Implicatiile Riscurilor Investitionale Asupra Afacerilor Derulate LA Scara Globala
INTRODUCERE
Problematica riscurilor internaționale reprezintă un subiect extrem de generos în abordările teoretice și în studiile practice, acesta fiind motivul pentru care am decis să tratez aceast subiect pentru lucrarea de licență, Lucrarea se intitulează " IMPLICAȚIILE RISCURILE INVESTIȚIONALE ASUPRA AFACERILOR DERULATE LA SCARĂ GLOBALĂ", structurată pe patru capitole în care sunt abordate o serie de aspecte teoretice privind riscul în general și cele practice în special dublate de o cazuistică extrem de bogată pe fondul manifestării numeroaselor crize din ultimele decenii.
Transformările profunde care au loc în economia mondială, impuse de largul și dificilul proces de globalizare, au dus la accelerarea ritmului afacerilor internaționale, ritm care nu a mai fost întâlnit până în zilele noastre.
Implicațiile sunt profunde pentru toate sectoarele economice din toate țările lumii, lucrarea prezentă axându-se în special pe implicațiile negative (crizele financiare) pe care fenomenul de globalizare îl are asupra investițiilor străine directe și anume pe riscurile aferente acestui gen de investiții.
Lucrarea este astfel structurată încât să îmbine teoria din domeniu cu practica, explicațiile teoretice fiind însoțite de exemple practice care pot într-o mai mare măsură să sublinieze amplul fenomen al riscurilor investiționale.
În primul capitol, intitulat "RISCURILE SPECIFICE AFACERILOR DERULATE LA NIVEL INTERNATIONAL – ABORDARI CONCEPTUALE", sunt clarificate o serie de probleme conceptuale legate de riscurile internaționale (macroriscurile, microriscurile, riscurile sistematice și nesistematice, riscul de țară, riscul de transfer, riscul suveran, riscurile financiare, riscul de inflație, riscul operațional, riscul de implantare, riscul juridic, riscul de țară) și probleme conexe ale acestora (riscul și incertitudinea, metodele de evaluare a riscurilor asociate investițiilor străine directe).
Un loc deosebit îl reprezintă capitolul II "GESTIONAREA ȘI MODALlTĂȚILE DE ACOPERIRE A RISCURILOR ASOCIATE AFACERILOR INTERNAȚIONALE" unde sunt avute în vedere inclusiv solutii în direcția diminuări riscurilor internaționale (asigurarea împotriva riscurilor investiționale, dezinvestirea, maximizarea profitului pe termen scurt, promovarea de relații strânse cu firme locale puternice, adaptarea ulterioară).
Demersul analitic al lucrării continuă cu analiza principalelor categorii de crize financiare În capitolul III "IMPLICAȚIILE RISCURILOR ASUPRA CRIZELOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE" din punct de vedere cronologic și particularitățile lor (crizele valutare, crizele de pe piețele de obligațiuni, crizele de lichidități, crizele de evaluare și crahurile bursiere, crizele bancare, crizele gemene, crizele de contagiune și crizele cu mecanism speculativ, crizele de încetare a plăților).
În plan practic capitolul IV, "ANALIZA IMPLICAȚIILOR MONDIALE ALE CRIZELOR FINANCIAR-VALUTARE INTERNAȚIONALE", tratează principalele crize financiare din ultimul deceniu al secolului XX (Criza Sistemului Monetar European, Criza din Mexic, Criza din Asia de Sud-Est, Criza din Rusia, Criza din Argentina).
CAPITOLUL I.
RISCURILE SPECIFICE AFACERILOR DERULATE LA NIVEL INTERNATIONAL – ABORDARI CONCEPTUALE
Pentru a înțelege ce sunt riscurile asociate afacerilor internaționale se impune definirea și explicarea acestor fenomene.
În literatura economică, conceptele de "risc" și "incertitudine" sunt foarte des întâlnite, încă din vremea economiștilor clasici. Cu toate acestea, respectivii termeni, precum și cei derivați din aceștia, sunt încă înconjurați de o serie de confuzii conceptuale, prezentul capitol propunându-și să explice aceste concepte și să le aplice actualului stadiu de dezvoltare al economiei mondiale.
1.1. Risc și incertitudine în afacerile internaționale contemporane
Orice manager învață că afacerile și riscurile sunt inseparabile. Derularea unei afaceri devine din ce în ce mai riscantă, din cauza creșterii gradului de incertitudine, a evoluției rapide a tehnologiei și al răspunsului din ce în ce mai puternic al societății la evenimentele înconjurătoare. În esență, dimensiunea și complexitatea riscurilor la care este supusă o firmă transnațională contemporană induce din ce în ce mai multe probleme legate de controlul acestor riscuri.
Din rândurile de mai sus nu trebuie să se tragă concluzia că riscul este o plagă numai a economiei actuale. Preocupări legate de risc și incertitudine s-au manifestat încă din urmă cu două, trei secole, când în literatura economică au început să apară analize legate de aceste subiecte. De asemenea, conceptele precum "risc de țară", "risc total asociat unei investiții străine directe" sunt intrate relativ recent în vocabularul economic și, ca orice noi termeni, sunt încă înconjurați de o serie de confuzii în ceea ce privește sensurile lor. Chiar și termenii economici, "risc" și "incertitudine", intrați anterior în literatura de specialitate, întâmpină uneori dificultăți în a fi interpretați. Astfel, de aici reiese necesitatea clarificării acestor concepte, pornind de la noțiuni generale de risc și incertitudine așa cum apar ele în știința economică.
De-a lungul timpului oamenii au fost interesați întotdeauna să găsească certitudini definitive. Teama de boală, de imposibilitatea obținerii hranei, catastrofe naturale, de sărăcie au dus la preocuparea contracarării acestor fenomene, preocupare care i-a făcut pe oameni să se întrebe dacă situațiile nesigure pot fi prevenite și dacă sunt determinate sau nu de către evenimente anterioare lor.
De foarte mult timp controversa cu privire la principiul care se aplică realității determinism sau indeterminism – nu și-a găsit rezolvarea. Descoperirile științei, mai ales cele ale mecanicii, au făcut ca până la începutul secolului trecut atât oamenii de știință, cât și filozofii, să susțină cu convingere că prin cunoașterea științifică a realității se poate ajunge la adevărul universal.
Fundamentele acestor teorii decizionale clasice, bazate pe presupoziția certitudinii, sunt din ce în ce mai puternic erodate de situațiile reale care nu corespund cerinței de a cunoaște complet și corect toate condițiile și efectele producerii unui eveniment. Ca o consecință directă a acestui fapt, în teoria modernă a deciziei nu se mai operează cu certitudini absolute, cu estimări precise ale evoluției unui anumit element sau fenomen, ci decidenții recurg tot mai des la estimări probabile, incerte, la noțiuni precum risc și incertitudine. Cele mai multe decizii se iau în condiții de risc și/sau incertitudine, incompleta cunoaștere a uneia sau mai multor variabile devenind o constantă a activității economice și o cauză care explică într-o măsură mai mică sau mai mare diferențele între rentabilitatea diverselor proiecte de investiții.
Riscul apare astfel ca un fenomen care provine din circumstanțe pentru care decidentul este în măsură să identifice evoluții/ evenimente posibile și chiar probabilitatea producerii (materializării) acestora, fără a fi însă în măsură să precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce efectiv. Se poate spune deci că riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită siguranță care este evenimentul identificat ca posibil de decident și dacă acesta se va materializa efectiv. Chiar dacă posibilitatea estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc este ridicată, decidentul nu poate fi sigur dacă acel eveniment este cel care se va produce cu certitudine și nu altul; este posibil chiar să se producă un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la un nivel redus sau chiar un eveniment neprevăzut.
Riscul cunoaște mai multe accepțiuni, majoritatea pornind însă de la elementele definitorii enumerate în paragraful de mai sus.
Astfel, riscul poate fi privit ca reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la timp și la cel mai mic cost la modificările de mediu în care aceasta acționează. Privit din acest punct de vedere, riscul unei investiții efectuate de o firmă are ca principale surse instabilitatea climatului de afaceri (element exogen firmei) precum și incapacitatea acesteia de a contracara la timp și fără costuri ridicate efectele generate de această evoluție continuă. Se lansează astfel ideea că o afacere foarte bine definită și rentabilă din punct de vedere economic poate deveni neprofitabilă ca urmare a modificării condițiilor de mediu inițiale; de aceea acest fenomen trebuie luat în calcul în momentul fundamentării unei afaceri și trebuie întrevăzute mecanisme operative care să evidențieze rapid modificările intervenite și modul în care vor fi gestionate.
În definiția dată de OCDE În 1983 se apreciază că "riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu 'consecințe nedorite să se producă"; această definiție are la bază eventualitatea ca un eveniment (neprevăzut de decident sau anticipat cu o anumită probabilitate) să se materializeze și să afecteze negativ anumite aspecte ale procesului investițional. De fapt, În accepțiunea OCDE , accentul cade pe efectele pe care le generează evenimentul respectiv.
În concluzie, literatura de specialitate ne oferă o gamă largă de accepțiuni teoretice ale riscurilor asociate activităților investiționale, printre care enumerăm:
¤ „riscul reprezintă expunerea la pierderi cauzate de evenimente economice, sociale și politice”;
¤ „riscul este definit ca fiind situația În care pentru rezultatele prezente ale unor activități sau evenimente, există probabilitatea ca valoarea lor estimată și prognozată să fie deviată”;
¤ „riscul reprezintă vulnerabilitatea activelor la transformările ce au loc pe piață”;
¤ „ în cel mai larg sens, riscul exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afaceri, pierderi datorate unor evenimente macroeconomice și/sau politice precum și microeconomice”;
¤ „riscul înseamnă probabilitatea unui rezultat nedorit”.
Analizarea definițiilor de mai sus denotă anumite caracteristici comune, anumite criterii de definire a riscului. În primul rând, riscul implică ideea de pierdere potențială, generată de evoluția unui anumit factor (sau a mai multor factori) în sens contrar așteptărilor, în al doilea rând, se poate spune ca riscul derivă din incertitudine: adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică și rezultatele generate se vor produce în viitor; incertitudinea provine din necunoașterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce și la ce moment, care va fi amplitudinea producerii evenimentului precum și efectele reale ale acestuia.
În ultimii ani, în literatura de specialitate apare tendința de a se face distincție între termenii de risc și incertitudine. Însă, relația dintre risc și incertitudine nu este o relație simplă, ci una complexă. Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situația în care decidentul nu poate identifica toate sau chiar nici unul din evenimentele posibile a se produce și cu atât mai puțin de a putea estima probabilitatea producerii lor, având semnificația matematică de variabilă incomplet.
???? definită. Incertitudinea presupune anticiparea foarte vagă a unor elemente astfel încât nu se poate face nici o previziune cu privire la ceea ce se va întâmpla; în definirea incertitudinii un singur lucru este cert: "nimic nu este sigur sau previzibil,,. O situație este incertă atunci când decizia trebuie luată dar nu se cunoaște, suficient sau deloc, evoluția ulterioară a evenimentelor precum și probabilitățile aferente. În ceea ce privește noțiunea de risc, se pot face anumite anticipări ale evenimentelor care se pot produce și ale probabilității asociate producerii lor. Rezultatul potențial urmărit a fi realizat în urma unei investiții trebuie să corespundă cu riscul asumat.
Incertitudinea are in componența sa două elemente: o componenta obiectivă incertitudinea obiectivă (ce se suprapune adeseori noțiunii de risc), și o componenta subiectivă – incertitudinea subiectivă. În cadrul afacerilor interă un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la un nivel redus sau chiar un eveniment neprevăzut.
Riscul cunoaște mai multe accepțiuni, majoritatea pornind însă de la elementele definitorii enumerate în paragraful de mai sus.
Astfel, riscul poate fi privit ca reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la timp și la cel mai mic cost la modificările de mediu în care aceasta acționează. Privit din acest punct de vedere, riscul unei investiții efectuate de o firmă are ca principale surse instabilitatea climatului de afaceri (element exogen firmei) precum și incapacitatea acesteia de a contracara la timp și fără costuri ridicate efectele generate de această evoluție continuă. Se lansează astfel ideea că o afacere foarte bine definită și rentabilă din punct de vedere economic poate deveni neprofitabilă ca urmare a modificării condițiilor de mediu inițiale; de aceea acest fenomen trebuie luat în calcul în momentul fundamentării unei afaceri și trebuie întrevăzute mecanisme operative care să evidențieze rapid modificările intervenite și modul în care vor fi gestionate.
În definiția dată de OCDE În 1983 se apreciază că "riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu 'consecințe nedorite să se producă"; această definiție are la bază eventualitatea ca un eveniment (neprevăzut de decident sau anticipat cu o anumită probabilitate) să se materializeze și să afecteze negativ anumite aspecte ale procesului investițional. De fapt, În accepțiunea OCDE , accentul cade pe efectele pe care le generează evenimentul respectiv.
În concluzie, literatura de specialitate ne oferă o gamă largă de accepțiuni teoretice ale riscurilor asociate activităților investiționale, printre care enumerăm:
¤ „riscul reprezintă expunerea la pierderi cauzate de evenimente economice, sociale și politice”;
¤ „riscul este definit ca fiind situația În care pentru rezultatele prezente ale unor activități sau evenimente, există probabilitatea ca valoarea lor estimată și prognozată să fie deviată”;
¤ „riscul reprezintă vulnerabilitatea activelor la transformările ce au loc pe piață”;
¤ „ în cel mai larg sens, riscul exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afaceri, pierderi datorate unor evenimente macroeconomice și/sau politice precum și microeconomice”;
¤ „riscul înseamnă probabilitatea unui rezultat nedorit”.
Analizarea definițiilor de mai sus denotă anumite caracteristici comune, anumite criterii de definire a riscului. În primul rând, riscul implică ideea de pierdere potențială, generată de evoluția unui anumit factor (sau a mai multor factori) în sens contrar așteptărilor, în al doilea rând, se poate spune ca riscul derivă din incertitudine: adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică și rezultatele generate se vor produce în viitor; incertitudinea provine din necunoașterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce și la ce moment, care va fi amplitudinea producerii evenimentului precum și efectele reale ale acestuia.
În ultimii ani, în literatura de specialitate apare tendința de a se face distincție între termenii de risc și incertitudine. Însă, relația dintre risc și incertitudine nu este o relație simplă, ci una complexă. Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situația în care decidentul nu poate identifica toate sau chiar nici unul din evenimentele posibile a se produce și cu atât mai puțin de a putea estima probabilitatea producerii lor, având semnificația matematică de variabilă incomplet.
???? definită. Incertitudinea presupune anticiparea foarte vagă a unor elemente astfel încât nu se poate face nici o previziune cu privire la ceea ce se va întâmpla; în definirea incertitudinii un singur lucru este cert: "nimic nu este sigur sau previzibil,,. O situație este incertă atunci când decizia trebuie luată dar nu se cunoaște, suficient sau deloc, evoluția ulterioară a evenimentelor precum și probabilitățile aferente. În ceea ce privește noțiunea de risc, se pot face anumite anticipări ale evenimentelor care se pot produce și ale probabilității asociate producerii lor. Rezultatul potențial urmărit a fi realizat în urma unei investiții trebuie să corespundă cu riscul asumat.
Incertitudinea are in componența sa două elemente: o componenta obiectivă incertitudinea obiectivă (ce se suprapune adeseori noțiunii de risc), și o componenta subiectivă – incertitudinea subiectivă. În cadrul afacerilor internaționale, în general, și în special în cazul investițiilor străine directe, distincția între aceste noțiuni este foarte importantă. Caracterul subiectiv al incertitudinii trebuie evaluat în sensul că estimările cu privire la producerea unui anumit eveniment generator de risc se bazează pe aprecierile și percepțiile proprii ale decidentului în funcție de informațiile de care dispune la momentul respectiv și de experiența pe care o are în domeniul respectiv. Incertitudinea obiectivă poate fi asimilată situației în care toate rezultatele posibile sunt cunoscute și majoritatea celor implicați în procesul decizional sunt unanimi în estimarea aceleiași probabilități de producere a fiecăruia dintre efectele identificate pe baza datelor furnizate de evoluții anterioare.
În condiții de certitudine, firma și investiția nu sunt supuse nici unui risc, fiind cunoscute efectele generate de producerea unui eveniment și impactul lor la nivelul rezultatelor activității viitoare. Incertitudinea și riscul, odată introduse în calculele decizionale, afectează calitatea și acuratețea estimărilor cu privire la evoluțiile și rezultatele viitoare ale firmei și ale investiției internaționale. Vulnerabilitatea rezultatelor viitoare poate fi modelată matematic în condițiile de incertitudine obiectivă ca o funcție a naturii particulare a evenimentului propriu-zis, iar în condiții de risc ca o funcție a impactului producerii evenimentului asupra unei afaceri; în condiții de incertitudine subiectivă este o funcție a ambelor variabile enumerate. Cu toate acestea, evaluările cu privire la condițiile viitoare de desfășurare a unei afaceri au caracter preponderent subiectiv.
Pentru o cât mai bună fundamentare a deciziei de investiții și de reducere a necunoscutelor cu care se operează se impune o îmbunătățire a calității și cantității informațiilor, pentru obținerea unei transformări a incertitudinii în risc.
Esența riscului este dată de incapacitatea firmei de a prevedea cu exactitate rezultatele viitoare ce se vor obține de pe urma investiției făcute. Astfel, riscul reprezintă acel factor de probabilitate ce poate fi asociat unui posibil rezultat atunci când factorul de decizie cunoaște toate efectele viitoare posibile ale deciziei luate.
Incertitudinea este mai periculoasă pentru investiție decât riscul și provine în cele mai multe din cazuri din absența informației, din calitatea precară a acesteia sau ca urmare a anumitor defecțiuni ale sistemului informațional al decidentului.
Riscul nu va putea fi eliminat in totalitate din afacerile internaționale indiferent de metoda de analiză utilizată, rămânând întotdeauna un anumit nivel de incertitudine ce nu poate fi înlăturat. Acest lucru trebuie avut în vedere în alegerea proiectului de investiții. Gradul de incertitudine al unei afaceri este dat de acele riscuri care nu pot fi identificate de firma transnațională la un moment dat, în timp ce gradul de risc este dat de riscurile identificate. Chiar dacă investitorul cunoaște cea mai mare parte a riscurilor implicate de acțiunile sale, incertitudinea nu poate să dispară în totalitate.
Riscul apare ca un concept multidimensional al cărui nivel nu poate fi redus la un singur element, la o cifră. Pentru orice firmă este foarte importantă determinarea unui nivel acceptabil al riscului investițional, pe care aceasta trebuie să fie dispusă să și-l asume. Un nivelul acceptabil al riscului se referă la riscul "maxim" pe care investitorul este dispus să și-l asume: este necesar să fie certă obținerea unei rentabilități minime care să justifice costurile operațiunii. Nu există un nivel acceptabil unic, ci acesta este diferit în funcție de condițiile concrete ale fiecărei investiții și de atitudinea față de risc a decidentului.
1.2. Analiza principalelor categorii de riscuri internaționale
Atât în literatura de specialitate cât și în practica curentă se pot întâlni și manifesta o largă diversitate de riscuri asociate afacerilor internaționale, fiecare dintre acestea fiind determinate de anumiți factori generatori de risc. În același timp, pentru fiecare dintre aceștia se remarcă o anumită compoziție precum și anumite forme de materializare care produc efecte din cele mai diverse (ca mod de manifestare și amplitudine). Identificarea a cât mai multe din aceste aspecte este importantă pentru o fundamentare cât mai corectă a deciziei de afaceri la scară internațională.
1.2.1. Macroriscurile, microriscurile, riscurile sistematice și nesistematice
În funcție de perspectivele din care sunt abordate, riscurile cu care se confruntă o firmă care derulează afaceri în străinătate sunt clasificate în macroriscuri și microriscuri. Macroriscurile sunt rezultatul evoluței intr-un anumit sens al condițiilor de mediu de afaceri în care este localizată investiția. Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de
activitate, firmei și proiectului propriu-zis sau de insuficienta corelare dintre particularitățile activității și limitele impuse de cadrul general al țării gazdă.
În general, firmele se confruntă cu două tipuri majore de riscuri: riscuri sistematice (nediversificabile) și riscuri nesistematice (diversificabile). Diferența între cele două este dată de factorii care stau la baza producerii lor. Riscul sistematic depinde de factori economici generali (precum inflația, frământările politice) care determină conjunctura economică a tării gazdă, în timp ce riscul nesistematic este determinat de acei factori de risc care depind în mod nemijlocit de condițiile interne ale firmei. Investitorul poate minimiza riscurile nesistematice prin adoptarea unor măsuri care să îmbunătățească situația prezentă a firmei. În ceea ce privește riscurile sistematice, investitorul acceptă posibilitatea materializării lor fără a avea la îndemână prea multe mijloace de minimizare, firmele neputând influența semnificativ conjunctura economică din țara gazdă. Rezultă că este mult mai importantă analiza riscurilor sistematice, deoarece investitorii pot înlătura prin deciziile lor riscurile nesistematice.
1.2.2.Riscul de țara, riscul de transfer și riscul suveran
La nivel de țară, firmele care investesc în străinătate trebuie să ia în calcul, în principal, două riscuri: riscul de țară și riscul de transfer. Celelalte categorii de riscuri fie acționează asupra creditelor externe acordate (riscul suveran, riscul de dobândă, riscul de țară aferent împrumuturilor externe), fie acționează la nivel de firmă ( riscul de finanțare, riscul comercial, riscul financiar, riscul juridic etc.).
Riscul de țară este generat de acțiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială.
Riscul de transfer se aseamănă într-o oarecare măsură cu riscul suveran și are în vedere fluxurile bănești generate de investițiile străine. Riscul apare atunci când firma mamă dorește să-și transfere valuta în străinătate iar statul poate refuza sau întârzia schimbul valutar. Deoarece aceste profituri se regăsesc în bilanțul firmei mamă, uneori acest risc este tratat în cadrul riscului financiar alături de riscul valutar sau riscul de dobândă.
Diferența dintre riscul de țară și riscul suveran este dată de sfera lor de cuprindere. Riscul suveran are în vedere numai creditele acordate de bănci unor guverne străine, credite care compun datoria publică externă a acelei țări; acest tip de risc provine din posibilitatea ca la un moment dat guvernul tării debitoare să nu poată sau să nu dorească să ramburseze datoria externă.
1.2.3. Riscurile financiare
Mult mai expuse riscului financiar sunt firmele transnaționale decât cele naționale, ele derulând majoritatea tranzacțiilor în monedă străină. Datorită fluctuațiilor frecvente pe care monedele unor țări le înregistrează în raport cu moneda națională, există adesea riscul ca un câștig obținut să se transforme într-o pierdere. Sumele transferate de la subsidiare la societatea mamă trebuie raportate la monedă sa națională. Apare astfel problema cursului de schimb la care se va înregistra transferul profiturilor către societatea mamă, existând astfel riscul de pierdere a unor caștiguri reale.
Un risc financiar care acționează atât în cazul creditorului cât și în cazul firmelor care nu dispun de resurse suficiente proprii pentru derularea unui proiect de investiții și astfel sunt nevoite sa recurgă la credite bancare, este riscul de dobândă. Anticiparea incorectă a evoluției ratei dobânzii poate mări costurile capitalului împrumutat și implicit costurile investiției.
Alt risc internațional ce acționează la nivel de firmă este riscul de finanțare generat de costul capitalului investițional. Materializarea acestui risc depinde de structura capitalului utilizat (din surse proprii sau din surse împrumutate) pentru finanțarea operațiunii de implantare în străinătate și va acționa exclusiv asupra firmei investitoare.
Costul capitalului investițional obținut din surse externe este dat de dobânzile plătite, cheltuielile de emisiune pe piața de obligațiuni sau acțiuni, de comisioanele și spezele bancare etc. Costul profitului reinvestit este dat de costul de oportunitate al reinvestirii profitului. Dacă nu se va realiza o structură optimă a capitalului investițional, apare riscul unei suplimentări a costurilor de finanțare a investiției și dezechilibre puternice în cadrul firmei investitoare.
Un alt risc întâlnit în cadrul firmelor transnaționale îl reprezintă riscul de translație. Riscul de translație reprezintă riscul ca o firmă transnațională mamă să înregistreze o pierdere din cauza ratei de schimb folosite în momentul evaluării operațiilor sale în străinătate.
Potrivit legistlației naționale pe teritoriul căreia își desfășoară activitatea firmele sunt obligate să declare veniturile obținute și să țină contabilitatea. Bilanțul contabil reflectă evaluarea activului și pasivului unei firme. Diferențele dintre aceste evaluări pot reprezenta câștiguri sau pierderi care trebuie să fie raportate în declarația de venituri a firmei. Un factor exogen, precum este rata dobânzii, poate schimba valoarea activului și pasivului și genera câștig sau pierdere de capital. Dar acest câștig sau pierdere de capital nu este legat prin nici o decizie a firmei de operațiunile ei. Odată capitulul pierdut sau câștigat nu se mai poate face nimic în această privință.
Capitalul rezultat poate schimba așteptările firmei în bine sau în rău, dar factorii exogeni sunt deviații de la așteptările inițiale și aceste transformări sunt prin natura lor impredictibile.
Schimbările survenite în evaluarea activelor și pasivelor sunt în special o problemă a operațiunilor internaționale deoarece fluctuațiile ratelor de schimb valutar pot genera câștiguri sau pierderi pentru firma mamă. Evaluarea activelor și pasivelor din operațiunile externe trebuie să fie transformate în monedă națională. Fluctuațiile ratelor de schimb valutar pot da naștere la câștiguri sau pierderi importante și introducerea acestora în declarația de venituri a firmei poate provoca o imagine distorsionată despre ceea ce se întâmplă în firmă.
1.2.4.Riscul de infalție și riscul operațional
În clasificările riscurilor majore cu care se confruntă societățile transnaționale sunt incluse și riscurile de deteriorare a puterii de cumpărare (sau de inflație) generate de posibilitatea ca din încasările viitoare firma să nu mai poată cumpăra bunuri sau servicii de pe piața țării gazdă în aceeași cantitate ca în prezent. Atunci când rata anuală a inflației este mai mare decât rata anuală a profitului, investitorul înregistrează pierderi.
Riscul operațional este un alt risc cu care se confruntă firmele care investesc în străinătate și este determinat de specificul operațiunilor ce urmează a fi desfășurate pe o anumită piață. Riscul operațional este inclus în categoria riscurilor nesistematice ce acționează la nivel de firmă. Materializarea acestui risc depinde în mare măsură de modul în care sunt valorificate resursele interne ale firmei, managementul având un rol important în diminuarea efectelor negative înregistrate la nivelul entității economice.
Această categorie de riscuri este generată de activitatea desfășurată pe piața străină și de modul în care filialele își gestionează propriile resurse. În literatura de specialitate, cele mai importante riscuri operaționale specifice investițiilor străine sunt considerate a fi:
întârzieri în derularea încasărilor și plăților;
produse insuficient adaptate la condițiile specifice pieței; imposibilitatea realizării unor canale adecvate de distribuție a produselor realizate;
înstrăinarea unor informații legate de produs sau de tehnologia utilizată.
dificultăți în aprovizionarea cu materii prime;
probleme generate de exploatarea greșită a instalații lor;
personal insuficient pregătit;
1.2.5. Riscul de implantare și riscul juridic
În momentul realizării unei investiții în străinătate este esențial să se țină cont și de riscul de implantare generat de alegerea unei strategii greșite de implantare, insuficient adaptată mediului economic și politic din țara gazdă. Dacă nu se iau în calcul condițiile sale specifice, costurile reale ale implantării pot fii mult mai mari. Concretizrea acestui risc este generată de imposibilitatea adaptării firmei la condițiile de mediu, de o alegere greșită a partenerilor locali sau de existența unei imagini nefavorabile a firmei sau a produselor sale pe acea piață. Selectarea și pregătirea unor manageri din țara gazdă, care cunosc cel mai bine situația acelei piețe, mărește flexibilitatea și capacitatea de adaptare a filialei la condițiile de mediu.
De asemenea, foarte important este și riscul juridic. Acest risc are în vedere toate contractele încheiate de firma transnațională, astfel el acționează și asupra contractelor încheiate cu diverse firme din țara gazdă pentru realizarea proiectului de investiții. Deoarece contractul reprezintă legea părților, este foarte important sistemul juridic de care acesta este legat. În acest sens se impune o analiză aprofundată a sistemului juridic din țara gazdă. Pentru a putea fi evitate problemele apărute ulterior în derularea contractelor, firmele transnaționale pot face referire la o serie de norme și convenții internaționale sau pot alege alt sistem juridic care să guverneze contractele încheiate. Pe lângă riscul contractual, ca forme ale riscului juridic mai întâlnim riscuri legate de impunerea unor restricții de proprietate, control al schimbului valutar, repatrierea profitului, regulamentele bursiere.
1.3.Metode de evaluare a riscurilor asociate celor mai complexe afaceri investițiilor externe directe
În condițiile economice cu care se confruntă în prezent firmele care acționează pe piața mondială (accesul din ce în ce mai îngreunat la materiile prime, concurența tot mai acerbă, accelerarea continuă a proceselor și fenomenelor economice), problema riscului și incertitudinii a devenit de o importanță majoră pentru orice investitor, nu numai pentru investitorul internațional.
Cu atât mai mult, decizia de a opera în domeniul investițiilor străine directe trebuie să fie rezultatul unui proces de analiză complex, influențat atât de factori obiectivi (analize fundamentate științific și bazate pe date concrete)
cât și de factori subiectivi (experiența evaluatorilor).
1.3.1.Indicatori specifici metodelor de evaluare a riscurilor
Analiza investiții lor străine directe, la fel ca și pentru alte activități economice, presupune utilizarea unor indicatori și metode de calcul și analiză care să reflecte fenomenele investiționale. Măsurarea eficienței investițiilor străine directe este un proces complex atât datorită efectelor pe care investițiile le pot produce, cât și datorită factorului timp care poate influența investițiile prin perioadele mai îndelungate de realizare a lor.
Sunt folosiți în practică un număr relativ mare de indicatori ai eficienței investiționale, precum și diferite metode de analiză în timp a rentabilității acestor investiții. În lucrarea de față vor fi prezentați numai anumiți indicatori și metode de analiză, frecvent utilizați în activitatea investițională.
Eficiența economică a investițiilor poate fi studiată atât prin, indicatori specifici, al căror rol este de a exprima raportul dintre eforturile depuse și efectele produse în activitatea investițională, cât și prin indicatori generali, care oferă o imagine de ansamblu asupra unei investiții.
Indicatorii generali sunt mai ales indicatori de volum. Dintre aceștia se pot menționa:
volumul producției care se folosește ca indicator sub forma volumului maxim posibil al producției sau capacității obiectivului prevăzut într-o anumită perioadă, de regulă un an, în unități naturale și în expresie valorică. Se poate compara cu volumul maxim al producției posibile, la nivelul existent de dezvoltare a tehnicii, cu utilizarea la capacitate maximă a utilajelor sau a capacități lor de efectua re a unei prestații, etc., cu minim de cheltuieli;
durata de execuție și durata atingerii capacității proiectate reprezintă intervalul de timp de la data începerii organizării de șantier și până la intrarea în funcțiune a capacității obiectivului și. respectiv, perioada dintre recepția lucrării și realizarea volumului de producție corespunzător capacității proiectate;
consumul specific de combustibil, energie, materii prime care se calculează prin raportarea consumului anual la numărul total de muncitori.
productivitatea muncii ce se calculează ca un raport dintre volumul anual al producției, în expresie naturală sau valorică, și numărul mediu anual al salariaților investiției;
coeficientul de mecanizare sau de automatizare care se stabilește prin raportarea volumului producției ce se va realiza cu ajutorul automatizării/mecanizării la volumul total al producției;
prețurile și tarifele utilizate în activitatea investițională. Acestea trebuie să aibă în vedere atât reflectarea corectă a cheltuielilor efectuate de parteneri pentru realizarea investiției și a cheltuielilor de producție, cât și corelarea lor cu prețurile internaționale;
investiția specifică exprimă cheltuiala cu investiția realizată la volumul anual al producției și pe unitatea de produs, în expresie naturală sau valorică:
Is=
în care: Is – investiția specifică; It – valoarea investiției totale; Qa – volumul anual al producției sau al capacității de producție.
Indicatorii specifici care au rolul de a identifica din diferite puncte de vedere nivelul raportului efort/efect pentru diferitele feluri de investiții străine. Dintre aceștia se pot enumera:
» volumul profitului calculat după relația:
Pf=Ît-Ct,
în care: Pf – volumul profitului ; Ît – total venituri; Ct – total cheltuieli.
» volumul acumulărilor totale exeplifică eficiența cu care își desfășoară activitatea obiectivul, după punerea sa în funcțiune. Acumulările totale se determină prin diferența dintre totalul încasărilor și totalul cheltuielilor, la care se adaugă taxa pe valoarea adăugată:
At = Ît – Ct + TVA
În care: At – volumul acumulări lor; Ît – total venituri; Ct – total cheltuieli
rata rentabilității exprimă rentabilitatea obiectivului, respectiv capacitatea acestuia de a-și acoperi cheltuielile din propriile încasări și de a obține profit. Rata rentabilității exprimă rezultatele financiare ale obiectivului în raport cu veniturile realizate, respectiv:
RPf =
în care: RPf – rata prfitului; Pft – profitul total; Vt – venituri totale.
termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se recuperează efortul investițional pe seama profitului anual prevăzut:
T =
în care: T – durata de recuperare în ani; It – investiția totală,care cuprinde și efectul economic al imobilizării; Ph – profitul anual:
Pentru a avea o mai bună imagine a investițiilor străine directe, inclusiv a proiectelor de investiții, este bine să se folosească și alți indicatori, în special cei recomandați și aplicați de instituțiile și organismele financiare internaționale. Printre aceștia amintim:
venitul net actualizat ilustrează, într-o formă sintetică, eficiența investiției destinate modernizării sau extinderii unui obiectiv potrivit variantelor analizate de studiile de fezabilitate, pentru o perioadă de funcționare luată în calcul și o rată de actualizare stabilită periodic. Perioada de funcționare este în funcție de fiecare caz în parte, de specificul obiectivului, de perioada considerată ca optimă pentru recuperarea investițiilor și realizarea unui profit care să stimuleze potențialii investitori. Rata de actualizare sau rata limită utilizată în luarea deciziei de a investi trebuie să se realizeze potrivit recomandări lor Băncii Mondiale privind nivelul ratelor minime sub care proiectele de investiții nu sunt acceptate:
VNA =
unde: V – profitul (venitul) net în anul t; J – costul investiției în anul t; C – cheltuieli de exploatare (inclusiv investiție) în anul t; i – rata de actualizare; n – perioada optimă de funcționare.
Condiția limită de acceptare a proiectului de investiție este ca VNA să fie mai mare ca 0.
raportul venituri-costuri exprimă raportul dintre veniturile actualizate și cheltuielile totale actualizate (inclusiv cheltuielile cu investițiile):
Formula
Condiția limită pentru acceptarea proiectului de investiții este ca Rv/c să fie mai mare ca 1.
rata internă de rentabilitate evidențiază capacitatea unei investiții de a asigura un profit (venit net) într-o perioadă stabilită anterior, față de totalitatea cheltuielilor efectuate, asigurând, totodată, recuperarea (amortizarea) capitalului investit:
RIR =
unde: i- = rata actualizată pentru care investiția este neprofitabilă; i+ = rata actualizată pentru care investiția este profitabilă.
analiza cost-beneficiu constă în compararea câștigurilor și pierderilor investiției. Potrivit acestei abordări, beneficiu este orice câștig de utilitate iar cost este orice pierdere de utilitate. Ambele se determină pe baza costurilor de oportunitate ale proiectului analizat.
De asemenea, analiza trebuie făcută independent în timp, în sensul că toate costurile și beneficiile care apar sau care sunt generate de proiectul în cauză trebuie luate în considerare indiferent de momentul în care se produc. Regula generală pentru aprobarea unui proiect de investiții din acest punct de vedere este:
formula
unde: t – timpul; T – orizontul de timp (momentul în care încetează existența economică a proiectului sau se apreciază că nu mai trebuie așteptate câștiguri sau pierderi, din cauza efectului ratei de actualizare); B – câștigul în perioada t; C – costul în perioada t; r- rata socială de actualizare.
În cazul investițiilor străine directe realizate prin achiziții, printre cele mai utilizate metode de evaluare sunt:
metoda bazată pe valoarea contabilă reprezintă de fapt valoarea active lor nete ce revin la o acțiune.
Activele nete contabile=Valoarea contabilă a activelor – Datoriile din Pasiv
Există și alte abordări ale acestei metode, însă trebuie spus că, ele nu reușesc să reprezinte mereu eficiența firmei vizate. Astfel:
metoda goodwill prin care valoarea globală a unei firme reprezintă suma dintre valoarea patrimonială (valoarea contabilă ajustată) și valoarea altor componente reprezentate prin goodwill.
valoarea contabilă ajustată reprezintă metoda de estimare a valori curente de înlocuire a activelor și deducerea datoriilor din acestea în funcție de schimbările În nivelurile de preț.
metoda valorii de lichidare și a costului de înlocuire reprezintă o estimare a încasărilor nete de pe urma lichidării firmei prin vânzarea activelor sale la valoarea lor de piață din care se scad datoriile față de creditori, inclusiv onorariile și taxele de lichidare.
1.3.2. Evaluarea riscurilor prin prisma instituțiilor specifice
Dacă în cazul investițiilor de portofoliu există o multitudine de formule și modele matematice, în cazul investițiilor străine directa aprecierile se fac în special pe baza contactului direct cu oamenii, încrederii pe care o inspiră potențialul de a investi al partenerilor, cercetărilor de teren , climatul general din țara în cauză, așa cum este perceput el pe stradă, în instituțiile publice etc.
Evaluarea, aprecierea sau calcularea riscurilor care stau la baza deciziei de a opera in sfera investițiilor străine directe (în special a riscului de țară) se ocupă, pe lângă firma transnațională investitoare, agenții internaționale specializate, institute, publicații, cum sunt: Standard & Poor's Rating Group, Moody's Investors Service, Fitch IBCA, Euromoney, Business Environmental Risk Information, The Economist Intelligence Unit etc.
Estimările sunt replizate de obicei de două, trei, chiar patru ori pe an pe baza notelor și referințelor acordate de principalele bănci internaționale, instituții financiare și economiști reputați. Aceste evaluări se fac pe o scară notată cu puncte (de exemplu de la O la 100) sau cu note (exprimate prin litere mari, uneori combinate cu litere mici). Pentru riscul cel mai redus se acordă maximum de puncte (nota cea mai mare), iar pentru riscul cel mai mare se acordă minimum de puncte (nota cea mai mică). Astfel, țărilor cu cel mai mic risc în încetare de plăți sau care oferă cel mai redus risc pentru investiții, li se acordă nota maximă (cele mai multe puncte). Aceste evaluări au importanță în special pentru piețele emergente (inclusiv țările în tranziție). Potrivit clasamentelor făcute ca urmare a evaluării credibilității, la nivel mondial, cele mai importante locuri sunt deținute de țări ca: Elveția, Germania, Statele Unite, urmate de Olanda, Franța, Marea Britanie.
Alegerea modalităților de analiză a investițiilor străine directe depinde de mărimea, tipul și natura generală a investiției, de multitudinea și corectitudinea informațiilor disponibile și de natura metodelor de analiză utilizate. Natura metodelor de analiză va depinde de tipul de decizie ce urmează a fi luat și de nevoile particulare ale clientului care a solicitat analiza. În același timp unele din metodele de analiză se suprapun iar unele sunt nepotrivite pentru anumite situații, de aceea, la un anumit moment, în derularea procesului de implementare a investiției, nu se pot utiliza decât anumite metode de analiză.
De asemenea, specialștii în analiza riscurilor subliniază, că tehnicile de analiză nu reprezintă decât o foarte mică parte din întregul proces investițional. Deoarece tehnicile utilizate au lipsurile lor, singura soluție de a face față riscului și incertitudinii este continua reevaluare a tehnicilor de analiză în contextul complexei minți umane, care este fundamentul oricărei activități de management al riscurilor.
1.4. Componentele riscului total asociat unei investiții externe directe
Volumul afacerilor internaționale a făcut ca firmele care desfășoară activități în străinătate să se confrunte cu o amplă varietate de riscuri. Aceste riscuri reprezintă un factor esențial de care decidentul va ține seama în adoptarea deciziei sale de a investi sau nu, precum și în ceea ce privește localizarea și forma în care se va concretiza o afacere sau o investiție. Odată cu diversificarea
riscurilor s-au dezvoltat și o serie metode de identificare și gestionare a lor astfel că, în prezent, ponderea riscurilor identificabile cunoaște un trend ascendent. De asemenea, datorită faptului că materializa rea riscurilor antrenează pierderi financiare, gestionarea lor a devenit un instrument apropiat de gestiunea financiară.
Firma transnațională trebuie să identifice cea mai mare parte a riscurilor asociate investiției sale directe pentru a putea realiza o investiție profitabilă. Dintre aceste riscuri, firma își va asuma numai o parte, mai exact pe cele majore, capabile să producă pierderi substanțiale. Categoria riscurilor identificate mai cuprinde și acele riscuri pe care firma le va exclude în mod voluntar, considerându-le ca fiind riscuri minore.
În categoria riscurilor excluse intră și riscurile excluse involuntar, pe care firma nu le poate identifica. Este foarte important pentru reușita investiției, ca în categoria riscurilor neidentificate să nu existe nici un risc major ce poate avea efecte distructive.
În cazul unei investiții internaționale există cel puțin patru surse majore de risc care generează categorii specifice de riscuri la care investiția este supusă simultan: riscul de țară, riscul de sector, riscul specific de firmă și riscul de proiect. Toate aceste patru mari categorii de risc împreună cu elementele de risc neidentificate (elemente de incertitudine) compun riscul total asociat unei investiții străine directe.
1.4.1. Riscul de țară
Toate tranzacțiile economice externe și în special cele privind investițiile străine sunt supuse riscului de țară. Pornind de la acest fapt, în cele ce urmează va fi definit acest risc și vor fi evidențiate natura și componentele sale fundamentale.
Riscul de țară poate fi definit drept pierderile financiare potențiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice și/sau evenimentelor politice dintr-o țară. Ținând cont că investițiile străine reprezintă transferuri de capital dintr-o țară în alta sub diferite forme (investiții directe, investiții de portofoliu etc.), ca și împrumuturi externe către guverne, bănci, persoane juridice cu capital privat sau persoane fizice, cu atât mai mult întăresc convingerea că acestea sunt supuse riscului de țară.
Conceptul de risc general de țară apare în stânsă legătură cu termenii de risc suveran și risc de transfer.
Riscul suveran reprezintă riscul legat de împrumuturile acordate guvernelor unor națiuni suverane. Se referă de fapt, la riscul guvernului ca la un moment dat să nu poată sau să nu dorească să-și onoreze obligațiile.
Spre deosebire de, împrumuturile acordate guvernelor, creditele acordate instituțiilor financiare sau agenților economici (care sunt garantate de guvern) cunosc și implică trei niveluri de risc:
♦ nivelul mediu: riscul legat de ramură;
♦ nivelul microeconomic care privește gradul de încredere în valabilitatea comercială a firmei;
♦ nivelul de țară ce privește în mod curent riscul de transfer.
Astfel, riscul de transfer exprimă posibilitatea ca și în condiția în care proiectul (finanțat din împrumuturi externe) ar genera f1uxuri bănești în monedă locală acoperitoare pentru stingerea obligațiilor, guvernul să nu aibă mijloace necesare pentru a efectua schimbul valutar în vederea rambursării datoriei față de creditorul extern.
Evenimentele care, de regulă, generează riscul de țară pot fi de natură:
economică: diminuarea creșterii produsului intern brut timp îndelungat. creșterea ratei inflației, deprecierea considerabilă a monedei naționale, scăderea accentuată a încasărilor din export, creșteri bruște ale importurilor de produse alimentare și petrol, modificări majore ale politicii economice (cum ar fi: reducerea barierelor comerciale sau modificarea prețului energiei);
socială: război civil, revolte și dezordini provocate de diferențe etnice, sindicalism militant, divizări religioase, contradicții între anumite clase sociale;
politică: război, oculație militară străină, revolte cu substrat ideologic, dezordine care are la origine revendicări teritoriale, conflicte de interese legate de polarizarea politică regională;
Evenimentele care se află parțial sub influența guvernelor (falimentele bancare cauzate de conducerea greșită a economiei de către guvern, catastrofele naturale care se manifestă cu o anumită periodicitate chiar dacă guvernul ia măsuri pentru limitarea daunelor) nu trebuie neglijate.
În abordarea riscului de țară se au în vedere următoarele elemente:
natura riscului (ce anume este supus riscului, împrumut sau investiție directă);
termenul de expunere la risc (termen scurt, mediu, lung);
evaluarea și prognozarea riscului;
probabilitatea de realizare a evenimentelor menționate;
tipul debitorului (agent economic cu capital majoritar de stat sau privat);
evenimentele care pot genera risc (politice, sociale, economice);
căi de evitare sau diminuare a riscului.
În practică, se consideră că evaluarea și analiza riscului de țară sunt deosebit de utile în fundamentarea deciziilor pe care le iau în sfera investițională firmele transnaționale sau alți generatori de investiții străine. Băncile sunt de asemenea interesate în cunoașterea riscului de țară în fundamentarea deciziilor operative, atunci când acordă împrumuturi externe.
Natura evenimentelor economice, sociale, politice pune în evidență existența riscului economie, riscului social și riscului politic în calitate de componente ale riscului de țară.
Riscul politic reprezintă probabilitatea ca un stat suveran să nu își onoreze
angajamentele ce decurg din împrumuturile internaționale din motive politice. Acestea îmbracă forme variate, cum ar fi: războaie, ocupații militare străine, lovituri de stat etc.
Riscul economic reprezintă expunerea la pierderi în tranzacțiile internaționale cauzate de evenimente economice (reducerea încasărilor din export, creșterea bruscă a importurilor, restricții de ordin valutar etc.).
Riscul social reprezintă expunerea la pierderi în tranzacțiile internaționale, cauzate de evenimente sociale (revolte, divizări religioase, sindicalism militant etc.).
International Country Risk Guide grupează componentele riscului de țară în trei categorii: politic, economic și financiar. Pe baza acestor categorii de risc se determină rating-ul riscului compozit (agregat) pentru țara în discuție.
La stabilirea și analiza rating-ului fiecărei categorii de risc se au în vedere o serie de componente specifice, prezentate în schema nr.1.1.
Componentele riscului de țară
Componentele riscului
politic
Componentele
riscului financiar
Componentele riscului
• profilul inestițional; • serviciul datoriei externe; • creșterea reală a produsului
• condițiile socio-economice • contul curent(soldul) ca intern brut;
• conflictele interne; procent din exportul de bunuri • excedentul/deficitul bugetar
• conflicte externe; și servicii; ca procent din produsul
• corupția; • rata datoriei externe în intern brut;
• responsabilitatea produsul intern brut; • produsul intern brut per
democratică; •stabilitatea ratei de schimb capital;
• calitatea birocrației; • lichiditatea netă, ca și • contul curent (soldul) ca
• stabilitatea acoperirea pe luni a procent din PIB;
guvernamentală importului; • rata anuală a inflației;
• politicile militare;
• religia și politica;
• legea și ordinea;
• tensiunile etnice;
Aceste componente oferă posibilitatea evaluării și efectuării unei analize riguroase a riscului de țară pe baza unei metodologii flexibile, ținându-se totodată seama de specificul fiecărei țări.
1.4.2.Riscul de sector
Riscurile diferă și de la un sector la altul, de aceea firma transnațională investitoare își asumă un grad mai ridicat de risc numai dacă rentabilitatea sectorului economic respectiv este pe măsura riscului.
Într-un sector apar cinci forțe ale concurenței determinante în stabilirea nivelului profitului și implicit a gradului de asumare a riscului:
1. Concurența între firmele existente. Lupta pentru menținerea unor poziții avantajoase a dus la utilizarea anumitor procedee tactice cum ar fi: reduceri de prețuri; campanii publicitare; oferirea unor servicii și garanții suplimentare, etc.
Rivalitatea se acutizează atunci când unul sau mai mulți competitori întâmpină dificultăți sau întrevăd oportunități de îmbunătățire a situației lor. Intensitatea concurenței poate varia de la cele mai politicoase forme la cele mai dure procedee.
Factorii care conditionează intensitatea concurentei sunt :
♦ mărimea și flexibilitatea capacități/or de producție deținute de fiecare dintre principalii competitori;
♦ numărul de concurenți și nivelul forței fiecăruia dintre aceștia, nivelul costurilor fixe;
♦ asprimea barierelor de intrare;
♦ dinamica creșterii ramurii;
♦ importanța strategică a ramurii;
♦ gradul de diferențiere;
2. Concurenții potențiali. Apariția în ramură a unor noi firme duce la creșterea capacităților de producție. Aceasta poate atrage o scădere a prețurilor sau o creștere a costurilor, reducându-se concomitent rentabilitatea acestora.
Accesul pe piață a noilor concurenți este ingreunat de o serie de obstacole printre care se disting:
costurile conversiunii în special cele cauzate de schimbarea furnizorilor, precum și de recalificarea personalului, achiziționarea tehnologiilor și a echipamentelor noi, nevoile de service tehnic, designul produselor, etc.;
insuficiența canalelor de distribuție, care adesea îi constrânge pe noii competitori să recurgă la măsuri de reducere a prețurilor, subvenționarea reclamei. etc" pentru a-i convinge pe potențiali clienți să le accepte produsele;
nevoile de capital inițial, în special atunci când desfășurarea confruntării comerciale este costisitoare;
economiile de scară, care îi constrâng pe noii concurenți fie să demareze afacerile de la o anvergură considerabilă a operațiunilor, fapt ce implică investiții inițiale masive, fie să suporte atacurile firmelor vechi;
brevetarea soluțiilor tehnologice, îngrădirea accesului în condiții favorabile la sursele de aprovizionare, accesul la subvenții guvernamentale. Întâietate în domeniul cercetării-dezvoltării, etc.;
diferențierea produselor care implică cheltuieli considera bile de marketing, în scopul atragerii clienților.
3. Posibilitătile consumatorilor. Ramura de activitate este influentată de consumatori, fapt care tinde să reducă prețurile, să obțină mărfuri și servicii de înaltă calitate toate acestea dând naștere la dispute între producători dar satisfacerea consumatorilor se obține pe seama reducerii rentabilității firmelor din ramură.
4. Mărfuriie de substituție. Toate firmele dintr-o ramură, în sens larg, intră în competiție cu alte sectoare care furnizează bunuri care satisfac același tip de nevoi de consum. Apariția unor mărfuri de substituție limitează posibilitățile de obținere a profiturilor într-o ramură dată. Pentru a identifica mărfurile de substituție. trebuie căutate produsele ce îndeplinesc aceleași funcții. Uneori, aceste studii sunt destul de complexe, ajungându-se la analiza unor domenii destul de îndepărtate de ramura de activitate a firmei transnaționale.
5.Potențialul furnizorilor. Furnizorii pot exercita presiuni. amenințând cu majorarea prețurilor sau cu scăderea calității produselor și serviciilor. Furnizorii importanți pot submina profitabilitatea firmelor care nu sunt suficient de puternice financiar pentru a acoperi costurile suplimentare cauzate de creșterea prețurilor la achiziții.
Un grup de furnizori deține o forță considerabilă atunci când îndeplinește următoarele criterii:
» ramura cumpărătoare nu se numără printre clienții săi cei mai importanți;
» este dominat de câteva firme, iar gradul său de concentrare producției este mai mare decât în ramura cumpărătoare;
» producția sa are o importanță decisivă pentru ramură;
» producția sa este diferențiată;
»dispune de suficiente mijloace de protecție pentru a împiedica pătrunderea clienților în domeniul său de afaceri prin integrarea verticală;
» nu este nevoit să concureze cu înlocuitori de produse furnizate ramurii cumpărătoare.
Forțele concurenței enumerate mai sus pot influența pozitiv sau negativ riscul de sector. Înainte de a realiza investiția firma transnațională trebuie să adune suficiente informații despre sectorul respectiv de activitate pentru a decide ce strategii și tactici să adopte în momentul investirii.
1.4.3. Riscul de firmă
Din caracteristicile particulare ale firmei investitoare, precum și din incorecta corelare a posibilităților de care dispune o firmă la caracteristicile proprii unei investiții sau ale țării în care se va realiza investiția, provine riscul de firmă. Într-o mare măsură această categorie de riscuri poate fi controlată de către managementul firmei.
Riscul de firmă se împarte în : risc financiar și risc de management.
Riscul financiar reprezintă pericolul ca la un moment dat o firmă să nu poată sa-și plătească creditele pe care le are, fapt care poate afecta întreaga activitate a firmei. Adeseori partenerii de afaceri, în special creditorii, cer cu insistentă ca firma să-și respecte angajamentele asumate.
În cazul finanțării activității firmei prin obligațiuni, apariția riscului financiar la nivel de firmă poate duce la scăderea pe piață a obligațiunilor și astfel la scăderea valorii firmei pe piața de capital, ca recul al neîncrederii manifestate de investitori.
Ca o regulă generală, se poate spune că riscul financiar este mai mare cu cât mai multe activități ale firmei sunt finanțate din împrumuturi.
La nivel de firmă, riscul financiar poate fi generat de următorii factori obiectivi:
» costul prea mare al capitalului investițional – costul capitalului investițional obținut din surse externe este dat de dobânzile plătite, cheltuielile de emisiune pe piața obligațiunilor sau acțiunilor, de comisioanele și spezele bancare, etc;
» evoluția nefavorabilă a cursului de schimb – un curs de schimb nefavorabil poate aduce pierderi firmei mai ales când aceasta deține capacități investiționale în străinătate;
» evoluția nefavorabilă a dobânzilor – în cazul unui împrumut realizat de către firmă și o evoluție negativă a ratei dobânzilor firma va trebui să plătească mai mult pentru același credit;
» Din punct de vedere financiar, pentru a anticipa dezvoltarea firmei trebuie să se analizeze următoarele:
» sistemul de conducere – sistemul de conducere al managementului impune stilul de acțiune al firmei. Un stil agresiv, prin care se dorește obținerea, cu orice preț și mijloace, de profituri poate conduce oricând la decizii inadecvate, care pot mări riscul financiar;
» managementul firmei – un management capabil și cu o atitudine morală adecvată va căuta permanent ca firma să-și respecte angajamentele asumate;
» creditele primite anterior – împrumuturile anterioare contractate de firmă pot crea o imagine asupra întârzierilor de rambursare a creditelor, a investițiilor în obiective neperformante, a eventualelor dificultăți de creditare întâlnite de firmă.
Riscul de management – reprezintă riscul ca managementul unei firme să gestioneze greșit activele firmei astfel încât ea să nu poată să crească în valoare sau să plătească dividende acționarilor.
Odată cu accentuarea riscurilor investiționale și cu accelerarea procesului de globalizare, managerii trebuie să facă față la din ce în ce mai multe dificultăți. Acest lucru a accentuat și riscul de management care are acum mult mai multe implicații decât înainte.
Principalul catalizator în procesul de conducere al firmei trebuie să fie managerul general. Acesta trebuie să fie conducătorul, sfătuitorul, garantul întregii investiții.
Strategiile firmei depind de managementul firmei. Riscurile pot apărea oricând ținând cont mai ales de schimbările rapide care au loc în economie, de oportunitățile care trebuie folosite rapid și înaintea concurenței, de amenințările, temerile și obstacolele care pot influența negativ o investiție.
Pentru a reuși să, utilizeze cu maximum de eficiență capitalul investit managementul trebuie să facă față tuturor acestor presiuni.
Printre cauzele riscului de management se pot afla: contracte greșite, care pot aduce prejudicii firmei, aroganță din partea unor managerii, lipsă de profesionalism.
1.4.4. Riscul de proiect
Riscul de proiect reprezintă existența unui grad de nesiguranță derivat din punerea în practică a proiectului de investiții respectiv. Astfel în acest context, o importanță deosebită o deține corecta definire a obiectivelor proiectului și a criteriilor de performanță precum și a necesității evaluării interdependențelor dintre diferite obiective ale firmei transnaționale și proiectul de investiții.
Riscurile de proiect fac parte din categoria microriscurilor care derivă din natura specifică a fiecărei activități și firme. Cunoaștere insuficientă a efectelor viitoare ale unor decizii adoptate în prezent, mărește posibilitatea apariției riscurilor de proiect. Evoluția continuă a mediului economic mondial, cât și transformările care au loc în cadrul anumitor sectoare, produc adeseori efecte care nu pot fi anticipate în totalitate de către decidenți.
Managerii firmei pot controla, într-o mai mare măsură, aceste riscuri, deoarece deciziile și proiectele respective sunt fundamentate pe baza evaluării factorilor ce pot da naștere riscului de proiect. Astfel, riscul de proiect se poate manifesta sub impactul următoarelor elemente:
» propriile caracteristici ale proiectului de investiții – după momentul implementării proiectului, investiția poate determina o rentabilitate scăzută sau chiar negativă ( ex. fundamentarea proiectului s-a realizat pe baza unor date și informați eronate). Dacă investiția ar fi avut o altă locație, ar fi avut o rentabilitate mult mai ridicată;
» adaptarea incorectă a proiectului la condițiile economice și politice din țara gazdă – o investiție poate aduce beneficii dacă este realizată într-o anumită locație și pierderi dacă este realizată într-o altă locație. De asemenea, investiții realizate în țări diferite dar care dispun de aceleași condiții de mediu, au grade de profitabilitate diferite;
» necorelarea cerințelor și obiectivelor proprii ale proiectului cu caracteristicile și resursele de care dispune firma transnațională investitoare – inițial investiția necesită tot sprijinul firmei investitoare, incapacitatea acesteia de a gestiona investiția producând efecte negative.
Din momentul în care firma transnațională s-a decis asupra locației unde va realiza investiția, cunoscând nivelul riscului investițional, ea va trebui să continuu în direcția diminuării impactului pe care l-ar putea avea riscurile asupra investiției, modificându-și, pe parcurs, proiectul de investiții.
Asocierea cu o firmă locală este modul cel mai des întâlnit de limitare a riscurilor investiționale, atunci când au un nivel ridicat. Astfel, societatea mixtă împarte riscurile între parteneri, materializarea unui anumit risc producând pierderi mult mai mici tuturor partenerilor. Licențierea reprezintă și ea un procedeu des întâlnit de diminuare a riscurilor investiționale, necesitând investiții scăzute de capital care pot aduce cu timpul beneficii importante. Deci, prin alegerea unei forme de intemaționalizare adecvate se poate face față cel mai bine condițiilor de mediu existente în țara gazdă a investiției.
Diminuarea expunerii la risc se mai poate realiza și prin menținerea unei dependențe ridicate a filialei de firma mamă, atât prin furnizarea de materii prime, componente, subansamble ș.a. cât și prin desfacerea produselor filialei prin intermediul firmei mamă.
O altă formă de aplicare a acestei tehnici o reprezintă menținerea unui control strict asupra tehnologiei care stă la baza realizării produselor filialei. Concentrarea cercetării În cadrul firmei mamă și apoi implementarea tehnologiilor în produsul filialei dă o posibilitate mai mare de control asupra tehnologiei.
Folosirea creditelor de la instituții financiare locale și internaționale, precum și utilizarea altor forme de creditare de pe piața locală, duc la creșterea siguranței investiției deoarece guvernele (la insistența creditorilor locali) vor trebui să sprijine într-o mai mare măsură investitorii străini pentru a putea recupera datoriile de la aceștia.
Prin menținerea unui control strict asupra logisticii mărfii precum și prin utilizarea unui număr cât mai mare de furnizori, riscul poate fi diminuat. Controlul ridicat asupra transportului și desfacerii mărfurilor duce la o mai bună protecție împotriva riscurilor. În cazul furnizorilor, incapacitatea unuia de a oferi la timp materia primă spre prelucrare poate fi înlocuită de creșterea volumului de materii prime de la ceilalți furnizori.
Obținerea în prealabil de garanții de la guvernul țării gazdă pentru capitalul investit protejează investiția în condițiile unei sprijin inconsecvent din partea instituțiilor țării în care se va realiza investiția.
1.4.5. Riscul de țară, obstacol în calea afacerilor internaționale
În activitățile de identificare a riscurilor asociate investițiilor străine directe cel mai des sunt folosite rapoartele unor instituții specializate în evaluarea riscurilor de țară. Riscul de țară poate fi definit ca fiind expunerea unui activ real, a unei afaceri sau chiar a internaționalizării unei activități la o pierdere potențială ca urmare a producerii unor evenimente economice, politice, sociale care se află de la un anumit nivel, cel puțin parțial, sub controlul guvernului din țara gazdă. În acest caz, proprietarul bunului sau managerul firmei nu poate influența sau controla în mod direct evenimentele respective, ci doar evalua probabilitatea producerii lor și gestiona parțial sau în întregime riscul de țară. Conceptul de risc de țară este strâns legat de alte două noțiuni, și anume: riscul suveran și riscul de transfer.
Riscurile aferente datoriei externe publice sau public garantate sunt grupate sub denumirea de risc suveran. Acesta exprimă probabilitatea ca un stat suveran, la un moment dat, să nu poată sau sa nu dorească să-și onoreze angajamentele externe, din cauze aflate sub controlul guvernului respectivului stat. Riscul suveran depinde de performanțele economice și de schimbările politice din țară.
Un element care trebuie luat în considerare în legătură cu riscul suveran îl reprezintă împrumuturile acordate firmelor private, negarantate public. Acestea implică trei niveluri de risc: micro, mezo și macroeconomic. La nivel microeconomic, există pericolul pierderilor datorate managementului neadecvat al firmei, pericol exprimat de riscul comercial. Mezoeconomic, pot să apară pierderi datorită unor schimbări subtile și nefavorabile specifice ramurii din care debitorul face parte. Aceste două forme de risc nu intră în analiza riscului de țară.
La nivel macroeconomic se manifestă riscul de transfer care exprimă posibilitatea ca guvernul să nu poată sau să nu dorească să pună la dispoziția firmelor private valuta solicitată în schimbul monedei naționale, destinată achitării obligațiilor exteme. În general riscul de transfer apare în țările cu deficit cronic al balanței de plăți, în care guvernul controlează schimburile valutare. În economia contemporană controlul schimburilor se realizează sub numeroase forme, cele mai importante fiind considerate a fi:
» Raționalizarea schimburilor – situație în care firmele sunt obligate să cedeze guvernului veniturile în valută la un curs stipulat de lege. Guvernul alocă apoi valuta acelor firme a căror activitate dorește să o încurajeze și refuză schimbul firmelor cu activitate nefavorabilă echilibrului balanței contului curent.
» Blocarea schimbului, care apare atunci când importatorii sau alți debitori doresc să-și plătească datoria în valută, dar sunt împiedicați de propriul guvern să o facă. De cele mai multe ori debitorii privați dispun de sumele în moneda națională necesare achitării datoriei, dar creditorii trebuie să aștepte până când restricțiile guvernamentale sunt ridicate sau să accepte moneda națională în schimbul creditului și să găsească o modalitate de fructificare a acesteia.
» Sistemul cursurilor valutare multiple, se referă la existența simultană a mai multor cursuri de schimb ale monedei naționale. În funcție de natura tranzacției cu exțeriorul se aplică un anumit curs specificat de legislația națională.
Riscul de țară este un concept complex, care acoperă totalitatea riscurilor inerente plasamentelor de capital în străinătate, cum ar fi riscul suveran și riscul de transfer. caracterul multidimensional al riscului de țară este relevat cel mai bine de enumerarea situațiilor care pot conduce la materializarea sa. Există trei categorii de astfel de situații și anume:
» Evenimente cu efecte adverse asupra profitabilității împrumuturilor din străinătate: taxe speciale și rețineri aplicate capitalului nerambursat, managementul ratei dobânzii, întârzieri impuse de guvern în achitarea obligațiilor externe ale sectorului public sau privat.
» Evenimente nefavorabile din punct de vedere al recuperării împrumuturilor externe: controlul schimburilor valutare și politici interne neprevăzute, care afectează capacitatea firmelor de a produce sumele necesare restituirii datoriei, cum ar fi creșterea bruscă a impozitelor sau controlul prețurilor.
» Evenimente care pun sub semnul întrebării profitabilitatea și/sau recuperarea investițiilor de portofoliu: confiscare, naționalizare, devalorizare, restricții în repatrierea profiturilor, limitarea Înființării de sucursale, deflație.
În afara acestora, riscul de țară include și alți factori cum ar fi: informații financiare incomplete sau false, absența unui control bancar adecvat în țara debitoare, imprumuturile luate de guvern pentru consum, corupția guvernului, existența unui cadru legislativ restrictiv, atitudine generală ostilă față de străini etc.
Pe lânga riscul de transfer, la nivelul unei țări există și factori de risc economici, politici sau sociali cu caracter general (care influențează mediul în care firmele naționale și străine funcționează), grupați în categoria de risc de țară general. Printre cei mai importanți factori se numără: devalorizările semnificative ale monedei naționale, recesiunile profunde, schimbările bruște de politică economică, războaiele și revoluțiile, ca și discriminările aplicate companiilor străine.
Riscul investiției directe peste graniță exprimă posibilitatea unor pierderi în capitalul real investit în străinătate sau chiar a pierderii afacerii din cauza unor evenimente aflate sub controlul guvernului tării gazdă. În această accepțiune, riscul investiției directe este inclus în riscul de țară general. Riscul investiției directe, ca și componentă a riscului de țară, se poate materializa în principal sub trei forme:
» Exproprierea bunurilor cu sau fără compensații, care poate interveni în cazul unor schimbări profunde în întregul mecanism economic cum ar fi înlocuirea unui mecanism de piață cu unul centralizat.
» Restricții în repartizarea profiturilor previzionate, din cauza controlului schimburilor (risc de transfer) sau a evoluției nefavorabile a mediului economic și politic intern.
» Incapacitatea investiției de a genera profiturile estimate, datorată fie unor factori macroeconomici, fie unor modificări ale cadrului politic sau juridic cum ar fi creșterea fiscalității.
Riscul de țară aferent investițiilor directe nu trebuie confundat însă cu totalitatea riscurilor pe care le presupune o investiție peste graniță. Investițiile directe depind de o serie de factori specifici, cum ar fi: incompetența managerilor autohtoni, supraestimarea capacității de absorbție a pieței, absența unei strategii de dezvoltare economică În ramura din care face parte firma, etc., care nu cad sub incidența riscului de țară.
În concluzie putem spune că există o diversitate generoasă în planul categoriilor de risc internațional, literatura de specialitate oferindu-ne criterii de clasificare dintre cele mai sofisticate. Astfel, în lucrare au fost prezentate macroriscurile, microriscurile, riscurile sistematice și nesistematice, riscul de țară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul de inflație, riscul operațional, riscul de implantare, riscul juridic, riscul de sector, riscul de firmă, riscul de proiect, toate cu impact global.
În același timp în acest capitol am acordat o atenție deosebită incertitudinii și distincției acesteia față de risc, relația dintre risc și incertitudine nu este o relație simplă, ci una complexă, incertitudinea presupune anticiparea foarte vagă a unor elemente astfel încât nu se poate face nici o previziune cu privire la ceea ce se va întâmpla; în definirea incertitudinii un singur lucru este cert: nimic nu este sigur sau previzibil.
Evaluarea riscului ridică o serie de probleme ceea ce a condus la specializarea unor instituții În această direcție care ne atenționează destul de frecvent asupra potențialelor surse de risc pentru viitoarele noastre afaceri.
CAPITOLUL II. GESTIONAREA ȘI MODALlTĂȚILE DE ACOPERIRE A RISCURILOR ASOCIATE AFACERILOR INTERNAȚIONALE
Acțiunile umane reprezină expresia unor simple instinde, însă de cele mai multe ori, ele implică o analiză mai mult sau mai puțin conștientă a trecutului și a viitorului. Nevoia ființei umane de a lua decizii dă naștere la o serie de întrebări legate de situațiile prezente precum și de tot ceea ce a văzut acel om până atunci, de cum ar trebui să procedeze în această situație precum și în cele viitoare. Aceste întrebări au ca scop, cel puțin, o oarecare predictibilitate.
În mod normal, predictibilitatea apare ca acea posibilitate ca lucrurile să se întâmple așa cum ne așteptam noi să se întâmple. Dar nu ne este folositor să facem predicții de viitor dacă nu știm de fapt ce viitor ne dorim și ce vom simți atât noi, cât și ceilalți atunci când îl vom atinge.
Trăim într-o lume complexă și plină de incertitudine. Într-un astfel de context, marea capcană este să-ți propui un singur scop, unul specific și mai rar și să pariezi totul pe ideea că acel scop va fi atins. Nu este vorba despre faptul că a-ți asuma riscuri este ceva rău În sine. De fapt, oamenii își asumă riscuri din nevoia de a acționa în vederea atingerii unui anumit țel de viitor, iar o persoană orientată către acțiune nu are cum să nu își asume anumite riscuri. În același timp însă, este cu totul nechibzuit să-ți asumi riscuri mari fără a avea o idee despre efectele lor sau să pariezi totul pentru un singur lucru când șansele sunt mai degrabă mici decât mari în a obține acel lucru.
Când este vorba despre decizii importante, mai ales în cazul investițiilor străine directe, nu-ți poți permite să tragi la sorți; trebuie în schimb să-ți folosești capacitățile reale de predicție a ceea ce se poate întâmpla în urma tuturor acțiunilor tale.
Psihologia experimentală ne arată, în același timp că există limite clare ale capacității noastre de a înțelege lumea.
Ajungem să operăm uneori cu iluzii deoarece interpretăm greșit cea ce ochii văd ochii noștrii. Chiar dacă datele de intrare sunt bune, capacitățile noastre de analiză sunt în aceeași măsură afectate. Pentru că întrebările din mintea noastră sunt inadecvate, facem greșeli de interpretare fundamentale.
Noi oamenii, percepem des fenomenele incorect (sau interpretăm greșit ceea ce am perceput corect), punem întrebări greșite și greșim în evaluări le noastre. Mințile noastre și marea varietate de emoții – componente de bază ale psihologiei umane – sunt un echipament insuficient, care ne fac să dăm predicți eronate și să cădem în capcane.2 Din aceste motive, doar un management adecvat la nivel de firmă transnațională, și apoi de filială, poate reuși să implementeze cu succes o investiție străină directă.
2.1.Managementul riscului specific investițiilor străine directe
Analiza riscurilor la care sunt supuse investițiile străine directe este foarte importantă pentru managementul firmei transnaționale deoarece permite realizarea unei strategii de risc corespunzătoare, permițând managerilor să fie pregătiți din timp pentru schimbările ce pot apare în țara gazdă investiției.
Managementul riscului specific investițiilor străine directe este reprezintat de totalitatea măsurilor intreprinse de firmele transnaționale in vederea diminuării riscurilor din operațiunile lor de investiții.
Managementul riscurilor investiționale depinde în special de ințelegerea riscurilor, de măsurarea lor și de aprecierea consecințelor pe care acestea le pot produce. O lungă perioadă din istoria omenirii ne-am bazat pe instinct în confruntarea cu incertitudinea. Prin moștenirea noastră biologică ne asumăm anumite riscuri, chiar dacă ne place sau nu. Într-adevăr, evoluția lui homo sapiens a devenit un succes deoarece fnaintașii noștri erau pregătiți să își riște viața și integritatea corporală utilizând focul ca o modalitate de a se încălzi și de a-și pregăti hrana. În secolul al XVII – lea , doi matematicieni au analizat un simplu joc de noroc, creând bazele teoriei probabilităților. Alte tehnici au consolidat dezvoltarea industriei asigurărilor și au dat posibilitatea afacerilor să realizeze aprecieri raționale ale riscului și să-și planifice operațiile ținând cont de el. Astăzi, riscul este o parte esențială a piețelor competitive, ducând la creșterea apetitului nostru pentru noi produse și servicii care reflectă multitudinea de atribute și aspirații asociate stilului de viață modern.
Din punct de vedere al experienței personalului unei firme transnaționale, al experienței , al informațiilor, al ficțiunii, semnalelor și simbolurilor riscurile investiționale au un impact puternic. Acestea, sunt de asemenea, o reflectare a inevitabilei incertitudini științifice. Managerii iau decizii importante utilizând uneori informații incomplete și contradictorii. În mod ironic, chiar și managericu experiență cad în plasa unor anumite presupuneri care ignoră punctele de vedere alternative și incertitudinile.
Este un fapt recunoscut de către managerii de risc că orice dezbatere pe tema percepției riscurilor, mai ales a celor investiționale, are nevoie de alternative prin planificarea corectă a unui scenariu și prin adăugarea unor factori non-tehnici așa cum sunt valorile morale și emoțiile. Dezbaterile pe tema cercetărilor tehnice și științifice sunt extrem de complexe, reprezentând însă mai mult decât simple cuvinte și numere.
Împreună cu procesul intern de management al riscului, formularea și prezentarea informațiilor este vitală și managerii riscurilor care supraveghează firmele transnaționale nu-și pot asuma mereu o rezolvare rapidă a dificultăților apărute în derularea investiții lor.
Atunci când luăm decizii cu un grad mare de risc știm că nu reacționăm mecanic doar pe baza câtorva informații. Dorim să avem acces la cât mai multe informații, în special la cele care nu sunt în mod curent la dispoziția decidenților, dar în același timp, suntem putemic influențați de instinct, intuiție, sentimente de îngrijorare sau teamă, dacă un nou risc nu ne este familiar, dificil de cuantificat sau nu este sub controlul nostru direct, insă acest proces este adeseori foarte dificil de caracterizat datorită faptului că:
¤ Obiceiurile oamenilor sunt greu de schimbat. Suntem influențați de o serie de factori sociali și culturali consolidațide contactul nostru cu opiniile susținute de rude, prieteni, colegi și alții. Reacțiile la risc nu sunt numai dependente de context, ele sunt direct proporționale cu valorile și convingerile individuale – despre societate, atitudinea noastră referitoare la progresul tehnologic, convingerile spirituale și multe altele. Aceste atitudini contribuie la felul în care interpretăm, înțelegem și acționăm când întâlnim riscuri noi.
¤ Riscul are semnificații diferite pentru oameni. Unii dintre noi suntem avizi după situațiile cu un grad mare de risc, iubind sporturile extreme, jocurile de noroc sau conducând automobilul cu viteză. Avem tendința să dăm o valoare prea mare senzaționalului și să subevaluăm riscurile comune, cum ar fi condusul unui automobil.
¤ Unii dintre noi ne așteptăm să nu întâlnim nici un fel de risc în viețile noastre, însă o viață fără riscuri este absolut imposibilă. Dar care este rolul jucat de riscuri în istoria umanității?
¤ Cele mai importante sunt sentimentele. Imaginile dezastrelor prezentate de mass media pot înlătura în totalitate dovezile științifice. Avioanele lovind World Trade Center, resturile contorsionate ale trenurilor din Madrid, camagiul de pe câmpurile de luptă, ne hrănesc imaginația și aversiunea față de risc. Complexitatea tehnologică și incertitudinea științifică alimentează și ele neliniștea. Există totdeauna o putemică dorință de a realiza raționamente certe în legătură cu riscul, dar, din păcate, numai incertitudinea poate fi garantată În inovația tehnologică și științifică.
¤ Sursele de informare sunt esențiale modului în care riscul este perceput și înțeles. În general, preferăm să căutăm sfatul unui manager local de încredere, prieten de familie sau al unui specialist bine văzut. Informația despre risc este judecată nu după conținut, ci după sursa ei, iar câștigarea încrederii este un proces îndelungat și dificil. Oricum, firmele transnaționale care ascultă, comunică și acționează ca un corp comun, sunt mult mai capabile să influențeze impresiile oamenilor. Încrederea este strâns legată de transparență; aceasta aproape că a devenit o caracteristică a zilelor noastre.
Pentru a face față dificultăților întâmpinate pe piețele sale externe, firmele transnaționale, trebuie să își adapteze strategiile în concordanță cu noile transformări de pe plan mondial. Managementul riscurilor aferente investițiilor străine directe presupune, în special, o stabilire cât mai exactă a obiectivelor firmei transnaționale determinând în același timp atitudinea acesteia față de risc (de fapt, acceptarea volatilității riscului și impactul pe care acesta îl poate avea asupra rentabilității investiției), nivelul acceptabil de risc și luarea unor măsuri eficiente de reducere a riscului investițional. Între profitul și pierderea înregistrată de o firmă transnațională în investițiile sale, pe de o parte, și modul cum managerii sunt capabili să gestioneze riscurile, pe de altă parte, există o strânsă legătură; atât nivelul capitalului utilizat, cât și posibilele rezultate sunt modificate În funcție de riscurile investiționale implicate.
Astfel, firma are nevoie de un sistem solid de tehnici și instrumente manageriale care să îi permită:
→ Controlul riscurilor investiționale prin supravegherea permanentă a evoluțiilor care au loc în țara în care se realizează investiția și adaptarea permanentă a activităților firmei transnaționale la aceste evoluții.
→ Măsurarea riscurilor investiționale, determinarea structurii lor și gradul de expunere al investiției străine directe;
→ Estimarea probabilităților de materializare a anumitor componente ale riscurilor investiționale;
Scopul managementului riscurilor aferente investițiilor străine directe constă în:
→ Punerea la dispoziția managerilor a cât mai multe informații despre riscurile pe care le implică o investiție,
→ Eliminarea necunoscutelelor cu care firma transnaționa/ă se va confrunta pe viitor, pe cât posibil,
→ previzionarea cât mai exactă a climatului în care va opera firma investitoare.
Cu cât firmele transnaționale acționează în același timp în mai multe țări și întâmpină concomitent mai multe elemente de risc cu atât dificultatea gestionării acestora este mai mare,.
Analizele, care stau la baza măsurilor luate de către managementul firmelor transnaționale, constau în studierea mediului extern pe componentele sale, descoperirea posibililor factori de risc, a naturii acestora și a modalităților prin care ei pot influența investițiile, facilitând formarea unei imagini complete ale punctelor forte și slăbiciunilor investiției.
Corecta identificare a riscurilor care pot influența investiția, reprezintă condiția esențială, a unei bune decizii de management în domeniu investițiilor străine directe, de fapt, identificarea riscurilor este fundamentală pentru stabilirea măsurilor de protecție ale investiției. Subevaluarea riscurilor duce la măsuri de protecție necorespunzătoare, iar supraevaluarea lor duce la un cost mai mare de protecție care va slăbi posibilitatea obținerii unor profituri mai însemnate.
Cel mai nou curent în domeniul managementului firmelor contemporane il reprezintă managementul bazat pe cunoaștere.
Așa cum spunea Peter Drucker "informația reprezintă cea mai importantă resursă economică". Prin urmare, pentru firmele transnaționale investitoare, procesul, prin care informația este creată sau achiziționată, comunicată sau aplicată, trebuie să fie riguros gestionat.
Acum firmele transnaționale descoperă că au active considerabile pe care nu le-au exploatat la adevărata lor valoare; ele realizează, de asemenea, că dacă nu investesc în regenerarea acestor active vor întâmpina dificultăți considerabile în viitor. Aceste active includ cunoștințe deținute de angajați experimentați, informații care există in variate forme, dar care sunt adesea trecute cu vederea: baze de date, patente, drepturi de autor, mărci, licențe și altele. Multe firme transnaționale identifică acum procesul managementului bazat pe cunoaștere ca o cheie a procesului investitional. Au apărut deja în structura firmei transnaționale posturi de manager în acest domeniu. Principalele activități care pun în mișcare acest nou proces sunt:
→ dezvoltarea surselor informaționale interne;
→ identificarea și accesul la informațiile existente, astfel încât toți angajații să le poată accesa și să poată să le folosească în activitățile lor;
→ asigurarea că angajații pot avea ușor acces la informație oriunde și oricând au nevoie de ea;
→ sprijinirea și incurajarea achiziției de informații din surse externe.
Cea mai importantă cerință structurală a managementului bazat pe cunoaștere, o reprezintă amplasarea managerilor capabili și bine pregătiți în posturile de conducere ale firmei transnaționale, fiind direct subordonați directorilor executi vi.
De asemenea, aceștia trebuie să posede reale calități de conducători în vederea influențării comportamentului subordonaților; răspândirea informațiilor este mult mai importantă decât de a conduce cu o mână de fier subordonații. A doua cerință structurală este stabilirea unor rețele atât fizice, cât și structurale de persoane axate pe țeluri comune, așa cum ar fi reducerea costurilor și îmbunătățirea calității. Aceste rețele nu au ca scop numai obținerea ideilor și informațiilor, ci și stimularea inovației. Este foarte importantă crearea unor astfel de grupuri în cadrul firmelor transnaționale investitoare.
Procesele de management bazat pe cunoaștere se sprijină desigur, pe o creștere a informațiilor tehnologice. Poșta electronică, intranetul, video conferințele și bazele de date de diferite feluri constituie un puternic ansamblu multimedia al procesului de comunicare. Eficacitatea lor depindă, în principal, de atitudinile oamenilor și de modul lor de utilizare a sistemelor la care sunt conectați. Ca de obicei, cele mai mari bariere ale managementului informațional sunt cele culturale. Concepția că informația înseamnă putere și că răspândirea ei slăbește poziția managerului este depășită de mult, precum este și atitudinea „nu s-a mai pomenit așa ceva pe la noi”.
2.2. Managementul riscului datoriei externe în țările în dezvoltare
Sistemul internațional se afiă într-o continuă schimbare și din ce în ce mai muit se conturează o " nouă arhitectură financiară globală", ceea ce implică riscuri inerenta procesului de repartizare a puterii și a resurselor pe plan internațional. în timp ce reformele în comerț, sistemul monetar și financiar nu sunt suficiente pentru a asigura o rată adecvată de creștere în țările în dezvoltare, problema datoriei externe continuă să dornine agenda economică a lumii. Situația țărilor debitoare poate conduce la un colaps al încrederii în sistemul bancar internațional, la o posibilă lipsă de lichiditate sau chiar la solvabilitatea băncilor, distrugerea piețelor financiare și/sau, după datele celui mai epsimist scenariu, la o recesiune sau depresie a economiei mondiale. În scopul evitării situațiilor de ruptură atât instituțiile financiare internaționale cât și piața financiară elaborează noi mecanisme de monitorizare și control a datoriei externe.
Controlul riscurilor este unul dintre aspectele cele mai importante ale managementului datoriei externe, determinate de fluctuațiile cursului valutar, ratei dobânzii pe principalele piețe internaționale de capital și a prețurilor mărfurilor pe piața mondială.
În mod particular sunt expuse acestor tipuri de riscuri țările care:
cererea pentru creditele externe este în creștere și astfel structura datoriei lor externe este exprimată în diverse valute; majoritatea datoriei externe urmează să fie rambursată în condițiile ratei dobânzii fluctuante;
baza comerțului exterior o constituie exportul cu produse de bază. Țările în curs de dezvoltare ar trebui să atragă o mai mare atenție managementului riscului extern odată întrunite toate aceste condiții.
Tehnicile financiare aplicabile sunt sofisticate, dificile și costisitoare, însă dacă se dorește cu adevărat un control al riscului datoriei externe țările respective ar trebui să-și amplifice abilitatea de a prognoza, a administra și a racorda balanța de plați și fluxurile finaciare externe.
Managementul riscului datoriei externe presupune transferarea parțială sau integrală a riscului pe piața financiară internațională. Economiile țărilor dezvoltate sunt mult mai diversificate decât cele ale țărilor în curs de dezvoltare. În consecință, socul extern va afecta mai mult țările în curs de dezvoltare decât pe cele dezvoltate. Șocurile externe pot avea repercursiuni asupra balanței de plăți, bonitatea pe piețele financiare internaționale, realocării factorilor de producție, încrederii în politica guvernului pe plan național și extern. Situația s-ar putea agrava și drept consecință a tendințelor guvernelor și a piețelor financiare internaționale de a considera șocul pozitiv ca fiind permanent și șocul negativ ca fiind temporar. Ceea ce va determina în mod deliberat decizia de alocare a resurselor. Mai mult decât atât, țările în curs de dezvoltare sunt mai puțin abile în a profita de pe urma speculațiilor de fluctuație a prețurilor pe piața internațională din cauza rezervelor umane limitate. în consecință ele sunt stimulate să opteze pentru hedging.
Tehnicile moderne de management al riscului datoriei externe nu mai utilizează instrumente tradiționale (împrumuturi, finanțări compensatorii, constituirea de rezerve, stabilirea prețurilor pe principalele piețe internaționale de mărfuri, etc), ci instrumenta specifice pieței (contractele de forward și futures, options și swap), deoarece ele ofertă mai multe avantaje. Instrumentele specifice pieței sunt mult mai ieftine și mai eficiente, nu presupun concentrarea și distorsionarea resurselor financiare și deplasează riscul din interiorul țării în exteriorul țării.
Managementul riscului datoriei externe presupune:
stabilirea legăturii dintre situația economică și componentele de transferabilitate a riscului.
conturarea profile-ului datoriei externe a țării debitoare.
determinarea statutului curent al performanțelor economice ale țării.
stabilirea legăturii dintre "willingness to pay" și situația economică.
monitorizarea hedging-ului și ajustarea dinamică a riscului în situația modificării condițiilor pieței.
estimarea funcției "debt payoff" în situația semnării acordurilor de reorganizare a datorie externe.
Cu toate că managementul riscului este foarte atractiv și benefic foarte puține țări l-au abordat deoarece aceste țări întâmpina o mulțime de obstacole;
ca principal obstacol apare – bonitatea;
instrucțiunile naționale, legislația și reglementările;
premiile (marja de risc a instrumentelor de management) pot deveni de asemenea o problemă pentru țările care se află pe curba descendentă a evoluției lor economice;
politica impusă de țările dezvoltate, pe de o parte, și politica promovată de guvernul național, pe de altă parte;
lipsa know-how-ului;
intervențiile inadecvate ale guvernului național;
unele riscuri și/sau elemente ale riscului nu pot fi supuse mecanismului de hedging, deoarece piețele internaționale pentru managementul riscului sunt incomplete.
nerecunoașterea instrumentelor de piață și a mecanismului de aplicare barierele tehnice (transportul, diferența de fus orar, procesarea datelor și în special comunicațiile);
2.3. Soluții în direcția diminuării riscului specific unei investiții străine directe
Managerii riscurilor trebuie să observe, simplifice, analizeze și calculeze pentru a face față riscurilor la care sunt supuse investițiile în alte țări decât cele de origine. Ei trebuie să fie cu adevărat pregătiți, și apoi să acționeze.
Să acționezi eficient înseamnă să acționezi cât mai organizat cu putință. În același timp, trebuie să se cunoască care sunt șansele da reușită ale acțiunilor întreprinse de firma transnațională și să se țină cont de schimbările care se fac în mediul în care firma acționează.
Un alt element care trebuie luat în considerație este ca managerul riscului să știe și când să nu acționeze. Deseori, evoluția de la sine a lucrurilor aduce rezultate mult mai benefice acțiunilor pe care le desfășoară firmele transnaționale.
Numitorul comun al observațiilor de mai sus este faptul că în investiții competența vine dintr-o bună stăpânire a procesului predictiv. Managerii riscurilor trebuie să acționeze cât mai energic cu putință, dar numai când predicțiile lor sunt bazate pe informații sigure.
Într-o lume care se schimbă foarte rapid, un alt punct cheie este faptul că o predicție nu poate fi făcută o dată pentru totdeauna. Pentru a-și atinge scopurile managerii se dedică unui ciclu constant de observatii, calcule, predicții și acțiunii. Pe termen mediu și lung, aceste predicții trebuie să sufere un proces de permanentă ajustare.
Pentru o gestionare eficientă a riscurilor, managerii urmăresc anumite etape, și anume:
stabilirea unui sistem de prevenire și monitorizare a riscurilor;
identificarea riscurilor și stabilirea celor prioritare (și a oportunităților);
analiza riscurilor și identificarea opțiunilor;
dezvoltarea planurilor strategice și de acțiune;
implementarea lor;
continuarea acțiunilor de prevenire și monitorizare a riscurilor.
Etapa I. Stabilirea unui sistem de prevenire și monitorizare a riscurilor
Realizarea acestui sistem de prevenire și supraveghere a riscurilor care să identifice tendințele pe plan comercial, politic, social, economic, tehnologic, precum și a altor tendințe, dezvoltări și schimbări care pot avea un impact deosebit asupra investițiilor externe. Anticipează și apreciază posibila evoluție și impactul riscurilor.
Această etapă are ca scop adunarea, interpretarea, prognoza și utilizarea informației astfel încât să poată fi menținut un profil non-volatil al investițiilor. Aceste activități pot include studierea profilului acționariatuiui (având ca surse oficialitățile publice, mass media și Internetul, opiniile unor experți ș.a.) raportat la anumite riscuri
să identifice și să aprecieze nivelul veniturilor, pozițiile potențiale și influența;
opiniile clienților, angajaților, altor investitori, politicieni și grupuri de acționari, consultanți;
examinarea problemelor asemănătoare întâlnite de către firma transnațională în trecut în ceea ce privește legislația și litigiile; aprecierile de pe internet în ceea ce privește lumea științifică, sănătatea publică sau alte baze de date relevante.
Menținerea și stabilirea acestui sistem va facilita accesul la descoperirea elementelor de risc în diferite etape ale procesului investițional.
Etapa II. Identificarea riscurilor și stabilirea celor prioritare (și a oportunităților)
Această este etapa care furnizează informații pentru dezvoltarea și validarea strategiilor de risc, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, clarificând și facilitând înțelegerea obiectivelor firmei transnaționale, operațiilor și comportamentului ei.
Scopul acestei etape este de a identifica toate problemele legate de risc, care pot avea un impact real sau potențial asupra investiției. Firmele transnaționale abordează diferit problemele de management al riscurilor investitionale, dar cea mai importantă problemă o reprezintă includerea posibilității apariției riscurilor în planificarea strategică.
Etapa III. Analiza riscurilor și identificarea opțiunilor
Implică analiza oricăror decalaje dintre performanțele curente ale firmei și așteptările acționarilor pentru a furniza o bază necesară anticipării și eliminării acestora. Analiza ajută firma transnațională să identifice diferențele dintre propriile obiective, valori, competențe și priorități și percepțiile principalilor acționari, pentru aprecierea și validarea principalelor politici ale firmei transnaționale.
Etapa IV. Dezvoltarea planurilor strategice și de acțiune
Planificarea, dezvoltarea și implementarea strategiilor de management al riscurilor trebuie să se conformeze următoarelor principii:
proprietatea este o continuă responsabilitate;
este parte integrantă a procesului de evaluare, competiție și management al afacerilor;
o funcție centrală de coordonare poate adăuga valoare în culegerea informațiilor, furnizarea de expertize către grupurile operaționale, identificarea priorităților de depășit și monitorizarea eficienței;
necesită o abordare sistematică (activități, proprietari, management, ș.a.);
implică un proces strategic – sistematizarea, prevenirea, stabilirea priorităților și a obiectivelor;
problemele de risc trebuie susținute de acționari;
politică prudentă de prevenire a riscului este totdeauna binevenită;
transparența poate fi contrabalansată cu respectul pentru confidențialitate. O schemă standard în care sunt descrise problemele de risc și aprecierile referitoare la risc, obiective, scenarii potențiale, abordări strategice, mesaje cheie, poate ajuta la filtrarea informațiilor necesare procesului de implementare.
Etapa V. Implementarea planurilor strategice și de acțiune
Acest proces reprezintă punerea în practică a strategiei de către manageri, astfel încât să nu aibă un impact negativ asupra firmei transnaționale. în timpul acestui proces, sistemul de prevenire și monitorizare a riscurilor trebuie să funcționeze continuu – urmărind mass media, Internetul, tendințele și evenimentele ce influențează investiția atât la nivel local, cât și internațional. Sistemul de comunicații interne al firmei transnaționale sunt, de asemenea, foarte importante. Procesul trebuie să fie sub o continuă supraveghere, pentru a se preveni disfuncționalitățile din cadrul său.
Etapa VI. Continuarea acțiunilor de prevenire și monitorizare a riscurilor
Continuarea acțiunilor de prevenire și monitorizare a riscurilor implică o continuă evaluare și vigilență pentru prevenirea eventualelor efecte negative asupra investiției.
În ceea ce privește utilizarea programelor informatice în analiza și gestionarea riscurilor, ele joacă un rol important, dar minor în analiza și managementul riscurilor. De fapt, nu se poate face o simulare a unor proiecte de investiții fără a avea acces la un program informatic. Însă, simularea pe calculator poate fi cea mai puțin importantă parte a întregii activități de identificare, analiză și management al riscurilor investiționale. De aceea, analiza software a riscurilor nu este suficientă și uneori poate fi chiar inutilă pentru o bună gestionare a riscurilor.
Programele informatice nu vor juca un rol semnificativ în identificarea proiectului de investiții și a riscurilor sale. Identificarea proiectului și a riscurilor este un proces îndelungat și creativ. El se bazează pe experți bine pregătiți și cu o experiență deosebită care sunt capabili să gândească imaginativ și creativ la posibilitatea rezultatelor viitoare, care sunt într-o strânsă legătură cu diferite evenimente legate de investiție, precum și de mediu economic și politic. Programul software nu va juca nici un rol în aprecierea atitudinii firmei transnaționale față de expunerea la anumite riscuri, managementul având rolul cel mai important, cu toate că programul informatic a ajutat la efectuarea analizei.
Adesea se întâlnește situația în care managementul ia decizii și își asumă anumite riscuri fără să se mai ajungă la efectuarea analizelor prin intermediul programelor soft. Stadiul de identificare a riscurilor poate genera destule informații pentru ca managerii să acționeze fără a mai apela la o simulare pe calculator.
Programele software vor juca un rol minor în formularea strategiilor de răspuns la circumstanțele ce pot apărea în momentul planificării sau desfășurării analizei. Elementul esențial pentru a desfășura o activitate economică în condiții de siguranță este mintea umană, fiind obișnuită să gândească probabilistic despre planuri și presupuneri, prognoze și proiecte, fiind singura în măsură să realizeze un management performant.
Nu este întotdeauna necesar să se dețină un program software pentru a fi folosit în analizele investiționale. Dar programele software suni cu siguranță necesare în desfășurarea activităților de rutină ale uni proiect de investiții și apoi, ale implementării investiției.
Pentru a se evita și/sau reduce riscurile aferenta unei investiții străine directe, se pot pune la punct o serie de soluții, unele dintre ele fiind prezentate în rândurile de mai jos:
a. Investițiile trebuie să se realizeze într-o țară cu o cultură asemănătoare cu cea a firmei transnaționala investitoare. Pentru realizarea unei investiții cultura este
foarte imp ortantă. Aceasta exprimă un ansamblu structurat de practici și valori culturale îmbrățișate de populația dintr-o anumită zonă geografică. Cultura este favorizată de limbă, de etnicitatea națională, de spiritualitate, de viața economico-socială comună, toate acestea ducând la omogenizarea culturală a zonei respective. în același timp, există culturi cu un grad mai ridicat de eterogenitate (de exemplu culturile vestice, unde individualismul este mai puternic) și culturi cu grad mai ridicat de omogenitate (culturile estice, unde acțiunile de grup au un rol mult mai important).
În rândul unui mare număr de oameni cultura reprezintă fundamentul predictibilității, totodată fiind un numitor comun al părerilor noastre despre diferitele rezultate ale acțiunilor noastre. Apartenența la o anumită cultură ne permite să acționăm împreună și este astfel fundamentul existenței noastre individuale. Investiția într-o țară cu o cultură asemănătoare este mult mai sigură. O dovadă elocventă a acestei idei este faptul că foarte multe firme transnaționale americane au realizat investiții directe în țări ale Europei ce au o cultură asemănătoare cu cea a investitorilor. Același lucru se poate observa și în cazul firmelor transnaționale europene ce au investit în Statele Unite.
Trăim într-un secol al vitezei și al schimbărilor permanente unde cultura unui popor este influențată din ce în ce mai mult de culturile altor popoare cu care aceasta intră în contact. Astfel un popor își pierde treptat obiceiurile. Dispersia tot rnai mare a unei anumite culturi, pierde tocmai acea valoare predictivă pe care o cultură puternică o are. Această transformare a culturii vine atât din afară, cât și dinăuntrul ei și duce cu timpul la distrugerea valorilor fiecărei culturi. Protejarea diversității culturale va deveni în viitor o obligație nu numai a statelor, ci și a firmelor transnaționale.
b. Sustenabilitatea. Importanța protejării mediului înconjurător este un fapt recunoscut de către firmele transnaționale și treptat vor fi obligate să îi respecte provocările. O investiție realizată de la bun început cu respectarea normelor ecologice, va întâmpina mult mai puține obstacole în realizarea cu succes a planurilor sale strategice.
Viitorul umanității depinde de sustenabilitatea unui sistem complex care implică trei sisteme foarte fragile și interdependente – mediul natural, sistemul socio-politic și economia globală. Colapsul unuia dintre aceste sisteme ar duce la colapsul celorlalte două. Catastrofe pot apărea, atât regional, cât și global, ca un rezultat al masivelor dezastre ecologice, ale încălcării flagrante ale legii și ordinii, alterării coeziunii sociale sau al colapsului piețelor financiare internaționale, catastrofe ce pot provoca nu numai pagube materiale, ci și pierderi de vieți omenești.
De cele mai multe ori, firmele transnaționale dispun de resursele necesare implementării unor programe de protejare a mediului, putând înlătura neliniștile oamenilor în legătură cu încălzirea globală și cu consecințele ei nefaste. Aceste
programe pot fi implementate, în special, prin susținerea realizării unor alianțe tripartite dintre marile organizații de afaceri (din care firmele transnaționale fac parte), guverne și organizațiile neguvernamentale. Influneța puternică de care dispun organismele respective pot asigura un viitor mai bun lumii în care trăim. Pentru a se conserva mediul înconjurător firmele transnaționale, care realizează investiții străine directe, trebuie să își schimbe anumite atitudini, pornind de la:
crearea unor sisteme de reciclare a materialelor deja utilizate; căutarea oportunităților de salvare și conservare a mediului; identificarea modalităților de protejare a mediului, prin utilizarea unor tehnologii tot mai performante în cadrul întregului sistem productiv, și pe viitor, a vedea managementul mediului ca o parte integrantă a dezvoltării afacerii respective; o mai largă deschidere și transparență a politicilor firmei; o mai largă deschidere în discuțiile cu acționarii.
abordarea problemelor de mediu ca o responsabilitate a întregii firme transnaționale, fără a mai fi privite numai ca responsabilități ale departamentelor tehnice sau ale experților;
c. Să se respecte unitatea socială. Firmele transnaționale prin investițiile directe realizate în alte țări, trebuie să urmărească obținerea unei atitudini pozitive a locuitorilor acelei țări în legătură cu investiția. Niciodată o investiție, care va avea un impact negativ asupra mediului, nu va produce o impresie bună locuitorilor din acea țară.
O societate caracterizată printr-o bună coeziune socială este una în care indivizii și comunitățile pot coexista pașnic, în care oamenii se respectă unii pe alții, își respectă convingerile individuale, valorile și obiceiurile, acționează ca un front comun împotriva pericolelor din exterior. Investiția trebuie să respecte toate aceste valori ale comunității în care se va integra, altfel va întâmpina tot felul de piedici.
La nivel global, respectul pentru convingerile, valorile și obiceiurile oamenilor, reprezintă o asigurare a modului de viață a! popoarelor. In mod contrar, nu se ajunge decât la înmulțirea amenințărilor legate de extremism sau fundamentalism religios. Grupurile de teroriști, având adesea suportul regimurilor ostile, pot fi capabile de masive acte de sabotaj cum au fost cele din New York și Washington de pe 11 septembrie și cele de la Madrid de pe 11 martie.
d. Să se urmărească întotdeauna păstrarea unei bune reputații a firmei transnaționale investitoare. Reputația filialei este întotdeauna strâns legată de reputația firmei transnaționale mamă. În același timp, stilul de lucru utilizat în firma mamă este, de cele mai multe ori, implantat în filială.
Pentru a se realiza acest obiectiv managerii riscurilor trebuie să urmărească câteva recomandări generale, cum ar fi:
Foarte importantă este păstrarea reputației mărcilor proprii firmei transnaționale, deoarece reputația mărcilor se răsfrânge direct asupra reputației firmei. Marketingul poate dovedi că, o mare parte dintre consumatori achiziționează un anumit produs datorită mărcilor sub care acesta este comercializat.
Deoarece fiecare componentă a firmei transnaționale își are rolul său în managementul reputației, fiecare angajat apare ca un un ambasador al reputației firmei. Asigurarea că angajații firmei înțeleg importanța unei bune reputații – ceea ce reprezintă ea pentru munca lor particulară, cum să o mențină nepătată atât în interiorul firmei cât și în afara ei, în întâlnirile cu clienții, furnizorii, eventualii angajați și alte persoane – este foarte importantă.
Reputația firmei transnaționale rezultă clin rezultatele sale financiare, strategiile ei, managementul marketingului și al mărcii, managementul riscurilor, comportamentul organizațional, relațiile ei cu alte firme și capacitatea ei de comunicare.
Reputația reprezintă un activ valoros și de aceea trebuie păstrat ca atare. Când clienții percep o anumită îngrijorare în legătură cu o marcă (ex. calitate îndoielnică), costul recâștigării încrederii poate fi considerabil. Managementul reputației necesită responsabilitate colectivă clin partea managerilor și trebuie gestionat, de fiecare componentă în parte a firmei transnaționale. Reputația poate ajuta la atragerea și motivarea celor mai buni angajați. Slaba comunicare, insuficienta înțelegere a rolului firmei și al scopului pentru care ea a fost creată, și prea mult orgoliu pot cauza activității firmei.
e. Activitatea de investiție să fie coordonată de manageri bine pregătiți, energici și cu reala aptitudini de lider. Firmele transnaționale, ca de altfel toate instituțiile sociale, sunt vulnerabile. Vulnerabilitatea poate fi și mai mare în cazul unei investiții străine directe, deoarece controlul exercitat de managementul de vârf al firmei mamă asupra filialei trece prin și mai multe filtre, mesajele fiind uneori interpretate eronat. Ele pot adesea să cadă sub controlul unor persoane lacome de putere, cu înclinații spre rasism, bigotism, sau care sunt pur și simplu incompetente. Și firmele transnaționale nu fac excepție de la această regulă. Aproape zilnic întâlnim în mass-media exemple de practici aspre din partea firmelor transnaționale, în unele cazuri rezultând chiar pierderi de vieți omenești sau poluare pe întinse zone.
Persoanele care conduc aceste imense firme trebuie să fie persoane respectabile, cetățeni cinstiți și corecți, care să poată îndrepta firma transnațională și investițiile ei către creștere și profitabilitate, nu numai desfășurându-și activitatea într-un cadru legal ci și având o moralitate acceptabilă.
Conduita managerului are un rol important în consacrarea profilului etic al noii investiții atât prin efectul de demonstrație al atitudinii conducătorilor, cât și prin faptul că managementul de vârf este cel care impune valorile morale într-o firmă.
Managerii trebuie să respecte și să impună respectarea normelor etice recunoscute și adoptate de o firmă transnațională. Obligațiile etice ale managerilor pot fi grupate în mai multe categorii, după cum urmează:
Obligațiile etice ale managerilor
În legătură cu această problemă mai trebuie adăugat că uneori, chiar dacă managerii mai greșesc, este mult mai probabil să o facă din cauza incompetenței sau ignoranței, datorate numărului mare decizii pe care le au de luat, decât relei-voințe.
f. Firma transnațională investitoare trebuie să susțină o continuă activitate de instruire a personalului. Caracteristicile unei firme investitoare care susține un training continuu pot fi:
Continuă direcționare a canalelor ele comunicație atât orizontal cât și în diagonală, fără să se neglijeze canalele de comunicare verticale;
managementul de vârf are un rol modelator, atât prin învățarea continuă realizată de managerii de vârf cât și prin încurajarea de către aceștia a personalului să învețe;
oferirea de recompense care să încurajeze continua pregătire;
realizarea unor sisteme de scanare a mediului în care funcționează firma transnațională;
implicarea activă în societăți mixte, alianțe strategice,etc;
împuternicirea angajaților să aplice ceea ce au învățat în desfășurarea activității lor în cadru firmei.
implementarea continuă a unei culturi de deschidere, împărțire a informațiilor și de egalitate;
Diferitele forme de pregătire, cum sunt seminariile, atelierele, pot juca în același timp, un rol important în creșterea responsabilității etice a personalului. Una din formulele utilizate în astfel de activități este prezentarea unor dileme morale care apar în procesul decizional și încercarea de soluționare a acestora prin dezbateri.
h. Realizarea de alianțe strategice este de asemenea o soluție. Firma transnațională, promovând strategii de cooperare cu firmele concurente sau potențial concurente poate realiza investiții prin coordonarea unitară a competențelor organizaționale, a mijloacelor și resurselor necesare. Fiecare partener al alianței își hotărăște politica aplicată în cadrul asocierii, urmărind maximizarea propriilor interese pe baza acțiunilor colective. Motivații ale apariției alianțelor strategice pot fi următoarele:
obținerea unor efecte sinergice rezultate prin combinarea unor operațiuni complementare care urmăresc folosirea în comun a unei rețele de distribuție existente;
constituirea unei noi rețele de vânzare sau service în comun;
realizarea în comun a unor operațiuni tehnologice complexe sau a unei funcțiuni costisitoare cum ar fi cercetarea-dezvoltarea.
Trebuie totuși adăugat că aspectele negative ale alianțelor strategice derivă din alegerea greșită a partenerilor, divergențele dintre aceștia, modul de evaluare al participării fiecăruia, repatrierea profiturilor etc.
i. Înființarea de societăți mixte reprezintă adeseori o modalitate eficientă de diminuare a riscurilor investiționale.
O societate mixtă este o formă de cooperare între doi sau mai mulți parteneri din țări diferite prin care aceștia desfășoară în comun, în cadrul unei entități independente, cu personalitate juridică, activități de producție, marketing și comercializare, financiare prin partajarea beneficiilor și riscurilor afacerii.
Societățile mixte pot îmbrăca trei forme, în funcție de rezultatul combinării dintre:
Două firme străine care inițiază o afacere într-o țară terță. Sunt realizate în special pentru reducerea riscului politic; prin participarea mai multor firma la acest consorțiu, expunerea fiecăreia dintre ele la factorii de risc se diminuează substanțial. Dacă riscul cu care se confruntă o firmă transnațională derivă din ostilitatea autorităților din țara gazdă investiției față de țara de origine, atunci societatea mixtă va contribui la reducerea riscului individual asumat de aceasta.
O firmă străină și o firmă locală. Realizarea unei societăți mixte cu un partener autohton asigură firmei transnaționale un tratament nediscriminatoriu, poate oferi perspectivele obținerii unor venituri mai mari (de exemplu, se poate beneficia de piața partenerului autohton) sau poate fi o modalitate mai eficientă de intrare pe o nouă piață (costurile investiției distribuindu-se între parteneri).
O firmă străină și o firmă locală de stat. Diminuarea gradului de risc depinde, în această situație, de gradul de implicare a firmei transnaționale, precum și de puterea sa de negociere (cu atât mai mare cu cât dependența statului de activitatea sau produsele sale este mai mare).
Surse de conflict în derularea activității societăților mixte pot să apară din:
Alegerea greșită a partenerilor;
Divergențele dintre aceștia;
Evaluarea participării fiecăruia;
Repatrierea profiturilor, etc.
2.3.1. Asigurarea împotriva riscurilor investiționale
Asigurarea împotriva riscurilor investiționale reprezintă o altă modalitate de diminuare a riscului asociat unei investiții străine directe. Aceasta este o măsură preinvestițională de gestionare a riscului, societățile de asigurări acoperind, prin activitatea lor, și o parte din acest domeniu.
Prin asigurarea parțială sau totală a bunurilor rezultate în urma investițiilor în străinătate, o societate de asigurări va prelua din riscurile ce decurg din derularea activităților de investiții. Astfel, firma transnațională se poate ocupa de activitatea sa curentă, diminuându-și pierderile care ar putea apărea în urma materializării riscurilor investiționale.
În schimbul preluării în asigurare a acestor riscuri, societatea de asigurare percepe o primă de asigurare care se calculează ținându-se cont atât de performanțele firmei transnaționale, de capitalul investit, de proiectul de investiții, cât și de situația generală a țării gazdă investiției. Adeseori, datorită valorii mari a capitalurilor asigurate, polița de asigurare nu poate asigura în totalitate investiția, firma transnațională trebuind să-și asume o parte din risc. în aceste situații, se preferă semnarea în paralel a mai multor contracte de asigurare (coasigurare – asigurarea este împărțită între mai mulți asigurători).
În categoria alte modalități de asigurare intră și reasigurarea (cedarea de către societatea inițială a unei părți din riscurile asumate inițial unor reasiguratori), retrocedarea (cedarea de către reasiguratori a unei părți din riscurile asumate unor retrocesionari).
Contractul de asigurare stabilește, totodată, suma maximă și suma curentă care este asigurată. Anual investitorul (asiguratul) are posibilitatea modificării sumei curente asigurate. Contractele de asigurare cuprind enumerarea riscurilor pe care societatea de asigurări nu le acoperă sau cuprind enumerarea riscurilor care fac obiectul asigurării. Primul tip de contract de asigurare este preferat de investitori, fiind mai des întâlnit.
În țările dezvoltate au apărut o serie de instituții financiare care încheie cu firmele transnaționale investitoare polițe de asigurare care acoperă un mare număr de riscuri politice și economice, cum ar fi: Overseas Private Investment Corporation – OPIC din SUA, Lloyd's din Anglia sau COFACE din Franța.
Asigurarea oferă firmei transnaționale o protecție parțială a investiției. Utilizarea asigurării, ca modalitate de acoperire a riscului investițional, nu protejează suficient investitorul deoarece în situația unor pierderi parțiale sau chiar totale investitorul va fi despăgubit numai pentru bunurile asigurate și nu pentru toată investiția în sine.
2.3.2. Maximizarea profitului pe termen scurt
Conștiente de faptul că în scurt timp vor trebui să opteze pentru vânzarea totală sau parțială a pachetului da acțiuni și să se retragă rapid de pe piață datorită riscului ridicat, firmele străine urmăresc o maximizare a veniturilor din operațiunile filialei locale. Pentru a realiza acest lucru, operatorii economici vor renunța să mai efectueze operațiuni de întreținere și reparații, se vor anula cheltuielile cu distribuția, cu programele promoționale, vor crește prețurile de vânzare, vor reduce personalul, activitatea se va restrânge la realizarea unui anumit nivel al producției, se vor sista programele ds pregătire a personalului, programe sociale, toate acestea în vederea maximizării profitului pe termen foarte scurt. O astfel de politică poate fi interpretată ca o soluție disperată pentru aceste firme.
Firma va trebui să aleagă orizontul de timp pe care urmărește maximizarea profiturilor și va trebui să prevadă măsura în care relațiile cu autoritățile locale vor fi influențate de această măsură. Dacă firma nu dorește să se retragă definitiv de pe piață, ci numai să reducă gradul său de implicare, o astfel de politică agresivă nu poate decât să-i aducă deservicii. Pe de o parte vor fi afectate relațiile comerciale ulterioare ale firmei pe această piață și, pe de altă parte, alte guverne străine vor lua notă da comportamentul agresiv al firmei și vor împiedica accesul acestora în țara lor. Cu o astfel de atitudine firmele nu vor putea rezista mult nici pe piața locală pe care doresc să o părăsească.
2.3.3. Promovarea de relații strânse cu firme locale puternice
O astfel de strategie are ca scop cultivarea unor legături puternice cu firmele locale, importante pentru derularea în bune condiții a operațiunilor filialei:
Băncile locale pot oferi un sprijin real filialei străine aflate în impas;
Consumatorii și clienții pot interveni atunci când guvernul obligă firmele străine să-și restrângă activitatea sau chiar să se retragă de pe piață;
Angajații firmei pot face lobby pe lângă guvernul țării gazdă sau pot organiza manifestări de stradă în vederea determinării guvernului să adopte o serie de măsuri menite să amelioreze cadrul investițional în vederea menținerii pe piață a firmelor străine;
Furnizorii pot acționa pe lângă autoritatea guvernamentală pentru susținerea investitorilor străini care pot utiliza componentele, materialele consumabilele furnizate de ei;
Coacționarii locali în societățile mixte pot lupta pentru propriile lor interese atunci când guvernele locale adoptă măsuri care vor conduce implicit la falimentarea lor. Pentru astfel de relații firma străină va fi mai protejată împotriva riscurilor care apar, aceste entități locale putând interveni pe lângă guvernele țării gazdă pentru a le determina să adopte o serie de programe economice menite să dezvolte afacerile cu firmele străine.
Pentru diminuarea efectelor negative firma străină are la îndemână și alte posibilități pe care le poate utiliza:
acceptarea unor parteneri locali;
angajarea și promovarea managerilor autohtoni;
organizarea activității astfel încât subsidiara locală să obțină beneficii suplimentare;
finanțarea unor programe ale guvernului din țara receptoare;
investiții suplimentare de capital în țara gazdă;
reinvestirea profitului obținut în țara gazdă.
Succesul acestor tehnici depinde în mare măsură de relațiile dintre țara gazdă și țara de origine a operatorului internațional și de importanța pe care investiția o are pentru economia țării receptoare.
2.3.4. Adaptarea ulterioară a afacerii
Această strategie presupune reorientarea către alte forme de internaționalizare atunci când pierderile datorate materializării riscului sunt inevitabile. Firmele străine vor încerca să obțină profituri fie din licențiere, fie din încheierea unor contracte de management sau se vor limita la simpla comercializare a produselor pe această piață. Practic această strategie este o dezinvestire parțială însoțită de o reorientare către o altă formă de activitate care necesită un volum mai mic de capital investit și are implicit o dimensiune mult mai mică a riscului.
Ca formă de protejare împotriva riscurilor promovarea unor strategii operaționale ulterioare are ca scop anticiparea priorităților țării gazdă și crearea unei imagini favorabile a activității firmei. Stabilirea unor strategii de distribuție, marketing, producție, financiare și organizaționale adecvate cadrului general al țării gazdă imediat după adoptarea deciziei de investiții sunt de natură să diminueze riscul. Strategiile de produs și de distribuție ca formă de răspuns la risc trebuie să se centreze pe creșterea valorii adăugate în țara gazdă; un rol important revine controlului calității, vânzării produselor la prețurile stabilite de firmă, localizării producției în aproprierea surselor de materii prime, controlului asupra patentelor și a tehnologiei.
Ca modalitate de reducere a riscului tehnicile de marketing includ controlul piețelor și al mărcilor. Controlul piețelor este o modalitate larg răspândită care permite întărirea poziției firmei și reducerea riscului; astfel, controlul sau poziția de leader a firmei multinaționale pe piețele de export tradiționale ale țării gazdă situează firma pe o poziție favorizată în relațiile cu guvernul gazdă.
Controlul asupra mărcilor de fabrică sau de comerț asigură firmei străine o poziție de monopol și îmbunătățește imaginea în plan loca! a firmei, atribute esențiale pentru lupta cu riscul.
2.3.5. Dezinvestirea – măsură posfinvestițională de gestionare a riscului
Firmele transnaționale pot utiliza strategia dezinvestirii pentru a reduce impactul riscurilor aferente investițiilor străine directe. Această strategie constă în retragerea capitalurilor investite când sunt înregistrate deteriorări ale riscurilor investiționale. Pentru a se recupera capitalul investit se poate recurge la vânzarea totală sau parțială a investiției către alți investitori.
În această fază pot apărea dificultăți care pot duce și mai mult la creșterea riscului privind recuperarea investiției. Investițiile a căror profitabilitate s-a redus substanțial își găsesc cu greu cumpărător. De asemenea, pot apare dificultăți și în situația în care s-a găsit deja un nou investitor, atunci când negocierile pentru preluarea investiției sunt prelungite datorită neînțelegerilor referitoare la preț.
În concluzie acest capitol tratează soluții în direcția diminuării riscurilor specifice: asigurarea împotriva riscurilor investiționale (măsură preinvestițională de gestionare a riscului- prin asigurarea parțială sau totală a bunurilor rezultate în urma investițiilor în străinătate, o societate de asigurări va prelua din riscurile ce decurg din derularea activităților de investiții, astfel firma transnațională se poate ocupa de activitatea sa curentă, diminuându-și pierderile care ar putea apărea în urma materializării riscurilor investiționale), dezinvestirea (măsură posfinvestițională- această strategie constă în retragerea capitalurilor investite când sunt înregistrate deteriorări ale riscurilor investiționale, pentru a se recupera capitalul investit se poate recurge la vânzarea totală sau parțială a investiției către alți investitori), maximizarea profitului pe termen scurt (operatorii economici vor renunța să mai efectueze operațiuni de întreții vor reduce personalul, activitatea se va restrânge la realizarea unui producției, se vor anula cheltuielile cu distribuția, cu programele promoții prețurile de vânzare, se vor sista programele de pregătire a personalului, programe sociale, toate acestea în vederea maximizării profitului pe termen scurt), promovarea de relații strânse cu firmele locale (cultivarea unor legături puternie cu firmele locale, pentru derularea în bune condiții a operațiunilor filialei), adaptarea ulterioară (reorientarea către alte forme de internaționalizare atunci când pierderile datorate materializării riscului sunt inevitabile, firmele străine vor încerca să obțină profituri fie din licențiere, fie din încheierea unor contracte de management sau se vor limita la simpla comercializare a produselor pe această piață, această strategie este practic o dezinvestire parțială însoțită de o reorientare către o altă formă de activitate).
CAPITOLUL III. IMPLICAȚIILE RISCURILOR ASUPRA CRIZELOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE
În acest capitol este clarificată problematica referitoare la conceptul de crize financiare (clasificate din punct de vedere cronologic și particularitățile lor) dar și problemele conexe ale acestora (managementul crizelor, revenirea din criză, consecințele politice ale crizelor).
3.1.Caracterizarea celor mai relevante categorii de crize financiare internaționale
Încadrarea sub anumite criterii de clasificare comune a crizelor cu impact global reprezintă un demers considerat ca fiind extrem de dificil, mai ales în contextul episoadelor din ultimul deceniu în care comportamentul și consecințele acestora s-au modificat substanțial. O primă clasificare a crizelor pornește de la piețele afectate și mecanismele specifice de acțiune.
3.1.1. Crizele valutare
O politică a ratei de schimb fixată artificial la un nive! care generează la creșterea deficitului duce inevitabil la un atac asupra valutei, o pierdere a rezervelor valutara și o scădere corectivă a ratei de schimb. Valuta se poate situa la un nivel care să producă un deficit fie datorită setării inițiale prea sus, fie datorită faptului că inflația internă determină o necompetivitate a prețurilor internaționale (considerând rata de schimb) sau datorită deprecierilor valutei din țările competitoare sau similare.
De exemplu, Thailanda a fixat în 1987 paritatea de 25 bath la dolar și a promis utilizarea tuturor politicilor necesare pentru a o menține la acest nivel. în a doua jumătate a deceniului trecut, bath-ul a fost puternic supraevaluat conducând la un deficit de cont curent (combinația dintre deficitul comercial dobânda netă din datoriile externe) de 8% din PNB, unul din cele mai mari din lume.
Orice deficit de cont curent trebuie finanțat cu fluxuri mari de intrare din exterior. Deoarece promisiunea guvernului thailandez era considerată credibilă, băncile și afacerile din afara sectorului financiar se finanțau prin împrumuturi în dolari la rate reduse ale dobânzii. Băncile și finanțatorii internaționali au recunoscut că există un risc semnificativ. Acest deficit imens putea fi susținut doar atâta timp cât finanțările continuau. Echilibrarea deficitului de cont curent impunea o valoare mai redusă a bath-ului pentru ca exporturile să devină mai atractive și importurile să se reducă. Scăderea bath-ului ar fi avut implicații negative asupra băncilor și mediului de afaceri care împrumutaseră masiv dolari. În cazul deprecierii pierdeau, de asemenea și străinii care au împrumutat dolari pentru că mediul de afaceri devenea incapabil să-ți mai plătescă obligațiile.
Surprinzător, masivul deficit de cont curent și finanțările străine corespunzătoare au rezistat mult timp. Odată ce bath-ul a început să scadă, nervozitatea investitorilor cu active în bath a fost inflamată de întrebarea unde s-ar opri acest declin (scăderea a fost de la 25 bath per dolar la peste 50).
Este de remarcat faptul că Thailanda ar fi putut evita pierderila masive din rezerva valutară și probabil o ajustare mai puțin dureroasă dacă ar fi abandonat regimul ratei fixe mai devreme.
Țările asiatice au evitat abandonarea ratei fixe sau deprecierea deoarece inevitabilul ar fi urmat inflația, rate mari ale dobânzii. Pe de altă parte, există întotdeauna speranța că supraaprecierea se poate autocorecta fără modificarea ratei de schimb nominale dacă prețurile interne ar scade (așa s-a întâmplat în Argentina, unde s-au redus prețurile prin creșterea productivității) sau dacă dolarul (valuta ancoră) ar fi scăzut în valuare relativă față de alte valute forte.
O valută supraevaluată și fluxurile de capital de intrare asociate sunt posibile atâta timp cât permit menținerea prețurilor de import la valori reduse și cele de export mari, deci furnizând finanțarea investițiilor interne profitabile. După un deceniu de deficit de cont curent Thailanda spera că va avea capacitatea de finanțare a acestor deficite și astfel să relanseze productivitatea pe baza exclusiv a economisirilor interne.
Deprecierea era însă inevitabilă, în cazul Thailandei, în contextul declinului yenului japonez și fragilităților apărute în economia japaneză, totuși situația nu era sigură și această țară dispunea de lichiditate internațională suficientă- rezerve valutare mari și acces suplimentar la credite în dolari sau yeni- putea să încerce susținerea valorii ridicate a valutei proprii. Prin intervenții directe de cumpărare o țară poate anula acțiunile speculatorilor și altor vânzători de valută daca are suficientă lichiditate.
A specula împotriva valutei este un procedeu costisitor datorită situației ratelor dobânzii superioare față de cele la yen sau dolar. Astfel speculatorii atacă doar valute cu grad foarte mare de vulnerabilitate. Rezervele valutare mari (la acest indicator Thailanda era excelent situată) și accesul la finanțări suplimentare reduce această vulnerabilitate și crește încrederea în valuta respectivă.
Decizia momentelor de utilizare a rezervelor în acest mod și a eventualei acceptări a deprecierii nu sunt de natură pur economică (cu o soluție tehnică corectă ce poate fi furnizată de FMI sau alți consultanți) și implică în mod esențial asumarea responsabilității guvernamentale.
3.1.2. Crizele manifestate pe piețele de obligațiuni
În cazul acestor titluri se evidențiază o diferență între valoarea fundamentală și cea speculativă justificată de eficiența informațională a piețelor financiare și eficiența economică a alocării capitalului. Existența riscului de creditare conduce uneori la testarea lichidității pieței. În cazul piețelor nelichide, caracteristice piețelor emergente, apare fenomenul de autoreferențialitate- prețurile apar în urma unor fluctuații independente de variațiile valorii fundamentale, generate de deplasările și deformările curbei ratei dobânzii. Piețele pot să se deprecieze puternic sau chiar să dispară.
toamna lui 1989 criza junk bonds (obligațiuni cu risc și randament mare);
începutul 1995, criza Tesobonus- titluri de stat mexicane în dolari;
august 1998, criza GKO-urilor rusești (titluri emise de statul federal rus în ruble, pe termen scurt și cu dobândă foarte mare);
Obligațiunile de stat emise în cazul țărilor dezvoltate, nu intră sub incidența riscului de credit (marea forță financiară a acestor state induce o perfectă solvabilitate) și reprezintă investiții de refugiu pe perioade de criză (așa numitul proces flight to quality).
Crizele de obligațiuni au mai fost numite și crize de credit și sunt rezultate directe ale subevaluării riscurilor private sau ale excesului de îndatorare. Sunt procese caracterizate prin dezordine cu incidențe mai latente, dar uneori mai insidoase asupra economiei reale (Japonia în anii 1990). Gravitatea acestor crize constă în restrângerea creditului ca urmare a degradării bilanțurilor bancare și ale clienților acestora.
Un exemplu al dinamicilor care pot genera declanșarea de speculații autoreferențiale și obligațiuni pe termen lung (acestea având cea mai mare garanție legală de acoperirea în lichidități) îl repezintă criza obligațiunilor din februarie-mai 1994.
După o perioadă în care curba americană a dobânzilor era extrem de abruptă, Rezerva Federală, în februarie 1994, a surprins piața speculativă prin creșterea dobânzilor. Reacția din piață nu a produs însă restructurarea portofoliilor în sensul revizuirii așteptărilor și s-a confirmat aplatisarea curbei dobânzilor cu o foarte probabilă creștere a dobânzilor pe termen scurt. Pe toate piețele de obligațiuni s-a instaurat panica, acționându-se în sensul părăsirii vechilor poziții perdante, fapt care a antrenat creșterea dabanzilor pe termen lung (amplitudine superioară față de mișcările la nivelul obligațiunilor pe termen scurt). A apărut în plus și contagiunea internațională.
3.1.3. Crizele de lichidități
Lichiditatea reprezintă expresia de confirmare a încrederii în prețul de piață, astfel încât dacă investitorii își exprimă dorința de a vinde titlurile, există o contrapartidă fermă la cumpărare. Lichiditatea poate deveni elemenatul critic esențial în piețele emergente și în perioadele turbulente deoarece există situații când nivelul de încredere este influențat de diferența dintre raționalitatea individuală și cea colectivă, lichiditatea fiind strâns legată de valoarea speculativă de suport. Datorită simplității mecanismului, crizele de lichidități sunt cele mai rapide forme de propagare și se pot găsi fie la nivelul băncilor (lichiditatea depozitelor sau întreruperea angajamentelor interbancare) fie la nivelul piețelor. Un exemplu celebru îi reprezintă criza generală de lichidități din octombrie 1998 după problemele grave apărute la nivelui fondului speculativ (hedging) LTCM, în siajul crizei ruse. Criza de lichidități, care a cuprins toate piețele financiare internaționale a destabilizat structura piețelor obligațiunilor și ca urmare a spreadului imens, finanțarea firmelor a devenit practic imposibilă. Au rezultat lichidări forțate a activelor și doar intervenția FED cu garanțiile necesare a liniștit situația care risca să conducă la o implozie a bilanțurilor firmelor implicate în arbitraje speculative ale nivelului ratei dobânzii.
O țară caracterizată printr-un regim cu rată flotantă și un surplus de cont curent poate fi supusă atacurilor dacă datoriile (private și guvernamentale) pe termen scurt depășesc rezervele sale valutare. O astfel de țară poate fi solvabilă deoarece poate plăti datoriile în valută cu veniturile din exporturile viitoare dar temporar este nelichidă deoarece nu dispune de fondurile necesare plății obligațiilor imediate. Dacă creditorii străini au încredere în această țară și în valuta acesteia, atunci se acceptă rostogolirea datoriilor pe termen scurt sau extinderea maturității acestora. în caz contrar, investitorii nu mai continuă împrumuturile și țara e forțată să ajungă în criză sau să își reeșaloneze datoriile concomitent cu deprecierea valutei, în scopul creșterii veniturilor din export pentru plata mai rapidă a debitelor.
Coreea (decembrie 1997) este un alt exemplu tipic. După liberalizarea sistemului bancar de la începutul anilor 1990, un grup de mici bănci de investiții au utilizat noua posibilitate de împrumut valută forte în scopul investirii în active pe suport won și în unele active internaționale cu risc ridicat ca de exemplu obligațiuni rusești. La sfârșitul anului 1997, valoarea obligațiunilor străine pe 12 luni depășea rezerva valutară oficială a țării. După colapsul bath-ului tailandez și a altor valute asiatice care au urmat lunile următoare, investitorii internaționali, și-au revizuit semnificativ atitudinea față de risc ți s-au concentrat asupra problemei balanței de plăți a Coreei și a datoriilor acesteia, începând să vândă woni.
Datorită excelentelor performanțe ale exportului, Coreea ar fi putut fără probleme să stopeze împrumutul extern și să obțină valuta necesară plății obligațiilor. Dar acest lucru nu putea fi făcut suficient de rapid în condițiile concrete în care creditorii străini solicitau ferm plățile refuzând rostogolirea obligațiilor existente. Imediat Coreea era solvabilă (capabilă să-și plătească obligațiile) a devenit nelichidă.
Investitorii internaționali au sancționat inadecvarea lichidității coreene și au vândut wonii pe dolari sau au realizat împrumuturi în woni ca ulterior să transforme aceste fonduri în dolari. La sfârșitul anului s-a produs colapsul, iar guvernul coreean a fost nevoit să accepte managementul FMI.
3.1.4. Crizele de evaluare și crahurile bursiere
Piețele bursiere sunt cele mai vulnerabile în fața crizelor de evaluare rezultate din divergența dintre valoarea fundamentală (care are o importanță tot mai redusă în cazul acțiunilor) și prețul de piață. Realizarea cursurilor bursiere reprezintă procese complexe, cu variații bruște și de scurtă durată, cu fluctuații puternice care exagerează mișcările ciclului economic. Trendul de scădere a prețului real din perioada 1965-1982 , a fost urmat de un trend de creștere în 1982-2000. Volatilitatea randamentului de piață nu a fost staționară iar prima de risc a pieței nu este în acord cu modelele de eficiență.
În formarea prețului există o grijă pentru lichiditate, care este guvernată de logica autoreferențială. Astfel apar componente dominante strategice iar logica fundamentalistă își diminuează importanța. Fiecare actor al pieței urmărește să descopere așteptările celorlalți și rezultă un joc al anticipațiilor cu echilibru veșnic schimbător. Pe fondul restricțiilor de lichiditate rezultă un caracter convenținal al prețurilor bursiere.
Capacitatea de propagare a unui accident bine localizat, la nivelul întregului sistem financiar (aici intervin și extemaiitățile, inerente în cazul prezenței riscului de sistem) este o caracteristică de bază a crizelor financiare.
Crahul bursier din octombrie 1987 a fost anunțat de slăbiciunea burselor își manifestată încă de la începutul lunii septembrie ca urmare a deciziei de creștere a ratei dobânzilor obligatare. În perioada 25 august (nivel de maxim)- 16 octombrie 1987 indicele Dow Jones a pierdut 17,5% iar în 19 octombrie, sub presiunea unui volum record de vânzări (100 milioane titluri) indicele a mai pierdut 22,6%. Dar cel mai periculos aspect nu au fost pierderile masive de capital ci evaporarea la 20 octombrie a lichidităților cu amenințarea proceselor de compensare și reglementare (Brirnmer, 1989).
Pentru menținerea unui echilibru al pieței bursiere și a contractelor la termen, casele emitente de titluri au avansat sume de credit gigantice, acționând ca formatori-salvatori de piață (Kidder Peabodz și Goldman Sachs au avansat în doar două ședințe 1,5 miliarde dolari). Dar acești susținători ai pieței erau însuși verigi slabe, având nevoie disperată de lichidități. Băncile nu mai furnizau aceste lichidități și apăruse spectrul falimentelor acestor firme care ar fi putut distruge sistemele de reglementare a titlurilor și miliarde dolari). Dar acești susținători ai pieței erau însuși verigi slabe, având nevoie disperată de lichidități. Băncile nu mai furnizau aceste lichidități și apăruse spectru falimentelor acestor firme care ar fi putut distruge sistemele de reglementare a titlurilor și moment au evitat paralizia piețelor, declanșând redresarea bursei (la sfârșitul ședinței din 20 octombrie Dow Jones a recuperat 5%). Acest crah ar fi trebuit stopat printr-o intervenție masivă a băncilor centrale.
3.1.5. Crizele bancare
Falimentele bancare reprezintă primele episoade centrale ale crizelor financiare, din punct de vedere istoric. S-a demonstrat econometric că în timpul Marii Depresiuni, valurile de falimente contribuiau la adâncirea crizei și a recesiunii economice orin canale de distrugere a rezervelor (Benake, 1983). Au existat trei valuri de falimente:
noiembrie-decembrie 1930- s-a spulberat stabilizarea la care se ajunsese, stabilitate care dădea speranța revenirii din crahul bursier din octombrie 1929;
iunie-octornbrie 1931- ca ricoșeu contagios al crizelor bancare europene;
octombrie 1932-martie 1933 (punctul de minim al depresiunii)- închiderea băncilor, față de septembrie 1929, producția industrială scăzuse cu 50% dar efectul major al acestor crize bancare recurente a fost dezorganizarea intermedierii financiare, funcția de prim ordin a băncilor, de a deține informații despre debitori, fiind imposibil de îndeplinit.
Odată cu asimetria informației, costul real al intermedierii a crescut strangulând creditul, aspect dovedit esențial în transformarea crizei într-o depresiune catastrofală.
Crizele bancare rezultă din propagarea comportamentului de neîncredere față de bănci, materializat prin următoarele surse de panică:
-insuficienta reglementare în materie de plăți interbancare;
-solicitarea de convertire a depozitelor în numerar;
-scăderea calității creanțelor bancare prin deteriorare.
Guttentag, Hering (1986) au arătat că exacerbarea vulnerabilității băncilor și creșterea gradului de incertitudine sunt o consecință firescă a universalității proceselor de miopie intrinsecă (concurența ofertanților de împrumuturi conduce la subevaluarea riscurilor prin atitudinea de renunțare la investiția în resurse necesare obținerii da informații din domeniul riscurilor).
Au existat crize bancare de mari proporții în Marea Britanie în anii 1970 (bănci secundare), de două ori în SUA în anii 1980 (case de economii) și în țările nordice (bănci comerciale). Referitor la episoadele punctuale de criză, care au lovit însă instituții (de prim rang, pot fi menționate băncile Herstatt (Germania,1974), Continental Ilinois (SUA,1934), BCCI (Marea Britanie, 1991), Credit Lyonnais (Franța, 1993).
Fenomenele de contagiune sunt absolut devastatoare datorită poziției centrale a sistemului bancar în cadrul unei economii monetare, iată cauzele care fac din bănci vectori de transmisie a externalităților (care constituie dinamica riscului de sistem):
șocul suferit de o bancă se extinde și către alte instituții bancare;
întrucât asimetriilor informaționale li se acordă o atenție deosebită ele către creditori contagiunile se produc mult mai repede și se extind pe o zonă mult mai mare;
contagiunea generalizată acționează rapid și violent distrugând depozitele existente nicidecum redistribiundu-le în sistem;
având un nivel de capitalizare mai redus decât al altor instituții financiare, rezultă un surplus de fragilitate; dacă pierderile depășesc capitalul mobilizat
rezultă repercursiuni care ies din sistemul bancar și afectează întreaga economie;
3.1.6. Crizele gemene (valutar bancare)
O trăsătură comună a crizelor asiatice a fost efectul acestora asupra sistemului bancar, ca rezultat direct al declinului valutelor naționale (astfel a crescut valoarea relativă a datoriei în dolari față de activele pe suport local). Creditele acordate în dolari (Thailanda) au avut de asemenea, o influență negativă deoarece firmele aveau veniturile în valuta locală. Dar chiar înainte de declinul valutelor, situația sistemului bancar era negativă deoarece s-au stâns multe credite neperformante și alte investiții riscante. Băncile pot reține depozitele clienților doar atâta timp cât aceștia au încredere că își pot oricând recupera sumele deținute.
Sentimentele de nesiguranță pot să apară la depozitari și datorită modului de percepție a acțiunilor băncii centrale, ca ultim împrumutător al băncilor cu probleme temporare de lichiditate. Aceștia nu cunosc însă situația reală a băncilor (nelichiditate temporară sau insolvabilitate obiigațiile depășesc vaoarea reală a activelor) și atunci, preventiv, preferă retragerea fondurilor deținute și plasarea acestora în alte sisteme. Dacă numărul investitorilor care decid retragerea este suficient de mare apare o adevărată sustragere față de valuta locală, care, normal își pierde din valoare. Dacă guvernul este hotărât să reziste, atunci se folosește de rezervele valutare, crescând însă riscul unui colaps valutar (o fugă din bănci nu produce însă o fugă de valuta locală dacă investitorii își transferă banii din băncile locale ce fac parte din grupuri multinaționale puternice cu sediul în străinătate). Măsurile de evitare a acestor fenomene de retrageri masive din sistemul bancar al țărilor emergente se rezumă la evitarea favorizării de către bănci a unor firme sau sectoare și creșterea calității și eficienței supraveghem bancare pentru evitarea acestor situații de insolvabilitate.
3.1.7. Crizele de contagiune și crizele cu mecanism speculativ irațional
Există decadențe valutare care nu sunt datorate nici situației de cont curent neechilibrat nici neconcordanței din balanța de plăți, nici fragilităților din sistemul bancar.
Chiar și o valută care flotează liber poate fi subiectul unei căderi spectaculoase așa cum valoarea acțiunilor de la NYSE suprareacționează uneori substanțial la noile informații la schimbarea stării psihologice a investitorilor. Valutele care nu trebuie să fie în declin pentru ca să se declanșeze un conflict de cont curect sau dezechilibru a balanței de plăți nu pot fi învinse de contagiunea geografică sau comercială, de strategiile portofoliilor internaționale și alte condiții. Aceste situații de declin a valutelor antrenează o creștere evidentă a inflației, o scădere dramatica a performanțelor economice ca urmare a creșterii datoriei globale. O țară care dispune de active internaționale suficiente sau posibilități reale de creditare poate interveni cu lejeritate pe piața valutară pentru apărarea valutei proprii de la presiuni neiustificate. Prezenta acestei lichidități oferă în rândul investitorilor o stare de încredere fapt care reduce apetitul pentru speculații iraționale. Alternativa tradițională, apărarea valutei prin creșterea ratei dobânzii este adeseori ineficientă deoarece stopează performanțele economice și reduce valoarea titlurilor din piața de capital, exacerbând de fapt ieșirile de capital.
3.1.8. Criza de încetare a plăților
Criza de încetare a plăților este forma extremă de criză și în contextul actualal globalizării apare foarte rar. Este rezultatul unui set de disfuncții interne în cadrul unui sistem central (Banca din New York în 1985) sau ca urmare a unei crize bancare (replica falimentului Herstatt,1974 în siajul plăților internaționale în dolari) netratate cu seriozitate.
Crizele din ultimul deceniu, desfășurate pe fundalul globalizării financiare, au lovit în special țările emergente. Procesele de criză au fost foarte diferite de cele specifice crizei datoriilor din 1982-1983. Astfel, o altă clasificare pornește de la următoarele generații de criză:
3.2. Clasificarea crizelor în funcție de apariția cronologică
3.2.1. Crizele de primă generație (crizele de la începutul anilor 1980)
Datorită accelerării inflației interne, a supraevaluării cursurilor de schimb, creșterea exagerată a datoriei publice finanțată prin aport de capital bancar a devenit imposibil de susținut. Factorii declanșatori au fost de ordin macroeconomic (incopafibilitatea dintre dezechilibrul finanțelor publice și restricțiile externe).
Managementul postcriză, a fost validat prin Consensul de la Washington, în care pe fondul glorificării liberalizării financiare, s-a dat FMI rolul de manager-tutore și furnizor de finanțări în cadrul ajustării structurale. Criza datoriilor (criza de debit) a izbucnit în august 1982, odată cu încetarea serviciului de plăti a datoriei de către Mexic. După 1980, gradul de expunere la risc al datoriei externe și vârfurile de sarcină a datoriei au crescut rapid, fapt ce ar fi trebuit să reprezinte un sistem de alarmă pentru bănci.
Nivelul primelor de risc era foarte scăzut la câteva săptămâni după criza mexicană din august 1982, existând o subevaluare gravă a riscurilor majore de către băncile occidentale. Chiar dacă ar fi contat pe siguranța garantării guvernamentale, episodul pune în lumină imperfecțiunile intermedierii bancare în privința ofertei de credit.
Cu toate că autoritățile au reușit să împiedice extinderea crizei, climatul de neîncredere a antrenat creșterea costului intermedierii financiare.
După declanșarea crizei mexicane, s-a declanșat o criză financiară generalizată. Din octombrie 1979, schimbarea (totală și neașteptată) regimului monetar american a atins cote insuportabile ale ratei reale a dobânzii. Șocul s-a aplicat asupra unor structuri financiare și așa slăbite, ca urmare a subevaluării riscului de credit fapt ce a transformat crizele localizate ale datoriilor de stat în criză sistemică. Băncile au mărit dobânzile și au redus perioadele de acordare a creditului într-un moment în care recesiunea mondială restrângea încasările din exporturi. După august 1982 băncile au oprit brusc acordarea de credite pentru tarile sud americane, solicitând autorităților să gireze stocurile datoriilor insolvabile.
Băncile centrale au dat replica imediată riscului sistemic și au organizat pentru guvernul mexican un credit-releu; în paralel, FED a destins politica monetară prin scăderea dobânzilor. După învingerea crizei de lichidități, guvernele occidentale și FMI și-au asumat răspunderea gestiunii macroeconomice a țărilor debitoare aflate în insolvabilitate.
Criza datoriilor a impus un rol tutelar FMI sub aspectul politicilor economice ale țărilor în curs de dezvoltare și mediator între creditori și debitori. Strategia inițială a constat în reeșalonarea datoriei și aplicarea unor programe de reducere a absorbției de sorginte monetaristă. În paralel, pentru creșterea încasărilor în devize, FMI a favorizat o politică a schimburilor care să ridice gradul de competitivitate a exportatorilor (prin depreciere). Eșecul acestui model s-a datorat imposibilității de refacere a capacității de a lua împrumuturi în urma reeșalonărilor și refuzul băncilor de a mai acorda împrumuturi decât în baza unor planificări și cu garanția FMI.
Deprecierile de competitivitate s-au dovedit păguboase iar țările se adânceau tot mai acut în criză. De abia în 1989 (planul Brady de conversie a datoriilor bancare în acțiuni și obligațiuni) s-a reușit, pe fondul crizei imobiliarelor, lărgirea grupului creditorilor și restabilirea accesului țărilor cu datorii la credite. în plus, volumul noilor fonduri era inferior serviciului datoriei iar politicile de reducere a cererii au sufocat investiția productivă.
3.2.2. Crizele de a doua generație (atacul speculativ prin verigă bursieră, Hong Kong, 1998)
Crizele de a doua generație sunt crize de piață autocondiționat realizabile iar dinamica lor este independentă de dimensiunile macroeconomice observate. În desfășurarea crizei asiatice, una din etapele importante a fost atacul speculativ prin verigă bursieră la 20 octombrie 1997 împotriva Consiliului Valutar (Currency Board) din Hong Kong. Sistemul financiar din Hong Kong era capitalizat iar rezervele valutare nu ridicau probleme. Atacul nu reprezenta rezultatul retragerilor creditelor interbancare, ci al unor speculații ale unor fonduri americane gigant. Logica de atac era pur autoreferentiara. Apăreau echilibre multiple în fața accentuării dificultăților financiare din regiune. Unul din acestea era persistența Consiliului Valutar, scut pentru yuan-ui chinez. Schimbarea echilibrului ar fi putut aduce profit speculatorilor. Ideea atacului devenea cu atât mai atrăgătoare cu cât existau două tipuri de șanse de a câștiga, din speculații pe curs dar și din speculați pe bursă . Fazele procesului de atac speculativ prin verigă bursieră au fost:
presiunea asupra ratei Consiliului Valutar a condus la creșterea dobânzilor, care a determinat scăderea bursei. Speculatorii au realizat profit din prăbușirea indicelui Hang Seng prin vânzarea de contracte la termen.
Lichiditățile astfel obținute au fost folosite în cumpărarea de dolari, fapt care a relansat rata dobânzii și a accentuat căderea bursei. Autoritatea monetară din Hong Kong a intervenit direct în bursă cumpărând masiv pentru susținerea indicelui Hang Seng.
Sub presiunea șocurilor financiare mitul invulnerabilității țărilor asiatice a fost distrus, rezultatul fiind un catalizator în extinderea crizei. După cu 23 octombrie a început un proces nemaiîntâlnit de retragere bruscă a capitalurilor din toată regiunea.
3.2.3. Crizele de a treia generație
Fragilitatea sistemului financiar a avut drept rezultat si criza asiatică. Specificul dinamicii acesteia este dat de interdependența riscurilor. Aglietta (2000) a arătat că solvabilitatea creditului din sectorul privat al debitorilor depinde de anticipările convenționale asupra prețului activelor financiare și asupra perenității stabilității ratei de schimb.
După criza asiatică schimbările în arhitectura crizelor au fost de mică importanță. FMI încearcă să pună la punct o monitorizare activă a fragilității financiare crescute, într-un mediu global turbulent. Facilitățile de plată învechite au fost anulate și s-au introdus noi facilități de creditare pe termen scurt, cu acces facil în caz de criză de lichidități. Nu s-au înregistrat însă progrese în guvernarea politică menită să legitimeze o acțiune colectivă internațională. Modalități superioare prin care poate acționa mecanismul internațional de management al crizei au fost dezvăluite de reforma pragmatică derulată cursiv. Din păcate, deciziile sunt întotdeauna rezultate ale concentrării interguvernamentale dominate de G7 (Aglietta, Moatti, 2000). În schimb, ar trebui redefinit conținutul principiului universalității, care a stat la baza fondării FMI, sub raportul compatibilității cu organizarea specifica unui sistem financiar global.
3.3 Considerații privind managementul crizelor financiare și valutare pe piețele emergente
Cu toate că țările care au traversat crize financiare trebuie să își asigure singure managementul revenirii la normalitate, mai ales în ultimii ani se obsen/ă o tot mai directă și profundă supervizare și direcționare din partea FMI. însă la rândul său, fondul este I ghidat în mare măsura de interesele guvernului american și într-o mai mică măsură ce este drept , de preferințele altor țări din G7. Filosofia de intervenție a FMI este mult diferită față de comportamentul în cazul crizelor anterioare, în special prin ponderea împrumuturilor mari cu rate ale dobânzii reduse concepute pentru ranforsarea condițiilor de implementare a reformelor economice structurale. în acest sens, ar fi interesantă o analiză a modului în care noile politici au reprezentat sau nu un succes în abordarea revenirii din crizele de la sfârșitul anilor 1990 și modul în care aceste politici ar trebui modificate in viitor pentru asigurarea unui plus de eficiență.
3.3.1. Managementul crizelor în contextul istoric al evoluției FMI
După al doilea război mondial, odată cu apariția FMI, atenția acestui organism s-a axat pe țările industriale dezvoltate. Acestea funcționau pe baza unui regim valutar cu rate fixe dar ajustabile, adesea cu anumite forme de control al capitalului, în contextul etalonului aur-dolar. Când supra-aprecierea sau dereglajele de curs valutar induse de inflație au produs o imensă presiune asupra ratei de schimb au apărut crizele de tip balanță de plăți. FMI a răspuns cu serie de măsuri, o asistență de echilibrare a plăților pe termen scurt (menite să permită țării să-și plătească importurile), recomandarea fermă de depreciere a valutei țării în criză (pentru relansarea exporturilor și reducerea importurilor) și măsuri de reducere a cererii interne prin politici monetare restricitve și politici fiscale (pentru reducerea importurilor, crearea capacităților de export și stabilizarea sau reducerea inflației, aceasta fiind adeseori o cauză majoră a dereglajului valutei). Această strategie a devenit practic o rețea. Ulterior, țările industrializate au abandonat sistemul ratelor flexibile dar ajustabile în favoarea flotării cursului iar crizele tip balanță de plăți au încetat să mai reprezinte o problemă majoră.
La începutul anilor 1980, majoritatea țărilor din America de Sud si Mexicul au suferit crize puternice ca urmare a imposibilității de a realiza plățile în cadrul serviciului datoriei externe. Guvernele acestor țări realizaseră împrumuturi de la bănci comerciale din SUA și alte țări dezvoltate. Tot atunci procesul de atragere continuă de fonduri, în special pentru paita datoriilor anterioare a fost stopat datorită unei combinații a următorilor factori:
apreciere rapidă a dolarului american;
creștere bruscă a ratelor reale ale dobânzilor la dolari;
recesiune globală care a condus la reducerea cererii și a prețurilor, a resurselor și produselor din economiile sud americane.
FMI a răspuns cu asigurarea de fonduri pentru datoriile pe termen scurt, care au permis țărilor debitoare să-și plătească o parte din obligațiile imediate din serviciul datoriei și apoi să-și concentreze eforturile pe trei linii principale:
asistență directă pentru aceste țări în politici fiscale și monetare necesare unei balanțe de cont fezabile;
monitorizarea performanțelor fiscale și monetare, drept garanție pentru creditori.
realizarea de întâlniri comune debitori-creditori pentru negocierea proceselor de restructurare a datoriei (eforturile pe aceste linii au avut o eficiență globală destul de redusă);
Următoarea mare provocare a FMI a fost furnizarea de asistență tehnică (pe o gamă largă de subiecte, printre care privatizarea, sistemul de taxe, legalizarea structurilor comerciale, sistemul bancar-bănci comericale și banca centrală, piețe de capital) țărilor din Europa de Est și din fosta URSS.
3.3.2. Aspecte privind noile crize apărute !a sfârșitul anilor 1990
Odată cu deprecierea bath-ului thailandez, în iulie 1997 au apărut aceste noi tipuri de crize.
Efectul de contagiune a acționat în acest caz cu o virulență incredibilă. Criza s-a răspândit imediat în celelalte țări asiatice (exceptând China și Japonia) și din America Latină. Principalele diferențe față de crizele clasice de până acum au fost următoarele:
acum ponderea datoriilor nu mai provenea din sistemul bancar al țărilor dezvoltate, ci din obligațiuni și alte titluri de credit (aducând avantajul lichidității, acestea au reprezentat unul din motoarele de atragere a fondurilor în piețele emergente la începutul anilor 1990; inversarea de trend în 1997 a fost însă la fel de spectaculoasă);
în acest caz debitorii nu mai erau guvernele ci bănci sau grupuri de bănci
comerciale private sau chiar corporații nefinanciare.
Aceste noi crize au apărut din următoarele trei surse primare:
sisteme bancare slabe și insuficient de bine reglemntate care conduc la retrageri bruște a fondurilor din partea investitorilor autohtoni sau străini.
deficite de cont curent intolerabile, cauzate de regimul de rate fixe ajustabile,
care au condus la supraevaluarea valutelor;
un exces al stocului datoriei externe acumulate care inevitabil creează o imposibilitate a plății datoriilor pe termen scurt către creditori și implicit o stopare a procesului de acordare de noi credite sau rostogolirea celor anterioare;
Cu toate că răspunsul FMI a variat de la o țară la alta, întotdeauna strategia centrală a fost aceeași: prescripția de flotare a ratei de schimb (rata de schimb fixă nu a putut fi apărată), rate mari ale dobânzii pe termen scurt, politici fiscale solide menite să limiteze sau să stopeze declinul valutei și reducă deficitul bugetar. Au fost dezvoltate planuri de reforme în sistemul bancar, bănci comerciale dar și banca centrală, stoparea suportului guvernamental pentru firmele private, deschiderea piețelor de capital, modificarea legistlației muncii și a legilor referitoare la firmele de stat. Aceste reforme structurale detaliate au fost fără precedent, peste cele din anii 1950-1960 din țările industrializate sau cele de la începutul anilor 1980 din America de Sud.
Stilul adoptat a fost similar tehnicilor de asistență acordate țărilor foste comuniste din Europa de Est și fosta URSS, de la începutul anilor 1990. Aceste politici macroeconomice și de reforme structurale au fost incluse în celebrele Scrisori de Intenție, care, în principiu primeau împrumuturi mult mai mari decât cele din programele FMI anterioare (de exemplu pentu Coreea a fost repartizat un rnegapachet de 57 miliarde dolari). Datoriile urmau să fie plătite gradual, pe măsură ce țara dovedea îndeplinirea cerințelor impuse și implementa efectiv reformele structurale impuse de FMI.
FMI a conceput aceste pachete de împrumuturi ca un mod de reconstrucție a rezervelor și recâștigarea încrederii pieței. în practică însă, au fost utilizate plățile imediate către creditori, iar disponibilitatea efectivă și condițiile pentru ultimele tranșe viitoare de împrumut erau incerte și neconfortabile pentru creditorii interni și străini.
3.3.3. Revenirea din criză și analiza accesului la piețele
internaționale de capital
După soluționarea crizei, a urmat un proces de stabilizare a ratelor de schimb (cu excepția Indoneziei, unde valuta a continuat procesul de depreciere) și chiar o ușoară revenire. Existau numeroase moduri prin care crizele continuau să afecteze aceste țări. Ratele de creștere au fost mult mai scăzute decât în perioadele de dinaintea crizei, procesul intern de împrumut era total blocat iar sectorul financiar nu a fost restructurat și nici revitalizat.
Situația balanței de plăți a cunoscut o îmbunătățire semnificativă, ca urmare a restrângerii masive a importurilor și ameliorarea exporturilor și ca urmare directă a scăderii dramatice a ratei reale de schimb. În aceste țări s-a folosit un surplus de cont curent pentru acumularea de rezerve valutare (de exemplu Coorea a înregistrat 50 miliarde dolari la sfârșitul anului 2000).
După declanșarea crizei, PNB a scăzut dramatic ca urmare a colapsului creditului și creșterii valorii datoriei (exprimate în valuta națională), fapt care a permis o generalizare a falimentelor unor afaceri de altfel viabile. Schimbarea de trend în declinul valutelor locale s-a produs spre sfârșitul anului 1998 și în 1999 când exporturile au crescut vertiginos. Totuși, anul 2000 a consemnat o nouă reducere a ratelor de creștere (la un nivel sub 50% din valoarea medie înregistrată între 1970 și momentul declanșării crizei).
Este foarte dificil de știut dacă această recesiune și revenirea care a urmat ar fi fost diferite fără aceste politici FMI sau cu alte politici, diferite. FMI a relaxat spre sfârșitul anului 1999 aceste politici monetare și fiscale dure.
Ca urmare a crizelor nici creditul intern și nici capitalul străin nu au mai revenit la nivelele anterioare. În plus, nivelul scăzut al ratelor reale de creștere a reprezentat un semnal al ratării procesului de restabilizare a performanțelor anterioare (mai ales pentru țările din Asia de Sud-Est, așa numiții tigri asiatici). Acesta poate fi un rezultat direct al crizei sau al politicilor care fragilizează aceste economii permițând un proces generalizat de falimente de firme și bănci, care anula practic posibilitatea creditării atât de necesare în procesele de creștere durabilă.
FMI a încercat să restabilescă încrederea print-o combinație de măsuri: credite masive, politici monetare și fiscale severe și reforme structurale universale. în momentul declanșării crizei, FMI nu a recunoscut că în esență exista o problemă de lichiditate (imposibilitatea doar temporară a plății) lăsând să se înțeleagă că mai degrabă exista o problemă de insolvabilitate (o permanentă imposibilitate de efectuare a plăților); chiar și în cazul Coreei, datoria externă cumulată, nu depășea 30% din PIB. Oficialii FMI au declarat imediat că toate aceste țări erau într-o situație dramatică, cu corupție politică, sisteme financiare neadaptate, etc. Creditorii internaționali și investitorii care erau bucuroși să investească până la mijlocul anului 1997, au fost șocați de amploarea crizei dar mai ales descurajați și dezamăgiți de diagnosticul FMI. Un nou șoc asupra nivelului de încredere a fost reforma structurală extensivă impusă de FMI și modul de lansare a noțiunii că țările necesită credite masive care vor putea fi plătite gradual și condiționat de realizarea unor ținte de performanță destul de vagi în cadrul reformei structurale, în Indonezia, situația a fost mult mai negativă, această țară fiind lovită în plus și de o criză politică. Colapsul economic și politicile FMI au forțat demisia președintelui Suharto. Minoritatea chineză, cu forță economică, a reprezentat obiectul atacurilor politice și militare au condus la imposibilitatea creditului străin și a investițiilor directe.
3.3.4. Eficiența mixului politicii monetare și fiscale,
credite FMI în rezolvarea crizei
În literatura de specialitate apar numeroase critici referitoare la faptul că politicile FMI au produs în prima fază a crizelor constrângeri inutila și pagube inutile mai ales prin politicile monetare și fiscale dure. în plus, se pare că aceste daune pe termen scurt au avut un efect important în diminuarea creșterii economice din 2000-2002.
FMI considera că prin creșterea taxelor, se poate reduce deficitul bugetar (acesta crescuse ca urmare a reducerii gradului de colectare a taxelor și ca urmare a creșterii datoriei sectorului public prin includerea obligațiunilor unor bănci și firme). E dificil de înțeles de ce FMI a impus aceste politici dure într-un moment în care activitatea economică era în colaps într-un peisaj în care creșterea reală a PNB scădea de la +5% la -6…-8%.
O explicație rațională ar fii aceea că , de fapt,aceste politici dure erau o continuare a vechilor politici FMI concepute însă pentru probleme diferite. Crizele tip balanță de plăți din țările industrializate din anii 1950-1960 erau reprezentate print-un nivel național redus de economisire datorită în principal împrumuturilor guvernamentale excesive. Crizele din America de Suci de la începutul anilor 1980 s-au caracterizat prin deficite bugetare guvernamentale imense. Cu excepția Thailandei (singura țară cu deficit bugetar mare), tigrii asiatici au avut rate de economisire internă foarte mari, de peste 30% din PNB, și au avut mari deficite bugetare.
Deoarece procesul de depreciere a valutei prin intermediul pieței producea și așa o creștere a valorii datoriei totale exprimată în valuta locală politicile monetare și fiscale dure erau de asemenea inutile în cazul Asiei de Sud-Est. Rețeta de depreciere și deflație propusă de James Meade în anii 1950 nu se potrivește pentru economiile cu o pondere mare a debitelor exprimate în valuta forte. Aplicarea strategiei de deflație a debitului în economiile asiatice a însemnat un șir nesfârșit de falimente și colapsul procesului intern de creditare.
De asemenea FMI a solicitat o creștere semnificativă a ratelor reale ale dobânzilor (s-a ajuns la niveluri de 20…30%) cu scopul de a apăra schimbul valutar.în acest caz au fost expuse următoarele trei argumente: se credea că fiecare valută care se deprecia, crea în regiune o presiune contagioasă către alte valute din zonă, apoi se considera că acesta măsură poate asigura încrederea deplină în stabilitatea valutei locale și în fine această stabilitate era necesară pentru prevenirea deflației în continuare a datoriei.
Desigur, exista în acest caz și efectul advers al ratelor mari ale dobânzii asupra cererii interne. Aceste niveluri ridicate ale datoriei față de nivelul capitalurilor au făcut ca această creștere a obânzilor să fie chiar păguboasă, ducând la creșterea ponderii creditelor neperformante și la generalizarea spectrului sumbru al falimentelor. Acest aspect a fost deosebit de important deoarece aceste țări nu se confruntau doar cu o criză valutară dar și o criză financiară caracterizată de credite neperformante și un peisaj plin de falimente bancare. Tratarea crizei financiare, impune însă o creștere a lichidității și o scădere a ratelor dobânzilor.
Împrumuturile mari și dobânzile avantajoase au reprezentat motivul acceptării politicilor monetare și fiscale dure, dar ele nu au acționat ca împrumuturi de ultimă instanță menite să prevină retragerile masive din bănci sau pentru compensarea efectelor politicilor menționate.
O bancă centrală, în caliate de creditor de ultimă instanță poate stopa retagerile masive oferind împrumuturi nelimitate dar asigurate prin colateral și dobânzi penalizatoare. Această strategie funcționează perfect doar în cazul băncilor viabile dar momentan nelichide. FMI nu are resursele necesare unor împrumuturi atât de mari iar țările vizate nu dispun de un colateral suficient.
În tentativa de reasigurare a liniștii creditorilor internaționali, împrumuturile acordate de FMI au eșuat dar nu datorită ponderii relativ mici a acestor împrumuturi în datoria externă totală ci deoarece nu au sosit la timp (nu au fost imediat disponibile). Deși condițiile au fost stipulate clar și detaliate în Scrisorile de Intenție semnate de repezentanții țării, a existat un proces frecvent de revizuire a acestora.
Comisia Internațională de Consultanță Financiară IFIAC (comisia Meltzer) a sugerat înlocuirea împrumuturilor FMI cu linii de credit condiționale CCL destinate țărilor precalificate după o serie de analize interne. Ideea de bază a CCL este că o țară cu politici macroeconomice și structurale viabile poate îndeplini condițiile de precalificare. După aprobare, se câștigă de fapt dreptul de a primi fonduri în cazul unui posibil atac speculativ. Condițiile pentru CCL sunt însă destul de dificil de îndeplinit fapt care reduce drastic posibilitatea viabilității acestei alternative la împrumuturile directe.
Insuficienta reglemenare a legilor referitoare la falimente și procedurile de aplicare concrete a fost una din problemele serioase în managementul datoriei externe apărute după 1997.
În momentul în care creditorii privați au acordat împrumuturi în piețele emergente s-a solicitat reglementarea juridică a situațiilor de încetare a plăților. Creditorii pot astfel să-ți recupereze investiția prin preluarea proprietăților sau afacerilor. O alternativă mai eficientă ar putea fi restructurarea datoriei prin intermediul strategiei de provizionare a obligațiilor, ce permite acționarea imediată în instanță de către majoritatea deținătorilor de obligațiuni, dar în acest caz, obligațiunile devin mai riscante și conduc la creșterea costului capitalului. Mexic și Brazilia au refuzat hotărât această alternativă strategică.
3.3.5. Eficiența implementării reformelor structurale impuse
Prima cerință stipulată de FMI după declanșarea crizei asiatice a fost dată de impunerea reformelor structurale (extrem de bine detaliate) în țările debitoare, ca primă condiție necesară în acordarea de împrumuturi. Condițiile specifice au diferit de la țară la țară dar în principiu au avut elemente de bază similare.
S-au avut în vedere reformele structurale de ameliorare a sectorului bancar și a procesului de acumulare a capitalului. Printre altele, FMI a solicitat ca banca centrală să fie independentă de autoritățile politice și să asigure stabilitatea prețurilor iar guvernele să nu se mai amestece în acordarea creditelor către anumite bănci comerciale sau companii industriale. Țărilor debitoare li s-au cerut de asemenea să-și recapitalizeze băncile la standarde internaționale și să consolideze băncile slabe permițând totodată accesul investitorilor străini la cumpărarea acestora.
În al doilea rând s-a atras atenția asupra reformelor structurale din cadrul sectorului firme de stat, FMI a solicitat reducerea levierelor financiare, modificări majore în practicile contabile și restructurarea consiliilor de administrație ale firmelor de stat, în vederea pregătirii pentru privatizare. S-a atras atenția asupra tratamentului preferențial acordat unor companii aparținând familiilor demnitarilor, aceste practici devenind intolerabele. Problema corupției a fost prezentată în numeroase episoade de criză : Mexic 1995, Rusia 1998, Argentina 2002. De cele mai multe ori FMI a justificat aceste programe structurale ca fiind necesare în recâștigarea încrederii investitorilor străini, înainte de crize, au existat numeroși investitori care au avut încredere investind dar critica FMI a fost atât de severă, mai ales la problemele de ordin structural încât aversiunea față de risc a crescut vertiginos.
Cererile FMI au creat în țările afectate de crize o opoziție evidentă, deoarece se lovea direct atât în interesele speciale ale puterii cât și datorită percepției de amestec în treburile interne. Ulterior FMI a recunoscut (IMF Issue Brief April 2001) că deseori programele strucutrale au fost excesive și a promis că, în viitor se va face o distincție între achimbările structurale absolut necesare revenirii din criză și cele care nu intervin direct în procesul de revenire. Rămâne de văzut cum va fi realizată această distincție în practică. Mai mult, FMI nu mai insistă în cazul unor crize viitoare atât de mult pe reformele structurale în condițiile în care Banca Mondială se implică activ.
3.3.6. Efectul crizelor asupra aversiunii față de risc
Este firesc să te întrebi dacă în viitor creditorii vor fi mai prudenți, debitorii își vor reduce expunerea față de risc și dacă țările cu fragilitate față de crize vor solicita asistența necesară mai repede.
Desigur, aceste crize au reprezentat episoade de tristă experiență pentru țările debitoare și acestea au făcut o serie de eforturi ca situația să nu se mai repete. Coreei i s-a sugerat o rezervă valutară de 100 miliarde, mult mai mult decât limita de prudență impusă anterior, ori aceasta a însemnat un imens și inutil cost suplimentar. De fapt acest surplus și introducerea regimului valutar de rate flexibile produc efectiv un imesn excedent comercial și ține această țară departe de supervizarea FMI.
Unii critici ai managementului de criză efectuat de FMI, au arătat că provizioanele imense constituie prin intermediul megaîmprumuturilor cu dobânzi reduse creează o problemă tip hazard moral în care țările emergente și creditorii își asumă riscuri exagerat de mari (deoarece se știe din start că creditorii vor fi plătiți imediat în caz de criză și fără pierderi de principal). Acest lucru produce un exces de vigilență în contractele de împrumut și menține ratele dobânzii la nivele inferioare față de echilibru. Atunci, dacă se produce o depreciere rapidă a valutei locale, există și o tentație de a realiza împrumuturi tot mai mari și în special în valute forte, fapt care duce la o creșterea exagerată a deflatării datoriei. Marile împrumuturi ale FMI au ușurat fără discuție, sarcina de plată a țărilor debitoare și au redus costul global al crizei.
3.3.7. Consecințele politice ale crizei și politicile care au urmat
Inițial FMI a fost conceput ca un fel de organizație de asistență mutuală, la care țările membre contribuie financiar și de la care pe parcursul crizelor financiare, se pot împrumuta fonduri. Odată cu trecerea de la problema țărilor industrializate la economiile emergente, FMI ar trebui perceput ca un mod în care țările dezvoltate furnizează asistență celor emergente atunci când acestea se află în situații de criză. Aici apare pericolul ca fondul să fie văzut ca agent al țărilor dezvoltate.
Efectele politice pe termen lung ale programelor FMI nu sunt dificil de evaluat. Umilirea guvernelor țărilor emergente și a liderilor acestora, trecerea puterii efective de la guvernul național la FMI și reformele radicale impuse de Fond au avut consecințe directe asupra factorului politic atât pe termen scurt cât și pe termen lung. De exemplu, acțiunile FMI în Indonezia au condus la demiterea forțată a președintelui Suharto și promovarea unor lideri naționali slabi. În toate țările emergente politicile specifice au fost greu de suportat de oamenii de rând. Chiar și după câțiva ani, viitorul politic și stabilitatea Indoneziei a rămas incertă, războiului civil afectând importante regiuni ale acestei țări.
Programele FMI au concis de asemenea cu schimbări politice și în Coreea și Thailanda. Este posibil ca aceste condiții dure ale FMI să fi influențat electoratul în sensul schimbării guvernului. Acesta nu s-a produs însă și în Malaiezia unde primul ministru Mahathir nu a acceptat programul FMI. Există prea mulți factori politici specifici de la țară la țară pentru a trage concluzii ferme. Dar, cu siguranță, oficialii FMI care au crezut că restructurarea economică fundamentală dorită de Fond ar fi avut șanse doar în condițiile unei schimbări a liderilor de la guvernare. Această încurajare a schimbării guvernamentale a creat o adversitate față de apelarea la servicii FMI în stadii precriză.
Programele FMI au fost deosebit de dure pentru populație și este dificil de precizat care a fost ponderea directă a reformelor impuse de FMI. Deși consecințele pe termen lung ale crizelor se vor resimți încă, partea pozitivă este acumularea unei experiențe în managementul situațiilor de crize generalizate în sensul evitării pe viitor a acestora.
În concluzie cazuistica extrem de bogată din ultimii 25 de ani a făcut posibila clasificarea crizelor atât cronologică cât și în funcție de obiectul lor. Astfel s-au afirmat crizele valutare (extrem de periculoase în contextul legăturilor dintre piețele bursiere), crizele pe piețele de obligațiuni (manifestate în contextul dificultăților în ceea ce privește necesarul de lichidități al pieței), crizele de evaluare rezultate din valoarea fundamentală și prețul pe piață, crizele bancare care rezultă din comportamentul de neîncredere față de bănci (convertirea depozitelor în numerar, scăderea calității creanțelor bancare prin deteriorare), crizele gemene (declinul valutelor naționale), crizele de încetare a plăților (rezultatul unui set de disfuncții interna în cadrul unui sistem central sau ca urmare a unei crize bancare), etc.
Toate aceste aspecte sunt însoțite de exemple concrete dar și de impactul pe care l-au avut la scară globală, efectul de contagiune.
Din punct de vedere cronologic putem vorbi de crize ajunse azi la a treia generație plecând de la prima 1980-prezent. În lucrare am punctat rolul major avut de FMI în soluționarea acestor crize. Cu toate acestea FMI este extrem de criticat în ceea ce privește atenționarea asupra declanșării crizelor (este însărcinată cu monitorizarea stabilității valutare a țărilor membre).
CAPITOLUL IV. ANALIZA IMPLICAȚIILOR MONDIALE ALE CRIZELOR FINANCIAR-VALUTARE INTERNAȚIONALE
Acest capitol tratează în detaliu principalele experiențe internaționale în planul declanșării unor crize cu impact global, aceste crize s-au declanșat în regiuni diferite ale globului au generat efecte de contagiune la scară globală, ele vor fi prezentate în funcție de perioada în care au apărut.
4.1. Criza europeană 1992-1993 sau criza SME (Sistemul Monetar European)
În anul 1992, în urma ieșirii Marii Britanii, Italiei și Spaniei din cadrul mecanismului SME au rezultat intensificări ale fluxurilor de capital. în vara anului 1993 a urmat un al doilea val de atacuri, ca urmare a deciziei de lărgire a benzii ratelor de schimb din cadrul acestui sistem monetar de la 2,5% la 15%, care a permis Franței deprecierea monedei fără ieșirea formală din sistem. Însă, după aceste evenimente Franța a revenit imediat la banda strânsă de paritate (altă paritate) față de marca germană, iar creșterea economică din Marea Britanie după ieșirea din SME a făcut ca rata de schimb să se situeze peste nivelul inițial. Totuși criza SME rămâne unul din episoadele clasice de atacuri speculative.
Elementul care oferă acetei crize statutul de criză clasică este faptul că s-a demonstrat clar importanța modelelor de generația a doua față de modelele de primă generație. Țările europene atacate speculativ în anii 1992 și 1993 nu au fost deloc de acord cu reprezentarea din modelele de primă generație. în toate cazurile guvernul a păstrat un acces complet la piețele de capital atât naționale cât și internațioanale. Aceste țări deci nu au fost nevoite să-și monetizeze deficitul lor bugetar și nu au avut o creștere rapidă a creditului intern. De asemenea, se pare că nu au suferit de pe urma limitării riguroase a rezervelor valutare: acestea au rămas capabile să împrumute de pe piețele internaționale și au avut posibilitatea stabilizării propriilor valute. În sfârșit, toate aceste economii aveau o rată a inflației foarte redusă și stabilă atât înainte, cât și după criză.
În acest moment se ridică întrebarea, care a fost motivația deprecierii care există ca un ingredient de bază în modelele de generația a doua? Răspunsul este rata șomajului, datorată inadecvării cererii și presiunea rezultată asupra autorităților monetare în angajarea politicilor expansioniste- politici care nu pot fi urmate atâta timp cât țările rămân obligate să păstreze o rată de schimb fixă – acesta a fost motivul principal al crizei. în mod esențial se crede că guvernul a fost pus în fața alegerii dintre costul politic al șomajului în afara țintelor la nivel atructural și cel natural, pe de o parte, și costul politic al excluderii din SME, pe de altă parte.
În spatele problemei șomajului, a fost situația anormală declanșată de interacțiunea dintre căderea zidului Berlinului și de rolul de facto ai mărcii germana în cadrul SME. Unificarea Germaniei și dorința firească de egalizare a noilor landuri a condus însă la o politică fiscală expansionistă. Bundesbank, la fel ca Federal Reserve în anul 1980, a fost pusă în fața unui deficit la care s-a răspuns cu o politică monetară restrictivă. Oricum, alte țări europene, care au avut moneda ancorată în raport cu marca germană au fost astfel obligate să fie în acord cu această politică monetară fără expansiune fiscală; astfel acestea au fost condamnate, împinse la recesiune.
Așadar, toate ingredientele crizei sunt la locul lor. În plus, trebuie menționate patru aspecte speciale ale crizei SME:
rolul marelui actor al pieței- George Soros- în declanșarea crizei. Acesta a sesizat în avans jocul Segat de posibila depreciere a lirei sterlina și a deschis o serie de linii de credit pe termen scurt totalizând 15 mld usd. Astfel era în poziția de profit în urma colapsului regimului ratei de schimb și de fapt în faza a doua nu a făcut altceva decât să precipite prin propriile vânzări speculative acest colaps. Rămâne neclar cât de important a fost rolul propriilor sale acțiuni; se poate argumenta că motivul fundamental al crizei ar fi declanșat oricum deprecierea. Un lucru cert este că marele speculator a devansat data crizei cu câteva săptămâni sau luni.
într-o lume caracterizată de o mare mobilitate a capitalului al doilea aspect a demonstrat irelevanța stocului de rezerva valutare. Băncile centrale din Marea Britanie și Italia au deținut rezerve substanțiale și beneficiau în baza regulilor SME de linii de credit din Germania. Astfel în cazul Marii Britanii, exista posibilitatea angajării în intervenții directe în piața valutară a unei sume de 50 mld usd în interval de câteva zile. Oricum, această intervenție a fost dublată prin operațiuni pe piața deschisă în scopul evitării reducerii mărimii bazei monetare. în mod evident și aceasta a fost ineficientă. Devenea clar că lira sterlină putea fi apărată doar printr-o contracție monetară și doar după două zile de rate mari ale dobânzii, Banca Angliei a abandonat în mod surprinzător paritatea fixă.
al treilea aspect subliniază un fapt surprinzător: crizele au fost virtual neanticipate de piețele financiare. Rose și Svensson (1994) au arătat că diferența ratelor dobânzii la valutele corespunzătoare țărilor țintă nu a început să se mărească decât după luna august 1992, cu o lună înaintea crizei.
în sfârșit, un aspect remarcabil al crizei SME a fost că țările care au renunțat la strategia da ancorare a cursului au avut o revenire spectaculoasă, prezentând o situație mult mai bună decât a celor care și-au apărat în continuare valuta. în particular, în Marea Britanie s-a redus semnificativ rata șomajului și rata inflației.
4.2. Criza din Mexic și impactul acesteia asupra
afacerilor din America Latină
Au existat în unele privințe atât similitudini cât și diferențe față de criza europeană, dar în mod evident consecințele au fost mult mai severe pentru economiile afectate, sugerând că o expansiune monetară ar fi posibilă doar dacă rata de schimb nu era o restricție. Oricum în America Latină, ca și în Europa, aceste semnale de avertizare au fost luate în seamă mai mult s-au mai puțin, fiind în general ignorate de piețele financiare. Oficialii guvernamentalii erau fermi pe poziție afirmând că nu se pune problema unei eventuale deprecieri, iar piețele au crezut aceste declarații. Pe parcursul anului 1993 prima ratei dobânzii la pesos a fost extrem de redusă, iar deficitul de cont curent era ușor de finanțat.
În Mexic situația s-a agravat pe parcursul anului 1994. Incertitudinile de ordin politic au avut la bază următoarele două evenimente: răscoala țăranilor din Chiapas și asasinarea principalului candidat la postul de președinte, din parte partidului afiat la putere. Guvernul a relaxat politica monetară și disciplina fiscală în preajma alegerilor prezidențiale. Fluxurile de capital străin au început să ocolească țara și s-a produs o scădere rapidă a rezervelor valutare. Punctul critic a fost atins atunci când guvernul s-a aflat în postura să nu mai poată realiza emisiuni de tesobonus, titluri pe termen scurt, denominate în dolari.
În fața unei presiuni externe mari, Mexicul a decis imediat după alegerile prezidențiale deprecierea pesos-ului. Mărimea acestei deprecieri, da 15% a fost unanim considerată ca inadecvată; astfel, guvernul și-a sacrificat credibilitatea fără a satisface piețele, în ceea ce privește faptul că a fost în spatele acestei deprecieri. În al doilea rând prin consultarea marilor oameni de afaceri în legătură cu acest plan, guvernul de fapt a dat posibilitatea ca o serie de investitori să profite de pe seama investitorilor străini neinformați, fapt care a adâncit discreditarea acestei politici. În sfârșit în zilele imediat de după depreciere, oficialii mexicani au condus aceste procese arătând atât aroganță cât și incompetență față de investitorii străini.
Este posibil ca aceste motive să fii stat la baza faptului ca, deprecierea inițial mică a fost urmată de o pierdere aproape totală a încrederii în politicile mexicane. Moneda peso a scăzut la jumătate din valoarea de dinaintea crizei foarte repede; ca urmare a inflației au rezultat și probleme legate de prețul produselor de import. Pentru stabilizarea peso-ului și a ratei inflației, guvernul s-a văzut obligat să mărească rata dobânzii interne la nivele foarte ridicate, ajungându-se la 80%. Ratele mari ale dobânzii au produs o contracție a cererii interne, iar PIB a scăzut în anul de după criză, în termeni reali cu peste 7%. În scopul restaurării încrederii și datorită temerilor că această criză ar submina stabilitatea politică, guvernul SUA a fost nevoit să acorde o linie masivă de credite internaționale guvernului mexican. Efortul a fost o reușită: în 1996 s-a înregistrat din nou o creștere economică, iar Mexicul în urma unui acord de acceptare a unei scheme de plată a debitelor de urgență, a recâștigat accesul normal pe piețele internaționale de capital.
Inițial, Argentina a sperat că regimul ei valutar foarte diferit- sistemul consiliului valutar, cu un peso ancorat perfect rigid de dolarul american la paritatea 1:1 și fiecare peso din baza monetară justificat în dolarul din rezerve, va fi un scut protector eficient față de pierderile cauzate de criza mexicană. Argentina se aștepta, de asemenea, ca în absența unor puternice legături comerciale cu Mexicul va reuși să evite contagiunea. Oricum, speculatorii au atacat valuta, probabil speriați de un eventual abandon al sistemului impus de consiliul vaiutar, în scopul reducerii ratei șomajului (aceasta s-ar putea numii răzbunarea modelelor de a doua generație).
În cadrul sistemului consiliului valutar fluxurile de ieșire de capital conduc însă la un declin rapid al bazei monetare. Acest aspect crează în continuare o criză a sistemului bancar care contribuie la o deteriorare destul de severă al acestui aspect (nu de aceeași amploare totuși ca în cazul Mexicului). În contrast cu Mexicul, Argentina a ales acest regim strict, încercând să arate piețelor financiare că obligațiile stricte au fost respectate. în 1998 Argentina și-a reluat creșterea economică. Crizele latine au prezentat câteva trăsături comune cu cele întâmplate cu doi ani înainte în Europa, dar au existat și câteva diferențe majore.O primă asemănare a fost ratarea de către piețele financiare a sentimentului de anticipare a producerii crizei sau măcar a semnalării posibilității acesteia, până foarte târziu în ciuda semanleor de alarmă date de specialiști. Cea mai mare diferență a fost însă legată de consecințele crizei. Se consideră o comparație între două perechi de țări, Franța-Marea Britanie și Mexic-Argentina. în primul caz, țara care a suferit deprecierea (Marea Britanie) s-a comportat excelent după acest eveniment în timp ce Franța s-a prezentat mai slab, fără însă să sufere o cădere dramatică. în al doilea caz, ambele țări au suferit recesiuni severe incredibile, dar țara în care s-a prudus inițial deprecierea a suferit mai mult.
4.3.Criza financiară din Asia de Sud-Est și efectele sale asupra investițiilor internaționale
4.3.1.Cauzele crizei financiare
Principalele cauze ale crizelor din Asia de Sud-Est, din anul 1997 au fost interne, au considerat analiștii occidentali, enumerându-le în primul rând pa următoarele:
nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt;
creșterea deficitului de cont curent;
managementul inadecvat al băncilor comerciale (evaluarea incorectă a riscurilor față de debitori interni);
crizele imobiliare;
expansiunea rapidă a creditului intern, multe credite fiind utilizate în scopuri neproductive;
rețele dobânzii au fost menținute la un nivel scăzut datorită accesului facil la sursele externe de creditare;
sistemul de supraveghere foarte lejer al băncii centrale față de băncile comerciale;
nivelul scăzut al economisirii interne, datorită apelării facile la capital străin (practică care a fost încurajată de ancorarea monedelor naționale de dolar);
hazardul moral, creat datorită existenței proprietăților încrucișate și a unor relații privilegiate între autorități și anumite grupuri de interese (încrederea că statul va interveni pentru a se evita falimentul); aceasta a majorat riscul sistemic existent în aceste economii.
La începutul anilor ’90, în Thailanda, piețele financiare au fost liberalizate, Capitalurile străine au fost atrase de ratele mari ale dobânzii și de relativa stabilitate a monedei naționale, datorită unui curs legat de dolar. Ele au fost în mai mică măsură capitaluri pe termen lung, cât mai ales pe termen scurt. Intrările de capital străin s-au constituit într-o sursă suplimentară de creditare. Dintre acestea doar câteva au fost folosite pentru creșterea productivității, cele mai multe fiind înghițite de consumul privat.
În paralel, deficitul balanței conturilor curente tindea spre lărgire. Cauzele acestei evoluții au fost:
reducerea cererii externe pe piețele țărilor dezvoltate;
plata dobânzilor în contul datoriei externe;
reducerea competitivității produselor ca uramre a creșterii relative a constului forței de muncă (față de China, Vietnam).
Aceste fisuri au făcut ca atacurile speculative asupra monedei naționale să nu poată fi contacarate de banca centrală, așa încât la 2 iulie 1997 bath-ul este devalorizat cu 17% față de dolar.
În Coreea de Sud, ca urmare a recesiunii mondiale deficitul de cont curent a crescut considerabil, datorită menținerii unor importuri mari și reducerii exporturilor. Ca și în Thailanda, băncile coreene, stimulate de intrările de capital străin, au împrumutat sume tot mai mari firmelor naționale, fără o verificare riguroasă a bonității acestora. Multe împrumuturi au fost prost orientate. în plus, ele au fost făcute în dolari, datorită ratei mai scăzute a dobânzilor. Atacurile speculative asupra monedei naționale, won-ul, au obligat banca centrală să cheltuiască sume importante pentm apărarea lui (rezervele scăzând de la 30,5 miliarde la 23,9 miliarde), fără a putea evita o depreciere de 35% (decembrie 1997).
Ulterior rezervele s-au redus dramatic (până la cea 6 miliarde usd) deoarece banca centrală a trebuit să susțină băncile comerciale în retumarea creditelor denominate în dolari. Confruntată cu plăți mari în contul datoriei externe (120 miliarde usd), Coreea a beneficat de deschiderea unei linii de credit de către FMI de 57 miliarde $ pe trei ani. Pentru anul 1993 condițiile FMI au fost următoarele:
o creștere economică de 2,5-3%;
reducerea cheltuielilor guvernamentale cu 10%;
majorarea participațiilor străine în firmele naționale de la 26% la 59%;
reducerea deficitului de cont curent de la 13 mld la 5 mld;
majorarea impozitelor și a ratelor dobânzilor
lichidarea a 12 bănci, cele mai îndatorate.
Ca urmare a aplicării acestor măsuri, rata șomajului a crescut de la 2,4% în decembrie 1997 la 7% în 1998. În ciuda acestui suport al FMI, won-ul și-a continuat deprecierea, pierzând încă 49% din valoare, iar la finele anului 1997 încă 15%. În timp ce datoria externă reprezenta 40% din PIB, datoria internă se ridica la 180% din PIB, 20% din ultima fiind considerată da neacoperit, ceea ce ridică pericolul colapsului băncilor datorită lipsei de lichidități (unica sursă ar fi emisiunea monetară a băncii centrale).
În perioada imediat următoare, monedele altor țări asiatice cu vulnerabilități asemănătoare, au fost supuse unor atacuri speculative, soldate cu devalorizări de proporții și ale acestora.
Devalorizările au fost urmate de creșterea presiunilor inflaționiste și de aplicarea unor politici monetare restrictive. Cele mai afectate țări au fost Malayezia, Filipine, Indonezia, mai puțin Singapore și Hong Kong.
În Hong-Kong, fenomenele au evoluat astfel: fondurile străine au fost utilizate pentru finanțarea construcțiilor, ceea ce a condus la un val de speculații pe această piață, ducând la creșterea prețurilor cu cea 50%. Aceasta explică crahul bursier declasat la 23 octombrie 1997, finalizat cu o scădere a indicelui bursei cu 33%. Datorită sprijinului acordat de China, moneda a putut fi susținută.
Detalii suplimentare ale manifestărilor de criză din regiune prin cronologia următoare:
10 martie 1997- Guvernul Thailandei promite răscumpărarea datoriilor
neperformante, în valoare de 3,9 mld usd, dar nu-și poate onora promisiunea.
Cu acest prilej, directorul FMI, M. Camdessus, declara: "nu văd nici un motiv
pentru ca această criză să evolueze".
14-15 mai 1997- Moneda thailandeză, bath-ul, este pentru prima dată ținta unor atacuri speculative. Rezistă, datorită intervențiilor concertate ale băncilor centrale ale Thailandei și Singapore.
27 iunie 1997- Banca centrală a Thailandei închide 18 bănci cu probleme de
lichiditate.
11 iulie 1997- Rupia indoneză este supusă unor presiuni speculative.
14 iulie 1997- Malaezia renunță la a-și sprijini moneda pe piețele valutare.
28 iulie 1997- Thailanda cere sprijinul FMI.
15 august 1997- Primul atac speculativ asupra dolarului Hong-Kong-ului.
3 septembrie 1997- Rupia indoneziana suportă noi presiuni.
22 octombrie 1997- Rata dobânzii la creditele overnight crește în Hong-Kong de la 8% la 300%.
1 noiembrie 1997- Guvernul indonezian închide 16 instituții financiare cu probleme.
3 noiembrie 1997- Sanyo Securities, cea mai mare firmă de brokeraj clin Japonia dă faliment, primul de acest gen de după 1945.
21 noiembrie 1997- Coreea de Suci cere Fmi un credit de 20 mld usd.
15 decembrie 1997- Won-ul coreean este lăsat să fluctueze liber pe piețele valutare.
22 decembrie 1997- Agenția de rating Moody's plasează datoria externă a Indoneziei la paritate cu grad de risc cu obligațiunile precare (junk bonds).
4.3.3. Soluții de ieșire din criză
Țările confruntate cu dificultăți în plata datoriei externe au încheiat acorduri cu FMI, în primul rând Thailanda, Indonezia, Filipine. Indonezia a primit un credit de 33 mld usd, iar Thailanda de 17,2 mld usd (3,9 mld de Ia FMI, 4 mld de la Japonia, ș.a). Filipine au primit de la FMI o sumă de 1 mld usd ca fond de stabilizare a peso-ului, moneda națională. Asistența acordată de FMI sau sub coordonarea acestuia a stârnit reacții diverse.
Astfel, valoarea uriașă a creditelor acordate (100 mld usd pentru întreaga Asie de Sud-Est), a readus în discuție problema hazardului moral. Numeroși analiști au subliniat ideea că în condiții de piață normal este ca firmele și guvernele să suporta singure riscurile legate de activitățile lor, deoarece doar așa ele vor acționa responsabil, în direcția eficientizării lor. Sprijinul masiv acordat țărilor din Asia a reprezentat un semnal pentru țările aflate în dificultate că ele pot conta pe susținere internațională, ceea ce introduce riscul de hazard moral în economia mondială. Poate nu întâmplător, spun economiștii, imediat după deschiderea liniilor de credit pentru țările asiatice, în Brazilia și Argentina indicele prețurilor acțiunilor a săltat brusc.
4.3.4. Interpretări ale crizei asiatice
Potrivit lui Peter Nunnenkamp, țările sud-asiatice sunt primele victime ala globalizării producției internaționale. în condițiile tendinței actualei depresive din economia mondială găsirea de noi piețe sau menținerea celor existente este extrem de dificilă. în analiza sa, el pornește de la compararea acestei crize cu crizele din America Latină, manifestate în repetate rânduri, în anii ’80 și ’90.
Pe de altă parte, lecțiile Americii Latine nu au fost luate în seamă de țările asiatice, care ar fi putut poate preveni unele dezechilibre:
dacă se consideră că moneda este supraevaluată riscul atacurilor speculative asupra acesteia cresc; în America Latină supraevaluarea s-a datorat unor politici economice necorespunzătoare, în Asia în primul rând legării monedei naționale de dolar.
crearea unei situații de hazard moral: creditele imprudente au împins în sus prețurile imobiliare, umflându-le; căderea acestora a pus probleme de lichiditate băncilor, restrângerea creditelor antrenând ia rândul ei căderea din nou a prețurilor;
structura finanțării externe expune de asemenea la riscuri majorate, ponderea fluxurilor pe termen scurt având o tendință de creștere; dacă investitorii consideră valoarea deficitului de cont curent ca nesustenabilă și deci deprecierea monedei ca iminentă, atunci riscul retragerii acestor capitaluri este foarte mare: în consecință rata deprecierii poate fi cu mult mai ridicată decât ar fi fost necesar pentru a corecta supraevaluarea inițială.
liberalizarea financiară nu se asociază în mod automat cu eficientizarea, din contră, fluctuațiile financiare sunt încurajate să se angajeze în afaceri riscante, câtă vreme nu funcționează un organism de supraveghere independent, iar standardele prudențiale nu sunt consolidate.
Însă există unele diferențe majore între cele două regiuni și anume:
În primul rând țările asiatice nu pot fi acuzate de politici macroeconomice nesănătoase (deficitele bugetare au fost treptat reduse, ratele de economisire erau de două ori mai înalte decât cele din America Latină). În consecință, capitalul străin reprezintă pentru țările asiatice o sursă complementară de finanțare, pe când în țările Americii Latine el are tendința de a înlocui sursele interne (în perioada 1985-1995 ISD au reprezentat 10% din formarea brută a capitalului fix în anestea din urmă).
Ca urmare, unele măsuri propuse de FMI, asemănătoare cu cele aplicate în America Latină sunt apreciate de unele economii ca neadecvate și contraproductive:
creșterea ratelor dobânzii: în Coreea, la creditele pe termen scurt de la 12,5% la 21%.
Restructurarea sectorului financiar, ce ar presupune întărirea reglementării, supravegherii și transparenței.
Restricții fiscale, considerate necesare pentru a compensa costurile restructurării financiare; simultan cu creșterea nivelelor de impozitare se cerea reducerea investițiilor publice.
FMI a mai cerut pentru Coreea, ca aceasta să-și liberalizeze pe termen scurt importurile de autoturisme, măsură suspectată a fi cerută în fapt de SUA și de loc favorabilă restaurării echilibrului balanței de plăți externe, comenteză majoritatea analiștilor.
Deschiderea sistemului financiar capitalului străin este o altă cerință controversată a FMI, desigur că, pe de o parte, o astfel de evoluție ar sprijini restructurarea și alinierea practicilor bancare la cele internaționale. Dar, în condițiile date, preluarea de active de către investitorii străini s-ar face la prețuri scăzute, ceea ce ar fi de natură să alimenteze aversiunile față de aceștia.
Robert Wade și Frank Veneroso, specialiști în finanțe internaționale, propun soluții complet diferite decât cele promovate de instituțiile financiare internaționale.
Aceștia recomandau guvernelor asiatice să instaureze controlul asupra operațiunilor de capital și să declare un memoratorium asupra datoriei externe.Să susțină băncile falimentare și să nu le lichideze. Susținera băncilor să se realizeze prin injecții de capital și să nu accepte ca ratele reale ale dobânzilor să devină negative. La rândul lor, și aceste propuneri au anumite slăbiciuni: în primul rând, controlul intrărilor de capital ar afecta și intrările de investiții directe, care nu pot fi în totalitate substituite de capitalul intern. în al doilea rând, nu se știe dacă agenții economici și menajele ar fi de acord să suporte costurile unor rate negative ale dobânzilor sau capitalurile interne ar tinde să fugă în exterior, în căutarea unor câștiguri mai mari. Este adevărat însă că, din acest ultim punct de vedere, deși acest pericol ara probabilitatea sa, înclinația spra naționalism economic ar putea fi suficient de puternică încă în aceste țări pentru a-l diminua.
După părerile altor specialiști ambele tipuri de soluții sunt nerealiste si pot provoca amplificarea efectelor negative.
Adâncirea recesiunii va fi principalul efecte al măsurile propuse de FMI, ceea ce va face și mai dificil de refăcut echilibrul infern și extern a! țărilor; în plus, ele pot elimina chiar firme și bănci care, în lipsa acestor măsuri, s-ar fi putut redresa. Soluțiile imaginata de Wade și Veneroso sunt și ele nerealiste, aplicarea lor creând o situație de hazard moral, care poate accentua instabilitatea economiilor asiatice, invitând firmele și băncile să fie în continuare indiferente față de riscurile activității lor.
4.3.5. Efectele posibile ale crizelor financiare din Asia de Sud-Est
Printre primele consecințe pentru economiile țărilor din regiune, afectate de criză, pot fi amintite:
creșterea șomajului;
devalorizări succesive ale monedelor naționale, ce conduc la creșterea competitivității produselor asiatice față de cele occidentale;
majorarea ratelor interne ale dobânzilor în economiile afectate;
reducerea importurilor din țările dezvoltate.
Efectele crizelor s-au resimțit în întreaga economie mondială, integrarea piețelor financiare (încurajată și realizată prin dereglementarea fluxurilor financiare, reducerea costurilor de tranziție, utilizarea pe scară extinsă a noilor instrumenta financiare, informatizarea sistemelor de tranzacționare și modernizarea telecomunicațiilor) face ca destabilizarea unei piețe regionale să producă turbulențe și pe alte piețe, chiar dacă nu se reproduc cauzele care generează crizele inițiale.
Cel mai mare pericol al eșecului tentativelor de redresare a economiilor asiatice în criză ar fi de propagare a turbulențelor către alte țări din Asia sau chiar din alte zone ale lumii, putând genera chiar o criză globală. Pentru celelalte țări din zonă, contagiunea s-ar putea produce ca urmare a interdependențelor strânse existente, în primul rând în planul schimburilor comerciale reciproce (evaluate la cea 36% din totalul exporturilor lor) și al fluxurilor de investiții. Sub acest ultim aspect, Coreea reprezintă, spre exemplu, al treilea mare investitor din zonă, peste 50% din exportul său de capital fiind direcționat în țările vecine.
În urma crizelor din Asia , chiar și țările latino-arnericane se pot resimți. Cea mai expusă țară a fost Brazilia, a cărei monedă a suferit un prim atac speculativ în octombrie 1997. Pentru a-și apăra moneda, autoritățile braziliene au cheltuit la momentul respectiv 15% din rezervele oficiale și au majorat ratele dobânzilor în termeni reali cu 40% (calculat pe baza mediei anuale). Moneda sa rămânând în continuare supraevaluată, ea a fost expusă unor noi atacuri speculative la începutul anului 1999.
4.3.6. Reacții internaționale
Țările din G7 au încercat cu scopul prevenirii apariției unor noi crize, la finele anului 1998, în colaborare cu FMI să creeze instrumente noi de finanțare a țărilor vulnerabile. Factorul pricipal de risc pentru aceste țări a fost considerat creșterea economică nesănătoasă, care nu are ca fundament cererea internă. La aceasta se adaugă și regulile prea relaxate de acordare a creditelor interne.
La sfârșitul anului 1998, cele mai importante țări industrializate au propus, un proiect prin care să fie consolidat sistemului financiar internațional, punându-se problema coordonării financiare internaționale. Ele au purtat discuții și au propus soluții privind:
Elaborarea unor noi metode de management al crizei;
Transparența operațiunilor FMI și Banca Mondială, chemate să acționeze în tandem în unele situații.
Punerea în aplicare a unor noi aranjamente financiare, pentru a stopa propagarea crizelor (FMI, bănci private, guverne);
Adoptarea de principii și coduri de conduită în materie fiscală și regulamente bancare pentru țările cu sisteme bancare fragile;
Monitorizarea de către FMI a respectării ior de către țările în cauză.
G7 a aprobat planul american de creare a unei noi facilități de către FMI (credite pe termen scurt, cu dobânzi cu 3-5% mai mari față de rata standard practicată de FMI) pentru prevenirea apariției unei crize financiare, cu condiția respectării recomandărilor Fondului. Primul beneficiar a fost Brazilia. Prin "facilitatea suplimentară de rezervă" FMI îi va oferi acesteia 70% din cele 18 mld usd solicitate, cu o rată a dobânzii de 7,75% (față de 4,74%), sumă rambursabilă în 12-18 luni.
Pentru ca FMI să facă față solicitărilor repetate de sprijin, fondurile sale au fost majorate cu 90 mld usd.
4.4. Dezintegrarea financiară și economică din Rusia
În august 1998 odată cu anunțul autorităților de flotare a rublei și declararea incapacității de plată la nivelul titlurilor de stat GKO, criza financiară și valutară a devenit vizibilă și în Rusia. La sfârșitul lunii septembrie 1998, rubla atinsese un nivel de doar 35% din valoarea de dinaintea crizei, inflația lunară era de 45% (540% medie anualizată), iar scăderea previzionată a PIB pentru 1998 era de 6%. În plus, criza a avut consecințe politice și sociale dure.
Cu toate că și criza asiatică și cea latină au luat prin surprindere întreaga lurna și au avut repereursiuni globale, după calmarea turbulenței financiare, acestea s-au situat într-un cadru de regionalitate. Criza latină a fost declanșată în Mexic, iar principala victimă colaterală a fost Argentina; restul țărilor emergente au fost afectate doar pa termen scurt și într-o mică măsură. Criza asiatică, declasată în Thailanda s-a extins violent în întregul continent asiatic, dar nu a cauzat fluxuri majore de ieșire de capital din regiune. Sectorul financiar ai economiilor dezvolatate a fost într-o mică măsură influențat. Mai exact, doar în momentele de vârf de la sfârșitul lunii octombrie 1997, piețele financiare au înregistrat pierderi majore, revenirea urmând, însă, destul de repede. Criza rusă a afectat însă extrem de negativ creditul către economiile emergente din întreaga lume.
Pentru a înțelege vulnerabilitatea unică a economiei ruse din vara anului 1998 se vor face câteva referiri caracteristice publicate de Sutela (1998). Deși aceste puncte slabe nu au reprezentat motive acute pentru declanșarea crizei, acestea cu siguranță se află în spatele crizei.
Structura actionariatului din Rusia era total ineficientă pentru realizarea creșterii economice. Metodele de privatizare rapide utilizate au condus la o structură a actionariatului în care predomină proprietatea foștilor directori de întreprinderi. Există numeroase motive pentru care acționariatul intern (foști directori și angajații) reprezintă o structură ineficientă în cazul Rusiei, care a frânat procesul de restructurare; în plus, stilul managerial a fost mai degrabă un stil sovietic, nepotrivit în circumstanțele economiei de piață. Acest acționariat nu a fost interesat de realizarea investițiilor de capital, concentrându-și atenția în a-și extrage lichidități în interes personal. în anul 1997 totalul investițiilor de capital în sectoarele productive (industrie, agricultură, transport și telecomunicații) au reprezentat doar 17% din nivelul anului 1990. Fluxurile de lichidități au fost în principal realizate prin vânzarea vechii baze de capital (utilaje și mașini) fără a realiza înlocuirea acestora. Informarea investitorilor externi a fost extrem de redusă și a reprezentat unul din motivele lipsei investițiilor și a creșterii economice ruse.
Deși ieșirile masiva de capital se datorează problemelor de ordin economic, este foarte dificilă estimarea cantitativă (de exemplu există variații de la 10 miliarde la 40 miliarde anual). O parte din fuga capitalului din Rusia s-a datorat în mod firesc diversificării internaționale a portofoliilor de către populație, dar o parte s-a datorat evitării taxelor sau chiar pierderii urmei banilor negri. Totuși, chiar și în anul 1997, contul de capital era pozitiv datorită investițiilor străine. Acest capital străin a permis, de altfel, rate mici ale dobânzilor la GKO, de 15-20% în 1997.
În anul 1998, investitorii au început să simtă tot mai acut posibila încetare a plăților da către guvern și au procedat la vânzarea GKO-urilor. Acest fapt a exacerbat atât fluxurile de ieșire de capital, cât și criza valutară. Se pare că în cazul Rusiei, investitorii au fost prea optimiști sau nu au primit informații corespunzătoare între anii 1996-1997 despre previziunile de creștere aie economiei ruse sau situația bugetului federal. Aceast lucru a condus în 1997 la creșterea prețurilor acțiunilor și scăderea ratelor dabânzii la GKO. O dată cu anul 1998, situația s-a îmbunătățit și fluxurile de capital de intrară s-au oprit.
Trebuie remarcat referitor la sistemul bancar din Rusia că băncile erau mici, iar totalul activelor bancare în primăvara lui 1998 reprezenta doar 35% din PIB. Acest procent este foarte redus comparativ cu alte țări emergente (activele bancare din Brazilia erau 72%, Polonia 60%, iar în țările mai dezvolatate peste 100% din PIB). Mai mult, o parte nepermis ele mare din activele bancare erau investite în titluri guvernamentale (35% din active în primăvara lui 1998), și mult prea mică parte destinată firmelor private (39% din active). Astfel, doar o mică parte din capitalul bancar rus a ajuns să finanțeze investițiile private urgente.
Mai mult, rata reală a economisirii realizată de populație era doar de 10-12%, față de 25%, cifră publicată de oficialități. Acest procent este alarmant de mic față de alte țări în tarnziție unde rata economisirii este de peste 18% sau chiar 20-30% în țările asiatice. Primul motiv pentru care populația nu preferă economisirea a fost hieprinfalția în perioada 1992-1995; politica de inflație reduse a băncii centrale ruse nu reușise să aducă credibilitatea dorită.
Guvernele au utilizat băncile drept colectoare de taxe, astfel încât firmele evitau și ele să aibă conturi în băncile ruse. în final, falimentul diverselor instituții financiare din 1992-1993 a redus credibilitatea băncilor din Rusia, motivând, pe de o parte, fluxurile de ieșire de capital și pe de altă parte, tezaurizarea micilor economii în valute forte. Din păcate, această paranoie, în care nivelul de credibilitate era extrem de redus față de rublă și băncile rusești, s-a dovedit perfect justificat.
Gradul de monetizare al economiei ruse era extrem de redus (1997-1998) raportul dintre agregatul monetar M2 și P18 s-a situat în jurul valorilor de 12-16%). Folosirea foarte redusă a valutei naționale a făcut economia ineficientă (în loc de ruble rușii foloseau dolari). Predominau, da asemea operaținile de barter; circa 50% din producția industrială fiind schimbată prin acest sistem.
Gaddy și Ickes (1998) au introdus noțiunea de economia virtuală pentru a explica caracteristicile economiei ruse. În iunie 1998 totalul arieratelor din economie reprezintă peste 45% din PIB. Aceste arierate creau venituri iluzorii sau virtuale, obligații fiscale virtuale și prețuri virtuale. Existența economial virtuale a arătat că economia rusă era în realitate într-o poziție mult mai fragilă decât în rapoartele Goskomstat.
După liberalizarea prețurilor, referitor la tranziția la nivel macroeconomic, circa 80% din economia rusă era produsă da firmele private. Inflația a fost stabilizată în perioada 1995-1997 la un nivel de 10-20%. Astfel, înaintea crizei erau îndeplinite principalele obiective macroeconomice care să asigure succesul tranziției. Totuși, procesul de restructurare al firmelor era extrem de greoi; peste jumătate din firme raportau pierderi și totuși falimentele erau rare. Așa cum s-a arătat, investițiile de recapitalizare au fost practic inexistente. Practic era firmelor sovietice era menținută în continuare iar noile firme mai mici, nu s-au dezvoltat ca în Polonia sau China.
În al doilea rând, a lipsit tranziția la nivel guvernamental. Nu au fost create instituții publice eficiente datorită absenței tranziției guvernamentale; lipsa instituțiilor a propagat, în continuare, fragilitățile din economia rusă.
Guvernul Kiriyenko și banca centrală erau pregătita să suporta costul ratelor mari ale dobânzii atunci când se urmărea apărarea ratei fixe a rublei. Participanții din piață au înțeles că finanțele publice nu puteau fi susținute și au solicitat rate tot mai mari ale dobânzilor GKO-urilor. în consecință, în primele trei luni ale anului 1998 costul serviciului datoriei reprezenta 35% din totalul cheltuielilor bugetare (Helmenstein și Krylova, 1998). Piețele au început să aștepte ca guvernul să inflateze datoria și să părăsească piețele. Aici s-au considerat doar motivele interne ale crizei valutare. Deși aceste motive interne păreau sufuciente pentru declasarea crizei, desfășurarea crizelor era încă neclară. Ce s-a întâmplat între toamna lui 1997 și primăvara lui 1998 pentru schimbarea sensului fluxurilor nete de intrare de capital în fluxuri de ieșire care au ruinat piețele ruse.
Fragilitățile din economie au făcut ca Rusia să fie ineficientă și au creat o înclinație spre criză. Motivul acut pentru criza valutară a fost deficitul pe termen lung al bugetului federal, care a determinat imposibilitatea susținerii stocului datoriei. Un motiv secundar a fost inadecvarea datoriei pe termen scurt în ruble și aceasta a determinat guvernul Kiriyenko să devină insolvabil. Fragilitățile la nivel guvernamental au creat probleme și la nivelul băncii centarie. Criza asiatică a precipitat, defapt, declanșarea crizei ruse. După criza asiatică, investitorii au monitorizat mult mai strict indicatorii fundamentali pe toate piețele emergente. în pius, investitorii și-au modificat nivelul aversiunii față de risc.
În perioada 1995-1997, rata inflației a fost mai mare decât deprecierea rublei aceasta apreciindu-se în termeni reali cu cea 100%. Este extrem de dificil să se estimeze un nivel de echilibru al ratei de schimb într-o economie în tranziție și este dificil de demonstrat faptu că, ia nivelul anului 1995 exista un echilibru al ratei reale de schimb. Înaintea crizei din 1998, nivelul prețurilor și în special cel al salariilor, era printre cele mai mici în cadrul țărilor din Europa de Est aflate în tranziție. Considerând viteza de circulație a banilor și creșterea profitului constante, teoria cantitativă clasică a banilor arată că rata de creștere a masei monetare determină rata inflației. Astfel, există două motive majore pentru ca guvernul să fie interesat de supraemisiunea monetară. în primul rând, guvernul nu este capabil să-și mențină echilibrul bugetar și poate cere băncii centrale să acopere aceste deficite prin noi emisiuni monetare. în al clolle rând, guvernul are deja o mare datorie în moneda națională, iar supraemisiuniie monetare pot avea un efect inflaționist în ceea ce privește noua valoare reală a datoriei. Se poate considera astfel, că un deficit bugetar mare și o datorie sunt motive serioase pentru inflație și pentru așteptări de depreciere a valutei naționale.
Deficitul bugetar al Rusiei a fost imens, situându-se între 5-11% din PIB în perioada 1992-1998. În perioada 1992-1994, guvernul rus a fost incapabil să-și finanțeze deficitul prin credite interne sau externe. În 1993, întregul deficit și în anul 1994, 77% din deficit a fost finanțat din credite de la banca centrală. În 1995 s-a creat piața internă a certificatelor de trezorerie (GKO) și guvernul a reușit să obțină credite interne. În anul 1997 și în primul semestru al anului 1998, Rusia era capabilă să primească și credite externe (Eurobonduri) sindicalizate și credite da la FMI.
Însă acum, nivelul stocului datoriei federale era imposibil de susținut. În perioada 1993-1995 stocul datoriei era moderat și se situa între 20-30% din PIB. În perioada 1995-1998, guvernul a exagerat aceste credite în detrimentul economiei reale, în 1997-1998, guvernul a continuat să facă credite o dată cu primele semne ale redresării economiei. Astfel, în august 1993 stocul dat era de 50% din PIB. Korhonen (1993) arată că Rusia ar fi trebuit să sacrifice rata de creștere a PIB pentru a fi capabilă să poată să-și plătească datoriile și să mențină la un nivel acceptabil al datoriilor în viitor, alternativa ar fi fost ca să se utilizeze principalele surplusuri din bugetul federal, fapt care nu s-a întâmplat. Atunci, investitorii au abandonat imediat noile credite ale guvernului rus.
Stocul datoriei interne exprimat în ruble era doar de 15-20% din PIB, dar în principiu această datorie putea fi datorată inflației combinate cu o nouă emisiune monetară. Datoria externă (în Rusia de 125-140 mld) nu putea beneficia de această schemă. Invers, dacă rubla se deprecia, era și mai dificil de plătit datoria externă în valută forte. Astfel, încetarea plăților serviciului datoriei externe era inevitabilă.
În analiza crizei ruse modelele de genarația întâi sunt potrivite. Deficitul și creșterea datoriei guvernului federal au alimentat așteptările privind noile supraemisiuni monetare și deprecierea rublei. Cererea de ruble era atât de redusă încât nici măcar ratele mari ale dobânzilor la 6 luni oferite de banca centrală nu au reușit să restabilească credibilitatea. Piața valutară, a titlurilor (GKO), dar și piața de capital erau practic epuizate și ruinate în primăvara-vara lui 1998. Astfel în acest caz, cauzatorul final al crizei nu a fost un atac speculativ brusc. Deși deficitul bugetar acumulat ani și ani a fost principala cauză a crizei, au existat de asemenea și motive de lip așteptări condițioant probabile sau motive externe.
Efectul de egalizare a competitivității din Asia față de economia rusă a fost influențat în principal de scăderea prețurilor la resursele primare: petrolul, produsele petroliere și metalele feroase și neferoase reprezentau în anul 1997 peste 40% din exporturile ruse. Începând cu a doua jumătate a anului 1997, datorită scăderii cererii în Asia, aceste prețuri au scăzut puternic. Aceasta a condus la formarea unui deficit de cont curent și în Rusia de altfel materializat în primul trimestru al anului 1998. În plus, aceste scăderi de prețuri au redus abilitatea firmelor rusești de a plăti taxele și impozitele guvernamentale. De asemenea, scăderea prețului firmelor a amânat și procesul de privatizare al acestora.
Pentru cazul Rusiei deprecierea valutelor din țările asiatice a acționat ca un mecanism declanșator. Investitorii și-au schimbat atitudinea radical față de risc în ceea ce privește țările emergente și au privit cu multă atenție spectrul indicatorilor fundamentali din Rusia. Datorită crizei asiatice, costul serviciului datoriei a crescut și a determinat mutarea Rusiei în zona gri a lui Obstfeld, în care criza devenea posibilă. Este însă, în continuare, neclar modul în care investitorii văd piețele emergente ca un domeniu investițional și nu fac distincție între piețele efective ale țărilor respective.
Economia Rusiei, spre deosebire de cazul crizei asiatice, nu a beneficiat, înainte de declasarea crizei, de fluxuri masive de capital de intrare. Economia rusă nu a înregistrat acel boom al investițiilor și al consumului ca în cazul multor țări latine sau asiatice. Mai mult, băncile rusești nu au avut timpul necesar implicării pe scară largă în cadrul noilor posibilități de împrumuturi externe care s-au deschis pentru țările emergente în anul 1990. Băncile rusești au beneficiat doar în anul 1997 și începutul anului 1998 de 2 mld usd din eurobonduri și credite sindicalizate. Astfel, activele acestor bănci erau extrem de reduse comparativ cu ale băncilor din alte țări emergente. Băncile rusești nu au luat atunci startul în procesul de finanțare a investițiilor sau consumului în economia privată. Desigur, această limitare a sectorului financiar a agravat mai târziu criza.
În mod real, băncile rusești nu au fost pregătite adecvat pentru riscul valutar, fiind încheiate doar câteva contracte forward cu investitorii străini. Băncile sufereau pierderi mari de pe urma GKO-urilor, dvenind în august 1993 aproape nelichide. Spre deosebire de criza asiatică, criza bancară rusă s-a materializat după criza valutară și insolvabilitatea guvernului rus.
Efectul de turmă a funcționat perfect pe piețele financiare ruse. Pe parcursul existenței fluxurilor pozitive de capital de intrare, respectiv ianuarie 1997- octombrie 1997 GKO-urile și piața de capital au funcționat bine. Multe fonduri de investiții de tip hedging și-au exprimat intenția de a investi în Rusia fără a dispune de infomații precise, care sunt indicatorii financiari ai firmelor, care este balanța reală a bugetului federal sau care este rata de creștere a PIB. Administrația publică, firmele și băncile de investiții nu erau în măsură să furnizeze aceste informații. Valoarea de piață a primelor 200 firme din Rusia era de 15 mld usd, adică 1/3 din valoarea firmei finladeze Nokia. Astfel, practic nimeni nu-și asumă riscul de a investi în Rusia.
4.5. Criza economică din Argentina (din anul 2002)
4.5.1.Cauzele crizei
Sfârșitul anului 2001 a readus în atenția întregii lumi una dintre regiunile care a cunoscut de-a lungul timpului cele mai tumultoase evoluții economice: America Latină. De această dată, Argentina a fost exponenta unei noi crize economice de proporții. Imaginile care au invadat ecranele televizoarelor din toate țările lumii în decembrie 2001 au contrastat în mod dramatic cu ceea ce confirma în mai 1997 Michef Camdessus, pe atunci director al FMI, la o reuniune care a avut loc la Buenos Aires: "Cred că pentru dumneavoastră, cei din Argentina, începe să fie obositor să tot primiți laude pentru succesul înregistrat. Cu toate acestea, trebuie să menționez neapărat doi indicatori: potrivit Ministerului Economiei- ale cărui date nu sunt puse la îndoială- creșterea economică poate ajunge la 6% în acest an, în timp ce inflația rămâne aproape nulă.
Prieteni, poate că această nu este chiar paradisul, dar situația este mult mai bună decât ne-am fi putut imagina cu puțin timp înainte.
Mai mult, aceleași imagini din Argentina devin aproape șocante, dacă se ține seama că la începutul anilor '50 nivelul de trai al argentinienilor era apropiat de cel al francezilor.
Deschiderea pieței argentiniene către exterior a însemnat introducerea unor tehnologii intensiva în capital, care au afectat cererea de forță de muncă. Unele rigidități ale instituțiilor specifice ala forței de muncă, de aemenea au persistat. Spre exemplu, negocierile salariale erau într-o bună măsură centralizate, iar impozitele asupra salariilor erau ridicate. Acești factori au condus la o majorare semnificativă a ratei șomajului și la o deteriorare a nivelului de trai al populației. Rata șomajului ajunsese la o valoare de 14,3% în 1999, după ce în anii '80 era de numai 4-5%, iar în 1990 se ridica la 7,3%. Practic bomba socială care avea să explodeze în iarna anului 2001 era deja amorsată.
Factorul decisiv care a contribuit la criza argentiniană a fost : rigiditatea cursului de schimb. Deși introducerea Consiliului Monetar a fost o măsură de bun augur pentru stoparea inflației, rata acesteia fiind în 1996 de numai 1%, ea a presupus însă un inconvenient major, amplificat apoi și de o serie de evenimente nefavorabile înregistrate în plan extern. Acest inconvenient este legat de deteriorarea balanței comerciale argentiniene, prin imposibilitatea de a devaloriza moneda națională. Criza din Mexic 1994 a avut efecte destul de reduse asupra Argentinei, scăderea economică, fiind aici de numai 2,95%, datorită intervenției SUA pentru a pune capăt problemelor mexicane. Cu toate acestea alte două crize au avut efecte însemnate asupra pieței argentiniene. Este vorba pe de o parte de criza din Asia 1997, care prin fenomenul de contagiune financiară a afectat piața financiară argentiniană, iar pe de altă parte de criza din Brazilia 1998, în urma căreia statul vecin în principal partener comercial al Argentinei s-a văzut nevoit să își devalorizeze moneda.
Scăderea cursului realului a avut un efect cât se poate de nefavorabil asupra balanței comerciale a Argentinei, dat fiind că acest stat nu putea la rândul său să își devalorizeze propria monedă. O evoluție similară au înregistrat și schimburile comerciale ale Argentinei cu ceilalți parteneri din regiune, iar criza începea să devină iminentă. Noi factori sporeau presiunile asupra monedei peso: populația prefera să își transforme depozitele în dolari, fapt care a condus la scăderea cererii de monedă națională, iar Argentina, pentru acoperirea deficitului comercial, s-a văzut nevoită să recurgă la noi împrumuturi externe, cu dobânzi ridicate. în 1998 se iau atât măsuri devenite extrem de necesare de reformare a pitei muncii, dar și noi măsuri de austeritate, precum creșterea taxelor și impozitelor, care nu fac altceva decât să înrăutățească situația.
Moneda națională a Argentinei devine din ce în ce mai greu de menținut la valoarea ei de un dolar. Pentru aceasta era nevoie de rezerve în valută, iar FMI nu a ezitat să obțină împrumuturi masive, inclusiv de 40 mld usd în 2000, pentru a susține peso-ul. De altfel nu era pentru prima dată când FMI recurgea la astfel de metode pentru a menține o monedă supraevaluată. La fel s-a procedat în 1998 și în cazul Rusiei și al Braziliei și, după cum se știe, crizele nu au putut fi evitate. De asemenea, existența unei monede surpaevaluate, atrage după sine teama din partea investitorilor, legată de o eventuală devalorizare a acesteia. Ca urmare, pe piața monetară se solicită dobânzi tot mai ridicate, cu efect constrângător asupra economiei.
Începând cu 2001, se iau anumite măsuri de stimulare a producției, prin reducerea unor taxe și eliminarea altora, clar este deja prea târziu. Tot în acest an FMI deschide o nouă linie de credit pentru statul argentinian, în valoare de 13,7 mld usd, la care se adaugă un supliment de 8 mld usd, bineînțeles în schimbul unor măsuri de austeritate. Una dintre condițiile impusa de FMI, ciudat pentru o țară aflată în plină recesiune, este atingerea unui deficit bugetar zero, condiție practic imposibil de îndeplinit. De altfel, acesta este și motivul pentru care, în decembrie 2001, fondul suspendă plata unei tranșe de 1,3 mld usd, iar Argentina anunță că este în incapacitate de a-și plăti datoria.
Criza argentiniană îmbracă o formă extrem de dramatică, mergând de la proteste de stradă ale unei populații ajunse la limitele răbdării până la schimbarea la putere, în decurs de două îuni, a nu mai puțin de cinci președinți. Se renunță la Consiliul Monetar, iar peso-ul este lăsat să floteze iiber, provocându-se, evident, o depreciere puternică a acestuia. Este interesant de remarcat că această criză este însoțită de o serie de comentarii anti FMI, venind atât din partea puterii argentiniene. dar și din partea unor reputați economiști americani.
Astfel devine o întrebare extrem de delicată în prezent : este sau nu vinovat FMI pentru situația la care s-a ajuns în Argentina?
4.5.2. Rolul jucat de FMI în evoluția crizei argentiniene
Este limpede în virtutea abordării de perspectivă la care s-a recurs până acum că FMI nu a jucat decât un rol parțial în declanșarea crizei cu care Argentina se confruntă în prezent. Diferența dintre situația imediat cie după război, când Argentina era comparabilă cu Franța din punctul de vedere al nivelului de trai și situația prezentă este dată de o serie de factori, atât interni cât și externi.
În primul rând, bazele declinului economic al acestui stat au fost puse de opțiunea pentru industrializarea prin substituirea importurilor și de punerea acesteia în aplicare. Rezultatele, după cum s-au putut vedea, nu au fost dintre cele mai bune. Dar în acest moment nu i se poate reproța nimic Fondului.
În al doilea rând, în ceea ce privește acumularea unor datorii externa de proporții vina este în egală măsură a Argentinei, deși este criticabilă și îngăduința creditorilor privați.
Factorii enumerați mai sus reprezintă frâne care stau în calea dezvoltării economice. Astfel de frâne sunt și:
corupția;
instabilitatea politică (succesiunea guvernelor civile și militare, existența unei serii întregi de lovituri de stat);
fraude de diverse tipuri;
unele măsuri de natură politică, economică provocatoare de dezechilibre (finanțarea inflaționistă a deficitului bugetar).
În repetate rânduri s-a putut observa, de asemenea, cum conjunctura externă a jucat un rol negativ în ceea ce privește evoluția economică a Argentinei, potențând în repetate rânduri dezechilibre deja existente. Astfel, șocurile petroliere, urmate de inflație și de majorarea dobânzilor pe plan internaținal, scăderea prețurilor la produsele de bază, pleiada de criza financiare care au coincis cu momente critice ale economiei argentiniene constituie exemple de astfel de factori externi. Dar, tot în această categorie, trebuie inclusă, cu o contribuție destul de însemnată, și influența FMI.
Principala critică adusă acestei instituții financiare internaționale pornește de la însăși doctrina pe care se bazează toate măsurile recomandate de FMI și felul în care este ea pusă în practică. După cum se știe, scopul inițial pentru care a fost constituită instituția a fost acela de a asigura corelarea dezechilibrelor pe termen scurt care se înregistrează în cadrul balanței de plăți a unei țări. Pentru aceasta, măsurile recomandate de FMI se bazează mai ales pe două modele macroeconomice fundamentale, respectiv modelul lui Polak și modelul Mundell-Fleming. Ele însă pornesc de la o premisă comună: aceea că pe termen scurt producția se menține constantă. De aici rezultă că măsurile care trebuie luate pentru a reechilibra balanța de plăți vizează reducerea cererii (de bunuri sau de bani), constituindu-se în așa numitele "măsuri de austeritate" (restricționarea importurilor, reducerea cheltuielilor bugetare, majorarea ratei dobânzii și a ratei fiscalității).
Acestei viziuni i se pot aduce două critici13:
a) Măsurile utilizate pentru realizarea unor echilibre pe termen scurt se mențin și după ce s-a produs o reorientare a activității FMI către măsurile pe termen mediu.
Programele FMI încep tot mai mult să aibă și componente structurale, vizând deci ajustări la nivel macroeconomic. Celebra austeritate rămâne, cu toate acestea, o condiție fundamentală a acordării de credite. Practic, în ecuația Fondului nu se ia în calcul posibilitatea stimulării creșterii producției. Măsurile recomandate țărilor care se confruntă cu probleme rămân axate pe reducerea cererii, și nu pe creșterea producției. O problemă suplimentară, dar care nu ar trebui în nici un caz neglijată, este legată de suportabilitatea socială a acestor măsuri. Chiar dacă se demonstrează matematic că reducerea cererii are drept rezultat echilibrarea balanței de plăți sau a bugetului de stat, ce se va întâmpla cu anumite categorii sociale care pur și simplu se găsesc în situația de a nu mai face față restrângerii veniturilor pe care le dețin sau amenințării tot mai pronunțate cu pierderea locului de muncă? În plus, este justă sacrificarea unei serii întregi de obiective pe termen mediu și lung în favoarea obținerii unor echilibre temporare? Una dintre explicațiile pe care le oferă FMI acestor întrebări este că realizarea echilibrului este o condiție necesară pentru dezvoltarea ulterioară. Dar este durabil acest lucru oferit? Și, în plus, unele dintre măsurile care vizează atingerea acestui echilibru nu intră oare în contradicție cu măsurile care se impun pentru creșterea economică pe termen lung?
b) Dezechilibrele pe care FMI încearcă să le corecteze nu au, de cele mai multe ori, o natură conjuncturală, ci sunt determinate de cauze compexe, ce țin de structura economiei naționale.
Văzând aceste condiții se pune din nou întrebarea: cât sunt de potrivite soluțiile experților din FMI? Nu ar fi oare mai bine ca pentru realizarea unor echilibre durabile să se încerce exact eliminarea aestor cauze complexe? Se poate aduce în această situație argumentul că nu este de competența FMI să recomande astfel de măsuri. Dar în acest caz, de ce le recomandă pe cele care nu aduc soluțiile dorite?
În cazul Argentinei, este ușor de remarcat că această criza economică pe care o traversează în prezent nu este un simplu accident. Un lanț întreg de factori au participat, amplificat unele evenimente economice internaționale. Totuși, intervenția FMI nu s-a dovedit în nici un caz în măsură să se amelioreze situația economiei argentiniene, chiar dimpotrivă, se poate aprecia că măsurile recomandate de Fond nu au făcut altceva decât să grăbească prăbușirea. Este limpede că unele condiții au fost absurde (precum aceea referitoare la atingerea unui deficit bugetar zero în timpul recesiunii economice, în condițiile în care orice manual de economie recomandă într-o astfel de situație mărirea deficitului bugetar, pentru stimularea relansării economice).
Ajungem la concluzia că FMI a jucat un rol important în declanșarea crizei argentiniene, fără însă ca el să fie singurul factor determinant al acesteia. Într-un mod dramatic, s-a dovedit încă o dată cu această ocazie, că măsurile destinate corectării unor dezechilibre pe termen scurt nu pot produce rezultate durabile în timp.
4.8. Consecințele crizelor de a treia generație asupra economiei României
Principalele consecințe ale crizelor de a treia generație pentru România sunt:
Succesul managementului este dat de combinația utilizării mai multor instrumente (monetar, curs de schimb, politică comercială, control al capitalului) ținând seama de influența șocurilor externe (trebuie să existe un suficient spațiu de manevră);
Soluțiile extreme (rată de schimb perfect flotantă sau fixingul extrem) nu pot constitui o soluție miraculoasă și este bine că nu s-a recurs la asemenea rezolvări;
Raportarea valutei naționale trebuie să se facă în moneda zonei de interes comercial;
În cazul datoriilor pe termen scurt și având rată variabilă trebuie să se evite îndatorarea excesivă (cazul Asiei);
Pentru a evita pierderile trebuie acționat decis și în timp util;
FMI are rețineri de a interveni atunci când contagiunea poate fi stăpânită (Bulgaria, 1996, Argentina, 2002);
În politica macroeconomică trebuie să se evite cercuri vicioase de durată tip Argentina (creștere nulă – deficite bugetare – supraîndatorare – dobânzi ridicate – austeritate) fiind necesară jonglarea cu un set complet de instrumente de politică economică;
Integrarea financiară de adâncime (liberalizarea fluxurilor de capital) în condițiile unui sistem financiar bancar fragil și insufucient reglementat, a favorizat supraîndatorarea creând riscuri noi (Argentina a reintrodus prea târziu controlul capitalului);
Trebuie operate schimbări majore în arhitectura sistemului financiar internațional;
În concluzie aceste crize s-au declanșat în regiuni diferite ale globului au generat efecte de contagiune la scară globală, criza din Asia de Sud-Est a afectat economia Rusiei care a urmat din punct de vedere cronologic în planul declanșării și găzduirii crizei.
Concluzii
Practica internațională a ultimilor ani ne-a pus în fața unor procese economice susținute de amplificarea procesului globalizării. Piața financiară reprezintă cea mai vizibilă latură a economiei mondiale dintre toate aspectele economice. Acest lucru este susținut de afirmarea câtorva burse internaționale repartizate oarecum geografic. De asemenea afirmarea unui număr cât mai mare de firme antrenate în afaceri la scară globală, noile tendințe în strategia firmelor mari de a domina piața mondială (preluări ostile prin intermediul burselor). Aceste tendințe au creat efecte de bunăstare la nivelul celor care le generează, în același timp au creat noi vulnerabilități ale participanților antrenați în afaceri internaționale.
Orice eveniment economic, politic și social nu mai poate fii izolat pe fondul tendințelor de globalizare, producând efecte de domino asupra economiei mondiale.
Lucrarea de față a tratat un subiect considerat ca fiind integrat în aceste tendința globale. înainte de a realiza o analiză a aspectelor specifice crizelor, arn considerat necesar să avem în vedere prezentarea conceptelor legate de risc, incertitudine, investiții internaționale, evaluarea riscului, etc.
În planul categoriilor de risc internațional, putem spune că există o diversitate generoasă literatura de specialitate oferindu-ne criterii de clasificare dintre cele mai sofisticate, astfel în lucrare au fost prezentate macroriscuri!e, microriscurile, riscurile sistematice și nesistematice, riscul de țară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul de inflație, riscul operațional, riscul de implantare, riscul juridic, riscul de sector, riscul de firmă, riscul de proiect, toate cu impact global.
Pe măsură ce crește volumul investițiilor internaționale, riscurile asociate investițiilor străine directe au căpătat un loc tot mai important în teoria și practica economică. Dacă în deceniile trecute riscurile investiționale reprezentau o preocupare în special a instituțiilor financiare, în zilele noastre, ele au devenit o componentă a procesului decizional a tuturor firmelor ce realizează investiții în străinătate, deoarece astfel firmele se pot adapta mai ușor și mai bine condițiilor de mediu în care acționează.
În același timp, între evaluările riscurilor aferente investițiilor străine directe și riscurile aferente investițiilor de portofoliu există diferențe semnificative. Dacă în cazul investițiilor de portofoliu există o multitudine de formule și modele matematice, în cazul investițiilor străine directe aprecierile se fac mai ales pe baza deplasărilor la fața locului, contactului direct cu oamenii, încrederii pe care o inspiră potențialul investițional al partenerilor, climatului general din țara gazdă etc.
În cazul riscurilor asociate investițiilor străine directe componenta subiectivă a evaluării joacă un rol hotărâtor în luarea deciziei de a investi.
Caracterul subiectiv al evaluării trebuie apreciat în sensul că unele estimări cu privire la producerea unui anumit eveniment generator de risc se bazează pe aprecierile și percepțiile proprii ale evaluatorului, în funcția de informațiile da care dispune la momentul evaluării și de experiența pe care o are în domeniul respectiv. De aceea, pentru o cât mai bună fundamentare a deciziei de a investi și pentru a reduce necunoscutele cu care se operează se impune o îmbunătățire a calității și cantității informațiilor, pentru a obține o analiză cât mai corectă a riscurilor investiționale.
În același timp, în capitolul I, am acordat o atenție deosebită incertitudinii și distincției acesteia față de risc, relația dintre risc și incertitudine nu este o relație simplă, ci una complexă, incertitudinea presupune anticiparea foarte vagă a unor elemente astfel încât nu se poate face nici o previziune cu privire la ceea ce se va întâmpla; în definirea incertitudinii un singur lucru este cert: nimic nu este sigur sau previzibil.
Evaluarea riscului ridică o serie de probleme ceea ce a condus la specializarea unor instituții în această direcție care ne atenționează destul de frecvent asupra potențialelor surse de risc pentru viitoarele noastre afaceri.
Capitolul II tratează soluții în direcția diminuării riscurilor specifice: asigurarea împotriva riscurilor investiționale (măsură preinvestițională de gestionare a riscului-prin asigurarea parțială sau totală a bunurilor rezultate în urma investițiilor în străinătate, o societate de asigurări va prelua din riscurile ce decurg din derularea activităților de investiții, astfel firma transnațională se poate ocupa de activitatea sa curentă, diminuându-și pierderile ce ar putea apărea în urma materializării riscurilor investiționale), dezinvestirea (măsură postinvestițională- această strategie constă în retragerea capitalurilor investite când sunt înregistrate deteriorări ale riscurilor investiționale, pentru a se recupera capitalul investit se poate recurge la vânzarea totală sau parțială a investiției către alți investitori), maximizarea profitului pe termen scurt (operatorii economici vor renunța să mai efectueze operațiuni de întreținere și reparații, vor reduce personalul, activitatea se va restrânge la realizarea unui anumit nivel al producției, se vor anula cheltuielile cu distribuția, cu programele promoționale, vor cresta prețurile de vânzare, se vor sista programele de pregătire a personalului, programe sociale, toate acestea în vederea maximizării profitului pe termen scurt), promovarea de relații strânse cu firmele locale (cultivarea unor legături putemie cu firmele locale, pentru derularea în bune condiții a operațiunilor filialei), adaptarea ulterioară (reorientarea către alte forme de internaționalizare atunci când pierderile datorate materializării riscului sunt inevitabile, firmele străine vor încerca să obțină profituri fie din licențiere, fie din încheierea unor contracte de management sau se vor limita la simpla comercializare a produselor pe această piață, această strategie este practic o dezinvestire parțială însoțită de o reorientare către o altă formă de activitate).
Se poate concluziona cu faptul că, în activitatea investițională riscurile nu pot fi prevenite și contracarare decât dacă. există o continuă activitate de identificare a lor. Firmele investitoare nu își asumă decât riscurile pe care le cunosc și ale căror efecte sunt previzibile, crearea unui sistem de prevenire și monitorizare a riscurilor fiind cea mai eficientă soluție ce ajută la identificare a riscurilor asociate investițiilor străine directe.
În cel de-al treilea capitol am clarificat problematica referitoare la conceptul de crize financiare (clasificate din punct de vedere cronologic și particularitățile lor) dar și problemele conexe ale acestora (managementul crizelor, revenirea din criză, consecințele politice ale crizelor).
Cazuistica extrem de bogată din ultimii 25 de ani a făcut posibilă clasificarea crizelor atât cronologică cât și în funcție de obiectul lor. Astfel s-au afirmat crizele valutare (extrem de periculoase în contextul legăturilor dintre piețele bursiere), crizele pe piețele de obligațiuni (manifestate în contextul dificultăților în ceea ce privește necesarul de lichidități ai pieței), crizele de evaluare rezultate din valoarea fundamentală și prețul pe piață, crizele bancare care rezultă din comportamentul de neîncredere față da bănci (convertirea depozitelor în numerar, scăderea calității creanțelor bancare prin deteriorare), crizele gemene (declinul valutelor naționale), crizele de încetare a plăților (rezultatul unui set de disfunctii interna în cadrul unui sistem central sau ca urmare a unei crize bancare), etc.
Toate aceste aspecte sunt însoțite de exemple concrete dar și de impactul pe care l-au avut la scară globală, efectul de contagiune.
Din punct de vedere cronologic putem vorbi de crize ajunse azi la a treia generație plecând de la prima care a avut loc in anul 1980 și până în prezent. În lucrare am punctat rolul major avut de FMI în soluționarea acestor crize. Cu toate acestea FMI e extrem de criticat în ceea ce privește atenționarea asupra declanșării crizelor (este însărcinată cu monitorizarea stabilității valutare a țărilor membre).
Ultimul capitol al lucrării a tratat în detaliu principalele experiențe internaționale în planul declanșării unor crize cu impact global:
Criza Sistemului Monetar European care a avut la bază în anul 1992, în urma ieșirii Marii Britanii, Italiei și Spaniei din cadrul mecanismului SME au rezultat intensificarea fluxurilor de capital, rata șomajului, căderea zidului Berlinului și de rolul de facto al mărcii germane în cadrul SME, jocul legat de posibila depreciere a lirei sterline, irelevanța stocului de rezerve valutare, strategia de ancorare a cursului de schimb.
Criza din Mexic, stat în care situația s-a deteriorat pe parcursul anului 1994 datorită incertitudinilor de ordin politic, deprecierii pesos-ului.
Criza financiară din Asia de Sud-Est (1997) a fost determinată în principal de cauze interne precum creșterea deficitului de cont curent, crizele imobiliare, nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt, expansiunea rapidă a creditului intern, multe credite fiind utilizate în scopuri neproductive managementul inadecvat al băncilor comerciale (evaluarea incorectă a riscurilor față de debitori interni), supravegherea relaxantă a băncilor comerciale de către banca centrală, nivelul scăzut al economisirii interne, datorită apelării facile la capital străin (practică care a fost încurajată de ancorarea monedelor naționale de dolar), accesul facil la sursele externe de creditare a permis menținerea la un nivel scăzut a ratelor dobânzilor, hazardul moral, creat datorită existenței proprietăților încrucișate și a unor relații privilegiate între autorități și anumite grupuri de interese (încrederea că statul va interveni pentru a se evita falimentul); aceasta a majorat riscul sistemic existent în aceste economii.
Criza financiară din Rusia (1998) determinată de situația unică a economiei ruse, metodele de privatizare rapide, ieșirile masive de capital, posibila încetare a plăților de către guvern procedând la vânzarea GKO-urilor acest fapt a exacerbat atât fluxurile de ieșire de capital, cât și criza valutară.
Criza financiară din Argentina (2002) influențată de deschiderea pieței argentiniene către exterior a însemnat introducerea unor tehnologii intensiva în capital, care au afectat cererea de forță de muncă, fixitatea cursului de schimb, majorarea semnificativă a ratei șomajului și o deteriorare a nivelului de trai al populației, proteste de stradă ale unei populații ajunse la limitele răbdării până la schimbarea la putere, în decurs de două luni, a nu mai puțin de cinci președinți, corupția, fraude de diverse tipuri, de asemenea, în repetate rânduri s-a putut observa cum conjunctura externă a jucat un rol negativ în ceea ce privește evoluția economică a Argentinei, potențând în repetate rânduri dezechilibre deja existente, astfel șocurile petroliere, urmate de inflație și de majorarea dobânzilor pe plan intemaținal, scăderea prețurilor la produsele de bază, pleiada de crize financiare.
Din cele prezentate ținem să subliniem faptul că deși aceste crize s-au declanșat în regiuni diferite ale globului au generat efecte de contagiune la scară globală, criza din Asia de Sud-Est a afectat economia Rusiei care a urmat din punct de vedere cronologic în planul declanșării și găzduirii crizei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Implicatiile Riscurilor Investitionale Asupra Afacerilor Derulate LA Scara Globala (ID: 130435)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.