Relatia Economie Mediu In Conditiile Contemporane
INTRODUCERE
De-a lungul întregii sale existențe omul a încercat să-și satisfacă nevoile cât mai bine. Acest proces a presupus un ansamblu de activități menite să-l ajute să-și atingă scopul său. De aceea, el a trebuit să realizeze o ezvoltare permanentă a activității sale, atât din punct de vedere social, tehnic, cât și economic. Inevitabil, activitatea omului de a-și satisface trebuințele presupune existența unui cadru în care acesta să acționeze, cadru care este reprezentat de mediul natural. Astfel, omul s-a confruntat cu problema mediu-economie care s-a dovedit una globală cu un caracter complex și multidimensional.
Mediul pretinde din ce în ce mai mult o gestionare coerentă, o mare varietate de instrumente de intervenție, precum și o comunicare continuă cu membrii societății, persoane fizice sau juridice, în vederea unei gestionări integrate a resurselor naturale. Ideea centrală a lucrării este de a demonstra legătura puternică ce există între economie și ecologie, practic relația de condiționare dintre dezvoltarea economică și mediul natural. Pornind de la teoria dezvoltării economice, de la modalitatea în care se reflectă în realitate procesul dezvoltării economice, în lucrare se încearcă explicarea raportului economie-mediu natural.
Lucrarea prezintă ideile unor filosofi, oameni de știință, care au încercat să explice, în absența unor instrumente analitice, fenomene și procese ce au devenit obiect de cercetare al științei economice cu mijloace corespunzătoare de abia în secolul nostru. Pentru a-și atinge scopul, omul trebuia să acționeze într-un mediu natural dat și în condițiile unor resurse naturale limitate. De-a lungul timpului, el a constat că condițiile ce-i sunt oferite de mediul natural se deteriorează datorită acțiunilor sale, precum și a factorilor climatici, fiind necesară găsirea unei soluții care să permită atât o dezvoltare a activității sale, cât și o păstrare a mediului natural în condiții cât mai bune.
Această încercare a condus la apariția unor dezechilibre în spațiul ecologic, la criza ecologică care a făcut necesară apariția unui nou concept, și anume ecodezvoltarea. Astfel am căutat să explicăm legătura care există între resursele naturale, suport ale activității economice, și procesul creșterii și dezvoltării economice, precum și faptul că acțiunea de conservare a mediului natural reprezintă un factor ce conduce la dezechilibre economice.
Tranziția de la dezvoltare la ecodezvoltare este dificilă. De aceea, realizarea unei ecodezvoltări presupune construirea unei corelații între procesul dezvoltării economice, pe de o parte, și mediul natural, pe de altă parte, acesta fiind de reprezentat prin totalitatea resurselor naturale care trebuie gestionate durabil, prin procesele ecologice care suportă viața pe planetă, prin respectarea producției suportabile a ecosistemelor de care depind: zonele piscicole, pădurile, pășunile și terenurile agricole.
Deteriorarea mediului înconjurător a făcut ca procesul protecției acestuia să capete o importanță tot mai mare, apărând necesară formularea și definirea unor noi concepte, relații între om și biosferă, precum și a unor politici și strategii de protecție a mediului înconjurător. Conștientizarea epuizării și capacității de regenerare a resurselor naturale impune redefinirea și elaborarea de strategii de mediu solicitând colaborarea autorităților publice locale cu organizațiile nonguvernamentale pentru protecția mediului. Acest lucru va crește nivelul de conștientizare a opiniei publice, stimulând schimbările de atitudine în sensul unor alternative viabile.
Ecodezvoltarea și economia protecției mediului natural au arătat că dezvoltarea durabilă este singura soluție prin care se poate acorda o șansă și generațiilor viitoare de a trăi și de a-și desfășura activitatea într-un mediu natural sănătos. În încercarea de a conserva mediul înconjurător omul a conceput și adoptat o serie de politici de mediu atât la nivel național, cât și la nivel regional sau, chiar, internațional. Aceste politici au ca scop realizarea unei dezvoltări economice din prisma unei dezvoltări durabile, care va permite în timp restabilirea echilibrului economie-ecologie.
Pe planul teoriei, dar și al acțiunilor practice, ideea reconcilierii pe termen lung a omului cu natura, pe baza respectării legilor naturii, a menținerii echilibrului ecologic al Terrei, a protecției permanente a naturii, a devenit din ce în ce mai importantă.
Actuala dezvoltare economică pentru a deveni durabilă trebuie remodelată. Continuarea dezvoltării economice în ritmul actual de creștere, pe baza actualului mod tehnic de producție, va avea drept consecință depășirea capacității portante a Terrei. Soluția ar putea fi aplicarea unei dezvoltări economice durabile, adică o dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.
Astfel, pe baza instrumentelor și deciziilor ecologico-economice se urmărește controlul poluării, precum și îmbunătățirea politicii de mediu, permițându-ne, cu ajutorul metodelor și tehnicilor specifice, evaluarea beneficiilor și pagubelor de mediu. Pentru transpunerea deciziei în realitate este necesară schimbarea comportamentului producătorilor și consumatorilor atât la nivel individual, cât și la nivel instituțional. Controlul poluării depinde de capacitatea oamenilor de a înțelege gravitatea dezechilibrelor ecologice rezultate în urma activităților lor.
Tranziția, propunându-și ca obiectiv crearea tuturor structurilor și condițiilor care să aibă ca rezultat îmbunătățirea condiției umane, creșterea standardului de civilizație materială și spirituală a oamenilor ce au depășit o economie totalitară, este un proces de dezvoltare. Totuși, se poate constata că au fost făcuți unii pași, destul de importanți, în aplicarea unui management de mediu în cadrul activităților economice, s-a încercat o utilizare durabilă a resurselor naturale, amplificându-se activitățile de protecție a mediului înconjurător, toate acestea conducând către o eco-economie.
Mediul natural reprezintă o sursă importantă ce este exploatată de om, el întreținând viața pe Terra și punând în valoare acele elemente ce caracterizează societatea umană. Rezultă, astfel, necesară redimensionarea relațiilor economie-ecologie, pentru a se putea ajunge prin conservare și reciclare la realizarea unei dezvoltări economice durabile.
Este necesară înțelegerea faptului că economia nu este o știință izolată, ci se află în interdependență cu o multitudine de științe ale naturii, tehnicii și social-umane. Astăzi este nevoie de o economie care să respecte principiile funcționalității mediului, prin prisma tuturor componentelor sale. De aceea, este necesară o cale de mijloc, de
remediere a situației, de reconstruire a sistemelor naturale, a economiei globale în vederea restabilirii echilibrului economic.
CAPITOLUL I
Mediul înconjurAtor Și dezvoltarea
1.1. Resursele naturale, elemente de bază ale creșterii și
dezvoltării economice
Mediul natural face parte din existența oricărei economii. Ecologia are ca obiect interrelațiile dintre organismele vii și mediul lor de viață. Ea a fost considerată la început ca fiind un domeniu de cunoștințe legate de economia naturii, de investigarea relațiilor complexe, directe sau indirecte, dintre animale și mediul lor anorganic și organic. Ulterior, datorită evoluției pe care omenirea a înregistrat-o, ecologia a cunoscut noi valențe ajungând să fie o știință biologică interdisciplinară, o știință a naturii vii cu un profil complex. „Ea studiază interacțiunea dintre viețuitoare și dintre acestea și mediul înconjurător, precum și principiile, legitățile organizării, funcționării și productivității sistemelor biologice supraindividuale.”
Încă din cele mai vechi timpuri, omul a beneficiat de tot ce-i putea oferi natura, practic în cantități nelimitate, deoarece densitatea populației era mică, iar elementele oferite de natură erau în cantități mari. De aceea, la începuturi nu s-a pus problema conservării mediului natural, a utilizării raționale a factorilor de mediu. Abia în secolul I e.n. Columella, în tratatul lui despre agricultură, atrage atenția că creșterea erbivorelor aduce după sine apariția unor noi zone de pășunat ce rezultă din despăduriri. Pentru aceasta el arată că este nevoie să se îmbine studiul mediului natural cu experiența practică a agricultorului, dar această legătură era analizată din prisma creșterii randamentului agricultorului.
Ulterior, la începutul revoluției industriale din Anglia, problematica mediului a început să fie discutată. W.Petty (1623-1687) considera că munca nu este singurul izvor al valorilor de întrebuințare pe care le produce, ci ea este tatăl lor, iar pământul este mama lor, scoțând în evidență rolul naturii în procesul economic. „Chiar dacă numai parțial, Quesnay (1694-1774) și Turgot (1727-1781), principalii promotori ai fiziocratismului, alături de Petty, vor fi cei care au meritul de a fi pus, teoretic, pentru prima oară problema înțelegerii rolului naturii în procesul economic.”
A.Smith (1723-1790), în lucrarea intitulată „Avuția Națiunilor”, a inclus natura alături de capital și muncă între factorii de producție și a evidențiat importanța resurselor naturale, prin acestea înțelegând pământul și minele, pentru bunăstarea oamenilor, dar neluând în considerare și influența omului asupra stării factorilor de mediu și nici conexiunea inversă.
Totuși, la acest nivel al istoriei, problematica mediului nu era atât de dezvoltată ca în momentul actual, deoarece industria se afla în stadiul manufacturier producând influențe lente și limitate asupra mediului natural. Odată cu revoluția industrială s-a ajuns la producția de masă, care cerea resurse naturale (minerale și energetice) din ce în ce mai multe, și, ca atare, din procesul de producție au început să apară tot mai multe deșeuri și reziduuri, care erau aruncate în mediul natural.
Problema rarității resurselor a fost ridicată de Th.Malthus (1766-1834), care pornind de la ea a pus problema raportului dintre creșterea populației și cea a resurselor de hrană ale pământului. El a făcut constatări asupra raportului dintre resursele naturale și numărul populației, ca și asupra orizontului de timp al posibilității epuizării stocului de resurse. D.Ricardo (1772-1823) s-a preocupat de eventuala oprire a creșterii economice, ca urmare a rarității resurselor naturale, prin care înțelegea atât pământul (pământ agricol, mine, căderi de apă etc.), cât și resursele considerate în varietatea lor calitativă. Din această preocupare a luat naștere teoria sa asupra rentei diferențiale, cu precizarea că, după el, se începea cu exploatarea celor mai bune resurse și se continua cu a celor mai slabe, care necesitau cheltuieli mai mari pe unitatea de produs. Drept urmare exista ceea ce el a numit legea randamentelor descrescânde față de efortul de muncă și de capital făcut, pe care o va pune la baza rentei diferențiale. S.Jevons (1835-1882) merge mai departe în ceea ce privește problematica mediului natural, respectiv a resurselor naturale, efectuând o analiză a modalităților de egalizare a gradelor finale de utilizare a resurselor naturale.
La mijlocul secolului al XIX-lea, specialiștii din domeniul științelor naturii, au contribuit din ce în ce mai mult la încercare de a explica legătura mediului natural cu economia. Astfel, în 1866, naturalistul E.Haeckel (1834-1919) a introdus în știința economică conceptul de ecologie. J.von Liebig (1803-1873) atrage atenția asupra importanței economice a îngrășămintelor și publică lucrări asupra ciclurilor de carbon și asupra unor nutrienți vegetali, fiind numit părintele ecologiei. K.Marx (1818-1883) „considera că între om și natură există un metabolism și pune în evidență:
rolul calității factorului natural în determinarea productivității muncii;
influența producției asupra factorilor naturali, îndeosebi asupra pământului și pădurii;
posibilitatea de a recrire a creșterii economice, ca urmare a rarității resurselor naturale, prin care înțelegea atât pământul (pământ agricol, mine, căderi de apă etc.), cât și resursele considerate în varietatea lor calitativă. Din această preocupare a luat naștere teoria sa asupra rentei diferențiale, cu precizarea că, după el, se începea cu exploatarea celor mai bune resurse și se continua cu a celor mai slabe, care necesitau cheltuieli mai mari pe unitatea de produs. Drept urmare exista ceea ce el a numit legea randamentelor descrescânde față de efortul de muncă și de capital făcut, pe care o va pune la baza rentei diferențiale. S.Jevons (1835-1882) merge mai departe în ceea ce privește problematica mediului natural, respectiv a resurselor naturale, efectuând o analiză a modalităților de egalizare a gradelor finale de utilizare a resurselor naturale.
La mijlocul secolului al XIX-lea, specialiștii din domeniul științelor naturii, au contribuit din ce în ce mai mult la încercare de a explica legătura mediului natural cu economia. Astfel, în 1866, naturalistul E.Haeckel (1834-1919) a introdus în știința economică conceptul de ecologie. J.von Liebig (1803-1873) atrage atenția asupra importanței economice a îngrășămintelor și publică lucrări asupra ciclurilor de carbon și asupra unor nutrienți vegetali, fiind numit părintele ecologiei. K.Marx (1818-1883) „considera că între om și natură există un metabolism și pune în evidență:
rolul calității factorului natural în determinarea productivității muncii;
influența producției asupra factorilor naturali, îndeosebi asupra pământului și pădurii;
posibilitatea de a recicla și valorifica deșeurile și nămolurile urbane.”
El a arătat că pe măsură ce, în economie, se înregistrează progres, dependența omului de resursele naturale nu dispare, ci se accentuează. De asemenea, în 1867 a prevăzut posibilitatea de a economisi resurse naturale primare prin realizarea unor tehnologii de valorificare a deșeurilor și a arătat cum reziduurile procesului de producție și de consum pot fi introduse din nou în circuitul procesului de reproducție, spre a crea un nou capital L.C.Gray, în 1913, pune o problemă fundamentală în domeniul resurselor naturale, și anume, aceea a soluționării conflictului de interese dintre prezent și viitor pe baza criteriului maximizării valorii prezente, utilizând o rată a dobânzii aplicată asupra extracției resurselor naturale. El spune că o rată ridicată a dobânzii duce la o epuizare rapidă a resursei, pe când o rată scăzută face conservarea mai profitabilă pentru deținători de resurse.
În această perioadă, în România, problemele naturii vii au fost tratate prin prisma economicului de G.Antipa (1867-1944). După cel de al doilea război mondial problema resurselor naturale a dat naștere unei vaste și complicate lupte pe plan internațional. Din ce în ce mai mult, problematica ecologică se transformă în dezbateri ce au loc la nivel global, toate țările fiind interesate de atingerea unui echilibru ecologic. O preocupare fundamentală a constituit-o disponibilitatea resurselor epuizabile, concluziile fiind când optimiste, subliniindu-se că știința, tehnologia și ajungerea omului în Cosmos vor rezolva problema, când reținute, spunându-se că nu este cazul să se conteze pe o avansare continuă a tehnologiilor capabile să aducă energie ieftină, când de-a dreptul pesimiste (cum sunt concluziile din „Limitele creșterii”, lucrare publicată de D.H.Meadows, ș.a. în 1972), prevăzându-se epuizarea resurselor în mai puțin de un secol și colapsul omenirii. „Punctul central al conservării resurselor reînnoibile îl constituie conceptul de producție sustenabilă maximă, ceea ce înseamnă că utilizarea la maximum a unei resurse reînnoibile nu poate fi susținută fără a afecta sau a deteriora procesul de reînnoire a lor.” Este posibil, ca pe termen scurt, producția maximă sustenabilă să poată fi depășită, dar inevitabil, această creștere va fi pe socoteala întregului sistem și producția va fi micșorată și chiar va dispărea.
Conceptul de producție sustenabilă maximă a fost ușor înțeles și beneficiile menținerii resurselor reînnoibile sunt evidente, deși, este dificil de înțeles de ce oamenii au depășit și continuă să depășească producția sustenabilă maximă în multe situații. Cel mai evident motiv pentru consumul unei resurse reînnoibile, înafară de producția sustenabilă maximă, este lăcomia. Pentru mulți este tentant să maximizeze imediat profitul, fără a-și face griji pentru viitorul resurselor. Acest lucru este, în special, adevărat dacă există o concepție greșită cum că nu sunt limite în ceea ce privește cantitatea sau procesul de reînnoire al resursei. Oamenii, care folosesc mai mult decât producția maximă sustenabilă a unei resurse, pot face acest lucru din nevoia de a-și satisface trebuințele de bază. În teorie este ușor de văzut că este cel mai bine să restrângem folosirea resurselor și să se conserve producțiile lor sustenabile, dar, în practică sunt sute de milioane de oameni în lume care nu au destulă mâncare.
Producția sustenabilă maximă poate fi diminuată de factori care stânjenesc ecosistemul ce produce resursa reînnoibilă. Spre exemplu, ploaia acidă degradează fertilitatea solului și, ca atare, scade producția anuală de lemn, iarbă și a altor culturi. Resturile chimice sau biologice pot polua lacurile și fauna din acestea. În fiecare caz consecințele activității umane reduc producția de resurse reînnoibile care depinde de înțelegerea și menținerea întregului ecosistem care produce resurse. În viața economică faptul că resursele naturale sunt limitate presupune existența a două modalități de gândire:
una se referă la creșterea utilizării până ce crizele aduc o oprire bruscă și, în consecință, un colaps al sistemului nostrum economic;
altă modalitate este cea care propune o tranziție lentă de la stadiul nostru actual către o societate non-creștere.
O astfel de situație de non-creștere necesită o exprimare, doar, în termenii utilizării resursei. Schimbările și avantajele științei și tehnologiei pot fi utile atâta timp cât nu depind de cantități crescânde ale resurselor limitate ce sunt folosite. Nu trebuie să existe nici un dubiu că o tranziție lentă este preferabilă unui colaps economic, dar se pune problema ce eforturi sunt necesare pentru a aduce o tranziție lentă la un stadiu de non-creștere. Unii specialiști cred că forțele economice fără un sistem al pieței libere răspund cel mai bine crizelor economice și vor emite judecăți potrivite. Ei argumentează că o lipsă a unor elemente, cum ar fi mercur sau tungsten, va duce la creșterea prețului conform legii cererii și a ofertei.
Creșterea prețului, are în schimb mai multe efecte:
– va stimula găsirea și utilizarea unor substituenți;
– stimulează eforturile pentru dezvoltarea unor programe pentru reciclare;
– va scădea folosirea resursei pentru că puțini își permit prețul.
În termenii teoriei economice nu există dubii că aceste procese sunt valide. Oricum, teoria conține prezumția că nu trebuie să fie valide neapărat în practică. În unele cazuri, cum ar fi aliajul de fier, găsirea unui substitut poate fi foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Substituirea îngrășămintelor, cum ar fi cele cu fosfor, nu se poate realiza. Prețul este stabilit conform legii cererii și ofertei și se bazează pe disponibilitățile prezente, iar crizele viitoare nu sunt luate în considerare. De fapt, orice producător care încearcă să crească prețul unei mărfi pentru a împiedica pierderile viitoare este eliminat de concurenți, care sunt interesați de obținerea profitului pe termen scurt.
Astfel, prețurile nu vor începe să crească și, prin urmare, reciclarea nu va beneficia de efectul lor stimulator sau oamenii nu vor fi interesați să găsească substituenți până ce nu vor avea loc crize. Pericolul constă în creșterea exponențială a folosirii resursei care poate fi epuizată cu rapiditate, astfel încât timpul între momentul când începe să se simtă criza unei resurse și momentul distrugerii acesteia, este atât de scurt încât este insuficient pentru acțiuni de micșorare a impactului, de găsire a substituenților, de începere a reciclării și așa mai departe. Este un fapt economic demonstrat că, dacă există două sau mai multe alternative pentru atingerea unor obiective, oamenii vor alege, în general, acea alternativă care necesită un cost mai scăzut. De aceea, pentru a aplica pârghia economică, care presupune ajustarea artificială a costurilor datorită taxelor, subvențiilor și reglementărilor, se pot schimba costurile relative a alternativelor și astfel oamenii vor fi de acord cu acestea. Cu bună știință sau nu sunt menținute și se desfășoară multe politici economice care favorizează creșterea risipitoare. De aceea, este necesară o recunoaștere a acestor politici și o înlocuire a lor în vederea favorizării procesului conservării resurselor.
Prima politică presupune separarea economică efectivă între producție și eliminarea deșeurilor. Spre exemplu, producția presupune eliberarea în natură a unor deșeuri, în timp ce administrațiile locale au sarcina strângerii și eliminării acestora. Din această cauză putem considera că consumatori au responsabilitatea strângerii și eliminării deșeurilor și reziduurilor, fiind cea mai ieftină alternativă pentru producători.
Dar, consumatorii vor respinge acest sistem pentru că ei ar plăti administrațiilor locale pentru strângerea și eliminarea deșeurilor, ca și producătorilor atunci când cumpără produsul. Din nefericire, deoarece și eliminarea deșeurilor este finanțată prin taxe, consumatorul pierde din vedere cât de mult costă. După procesul de întreținere al școlilor și sistemului de drumuri, acesta este al treilea mare component al bugetelor locale. Astfel, strângerea și eliminarea deșeurilor este o pârghie economică care favorizează consumul și risipa.
O alternativă pentru a schimba această pârghie ar putea fi finanțarea reducerii și eliminării deșeurilor cu taxe în limite disponibile. Aceasta nu ar trebui să coste consumatorul mai mult, pentru că s-ar crea o reducere a balanței taxelor, în general, care ar veni de la rezervele municipale. Oricum, plasând taxele înaintea prețurilor se va stimula creșterea economică pentru a cumpăra și folosi articole nedisponibile.
O altă politică este aceea a reducerii alocațiilor și taxelor în domeniul exploatării resurselor, slăbind, astfel, companiile miniere care folosesc resurse nereînnoibile. Propunerea și adoptarea unor legi au vizat companiile cu venituri adiționale care le pot folosi pentru a le reinvesti în descoperirea și exploatarea de noi depozite. Oricum, efectul este scăderea costului resurselor noi și, în același timp, furnizează o pârghie economică către reducerea creșterii risipitoare în consumul acestor resurse. Eliminarea alocațiilor ar putea schimba pârghia către o folosire a resurselor cu mai multă grijă, o menținere a produselor în consum mai mult timp și reciclarea materialelor. O pârghie suplimentară în ultima direcție ar putea fi oferirea unor alocații pentru reciclare acordate companiilor ce promovează și realizează reciclarea.
A treia politică constă în reglarea prețului. În acest sens, guvernul stabilește, pe baza unor legi, nivelul prețului pentru unele resurse naturale, care va fi mai scăzut decât prețul real al acestei resurse. Astfel, resursa fiind mai ieftină devine mai interesantă pentru agenții economici producători, care o vor folosi în cantități mult mai mari decât cantitățile folosite din resurse naturale alternative care sunt mai scumpe, deoarece prețul acestora este lăsat liber pe piață de către guvern. Acest proces de fixare a prețului împiedică dezvoltarea unor tehnologii echivalente pe baza altor resurse alternative. Această pârghie economică ar trebui înlăturată lăsând ca formarea prețului pentru aceste resurse să se realizeze liber pe baza legilor cererii și ofertei. „În aplicarea pârghiilor economice pentru reducerea creșterii risipitoare ar trebui adoptate acțiuni directe variate pentru a face față penuriei de resurse.”
1.Găsirea de substituenți. În unele domenii substituirea este posibilă, necesară și dorită cum ar fi, spre exemplu, producerea energiei în care combustibilii fosili pot fi substituiți cu energia solară, cu cea eoliană sau ce cea a mareelor. Programul de dezvoltare a puterii nucleare este un substitut mai acceptat pentru înlocuirea energiei produse de combustibilii fosili decât folosirea energiei solare. Există nenumărate alte domenii în care tehnologia poate dezvolta, fără îndoială, alternative, ceea ce ar însemna să obținem același lucru cu un consum mai mic de energie și de resurse.
2.Inutilitatea interzicerii și risipei folosirii resurselor. Un exemplu în acest sens îl constituie vânzarea băuturilor răcoritoare. Acest proces ar trebui să fie oprit sau să se descurajeze vânzarea lor în ambalaje ce nu pot fi reutilizate, salvându-se astfel, energia și resursele ce sunt cerute de fabricarea ambalajelor.
3.Instaurarea reciclării și recuperării resurselor. Pentru realizarea acestui deziderat cel mai important element îl constituie presiunea comunității asupra administrațiilor locale pentru a înlocui sistemele tradiționale cu sisteme bazate pe reciclare și recuperarea, care pe termen scurt ar putea fi scumpe, economiile apărând pe termen lung. De asemenea, cetățenii trebuie să dorească, să accepte și să folosească resursele reciclate.
Reciclarea și recuperarea nu vor fi niște domenii lipsite de piețe de desfacere. Acest punct de vedere vine în ajutorul conservării resursei și nu trebuie considerat ca o alternativă a conservării. Recuperarea și refolosirea obiectelor din aluminiu nu va salva niciodată atât de multă energie cât ar salva nefolosirea resurselor de aluminiu. Similar, arderea hârtiei pentru obținerea energiei nu va produce mai multă energie utilă decât cantitatea care este folosită pentru a obține hârtia. De aceea, conservarea va salva mai multă hârtie, respectiv lemn, decât reciclarea acesteia. Chiar și cu cele mai mari eforturi ce se pot desfășura pentru conservare, recuperarea resurselor rămâne importantă.
4.Extinderea perioadei de viață a bunurilor. Unele bunuri sunt fabricate pentru a fi folosite perioade mai lungi de timp, altele presupun termene de utilizare mai scurte. Primele economisesc energie, resurse și produc mai puțină poluare. Dar apare o problemă: cine își dorește același articol mai mult timp? Pentru a răspunde la această problemă, trebuie să ne întrebăm câte din dorințele noastre sunt lucruri nesemnificative pe piața reală. Nici existența aceleiași baze de utilaje sau produse mai mulți ani nu exclude progresul tehnologic. Produsele pot fi, și unele chiar sunt proiectate și realizate în module, astfel încât dacă se face o îmbunătățire a unui component din modul să nu se realizeze o modificare a întregului bun.
Economia modernă este construită în cea mai mare parte pe un model opus celui anterior. Noile tehnologii încorporează frecvent modificări superficiale ale proiectului ce necesită înlocuirea întregului produs pentru a se putea realiza îmbunătățirea. În multe cazuri unele componente ale unor produse sunt dificil sau imposibil de înlocuit sau reparat în mod individual, ceea ce îl va face pe consumator să înlocuiască întregul produs. Astfel, sistemul actual de producție cere resurse care sunt inutile și realizează o poluare rezultată din folosirea acestora.
Pe scurt, sistemul economic prezent accentuează producția, ceea ce se reflectă în prejudiciul adus utilizării resurselor, în loc să dezvolte sectorul serviciilor, care să ofere populației, acolo unde produsul permite, repararea acelor componente care necesită acest lucru. Acest proces de reorientare al sistemului economic va duce la pierderea locurilor de muncă a unor oameni, fenomen ce nu este de dorit. Dar ar trebui să se țină cont că aceste locuri de muncă se pierd în sectorul producției și se câștigă în sectorul serviciilor. De fapt, este bine ca numărul de locuri de muncă în sectorul servicii-reparații să depășească numărul celor disponibilizați în sectorul producției, deoarece serviciile și reparațiile cer, relativ, mai multă muncă de laborator decât celălalt sistem care a devenit din ce în ce mai automatizat.
În final, locurile de muncă în sectorul serviciilor-reparațiilor implică mai multe persoane decât locurile de muncă din sectorul producției automatizate. Prin urmare, transformarea economiei de producție-fabricație într-o economie a serviciilor-reparațiilor poate avea recompense sociale, pe lângă beneficiile aduse mediului înconjurător. În concluzie, relațiile de piață tradiționale nu se pot baza pe luarea unor decizii corespunzătoare și la timp privind limitele resurselor. Dacă în afaceri, în politica guvernamentală și comportamentul uman se continuă cu acțiuni care produc o creștere exponențială a utilizării resursei până ce are loc o criză, vom fi atrași într-o situație din care nu se va putea evita colapsul economic.
Alternativa este că putem și trebuie să recunoaștem limitele resurselor și să încercăm să realizăm programe pentru reducerea cerințelor și dependenței de resurse înainte ca acestea să fie prea puține. Trebuie să alegem acea cale în viață care să ne permită să trăim în limitele resurselor naturale. De asemenea, este necesar să înțelegem că viața în mediul natural presupune conștientizarea rolului fundamental al fotosintezei, al ciclurilor nutritive, a ciclului hidrogenului, a rolului climatului, precum și a relației complicate dintre plante și regnul animal. Ecosistemele planetei furnizează servicii, așa cum furnizează și bunuri, dar, adesea, primele sunt mai valoroase decât ultimele.
Dezvoltarea unei activități economice, a unei economii în general, nu se poate face pe criterii ecologice dacă nu se respectă toate aceste adevăruri care există în natură de zeci și sute de ani. De aceea, realizarea unei ecodezvoltări presupune construirea unei relații între procesul dezvoltării economice, pe de o parte, și mediul natural, pe de altă parte, acesta fiind de reprezentat prin totalitatea resurselor naturale care trebuie gestionate durabil, prin procesele ecologice care suportă viața pe planetă, prin respectarea producției suportabile a ecosistemelor de care depind: zonele piscicole, pădurile, pășunile și terenurile agricole.
1.2. Conservarea mediului natural și problema menținerii
echilibrului economic
Nu este niciodată și nicăieri o concordanță între necesitățile omului și bunurile pe care natura i le pune la dispoziție. De aceea, dacă privim atitudinea omului față de natură de-a lungul timpurilor, putem constata că lupta omului cu natura a reprezentat un fenomen perpetuu, omul având tendința de a o stăpâni prin muncă. Depozitul de bunuri, care se găsește în natură de-a gata, necesar satisfacerii nevoilor oamenilor a fost întotdeauna și pretutindeni limitat. Oricât de reduse ne închipuim că ar fi fost trebuințele omului primitiv, depozitul de bunuri oferit de natură de-a gata era sub nevoile lui. Evident, cantitate de bunuri oferite de natură a putut să fie sporită prin munca omului, dar gradul de satisfacere al trebuințelor omenești prin mijloace materiale depinde de depozitul de materii prime și de forțele aflate în natură la dispoziția omului.
Dar înafara celor afirmate anterior trebuie să se țină cont de condițiile sociale care pot să determine, prin acapararea anumitor bunuri, o micșorare a posibilităților de satisfacere a nevoilor anumitor categorii de oameni. De asemenea, prin sporirea productivității muncii, condițiile sociale pot să acționeze în sens contrar, sporind continuu cantitatea de bunuri ce sunt puse la dispoziția omului pentru a-și satisface nevoile. Omul are o capacitate foarte mare de a folosi avantajele oferite de natură și de a se adapta în același timp capriciilor naturii prin studierea lor, încercând să domine natura. Progresele realizate în domeniul științei și tehnicii au permis omului să folosească forțele naturii, iar acolo unde împotrivirea acesteia, prin capriciile ei, a fost mare, omul a reușit să prevină consecințele unor anumite fenomene naturale sau să se pună la adăpost de urmări nefavorabile pentru el.
În această privință găsim exemple reprezentative în domeniul agriculturii,în care studiul climei a fost dezvoltat din ce în ce mai mult de-a lungul anilor aducând o contribuție foarte importantă în ceea ce privește dezvoltarea agriculturii. Un alt exemplu ar putea fi alegerea tipurilor de cultură și a plantelor potrivite cu diferitele categorii de soluri, care se face conform cercetărilor științifice asupra calităților solului sau a distribuirii ploilor. Chiar și tipul de îngrășământ folosit este în raport cu cunoașterea exactă a calităților solului și cu distribuția ploilor în diferite regiuni.
Alte exemple putem găsi și în domeniul industriei construcțiilor, care la început a fost considerată o industrie de sezon. Studiindu-se condițiile naturale s-a înlăturat, într-o măsură foarte mare, caracterul sezonier al acestei industrii, ajungând să semene cu o industrie de montaj și prin aceasta să iasă din condițiile impuse de sezonul neprielnic (iarna), combinând acest lucru cu noile metode de lucru și cu aplicarea noilor tehnologii în această ramură industrială importantă. Cu toate acestea forțele și capriciile naturii trec dincolo de puterea omului. Dezastrele forțelor elementare sunt de natură să determine pagube foarte mari, să întrerupă activitatea oamenilor sau să aducă pierderi omenești care micșorează capacitatea de lucru a societății.
În afară de acestea în domeniul agriculturii, variația recoltelor de la cele abundente, trecând prin cele mediocre și oprindu-ne la cele slabe nu poate să nu aibă urmări asupra situației economice din țară în diferite momente. Asemenea rezultate nefavorabile au o influență foarte mare asupra întregii economii naționale și a sistemului ei de dezvoltare. Astăzi nu mai există oscilații foarte mari în cea ce privește nivelul prețurilor la cereale ca în trecut datorită realizării unui system eficient al transportului cerealelor din regiunile abundente în cele în care se înregistrează un deficit al acestora, ajungându-se, în unele momente, la o echivalare a prețului în diferite regiuni.
Dacă considerăm lumea întreagă ca o unitate, oscilațiile recoltelor și consecințele lor asupra prețurilor sunt astăzi foarte mici. Dar stabilitatea relativ mare a recoltelor mondiale, și prin aceasta a prețurilor mondiale nu trebuie să ne înșele asupra consecințelor pe care un minus sau un plus de recoltă le poate avea pentru o țară sau alta, creând dificultăți de adaptare care, la rândul lor, au urmări mai mult sau mai puțin serioase asupra întregii economii naționale a respectivei țări, ce se traduc prin fluctuații în dezvoltarea vieții economice a acelei țări.
Unii economiști, cum ar fi Dietzel, au examinat într-un mod clar urmările social-economice ale fluctuațiilor recoltelor. „Un minus de recoltă se traduce printr-un deficit al activității economice care are drept urmare o deplasare a forțelor de producție și, totodată, a capacității de consum. Dacă după o recoltă normală sau chiar supranormală procesul de restabilire, în împrejurări de altfel stabile, nu se poate face fără dificultăți național-economice mai mult sau mai puțin importante.”
Aceștia au arătat, însă, că și recoltele excedentare pot provoca situații conjuncturale nefavorabile. Recoltele abundente au drept rezultat o scădere a prețurilor produselor agricole. Dar, împărțirea profitului produs de consecințele unei recolte abundente depinde de următoarele împrejurări: o recoltă sporită față de anii precedenți necesită un plus de capital, explicabil chiar numai prin cheltuielile de strângere a recoltei, prin folosirea unui număr mai mare de utilaje. În urma unei asemenea recolte abundente au profit, în general, posesorii de capitaluri lichide, care le pot împrumuta agricultorilor pentru a face față cheltuielilor sporite ale recoltei, precum și un număr mare de industrii care pun la dispoziție mașinile, instrumentele și aparatele necesare.
În al doilea rând o recoltă mai mare necesită mai mulți lucrători agricoli. În același timp, din cauza abundenței crește cererea de bunuri de consum din partea agricultorilor, sporind cererea de muncitori în unele industrii. Aceasta va avea drept urmare o creștere a salariilor, o înviorare generală a industriilor de consum de articole de masă și, deci, o deplasare a forțelor de producție spre industriile care produc bunuri de consum.
Evident, recoltele următoare nu pot da întotdeauna plusuri, ele putând fi urmate de unele recolte mediocre sau deficitare. și într-un caz și în celălalt un proces de restabilire, de readaptare este necesar să aibă loc cât mai repede, deoarece cu cât sau mobilizat mai multe bunuri economice, cu atât mai dificile vor fi modificările regresive.
Alți economiști, cum este cazul lui Jevons, consideră că ar exista o regularitate în succesiunea crizelor naturale, socotind că crizele economice s-ar afla în legătură cauzală cu oscilațiile periodice de climă în toate părțile lumii. Aceste oscilații de climă ar putea fi o urmare a valurilor de căldură, ce au loc la un interval de 10 – 11 ani, pornite de la soare. Un aport mai mare de căldură era socotit de natură ca un factor ce o îmbunătățește, care sporește necesitățile de capital, care face comerțul mai profitabil și care contribuie la sporirea siguranței formând o bază pentru o piață de investiție. Invers, un aport mai redus de căldură ar micșora recoltele, ar diminua necesitățile de capital, ar face comerțul nerentabil și ar contribui la răspândirea unei atmosfere de nesiguranță, care ar împiedica orice investiție.
Cercetările științifice desfășurate în legătură cu existența acestor valuri de căldură la intervale regulate de timp nu au arătat acest lucru, știința agricolă considerând că consecințele atribuite valurilor de căldură în raport cu abundența recoltei nu există. Dimpotrivă, când valul de căldură este prea mare el are efect pustiitor asupra recoltei. De asemenea, nici în teoria economică nu sunt motive care să sprijine teza conform căreia crizele economice ar reveni la perioade regulate. După cum am arătat până acum omul a cătat și a găsit în cadrul naturii acele resurse care să îi asigure subzistența și bunăstarea, trăind în simbioză cu mediul înconjurător, fie că este natural sau artificial. „Activitatea economică este cea care naște o tensiune între nevoile omului și gestionarea resurselor naturale, de aceea apărând o relație complexă, uneori chiar conflictuală, între sfera economică și cea naturală, reprezentată de mediul înconjurător.” Aceste relații își au originea în însăși istoria relațiilor om-natură și, în consecință, în istoria gândirii economice.
Relația om-natură a cunoscut, de-a lungul istoriei planetei, diverse faze. Astfel în cadrul primei faze, numite biocenoză s-a stabilit un echilibru spontan între om și natură prin adaptarea și resemnarea omului în fața naturii. Chiar și atunci când tehnicile lui evoluează, mijloacele rămân limitate și el continuă să trăiască în simbioză cu universul căruia îi aparține.
În cursul celei de a doua faze omul se detașează de natură și împreună cu un nou set de tehnici începe să perturbe echilibrul naturii, el nemaifiind o parte componentă a lanțului ecologic. A treia fază, cea a reconcilierii, constă în faptul că omul devine conștient de faptul că el este beneficiarul tuturor bunurilor oferite de mediu și, în plus, el este responsabil de disponibilitățile pe care mediul le va oferi generațiilor viitoare. Evoluția acestor relații se datorează activității economice a omului. Relațiile stabilite de-a lungul timpului între economie și natură pot fi grupate în trei mari categorii:
1. relația simbiotică om-natură;
2. relația de indiferență și de neutralitate dintre om și natură;
3. relația conflictuală dintre om și natură.
Relația simbiotică om-natură
Economicul în viată omului a fost reprezentat, din evul mediu și până la mercantiliști, de activitățile comerciale și de agricultură. După această etapa, începând cu descoperirea Americii (1492) și cu celelalte mari descoperiri ce au avut loc în acest secol, se poate vorbi despre un nou concept în care se constată că Pământul este o sferă finită, și prin urmare avem de a face cu o lume finită, în care natura este cea care își impune legile în domeniul economic și nu invers.
Pentru fiziocrați, agricultura era singura sursă veritabilă de bogăție, activitățile neagricole fiind doar activități de schimb și de transformare. În vederea asigurării unei bune gestionări economice este necesară întreținerea și prezervarea capitalului-natură, singurul capabil să creeze bogăție adițională, realizându-se, astfel, o supunere a economicului legilor naturii.
Relația de indiferență și de neutralitate dintre om și natură
școala clasică și neoclasică afirmă că toate conflictele de interes dintre sfera economică și cea naturală determină o armonie colectivă și un produs net mai mare. În această perioadă se manifestă unele neliniști în legătură cu „limitele naturale” ale creșterii economice (în legătură cu conflictele de interese private, particulare), în rest economia prezentându-se ca o știință neutră și mecanică. A.Smith fondează o economie bazată pe motivarea intereselor indivizilor, creându-se utilitarismul ca fundament al gândirii economice clasice, economia devenind o știință mecanicistă, separată de natură și de om. Din acest moment economia se transformă într-o știință
pură, în care se urmărește, îndeosebi, respectarea legilor economice, și anume formarea liberă a prețurilor în condițiile unei concurențe absolute.
În această etapă a evoluției gândirii economice, relația om-natură pierde orice referință etică, economică. Se înregistrează o îndepărtare de la motivațiile conservării naturii, de la solidaritatea internațională în ceea ce privește problemele mediului înconjurător și de transmitere către generațiile viitoare a unui patrimoniu natural. Concepția vremii era că capitalul natural este un bun liber, neperisabil. J.B.Say considera că atâta vreme cât bogățiile naturii le obținem în mod gratuit, nu pot fi multiplicate, dar nici epuizate, ele nu fac obiectul științei economice. Economia ajunge la a se baza numai pe completarea forțelor sale interne, făcând o abstractizare pentru tot ceea ce este viu. Dacă economia este separată de natură, ea își formează un set de instrumente de analiză, cu un cadru conceptual și cu rigori ce vor putea ulterior să fie refolosite pentru o mai bună gestiune a mediului înconjurător.
Relația conflictuală dintre om și natură
„În această fază economicul se reduce la două procese: producție și consum. Un bun produs este absorbit prin consum și odată vândut nu mai are existență economică, iar deșeurile ce rezultă atât în urma consumului bunului, cât și al producției acestuia, sunt fenomene non-monetare, ce nu aparțin sferei economice. În sfera producției, economicul nu recunoaște decât acele procese în care se obțin bunuri ce sunt schimbate pe piață în schimbul monedei.
Realitatea economică presupune îmbinarea celor două procese, producție și consum, cu deșeurile.”Tot ceea ce rezultă atât din producție (deșeuri), cât și din consum (reziduuri) reprezintă pierderi de materie, care trebuie controlată sub dublu aspect: pierdere și daună. Deșeurile neavând valoare economică nimeni nu se preocupă de ele, fiind eliminate în aer și apă, bunuri considerate libere, disponibile, ce nu fac obiectul unei gestiuni economice în același mod ca bunurile economice, cărora le este atașată o valoare economică (monetară). Putem concluziona că orice fenomen care nu se traduce printr-un schimb monetar pe o piață este ignorat de sistemul economic. Astfel, apare problema evaluării monetare a efectelor externe și internalizarea lor pe o piață.
Odată cu venirea secolului XX, pe lângă o creștere economică rapidă se realizează și o conștientizare a externalităților, în special a poluării, economiștii începând să se preocupe de corectarea pieței în vederea luării în calcul a acestor fenomene. Apare, de asemenea, un nou concept și anume cel de dezeconomie externă, care definește costurile și dezavantajele pe care activitatea unui agent economic le impune altora, în absența oricărei compensații financiare sau schimb
comercial. „Unele activități industriale, producerea energiei sau transportul mărfurilor poate duce la poluarea atmosferei, afectând sănătatea oamenilor sau deteriorând vegetația, ceea ce nu face obiectul nici unei plăți compensatorii sau tranzacții pe piață. Din această cauză a apărut o diferențiere clară între costul privat și cel social al unei activități economice. Opțiunea taxă trebuie să aibă o valoare monetară egală cu costul extern, adică diferența dintre costul social și cel privat.
Datorită acestui procedeu, efectul extern este monitorizat și contabilizat, făcând parte integrantă din calculul economic.”De asemenea, în acest secol există un curent de idei paralel cu cel prezentat anterior care pleacă de la existența unei disfuncționalități a pieței datorată unei proaste definiri a drepturilor de proprietate asupra resurselor naturale. Pentru a rezolva această dilemă unii economiști consideră că nu este necesară o intervenție a statului, ci o negociere liberă între cele două părți (de exemplu: poluator și poluați). Alții consideră că problema poluării mediului înconjurător nu este decât o simplă corectare a unui mic deficit de alocare a resurselor, corectarea făcându-se cu ajutorul unei datorii de poluare de plătit.
Exploatarea naturii în scopuri economice a atins limite din ce în ce mai ridicate. Utilizare excesivă a unor funcții ale mediului înconjurător se desfășoară împotriva scopului pentru care au fost create, deoarece avantajele unor tipuri de utilizare a mediului înconjurător se concretizează în dezavantaje pentru alte tipuri de utilizare. Noul concept, și anume, cel de dezvoltare durabilă, care s-a constituit în această perioadă „nu trebuie să se limiteze doar la o utilizare durabilă a resurselor naturale, a mediului înconjurător natural privit ca întreg, ci trebuie să urmărească și păstrarea echilibrelor naturale care au loc în acesta. Un mediu înconjurător intact face parte integrantă din patrimoniul natural ce ar putea fi o condiție prealabilă de supraviețuire a umanității.”
Mediul înconjurător constituie împreună cu economia două componente ale aceluiași întreg, și anume existența omului pe Pământ. Una fără alta nu pot exista, deoarece economia nu poate funcționa fără mediul înconjurător, iar acesta nu trebuie privit doar din punct de vedere al utilității sale economice. De aceea, economia împreună cu științele derivate din ea are menirea de a găsi acele căi care să asigure o gestionare durabilă a mediului înconjurător în vederea satisfacerii nevoilor prezente ale oamenilor și asigurarea elementelor necesare vieții pentru generațiile viitoare. Contabilitatea economică și cea a mediului înconjurător trebuie să ajute la definirea echilibrelor satisfăcătoare din punct de vedere ecologic între om și natură și să pună în evidență dezechilibrele existente.
Dintre toate relațiile omului cu natura, una a căpătat de-a lungul anilor o importanță din ce în ce mai mare, și anume relația economie-ecologie. Dacă activitățile oamenilor au ca țintă firească menținerea abundenței resurselor, atunci stăpânirea naturii de către om, și anume superioritatea economicului asupra ecologicului, devine reprezentativă pentru destinul uman.
Perspectivele ecologiei sunt diferite de cele ale științei economice: întrucât ecologia accentuează limitele mai mult decât să continue procesul de creștere, stabilitatea mai degrabă decât dezvoltarea continuă, funcționând pe scale diferite de timp, perioada amortizării capitalului este înlocuită de cea a evoluției ecosistemelor și
organismelor. Astfel, unele reconcilieri între cele două sisteme sunt de dorit, fiind util ca ele să se transpună în unele precizări legate de impactul unui sistem asupra celuilalt și în transformarea unor valori sugerate de ecologie în elemente operaționale pentru economie și vice versa.
De-a lungul timpului s-a încercat să se adapteze limbajul economic celui din ecologie, de exemplu prin compararea fluxurilor vitale din cele două sisteme (energia, în sistemul ecologic și banii, în cel economic). De asemenea s-au trasat paralele între cele două sisteme bazându-se pe un viitor comun al acestora, cum ar fi marea diversitate și căile interactive complexe, caracterul istoric distinct și atributele spațiale și proprietățile structurale importante, cum sunt pragurile și limitele.
Energia apare ca fiind un intermediar practic între ecologie și economie într-un context empiric și descriptiv, deoarece putem spune că un anumit nivel al perturbării mediului înconjurător produce un anumit grad de energie. Dar acest lucru este problematic deoarece în unele ecosisteme fluxurile de energie pot fi în totalitate fărâmițate prin înlocuirea unei componente, eventual printr-un input foarte mic de energie manipulată de om. Posibilitatea energiei de a fi intermediar între ecologie și economie este evidentă din moment ce este importantă într-un ecosistem la toate nivelele și poate, de asemenea să fie adusă și vândută.
Fără a cunoaște majoritatea caracteristicilor funcționale și structurale ale unui ecosistem, impactul fluxurilor de energie direcționate economic este posibil să se prezică în cei mai generali termeni. Relațiile între sistem și diversitate și folosirea instrumentelor (informația teoretică) pot folosi la construirea unui corp de cunoștințe empirice și teoretice despre această interacțiune critică între economie și ecologie, existând în același timp și un sistem de tehnici științifice.
„Interacțiunea economie-ecologie se manifestă pe multiple planuri, datorită faptului că diferențele dintre principiile de funcționare ale cele două sisteme s-au adâncit odată cu accelerarea ritmului creșterii economice. De aceea, voi încerca să prezint în continuare principalele coordonate ale raportului economie-ecologie.”
Criza ecologică, manifestată acut în anii 1960, a făcut ca procesul creșterii economice să cunoască unele limite care, la început au îndeplinit obiectul unor dezbateri teoretice, urmând ca, pe măsură ce s-a conștientizat adevăratul impact al acestui proces asupra mediului înconjurător, să fie aplicate și în practică în acordurile
economice și politice adoptate, aducând în prim plan o știință menită să găsească planul de întrepătrundere în care principiile ecologice și economice se armonizează (ecologia).
A apărut necesitatea redimensionării condiției ecologice a omului, ce trebuie înțeleasă ca o condiție socio-culturală de apropiere din perspectiva adevăratelor interese socio-umane ale naturii și elementelor sale componente. În termeni economici, ecosistemele furnizează bunuri (culturile agricole, șeptelul, fauna piscicolă, lemnul, furajele, informația genetică etc.) și servicii (controlul eroziunii, purificarea și stocarea apei, menținerea compoziției gazoase și a echilibrului relativ al atmosferei etc.).
Omul poate manifesta presiuni asupra ecosistemelor concretizate în supraexploatarea și transformarea ecosistemelor naturale, modificarea compoziției biocenozelor și configurației biotopurilor în mod direct, dar și indirect prin perturbarea sistemelor globale care asigură menținerea diverselor constante fiziologice ale organismelor vii ce formează mediul de viață planetar. Viața și civilizația depind de două forme principale de entropie joasă, și anume cea concentrată în solul și subsolul Pământului și cea provenită de la Soare. Acceptarea acestor limite constituie principala premisă în procesul armonizării fenomenelor ecologice și economice.
Procesul dezvoltării economice al unei țări este influențat de cantitatea de resurse naturale existentă în țara respectivă, ca și de condițiile naturale, de factorul demografic și de nivelul de dezvoltare a mijloacelor de producție, ce sunt specifice fiecărei țări. Din punct de vedere teoretic, protecția mediului a cunoscut mai multe etape. La început ea a reprezentat un scop în sine, apoi a presupus eliminarea oricărei acțiuni antropice asupra formelor de viață, cu excepția celor de protecție, ajungând ca în prezent totul să fie dependent de nevoile umane aflate în continuă creștere și diversificare.
Datorită acestor procese, omul a fost nevoit să realizeze o selectare și ordonare a nevoilor, precum și organizarea activităților individuale și sociale în funcție de posibilitatea creării mijloacelor materiale, profesionale, organizaționale, politice și ideologice pentru satisfacerea nevoilor. „Analiza tipurilor și structurilor de trebuințe necesită o abordare națională, având în vedere faptul că acestea depind de gradul de dezvoltare economică, natura relațiilor de producție și sociale, structura de clasă, nivelul de cultură, reprezentările și concepțiile oamenilor asupra nevoilor lor, precum și de stabilirea standardelor privind nivelul minim și maxim de trebuințe.”
Întrepătrunderea sistemului economic cu cel ecologic presupune existența unor disfuncționalități în legătură cu indicatorii economici (de exemplu produsul național brut, productivitatea), în sensul că aceștia nu reflectă decât o parte din costurile și beneficiile de mediu rezultate în urma unor opțiuni economice. Integrarea sistemelor economice și ecologice s-a conturat prin elementele impuse de conceptul de dezvoltare durabilă, presupunând printre altele: optimizarea și nu maximizarea obiectivelor economice, înțelegerea universalității constrângerilor impuse de legile naturii, perfecționarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic și a resurselor,determinarea politică a activității.
Cu timpul termenul de dezvoltare durabilă cunoaște noi valențe, datorită problemelor de mediu tot mai diversificate care au apărut. Motivația dezvoltării durabile rezidă în caracteristica din ce în ce mai internațională a problemelor de mediu, perspectivele pe termen lung privind consecințele diminuării resurselor și poluării, ritmul și calitatea creșterii economice, distincția între diferitele forme de capital (de exemplu capital creat de om, capital uman sau capital natural) și posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital.
Relația creștere economică-protecția mediului natural poate fi privită din patru puncte de vedere:
lipsa unei legături între creșterea economică și protecția mediului natural;
obiectivele protecției mediului natural sunt cu atât mai ușor de realizat cu cât creșterea economică este mai puternică;
incompatibilitatea dintre creșterea economică și protecția mediului natural;
accentuarea dimensiunii calitative, integrând astfel exigențele privind respectul acordat mediului natural.
La nivelul țărilor dezvoltate politica ecologică a parcurs numeroase etape, înregistrând progrese semnificative. Dar în ciuda acestor progrese au existat și unele dificultăți legate în principal de implementarea politicilor de mediu.
Se poate concluziona că există preocupări importante atât pe plan teoretic, în vederea definirii și explicării unor noi concepte și teorii, cât și în practică în vederea atingerii unui punct de echilibru între creșterea economică și protecția mediului înconjurător și depășirea elementelor conflictuale ale relației economie-ecologie pentru realizarea reconcilierii dintre om și natură, premisă intrinsecă a continuității umane în spațiul geosistemului planetar.
1.3. Abordările privind relația creștere economică – protecția mediului
În contextul legăturii dintre creșterea economică și protecția mediului, în prezent, în literatura de specialitate se vehiculează patru teze.
Teza decuplării.
Conform acesteia, în realitate nu există nici o legătură semnificativă între creșterea economică și protecția mediului. Printre susținătorii acestei teze figurează, de exemplu, Institutul de Economie Mondială din Kiel, conform opiniei căruia "nu există nici un fel de legătură între cantitatea de emisii poluante din mediu și nivelul variațiilor privind ritmul creșterii economice". Este vorba de o problemă față de care sunt formulate, în general, ipoteze foarte controversate. Luând în considerare opinia unor specialiști, decuplarea dintre poluare și creșterea economică ar fi rezultatul de substituire și de economisire în ceea ce privește utilizarea resurselor. Astfel, o stopare a creșterii economice n-ar provoca nici o reducere semnificativă a emisiilor poluante. Alți specialiști susțin că ideea de creștere economică ar implica, în mod inevitabil, majorarea consumului de energie și materii prime și, în același timp, creșterea emisiilor poluante, înțelese ca ejecții solide, lichide și gazoase. Cercetările realizate arată evoluții foasrte diferite ale acestor relații în funcție de domeniu.
În ceea ce privește poluarea atmosferică (de exemplu, cea cu pulberi și dioxid de sulf), "decuplarea" a devenit efectivă încă din anii '70. Referitor la poluarea produsă de hidrocarburi și compuși azotați, o evoluție similară a situației nu s-ar putea observa decât în cursul deceniului trecut, în vreme ce în cazul dioxidului de carbon nu s-ar pune problema decuplării pentru moment. În domeniul protecvției apelor se remarcă, începând cu anii '70, o diminuare foarte semnificativă a poluării (prin ejecția de metale grele, de exemplu), atât în cantitate absolută, cât și relativă. În același timp, eforturile făcute pentru reducerea cantității în permanență creștere de deșeuri menajere apar ca fiind mai puțin eficace decât cele realizate în domeniul protecției apelor și al combaterii poluării atmosferice. Încetinirea ritmurilor de creștere a activității economice a contribuit, în ultimii ani, la conservarea mediului. În cazul unei utilizări depline a forței de muncă, s-ar fi înregistrat o creștere a producției de 0,5-1,5% și o majorare corespunzătoare a emisiilor poluante.
Datele disponibile par să dea însă dreptate pesimiștilor, arătând că o majorare a producției determină și majorarea poluării. Decuplarea, atunci când există, nu este decât relativă, performanțele înregistrate în anumite domenii traducându-se doar prin apariția de noi tipuri de emisii poluante care pot fi contracarate prin utilizarea, de exemplu, a unor filtre speciale pentru epurarea gazelor sau a efluenților noi în cazul stațiilor de epurare a apelor uzate. Partizanii tezei "decuplării" par să facă astfel dovada unui entuziasm cu perspective reduse, succesele spectaculoase înregistrate în anumite domenii neputând să mascheze problemele rămase fără soluție sau adesea evitate, cum ar fi cea a poluanților cu efect cumulat sau cea a stocării materialelor și deșeurilor periculoase. Neglijarea sau chiar negarea relației existente efectiv între creșterea economică și majorarea emisiilor poluante ar însemna că politica de protecție a mediului ar fi condamnată, pe termen lung, să devină permanent reparatorie.
Teza complementarității.
Obiectivele propuse în cadrul activității de protecție a mediului ar fi cu atât mai ușor de atins cu cât creșterea economică ar fi mai puternică. Mai mult, creșterea economică ar condiționa îmbunătățirea situației în domeniul protecției mediului. Această poziție este susținută, printre alții, și de Comisia Europeană, care, în "Carta Albă", subliniază că "un ritm anual de creștere economică de 3% ar permite (…) crearea resurselor necesare pentru reducerea nivelului actual de poluare. În plus, majorarea investițiilor ar avea, de asemenea, efecte pozitive asupra mediului, accelerând introducerea unor tehnologii noi, mai puțin poluante".
În spatele acestui mod de argumentare se află ideea că ar fi mai ușor să se înregistreze progrese în domeniul protecției mediului în perioadele de creștere economică, deoarece acestea permit schimbări structurale mai favorabile mediului și garantează reîntoarcerea resurselor fiscale necesare finanțării unei politici eficace de protecție a mediului. Teoria permite validarea acestor ipoteze, dar datele concrete temperează sensibil optimismul inerent al acestei teze. Se dovedește, de exemplu, că este eronat să se considere că ponderea în creștere pe care o au serviciile în structura economiei are în mod automat efecte pozitive asupra mediului. În primul rând, sectorul agricol, în procesul său de restrângere relativă, ilustrează faptul că diminuarea numărului de active și stagnarea speranței de creștere a venitului sunt într-o relație directă cu majorarea prejudiciilor aduse mediului (poluarea apelor de suprafață, scăderea nivelului pânzei de apă freatică). În al doilea rând, în cadrul grupului format de industriile prelucrătoare care se află în declin, ca pondere globală, unele ramuri extrem de poluante (legate mai ales de chimie) capătă o importanță relativă tot mai ridicată. În al treilea rând, nu mai există o diferență foarte marcată între ponderea de emisii poluante obținută în cadrul serviciilor și cea emisă în cadrul industriei.
Drept urmare, de evoluția structurii cererii în favoarea serviciilor (a cărei amploare nu este bine să fie exagerată) au beneficiat mai ales transporturile, turismul și activitățile legate de dezvoltarea urbanizării, activități care conduc la majorarea prejudiciilor suferite de mediu (prin consumul de energie sporit, zgomotul produs, transformarea spațiilor naturale în zone de agrement etc.).
Se poate pune întrebarea de ce să fie privită cu scepticism teza conform căreia tranziția spre o "societate informațională" ar constitui un progres din punct de vedere al protecției mediului? Noile tehnologii de informare antrenează raționalizarea modurilor de producție, pretinzând până atunci o contribuție importanță de forță de muncă și o creștere a productivității și a venitului real, acesta având drept consecință majorarea cererii de bunuri și servicii, care sunt, la rândul lor "vectori de poluare". Astfel, chiar o politică economică care instituie o relație pozitivă între creșterea economică și reducerea poluării duce, ca tendință generală, la o criză ecologică.
Schimbările structurale inerente modului actual de creștere nu antrenează automat, atât cât ar trebui, nici un efect favorabil asupra mediului. Până în prezent, efectele de decuplare au rezultat mai ales din deciziile politice importante, acceptate (cum a fost majorarea prețului țițeiului sau raționalizarea extracției sale de către țările membre O.P.E.C.) sau voite (cum a fost înăsprirea exigențelor în materie de protecție a atmosferei sau a mediului acvatic). Privind înapoi, în intervalul 2001-1971, majorarea resurselor fiscale alocate creșterii economice n-a fost însoțită de o creștere a ponderii resurselor financiare consacrate mediului în bugetele statelor. Concepțiile dominante au condus la perpetuarea abrogărilor, în principal, curative și/sau din lipsa mijloacelor financiare suficiente au luat în seama generațiilor viitoare sarcina de a rezolva problemele, ca de exemplu, pe cea a eliminării poluării produse în trecut.
Teza antonimei
Conform acesteia, creșterea economică nu poate fi "compatibilă" cu protecția mediului, iar pe de altă parte, protecția mediului constituie un obstacol în calea creșterii economice.
Ideea de creștere economică nu poate fi însoțită de o prejudiciere a mediului, ca urmare a creșterii consumului de energie și de materii prime și, implicit, a emisiilor de substanțe nepoluante. Pe de altă parte, exigențele presupuse de respectarea mediului constituie o frână în calea creșterii economice, deoarece investițiile în acest dom,eniu sunt realizate, în general, în detrimentul investițiilor potențial mai productive, ceea ce afectează capacitatea de producție și, în cele din urmă, creșterea economică exprimată prin majorarea PIB.
În ceea ce privește prima parte a afirmației, cercetările realizate arată, incontestabil, faptul că în ciuda situațiilor de decuplare observate, prejudiciile aduse mediului nu sunt independente de ritmul creșterii economice.
Referitor la cel de-al doilea punct de vedere, care domină de mult dezbaterea politică și găsește totdeauna mai mulți apărători în cadrul polemicii, acesta trebuie reactualizat, evaluarea efectelor economice ale măsurilor de protecție a mediului variind foarte puternic conform definiției avute în vedere privind creșterea economică, respectiv a ipotezelor emise în legătură cu realizarea unor modele, a limitelor temporale și spațiale ale analizei.
De o manieră concisă, pot fi luate în considerare trei definiții ale creșterii economice. Aceasta poate fi analizată fie în termenii creșterii nivelului de bunăstare socială, fie în termenii majorării potențialului productiv, ori în termenii sporirii PIB-ului real.
Dificultatea rezidă în faptul că utilitatea netă a politicii de protecție a mediului nu poate fi determinată decât cu ajutorul unor calcule și procedee de evaluare complexe.
Pe ansamblu, dacă se abordează problema creșterii economice prin prisma conceptelor de "utilitate" și "bunăstare socială globală" nu există conflict de fond între creșterea economică și protecția mediului. Mai mult, acești doi indicatori tind, în această abordare, să evolueze în același ritm și să exercite efecte pozitive unul asupra celuilalt. Dacă, conform definiției curente, prin creșterea economică se înțelege majorarea potențialului de producție, atunci se poate vorbi de existenț aunei armonii (cel puțin pe termen lung) între creșterea economică și protecția mediului. Resursele naturale, cum sunt apa, aerul, solul, etc., constituie, direct sau indirect, factori de producție a căror exploatare necorespunzătoare poate provoca, la un moment dat, deteriorarea condițiilor de producție și a posibilităților de creștere, atât la nivel individual, cât și regional sau național, ca și apariția "strangulărilor" în producție și consum. Ameliorarea stării mediului presupune, deopotrivă exploatarea eficientă a resurselor care antrenează consecințe pozitive asupra creșterii economice. Presupunând că mediul trebuie considerat el însuși un factor de producție exploatarea sa participă efectiv la creșterea economică, înțeleasă drept majorare a potențialului de producție.
Înțelegerea creșterii economice în termenii produsului intern brut reprezintă o abordare destul de puțin satisfăcătoare ca urmare a faptului că sunt luate în considerare numai tranzacțiile de piață și că, astfel, nu se iau în calcul resursele rare și efectele măsurilor de protecție a mediului asupra creșterii PIB-ului. Calculul anual al PIB-ului lasă la o parte anumite câștiguri (intrări), cum sunt cele legate de dezvoltarea sectorului spercific (protecția mediului) și de progresele înregistrate în domeniul ecotehnologiilor sau de majorarea ritmurilor investiționale antrenate de măsurile preventive impuse de aplicarea politicii de protecție a mediului.
Mecanismul de compensare a efectelor negative și pozitive asupra creșterii economice, a productivității și capacităților de producție, a măsurilor de protecție a mediului nu funcționează în mod egal în toate fazele dezvoltării economice. Din acest motiv, bilanțul costuri-avantaje, realizat în urma aplicării acestor măsuri, nu trebuie să fie stabilit pe termen scurt, ci pe termen lung.
Trebuie subliniat faptul că, în prezent, se simte lipsa informațiilor privind relațiile cantitative și spațio-temporale dintre politica de protecție a mediului și evoluția PIB-ului, neajuns care se explică, în principal, prin amploarea considerabilă a dificultăților metodologice pe care le presupune. Studiile disponibile consacrate efectelor politicii de protecție a mediului asupra producției și utilizării forței de muncă au ajuns la concluzia că de-a lungul anilor '70 și '80, măsurile de protecție a mediului aplicate au contribuit în mod pozitiv la utilizarea forțe de muncă și creșterea economică globală.
În viziunea cuantificării economice prin termenii majorării nivelului global sau al utilității sociale nete, evaluarea efectelor economice ale politicii de protecție a mediului depinde foarte mult de ponderea elementelor extra-economice sau care sunt dificil de evaluat de către piață. În unele cazuri, pierderile de bunăstare națională provocate de poluarea produsă în unele sectoare productive pot să depășească economiile de bunăstare națională asociate consumului de bunuri produse astfel, și în final, soldul net al contribuției unor asemenea procese productive la creșterea economică (exprimat în termenii majorării bunăstării sociale globale) să se dovedească nul.
În ceea ce privește acțiunile de protecție a mediului se constată că în măsura în care acestea contribuie la suprimarea sau reducerea poluării, ele permit, cel puțin pe termen scurt, o creștere a nivelului bunăstării globale.
Inventarierea acestor opinii poate fi sintetizată în următoarele concluzii:
Oricare ar fi definiția luată în considerare privind creșterea economică, nu există un conflict de obiective între creșterea economiei și protecția mediului;
Nu există nici un element care să certifice și să permită susținerea ideii că în cursul anilor '70 și '80 politica de protecție a mediului a avut un efect negativ asupra creșterii PIB-ului;
Armonia pe termen lung existentă între obiectivele politicii de creștere economică și politica de protecție a mediului nu exclude existența unor "fricțiuni" în anumite sectoare sau regiuni;
Coordonarea în timp a politicilor de creștere economică și a celor de protecție a mediului suferă din cauza faptului că în numele unui conflict real sau numai presupus, protecția mediului este, în practică, exclusă din catalogul obiectivelor economice, ceea ce face să rămână cantonată în rolul de reparatoare a prejudiciilor cauzate de creșterea economică.
Dimensiunea calitativă.
Cea de-a patra teză afirmă că politica de creștere economică nu mai este focalizată, în zilele noastre, pe un singur obiectiv cantitativ, respectiv majorarea PIB-ului, luând în calcul dimensiunea calitativă și integrând, în acest fel, exigențele privind respectul mediului.
Aducerea obiectivelor de protecție a mediului, din punctul de vedere al importanței lor, la nivelul obiectivelor economice înseamnă apropierea de înțelegerea ideii foarte frecvente, de altfel, ce o face să rămână cantonată în rolul de reparatoare a prejudiciilor cauzate de creșterea economică.
Astfel, conform opiniei unui Consiliu de experți exprimată în raportul pe 2000/2001 se subliniază faptul că: o creștere economică echilibrată se măsoară numai prin intermediul majorărilor cantitative ale venitului, producției și potențialului economic". Din această perspectivă rezultă că îmbunătățirea calitativă a bazelor naturale ale vieții și producției este și ea absolut necesară. Uiunea Europeană, la rândul său, a impus statelor membre sarcina să promoveze "o creștere economică durabilă și neinflaționistă respectând mediul", idee reluată recent în principalele "Cărți verzi" și alte programe de acțiune. Din această optică, în care creșterea economică trebuie, în mod logic, să înceteze să mai fie un obiectiv care trebuie urmat cu orice preț, s-a convenit, în principiu, să se compare utilitățile rezultând din majorarea PIB cu disutilitățile, decurgând din insuficienta luare în considerare a obiectivelor calitative. Inconvenientul, care apare dintr-o astfel de abordare, este acela că fiecare parte, asociată unui conflict de natură ecologică, în funcție de propriile sale scopuri trebuie să aleagă elementele calitative ce-i permit să justifice asocierea unui anumit nivel de creștere economică și a calificativelor de "moderat" și de "respectuos față de cerințele mediului".
Capitolul II
DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ ȘI TENDINȚELE DIN ECONOMIA EUROPEANĂ
2.1. Conținutul și semnificația conceptului de dezvoltare durabilă
Începând cu anul 1992, anul în care a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockholm, și până în prezent au fost puse în circulație peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare durabilă.
Cel care a utilizat pentru prima dată sintagma de "dezvoltare durabilă" a fost premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în calitate de președinte al Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare el a prezentat raportul "Viitorul nostru comun", în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind "dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități".
Mesajul acestui raport se regăsește în "Principiul 3" al Declarației de la Rio cu privire la Mediu și Dezvoltare (3-14 iunie 1992), potrivit căruia "dreptul de dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare".
Standardul ISO I4 001 face și el referire la acest concept, în introducere, precizând că: "toate tipurile de organizații sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă și să demonstreze o performanță de mediu evidentă, controlând impactul propriilor activități, produse sau servicii asupra mediului și luând în considerare politica și obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislației din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice și a altor măsuri destinate să încurajeze protecția mediului, a creșterii preocupării părților interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă".
Perfecționarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic și a resurselor este indispensabilă într-un demers de optimizare pentru a evalua corect costurile și beneficiile. Analiza ciclului de viață pentru o serie de bunuri este un început bun, în acest sens, dar există numeroase dificultăți. De exemplu nu sunt încă posibile analize cantitative între diferitele tipuri de impact, cum sunt poluarea cauzată de arderea combustibililor și cea determinată de folosirea pesticidelor. O altă problemă este legată de aprecierea comparativă a activităților care poluează continuu și a celor care survin accidental. În ceea ce privește resursele, metodele actuale, bazate pe analiza cost-beneficiu atribuie costuri extracției și transformării materiilor prime, dar nu și pentru valoarea intrinsecă a combustibililor, minereurilor, apei, ecosistemelor. În cazul minereurilor și combustibililor, materialul valoros (util) creat prin procese naturale în cursul a milioane de ani este consumat în decenii. Odată "utilizate" acestea nu mai sunt disponibile pentru generațiile viitoare, pierderea de valoare fiind ignorată.
Recunoașterea rarității ecologice. În primele faze ale revoluției industriale, activitatea umană se conducea pe principiul abundenței ecologice. Cu toate acestea, planeta noastră este limitată, iar creșterea activității conduce, inevitabil, la raritatea ecologică. Tranziția de la abundență la raritate se pare că este mult mai rapidă decât se aprecia. După numai câteva generații de activitate economică crescândă într-un mediu de relativă abundență, oamenii acceptă cu greu faptul că există limite pentru creștere și cu atât mai puțin schimbarea substanțială a modului de viață și a aspirațiilor.
Macro-constrângeri și macro-libertăți. O obiecție frecvent enunțată împotriva reglementărilor restrictive este faptul că ele reprezintă constrângeri inacceptabile pentru libertatea individuală. Cu toate acestea, libertatea aparentă este adesea o iluzie pe termen scurt. Acțiunile cu impact ecologic puternic pot reduce posibilitățile opțiunilor pe termen lung. Prin stabilirea unor constrângeri la nivel microeconomic și implementarea unui sistem economic care să încurajeze deciziile pro-ecologice se poate asigura menținerea libertății de opțiune la nivel microeconomic, pe termen lung.
Un cadru economic care să asigure caracterul pro-ecologic al tuturor deciziilor. Includerea costurilor ecologice în prețurile bunurilor și serviciilor poate avea o contribuție importantă în acest sens.
Modele economice bazate pe resurse epuizabile finite și pe rate finite de reînnoire a resurselor de energie. Majoritatea modelelor utilizate în economia convențională sunt bazate pe fluxul ciclical banilor și pe permanenta intensivizare a ciclului producției și consumului. Aceste modele ignoră fluxul linear al materiilor prime și al energiei în economie, din ecosisteme și al deșeurilor din activitatea economică spre ecosisteme. Ele își asumă faptul că mediul asigură resurse infinite și abrsoarbe cantități infinite de "deșeuri" (abundență ecologică). Scara actuală a activității economice demonstrează falsitatea acestei presupuneri. Astfel de metode trebuie abandonate în favoarea celor care tratează fluxul linear al materiei și energiei într-un mod mult mai realist. Chiar și în cazul resurselor regenerabile, trebuie luată în considerare rata de reînnoire a acestora.
Determinarea politică a nivelului activității. Reforma taxelor ecologice, cu nivele ridicate de taxare pentru resursele rare, pare să fie o modalitate de limitare a utilizării acestora, de conservare pentru viitor. Suprapunându-se mecanismelor pieței, poate fi o modalitate eficientă de distribuire și substituire a resurselor alternative, în condițiile unei rarități relative. Se speră, de asemenea, că astfel de măsuri vor reduce creșterea de ansamblu as activității economice, respectiv poluarea și celelalte impacte ecologice pe care le implică. Cu toate acestea, în condiții de raritate absolută, mecanismul s-ar putea să nu funcționeze la fel de bine. Există pericolul ca banii colectați din taxe să fie folosiți în finanțarea consumului resursei care trebuie să fie protejată prin taxe. Pe măsură ce taxele adiționale scad puterea de cumpărare, nu există nici o garanție că aceasta se va manifesta în raport cu bunurile dăunătoare mediului. Astfel, este necesar un control politic asupra nivelului de utilizare al resurselor epuizabile. O dată ce se stabilește, pe ansamblu, rata de exploatare, piața va asigura distribuirea resursei respective.
Schimbările economice pe termen lung care sunt preconizate în această abordare vor conduce la noi oportunități, dar și la dispariția multor aspecte falimiare ale vieții economice. Este esențial ca orice schimbare să fie inițiată și implementată într-o manieră controlată și previzibilă, pentru a evita situațiile critice.
2.2. Strategii de realizare a dezvoltării durabile
Pentru realizarea condițiilor de compatibilitate a celor patru sisteme, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esențial, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. În România, o asemenea viziune asupra problematicii mediului a fost susținută, încă din anul 1976, de către academicianul N.N.Constantinescu.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de la înțelegerea faptului că economia unei țări, ca și a tuturor țărilor, înseamnă mai mult decât suma părților componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenței dinamice existente între componentele acestuia.
Pornind de la cei cinci factori, care influențează reciproc în procesul dezvoltării – populația, resursele naturale și mediul înconjurător, producția agricolă, producția industrială și poluarea – strategia dezvoltării durabile își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiectivele de atins și mijloacele necesare, pe baza compatibilității reciproce în timp și spațiu. Astfel, se pune problema conceperii și realizării unui mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să fie într-o compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele, prezente și viitoare, ale generațiilor care coexistă și se succed.
Rezultă, astfel, că dezvoltarea durabilă este definită de:
O dimensiune naturală – care presupune că aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural;
O dimensiune social-umană – toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale generațiilor;
O dimensiune național-statală – compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe plan național, cât și la nivel regional sau mondial.
Un alt nivel de abordare al strategiilor de dezvoltare durabilă este prin prisma strcuturii resurselor utilizate. Astfel, societățile omenești pot să aleagă să acumuleze capital uman (prin educație și introducerea progresului tehnologic) sau capital fizic creat de oameni în schimbul conservării rezervelor minerale sau al convertirii unei forme de utilizare a terenului în alta. Problema constă în faptul că, întreaga productivitate a capitalului acumulat, incluzându-se impactul nefast asupra sănătății umane și a plăcerii estetice, ca și asupra veniturilor, reprezintă mai mult decât compensările obținute din pierderea survenită ca urmare a deteriorării capitalului natural. În trecut, beneficiile obținute din derularea activităților omenești au fost adesea exagerate, precum și costurile incumbate de prejudiciile aduse mediului au fost ignorate. Aceste costuri trebuie luate în considerare de către decidenți, iar impacturile pe termen scurt și pe termen lung ale unei astfel de abordări trebuie evaluate cu grijă. Este evident că realizarea unui astfel de lucru nu este posibil fără a se ține seama de gradul de nesiguranță și ireversibilitate asociat anumitor procese ecologice, recunoscându-se faptul că anumite beneficii pentru mediu apar în forme intangibile și că anumite impacturi asupra acestuia se vor produce într-o perioadă nedefinită în viitor. Trebuie avut în vedere, de asemenea, și faptul că nu pot sau nu trebuie asociate valori monetare tuturor resurselor naturale existente, dar oricum aceste evaluări monetare trebuie să fie realizate cât se poate de explicit.
Se argumentează adesea că beneficiile rezultate din investițiile omenești sunt temporare, în timp ce beneficiile obținute din conservarea mediului durează. Această atitudine se poate compara cu poziția în care se utilizează o rată a scontului mai scăzută în cadrul analizării proiectelor de investiții. Trebuie însă avut în vedere faptul că, în acest fel, s-ar putea genera mai multe prejudicii pentru mediu (încurajându-se investițiile). Răspunsul rezidă în aceea că nu ratele de scont în mod artificial pot fi considerate benefice, ci numai certitudinea că beneficiile obținute din dezvoltarea economică sunt reinvestite.
Adoptarea unor politici de dezvoltae economică și ecologică, luându-se în calcul realizarea unei comparații între beneficii și costuri pe baza unei atenteanalize macroeconomice ar putea conduce la realizarea și sporirea protecției mediului, iar, în timp, la majorarea nivelului general de bunăstare a populației. În interpretarea sensului în care Raportul Comisiei Brundtland utilizează expresii ca "sustainable development" ("dezvoltare durabilă") și "environmenmtally responsable development" ("dezvoltare care ține cont de aspectele ecologice", "dezvoltare respectuoasă față de mediu) trebuit pornit de la definiția dezvoltării durabile în sens restrâns.
În decursul ultimilor ani, obiectivul afirmat al politicilor de protecție a mediului a fost cel de realizare practică a unei dezvoltări durabile. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost unanim acceptat, drept scop final al acestor politici încă de la publicarea raportului Comisiei Mondiale asupra Mediului și Dezvoltării, în anul 1987.
Printre elementele esențiale care trebuie luate în considerare pentru realizarea dezvoltării durabile se numără:
– Caracteristica din ce în ce mai internațională, chiar globală, a problemelor mediului. Din acest punct de vedere se remarcă faptul că persoanele în drept de a lua decizii, atât la nivbel local, cât și național, nu mai pot ignora impactul deciziilor luate asupra colectivităților, în sensulcel mai larg al termenului. Dacă, de exemplu, o țară își accelerează creșterea economică utilizând politici de creștere care pot amplifica poluarea și diminuarea resurselor naturale, într-o regiune anume, riscă nu numai să prejudicieze perspectivele de creștere economică în alte regiuni, ci chiar să vadă propria sa creștere economică prejudiciată pe termen lung, ca urmare a interdependențelor dintre sistemele ecologice și economice;
– Perspectivele, pe termen lung, privind consecințele diminuării resurselor naturale și ale accentuării poluării pentru generațiile viitoare. Astfel, trebuie avută în vedere nu numai capacitatea indivizilor și a națiunilor de a împărți binefacerile creșterii economice și avantajele aduse de resursele naturale în epoca actuală, dar și ceea ce va fi lăsat drept moștenire generațiilor viitoare;
– Obligația de a menține sau de a spori această moștenire reprezintă un element-cheie al dezvoltării durabile;
– Bunăstarea generală depinde nu numai de ritmul creșterii economice, dar și de calitatea acesteia;
– Distincția dintre diversele forme de capital, care contribuie la crearea bunăstării și care constituie moștenirea generațiilor viitoare. Din acest punct de vedere, trebuie să facem distincție între "capitalul creat de om" și "capitalul uman", inclusiv calificarea și nivelul de instruire al resurselor de muncă, acesdte două forme de capital fiind de multă vreme recunoscute drept elemente esențiale în satisfacerea nevoilor prezente și viitoare. În același timp, se poate considera că există un "capital natural", care presupune menținerea stocurilor de resurse naturale și limitarea poluării. Este deci indispensabil să se evite diminuarea capitalului natural, în cadrul dezvoltării durabile, prin practicarea unor politici care vizează concomitent o bună gestiune a resurselor naturale și controlul poluării;
– Posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital, ceea ce înseamnă că trebuie să ne așteptăm la o anumită posibilitate de substituire între stocurile de capital natutal, pe de o parte, și capitalul acumulat de om, pe de altă parte.
Prin adoptarea obiectivului de dezvoltare durabilă este în curs de a fi modificată strategia de ansamblu față de politicile de protecție a mediului. Accentul se pune pe luarea în considerare a tuturor dimensiunilor legate de problemele protecției mediului, ca de exemplu:
Controlul poluării, gestiunea resurselor și considerațiile mai largi privind calitatea vieții;
Crearea cadrului instituțional eficace pentru formularea și punerea în aplicare a politicilor de protecție a mediului;
Promovarea progresului tehnologic în favoarea unei creșteri economice "ecologizate";
O mai largă utilizare a instrumentelor economice, care reflectă cu mai multă precizie raritățile relative în scopul furnizării semnalelor de piață privind protecția mediului;
Nevoia de a face ca instrumentele de reglare să devină mai eficiente și mai puțin costisitoare;
Modificarea tendințelor de producție și consum în scopul menținerii stocului de resurse rare și a diminuării poluării;
O mai mare utilizare a strategiilor anticipative în formularea și aplicarea politicilor de protecție a mediului;
Dezvoltarea unor strategii integrate, atât în sectorul protecției mediului, cât și între acest sector și alte sectoare ale economiei;
O analiză mai detaliată a legăturilor care există între mediu și economie, ca și o modalitate de a elabora indicatori de protecție a mediului pentru a măsura tendința și progresele înregistrate în domeniul protecției mediului.
Realizarea practică a unei dezvoltări economice durabile presupune o perioadă de tranziție, în care atât clasa politică conducătoare, cât și populația să-și reevalueze obiectivele și aspirațiile, să-și redefinească etaloanele privind reușita socială și să-și adapteze munca și folosirea timpului liber la un nou set de valori și principii, care să aibă drept obiectiv prosperitatea și protecția generațiilor viitoare.
În fond, este necesară găsirea unui mod de dezvoltare care să împace interesele economice cu cele sociale și de mediu. În acest sens, se pleacă de la formalizare și apoi se trece la acțiune, stimulată prin reglementări naționale, regionale și internaționale.
Succesul acestui demers se bazează pe adaptarea activităților umane la un complex, care presupune înlocuirea multor tehnologii necorespunzătoare cu altele noi, a căror realizare presupune inovare, creativitate și resurse financiare considerabile. Din această cauză se acționează gradual:
într-o primă fază se încearcă îmbunătățirea sistemelor tehnologice actuale. Este foarte important ca problemele urgente de protecție a mediului, să fie abordate imediat, cu mijloacele existente, astfel încât, aplificarea efectelor negative să fie stopată;
a doua etapă – trebuie începute și continuate cercetările vizând definirea tehnologiilor viitorului. Pe parcurs vor fi promovate de către fiecare țară acele soluții politice, economice, tehnologice, compatibile cu scopul propus, și anume asigurarea unei dezvoltări durabile.
Componentele strategice ale dezvoltării durabile și acțiunile de întreprins în vederea trecerii eficiente de la o etapă la alta se înscriu într-un sens trigonometric, de la gestiunea producție și serviciilor, prin gestiunea resurselor către gestiunea modificării (fig.nr.1).
Predominant, în comerț, relațiile economice internaționale, prețurile mărfurilor, investițiile transnaționale, datoriile și bugetele, fac foarte dificilă pentru majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, atât alocarea resurselor necesare pentru investiții în domeniul protecției mediului, cât și introducerea măsurilor de adaptare la politicile necesare, cerute de dezvoltarea durabilă.
Într-adevăr, una din soluțiile propuse în "Declarația despre Protecția Mediului și Dezvoltare de la Rio" adoptată de Conferința Națiunilor Unite despre Mediu și Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), este aceea că mediul și economia sunt strâns legate între ele, iar integrarea considerațiilor ecologice în planificarea dezvoltării este esențială pentru atingerea unei dezvoltări durabile.
Misiunea U.N.E.P. -ului constă în promovarea, în colaborare cu alte organizații ale Națiunilor Unite și instituții internaționale și naționale de dezvoltare și cercetare, a dezvoltării ulterioare și aplicarea analizelor integrate, ecologice și economice, a politicilor instrumentelor, pentru a spori cooperarea economică și ecologică internațională, pentru un management mai bun și o dezvoltare de durată.
O gestionare ecologică a resurselor trebuie să fie prioritară la nivelul fiecărui stat.
Principiile directoare ale gestionării ecologice a resurselor regenerabile sunt:
echitate între generații – să utilizeze azi fără a reduce resursele și opțiunile generațiilor viitoare;
adoptarea unei politici anticipative în utilizarea resurselor;
limitarea utilizării resurselor naturale în funcție de capacitatea mediului în folosirea resurselor de apă și apoi reintegrarea reziduurilor lichide;
creșterea bunăstării umane mai mult sub aspect calitativ decât cantitativ;
estimarea valorilor mediului ambiant și a resurselor naturale în scopul acoperirii tuturor costurilor necesare menținerii echilibrului ecologic;
rezolvări de perspectivă ale problemelor ambientale, în primul rând, cele globale și apoi cele regionale și naționale;
utilizarea eficientă a resurselor de către toate societățile;
participarea activă a populației la politică și desfășurarea procesului de trecere la o societate durabilă din punct de vedere ecologic.
Direcțiile principale în care trebuie acumulate cunoștințele necesare realizării unui mediu durabil ar fi:
cauzele ecologice și consecințele schimbării chimismului atmosferei, solului, apelor dulci și marine;
consecințele ecologice ale schimbării folosințelor terenurilor și apelor;
inventarul biologic;
indicatori ai răspunsurilor ecologice la stres;
refacerea sistemelor ecologice;
dezvoltarea și aplicarea teoriei ecologice la gospodărirea sistemelor ecologice;
specii introduse, boli și patogeni;
ecologia răspândirii bolilor;
procese ecologice și populațiile umane.
În domeniul educației preocupările trebuie să aibă în vedere:
publicarea de articole și cărți care să explice publicului larg în termeni facili, domeniile ecologiei și cum poate aceasta contribui la soluționarea problemelor celor mai importante;
să asiste autoritățile școlare la toate nivelele de educație în scopul creării unor programe de învățământ orientate ecologic în mod converabil;
să contribuie la desfășurarea unor cursuri postuniversitare interdisciplinare pentru: ingineri, economiști și oameni de afaceri;
să stimuleze apariția de noi oameni în cercetarea ecologică care vor include nu numai științele naturale ci șipe cele sociale.
Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării durabile devine operațională prin politici naționale adecvate, capabile să realizeze compatibilitatea sistemelor care se intercondiționează în timp și spațiu, colaborarea și cooperarea cu caracter regional sau internațional.
2.3. Raportul dezvoltare economică – mediu
Primul raport, intitulat "Limitele creșterii" (1972), studiu al sistemului mondial, elaborat sub coordonarea prof. Dennis Meadows, examinează cinci factori care limitează creșterea economică: populația, producția agricolă, resursele naturale, producția industrială și poluarea. Extrapolând tendința exponențială a evoluției lor din deceniile precedente au ajuns la concluzia că în viitor economia mondială ar avea consecințe catastrofale, sugerând intervenția imediată pentru stoparea creșterii, imprimarea așa-numitei "creșteri zero", subliniind chiar urgența acestor măsuri. În acest sens însă, autorii au adoptat motto-ul Clubului Sierra: "Nu o opoziție oarbă împotriva progresului, ci o opoziție împotriva progresului orb".
Față de acțiunea celor cinci factori, autorii constată că în sistemul mondial doi dintre aceștia reprezintă bucle pozitive de conexiune inversă – și anume creșterea exponențială a populației și a producției industriale – iar, trei ar reprezenta bucle negative: poluarea, epuizarea resurselor naturale și foametea.
Dacă evoluția primilor doi factori va fi corectată, ca să nu se ajungă la declin brusc și necontrolabil, atunci este posibil să se creeze o stabilitate ecologică și economică, menținute pe o perioadă viitoare îndelungată.
Situația de echilibru general ar putea fi în așa fel proiectată încât nevoile fundamentale ale fiecărei persoane de pe pământ să fie satisfăcute și fiecare persoană să aibă o posibilitate egală de a-și realiza potențialul uman propriu. Cu cât se va acționa mai rapid și mai temeinic în acest sens, cu atât șansele de succes vor fi mai mari.
Al doilea raport către Clubul de la Roma este intitulat "Omenirea la răspântie" (1974), al unui colectiv condus de M.Mesarovic și E.Pestel. Și aceștia pornesc de la constatarea acumulării de factori explozivi și de la existența unor fenomene de criză. Despre criza de energie, de exemplu, spun că nu este altceva decât o repetiție generală a unei drame pe care într-o bună zi vom fi nevoiți s-o vedem jucată pe o scenă mult mai mare.
Elementul calitativ nou introdus în model este conceptul de creștere economică, adoptat ulterior și de alte modele. Spre deosebire de primul model, autorii consideră că societatea trebuie tratată ca un organism viu, care într-o primă perioadă (copilărie, adolescență) cunoaște o creștere rapidă, exponențială, pentru ca spre maturitate să urmeze o încetinire și apoi o plafonare, fără a se opri funcționalitatea organismului.
Grafic, lucrurile se prezintă astfel:
În cadrul schemei stratificate a modelului sunt cuprinse următoarele elemente: ambiental, tehnologic, demo-economic, socio-politic și individual. În cadrul ambientalului sunt incluse și aspectele ecologice, adică una dintre "temele umbrelă" care privesc popoare și indivizi, prezentul și viitorul.
Spre deosebire de primul model, autorii celui de-al doilea pledează pentru o nuanțare a definiției creșterii economice, o tratare a ei pe regiuni. Legat de fenomenul protecției mediului, ei constată că în regiunile industrializate consumul a atins proporții de risipă absurdă, în timp ce, în alte regiuni, lipsa creșterii economice periclitează însăși existența omului.
De asemenea este de reținut ideea că, dacă în natură creăterea organică se desfășoară după un "plan director", un "program" care s-a format în procesul de selecție naturală, este codificat în gene și dat de la început organismului, în sistemul economic (mondial) lipsește un asemenea "plan", care trebuie elaborat prin acțiunea oamenilor.
Al treilea raport către Clubul de la Roma a fost "Restructurarea ordinii internaționale" (1976), coordonat de Jan Tinbergen.
Printre problemele supuse atenției a fost și cea amediului înconjurător, care apare mai degrabă ca o dimensiune adițională importantă a dezvoltării, decât ca un subiect de sine, un sector sau o alternativă a dezvoltării. Se considera că mediul afectează dezvoltarea pe două căi: "ca potențial de resurse ce trebuie folosit spre binele omenirii într-un mod sănătos din punct de vedere ecologic și ca o componentă directă a calității vieții, prin intermediul valorilor fizice și estetice ale componentelor sale naturale, transformate de om sau făurite de om".
Se susține de asemenea că, sub alt aspect, a fi conștient de probleme mediului înconjurător înseamnă să se introducă perspectiva pe termen lung, solidaritatea diacronică cu generațiile viitoare, iar cheltuielile cu protejarea mediului să fie considerate o investiție în viitor, compensată ca de obicei prin sacrificii în consumul curent și justificată economicește prin cheltuielile mai reduse ale acțiunilor preventive, comparativ cu cele de remediere.
Se mai subliniază în acest raport că dezvoltarea trebuie să se bazeze pe forțele proprii și să fie endogenă – adică bazată pe luarea autonomă a deciziilor și pe capacitatea autonomă de proiectare în viitor -, orientată după necesități și sănătoasă din punct de vedere al mediului înconjurător.
Pentru a se realiza acest ultim aspect se propune:
a. un set de criterii de motivație socială lărgită pentru administrarea și folosirea resurselor, bazat pe etica dezvoltării;
b. un mecanism instituțional pentru administrarea globală a resurselor;
c. o strategie specifică pentru armonizarea obiectivelor sociale șie cologice.
Una dintre concluzii era că se impunea explorarea diferitelor "stiluri" de dezvoltare, reevaluând modelele de stil de viață și modelele de consum, căutarea unor tehnologii corespunzătoare și localizarea inteligentă a activităților umane. O aplicare a unei astfel de abordări este susținerea conceptului de ecodezvoltare, promovat de Programul Națiunilor Unite pentru Mediului Înconjurător. Se sugerează astfel căutarea unor strategii concrete de dezvoltare, capabile să ducă la folosirea rațională și sănătoasă a unui ecosistem dat, pentru satisfacerea nevoilor fundamentale ale populației locale. Se observă că ecodezvoltarea nu este un simplu set de ecotehnici, deși redefinirea opțiunilor tehnologice va avea un rol important.
Legate de acest concept au fost schițate câteva propuneri pe termen mijlociu:
– dezvoltarea unei "evidențe contabile a naturii" care să urmărească schimbările din stocul de capital natural, punerea de acord cu indicatorii sociali ai calității vieții și cu contabilitatea economică a cheltuielilor necesitate de diferite strategii de dezvoltare, inclusiv cuantificarea risipei specifice actualelor modele de utilizare a resurselor;
– crearea unor agenții naționale care să aibă responsabilități de administrare globală a resurselor, de supraveghere și coordonare a activităților organismelor sectoriale și regionale;
– proiectarea unor strategii de tranziție de la vechiul spre noul ecocomportament;
– definirea la nivelmondial a regimului bunurilor internaționale comune.
Pe termen lung, problema trebuie atacată la nivel național, interregional, mondial, cu ajutorul unei instituții, care însă, oricât de folositoare ar fi, nu poate înlocui un mecanism, ca atare.
Al patrulea raport al Clubului de la Roma a fost întocmit de un grup condus de Dennis Gabor (Anglia) și Umberto Colombo (Italia). Titlul său este "Să ieșim din epoca risipei" (1976). Autorii au căutat să dea răspuns numeroaselor critici adresate "limitelor creșterii", analizând mai riguros perspectivele resurselor naturale, insistând asupra gestiunii naționale a resurselor planetei de până acum.
Alături de problemele de resurse naturale, de risipa aberantă de energie și de materiale, se fac referiri și la alte aspecte legate de protecția mediului. O societate echilibrată, se spune, trebuie să ofere un nivel de viață satisfăcător pe plan material, fără a compromite calitatea vieții, susținând dezvoltarea în armonie cu natura, miltând pentru reformarea instituțiilor la nivel național și internațional, modificând stilul de viață, condițiile de muncă, pe termen lung, transformând scara de valori a societății etc.
De asemenea, economia trebuie să se orienteze spre surse de energie inepuizabile, materii prime larg disponibile și/sau regenerabile, pe o reciclare permanentă de materiale rare, pe o gestiune inteligentă a resurselor alimentare etc.
În următoarea lucrare, care ține loc de concluzie, intitulată "Catastrofă sau o nouă societate" – un model latino-american al lumii, realizat de un colectiv sub coordonarea prof.Amilcar O.Herrera (Argentina), la fundația Bariloche, studiul fiind cunoscut de aceea și ca "modelul Bariloche" – se susține că deteriorarea mediului fizic nu este o consecință inevitabilă a progresului umanității, ci rezultatul organizării sociale, bazată în mare măsură pe valori distructive. Autorii pledează, în virtutea unei anumite ideologii, pentru schimbări radicale în organizarea socială la nivel național și internațional, pentru o societate compatibilă cu mediul înconjurător.
Ar fi de amintit aici lucrarea "Următorii 200 de ani", a grupului H.Kahn (1976). Este replica cea mai vehementă la raportul "Limitele creșterii". ca și la prognozele privind dezvoltarea mondială. Situându-se în grupa optimiștilor entuziaști, ei resping toate pericolele actualelor procese de creștere economică: epuizarea resurselor, energia, alimentația poluarea etc., considerând că toate își vor găsi rezolvarea în următorii 200 de ani, când se va extinde societatea superindustrială și postindustrială pe întreg globul, se vor dezvolta activitățile de servicii cuaternare și de expansiune a civilizației umane în cosmos. Momentele invocate sunt:
Fig.nr.4. Marea tranziție (H.Kahn)
– până în 1776 – toate societățile de tip preindustrial;
– 1776 – declanșarea revoluției industriale;
– 1976 – tranziția sspre societăți de tip super și post-industriale;
– 2176 – expansiunea civilizației postindustriale pe întreaga planetă.
A urmat apoi "Viitorul economiei mondiale " (1977), la solicitarea O.N.U., ca bază pentru elaborarea propunerilor privind cel de-al treilea deceniu al dezvoltării. Colectivul condus de Wassily Leontief a realizat un model global al economiei mondiale, cu care a operat simulări ale reproducției la scară mondială, pe baza metodei input-output.
Printre multele concluzii figurează și unele referitoare la mediu, și anume că asigurarea resurselor minerale nu este o problemă de penurie absolută, ci mai curând o problemă de exploatare a unor zăcăminte mai puțin productive și mai costisitoare și apoi de exploatare intensivă a unor zăcăminte noi.
De asemenea, poluarea, cu tehnologia actuală de combatere a sa, nu este o problemă nerezolvabilă. Chiar dacă în regiunile în curs de dezvoltare s-ar aplica treptat măsuri relativ stricte de combatere a poluării, costul total al reducerii poluării nu ar depăși 1,5-2% din Produsul Intern Brut.
A urmat mai apoi Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, creată în 1983 de Adunarea Generală a O.N.U. intitulat "Viitorul nostru al tuturor", care conține o mulțime de recomandări. Prezintă interes una dintre concl;uziile sale, care spune că noi împrumutăm de la generațiile care vor veni un capital ecologic, știind precis că nu-l vom putea nicicând restitui. Ele vor avea tot dreptul să ne reproșeze că am fost așa de risipitori, dar nu vor putea niciodată să recupereze ceea ce le datorăm. Acționăm astfel pentru că noi nu avem de dat socoteală nimănui: generațiile viitoare nu votează, nu au nici o putere politică sau financiară, nu se pot ridica împotriva deciziilor noastre.
Anii '80 au adus în atenție preocupările "Institutului pentru veghea mondială" (Worldwatch Institute), cu sediul în Washington. Colectivul condus de Lester Brown a elaborat studii anuale de sinteză, intitulate "Starea lumii'( State of the World), începând cu 1984. Obiectivul pe care și l-au propus este prezentarea cât mai documentată a situației economice, evidențierea problemelor care apar și a căilor posibile pentru asigurarea unei dezvoltări viabile, pe baza capacității de adaptare a sistemelor sociale și economice la schimbările ce au loc în domeniul resurselor naturale.
Printre concluziile promovate, se remarcă aceea că actualele priorități în utilizarea mijloacelor financiare și a resurselor naturale nu sunt compatibile cu un echilibru pe termen lung al societății, ceea ce impune o reorientare a strategiilor dezvoltării și a priorităților.
Se remarcă, de asemenea, dificultăți în extinderea unor analize integrate:
– ecologii consideră specializarea ca un risc, economiștii – ca pe o virtute;
– cologii privesc lumea în termeni ciclici (hidrologic, al carbonului), iar economiștii sunt tentați mai mult de o creștere exponențială;
– ecologii caută soluții care pot fi susținute pe termen lung; economiștii sunt interesați de maximizarea profiturilor pe termen scurt.
Întreaga serie de lucrări ale institului amintit este dominată de conceptul ecologic cu consecințe economice – viabilitatea (sustainability). În acest sens, o societate viabilă, durabilă este cea care își modelează sistemul economic și social astfel încât resursele naturale și sistemele de suport al vieții să fie menținute.
2.4. Dezvoltarea economică viabilă
Interesul pentru acest concept a sporit datorită revenirii în actualitate a preocupărilor pentru creșterea continuă a producției și a consumului, pe fondul resurselor limitate și a constrângerilor de mediu.
Nu există o teorie a dezvoltării durabile, deși la această noțiune se referă numeroase concepții. Se remarcă totuși două abordări:
– una care izvorăște din ecologia profundă ("écologie profunde" sau "deep ecology"), care merge până la revitalizarea drepturilor naturii, așa-numita concepție ecocentristă;
– teoria neoclasică a creșterii sustenabile, care este preocupată de optimul paretian intergenerații, sau concepția antropocentristă.
Noțiunea de durabilitate a căpătat înțelesuri multiple și datorită pătrunderii în sfera de preocupări a economiștilor, ecologilor, sociologilor, arhitecților, parlamentarilor, organelor locale, organismelor internaționale etc.
Ajunsă pe agendele politicilor interne și internaționale ale multor guverne, ale unor forumuri internaționale, primele lucrări având o optică planetară, datorită efectelor negative ale dezvoltării anterioare, observabile la acest nivel, sunt vizibile și unele rețineri, ezitări.
Deși a fost acceptată în mare măsură și indiferent de culoarea politică, sensul ei precis este încă alunecos. Mesajul său cel mai important este responsabilitatea care trebuie să se instaureze între generații, ca locuitoare ale Terrei, pentru că este considerată viabilă, sustenabilă numai "dezvoltarea care satisface nevoile generațiilor prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor:.
Dar noțiunea de nevoi este una dintre cele mai complexe din teoria econopmică,, iar introducerea ei în definiție deja o complică foarte mult, măcar și pentru simplul motiv că "Sistemul de nevoi este în continuă diversificare, dinamic și nelimitat". Dacă se mai ia în calcul și flexibilitatea nevoilor atunci noțiunea de "viabilă" devine aproape inoperantă din acest punct de vedere.
De asemenea, se emit o serie de elemente indispensabile pentru dezvoltarea durabilă, așa cum sunt cele referitoare la echitate, educație, drepturi civile, cultură și alte aspecte ale evoluției personalității umane, care, de altfel, nu sunt cuprinse nici în indicatorii macroeconomici.
Dezvoltarea nu poate și nu trebuie să fie asociată numai cu creșterea economică, iar sustenabilitatea nu poate fi limitată la menținerea creșterii.
Țările dezvoltate nu pot avansa repetând pașii urmați în trecut până azi de țările dezvoltate deși imitația pare mai ieftină decât inovația nu numai pentru că este improbabilă o repetare a istoriei, ci fiindcă în multe cazuri nu este nici de dorit,. Ele ar repeta acele erori care au condus la situația curentă de deteriorare a mediului. Soluția trebuie să fie bazată pe crearea unei societăți care este intrinsec compatibilă cu mediul său.
Nevoia de durabilitate a activității economice este totuși sprijinită de câteva argumente: moral, ecologic, economic etc.
Moral, pentru că generația prezentă nu trebuie să prejudicieze șansele generațiilor viitoare nici sub aspectul volumului resurselor, al procesului de producție și nici al bunăstării.
Ecologic, pentru că activitatea omului nu trebuie să amenințe în vreun fel și cu atât mai puțin să reducă biodiversitatea, stabilitatea ecologică, integritatea sau capacitatea de regenerare biologică. Problematica este extinsă, dar invitația la o dezvoltare economică :respectuoasă" față de mediu este evidentă.
Economic, pentru că un comportament rațional constant, continuu este mai eficient decât unul inconstant, deoarece maximizează bunăstarea socială.
În ceea ce privește înțelesurile definiției datre de Comisia Brundtland care, chiar dacă nu a creat această noțiune, are meritul de a fi popularizat-o, acestea pot fi sintetizate astfel:
stare durabilă este aceea în care utilitatea nu scade în timp;
economie sustenabilă este cea în care consumul nu se reduce în timp;
economie viabilă este aceea în care resursele sunt alocate astfel încât să fie menținute aceleași șanse de a produce în viitor;
o activitate economică durabilă este aceea în care stocul de resurse naturale nu scade în timp;
o dezvoltare sustenabilă este una în care resursele sunt folosite în așa fel încât să mențină un beneficiu durabil al exploatării lor;
o stare durabilă este aceea în care sunt satisfăcute condițiile minime ale stabilității ecosistemului și ale refacerii sale în timp.
Aceste accepții nu se exclud, ci se suprapun și se completează pe orizonturi largi de timp. În literatură nu s-a lămurit ce înseamnă durabilitate "în timp", astfel că unii s-au gândit la o perioadă infinită, alții la câteva milenii sau ceva asemănător, alții la un timp operațional. Cert este că nu se poate stabili exact, mai ales dacă populația nu rămâne constantă.
De asemenea, ar mai fi de clarificat și alte aspecte privind definițiile și noțiunile de mai sus pentru a deveni instrumente folositoare în managementul mediului.
Este încă de aprofundat, de pildă, ce înseamnă "utilitatea nu scade în timp" sau "consumul nu se reduce în timp" dacă ele sunt sinonime, cum pot fi măsurate cât mai corect dacă sunt echivalente, dacă se pot substitui și deci compara între țări.
Conceptul "etic", potrivit căruia o stare este sustenabilă dacă se mențin ocazii favorabile de producție în viitor, suportă și ele unele comentarii. De exemplu, cât din resursele neregenerabile sunt necesare pentru folosul generației actuale și cât ar trebui lăsate pentru cele ce vor urma; dacă acestea au sau nu vreun rol în deciziile de acum. Lucrul este dificil pentru că nu se cuosc preferințele viitoare ale oamenilor, tehnologiile ce vor fi disponibile sau chiar dacă specia umană va supraviețui.
Solow consideră resursele o prăjitură ce trebuie împărțită între generații ("cake-eating"). Dacă succesorii noștri vor avea același comportament economic înseamnă că am făcut un lucru rezonabil. Dacă le vom lăsa un stoc (mult) mai mic, atunci ei vor trebui să compenseze cu un stoc mai mare de cunoștințe științifice.
Talbot Page, într-un articol intitulat "Intergenerational Justice as Oportunity") (1982) merge mai departe cu termenul generic de resurse. În acest sens, stocul de resurse productive cuprinde:
a. capitalul uman sau resursele naturale: apă, țiței, alți combustibili, pământul fertil, păduri, alte stocuri de biomasă, atmosfera globului;
b. capitalul fizic creat: clădiri, uzine, echipamente, infrastructură etc.;
c. capitalul uman, forța de muncă dobândită prin calificare, care sporește potențialul productiv individual;
d. capitalul intelectual, respectiv stocurile de cunoștințe utile, nivelul tehnologic, care fac parte din cultura unei societăți.
Aceste componente sunt input-uri pentru rezultatele obținute și, după modelul funcției de producție se pot face calcule mai mult sau mai puțin elaborate, cu anumite grade de substituibilitate, care să păstreze potențialul productiv. Acesta poate fi menținut, în condițiile tendinței de reducere a resurselor epuizabile, prin cantități suplimentare de capital fix, dar atenție, și acestea înseamnă consum de resurse naturale, sau prin sporuri ale capitalului intelectual.
Alt aspect al conceptului de dezvoltare durabilă este legat de nondeclinul în timp al capitalului natural. Nondeclinul se referă atât la cantitatea resurselor, cât și la calitatea lor, a mediului și a serviciilor lui. În condițiile scăderiistocului de resurse natural;e, o soluție ar fi substituția cu alte input-uri, dar s-a observat că și aceasta urmează aceeași tendință. În plus, nu se pot garanta aceleași evoluții și pentru viitor, astfel încât funcțiile mediului natural să rămână aceleași.
În ceea ce privește dezvoltarea sustenabilă, ca stare în care resursele sunt folosite în așa fel încât să mențină un beneficiu durabi al exploatării lor, este o accepție preluată din modelele biologice ale stocurilor de resurse regenerabile (păduri, exploatări piscicole etc.). De exemplu, pădurea supusă unei politici raționale, poate oferi un flux constant de servicii, începând cu bușteni și terminând cu funcțiile climatice și de agrement. Producția maximă sustenabilă a unei resurse este cel mai mare flux posibil de servicii, ce poate fi menținut în timp dintr-un anumit sistem înconjurător. Anumiți autori consideră că stocurile trebuie să fie reglementate astfel încât să furnizeze maximum de producție. Lucrurile se complică însă dacă sunt privite în termeni agregați, când stocurile și fluxurile sunt elemente eterogene și, mai ales, când se iau în seamă posibilitățile de reciclare.
În fine, o ultimă accepție, de care aminteam la începutul subcapitolului, era sensul acordat dezvoltării durabile ca stare în care se satisfac condițiile minime ale stabilității sistemului și ale elasticității, refacerii sale în timp. Este vorba atât despre sistemul întreg – biosfera -, cât și despre componentele sale, în care societatea umană joacă un rol deosebit.
Un exemplu este încălzirea globului, ca schimbare majoră a ecosistemului. În acest caz, biosfera va funcționa într-un mod diferit, iar viața oamenilor ar fi modificată față de prezent. Mai trebuie spus că unele schimbări sunt graduale, continue și constructive, altele sunt discontinue și dustructive. De aceea pentru știința ecologică, la fel ca și pentru alte științe, devin foarte importante două concepte invocate de dezvoltarea sustenabilă: stabilitatea și echilibrul.
Înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă poate transforma conținutul managementului și al comportamentului economic pentru a deveni viabil, prin a alege o rată de creștere sustenabilă, prin a stabili programe politice și strategii care să facă acțiunile economice viitoare viabile.
Chiar dacă se va alege unul dintre aspectele durabilității comentate mai înainte, la care să se raporteze comportamentul economic, tot ar fi dificil de răspuns la așa-numitele întrebări concrete, pentru că sistemele economice și mediul sunt entități complexe, subiecte ale forțelor aleatorii, în care previziunea este inerent incertă. De aceea, teoria (analiza) economică "ortodoxă" încearcă să asigure numai cadrul în care comprehensinile folositoare pot fi câștigate și aplicate. Se alege mai întâi criteriul de viabilitate și apoi se deduc condițiile în care aceste criterii pot fi satisfăcute. Criteriul folosit de unii autori (Solow, Hartwick) a fost acela al consumului descrescător, iar de către alții (D.W.Pearce), acela al rezervei constante de capital (natural, uman etc.).
Au existat în literatura economică și încercări de măsurare a dezvoltării durabile, în sens restrâns, ca P.i.B. pe locuitor, sau în sens larg, ca bunăstare economico-socială, care să cuprindă aspecte ale educației, sănătății etc.
Pe baza unor calcule, G.Atkinson și D.W.Pearce au întocmit un tabel în care, pe baza indicelui viabilității, se încadrează diverse țări în una dintre cele trei categorii: viabile, cu viabilitate limitată sau neviabile.
O economie este viabilă dacă economisirile sale sunt mai mari decât deprecierea capitalului creat și a celui natural.
După unele opinii, mai ales europene, pe care nu le agreăm în totalitate, operaționalizarea conceptului de dezvoltare durabilă în varianta Rio va întrona o nouă formă de totalitarism, de dictatură verde, instituționalizată la nivel internațional. Se susține că Raportul Brundtland, de 484 pagini, care a stat la baza Summit-ului de la Rio, confundă cauzele cu efectele. Se citează exemplul formatei din Cornul Africii, care, în concepția Raportului Brundtland, s-ar datora deteriorării mediului înconjurător, și nu războaielor tribale. Sau nu se explică de ce țări bogate ca Angola, Zimbabwe, Madagascar și altele sunt incapabile să-și administreze resursele pe termen lung.
Tabelul nr.1
Testarea dezvoltării viabile
în care:
S = economii interne;
Y = P.I.B.;
M = valoarea deprecierii capitalului creat;
N = valoarea deprecierii capitalului natural;
Z = indicele viabilității.
Relația de calcul:
Z = S/Y – M/Y – N/Y
Un alt argument contestator se referă la soluțiile care dictează viitorul. În acest sens, în Raport se fac 22 de recomandări de genul: "statele vor trebui să protejeze"; "să stabilească…"; "să asigure…"; etc., deși se cunoaște ineficacitatea marii majorități a rezoluțiilor statelor membre ONU, implicit a Comisiei ONU pentru Mediu.
Mai existăteama ca activitatea să declanșeze emiterea masivă de reglementări care să afecteze drepturile reale de protejare a naturii și a omului, mergând pe ideea că Raportul Brundtland nu se referă explicit la rolul individului, al proprietății și al pieței libere în gestionarea resurselor. Este bine să se rețină că nu condițiile naturale au favorizat, în mod deosebit, dezvoltarea Olandei cu 380 locuitori/km2 sau a Germaniei cu 230 loc./km2 și a Angliei cu 242 loc./km2, printre cele mai mari densități din lume, ci faptul că, în ciuda războaielor devastatoare, dezvoltarea continuă de câteva secole pe doi piloni: individul și proprietatea privată, regăsi și în "Magna Charta" britanică, dar și "Declarația Drepturilor Omului", iar alături de piață există și statul.
Dezvoltarea durabilă rămâne totuși un concept solid. Luarea sa în considerare la stabilirea strategiei protecției mediului va trebui să-i evidențieze dimensiunea temporală. Aceasta înseamnă următorul fapt: creșterea economică să țină seama de o serie de concepte ecologice cu conotații temporale: incertitudine, prag de deteriorare, grad de epuizare, ireversibilitate,, stabilitate, rezistență la șoc a mediului etc. Creșterea economică actuaă nu poate ipoteca posibilitățile de creștere viitoare.
Principiul de echitate intergenerații sugerează ca, pe lângă categoriile nivel de trai, satisfacții, venituri cel puțin egale, consumul factorilor de producție pe locuitor să nu fie acum mai mare decât cel al generațiilor viitoare. În acest caz, se impune trecerea de la conceptul filosofico-juridic de echitate între generații la oregulă operațională de solidaritate intergenerații, pentru că societățile actuale sunt singurii garanția echității cu privire la viitor, iar acțiunile noastre trebuie să țină seama de interesele descendenților noștri, care nu pot să ne judece, să ne pedepsească sau măcar să ne reproșeze.
În același timp, echitatea intergenerații are sens numai dacă este însoțită de echitatea intragenerații. Contrariul oricărui principiu de justiție s-ar transforma într-o totală absurditate.
Deci, trecând la extrema cealaltă, generațiile actuale ar trebui să se sacrifice pe altarul BINELUI viitor.
Bunăstarea generațiilor prezente este un obiectiv în sine. De aceea, situațiile de subdezvoltare, de sărăcie sunt considerate ilegitime și trebuie combătute. Solidaritatea intragenerații trebuie să se exercite în mod deosebit în cadrul relațiilor așa-numite "Nord-Sud". În tabel nu apare nici o țară slab dezvoltată în categoria economiilor viabile. De asemenea nu am dispus de date nici pentru România.
Așadar, mediul se constituie într-o variabilă-cheie a dezvoltării durabile. Pentru a lăsa generațiilor viitoare posibilitatea de a alege dezvoltarea care le convine, se impune raționalitate în folosirea resurselor, oprirea riscului de poluare majoră, evitarea depășirii pragului de ireversibilitate ecologică. Reușita formării unui comportament economic viabil se realizează prin măsuri susținute la nivel individual, de fiormă, local, regional și național, asupra cărora vom reveni. Acestea însă trebuie să pornească de la anumite delimitări conceptuale și ale interdpendențelor dintre ele: mediu, calitatea sa, calitatea vieții, securitate ecologică etc.
Capitolul iII
RelaȚia economie-mediu la începutul
mileniului al III-lea
3.1. Strategia protejării mediului în condițiile restructurării economice
Spre deosebire de țările dezvoltate, unde legătura economie – mediu este mult mai directă și mai clară, în țările aflate în perioada de tranziție, orice politică în domeniu trebuie să țină seama și de alte elemente foarte importante: schimbarea formei de proprietate, respectiv privatizarea și restructurarea economiei.
La fel ca și în țările din centrul și estul Europei, în România, strategia de industrializare a dezvoltat ramuri energointensive, concomitent cu neglijarea costurilor suportate de mediu. Experți ai Băncii Mondiale apreciau, la nivelul anului 1991, că ar fi trebuit oprite, din rațiuni economice și ecologice, 30% din capacitățile de prelucrare a cuprului, 40% din cele de prelucrare a aluminiului, circa 50% din prelucrarea zincului și a plumbului.
Pe parcursul ultimului deceniu a devenit evident că interdependența structurii economice – mediu înconjurător este foarte strânsă, iar traseul tranziției spre economia durabilă impune ca ajustările macroeconomice să țină seama de restricțiile energetice și ecologice.
Dacă se acceptă ipoteza conform căreia parametrii de performanță și de calitate a mediului sunt susceptibili de a deveni determinanți în competiția internațională în secolul viitor, impunerea criteriului privind mediul înconjurător în conturarea modelului de creștere economică se poate constitui într-un factor de mărire a disparității și decalajelor între diferite state și regiuni ale lumii. În opinia unor analiști, absența unui asemenea cvriteriu la nivelul țărilor în curs de dezvoltare, dincolo de speranța unui obstacol suplimentar, reprezintă o gravă amenințare la adresa viitorului acestor țări, ce riscă să se găsească în situația de a fi incapabile de adaptare la noile cerințe ale competitivității internaționale și ale durabilității procesului de dezvoltare.
În perspectivă, este previzibilă o relansare a economiei românești, mai ales pe seama capacităților existente. O politică de restructurare corectă trebuie să folosească ambele laturi concomitent:
– scoaterile din funcțiune;
– investițiile.
Se disting mai multe situații:
a. dacă se duce o politică de protejare a mediului, care să descurajeze poluatorii prin taxe și impozite, se vor reduce emisiile poluante, dar și activitatea economică;
b. Dacă politica de restructurare va favoriza acumularea capitalului activ la același nivel tehnologic cu cel existent, va spori dezvoltarea economică, dar se va diminua calitatea mediului;
c. Dacă politica de restructurare urmărește diminuarea capitalului fix activ (scoateri din funcțiune, conservări, opriri), va avea loc o creștere a calității mediului, dar și o "creștere negativă", o scădere a producției;
d. Dacă se dorește o politică de restructurare, care să favorizeze schimbări calitative – instalarea de sisteme antipoluante, reducerea consumurilor, diminuarea intensității energetice, asimilarea de produse puțin poluante -, aceasta se poate realiza cu noi fonduri de investiții și printr-o realocare intersectorială a resurselor disponibile.
Este nevoie de o sporire a ratelor de economisire, a eficacității instalațiilor de "reținere", de creștere a capacității de absorbție a mediului, fără de care nu se poate vorbi de o finalitate corespunzătoare a restructurării atât de necesare.
În ceea ce privește privatizarea, trebuie spus că ea rămâne cel mai important pas către economia de piață. Avem în vedere aici procesul de trecere a tururor activelor și pasivelor unei societăți de la stat către o entitate privată individuală sau colectivă. De obicei, în pasivele unei societăți se trec numai pasivele financiare, nu și cele ecologice, respectiv valoarea tuturor pagubelor pe care unitatea respectivă le-a pricinuit și le va pricinui mediului înconjurător. Este vorba despre o răspundere ecologică pentru daune produse. Această responsabilitate este necontractuală – răspundere civilă – și este impusă de legile generale ale societății pentru a acoperi pagube suportate de o persoană sau de o entitate. În timp, această responsabilitate s-a extins și pentru daune aduse mediului înconjurător și s-a dezvoltat în țările occidentale în conformitate cu sistemul legilsativ, dar cu tradiții, nivel de cultură etc.
În țările Uniunii Europene există mari diferențieri în ceea ce privește legislația și practica responsabilității pentru daune aduse mediului, dar progresele sunt evidente.
Se apreciază că Germania are cea mai avansată legislație ecologică, prin care deținătorii de instalații industriale sunt obligați să obțină permise integrate – care să acopere aspectele de impact asupra mediului -, prin care se instiutie regula de recuperare a contravalorii daunelor de la toți cei care le provoacă și prin care o serie de instalații industriale sunt obligate să încheie contracte de asigurare pentru accidente posibile.
Pentru țările foste socialiste, responsabilitatea ecologică se pune îndeosebi pentru poluarea trecută, iar cheltuielile pentru refacerea mediului deteriorat pot fi grupate în trei categorii:
a. pentru decontaminarea mediului;
b. legate de sănătatea populației;
c. pentru respectarea standardelor și a normelor de protejare a mediului.
a. Cheltuielile pentru decontaminmarea mediului și prevenirea poluării majorează substanțial prețul de vânzare al firmelor de stat cu pasive ecologice. Nivelul lor este însă dificil de estimat și, în general, nu există criterii obiective de apreciere nici în alte țări. Experiența mondială a arătat însă că metalurgia, chimia, energetica, transporturile ș.a. sunt domenii cu riscuri mari pentru mediu. O soluție ar fi efectuarea unor audit-uri de mediu, dar pentru c sunt foarte costisitoare, este preferabil ca resursele respective să fie folosite pentru decontaminarea efectivă. Este regretabil însă că nu numai din aceste motive prețul de vânzare al societăților cu pasive ecologice este mult diminuat, favorizând acapararea lor de așa-ziși investitori strategici naționali sau străini.
b. Cheltuieli pentru refacerea capacității de muncă, afectată de poluare, au o influență mai mică asupra prețului firmei ce se privatizează. Chiar într-o zonă recunoscută ca intens poluată este greu de stabilit o legătură directă între boala anumitor persoane și culpa poluatorului. În acest sens, procesele iscate sunt lungi și costisitoare. Dar posibilități de evaluare s-ar putea găsi.
Există numeroase studii făcute și în acest domeniu, însă ele au un caracter parțial, sectorial.
Unele iau în considerare numai bolile profesionale, adică acelea care afectează direct lucrătorii din sectoare sau domenii poluante.
Altele se ocupă de costurile deteriorării sănătății cauzate d eun factor de mediu, apa impură de exemplu, fără a face referire la agentul poluator primar.
O evaluare globală a cheltuielilor suportate de societate în domeniul sănătății a propus Marcian Bleahu, a cărui metodologie poate fi prezentată succint.
Se alege un oraș foarte poluat și se analizează statistic:
– internările în spital într-un an, indiferent de diagnostic;
– costul tuturor zilelor de concediu acordate din punct de vedere medical (bani plătiți ca ajutor și ca pagubă pentru producție);
– valoarea medicamentelor vândute în acel an;
costul înmormântărilor etc.
Suma globală obținută se împarte la numărul locuitorilor din acel an (stabili+flotanți) și se obține un cost mediu al îmbolnăvirilor. Dacă se urmărește o serie statistică, se obține un cost mediu multianual.
Concomitent, se fac aceleași operațiuni pentru un oraș nepoluat. Este de așteptat (sau se presupune) că numărul de accidente, nașteri, decese la 1.000 de locuitori să fie același.
Diferența dintre cele două costuri medii poate fi pusă pe seama poluării.
Dacă se înmulțește această diferență cu numărul locuitorilor din acel an se obțin costurile totale provocate de idustria poluantă din zona respectivă.
Aceste costuri de menținere a sănătății ar trebui incluse în prețul produselor industriilor poluante din zonă.
Suntem de părere însă că în costurile reale ar trebui să se ia în considerare și pagubele înregistrate în cultura plantelor, în zootehnie, în pomicultură, silvicultură, floră spontană etc.
Concluziile sunt clare:
– se poate aprecia și din acest punct de vedere responsabilitatea ecologică a firmei ce se privatizează;
– se poate face o strategie pentru apărarea sănătății oamenilor în zone intens poluate;
– se pot întocmi strategii de restructurare prin includerea costurilor provocate de poluare în prețul produselor poluante, hotărând dacă mai sunt rentabile.
c. În ceea ce privește a treia categorie de cheltuieli pentru respectarea standardelor ambientale, trebuie reucnoscut că țările UE alocă mari sume de bani pentru a îmbunătăți performanțele ecologice ale firmelor. Cu cât reglementările sunt mai complexe, cu atât investițiile antipoluante sunt mai mari. Deși în practică se deosebesc greu cheltuielile pentru poluarea trecută de cele pentru poluarea viitoare, este cert că investițiile antipoluante trebuie să le rezolve pe amândouă.
Considerăm că în România se întâmplă alt fapt regretabil, și anume că atunci când ele sunt depistate, noul proprietar al companiei poluante privatizate beneficiază în continuare, din partea statului român, de reduceri de impozite sau de credite subvenționate, deși aceste facilități nu rezolvă problemele protecției mediușui și nici măcar nu le conștientizează.
Suprapunerea procesului de privatuzare cu cele de restructurare și de protejare a mediului a creat probleme suplimentare și în România din lipsa de profesionalism a așa-zișilor specialiști ajunși în organe legislative sau de execuție numai pe bază de algoritm politic, prin inerția specifică apariției oricărui "nou", prin "concurența" altor dezechilibre – șomaj, inflație, datorie externă -, prin lipsa de cunoștințe economice, juridice, de mediu, toate determinând plasarea rezolvărilor pe un loc periferic pe agenda politică.
Cert este că experiența țărilor avansate în domeniu arată că problema pasivelor ecologice a fost rezolvată în Germania de către un departament special, iar în Polonia prin planuri foarte ambițioase începând cu 1990. În ambele țări, statul a preluat responsabilitatea pentru poluarea trecută, refacerea ecologică și dezvoltarea durabilă. Decontaminarea unor zone s-a făcut cu ajutorul șomerilor disponibilizați prin contribuția de 90% a autorității publice la fondurile necesare. În Polonia, a fost recunoscut dreptul persoanelor bolnave din cauza poluării să ceară despăgubiri, suportate din fondurile obținute prin privatizare, lucru care nu ar fi rău nici pentru țara noastră. În ceea ce privește poluarea curentă, răspunzător este și trebuie să rămână numai noul proprietar.
3.2. Cerințele dezvoltării durabile în țările Europei Centrale și de Est
Realizarea rezultatelor benefice potențiale ale restructurării economice depinde de formularea unor politici clar direcționate pentru protecția mediului, incluzând o combinare judicioasă între reglementări și instrumente economice. De exemplu, în timp ce înlăturarea subvențiilor la energie va aduce cu sine o reducere a consumului de combustibil și, în consecință, a nivelului poluării, taxele pentru poluare pot avea o acțiune complementară, promovând folosirea unor combustibili și a unor tehnologii mai puțin poluante.
Pentru a se ajunge la cea mai judicioasă utilizare a resurselor, vor fi aplicate, acolo unde acestea sunt potrivite, instrumente economice de tipul taxelor și impozitelor. Sistemele de taxare existente în Europa Centrală și de Est pot fi dezvoltate pentru a oferi un instrument eficient în crearea unor practici sănătoase în domeniul protecției mediului. Apare posibilitatea unor considerabile economii în atingerea obiectivelor de protecție a mediului prin aplicarea unor metode simple.
Măsuri de reglementare.
În ceea ce privește reglementările în domeniul protecției mediului – de exemplu pentru controlul emisiilor de metale grele și de substanțe chimice toxice – guvernele Europei Centrale și de Est trebuie să introducă un sistem de standarde și norme similar cu cel adoptat în cadrul Uniunii Europene sau un sistem echivalent cu cele aflate în vigoare în Statele Unite, Canada sau cu alte țări din O.C.E.D. (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare). Multe standarde internaționale sunt analizate în perspectiva experienței cu scopul de a le face eficiente. Sistemul de standarde adoptat de cările E.C.E. prevede implementarea etapizată a unor limitări din ce în ce mai stricte a emisiilor care, într-o perioadă de 10-20 de ani, se vor apropia de standardele recunoscute pe plan internațional care vor fi atunci în vigoare. Întreprinderilor li se va da o perioadă de timp bine definită pentru a se conform noilor standarde, astfel că atât instrumentele economice cât și măsurile de reglementare trebuie să fie însoțite de o supraveghere strictă și de o capacitate instituțională care să asigure implementarea lor efectivă.
Standardele pentru mediul ambiant vor reflecta criteriile de durabilitate economică și ecologică. În plus, eforturile care se fac în unele țări din E.C.E. pentru a aplica standarde de conservare a biodiversității vor trebui recunoscute și extinse.
Conflictul dintre considerațiile economice, sociale și de protecție a mediului este inevitabil, mai ales când resursele disponibile pentru a diminua efectele sociale și de mediu sunt atât de limitate.
Câștiguri considerabile se pot obține desea prin măsuri simple de "bună gospodărire", legate de o mai bună întreținere, eliminarea scurgerilor, instalarea unor dispozitive de control a poluării mai bune, standarde mai stricte pentru coordonarea instalațiilor și proceselor. Acestea sunt acțiuni foarte economice de tipul "câștigă-câștigă", care vor îmbunătăți rezultatele economice ale întreprinderii și în același timp vor reduce daunele aduse mediului. Astfel de acțiuni la scară redusă, ce decurg din transformarea politicii economice, vor sta la baza ameliorării mediului. Ele sunt esențiale deoarece, în bună parte, introducerea pe scară largă a unor tehnologii mai puțin poluante în diverse sectoare industriale poate să întârzie până când noi piețe de desfacere pentru diversele produse sunt identificate și este asigurată viabilitatea economică a întreprinderilor în cauză.
Astfel, este foarte important ca guvernele să nu direcționeze toate resursele – atât umane cât și financiare – către noi investiții sau întreprinderi, deoarece îmbunătățiri remarcabile se pot obține dacă administratorii vechilor întreprinderi sunt constrânși să aducă îmbunătățiri continue și sunt recompensați corespunzător pentru rezultate peste medie. Astfel, cea mai mare contribuție la reducerea continuă a emisiilor de poluanți pe termen scurt și mediu va fi adusă prin îmbunătățirea funcționării vehilor întreprinderi. În plus, pentru a obțne condiții echivalente ca cele din Europa de Vest, emisiile pe unitatea de produs, echivalente cu cele obținute prin aplicarea cele mai bune tehnologii disponibile, vor fi, pentru a obține îmbunătățiri imediate, impuse numai în "punctele fierbinți" și numai pentru anumiți poluanți.
Pe termen lung, reforma economică – în special restructurarea industriei – combinată cu măsuri adecvate de protecție a mediului, va realiza reducerea emisiilor cauzatoare de daune economice și asupra sănătății. Astfel, vor apare noi locuri de muncă pentru cei care lucrează în industrii eficiente și puternic poluante, la care trebuie să se renunțe și pe măsură ce redresarea economică va oferi posibilitatea întreprinderilor viabile să investească în noi tehnologii.
Pe termen scurt însă, se justifică investiții publice pentru:
accelerarea procesului de ameliorare a mediului acolo unde există constrângeri sociale și economice (întreprinderile puternic poluante nu sunt închise, gospodăriile populației nu pot răspunde suficient de rapid la creșterea prețului energiei și nu pot trece ușor de la cărbune la surse mai puțin poluante de energie).
începerea abordării problemelor mediului care vor supraviețui tranziției la economia de piață (de exemplu, poluarea aerului de către automobile).
Investiții ecologice
Investițiile în protecția mediului vor fi făcute numai dacă următoarele trei categorii de cheltuieli sunt considerate în mod adecvat: redevențe pentru funcționare și întreținere (în special la nivel local), cheltuieli cu efect benefic asupra mediului și care pot fi justificate din punct de vedere economic și cheltuieli pentru crearea de instituții.
O categorie aparte o reprezintă investițiile de tipul "Câștigă-Câștigă". Astfel, investiții mici (adesea sub 500.000 $) în economisrea energiei și apei – instalarea de contoare, reducerea scurgerilor -, tehnologii de consum redus și deșeuri puține și, în principal, cheltuieli pentru "buna gospodărire industrială" și îmbunătățiri minore ale instalațiilor pentru reducerea risipei, scurgerilor și consumului de materiale. Toate acestea sunt investiții care se justifică ca atare, financiar șie conomic, dar care au și efecte benefice majore asupra mediului. În general însă, categoriile prioritare pentru investițiile interne pe termen scurt în protecția mediului sunt:
Investiții imediate pentru abordarea celor mai grave probleme de sănătate publică. În zonele cu o proastă calitate a aerului prioritățile inițiale vor fi îmbunătățirea controlului nivelului pulberilor sedimentabile provenite de la topitoriile de metale feroase (plumb, zinc, cupru, aluminiu) și de la oțelării și folosirea unor combustibili economici și mai puțin poluanți în centralele de termoficare și în gospodăriile populației. În ceea ce privește calitatea apei, prioritățile constau în prea-tratarea apelor reziduale industriale acolo unde metale grele și substanțe chimice toxice periclitează calitatea apelor de suprafață sau din pânza freatică și în măsuri vizând reducerea conținutului de nitrați și a contaminării microbiologice în sursele de apă potabilă din zonele rurale. În cazul deșeurilor periculoase, prioritatea este să se asigure că, în zonele de depozitare nu vor avea lor infiltrații care să ajungă la pânza freatică sau în apele de suprafață.
Măsuri pentru a face față problemelor specifice din diverse țări. Acestea includ tratarea apelor reziduale pentru protecția unor ecosistemele litorale, finalizarea treptată a lucrărilor la stațiile de tratare aflate în construcție acolo unde acest lucru este potrivit și unde, în acest mod, se poate obține un impact maxim asupra calității apei. De asemenea, aceste măsuri cuprind programe pentru a preveni daune ireversibile și scăderea productivității unor ecosisteme importante la nivel național sau comune cu alte țări.
Măsuri cu costuri mici pentru abordarea priorităților mediului pe termen lung acolo unde acțiunea imediată poate evita necesitatea unor cheltuieli mult mai mari în viitor. Din această categorie de măsuri fac parte: administrarea mai bună a transporturilor, eliminarea treptată a benzinei cu plumb și reducerea emisiilor poluante la vehicule, formularea și aplicarea unor practici pentru eagricultura națională și turism, cercetare aplicată pentru protecția speciilor și ecosistemelor amenințate și dezvoltarea unor sisteme de colectare, interpretare și diseminare a datelor despre starea mediului.
În mod treptat, odată cu tranziția la economia de piață, țările E.C.E. pot să asigure, pe de o parte acțiuni curative legate de reducerea efectelor poluării din sursele majore (industria metalurgică feroasă și neferoasă, industria materialelor de construcții, încălzirea locuințelor etc.) sau reconstrucția ecologică a unor areale (de exemplu, cele afectate de exploatările miniere "la zi"), iar, pe de altă parte, crearea premiselor unor acțiuni preventive, esențiale în atingerea obiectivelor strategice ale dezvoltării durabile.
3.3. Orientări ale politicilor de dezvoltare în Uniunea Europeană
Politica de protecție a mediului susținută de o lirică juridică și pragmatică, de Cărțile albe și cărțil;e verzi, nu exercită, în final, decât un efect presupus, atestând o conștientizare a problemelor și manifestând intenția de a le soluționa, fără să demonstreze niciodată o integrare eficace a aspectelor economice și a celor de protecție a mediului. Se consideră că încă de la înființarea Comisiei, politica de protecție a mediului promovată până în prezent de Uniunea Europeană a eșuat în numeroase domenii, deoarece au lipsit obiectivele, principiile declarate n-au fost întotdeauna respectate, instrumentele de politică utilizate și-au arătat limitele eficacității, iar institutele însărcinate cu controlul democratic s-au remarcat mai degrabă prin abținerea de la acțiune.
O politică economică care afișează drept obiectiv o creștere "moderată" și "respectuoasă" față de mediu înseamnă că a acorda mediului toată atenția meritată reduce realizarea obiectivelor de protecție a mediului la o problemă de apreciere discreționară, secundară în raport cu ritmul de creștere economică. Pe viitor nu va mai fi suficient să se contureze cu ajutorul unor formule echivoce dificultățile de integrare ale politicii economice și ale politicii de protecție a mediului, păstrându-se o concepție "reparatorie" despre politica de protecție a mediului.
Măsurarea integrării aspectelor economice și a celor ecologice nu poate fi făcută numai la "umbra textelor", ci trebuie să pornească de la realitățile ecologice.
În prezent, în cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecție a mediului se disting două orientări caracteristice, strategia cu caracter anticipativ și strategia de integrare.
Strategia cu caracter anticipativ s-a realizat, în mod progresiv, în cursul ultimilor douăzeci de ani prin aplicarea a diferite metode. Aceste metode au inclus: prognoze privind creșterea economică și progresul tehnic în anumite sectoare care pot influența calitatea mediului precum și evoluția consumului de resurse naturale și a nivelului producției de deșeuri, extinderea utilizării principiului "cine poluează plătește" și evaluarea prețurilor resurselor, întrebuințarea pe scară mai largă a studiilor de impact ecologic în cadrul concepției și planificării proiectelor, controlul mai puternic al producției.
Strategia de integrare este adesea strâns legată de strategia cu caracter anticipativ, acestea completându-se reciproc. După declarația din 1985 și Decralația de la Rio țările membre OECD acordă o importanță deosebită integrării. În acest context, integrarea se poate manifesta sub două forme:
în domeniul formulării obiectivelor politicilor de protecție a mediului,
în domeniul perfecționării mijloacelor pentru a atinge aceste obiective atât în interiorul mediului, cât și în relațiile mediului cu sectoarele economiei.
În practică, se constată că există o integrare între obiectivele de politică de protecție a mediului care prezintă un caracter global (decizia luată la 28 iunie 1990 la Londra, în timpul unei reuniuni la care au participat 100 de țări și unde s-a convenit eliminarea completă, până în anul 2000, a utilizării celor 5 CFC – hidrocarburi clorofluorurate -, acestea apărând în Protocolul de la Montreal, sub forma CFC 11, 12, 113, 114, 115) și obiectivele de politică de protecție a mediului care prezintă un caracter local. Termenii "global" și "local" sunt utilizați luându-se în considerație amploarea fenomenului exprimat raportat la suprafață, cât și numărul de persoane afectate.
Amenințările, care planează asupra mediului au început să fie conștientizate de către "ecologiști" și diverși experți numai în ultimii ani. Catastrofa de la Cernobîl, din 1986, a declanșat o primă luare de poziție generală pe plan mondial, privind problemele ecologice. În acest moment opinia publică a înțeles că un accident important, care afectează din punct de vedere ecologic o regiune a globului, poate avea consecințe extrem de grave și în celelalte regiuni (unele foarte îndepărtate), de exemplu, în cazul "ploilor acide".
Începând din 1989, 1992 se poate vorbi de o generalizare rapidă a intereseului diverselor organizații și organisme, a specialiștilor și a mass-media privind acuitatea și stringența "problemelor ecologice".
Fie că este vorba de procesul de încălzire a planetei, ori de diminuarea stratului de ozon în Antarctica, de degradarea ecologică a pădurii amazoniene, ori de pierderea biodiversiății, interesul arătat problemelor ecologice pare să fi devenit un fel de "modă".
Este de remarcat similitudinea problemelor ecologice cu problemele privind penuria de energie (generate de cele două șocuri petroliere), penuria de apă potabilă, etc. Această conștientizare a existenței unei limite a resurselor naturale, alăturată constatării alarmante a unei explozii demografice pe plan mondial a determinat un interes real din partea tuturor organizațiilor care pot decide în acest domeniu.
Chiar o organizație ca Banca Mondială, până atunci mai sensibilă la problemele dezvoltării economice decât la problemele protecției mediului, a început să fie preocupată de problemele ecologice. O altă trăsătură caracteristică a actualei etape este aceea că accidentele considerate secundare în ierarhia preocupărilor opiniei publice pe plan mondial (mareea petrolieră, degradarea ecologică a pădurilor, poluarea apei freatice) au început să fie apreciate drept adevărate "crime" ecologice și sancționate ca atare.
Este evident că la începutul mileniului al III-lea problemele privind protecția mediului se vor deosebi considerabil de acelea de la începutul anilor '90. Măsurile de protecție a mediului luate până în prezent în țările dezvoltate nu au putut împiedica apariția în continuare a unor fenomene deosebit de negative privind mediul. În afară de aceasta o nouă generație de probleme privind protecția mediului necesită o intervenție rapidă și urgentă, ca de exemplu, poluarea de către surse difuze de emisie (poluarea apei freatice în agricultură) sau problemele globale (de exemplu "efectul de seră").
Promulgarea și introducerea legislației de mediu de către Uniunea Europeană în țările membre și nu numai a avut ca efect reducerea emisiilor de SO2, NOx, în aer, a fosforului în apă, determinând îmbunătățirea calității apei, aerului și solului.
Din păcate aceste realizări sunt departe de a rezolva problemele generate de poluare, în condițiile în care populația este expusă în continuare concentrațiilor de noxe dispuse în apă, aer, sol. Specialiștii de mediu au stabilit care sunt "problemele cheie" ale mediului înconjurător.
Cu toate progresele înregistrate, industria manufacturieră continuă să aibă o însemnată contribuție la poluarea mediului. Dezvoltarea activităților din domeniul transporturilor, folosirea combustibililor fosili în sectorul energetic, practicarea unei agriculturi intensive cu impact negativ asupra apei și solului, neimplicarea factorilor de decizie, precum și needucarea populației în spiritul protejării mediului împiedică obținerea de efecte pozitive în conservarea mediului natural.
Protecția și conservarea mediului sunt adesea asociate cu costuri ridicate și pierderi de locuri de muncă.
În realitate, aceasta este o falsă problemă, dimpotrivă, protecția mediului și utilizarea eficientă și rațională a resurselor naturale conduc la diminuarea costurilor, la creșterea competitivității produselor și la crearea de noi locuri de muncă.
Ținta politicii Uniunii Europene în prezent este "creșterea economică: concomitent cu păstrarea locurilor de muncă și a unui mediu sănătos și curat. Aceasta se poate realiza prin implementarea strategiilor și politicilor economice și de mediu, a legislației de mediu prin informarea, educarea și instruirea populației prin acordarea de stimulente fiscale și prin practicarea unei politici active în domeniul pieței de muncă.
Succesul realizării integrării mediu-locuri de muncă se va putea realiza dacă toți factorii implicați, respectiv autoritatea publică, organizațiile nonguverna-mentale și financiare, sindicatele, sectoarele de cercetare, industria, transporturile, agricultura, populația vor fi pregătiți să coopereze și, astfel, să aducă o contribuție la realizarea acestui deziderat.
Un rol important, în acest sens, îl are Comisia Europeană, care a creat cadrul necesar pentru susținerea fiecărei acțiuni care se desfășoară la nivel local, național și regional, asigurând promovarea inițiativelor politice necesare, respectiv:
aplicarea legislației de mediu în zone cu ape poluante, în zone unde există cantități mari de deșeuri industriale și menajere;
implementarea legislației de mediu trebuie să s erealizeze concomitent cu o infuzie importantă de investiții de capital și cu crearea de noi locuri de muncă;
asigurarea resurselor financiare necesare pentru elaborarea de programe și proiecte care să contribuie la dezvoltarea economică, la crearea de noi locuri de muncă, asigurându-se în acest fel o dezvoltare durabilă.
S-a reiterat ideea potrivit căreia creșterea economică nu poate asigura și garanta viitorul nostru. Pentru aceasta ar trebui ca dezvoltarea economică să evolueze concomitent pe o curbă ascendentă cu cea a locurilor de muncă și cu dezvoltarea durabilă.
În acest sens, o contribuție importantă o are Tratatul de la Amsterdam (1997), în care s-au stabilit trei principii de bază care trebuie respectate, și anume:
trebuie oprită tendința de creștere a consumului curent de resurse naturale;
trebuie oprită tendința de descreștere a resurselor umane;
populația aptă de muncă trebuie să aibă un loc de muncă, un mediu sănătos și curat și o viață mai bună.
Respectarea acestor principii presupune existența unor relații de interdependență între strategiile și politicile de mediu, pe de o parte, și politica salarială, pe de altă parte.
De asemenea, este nevoie de o tot mai mare implicare a factorilor de decizie, sindicate, ONG-uri în crearea unei infrastructuri corespunzătoare la nivel local, național și regional.
Este posibil ca, în timp, implementarea legislației de mediu să aibă ca efect pierderea unor locuri de muncă în sectoare considerate sigure din punct de vedere economic.
Prin reducerea poluării industriale, prin introducerea de tehnologii mai curate, prin folosirea energiilor regenerabile, a reciclării, precum și prin activități de protejare și conservare a mediului se pot crea un număr mai mare de locuri de muncă comparativ cu numărul locurilor de muncă pierdute. Această creștere este mai mare în sectorul serviciilor de mediu.
Creșterea competitivității economice și reducerea costurilor economice pot să contribuie la promovarea de noi locuri de muncă.
În acest context, dezvoltarea și comercializarea produselor verzi asigură noi oportunități pentru derularea eco-afecerilor, având ca efect promovarea de noi locuri de muncă.
Solicitanții acestor locuri de muncă provin din rândul populației tinere, receptivă la schimbare și dornică să acumuleze cunoștințe noi prin profesii noi.
În acest sens, sunt elocvente o serie de programe de mediu realizate în Germania, Franța și Scoția.
Statele membre ale Uniunii Europene, precum și statele care doresc să adere la acest organism european nu trebuie să ignore sau să accepte costuri economice și sociale mari, o rată înaltă a șomajului, precum și existența unui madiu natural degradat.
Relația eco-afaceri, eco-dezvoltare, durabilitate trebuie să existe, să funcționeze, să aibă eficacitate.
Politica ecologică la nivelul U.E. a parcurs următoarele etape, și în pofida numeroaselor piedici apărute în calea dezvoltării sale, a înregistrat progrese semnificative. Primii 25 de ani au însemnat crearea unei structuri de guvernare ecologice în Europa de Vest. Pentru viitor, se are în vedere integrarea considerațiilor ecologice în prioritățile politice și economice la nivel regional. Parte din dificultăți pot fi depășite de activitatea Comisiei, în timp ce altele dintre ele vor necesita o colaborare susținută între părțile implicate. Cele mai mari dificultăți sunt legate de reticența statelor membre de a se subordona agențiilor supranaționale sau de a aduce compromisuri în politicile lor economice.
Dificultatea U.E. în implementarea politicilor ecologice simbolizează forțele conflictuale și contradicțiile care au caracterizat această organizație încă de la începuturile sale. Acestea includ necesitatea unității în diversitate dintre prioritățile naționale și imperativele supranaționale și distribuirea puterii între diferitele organizații și nivele de guvernare. Cu toate acestea, U.E. înregistrează progrese în soluționarea acestor probleme. În ceea ce privește mediul, s-a trecut de la etapa de "efervescență" legislativă la cea de supraveghere atentă a implementării prevederilor politicii de mediu. La aceasta a contribuit atât "maturizarea" instituțională, cât și conștientizarea importanței reglementărilor de mediu și în celelalte direcții.
CONCLUZII
Ecologiștii înțeleg procesele ecologice care suportă viața pe planetă. Ei înțeleg procesul fotosintezei, rolul ciclurilor nutritive, circuitul apei în natură, precum și relația între plante și animale. Natura se bazează pe echilibre legate de deteriorarea solului și procesul de
refacere al acestuia, de m oartea arborilor și regenerarea lor etc. De asemenea, în natură deșeul unui organism reprezintă un suport de viață pentru altul, iar materiile prime și reziduurile au același punct de plecare.
Cu toate că aceste lucruri sunt bine cunoscute de către oameni, factorii de decizie ai țărilor lumii au adoptat strategii de dezvoltare în care se ține cont prea puțin, sau chiar deloc, de nivelul producției suportabile de către mediu sau de echilibrele de mai sus, care sunt destul de fragile. Economiștii ar trebui să conștientizeze că ecosistemele naturale furnizează o serie de servicii de mediu al căror preț ar trebui evaluat și introdus în circuitul prețurilor existente pe piață, chiar dacă evaluarea serviciului de mediu nu poate fi exactă, ci doar aproximată. De asemenea, guvernele nu ar trebui să subvenționeze acele activități economice ce sunt mari consumatoare de resurse naturale sau care fac risipă cu acestea, cele care distrug mediul, folosind pentru aceasta un sistem de informații bine pus la punct, care să nu deterioreze semnalele pieței.
Soluția pentru a se evita toate aceste neconcordanțe între economiști și ecologiști ar fi adoptarea unei eco-economii, care prin definiție presupune respectarea principiilor ecologice, a factorilor de mediu, precum și adoptarea acelor politici și strategii care să îmbine dezvoltarea economică a țării respective cu conservarea și protecția mediului natural.
Dar, adoptarea unei astfel de economii va afecta viața omenirii din toate punctele de vedere: modul de iluminare, modul de hrănire, modul de transport. De aceea, omul trebuie să conștientizeze importanța unei eco-economii și să își aducă tot suportul de care dispune pentru ca o astfel de economie să funcționeze. Este adevărat că o parte însemnată a sectoarelor economice prezente (energetic, minier, fabricarea automobilelor, alimentar) nu-și
vor mai avea locul într-o eco-economie dacă nu se vor adapta tehnologiilor de producție nepoluante. Astfel, o parte însemnată din forța de muncă actuală ocupată își va pierde locul de muncă, dar ea își va putea găsi un serviciu în cadrul noilor industrii (fabricarea de biciclete, ferme piscicole, construcția fermelor eoliene, producerea hidrogenului etc.) ce vor apărea ca urmare a respectării principiilor ecologice.
Această trecere la o eco-economie nu se poate face brusc, de pe o zi pe alta. Ea presupune un proces pe termen lung în care să se convingă populația că acest tip de economie este benefic pentru societate. Restructurarea economiei presupune o serie de instrumente care să înlesnească trecerea treptată către o eco-economie. Unul dintre aceste instrumente îl constituie taxele de poluare, care ar trebui mărite concomitent cu reducerea taxelor și impozitelor pe venit. O piață care furnizează informații corecte din punct de vedere ecologic va include în prețul produsului oferit și valoarea ecosistemului și, astfel, va dispărea necesitatea creșterii acestor taxe.
De asemenea, treptat, vor trebui să se reducă subvențiile acordate de stat activităților economice care produc poluarea mediului natural și obligarea acestora să introducă tehnologii nepoluante. Tot în această sferă intră și eco-certificarea produselor realizate în sectoarele economice, ca și obținerea de licențe comerciale. În cadrul acestora, guvernul fixează limitele cantitative permise pentru o activitate economică și lasă piața să determine prețul licenței. Opus licențelor comerciale, taxele de mediu presupun fixarea de către guvern a prețului activității destructive ecologic, piața determinând cantitatea.
Dar această eco-economie nu poate fi construită de o singură țară în timp ce celelalte state ale lumii își mențin tipul de economie prezent. Este necesară o conlucrare la nivel global între state, deoarece nici problemele de mediu nu se manifestă exclusiv într-o țară sau alta (de exemplu poluarea aerului este o problemă transfrontieră, ca și poluarea apelor fluviilor ce străbat mai multe state). Chiar economiile care în prezent își construiesc o economie de piață trebuie să-și adapteze procesul de tranziție la dezvoltarea unei economii în care mediul natural să aibă un rol important.
Astfel, este necesară protejarea factorilor naturali, realizarea optimului cantitativ și calitativ al relației dintre om și natură, aplicarea protecției mediului înconjurător, astfel încât să se realizeze continuitatea vieții economice și sociale. Ele trebuie să găsească acel nivel și ritm al dezvoltării economico-sociale astfel încâât:
creșterea economică să permită acoperirea, în condițiile actuale, a nevoilor membrilor societății, ceea ce înseamnă o dezvoltare care să poată fi susținută de factorii de mediu și care să fie durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic;
să se realizeze internalizarea costurilor de mediu, deoarece agenții economici tind să folosească mediul natural ca pe un bun liber, iar costurile reparării daunelor aduse mediului să le pună în seama societății. De aceea, agenții economici și indivizii trebuie obligați să suporte pagubele ecologice pe care le produc prin stabilirea unui cadru legislativ corespunzător, a normelor și standardelor care să prevadă limitele maxime admise pentru diferite tipuri de activități;
activitatea de prevenire a poluării și degradării mediului, de refacere a calității acestuia să fie creatoare de valoare (PIN), nu doar consumatoare de produs intern net.
Toate acestea demonstrează rolul deosebit de mare pe care trebuie să îl aibă mediul natural în strategiile definite pentru tranziția țărilor în curs de dezvoltare, indiferent de ce factor politic s-ar afla la guvernare. Ar trebui să se realizeze că fără un mediu sănătos orice încercare de dezvoltare și creștere economică nu va avea succesul scontat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Abraham-Frois G., Economia politică, Editura Humanitas,
București, 1998;
Băbeanu M. (coord.), Economie politică, Universitatea din Craiova,
1993;
Băcescu A., Băcescu M., Dicționar macro-economic, Editura All,
București, 1993;
Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A., Compendiu de
macroeconomie, Editura Economică, București, 1997;
Băloiu L.M., Anghelescu A., Ponaru I., Protecția mediului
ambient, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., 1995;
Bran F., Rojanschi V., Diaconu Gh., Politici ecologice, Centrul
editorial-poligrafic A.S.E., București, 1997;
Bran F., Relația economie-mediu la începutul mileniului al III-lea,
Editura ASE, București, 2002;
Brown L.R., Eco-Economie. Crearea unei economii pentru
planeta noastră, Editura Tehnică, București, 2001;
Brown L.R. (coord.), Probleme globale ale omenirii. Starea lumii
1999, Editura Tehnică, București, 1999;
Constantinescu N.N., Economia protecției mediului natural,
Editura Politică, București, 1976;
Constantinescu N.N., Probleme globale ale omenirii în lumina
conceptului de dezvoltare economică, Editura Politică, București,
1982;
Dăianu D., Vrânceanu R., România și Uniunea Europeană,
Editura Polirom, Iași, 2002;
Georgescu G., Reforma economică și dezvoltarea durabilă,
Editura Economică, București, 1995;
Iancu A., Creșterea economică și mediul înconjurător, Editura
Politică, București, 1979;
Negrei C.C., Economia mediului, vol.1, Bazele economiei
mediului, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., București, 1995;
Negrei C.C., Instrumente și metode în managementul mediului,
Editura Economică, București, 1999;
Părăușanu V., Ponoran I., Economia mediului, Editura Sylvi,
București, 1997;
Pârvu Gh. coord., Economie – manual universitar, Editura Universitaria, Craiova, 2001
Platon V., Protecția mediului și dezvoltarea economică. Instituții
și mecanisme în perioada de tranziție, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1977;
Popescu C., Ciucur D., Tranziția prin criză, Editura Eficient,
București, 1991;
Rojanschi V., Diaconu Gh., Ingineria mediului, Universitatea
Ecologică, București, 1996;
Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif Gh.N., Toderoiu F.,
Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economică,
București, 1997;
Soroceanu V., Creșterea economică și mediul natural, Editura
Economică, București, 2000;
*** – Strategia României pentru mediu, Ministerul Apelor,
Pădurilor și Protecției Mediului, București, 2004;
*** – Anuarul statistic al României, 1995-2006;
*** – Tribuna Economică, Colecția 1990-2007, București;
*** – Economistul, Colecția 1990-2007, București;
*** – www.mappm.ro;
*** – www.rosilva.ro;
*** – www.fao.org;
*** – http://www.europa.eu-int;
*** – http://www.infoeuropa.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Economie Mediu In Conditiile Contemporane (ID: 130443)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.