anul curent, taxa vamalǎ aplicatǎ la importul din Uniunea Europeanǎ, taxa vamalǎ aplicatǎ la importul din Turcia, taxa vamalǎ aplicatǎ la importul din AELS, taxa vamalǎ aplicatǎ la importul din CEFTA, taxa în sistemul global de preferințe comerciale (SGPC) și taxa la importul din țǎrile participante la protocolul ”Celor 16”.
Taxa vamalǎ se aplicǎ la importul unui anumit produs în funcție de țara din care se realizeazǎ importurile. Dacǎ importǎm din Germania, care este membrǎ a Uniunii Europene, se aplicǎ taxa din coloana UE. Dacǎ importǎm din Bulgaria, care este membrǎ CEFTA, vom aplica taxa din coloana CEFTA. Dacǎ importǎm din Norvegia, care este membrǎ a EFTA, aplicǎm taxa din coloana AELS (EFTA). Dacǎ importǎm din India, care este participantǎ la SGPC (39 țǎri), aplicǎm taxa din coloana SGPC. Totodatǎ, dacǎ importǎm din Israel, care este participantǎ la Protocolul ”Celor 16”, aplicǎm taxa din coloana P-16.
Dacǎ importǎm dintr-o țarǎ care nu este participantǎ la nici una din grupǎrile menționate, de pildǎ din SUA, aplicǎm taxa din prima coloanǎ de taxe sau, dupǎ caz, coloana taxelor valabile în anul curent. Prima coloanǎ este taxa GATT, care se aplicǎ în condițiile clauzei națiunii celei mai favorizate. A doua coloanǎ reprezintǎ taxa aplicatǎ în cursul anului curent, respectiv taxe mai reduse, conform unor decizii guvernamentale valabile pentru anul respectiv.
Pentru a demonstra cǎ o marfǎ provine dintr-o anumitǎ țarǎ se folosesc certificatele de origine a mǎrfurilor. Conform codului vamal o marfǎ este consideratǎ originrǎ dintr-o anumitǎ țarǎ dacǎ este fabricatǎ integral în acea țarǎ (cel puțin 50% din valoarea ei a fost creatǎ în respectiva țarǎ). Regulile de origine sunt reglementate de GATT-OMC, dar cu particularitǎți în funcție de grupa de țǎri din care provine marfa.
În Tariful Vamal sunt redate acordurile încheiate de România cu UE, AELS, CEFTA, SGPC, și P-16, inclusiv regulile de origine și documentele ce trebuie completate (certificate de origine pentru fiecare în parte). În mǎsura în care nu se prezintǎ la vamǎ astfel de certificate, se aplicǎ taxa vamalǎ din coloana 1 sau 2, dupǎ caz. Dacǎ documentul urmeazǎ a fi prezentat ulterior, pentru a scoate marfa din vamǎ, taxa generalǎ trebuie garantatǎ, diferența urmând a fi restituitǎ la prezentarea documentului.
În frecvente cazuri, în cursul anului, statul aprobǎ contingente tarifare, adicǎ importul unor cantitǎți de produse scutite de taxe vamale, sau cu plata unor taxe vamale mai reduse. Asemenea facilitǎți nu se introduc în Tariful Vamal și ele pot fi cunoscute din Monitorul Oficial. De asemanea, statul poate introduce suprataxe de import, în cazurile în reglementate expres de GATT-OMC și de acordurile internaținale încheiate de România. Nici acestea nu apar în Tariful Vamal, având caracter temporar.
În afarǎ de aceste situații, statul poate introduce taxe compensatorii, împotriva unor importuri de produse subvenționate în țarǎ exportatoare, sau antidumping, împotriva unor importuri al cǎror export din țara producǎtoare este realizat la prețuri sub nivelul normal al pieței. Astfel de mǎrfuri sunt fǎcute publice de guvern și se referǎ numai la importurile din țǎrile vizate. Trebuie însǎ subliniat cǎ mǎsurile respective afecteazǎ totalul importului mǎrfii din țara respectivǎ, chiar dacǎ exportul subvenționat la preț de dumping a fost practicat numai de o singurǎ firmǎ. Sunt considerate prohibite toate mǎrfurile al cǎror import sau export este interzis cu oricare titlu. Conform reglementǎrilor naționale și internaționale, sunt interzise la import și export armele de distrugere în masǎ, stupefiantele, materiale pornografice, etc. Sunt considerate ca restricționate mǎrfurile al cǎror import sau export este supus unor condiții sau îndeplinirii unor formalitǎți speciale. Unele astfel de produse restricționate sunt supuse unui regim special de import.
O primǎ categorie o reprezintǎ importurile și exporturile de articole și tehnologii supuse controlului destinației finale, precum și controlului exporturilor pentru neproliferarea armelor nucleare, chimice și biologice și a rachetelor purtǎtoare de asemenea arme. Pentru asemenea produse este necesarǎ o licențǎ de import (Tip A), respectiv de export (Tip B). Controlul acestor tranzacții este exercitat de Agenția Naționalǎ de Control al Exporturilor.
O a doua categorie o reprezintǎ importul de deșeuri și reziduri de orice naturǎ, precum și al altor mǎrfuri periculoase pentru sǎnǎtatea populației și pentru mediului. Fac excepție deșeurile care urmeazǎ sǎ fie prelucrate pentru obținerea unor materii prime și care nu prezintǎ risc toxicologic și ecologic. Astfel de produse pot fi importate numai pe bazǎ de licențe de import, cu acordul Ministerului Mediului și al unor ministere de resort (Ministerul Industriei pentru produsele industriale, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pǎdurilor pentru produse alimentare și Ministerul Sǎnǎtǎții pentru produse medicale).
Politica generalǎ a României în domeniul calitǎții este insuficient evoluatǎ, ca atare și politica comercialǎ în domeniul calitǎții mǎrfurilor exportate sau importate nu este la standardele și gradul de sofisticare existente pe plan internațional. Ca rezultat, calitatea mǎrfurilor indigene, cu puține excepții, nu a înregistrat un progres semnificativ în ultimii ani, iar piața internǎ este invadatǎ de produse inferioare calitativ, multe contrafǎcute.
Cerințele privind ambalajele, marcarea și etichetarea alimentelor, bǎuturilor produselor farmaceutice și cosmeticelor sunt reglementate prin standarde de produse. Nu sunt cerințe diferite pentru mǎrfurile importate, cu excepția faptului cǎ eticheta trebuie sǎ includǎ traducerea în limba românǎ a principalelor caracteristici ale produselor (perioada de garanție, eventulele interdicții de folosire și principalele componente). Pentru unele produse importate se cere un prospect în limba românǎ sau într-o limbǎ de circulație internaționalǎ.
Tabelul 1.1. Principalele acorduri internaținale ale României dupǎ 1990
România folosește licențe la import (cât și la export) numai pentru mǎrfurile supuse controlului și pentru cele restricționate cantitativ. În primul caz, licențele pot fi considerate automate, întrucât nu își propun sǎ limiteze cantitativ importul sau exportul.
În cel de-al doilea caz, licențele sunt neautomate, propunându-și în mod expres limitarea cantitativǎ a importului sau exportului. În ambele cazuri, potrivit Codului vamal, licențele se administreazǎ în mod nediscriminatoriu, potrivit regulilor GATT-OMC. Fac excepție licențele în regim de taxe preferențiale, care se aplicǎ conform înțelegerilor încheiate cu statele respective.
La export, criteriile de împǎrțire a contingentelor sunt urmǎtoarele: primul venit – primul servit; performanțele de export anterioare, inclusiv gradul de utilizare a licenței acordate într-o perioadǎ anterioarǎ; prețul de export; modalitatea de încasare a valutei prevǎzutǎ în contract; pentru exportatorii noi veniți pe piațǎ se rezervǎ un anumit procent din totalul contingentului de export. La import, produsele contingentate sunt de regulǎ, cele care concureazǎ puternic producția internǎ. Evident, prețul pe piața internǎ al acestora este mai mare decât prețul de import, ceea ce permite obținerea unei marje de profit substanțiale. De aceea, existǎ un interes deosebit al importatorilor pentru obținerea de licențe de import la mǎrfurile contingentate.
Sistemul bancar românesc.
Un sector bancar cu douǎ componente a fost introdus la sfârșitul anului 1990, fiind compus din Banca Centralǎ (BNR) și instituțiile de credit (ori bǎncile comerciale).
Multe dintre instituțiile care existǎ astǎzi au preluat rețelele incipiente, care operau în perioada centralizatǎ. Cele mai importante rețele s-au format pe structura fostei bǎnci centrale; altele s-au format din structurile unor instituții financiare mai specializate, de genul Bǎncii de Investiții sau Bǎncii Agricole, etc. Un rol important în atragerea economiilor populației l-a avut o instituție specializatǎ, care și-a menținut un statut privilegiat, Serviciul poștal, care și-a creat propria bancǎ . Este evident acum cǎ în anii timpurii ai tranziției, acestor instituții le-a lipsit în mod semnificativ expertiza de a acorda credite într-o economie deșcentralizatǎ. Chiar și acum lipsa personalului calificat este principalul obstacol ce limiteazǎ dezvoltarea lor. În ultimii ani unele dintre aceste bǎnci au fost privatizate (de exemplu, BRD în 1997, Banca Agricolǎ în 2001), în general prin vânzare unor bine cunoscute bǎnci strǎine. Au fost deschise și bǎnci private, majoritatea cu capital strǎin. De asemenea, unele bǎnci internaționale mari și-au deschis sucursale în România,majoritatea în București, însǎ pentru moment activitatea lor de creditare este nesemnificativǎ, fiind concentrate mai mult pe activitǎți de gestionare a investițiilor de portofoliu. Cu toate cǎ numǎrul bǎncilor înregistrate crește în fiecare an (existau aproximativ 40 în 1999), numai câteva dintre ele dispun de o rețea de distribuție naționalǎ. În plus ,se manifestǎ o utilizare precarǎ a instrumentelor de platǎ (cecuri, carduri, sǎ nu menționǎm e-banking), iar mecanismele de platǎ sunt încǎ rudimentare (însǎ mult mai bun decât era acum zece ani). Așa cum reiese din aceste elemente, sectorul bancar românesc este destul de subdezvoltat. Potrivit datelor UNECE, în 1999, în proporția masei monetare în sens larg în PIB era de 20,7% în România comparativ cu 42% în Ungaria, 48% în Polonia și 71,7% în Cehia (aceastǎ proporție era de 49% în SUA și de peste 60% în Zona Euro). În 1999, creditul ca raport din PIB a reprezentat în România numai 12,6%, comparativ cu 22,9% în Ungaria, 25,9% în Polonia și 59% în Republica Cehǎ (UNECE ,2001).
Banca Nationalǎ a României (BNR) rǎspunde de politicǎ monetarǎ și cea valutarǎ. Statutul sǎu definește ca principal obiectiv al BNR: ,,asigurarea stabilitǎții monedei interne în vederea menținerii stabilitǎții prețurilor” (Legea 101/1998; Legea 156/1999). În fiecare an guvernul stabilește o ratǎ obiectiv a inflației, în acord cu FMI. De exemplu, ținta oficialǎ a inflației pentru 2001 este de 25-27%. Din pǎcate, an dupa an, aceastǎ țintǎ a fost neîndeplinitǎ.
În timp ce leul este sigura monedǎ permisǎ pentru tranzacții pe piața internǎ, agenții privați din România (persoane individuale și firme) pot deține depozite în valutǎ la bǎncile comerciale.
Cu toate cǎ o piațǎ valutarǎ a fost creatǎ încǎ din 1992, abia în ianuarie 1997 ratele de schimb multiple au fost unificate. Aceastǎ unificare a redus posibilitatea guvernului de a acorda subvenții implicite prin rata oficialǎ de schimb. În 1999 nu mai existau practic nici un fel de restricții asupra influxurilor de capital; totuși, ieșirile de capital efecuate de rezidenți trebuiau aprobate anterior de cǎtre BNR.
La mijlocul anului 1999, țara s-a confruntat cu unele dificultǎți legate de rambursarea datoriei externe. Posibilitatea unei incapacitǎți de platǎ parțiale a fost menționatǎ, dar criza a fost evitatǎ și ulterior situația financiarǎ a țǎrii s-a îmbunǎtǎțit semnificativ. În mod ironic, criza a fost evitatǎ și datoritǎ subdezvoltǎrii piețelor financiare interne (incluzând aici și absența unui stoc substanțial de titluri de stat deținute de cǎtre investitorii strǎini, care poate fi explicatǎ de nefuncționarea pieței secundare de titluri de stat). În primǎvara anului 2001, Standard & Poor a îmbunǎtǎțit ratingul României de la B-la B. Dar au apǎrut alte dificultǎți, deoarece o datǎ cu intrǎrile de capital existǎ riscul unei aprecieri reale excesive a monedei naționale care ar putea submina competitivitatea exporturilor . Vestea bunǎ este cǎ banca centralǎ a fost capabilǎ sǎ își refacǎ rezervele valutare, însǎ nu fǎrǎ costuri importante.
CAPITOLUL II
2. 1. Contextul relațiilor internaționale ale României la începutul
anilor ‘90
Cǎtre 1989, comerțul exterior nu mai este subordonat necesitǎților economice, ci imperativelor politice, accentuandu-se exportul de produse alimentare –4.2% pondere în totalul exportului, mǎrfuri industriale de consum – 18.1% etc.
În decembrie 1989, România nu avea datorie externǎ. În afarǎ de aceasta, Banca Naționalǎ avea o rezervǎ de 1.8 miliarde dolari. Alte 2 miliarde dolari reprezentau datoriile pe care alte țǎri le aveau fațǎ de România. De asemenea, balanța comerțului exterior prezenta o situație favorabilǎ. În 1990, în câteva luni de zile, rezervele valutare s-au epuizat datoritǎ necesitǎții aprovizionǎrii populației cu produse de bazǎ. În continuare, datoria externǎ a început sǎ creascǎ astfel încât, la sfârșitul anului 1999, a ajuns la aproape 9 miliarde dolari, cea mai mare parte a aceste datorii fiind cǎtre bǎnci private din strǎinǎtate.
În concordanțǎ cu reorientǎrile politicii externe românești dupǎ decembrie 1989, s-au produs restructurǎri în schimburile comerciale, ceea ce rezultǎ și din tabelul urmǎtor:
Tabelul 1.1. Partenerii comerciali ai României
Sursa:Anuarul statistic al României, 1998, p. 558-569
Concomitent cu accentuarea preponderenței Europei în comerțul exterior al Romǎniei, raportul export-import în relațiile cu statele europene s-a menținut deficitar pentru România
Relațiile României cu Uniunea Europeanǎ în anii ’90
Transformǎrile profunde care au avut loc în societatea româneascǎ dupǎ 22 decembrie 1989, opțiunea României de a fi parte la procesul de integrare europeanǎ, precum și politica de deschidere promovatǎ de UE în relațiile cu țǎrile din Europa Centralǎ și de Est au constituit elemente esențiale care au permis așezarea pe baze noi a relațiilor României cu UE. Astfel, la 7 ianuarie 1990, s-a procedat la recunoașterea oficialǎ a acestei organizații economice și la acreditarea reciprocǎ de ambasadori.
În februarie 1990, a fost transmis Comisiei UE Memorandumul României privind includerea printre țǎrile beneficiare de ajutoarele și programele inițiate de Grupul celor 24. Decizia de principiu în acest sens a fost adoptatǎ la 16 februarie 1990, iar acceptarea oficialǎ a avut loc la 30 ianuarie 1991.
Începând cu ianuarie și pânǎ în luna iunie 1990 au fost efectuate demersuri pe lângǎ UE pentru reluarea, pe baze noi, a negocierilor vizând Acordul de comerț, cooperare comercialǎ și economicǎ România – UE. Negocierile au fost finalizate în luna iunie 1990, prin parafarea acordului respectiv. Semnarea acordului a avut loc la Luxemburg, la 22 octombrie 1990. Cu ocazia sesiunii Comisiei mixte, partea românǎ a solicitat ameliorarea schemei de preferințe vamale generalizate acordate de UE în favoarea României. Ca urmare, începând cu 1 ianuarie 1991, Comisia UE a extins beneficiul preferințelor vamale la o serie de produse românești, anterior excluse de la acest avantaj, României acordându-i-se același tratament ca și celorlalte țǎri în curs de dezvoltare. Odatǎ cu aplicarea prevederilor acordului de comerț, cooperare economicǎ și comercialǎ și ca urmare a evoluțiilor pe calea democratizǎrii vieții politice, tranziției la economia de piațǎ, România a fost inclusǎ în martie 1991 printre beneficiarii de asistențǎ financiarǎ PHARE și i-a fost acordat un regim mai liberal de import în UE prin eliminarea restricțiilor cantitative aplicate la unele produse românești.
La 30 mai 1991, cu ocazia sesiunii Comisiei mixte, a fost înmânatǎ președintelui pǎrții comunitare cererea oficialǎ de începere a negocierilor în vederea asocierii României la UE. Negocierile s-au desfǎșurat în perioada decembrie 1991 – septembrie 1992 și s-au finalizat prin parafarea Acordului european de asociere a României la UE. Acordul a fost semnat la 1 februarie 1993, a intrat provizoriu în viguare la 1 iunie 1993 și definitiv la 1 ianuarie 1995, dupǎ parafarea sa de parlamentele tuturor țǎrilor membre UE. Acordul european de asociere a României la UE constǎ în textul propriu-zis și anexe. Textul propriu-zis cuprinde 9 titluri și se referǎ la: Dialogul politic (titlul 1); Principii generale ale asocierii (titlul 2); Libera circulație a mǎrfurilor (titlul 3); Circulația lucrǎtorilor (titlul 4); Plǎți și circulația capitalului (titlul 5); Cooperare economicǎ (titlul 6); Cooperarea culturalǎ (titlul 7); Cooperarea financiarǎ (titlul 8); Prevederi instituționale (tilul 9).
Dinamica schimburilor comerciale dintre România și UE
-miliarde dolari-
Tabelul 1.3.
Se observă că în timp ce exportul total al României a crescut în intervalul 1993 (anul intrării în vigoare a Acordului de asociere) – 1999 cu circa 70%, exportul spre țările UE a înregistrat o creștere de 129%, aporape de două ori mai mare. În aceași perioadă importul României din țările UE a crescut cu 110%, față de 60% cât a reprezentat creșterea importului total al țării.
La exportul românesc, Italia, Germania, Franța, Anglia, Olanda, Austria și Grecia se află între primele 10 țări principale partenere ale României. Economia României a devenit, astfel, mult mai legată decât în trecut de economiile țărilor membre ale UE, îndeplinindu-se, practic, unul din criteriile importante pentru aderare, anume existența unei ponderi semnificative a schimburilor cu țările comunitare în comerțul total.
Trebuie, totuși, remarcat faptul că România înregistrează un deficit în schimburile comerciale cu UE, dar ponderea acestui deficit în deficitul de ansamblu al balanței comerciale este mult mai mică decât ponderea țărilor UE în comerțul total al țării.
Tabelul 1.4. Structura schimburilor comerciale ale României cu țările UE
Se remarcă, în primul rând, faptul că schimburile României cu țările UE sunt compuse, în ambele sensuri, în cea mai mare parte din produse prelucrate. În al doilea rând, rezultă că exportul României este format în principal din mărfuri la care are avantaj comparativ rezultat din costul forței de muncă și abundența relativă la unele resurse:îmbrăcăminte, încălțăminte, produse din lemn, metale comune (împreună, cele 4 grupe de produse dețin ¾ din exportul total al României în UE). În al treilea rând, la importul României din țările UE ponderea cea mai mare (peste 40%) o dețin mașinile și echipamentele, mijloacele de transport, instrumentele și aparatele și produsele industriei chimice, cu o valoare adăugată mai mare, dar au ponderi mai mare, dar au ponderi relativ importante și textilele, produsele alimentare și încălțămintea.
Tabelul 1.5. Investiții ale țărilor UE în România
(decembrie 1990 – decembrie 1999)
Țările UE dețin circa 60 % din totalul investițiilor străine realizate în România în perioada 1990-1999. Pe lângă investiții de anvergură, a căror producție este destinată pieței interne a României sau piețelor țărilor din Europa Centrală și de Est (cum este investiția Renault), au fost realizate o serie de investiții (în special în industria ușoară și alimentară) a căror preducție este preluată de țările UE pentru consumul lor propriu.
Zona de comerț liber dintre România și statele EFTA
Acordul este încheiat între România șî statele membre EFTA, respectiv Austria, Finlanda și Suedia, Elvețîa, Norvegia, Islanda și Luxemburg, și nu cu EFTA, ca organizație, ca în cazul Acordului cu UE. Acordul privind formarea unei zone de comerț liber între România și țǎrile EFTA a fost negociat și finalizat în cursul anului 1992. El a intrat în vigoare în 1993, concomitent cu Acordul dintre România și UE.
Ulterior , în 1995, Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE, astfel cǎ în prezent acordul opereazǎ numai în relațiile cu Elvețîa, Norvegia, Islanda și Luxemburg.
Scopul final al acordului este stabilirea , într-o peioadǎ de tranziție de tranziție de 8 – 10 ani, nu mai târziu de 2002, a unei zone de comerț liber între România și statele EFTA. Aceastǎ zonǎ de comerț se referǎ la produsele industriale, produsele agricole prelucrate și produsele de pescuit. Ca și în cazul Acordului cu UE, eliminarea taxelor vamale în comerțul reciproc dintre România și țǎrile EFTA se realizeazǎ pe baza princioiului asimetriei în timp. Pentru produsele agricole neprelucrate care nu intrǎ în incidența EFTA, s-au negociat cu fiecare țarǎ membrǎ înțelegeri separate.
Ca o prevedere cu caracter general, Acordul stipuleazǎ cǎ pǎrțile nu vor introduce nici o taxǎ vamalǎ sau alte mǎsuri de protecție comercialǎ având efect echivalent asupra comerțului reciproc. În cadrul comerțului dintre statele pǎrți la Acord nu se face nici o discriminare între produsele originare dintr-un stat EFTA și produsele similare originare din România, fiind interzise mǎsuri sau practici care sǎ determine un tratament discriminatoriu. Produsele exportate în teritoriul unuia dintre statele pǎrți la Acord nu pot beneficia de rambursarea taxǎrii interne la un nivel care sǎ depǎșeascǎ cuantumul taxǎrii indirecte, impus asupra lor. Orice ajutor acordat de stat, indiferent de forma lui, care denatureazǎ concurența prin favorizarea anumitor întreprinzǎtori sau producția anumitor bunuri este incompatibil cu funcționarea Acordului. România poate lua mǎsuri excepționale, de duratǎ limitatǎ, sub forma unor taxe vamale majorate. Astfele de mǎsuri pot interesa numai industriile noi sau anumite sectoare supuse restructurǎrii sau confruntate cu dificultǎți serioase, mai ales cu efecte sociale importante. Taxele vamale introduse prin aceste mǎsuri nu pot depǎși 25% ad valorem și vor mențne un element de preferimțǎ pentru produsele originare din statele EFTA. Valoarea totalǎ a importurilor supuse acestor mǎsuri nu poate depǎși 15% din importurile totale de produse industriale din statele EFTA.
Mǎsurile de aceastǎ cauzǎ pot fi introduse pe o perioadǎ de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii în condițiile obținerii acordului Comitetului mixt. În actuala componențǎ restrânsǎ la patru țǎri și amploarea mai restrânsǎ a concesiilor reciproce comparativ cu Acordul de asociere la UE, zona de comerț liber cu EFTA a avut o influențǎ mai puțin marcantǎ asupra comerțului exterior al României.
. Evoluția relațiilor comerciale dintre României și EFTA
-milioane dolari-
Tabelul 1.6
Schimbǎri mai semnificative se realizeazǎ cu Elveția (circa 200 mil. dolari în ambele sensuri) și Norvegia (circa 50 mil. dolari în ambele sensuri). Firmele din Elveția au investit în România în perioada 1990-1999 circa 60 milioane dolari, reprezentând 1,5 din totalul investițiilor strǎine realizate în aceastǎ peioadǎ în economia româneascǎ.
Acordul de liber schimb dintre România și țǎrile EFTA nu prevede o evoluție ulterioarǎ a zonei de comerț liber spre o formǎ superioarǎ de integrare comercialǎ și economicǎ.
Participarea României la CEFTA
La 10 aprilie 1996 a fost depusǎ cererea României de aderare la CEFTA, aceasta fiind aprobatǎ la 13 septembrie 1996. dupǎ mai multe runde de negocieri bilaterale și multilaterale cu țǎrile membre ale Acordului, în februarie 1997 acestea au fost finalizate. La 12 aprilie 1997 a fost semnat, la București, Acordul de aderare a României la CEFTA, fiind ulterior ratificat la 1 iulie 1997.
Aderarea României la CEFTA are ca obiectiv final crearea unei zone de comerț liber cu țǎrile membre, pentru comerțul cu produse industriale, precum și facilitarea comerțului pentru un nomenclator larg de produse agricole. Totodatǎ, participarea României la constituirea unei zone de comerț liber cu țǎrile CEFTA și ele asociate la UE, constituie unul dintre principalele obiective ale strategiei de pregǎtire a țǎrii noastre pentru aderarea la UE.
În relațiile României cu fiecare țarǎ CEFTA au fost negociate atât etapele de eliminare a taxelor vamale de import, cât și nomenclatorul produselor care constituie obiectul fiecǎrei asemenea etape. Soluțiile convenite prezintǎ unele diferențe de la o țarǎ membrǎ la alta, datoritǎ opțiunii fiecǎrei țǎri de a finliza rapid sau mai lent zona de comerț liber în cadrul perioadei de tranziție stabilite, precum și sensibilitǎții unor produse pe piețele țǎrilor respective, inclusiv pe piața româneascǎ.
În acest sens, în comerțul cu produse industriale, în relațiile cu fiecare țarǎ membrǎ a CEFTA, au fost convenite, în principal, urmǎtoarele soluții:
Cu Cehia și Slovacia (constituite într-o uniune vamalǎ).
Protocolul convenit cu acestea stipuleazǎ termenul de eliminare completǎ, la 1 iulie 1997, a taxelor vamale în comerțul cu produse industriale (cu excepția câtorva tipuri de autoturisme, la care liberalizarea se va finaliza treptat, pânǎ la 1 ianuarie 2001), conform vechilor acorduri de liber schimb.
Cu Polonia. Eliminarea taxelor vamale pentru majoritatea produselor industriale s-a realizat în perioada 1 iulie 1997 – 1 ianuarie 1999. pentru produsele industriale considerate de cele douǎ pǎrți mai sensibile pentru piețele lor eliminarea taxalor vamale este eșalonatǎ pe o perioadǎ mai lungǎ, respectiv pânǎ la 1 ianuarie 2002. pentru un nomenclator important de produse taxele vamale au fost eliminate la intrarea în vigoarea Acordului.
Cu Ungaria. Pentru o gamǎ largǎ de produse industriale, eliminarea taxelor vamale s-a realizat la intrarea în vigoare a Acordului, eliminarea taxelor vamale pentru o mare parte a produselor industriale realizându-se însǎ eșalonat, pânǎ la 1 ianuarie 2000 (produse chimice, din lemn, hârtie, produse textile, siderurgice, unele produse ale industriei constructoare de mașini), cu excepția câtorva tipuri de autoturisme, la care liberalizarea se va realiza treptat pânǎ în anul 2001.
Cu Slovenia. S-a convenit eliminarea completǎ, la intrarea în vigoare a Acordului, a taxelor vamale pentru un nomenclator larg de produse, precum și o eliminare eșalonatǎ, pânǎ în anul 2001, pentru produsele sensibile pentru cele douǎ piețe (produse chimice, mase plastice, hârtie și produse din lemn, încǎlțǎminte, produse siderurgice, unele produse ale industriei constructoare de mașini și autoturisme).
. În comerțul cu produse agricole, România s-a aliniat conceptului de liberalizare promovat la nivel multilateral de membrii fondatori ai CEFTA, care prevede eliminarea completǎ a taxelor vamale pentru un anumit nomenclator de produse (între acestea: ovine vii și carne de ovine, pește și conserve de pește, unele legume și fructe și conservele din acestea, grâu, orez, unele grǎsimi și uleiuri animale sau vegetale, ape minerale), sau practicarea unor taxe vamale reduse, cuprinse între 4-37% pentru o altǎ gamǎ de produse (între care: bovine și carne de bovine, porcine și unele sorturi de carne de porc, pǎsǎri și unele sorturi de carne de pasǎre, unele sorturi de legume și fructe, orz și secarǎ, fǎinǎ de cereale, margarinǎ).
. Evoluția schimburilor comerciale ale României cu țǎrile CEFTA
-milioane dolari-
Tabelul 1.7
Cel mai important impact al participǎrii României la CEFTA s-a înregistrat în schimburile comerciale româno-ungare. Ungaria se aflǎ pe locul 8 la exportul totalul al României, pe locul 6 la import și pe locul 11 între țǎrile investitoare în România.
De fapt, în relațiile cu aproape toate țǎrile CEFTA (exceptând Bulgaria), România înregistreazǎ deficit comercial, în comerțul cu Ungaria și Polonia dimensiunea acestuia fiind subestimatǎ. Cauza principalǎ a acestei evoluții nefavorabile României rezidǎ în concurența deschisǎ inegalǎ dintre produsele agricole subvenționate în unele țǎri CEFTA, în special Ungaria, și produsele agricole românești nesubvenționate. În consecințǎ, România a apelat la prevederile Acordului CEFTA privind mǎsurile de salvgardare, introducând, cu titlu temporar, taxe vamale la import în relațiile bilaterale.
Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova.
Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova a fost semnat la București, la 15 februarie 1994, și a intrat în vigoare, pe o perioadǎ nelimitatǎ, la 17 noiembrie 1994. Acordul își propune sǎ promoveze intensificarea schimburilor comerciale reciproc avantajoase, prin crearea unei zone de comerț liber. Totodatǎ, el are ca obiectiv sǎ contribuie la intensificarea procesului de participare a celor douǎ țǎri la integrarea economicǎ europeanǎ și la înscrierea în cadrul multilateral al comerțului multilateral. Acordul cuprinde totalitatea fluxurilor comerciale între România și Republica Moldova, taxele vamale de import existente în cele douǎ țǎri fiind eliminate integral de la data intrǎrii în vigoare a acestuia pentru produsele originare din cele douǎ tǎri.
În scopul supravegherii și administrǎrii acordului a fost constituit un Comitet mixt format din reprezentanții pǎrților. Volumul schimburilor comerciale dintre România și Republica Moldova a fost în anul 1999 de 141 milioane dolari, din care exportul din România 101 milioane dolari, iar exportul Moldovei 40 milioane dolari.
O problemǎ criticǎ între cele douǎ state românești o constituie deficitul important al Republicii Moldova fațǎ de România, rezultat în special din exportul românesc de energie electricǎ.
Acordul de comerț liber dintre România și Republica Turcia.
Acordul de comerț liber dintre România și Republica Turcia a fost semnat la 29 aprilie 1997 și a intrat în vigoare la 1 februarie 1998. Principalele obiective ale Acordului sunt: stabilirea gradualǎ a unei zone de comerț liber între România și Turcia, care sǎ cuprindǎ o parte substanțialǎ a comerțului dintre pǎrți, într-o perioadǎ de tranziție care se va încheia la 1 ianuarie 2002; promovarea, prin expansiunea comerțului reciproc, a dezvoltǎrii armonioase a relațiilor economice dintre cele douǎ țǎri; asigurarea de condiții corecte de concurențǎ pentru comerțul dintre pǎrți; contribuția la eliminarea barierelor din calea comerțului, la dezvoltarea și expansiunea comerțului mondial; amplificarea cooperǎrii dintre România și Republica Turcia.
La produsele industriale, calendarul liberalizǎrii diferǎ în funcție de gradul de sensibilitate al acestor produse. Pentru o mare parte a produselor industriale originare din Turcia, taxele vamale la importul în România au fost eliminate la data intrǎrii în vigoare a Acordului, iar pentru cele cu grad mediu de sensebilitate liberalizarea s-a fǎcut pânǎ la data de 1 ianuarie 1998. Produsele care sunt considerate ca având un grad mare de sensibilitate pe piața româneascǎ beneficiazǎ de calendare mai lungi de liberalizare, care se vor încheia la 1 ianuarie 2002.
În cadrul comerțului cu produse agricole, dat fiind rolul agriculturii în economiile pǎrților și gradul mare de sensibilitate al acestor produse pentru piețele lor, Acordul stabilește eliminarea sau reducerea taxelor vamale pentru unele produse agricole de interes la exportul fiecǎrei pǎrți, în cadrul unor contingente tarifare.
În anul 1999, volumul comerțului româno-turc a însumat 706 milioane dolari, din care exportul României 469 milioane dolari, iar exportul Turciei 237 milioane dolari. Problemele principale apǎrute în evoluția relațiilor comerciale se referǎ la exportul din Turcia în România de produse contrafǎcute și de fructe și legume care nu întrunesc cerințele standardelor ecologice. Acordul dintre România șî Turcia va înceta atunci când una din cele douǎ țǎri sau ambele vor devenii membre ale UE.
2.2. Evoluția și stadiul procesului de integrare a României în structurile comunitare vest-europene
România a fost una din primele țări din Europa Centrala și de Est care a inițiat demersuri pe lângă CEE și Comisia CE pentru dezvoltarea de relații comerciale încă din anii ’70. Din ianuarie 1974 România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP), dupa care a semnat o serie de acorduri cu Comunitatea pentru facilitarea schimburilor comerciale.
La 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul European de Asociere între Uniunea Europeană și Statele Membre, pe de o parte, și România, pe de altă parte, acord care a intrat în vigoare în februarie 1995. Prevederile acestui acord stipulează faptul că România a devenit membru asociat și sunt puse bazele pentru viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de țara noastră este de a deveni membru cu drepturi depline a U.E. și că asocierea are ca scop să ajute România să realizeze acest deziderat.
De abia în anul 1990 a fost semnat Acordul pentru comerț, cooperare comercială și economică între România și U.E., iar din 1991 România a devenit beneficiară a asistenței financiare acordată prin programul PHARE. Negocierile privind asocierea României la U.E. au început în anul 1992 și s-au finalizat în același an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la U.E. în 1993.
În cadrul acordului sunt precizate o serie de principii care au în vedere: stabilirea unei perioade de tranziție de maximum 10 ani, împărțită în două etape, trecerea la cea de-a doua făcându-se în urma examinării Consiliului de asociere a aplicării până în acel moment a prevederilor Acordului; asimetria în acordarea de către parți a concesiilor concretizate prin faptul că, în timp ce Uniunea își va realiza angajamentul în prima etapă, România și-l va pune în aplicare în a doua; angajamentul părților de a se abține de la introducerea de reglementări care să vină în contradicție cu prevederile Acordului până la intrarea în vigoare; disponibilitatea părților ca pe perioada de tranziție să procedeze de comun acord, în funcție de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la reducerea periodică și analizarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului în aplicarea acestora
În ceea ce privește aderarea României la U.E., cererea oficială a fost depusă în data de 22 iunie 1995, fiind a treia țară din cele 10 care și-au depus oficial cererea de aderare : Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia, și Slovacia. Împreună cu această cerere de aderare, țara noastră a mai depus două documente de susținere a cererii :
-Strategia națională de pregătire a aderării României la U.E.;
-Declarația de la Snagov, semnată de șefii tuturor partidelor parlamentare.
Conform Acordului European, părțile își asumă o serie de obligații și recunosc că o condiție importantă a aderǎrii la Comunitate o reprezintă armonizarea legislativă.România, ca și celelalte state candidate la aderare, depune eforturi pentru asigurarea compatibilității legislației naționale cu acquis-ul comunitar.
Consiliul de la Copenhaga din anul 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare țară candidată trebuie să le îndeplinească pentru a putea deveni membră UE:
· Instituții stabile garantând democrația, statul de drept, drepturile
omului, respectul și protectia minoritatilor;
· Economie de piață viabilă, capabilă să facă față forțelor concurențiale și presiunii din Piața Internă;
· Capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, în special de a
subscrie obiectivelor uniunii politice, economice și monetare.
Consiliul European de la Helsinki a luat, în anul 1999, decizia istoricǎ de a începe negocierile de aderare cu România în 2000.
În procesul de înaintare spre realizarea obiectivului său de prioritate absolută-integrarea în Uniunea Europeană -în primăvara anului 2000, România a început negocierile efective de aderare.
Aderarea propriu-zisă rezidă în adoptarea, aplicarea și dezvoltarea aquis-ului comunitar, care reprezintă întreaga legislație primară si derivată, precum și ansamblul politicilor și instituțiilor create pentru a se asigura aplicarea, respectarea și dezvoltarea corespunzatoare a acestei legislații. Unul din principiile fundamentale ale aderǎrii la Uniunea Europeanǎ este acela că cea mai mare parte a aquis-ului comunitar nu este negociabilă, ea constituind temelia construcției UE. Acquis-ul comunitar trebuie preluat și instituit ca atare de către statul candidat. Pot face obiectul negocierilor doar unele aspecte concrete mai accesibile și termene mai convenabile de realizare a lor.
Conținutul acquis-ului comunitar este detaliat și sistematizat în 31 de capitole deschise succesiv negocierii. Durata negocierilor este diferită de la o țară la alta, în funcție de gradul de pregătire al fiecareia. Austria, Finlanda si Suedia, spre exemplu, au avut nevoie de 16 luni pentru negocierea aderării la UE, iar Portugaliei i-au trebuit 80 de luni. Orientativ România si-a stabilit inițial ca datǎ de încheiere a negocierilor de aderare sfârșitul anului 2006-începutul anului 2007.
Potrivit reglementărilor în vigoare, între încheierea negocierilor și aderarea efectivă la UE mai sunt de parcurs următoarele etape:
-redactarea și convenirea Tratatului de aderare de către UE și fiecare stat candidat, tratat internațional ce prevede drepturile și obligațiile părților în vederea dobândirii calității de membru al UE de către țara candidată;
-obținerea consimțământului Parlamentului European prin adoptarea Tratatului de aderare;
-semnarea Tratatului de aderare de către toate statele membre ale UE și de către statul candidat, în cazul nostru de către România;
-ratificarea Tratatului de către Parlamentele naționale ale statelor membre sau prin referendum, în funcție de prevederile constituției statului candidat;
Orice concesie (derogare sau perioadă de tranziție) solicitate de țara candidată nu poate fi acceptată decât cu acordul tuturor statelor membre ale UE.
În vara și chiar la începutul toamnei anului 1999, oficialii Uniunii Europene declarau cǎ extinderea uniunii în viitorul apropiat este imposibilǎ, întrucat statele comunitare nu pot suporta costurile ridicate necesitate de aderarea noilor membri.Spre sfârșitul anului, în luna decembrie însǎ, România alǎturi de alte state, este invitatǎ sǎ ia parte la negocierile de aderare la U.E. , ba chiar mai mult gǎsesc și fondurile necesare pentru grǎbirea asocierii. Ce a determinat acesastǎ schimbare radicalǎ în politica Uniunii Europene? Evident rațiuni (ca sǎ nu le spunem interese) politice, sociale și economice. Fǎrǎ sǎ subestimǎm rolul intereselor politice într-o economie de piațǎ unde supremul principiu este obținerea de profit, este clar cǎ aceasta a prevalat în schimbarea strategiei U.E. Este greu de crezut cǎ U.E. va aloca în viitorul apropiat fonduri așa de mari numai pentru a recompensa România pentru ajutorul necondiționat dat în rǎzboiul din Iugoslavia sau pentru cǎ nivelul de trai s-a deteliorat serios și cǎ mai devreme sau mai târziu vor apǎrea grave probleme sociale în aceastǎ zonǎ geograficǎ ce va afecta întreaga comunitate europeanǎ. Orice motivǎri ce nu au la bazǎ interesul economic într-o economie de piațǎ, adicǎ profitul, sunt vorbe fǎrǎ acoperire, demagogie.
Toatǎ lumea știe cǎ la asocierea României la U.E., negocierile dosarului agricol au fost cele mai dure. România nu a obținut avantaje mari în relațiile de comerț exterior cu U.E., dar manevrat de așa manierǎ, încât a lǎsat deschisǎ posibilitatea protejǎrii propriei agriculturi. Acest lucru nu îl spunem noi, ci un cercetator din comunitatea europeanǎ, Michael Tracy, care scrie: “Țǎrile Europei Centrale și de Est (T.E.C.E.) au fǎcut și ele, la rândul lor, concesii cu U.E. care, la baza principuilui asimetriei, au fost în general mai puțin generoase. În conformitate cu U.R.A. (Aordul Rundei Uruguay n.n.), unele dintre țǎrile respective și-au limitat protecția la un nivel relativ înalt având astfel posibilitatea sǎ își mǎreascǎ taxele vamale la intrarea în vigoare a U.R.A. Acesta a fost în special cazul României ”.
Din cele 39 de produse agricole pentru care s-au negociat contingentele tarifare garantate de cǎtre U.E. pentru T.C.E.C., România exportǎ numai 25, iar cantitǎțile sunt extrem de mici, aproape nesemnificative pentru producția noastrǎ. Iatǎ câteva exemple: porci și carne de porc 12,3 mii t sau 19,6 mii t grâu și fǎinǎ de grâu, acestea fiind produsele unde cantitatea depǎșește 10 mii t, pentru cǎ toate celelalte 23 de produse au cantitǎți sub 4 mii t. Concluzia se poate trage ușor: nu am obținut mult, dar am obținut posibilitatea de a proteja agricultura româneascǎ.
Tratativele de integrare a României în U.E. ar fi fost de presupus sǎ fie și mai dure, dar agricultura de acum numai seamǎnǎ deloc cu cea de atunci. Și totuși se mai gǎsește câte ceva de negociat, de exemplu pǎmântul arabil al României. La început mai voalat, apoi mai direct ni se spune cǎ România va trebui sǎ renunțe la 2 mil. ha teren arabil pentru a putea adera la U.E.
Deschiderea negocierilor de aderare este precedată de reuniuni bilaterale de examinare analitică a acquis-ului comunitar pentru fiecare din cele 31 de capitole.
Pornind de la concluziile reuniunilor bilaterale de examinare a stadiului preluării acquis-ului comunitar de către țările candidate, precum și a altor instrumente de monitorizare de care dispune (tabele de monitorizare țară/capitol, raport de monitorizare și rapoarte de progres privind evoluțiile înregistrate de țările candidate în procesul aderării la UE), Comisia Europeană formulează o opinie cu privire la capitolele pentru care gradul de pregătire a țării candidate permite începerea negocierilor. Pe baza acestei opinii, Consiliul UE adoptă decizia cu privire la capitolele de negociere care sunt deschise cu fiecare țară candidată.
În vederea purtării negocierilor de aderare a României la UE, autoritățile naționale trebuie să întocmească și să transmită Consiliului UE câte un document de poziție corespunzător fiecărui capitol de negociere. Baza negocierilor de aderare este reprezentată de documentul de poziție al României împreună cu poziția comună a Uniunii Europene.
România dezvoltă o abordare a negocierilor ce cuprinde consultări tehnice permanente cu Comisia Europeană (înaintea prezentării poziției României la capitolul respectiv – în vederea fluidizării și eficientizării negocierilor), schimburi de opinii la nivel de Negociatori Șefi și între echipele de negociere ale statelor candidate la statutul de membru al Uniunii Europene, precum și consultări pe plan intern (cu implicarea sindicatelor și patronatelor în cadrul Comitetului Economic și Social, a partidelor politice, a unor organizații reprezentative, a societății civile în general).
Delegațiile sectoriale interministeriale constituite pentru fiecare capitol de negociere reprezintă structura principală în procesul intern de negociere și consultări, în urma căruia sunt elaborate documentele de poziție. Fiecare delegație sectorială este formată din reprezentanți ai tuturor instituțiilor care au responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv. Din toate delegațiile sectoriale fac parte, în mod obligatoriu, un reprezentant al Ministerului Integrării Europene (instituția care coordonează întregul proces de pregătire a României pentru aderarea la UE) și un reprezentant al Ministerului Finanțelor.
La baza documentului de poziție se află un dosar de fundamentare, care are menirea să asigure un caracter realist angajamentelor exprimate de România în cursul negocierilor. Pentru a permite stabilirea în mod corect a acestor angajamente, dosarele de fundamentare, alcătuite din fișe elaborate pentru fiecare act normativ comunitar, trebuie să arate cu precizie care sunt eforturile legislative, sociale și bugetare pe care le solicită fiecare măsură, precum și ce condiții se cer a fi îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată și care este impactul său (efecte de constrângere și beneficii scontate).
Odată elaborate, documentele de poziție și dosarele de fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvernul României. În cursul elaborării și după adoptare, au loc consultări cu Comisia Parlamentului pentru integrare europeană și cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituției României. Documentul de poziție este apoi transmis Consiliului UE.
În relația cu Uniunea Europeană, negocierile de aderare iau forma unei conferințe interguvernamentale bilaterale sau Conferința interguvernamentală de aderare a României la UE. La reuniunile Conferinței participă România, statele membre UE și Comisia Europeană. Spre deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desfășoară, în principal, în procedura scrisă. Întâlnirile sunt concentrate la nivel de miniștri/ șefi de delegații și la nivel de negociatori șefi, adjuncți ai șefilor de delegații. Conform procedurii, au loc cel puțin o întâlnire la nivel ministerial și una la nivel de adjuncți ai șefilor de delegații la fiecare șase luni (în cursul unei președinții a Consiliului UE), cu posibilitatea ca frecvența acestor întâlniri să fie adaptată necesităților. Comisia Europeană este instituția comunitară care elaborează proiectul de poziție comună a Uniunii Europene, prin consultarea statelor membre. Poziția comună a Uniunii Europene este adoptată de Consiliul UE. Acesta poate decide închiderea provizorie a negocierilor pe capitolul respectiv sau, în cazul în care consideră că este necesar, poate să solicite informații suplimentare sau clarificări din partea țărilor candidate. Principiile de bază sunt acelea că acquis-ul comunitar trebuie preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise derogări doar în mod excepțional, precum și unele aranjamente tranzitorii și tehnice, limitate ca durată și întindere); nici un capitol de negociere nu este definitiv închis până ce toate cele 31 de capitole nu sunt închise; orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părți asupra unui capitol de negociere nu va influenta poziția cu privire la alte capitole de negociere.
Rezultatele negocierilor sunt încorporate într-un proiect de tratat de aderare, elaborat de Comisia Europeană în colaborare cu viitorul stat membru. Acest document este supus spre adoptare Consiliului UE și spre avizare Parlamentului European. După semnare, tratatul de aderare este ratificat de toate statele membre, precum și de țara candidată. În unele țări, înainte de ratificare, tratatul este supus referendumului.
Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, pe durata președinției portugheze a UE, România a deschis și a închis provizoriu cinci capitole: cap.16 – Întreprinderi mici si mijlocii, cap.17 – Știință și cercetare, cap.18 – Educație, formare profesională și tineret, cap.26 – Relații externe, cap. 27 – Politica externă și de securitate comună.
În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinței de aderare la nivel ministerial, din 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în cursul președinției franceze: cap.6 -Concurența, cap.12 – Statistica, cap.19 – Telecomunicații și tehnologia informației și cap.20 – Cultură și politica în domeniul audio-vizualului. Dintre cele patru capitole, numai cap.12 – Statistica a fost provizoriu închis, pentru celelalte trei capitole fiind solicitate informații suplimentare din partea autorităților române.
Astfel, în 2000, România a deschis negocierile pentru 9 capitole de negociere și a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole de negociere.
Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a urmărit accelerarea și intensificarea pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană printr-o modificare instituțională care a vizat însuși nucleul sistemului de coordonare la nivel național a activității de integrare europeană, prin înființarea Ministerului Integrării Europene și a Delegației Naționale pentru Negocierea Aderării României la UE. Delegația Națională este formată din delegațiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreședinții acestora și adjuncții șefului delegației naționale. La rândul lor, delegațiile sectoriale sunt formate din reprezentanți ai ministerelor și celorlalte instituții ale administrației publice centrale cu responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv.
Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la capitolele așa zis “ușoare” (Relații externe, Statistica, Educație, formare profesională și tineret, Politica externă și de securitate comună) pe capitolele cu impact economic și social. Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esențiale legate de cele patru libertăți fundamentale (Libera circulație a mărfurilor, Libera circulație a serviciilor, Libera circulație a capitalului), capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârșitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcțională a economiei de piață au fost elaborate de către Delegația Națională, documente de poziție la celelalte capitole referitoare la piața unică, la principalele ramuri economice, precum și la coeziunea economică și socială. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecția mediului, Agricultura, Politici regionale, Control financiar și Prevederi financiar bugetare.
Capitolele abordate au accentuat în continuare, pregătirea pieței conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri și conectarea la mediul de afaceri internațional și la Piața Internă. De asemena, poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală a capitolelor cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că România a intrat într-o etapă de negocieri substanțiale, având în vedere contribuțiile la PIB și resursele financiare necesare.
Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea preponderent cantitativă a acestui proces, concentrată fiind pe analizarea întregului acquis comunitar, precum și orientarea preponderent internă către desfășurarea negocierilor inter-instituționale în cadrul Delegației Naționale și către consultări cu partenerii sociali, partidele politice și comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat și alte dimensiuni procesului de elaborare a documentelor de poziție și negociere, respectiv un amplu proces de consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu Statele Membre și cu echipele de negociere ale Statelor Candidate. Noua abordare stategică și instituțională a permis o avansare substanțială în pregătirea procesului de negocieri. Astfel, în 2001 România a elaborat și trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31 de documente de poziție (17 documente de poziție, 8 documente de poziție complementare, 4 documente de poziție revizuite și 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000).
Până la sfârșitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de poziție pentru toate cele 29 de capitole de negociere.
În cursul președinției suedeze și belgiene (la Conferințele Interguvernamentale de Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie) au fost deschise negocierile pentru 8 capitole (cap.4 – Libera circulație a capitalului, cap.5 – Dreptul societăților comerciale, cap.8- Pescuitul, cap.9 – Politica în domeniul transporturilor, cap.10 – Impozitarea, cap.13 – Politica regională și ocuparea forței de muncă, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.25 – Uniunea Vamală) și au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap.8 – Pescuitul, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.5 – Dreptul societăților comerciale). Astfel, până la sfârșitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.
Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deshiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor de aderare, precum și îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri.
În 2002, Delegația Națională pentru Negocierea Aderării României la UE a continuat accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanță cu strategia de Extindere emisă de Comisia Europeană în noiembrie 2001 și cu deciziile Consiliului European de la Laken, pentru avansarea radicală a negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în 2002. Având în vedere faptul că avansarea negocierilor a fost bazată exclusiv pe pregătirea internă, Guvernul României a intensificat măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriului de economie de piață funcțională și a aplicat în întregime Programul de Acțiune pentru Intensificarea Pregătirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.
Prioritate a avut întărirea capacității administrative a României, bazată pe planurile de acțiune pentru capacitatea administrativă și PHARE, aprobate de către Comisia Europeană și prezentate statelor membre. În consecință, 13 capitole de negociere (1 – Libera circulație a mărfurilor, 2 – Libera circulație a persoanelor, 3 – Libera circulație a serviciilor, 7 – Agricultura, 11 – UEM, 14 – Energia, 15 – Politica Industrială, 21 – Politica regională, 22 – Protecția mediului, 24 – Justiție și afaceri interne, 28 – Control financiar, 29 – Prevederi financiar-bugetare și 30 – Instituții) au fost deschise în cadrul Conferințelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie 2002, iar 11 – UEM, 13 – Politica socială, 15 – Politica Industrială, 19- Telecomunicații și tehnologia informației, 20 – Cultura și politica în domeniul Audiovizualului, 25- Uniunea vamală și 30 – Instituții au fost închise provizoriu.
În 2003, cap.4 – Libera circulație a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea in luna iunie au mai fost închise provizoriu cap.1 – Libera circulație a mǎrfurilor și cap. 10 – Impozitarea. Și tot în 2003, capitolele 2 – "Libera circulație a persoanelor", respectiv 9 – "Politica în domeniul transporturilor" au fost închise provizoriu la Conferința de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles, marți, 9 decembrie, și de asemenea s-a confirmat închiderea capitolului "Controlul financiar".
În cursul președinției irlandeze, la Conferința de Aderare România – UE din 4 iunie 2004 au fost închise provizoriu: Cap.7 – Agricultura și Cap. 29 – Prevederi financiare și bugetare. Capitolul de negociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferinței de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles, miercuri, 30 iunie 2004.
Astfel, în prezent, România a deschis 30 de capitole de negociere, dintre care 25 au fost închise provizoriu.
2.3. Principalele orientări ale tranzacțiilor internaționale în conformitate cu strategia României de aderare la UE
Tabelul 3.1. Comertul exterior in anul 2000
Sursa: Institutul National de Statistica
Potrivit datelor furnizate de Direcția Generalǎ a Vamilor, în activitatea de comerț exterior, în anul 2000 exporturile FOB au totalizat 10366,5 milioane dolari SUA, cu 21,9% peste nivelul celor realizate în anul 1999 (+1863,5 milioane dolari SUA).
Media lunarǎ a fost de 863,9 milioane dolari SUA (în anul 1999 media lunarǎ a fost de 708,6 milioane dolari SUA), reprezentând nivelul valoric anual de export cel mai mare înregistrat dupǎ anul 1989.
Produsele industriale au reprezentat 97,4% din totalul exporturilor în anul 2000, iar produsele din agriculturǎ și silviculturǎ au deținut o pondere de numai 2,6%. În structura pe mǎrfuri a exporturilor, cinci secțiuni de mǎrfuri dețin 69,7% din total exporturi: materii textile și articole din acestea (24,2%), produse metalurgice (16,0%), mașini și dispozitive mecanice, mașini, aparate și echipamente electrice, aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginile (14,0%), produse minerale (7,9%) și încǎlțǎminte și pǎrti ale acesteia (7,6%).
În anul 2000 activitatea de export s-a intensificat, comparativ cu anul 1999, pentru toate grupele de țǎri. O creștere mare (+43,1%) au înregistrat exporturile cǎtre țǎrile în tranziție, iar dintre acestea, cu țǎrile din CEFTA (+42,0%). Exporturile cǎtre țǎrile dezvoltate și dintre acestea, cele cǎtre țǎrile din Uniunea Europeanǎ, au crescut cu 18,8% fiecare. Ponderea acestor grupe de țǎri în totalul exporturilor a fost de 70,4% pentru țǎrile dezvoltate și de 63,8% pentru țǎrile Uniunii Europene. Exporturile cǎtre țǎrile în curs de dezvoltare, au crescut cu 20,2% fatǎ de anul 1999.
Tabelul 3.2. Structura exporturilor României în anul 2000
În anul 2000, principalii parteneri comerciali în derularea exporturilor (totalizând 72,7%) au fost: Italia (22,4% din totalul exporturilor), Germania (15,7%), Franța (7,0%), Turcia (6,1%), Marea Britanie (5,3%), SUA (3,7%), Ungaria (3,4%), Olanda (3,2%), Grecia (3,1 %), Bulgaria (2,8%).
În anul 2000, importurile CIF au însumat 13054,5 milioane dolari SUA (12049,6 milioane dolari SUA importuri FOB), fiind în creștere cu 25,6% fațǎ de anul 1999. Media lunarǎ a fost de 1087,9 milioane dolari SUA, reprezentând nivelul valoric anual de import cel mai mare înregistrat dupǎ anul 1989.
În structura pe mǎrfuri a importurilor trei secțiuni de mǎrfuri au deținut 55,4% în total importuri: mașini și dispozitive mecanice, mașini, aparate și echipamente electrice, aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginile cu 24,6%, materii textile și articole din acestea cu 16,3% și produse minerale (minereuri, țiței, produse petroliere, gaz natural) cu 14,5%.
În anul 2000, țǎrile dezvoltate au deținut 64,2% în total importuri, cu o creștere de 17,7% fațǎ de anul 1999. Din țǎrile Uniunii Europene au provenit 56,6% din total importuri, acestea înregistrând o creștere de 17,7% comparativ cu anul 1999.
Importurile din țǎrile în tranziție au fost mai mari cu 46,0% fațǎ de anul 1999.
Tabelul 3.3 Structura importurilor României în anul 2000
În ierarhia țǎrilor partenere, pe primul loc continuǎ sǎ se afle Italia (care deține 18,7% din totalul importurilor), urmatǎ de Germania (14,7%), Federația Rusǎ (8,6%), Franța (6,1%), Marea Britanie (4,1%), Ungaria (3,9%), SUA (3,0%), Grecia (2,8%), Austria (2,5%), Kazahstan (2,3%). Gradul de acoperire a importurilor cu exporturi (FOB/FOB) a fost de 86,0% în anul 2000, comparativ cu 88,6% în anul 1999.
Deficitul comercial FOB/CIF în anul 2000 a fost de -2688,0 milioane dolari SUA (-1892,3 milioane dolari SUA în anul 1999). Soldul balanței comerciale în prețuri FOB/FOB a fost, de asemenea, deficitar (-1683,1 milioane dolari SUA, fațǎ de -1092,0 milioane dolari SUA în anul 1999). Principalele țǎri fațǎ de care balanța comercialǎ în anul 2000 a fost excedentarǎ sunt: Turcia (+356,0 milioane dolari SUA), Bulgaria (+201,7 milioane dolari SUA), Republica Moldova (+101,0 milioane dolari SUA), Iugoslavia (+72,6 milioane dolari SUA), Olanda (+44,2 milioane dolari SUA), Marea Britanie (+10,3 milioane dolari SUA) și Portugalia (+5,0 milioane dolari SUA). Deficite mai mari ale balanței comerciale au fost înregistrate cu urmǎtoarele țǎri: Federația Rusǎ (-1031,6 milioane dolari SUA), Germania (-296,0 milioane dolari SUA), Republica Cehǎ (-175,5 milioane dolari SUA), Ungaria (-158,2 milioane dolari SUA), Italia (-124,5 milioane dolari SUA), Ucraina (-106,3 milioane dolari SUA), Elveția (-95,7 milioane dolari SUA), Slovacia (-88,1 milioane dolari SUA), Austria (-81,0 milioane dolari SUA), Franța (-77,2 milioane dolari SUA),
-miliarde dolari-
Tabelul 3.4. Dinamica schimburilor comerciale dintre România și UE
În prezent țǎrile UE dețin 67,8% din exportul României și 57,345 din import. La exportul românesc, Italia, Germania, Franța, Anglia, Turcia, Olanda, Ungaria, SUA, Austria, Grecia, Bulgaria se aflǎ între principalele țǎri partenere ale României.
Economia României a devenit, astfel, mult mai legatǎ de economiile țǎrilor membre UE, îndeplinindu-se, practic, unul din criteriile importante pentru aderare, anume existența unei ponderi semnificative a schimburilor cu țǎrile comunitare în comerțul total al țǎrii noastre.
Trebuie, totuși, remarcat faptul cǎ România înregistreazǎ un deficit în schimburile comerciale cu UE, dar ponderea acestui deficit în deficitul de ansamblu al balanței comerciale este mult mai micǎ decât ponderea țǎrilor UE în comerțul total al țǎrii. Se remarcǎ, în primul rând, faptul cǎ schimburile României cu țǎrile UE sunt compuse, în ambele sensuri, în cea mai mare parte din produse prelucrate. În al doilea rând, rezultǎ cǎ exportul românesc este format în primul rând din mǎrfuri la care are avantaj comparativ rezultat din abundența relativǎ la unele resurse (forțǎ de muncǎ, teren): îmbrǎcǎminte, încǎlțǎminte, metale comune (împreunǎ cele trei grupe de produse dețin 38% din exportul total al României în UE). În al treilea rând, la importul României din țǎrile UE ponderea cea mai mare (peste 35%) o dețin mașinile și echipamentele, textilele, produsele industriei chimice, mijloacele de transport, cu o valoare adǎugatǎ mai mare, dar au ponderi relative importante și metalele comune și articole din metale comune, materiale plastice, cauciucul și produsele derivate ale acestora.
Țǎrile UE dețin 59% din totalul investițiilor strǎine realizate în România în perioada decembrie 1990 – februarie 2002. Pe lângǎ unele investiții de anvergurǎ, a cǎror producție este destinatǎ pieței interne a României sau piațelor țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est (cum este investiția Renault), au fost realizate o serie de investiții (în special în industria ușoarǎ și alimentarǎ) a cǎror producție este preluatǎ de țǎrile UE, pentru consumul lor propriu.
În anul 2002 ponderea Uniunii Europene în exportul României a fost de 67,1% fațǎ de 33,9% în anul 1990, adicǎ o creștere a ponderii de aproape 2 ori.
În aceeași perioadǎ, ponderea importurilor din Uniunea Europeanǎ în totalul importurilor României a crescut de aproape 3 ori, de la 21,8% în 1990, la 58,4% în 2002.
Creșterea cu 8093,8 mil USD a exportului României în 2002 fațǎ de 1990 se regasește în proporție de 90,7% (7343,4 mil USD) în zona Uniunii Europene, zona care a preluat și scǎderile importante înregistrate în aceeași perioadǎ pe celelalte piețe tradiționale.
Creșterea exporturilor în Uniunea Europeanǎ în perioada 1990-2002 s-a concentrat în principal în doua ramuri: industria textilǎ, unde volumul a crescut de 16 ori și industria de încǎlțǎminte, unde creșterea a fost de 27de ori fațǎ de creșterea medie a exporturilor în Uniunea Europeanǎ de circa 6 ori. Peste 95% din aceste exporturi provin din operațiuni de tip Lohn.
Uniunea Europeanǎ reprezintǎ în continuare, o piațǎ extrem de importantǎ pentru exporturile și importurile românești. Potențialul piețelor Uniunii Europene altele decât Italia și Germania (care concentreazǎ 60,5% din totalul exporturilor românești în UE în 2002) este încǎ insuficient exploatat. Pentru marea majoritate a produselor poziția României în cadrul importurilor și exporturilor extracomunitare ale Uniunii Europene este încǎ nesemnificativǎ.
Sursa: Institutul National de Statistica
Tabelul 3.5.Comertul exterior in anul 2003 *)
În luna iunie 2004, valoarea exporturilor a fost de 1635,0 milioane euro și reprezintă cea mai mare valoare lunară înregistrată din 1990 până în prezent.
Exporturile FOB realizate în semestrul I 2004 au fost de 9014,1 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 20,2% mai mare față de semestrul I 2003.
În structura pe mărfuri a exporturilor, cinci secțiuni de mărfuri dețin 69,7% din totalul exporturilor, după cum urmează:
Sursa datelor: Autoritatea Națională a Vămilor, care realizează prelucrarea declarațiilor vamale de export și import.
Tabelul 3.6. Structura exporturilor pe mǎrfuri
Comparativ cu semestrul I 2003 valoarea exporturilor către țările Uniunii Europene (UE-25) a crescut cu 19,4%, având o pondere de 73,7% în total exporturi.
În semestrul I 2004, primii zece parteneri comerciali în derularea exporturilor (însumând 74,3% din total exporturi) au fost: Italia (22,1% din total exporturi), Germania (14,9%), Franța (9,0%), Turcia (6,7%), Marea Britanie (6,6%), Ungaria (3,8%), Austria (3,3%), Olanda (3,0%), Grecia (2,5%) și SUA (2,4%).
În luna iunie 2004 valoarea exporturilor a fost cu 28,9% mai mare față de luna iunie 2003.
Importurile CIF în semestrul I 2004 au însumat 11974,3 milioane euro (11052,5 milioane euro în prețuri FOB), valoare mai mare cu 22,0% față de semestrul I 2003. În structura pe mărfuri a importurilor, primele cinci secțiuni de mărfuri, reprezentând 66,3% din total importuri, au fost:
Sursa datelor: Autoritatea Națională a Vămilor, care realizează prelucrarea declarațiilor vamale de export și import.
Tabelul 3.7. Structura importurilor pe mǎrfuri
Comparativ cu semestrul I 2003, valoarea importurilor provenite din țările Uniunii Europene (UE-25) a crescut cu 18,3%, având o pondere de 65,1% în total importuri.
Primele zece țări partenere în derularea importurilor din semestrul I 2004, reprezentând 67,1% din total importuri, au fost: Italia (18,2% din total importuri), Germania (14,5%), Franța (7,4%), Federația Rusă (6,9%), Turcia (4,1%), Austria (3,5%), Marea Britanie (3,3%), Ucraina (3,1%), Ungaria (3,1%) și China (3,0%).
Importurile CIF realizate în luna iunie 2004 au fost de 2267,4 milioane euro (2092,8 milioane euro importuri FOB), valoare ce este mai mare cu 29,6% față de luna iunie 2003.
Deficitul comercial FOB/CIF în semestrul I 2004 a fost de 2960,2 milioane euro, iar în luna iunie 2004 a fost de 632,4 milioane euro. În prețuri FOB/FOB deficitul a fost de 2038,4 milioane euro în semestrul I 2004 și de 457,8 milioane euro în luna iunie 2004.
Potrivit datelor comunicate de Banca Națională a României, cursul de schimb al monedei naționale la sfârșitul lunii iunie 2004 a fost de 40615 lei în raport cu EURO (-1,2% față de sfârșitul anului 2003) și de 33473 lei în raport cu dolarul SUA (+2,7% față de sfârșitul anului 2003).
CAPITOLUL III
3.1. Firmele românești pe piața unicǎ europeanǎ în prezent
și perspectivǎ
Prǎbușirea monopolului de stat din comerțul exterior românesc în 1990 a condus Ia o schimbare aproape naturalǎ a fluxurilor de export și import.
A încetat rolul planului care impunea unde, când și la ce preț sǎ se vândǎ sau sǎ se cumpere. Firmele de comerț exterior îndeplineau mai mult funcția de servicii de desfacere planificatǎ a ofertei românești. Cel mult 25-33% se vindea liber, dar și vânzǎrile libere erau sub imperiul unor contracte/aranjamente Ia nivelul conducerii superioare
Din acest motiv, comerțul exterior nu reflectǎ nici calitativ, nici cantitativ, nici geografic cerințele pieței internaționale, ci ale planului și ale dictatului politic.
Europa occidentalǎ — un miraj .
Dupǎ revoluție, fǎrǎ sǎ se emitǎ o reglementare, oamenii de comerț exterior au simtit aerul libertǎții și unde sǎ-și îndrepte afacerile, pe baza regulilor economiei de piațǎ.
Așa a apǎrut ca un miraj — Occidentul, care a dus la rǎsturnarea structurii geografice a relațiilor comerciale externe ale României.
În anul 2002 ponderea Uniunii Europene în exportulRomâniei a fost de 67,1% fațǎ de 33,9% în anul 1990, adicǎ o creștere a ponderii de aproape 2 ori.
În aceeași perioadǎ, ponderea importurilor din Uniunea Europeanǎ în totalul importurilor României a crescut de aproape 3 ori, de la 21,8% în 1990, la 58,4% în 2002 .
Creșterea cu 8093,8 mil USD a exportului României în 2002 fațǎ de 1990 se regasește în proporție de 90,7% (7343,4 mil USD) în zona Uniunii Europene, zonǎ care a preluat și scǎderile importante înregistrate în aceeași perioadǎ pe celelalte piețe tradiționale.
Sigur, aceastǎ nouǎ evoluție a relațiilor comerciale ale României a avut o serie de efecte pozitive, cum ar fi:
a) siguranța livrǎrilor și plǎților
b) lansarea într-o piațǎ concurențialǎ, de înalt nivel tehnologic
c) atragerea de investiții
Trebuie sǎ observǎm însǎ cǎ o concentrare pe vest a avut și efecte negative cu urmǎri vizibile în prezent:
a) abandonarea unor piețe tradiționale, în special din est;
b) creșterea soldului negativ al balanței comerciale; soldul cu Uniunea Europeanǎ a crescut în ultimii 12 ani de circa 7 ori;
c) degradarea calitativǎ a ofertei, întrucât nu s-a putut ține pasul tehnologic cu concurența occidentalǎ; a scǎzut ponderea produselor prelucrate exportate în Uniunea Europeanǎ de la 32,6% în 1990 la 10,1% în 2002.
d) creșterea exporturilor în Uniunea Europeanǎ în perioada 1990-2002 s-a concentrat în principal în douǎ ramuri: industria textilǎ, unde volumul a crescut de 16 ori și industria de încǎlțǎminte, unde creșterea a fost de 27 de ori fațǎ de creșterea medie a exporturilor în Uniunea Europeanǎ de circa 6 ori. Peste 95% din aceste exporturi provin din operațiuni de tip Lohn.
e) extinderea permanentǎ a operațiunilor de tip Lohn. De remarcat cǎ operațiunile de tip Lohn nu se regǎsesc numai la produsele textile și de încǎlțǎminte. Peste 70% din totalul exporturilor românesti cǎtre Uniunea Europeanǎ proveneau în anul 2002 din astfel de operațiuni.
Operațiunile de Lohn sunt o soluție de etapǎ, de conjuncturǎ (forța de muncǎ ieftinǎ, cheltuieli de producție reduse), cu unele efecte pozitive (educarea forței de muncǎ, schimbarea mentalitǎții, adaptarea la standardele UE). În momentul în care conjunctura se schimbǎ, exportul românesc poate înregistra o cǎdere deosebit de gravǎ.
Viitorul României pe Piața unicǎ europeanǎ
Uniunea Europeanǎ reprezintǎ în continuare, o piațǎ extrem de importantǎ pentru exporturile și importurile românești. Potențialul piețelor Uniunii Europene altele decât Italia și Germania (care concentreazǎ 60,5% din totalul exporturilor românești în UE în 2002) este încǎ insuficient exploatat. Pentru marea majoritate a produselor pozița României în cadrul importurilor și exporturilor extracomunitare ale Uniunii Europene este încǎ nesemnificativǎ.
Cum ?
a) sǎ promovǎm creația proprie, nu “meșteșugarii Europei”;
b) sǎ identificǎm segmentele de oportunitǎți și sǎ stimulǎm dezvoltarea acelor sectoare cu șanse, nu prin mǎsuri administrative ci prin crearea unui mediu economic favorabil;
c) sǎ atragem investițiile strǎine din Uniunea Europeanǎ, valorificând avantajele de care vom mai beneficia o bunǎ perioadǎ de timp;
d) sǎ stimulǎm crearea de societǎți mixte ca o principalǎ cale de creștere a competitivitǎții exportului românesc;
e) sǎ identificǎm sectoarele de colaborare în producție și sǎ încurajǎm sistemul de subcontractare pe piețe din lumea a III-a, alǎturi de firmele din Uniunea Europeanǎ, mai ales în zona balcanicǎ, dar și în alte zone extraeuropene
Privatizǎrile de pânǎ acum , care sunt spre final în sectorul producției, n-au
adus nici o schimbare semnificativǎ în oferta de export, din contrǎ – o degradare a sa, marea majoritate a achizitiilor fǎcându-se pentru acapararea pieței interne. Același lucru se poate spune și despre investițiile strǎine. De ce ? Din douǎ motive majore:
a) lipsa de stabilitate legislativǎ, plus birocrația organelor avizatoare și în general birocrația de sistem;
b) insuficiența avantajelor, a stimulentelor pentru investitorii strǎini într-o piațǎ est-europeanǎ concurentǎ.
Credem cǎ a sosit și momentul României; iar dacǎ ratǎm perioada de pânǎ în 2007, riscǎm viitorul pe termen mediu al României.
Cu alte cuvinte, cheia reușitei în materie de export constǎ în investiții masive în domenii de interes pentru piața europeanǎ și în modernizarea capacitǎților actuale.
3.2.Câștigǎtori și perdanți prin reorientarea comerțului
Colapsul CAER, zona comercialǎ a blocului comunist, a adus o rapidǎ – dar nu abruptǎ – reorientare a comerțului românesc cǎtre UE, lucru caracteristic de altfel tuturor celorlalte țǎri cu economie planificatǎ din Europa Centralǎ și de Est. Pânǎ la sfârșitul anului 1999, mai mult de 65% din exporturile României se îndreptau cǎtre țǎri membre UE, în timp ce ponderea importurilor din țǎrile Pieței Comune crescuse la 60%. Aceastǎ situație s-a schimbat ușor în 2000, exporturile scǎzând la 63,7% din total, iar importurile la 56,2% din total, UE-15 reprezintǎ astǎzi 15 % din fluxurile comerciale ale României.
Cifrele sunt comparabile cu ponderea comerțului intra-european al multora dintre statele UE. Se poate spune cǎ cel puțin din punct de vedere economic – exceptând unele bariere tarifare pentru agriculturǎ și câteva sectoare industriale protejate de UE – România este de facto integratǎ în comerțul comunitar.
România a avut legǎturi comerciale semnificative cu UE încǎ din perioada comunistǎ, vârful acestora înregistrându-se în anii’70. Când vechiul regim a dorit sǎ plǎteascǎ datoria externǎ înainte de scadențǎ, s-a dus o politicǎ de substituție a importurilor, cu consecințe asupra modernizǎrii industriei și a comerțului cu UE. Dupǎ revoluție, UE a devenit cel mai important partener comercial al României încǎ din 1991, cu o pondere comparabilǎ cu celelalte țǎri central-est-europene (și uneori mai mare).
Comerțul cu alte regiuni, în principal cu Comunitatea Statelor Independente, a scǎzut atât relativ cât și termeni absoluți. Cu toate acestea, Rusia este principalul furnizor de materii prime (în special petrol și gaz) pentru România.
Câțiva factori importanți au contribuit la aceastǎ evoluție. Mai întâi, apariția și consolidarea unui cadru instituțiional privind comerțul dintre România și partenerii din UE și Europa Centralǎ și de Est. Cel mai important eveniment în instituționalizarea relațiilor cu UE a fost semnarea Acordului de Asociere, în februarie 1993. Acordul a pus bazele înlǎturǎrii treptate ale barierelor tarifare, cu excepția agriculturii și a câtorva industrii „senzitive” pentru partenerii europeni. Deși unii considerǎ Acordul insuficient de asimetric în favoarea țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est sau chiar cǎ Acordul îngrǎdește relațiile dintre pǎrți, creșterea semnificativǎ a volumului tranzacțiilor comerciale dintre România și UE în ultimii de dupǎ semnarea Acordului nu poate fi coincidențǎ. În plus, datele statistice din ultimii ani indicǎ chiar o îmbunǎtǎțire a gradului de acoperire a importurilor prin export în relația cu UE.
Trebuie fǎcutǎ însǎ o mențiune în legǎturǎ cu aceastǎ dinamicǎ pozitivǎ: îmbunǎtǎțirea gradului de acoperire nu reflectǎ o creștere a calitǎții exporturilor sau impactul asupra economiei românești.
În privința tǎrilor din Europa Centralǎ și de Est, punctul de cotiturǎ în relațiile bilaterale a fost semnarea Acordului CEFTA, care a intrat în vigoare în iulie 1997.
Este însǎ prea devreme sǎ ne arǎtǎm entuziasmul în legǎturǎ cu creșterea gradualǎ și stabilǎ a nivelului comerțului cu partenerii CEFTA dupǎ 1997 (7% și 8,9% din exporturi, respectiv importuri în 1999), nivel care fusese puternic afectat de disparția CAER. Mulți analiști considerǎ cǎ existǎ premise pentru creșterea în continuare a comerțului și integrarea regionalǎ, însǎ cu constrângerile date de procesul de integrare, obiectiv prioritar pentru fiecare țarǎ.
Cel de-al doilea factor explicativ important este procesul de reformǎ internǎ în curs de desfǎșurare în toate economiile în tranziție. Deși viteza sau adâncirea restructurǎrii diferǎ considerabil de la o țǎrǎ la alta, unii pași cruciali în crearea unui mediu economic nou, copetitiv, (precum liberalizarea prețurilor – care slǎbește temporar competitivitatea de preț, privatizarea sau adoptarea unei noi legislații) sunt comuni tuturor țǎrilor și ar putea explica sincopele apǎrute între statele CEFTA în anii de început ai tranziției.
Mai mult, reorientarea comerțului cǎtre UE a fost însoțitǎ de o semnificativǎ creare de comerț. Aceastǎ creare de comerț a avut loc pe de o parte datoritǎ reducerii progresive a barierelor tarifare și netarifare prevǎzutǎ în Acord, iar pe de altǎ parte datoritǎ unei dinamici interne poxitive: economii de scarǎ generate de transferul de tehnologii și de investițiile strǎine directe, diversificarea produselor care pot fi folosite pe piețele externe, creșterea de competitivitate prin restruturarea monopolurilor interne. Cu privire la România, volumul exporturilor cǎtre UE a crescut de la 2 mil. USD în 1990 la peste 5,5 mil. USD la sfârșitul anului 1999.
Inevitabil reorientarea geograficǎ și disoluția CAER au avut ca rezultat și o deturnare de comerț, în special în defavoarea principalilor parteneri comerciali din perioada comunistǎ – țǎrile CSI.
În acest stadiu apare o întrebare fundamentalǎ: este reorientarea geograficǎ a Românie cǎtre UE sustenabilǎ? Cadrul instituțional subiacent politicilor comerciale ale țǎrilor din centrul și estul Europei fiind fixat deja și ireversibil prin acordurile de aderare, rǎspunsul ar pǎrea cǎ este afirmativ. România, ca toți ceilalți membrii prezenți și viitori ai UE, este deja puternic integratǎ în Piața Comunǎ, și deci trebuie sǎ respecte regulile comerciale ale acesteia. Însǎ adevǎrata întrebare care trebuie pusǎ este: când va fi România deplin integratǎ, atât instituțional, cât și ca participant în mecanismul de redistribuire al UE? Evident, rǎspunsul la aceastǎ întrebare este de naturǎ politicǎ.
Dinamica reorientǎrii geografice este importantǎ deoarece redǎ capacitatea economiei de a dezvolta relații comerciale pe termen lung, de a absorbi ușor șocuri adverse care pot apǎrea pe termen scurt. Comerțul exterior se reorienteazǎ când o țarǎ înregistreazǎ o compoziție geograficǎ relativ stabilǎ a tranzacției, dupǎ o perioadǎ de atenuare a fluctuațiilor cantitative. Cu cât scǎderea indicelui este mai rapid, cu atât mai rapid se opține stabilizarea geograficǎ. O valoare a indicelui de 0,1 – 0,15 indicǎ un nivel relativ înalt de stabilitate geograficǎ a comerțului exterior. Evoluția indicelui, aratǎ cǎ, comerțul exterior a înregistrat o relativǎ stabilitate geograficǎ în raport cu UE, dupǎ o perioadǎ de schimbǎri semnificative.
În acest context, se poate afirma cǎ România și-a reorientat comerțul exterior în conformitate cu situația piețelor mondiale. Cu toate acestea, deși stabil din punct de vedere geografic, comerțul exterior al României este mai puțin competitiv decât al principalilor parteneri, datǎ fiind diferența de productivitate. Unul din motive ar fi cǎ schimbarea structurii geografice nu a fost însoțitǎ de o schimbare pe mǎsurǎ în structura bunurilor ezportate.
3.3. Sectoare câștigǎtoare și perdante: avantaje comparative, costul unitar al forței de muncǎ, productivitate
3.3.1. Agricultura
Concesiile asimetrice ale Acordului de Asociere cu UE au protejat multe din produsele agricole românești de competiția cu cele europene, în timp ce concesiile simetrice ale acordului CEFTA au adus deficite semnificative la acest capitol de comerț, produsele comerțului exten al României fiind mai puțin competitive decât al principalilor parteneri din cauza diferenței de productivitate.
Ridicarea barierelor în comerțul de produse agricole cu UE programatǎ pentru anul 2002 ar trebui sǎ dea naștere la preocupǎri în ceea ce privește modul în care acest sector va putea face fațǎ competiției pe piata europeanǎ. Presupunerea noastrǎ este cǎ deja avem de-a face cu competiția europeanǎ prin intermediari, adicǎ prin țǎrile CEFTA, prin care exportatorii europeni reexportǎ produsele în România.
Importurile de produse agricole din zona UE reprezintǎ aproximativ 7%, cele din zona CEFTA fiind de 27,34% din total ceea ce ne face sǎ presupunem cǎ avem deja de-a face cu competiția europeanǎ prin intermediari – reexportatorii din zona CEFTA – ,ocolind barierele tarifare.
Aderarea la UE a țǎrilor din primul val va face ca deficitul comerțului cu produse agricole sǎ se înrǎutǎțeascǎ rapid ca de altfel și Avantajul Comparativ al României fațǎ de UE.
Agricultura României nu va putea face fațǎ rigorilor PAC fǎrǎ o intervenție puternicǎ din partea statului pentru a rentabiliza acest sector în vederea aderǎrii.deșii existǎ semne clare a suportǎrii din ce în ce mai greu al rigorilor PAC în Europa (ex: Olanda) aceasta nu se va schimba din cauza lobby-ului puternic exercitat de producǎtorii din UE. Este posibil totuși ca fermieri din UE sǎ fie atrași, odatǎ cu aderarea României, în scopul realizǎrii unor producții ecologice pe terenuri ce s-au odihnit mai mult de 15 ani.
Exemplul Spaniei unde ,odatǎ cu intrarea în CEE, veniturile unor producǎtori s-au dublat nu este concludent.România are cel mai ridicat nivel al ocupǎrii forței de muncǎ în agriculturǎ – 27,9%.
Deci, existǎ suficiente fapte care ne permit sǎ caracterizǎm agricultura ca un sector foarte „senzitiv” și ca potențial perdant.
Agricultura , a cǎrei producție se bazeazǎ pe ferme mici , folosind în mod intensiv munca, va trebui sǎ facǎ fațǎ celei mai mari restructurǎri de forțǎ de muncǎ, deci o bunǎ parte din costul integrǎrii va fi plǎtit de cei angajați în agriculturǎ. Pe lângǎ șomaj mai pot exista costuri psihologice sau de transfer. Celor care s-au întors în agriculturǎ ca la un „angajator de ultimǎ instanțǎ” trebuie sǎ li se ofere alternative, prin promovarea unor politici active în privința pieței forței de muncǎ. Altfel, ei vor fi perdanți pe termen lung, cǎci agricultura va trebui sǎ facǎ fațǎ deschiderii fațǎ de partenerii comerciali, în special cei din țǎrile UE și CEFTA, care își subvenționeazǎ agricultura.
Produsele agricole au condiții nefavorabile la exportul în Uniunea Europeanǎ, datoritǎ restricțiilor cantitative și sanitar-veterinare impuse produselor agricole pe piața Uniuni Europene, astfel încât, exportatori de produse agricole înregistreazǎ pierderi, îndeosebi la produsele lactate, carne, cereale și animale vii. Firmele exportatoare de produse agricole, de dimensiuni mici și medii în cele mai multe cazuri, pierd beneficiile potențiale pe piața UE, ca urmare a necunoașteri suficiente a prevederilor Acordului European și a deficiențelor de informare. O asistențǎ atentǎ acordatǎ exportatorilor agricoli, i-ar putea tranforma din perdanți în câștigǎtori. Liberalizarea tot mai mare a comerțului agricol va sporii presiunile concurențiale asupra pieței interne românești de produse agricole, producǎtorii români fiind perdanți.
Este greu de presupus cǎ producǎtorii agricoli români vor fi transformați din perdanți în câștigǎtori în perioada de preaderare, deși se așteaptǎ o serie de schimbǎri în aceastǎ direcție, în funcție de fondurile europene disponibile (SAPARD). Oricum, România nu reprezintǎ o amenințare pentru piața agricolǎ a UE (așa cum se întâmplǎ cu Polonia), agricultura româneascǎ fiind puternic afectatǎ de crizele accentuate din perioada de tranziție.
Perioada 2001-2006 va constitui etapa finalǎ a liberalizǎri totale a comerțului între cele douǎ pǎrți, așa cum prevede Acordul, fiind exceptate produsele agricole. Presiunile concurențiale vor atinge nivelul record în aceastǎ perioadǎ, în special pentru produsele industriale, astefel încât producǎtori interni și exportatori din multe sectoare industriale vor fi perdanți.
Creșterea și diversificarea exporturilor pe piața țǎrilor membre Uniuni Europene și sporirea concurenței din partea produselor europene pe piața româneascǎ vor conduce la îmbunǎtǎțirea produselor românești potrivit standardelor europene, beneficiari fiind consumatori români. Partenerii comerciali români ai țǎrilor membre Uniuni Europene au posibilitatea de a cunoaște, înaintea altor categorii profesionale, politica și mecanismele pieței interne ale Uniuni Europene, câștigând pe termen lung numai datoritǎ acestui avantaj. Producǎtorii agricoli ar putea beneficia de sprijin financiar de restructurare în perioada de preaderare, transformandu-se din perdanți în câștigǎtori, dar pentru aceasta vor trebui sǎ învețe sǎ recurgǎ la consultanțǎ
3.3.2. Industria
Un perdant clar al procesului de integrare este industria chimicǎ. Avantajul comparativ cu UE are un trend accentuat descrescǎtor, în timp ce cu restul lumii încǎ mai avem un ușor avantaj. În ceea ce privește industria chimicǎ aceasta va avea de pierdut , în condițiile în care procentul importurilor din UE a rǎmas constant, însǎ exporturile de produse chimice a scǎzut de mai mult de douǎ ori în ultimii cinci ani; acest fapt dovedind slaba productivitate și competitivitate al acestei industrii. Atât timp cât importurile din UE reprezintǎ douǎ treimi din totalul importurilor de produse chimice, prelungirea acestei situații poate genera un dezechilibru persistent în lipsa restructurǎrii. Lipsa restructurǎrii se reflectǎ în creștere, costul unitar al forței de muncǎ depǎșind media pe industrie,deoarece multe dintre activitǎțile din aceastǎ ramurǎ se desfǎșoarǎ în sistem lohn (utilizând intensiv muncǎ relativ slab calificatǎ și având o valoare adǎugatǎ scǎzutǎ), va duce la degradǎri succesive ale avantajului comparativ. Fǎrǎ o restructurare adecvatǎ pânǎ în momentul aderǎrii aceasta nu va avea șanse în competiție cu UE.
Despre industria materialelor plastice, piele și articole din piele, celulozǎ, hârtie și produse din acesteea , nu se poate spune un lucru clar.
Pe de o parte, România are un avantaj comparativ negativ și în scǎdere cu UE pentru fiecare dintre aceste grupuri, iar trendul este mai accentuat decât cel al comerțului cu restul lumii. Este adevǎrat cǎ exporturile din aceste produse nu au avut niciodatǎ o pondere semnificativǎ în comerțul cu UE, deși ponderea importurilor a cescut ușor de-a lungul ultimilor ani, indicând o deteriorare a performanței din aceste industrii.pe de altǎ parte, nu trebuie sǎ tragem concluzii cǎ aceste sectoare au pierdut din cauza integrǎrii, deoarece suntem mai puțin competitivi și în raport cu țǎrile CEFTA. Sǎ luǎm ca exemplu materialele plastice și din cauciuc. RCA al României
Fațǎ de UE în 1999 a fost de 0,65 pentru materialele plasice și de 0,76 pentru cele din cauciuc (valori subunitare indicǎ un dezavantaj), în timp ce RCA al CEFTA (minus România), a fost de 1,31 și respectiv de 1,92. rezultǎ cǎ suntem mai puțin competitivi și decât țǎri care au acorduri de comerț încheiate cu UE comparabile cu al nostru. De aceea ezitǎm sǎ includem aceste sectoare între perdanții din cauza aderǎrii.
În contextul integrǎrii în UE, aceste industrii vor supraviețui numai prin preluarea de cǎtre marile companii Vestice la momentul aderǎrii.
Industria lemnului și prelucrǎtoare este într-o situație de avantaj comparativ cu țǎrile UE, ajungând la cifra de 1,89 în anul 2000, menținând acest trend prin investiții în tehnologie și atragere de capital, la momentul integrǎrii acest sector va avea de câștigat dezvoltându-se și creând locuri de muncǎ. Avantajul comparativ în acest sector nu este o surprizǎ, dupǎ cum aratǎ Havlik (2000), care identificǎ acest sector ca fiind câștigǎtor tradițional în toate țǎrile CEFTA. Ceea ce indicǎ o poziție câștigǎtoare este îmbunǎtǎțirea sistematicǎ a avantajului comparativ fațǎ de UE.
Industria încǎlțǎmintei și textilǎ cu o competitivitate destul de ridicatǎ actualmente reprezentând 32,43% din totalul exportului și 47,04% din exportul românesc cǎtre UE dovedește cǎ este viabilǎ, chiar dacǎ majoritatea producției este în lohn, gradul de calificare și salarizare al forței de muncǎ în acest domeniu, o face viabilǎ. Pe termen mediu, este posibilǎ o încetinire semnificativǎ a ritmului de creștere, punând în pericol competitivitatea. Industria textilǎ și a încǎlțǎmintei, se caracterizeazǎ prin salarii mici, productivitate scǎzutǎ a muncii, costuri unitare ale forței de muncǎ mari, exporturi cu valoare adǎugatǎ scǎzutǎ și pe cale de consecințǎ, avantaje competitive în scǎdere. Acest lucru ar trebui sǎ fie preocupant pentru antreprenori, ca și pentru politicieni.
Industria sticlei si ceramicii va avea de pierdut încǎ de la aderarea primului val la UE din cauza competitivitǎții reduse și datorita costurilor unitare ale forței de muncǎ.
Pentru ca, țǎrile ce vor intra în primul val vor fi avantajate, cu cât va fi mai mare UE cu atât mai mari vor fi câștigurile pentru țǎrile membre și pierderile pentru țǎrile nemembre. Actualmente țǎrile dezvoltându-se și câștigând pe seama pierderilor altor țǎri.
Cu toate acestea avem și potențiali câștigǎtori. Ei sunt – condiționat de viitoare retehnologizǎri și de eliminarea barierelor fațǎ de UE – industria metalurgicǎ și poate surprinzǎtor industria mașinilor și echipamentelor.
În domeniul Industriei metalurgice, mașini și echipamente dacǎ se va menține trendul importurilor de tehnologii România va avea de câștigat în acest domeniu la momentul integrǎrii. Costurile unitare ale forței de muncǎ în industria metalurgicǎ este cu mult sub media restului industriei. Scǎderea numǎrului de salariați raportat la numǎrul de salariați total din industrie este semnul unei restructurǎri, care pare sǎ fi relansat producția și productivitatea.
Dacǎ vom analiza cum s-a fǎcut reducerea numǎrului de salariați, vom putea sǎ argumentǎm cǎ restructurarea nu s-a fǎcut în direcția bunǎ., Faptul cǎ în prezent exportǎm multe echipamente dar mai ales subansamble dovedește viabilitatea acestui sector de activitate. Chiar dacǎ în aceastǎ industrie existǎ un potențial de creștere, acest lucru se poate schimba prin restricțiile pe care UE le-ar putea impune pentru protejarea propriei industrii.
În cele din urmǎ mobila pare sǎ fie un perdant, atât timp cât avantajul comparativ fațǎ de UE a scǎzut de la 2,58 în 1993 la 1,04 în 2000, iar cota de piațǎ la exporturile de mobilǎ în UE a scǎzut de la 18,1% în anul dinaintea semnǎrii Acordului la numai 6,81% în primele 7 luni din anul 2000. aceleași motive valabile în cadrul grupei textile pot explica și scǎderea înregistratǎ la acest capitol. Fiindcǎ mobila este un lucru pe care țǎrile CEFTA îl exportǎ în mod tradițional, aducem iar aminte de efectul negativ pe care îl are aderarea în valul al doilea.
Afirmǎm cǎ industria mobilei este într-o poziție de perdant. Dar așa ar trebui sǎ fie? Dacǎ ne uitǎm la poziția câștigǎtoare pe care o au produsele din lemn (mai puțin mobila), înseamnǎ cǎ existǎ potențial și pentru aceastǎ industrie. Faptul este cǎ noi exportǎm produse din lemn cu o valoare adǎugatǎ scǎzutǎ, mai apropiate de materii prime decât de produse prelucrate, și importǎm foarte mult mobilǎ. Un motiv ar fi cererea mare de produse din lemn din afarǎ, în special în țǎrile vecine, ceea ce face – de exemplu – exportul buștenilor o afacere foarte simplǎ și profitabilǎ. Un alt motiv ar fi impactul indirect al investițiilor strǎine directe, companiile strǎine pǎrând sǎ prefere a importa mobilǎ pentru birouri și spații de lucru.
Firmele locale intermediare în importul de mobilǎ sunt deci câștigǎtoare, deși sectorul ca întreg apare deci ca perdant. Aceastǎ problemǎ poate fi soluționatǎ și pe latura cererii, limitând temporar importurile de mobilier (ca bunuri finale, neproductive direct) cel puțin pentru persoanele juridice cu capital de stat.
În prezent, exporturile industriale ale României – confecții, produse siderurgice și metalurgice – sunt încǎ supuse unor bariere tarifare și netarifare pe piața Uniunii Europene , ceea ce limiteazǎ dezvoltarea liberǎ a acestora în funcție de raportul cerere/oferta.
3.3.3. Cercetarea – dezvoltarea
La nivel guvernamental, cercetarea și dezvoltarea au parte de puținǎ susținere în România ponderea cheltuielilor cu cercetarea și dezvoltarea în PIB fiind mai micǎ de 4-5 ori decât cea a țǎrilor UE, mai micǎ chiar decât în celelalte țǎri candidate.
La nivelul firmelor imaginea este neclarǎ. Un studiu din anul 2000 aratǎ cǎ 93% dintre producǎtorii autohtoni de piese pentru automobile desfǎșoarǎ și activitǎți de cercetare-dezvoltare, în timp ce în restul țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est proporția este de numai 62%. Explicația rezidǎ în politica celor trei mari producǎtori de automobile din România care deleagǎ responsabilitǎțile nu numai asupra producerii pieselor, ci și asupra cercetǎrii și dezvoltǎrii pentru modernizarea lor. Dacǎ însǎ am considera ponderea cheltuielilor cu cercetarea și dezvoltarea în totalul cheltuielilor sau în totalul cifrei de afaceri, probabil cǎ rezultatele nu vor fi la fel de spectaculoase.
În ceea ce privește educația țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est, inclusiv România, sunt în urma mediei UE la numǎrul de studenți la 1000 de locuitori. Ponderea studenților cu formație tehnicǎ este și ea scǎzutǎ, ca sǎ nu mai vorbim de faptul cǎ o mare parte dintre aceștia – de exemplu, cei specializați în IT – își gǎsesc foarte ușor de lucru peste hotare. Cu toate acestea îmbinarea dintre cercetare ,dezvoltare si educatie poate da rezultate spectaculoase.
Producǎtorii și exportatorii români de software sunt o categorie de câștigǎtori – de exemplu, SOFTWIN a creat primul software din lume care folosește tehnologia WAP pentru accesul și controlul de la distanțǎ al rețelelor de securitate. Acest produs a fost cumpǎrat prin internet de aproape de 500 mii de utilizatori din SUA numai în ultimele 45 zile ale anului 2000, fǎcând ca Softwin sǎ-și realizeze obiectivul de a deține 1% din piața mondialǎ a produselor antivirus în 2001, iar pentru anul 2006 sperând sǎ ajungǎ la o cotǎ de 6% din piațǎ. Asemenea cazuri nu sunt singulare, dar efectul lor de antrenare este destul de scǎzut.
Asistența financiarǎ acordatǎ României de cǎtre Uniunea Europeanǎ, prin fondurile PHARE, ISPA, SAPARD, fonduri pentru IMM, pentru dezvoltare regionalǎ, pentru dezvoltarea învǎțǎmântului și a cercetǎrii etc este menitǎ sǎ reducǎ dezavantajele sau sǎ dezvolte noi oportunitǎți în perioada de preaderare.
Instituțiile și agenții economici din România utilizeazǎ în prea micǎ mǎsurǎ fondurile alocate, fiind bine cunoscute situațiile de pânǎ în anul 2000 când a trebuit sǎ se returneze Uniuni Europene banii neutilizați, datoritǎ politicii guvernamentale neadecvate, accesului limitat al administrației la informatie și structurile monopoliste.
O cauzǎ extrem de importantǎ a neutilizarii fondurilor europene este faptul cǎ românii nu cunosc modalitatea (complicatǎ) de acceptare a fondurilor europene și existǎ prea puțini asa-numiți "project design"-eri, centre sau firme specializate care sǎ acorde consultanțǎ în scrierea unei aplicații, a unei cereri de fonduri europene, iar cei existenți sunt prea puțin mediatizați.
Rețeaua Centrelor de Studii Europene înființate în anul 2000, înpreunǎ cu Institutul European Român ar putea sǎ îndeplineascǎ acest rol de consultanțǎ în domeniul "project design", extrem de inportant pentru utilizarea în viitor a asistenței financiare acordate de Uniunea Europeanǎ, ceea ce ar da naștere la mulți câștigǎtori în diverse sectoare economice și sociale. Aceste centre ar trebui sǎ fie mai active în domeniul consultanței și training-ului și sǎ fie sprijinite în continuare de UE.
3.3.4. Perspectiva socialǎ
Odatǎ cu integrarea piețelor, firmele vor trebui sǎ facǎ fațǎ competiției tot mai puternice de pe piața bunurilor. Drept urmare, vor trebui sǎ elimine forța de muncǎ în exces pentru a-și îmbunǎtǎții productivitatea. Forța de muncǎ este împinsǎ spre a-și gǎsi noi locuri de munca în alte firme, sectoare de activitate sau chiar sǎ își schimbe radical ocupația.
Realitatea este cǎ avem o subutilizare a forței de muncǎ substanțialǎ și, în contextul viitorului deficit de forțǎ de muncǎ în UE, România are șanse sǎ devinǎ o sursǎ pentru atragerea capitalului uman de cǎtre industriile europene (fie direct prin migrarea forței de muncǎ, fie indirect prin subcontractare). Chiar și acum, când existǎ bariere severe în calea migrǎrii forței de muncǎ (vize, permise de muncǎ), România este alǎturi de Polonia, singura țarǎ din Europa Centralǎ care a înregistrat un flux pozitiv al migrǎrii cǎtre UE.
În funcție de mobilitatea forței de muncǎ și de rapiditatea adaptǎrii , costul integrǎrii suportat de aceasta poate fi mai mare sau mai mic.
O realocare rapidǎ a resurselor va trebui însoțitǎ de o realocare a forței de muncǎ, pentru cǎ oamenii vor trebui sǎ se îndrepte cǎtre acele sectoare care creazǎ locuri de muncǎ. Cazul întoarcerii spre agriculturǎ “ca ultim angajator”, (ex: Botoșani, Iași etc) nu este o soluție, agricultura fiind și ea restructuratǎ pe criteriul productivitǎții.
Analiza câștigǎtorilor și perdanților din punct de vedere al realocǎrii forței de muncǎ este complementarǎ celei a comerțului exterior. În timp ce câștigǎtorii și perdanții de mai înainte au fost identificați pe baza dinamicii exporturilor și a avantajului comparativ în diferite sectoare, prezentând deci o viziune asupra situației actuale, analiza ce urmeazǎ aratǎ care ar fi câștigǎtorii și perdanții în cazul în care procesul de integrare se va acentua.
Mai întâi, realocarea forței de muncǎ este necesarǎ deoarece firmele trebuie sǎ supraviețuiascǎ și sǎ își desfǎșoare afacerile într-un mediu cu totul nou. Disoluția legǎturilor tradiționale de comerț și integrarea gradualǎ a regiunii în structurile economice europene au ca rezultat o competiție externǎ crescândǎ care obligǎ firmele sǎ se restructureze și în mod inevitabil sǎ reducǎ numǎrul de salariați, eliberând resurse pentru sectoarele în creștere. În același timp, sectoarele care au fost neglijate în timpul comunismului, și anume serviciile, sunt în creștere și cererea lor de forțǎ de muncǎ crește.
În același timp, sectoarele care au fost neglijate în timpul comunismului, și anume serviciile, sunt în creștere și cererea lor de forțǎ de muncǎ crește. Ex post, procesul este benefic pentru întreaga economie, dar pe moment vor fi oameni care pierd și oameni care câștigǎ.
Logica ne spune cǎ perdanți vor fi aceia care sunt aproape de vârsta pensionǎrii, în sectoarele în declin economic, care dețin calificǎri specifice ce nu pot fi ușor folosite în alt domeniu, în timp ce câștigǎtorii vor fi cei tineri, cu calificǎri în sectoarele aflate în creștere.
Cu alte cuvinte, pentru a atinge structura ocupǎrii din țǎrile mediteraneene ale UE, în România anilor 1989, 31,3% din populația ocupatǎ trebuia sǎ își schimbe sectorul de activitate, ocupația și calificarea.
De aceea, comparatǎ cu celelalte țǎri, România va avea populația cea mai afectatǎ de integrare, având nevoie de o mare flexibilitate pentru a se adapta noilor condiții de pe piața muncii.
Performanțele economice scǎzute ale României, au determinat șomajul și au majorat nevoia de sprijin social pentru categoriile defavorizate. Alocațiile limitate în volum și timp, au condus la sǎrǎcirea unei mari mase a populației care trǎiește sub pragul sǎrǎciei, concomitent cu creșterea infracționalitǎții.
Șomerii pe termen lung, nu s-au reorientat profesional, proveniți în special din zonele industriale defavorizate, unde întreprinderile de stat cu pierderi au fost lichidate, sunt principalii perdanți. Mulți dintre ei au fost implicați în crima organizatǎ sau activitǎți criminale. Pentru aceastǎ întreagǎ categorie este improbabilǎ trasformarea lor din perdanți în câștigǎtori.
3.3.5.Concluzii și recomandǎri
Când vorbim despre sectoare perdante, nu înseamnaǎ cǎ România ar trebui neapǎrat sǎ le abandoneze. Când spunem cǎ un sector este câștigǎtor nu înțelegem prin aceasta cǎ își va pǎstra poziția necondiționat. În ambele cazuri, ca și în multe altele, identificate fiind ca având potențial de perdant sau de câștigǎtor, este nevoie de o politicǎ industrialǎ activǎ care sǎ aibǎ drept obiectiv strategic scǎparea din capcana subdezvoltǎrii și îndreptarea cǎtre produse cu valoare adǎugatǎ ridicatǎ. Bazându-se pe intensivitatea în muncǎ, România a ajuns un exportator net de forțǎ de muncǎ și în care înflorește o culturǎ a subcontractǎrii.
Chiar și creșterea așa numitelor grupe de produse intensive în tehnologie se datoreazǎ de fapt produselor intensive în muncǎ, fiindcǎ producem și exportǎm pǎrți și componente pentru mașini și echipamente mai degrabǎ decât mașini și echipamente.
România pare sǎ pǎstreze o structurǎ învechitǎ de producție care, în conjuncție cu ratele scǎzute de economisire și de investire ale economiei, aratǎ nu numai puținele eforturi depuse pentru schimbare, dar și capacitatea slabǎ a economiei de a trece prin asemenea schimbǎri. Așadar este nevoie de o politicǎ publicǎ pentru a stimula economisirea și investirea, ca și sectoarele cu valoare adǎugatǎ ridicatǎ.
Aceasta ar fi prima recomandare de politicǎ – și anume cǎ trebuie sǎ avem o politicǎ proprie, care sǎ promoveze modernizarea industrialǎ și sǎ ajute la realocarea forței de muncǎ, cu scopul final de a creea o structurǎ de producție nouǎ capabilǎ sǎ producǎ valoare adǎugatǎ ridicatǎ și sǎ reducǎ diferența fațǎ de UE. Aceastǎ politicǎ trebuie sǎ aibǎ o abordare globalǎ, dar sǎ intervinǎ selectiv.
De exemplu trebuie votatǎ o legislație specificǎ pentru a proteja drepturile numeroaselor companii autohtone care lucreazǎ cu subcontractante. Dar mǎsurile legislative nu rezolvǎ prin ele înseși problema. Trebuie depuse în caelași timp eforturi pentru creșterea investițiilor în cercetare și dezvoltare, educație și formare profesionalǎ, astfel încât industria noastrǎ sǎ poatǎ ieși gradual de sub tutela subcontractǎrii. În plus, este nevoie de stimulente fiscale pentru aceia care produc valoare adǎugatǎ care este încorporatǎ în produse pe plan local.
Politica comercialǎ este mai puțin eficientǎ în contextul în care media actualǎ a tarifelor vamale fațǎ de UE este de 5,5%. Politicile comerciale sunt astǎzi un mecanism de ultimǎ instanțǎ pentru a îndrepta dezechilibre, pentru a opține derogǎri și mǎsuri de salvgardare. Ele sunt necesare, așa cum am argumentat, în cazul câtorva sectoare, între care și agricultura, care vor avea de pierdut deoarece România nu a fost inclusǎ în primul val de aderare la UE. În orice caz, politica comercialǎ trebuie completatǎ cu mǎsuri privind componentele industriale, ale pieței muncii, legislative și fiscale, mǎsuri care trebuie luate la nivel național.
Clasificarea câștigǎtorilor și perdanților din România, pe sectoare economice și grupe profesionale în perioada de preaderare la Uniunea Europeanǎ relevǎ urmǎtoarele aspecte:
Cǎștigǎtori pe sectoare economice
*Administrația publicǎ și serviciile publice care beneficiazǎ de sprijinul Uniunii Europene pentru construcția instituțiilor și educație profesionalǎ continuǎ;
*Întreprinderile care constituie monopol de stat (îndeosebi în domeniul utilitǎților) și primesc subvenții de la bugetul statului sau fonduri de restrucurare de la UE;
*Industriile de petrol și gaze;
*Infrastructura care se construiește, restructureazǎ sau reparǎ;
*Instituții de piațǎ, precum, Bursa de Valori și bursele de mǎrfuri;
*Întreprinderile și instituțiile care primesc fonduri europene de cooperare și dezvoltare regionalǎ, la nivel municipal și regional;
*Întreprinderi mici și mijlocii care primesc sprijin financiar și fonduri speciale sau atrase din UE;
*Educația universalǎ și cercetarea care beneficiazǎ de fonduri europene, nu și cele care se bazeazǎ pe finantare bugetara.
Perdanți pe tipuri de agenți aconomici
Existǎ douǎ tipuri de întreprinderi perdante:
1. Întreprinderi de stat performente, cǎrora li s-au retras subvențiile bugetare sau alte subvenții instituționale. Acestea se gǎsesc în:
*Sectoare industriale, precum siderurgia, industria chimicǎ, construcții de mașini și nave;
*Monopoluri de stat, în special în domeniul utilitǎților;
*Agricultura și domeniul forestier;
*Educația primarǎ și secundarǎ, cercetarea fundamentalǎ;
*Cultura , arta;
*Sǎnǎtatea și sistemul de asigurǎri sociale.
2.Întreprinderile de stat neperformante, care depind în totalitate de subvențiile statului, sau au acumulat arierate.
Consecințele negative asupra perdanților -sectoare economice- ar putea spori pe termen mediu concomitent cu deschiderea piețelor în România și s-ar putea amplifica în continuare, pe mǎsurǎ ce va crește concurența în diferite sectoare și grupuri siciale.
Pemtru a reduce numǎrul de perdanți ai procesului de preaderare la Uniunea Europeanǎ, politica României trebuie sǎ se axeze pe consolidarea economiei de piațǎ, prin introducerea reglementǎrilor privind piața internǎ (comunǎ) europeanǎ și prin restructurarea și modernizarea industriilor. Dacǎ aceste sectoare și activitǎți vor deveni compatibile cu reglementǎrile Uniuni Europene, consumatori români vor fi câștigǎtori.
Deschiderea negocierilor de aderare cu Uniunea Europeanǎ la începutul anului 2000, constituie un mare câștig pentru România, care va trebui sǎ stabileascǎ mecanismele și instrumentele politice pentru continuarea ajustǎrilor în perioada de preaderare.
Pregǎtirea aderǎrii ar trebui sǎ conducǎ la:
*Adoptarea unor politici care sǎ diminueze decalajele fațǎ de Uniunea Europeanǎ în ceea ce pivește productivitatea și veniturile populației;
*Acceptarea derogǎrilor tranzitorii pe termen mediu pentru acquis-ul comunitar, care sǎ reducǎ riscul creǎrii mai multor perdanți decât câștigǎtori.
CONCLUZII
România trebuie să aplice acele căi și mijloace care să ducă la relansarea puternică a producției, la stimularea investițiilor, la creșterea competitivității produselor, accelerarea procesului de reformă, de restructurare, de privatizare și de modernizare în vederea asigurării unei macrostabilizări durabile și eliminării actualelor dezechilibre fundamentale din economie. Trebuie acordată mai multă atenție valorificării superioare a resurselor, inclusiv cele umane, creșterii competitivității muncii, evaluării și folosirii mai eficiente a potențialului competitiv și creativ al firmelor autohtone. De o deosebită importanță este cunoașterea de către agenții economici și opinia publică a implicațiilor asocierii și, în perspectivă, ale integrării României în UE: accesul la o piață de mari dimensiuni și de tehnologie avansată, accesul la dezvoltare și reducerea diferențelor între România și statele dezvoltate ale continentului.
Evoluția indicatorilor macroeconomici ai României comparativ cu cei ai țărilor aflate în cursa pentru aderarea la Uniunea Europeană scoate în evidență poziția precară pe care o ocupă economia românească în cadrul zonei și explică refuzul Uniunii Europene de a începe negocierile de aderare prin prisma lipsei de performanță a economiei românești.
Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor fațetelor vietii economice, politice si sociale. Implicatiile economice vor fi precumpǎnitoare, însǎ se vor înregistra mutații radicale și în domeniile politic, de securitate, social și cultural.
Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competențe cǎtre instituțiile comunitare; în același timp însǎ, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel sǎ-și promoveze și sǎ-și protejeze mai bine interesele.
Sumarizând, principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:
*Un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilǎ;
*Predictibilitate și o stabilitate crescute ale mediului economic;
*Creșterea competitivitǎții pe piața internǎ, ceea ce va conduce la motivarea și stimularea agenților economici autohtoni în sensul sporirii productivitǎții și a eficienței prin dezvoltarea de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție;
*Dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia nationala și piața forței de muncǎ;
*Accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale, la <<know-how>>-ul managerial și tehnicile organizaționale din țǎrile dezvoltate;
*Prezența agenților economici români pe o piațǎ unicǎ de mari dimensiuni și cu o importanțǎ deosebitǎ;
*Oportunitǎți deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice și Monetare;
*Întǎrirea securitǎții naționale prin integrarea în mecanismele PESC;
*Oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei;
*Creșterea prestigiului și consolidarea statutului României în relațiile cu alți actori statali, atât pe plan politic, cât și economic;
*Dobândirea de cǎtre cetǎțenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetǎțeniei europene";
*Perspective de perfecționare profesionalǎ și acces pe piața europeanǎ a muncii pentru cetǎțenii români.
La aceste avantaje directe se adaugǎ, ca un corolar, și costul în termeni de <<lost opportunities>> pe care l-ar genera neaderarea României la Uniunea Europeanǎ:
*izolarea și îndepǎrtarea de la procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC, implicând dificultǎți și cheltuieli sporite pentru impunerea autonomǎ pe scena politicǎ și economicǎ;
*izolarea economicǎ a României, în condițiile în care UE deține în prezent circa 60 % din comerțul exterior românesc;
*restrângerea posibilitǎților de acces a produselor românești pe piața comunitarǎ;
*creșterea vulnerabilitǎții produselor românești în fața mǎsurilor de apǎrare comercialǎ și a obstacolelor tehnice practicate de UE fațǎ de țǎrile terțe;
*creșterea decalajului economic dintre România și țǎrile din zonǎ care vor adera la UE, datoritǎ în principal imposibilitǎții de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare;
*diminuarea șanselor de aliniere în perspectivǎ la "acquis"-ul comunitar, având în vedere cǎ integrarea intracomunitarǎ evolueazǎ în permanențǎ;
*dificultǎți în obținerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor țǎri candidate, în condițiile creșterii numǎrului de state membre ale UE;
*scǎderea posibilitǎților României de a dezvolta o agriculturǎ competitivǎ ca urmare a neîntegrǎrii la timp în mecanismele Politicii Agricole Comune.
În ceea ce privește costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei și a societǎții românești la standardele europene, trebuie remarcat cǎ aceste sacrificii și eforturi sunt inerente în etapa de tranzitie actualǎ, ele nefiind determinate arbitrar de exigentele UE, ci constituind prețul reformei indispensabile pentru relansarea României.
De aici rezidă nevoia de conștientizare a faptului că neintegrarea în Uniunea Europeană va costa România, pe termen mediu și lung, în plan economic, politic și social, mult mai mult decât costurile pe care ar fi trebuit să le suporte pe termen scurt
privind integrarea.
BIBLIOGRAFIE
1. Avram Ion, UE și aderarea României, Editura Sylvi, București, 2001
2. Dǎianu Daniel și Vrânceanu Radu, România și Uniunea Europeanǎ, Editura Polirom,2002
3. Fota Constantin , Comerț Internațional și politici comerciale internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2002.
4. Fota Constantin , Economie Internaționalǎ, Editura Universitaria, Craiova, 2001.,
5. Havlik Peter, Industrial Competitivness of CEECs, WIIW Working Paper, 2000
6. Romano Prodi, Un ‘Ideea dell ‘Europa, Bologna, 1999, by Societa editrice il Mulino,
7. Pârvu Gheorghe, Economia relațiilor europene, Editura Universitaria, Craiova, 2002
8. Roșu Hamzescu Ion, Istoria integrǎrii economice, Editura Universitaria Craiova, 2001
9. Sandu Dumitru, Spațiul social al tranziției, Editura Polirom, Iași, 2000
10. Agenda 2000, Renforcement et éllargissement de l’Union Européene, Luxembourg, Office des publications officielles des Communautés européennes, 1999
11. Anuarul statistic al României, 1998
12. Tribuna Economicǎ, nr. 26, 2000
13. Tribuna Economicǎ nr.20 aprilie 2003 > Poziția Guvernului României privind viitorul UE
14. *** www.Ccir.Ro
15. *** http://www.ccina.ro/ie_ue.php
16. *** http://europa.eu.int/abc/history/index_en.htm
17 *** www. Institutul Național de Statisticǎ.ro
18. ***www. Ministerul Afacerilor Externe. ro
19. ***www. Minsterul Integrǎrii Europene. ro
20. *** http://europa.eu.int/abc/treaties_en.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tranzactiile Romaniei cu Uniunea Europeana (ID: 130455)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.