Managementul Integrat al Patogenilor Si Daunatorilor Culturii de Varza

CUPRINS

Varza – prezentare generală ………………………………… pag. 3

Cerințele față de factorii de vegetație ……………… pag. 4

Bolile verzei ……………………………………………………. pag. 4

Dăunătorii prezenți în culturile de varză ………………….. pag. 17

Interacțiunea bioagresorilor asupra culturii verzei

Și managementul integrat al acestora ………………….. pag. 33

5. Bibliografie ……………………………………………………… pag.37

=== varza ===

CUPRINS

Varza – prezentare generală ………………………………… pag. 3

Cerințele față de factorii de vegetație ……………… pag. 4

Bolile verzei ……………………………………………………. pag. 4

Dăunătorii prezenți în culturile de varză ………………….. pag. 17

Interacțiunea bioagresorilor asupra culturii verzei

Și managementul integrat al acestora ………………….. pag. 33

5. Bibliografie ……………………………………………………… pag.37

1. VARZA – PREZENTARE GENERALĂ

Plantele legumicole din grupa verzei au o pondere mare în alimentația omului și ocupă cele mai mari suprafețe în cultură. Grupa de legume vărzoase cuprinde: varza cu căpățâna albă, varza cu căpățână roșie, varza creață, varza de Bruxelles, varza pentru frunze, conopida, broccoli, gulia și varza chinezească. Speciile din această gamă dau producții mari la unitatea de suprafață, iar produsele sunt rezistente la transport și se pot păstra pe o perioadă lungă de timp. Fiind plante alogame, trebuie să se asigure spații de izolare corespunzătoare între varietăți și soiuri la producerea de sămânță. Pentru eșalonarea consumului o perioadă cât mai lungă de timp, se practică cultura acestor legume în spații protejate și forțate. Conținutul bogat în săruri minerale, potasiu, fosfor, calciu, fier și vitaminele C, A, B, B2, PP, precum și în uleiuri pe bază de sulf le conferă acestor legume o valoare alimentară ridicată și chiar efecte terapeutice în vindecarea unor afecțiuni. Varza este o legumă foarte puțin calorică, ea având în jur de 25 de calorii (100 kjouli) la 100 de grame de produs. Glucidele, care furnizează o parte din calorii, sunt constituite în primul rând din pentosan, glucide parțial asimilabile. În afară de asta, ele mai conțin zaharoză, glucoză și fructoză. Protidele, care completează aportul energetic, sunt prezente și ele la un nivel ridicat. Legumele vărzoase participă în hrana oamenilor tot timpul anului atât în stare proaspătă cât și conservată. Se estimează o alimentație echilibrată la un consum de legume vărzoase de 75g zi, respectiv 27 kg anual, din care 80% pentru consumul în timpul iernii.

Cerințele față de factorii de vegetație

Legumele vărzoase sunt plante legumicole cu o capacitate mare de adaptare la condițiile de mediu, fapt ce face posibilă cultivarea lor în toate zonele țării, la altitudini până la 1500 m. Varza este o plantă legumicolă puțin pretențioasă față de temperatură, putând suporta cu ușurință temperaturile scăzute din cursul perioadei de vegetație. Temperaturi de 5-18 grade C sunt considerate ca potrivite pentru o bună vegetație, valorile optime de creștere și dezvoltare fiind de 15-18 grade C. Temperaturile prea ridicate de peste 25 grade C, nu sunt favorabile deoarece plantele stagnează în creștere, iar dacă sunt asociate cu umiditate atmosferică scăzută, căpățânile rămân mici, afânate.

Speciile din această grupă sunt plante de zi lungă, lungimea zilei influențând favorabil formarea căpățânilor de varză. Insuficiența luminii determină alungirea răsadurilor, plantele cresc încet și formează căpățâni mici.

Față de apă cerințele verzei sunt ridicate. Consumul cel mai ridicat de apă se înregistrează în faza de formare și creștere a căpățânilor de varză. Eficiența maximă a irigării se obține când se aplică cantități mici de apă, dar cu frecvență mare, menținând o umiditate în sol constantă. Excesul de umiditate conduce la încetarea creșterilor, frunzele se colorează în violaceu, căpățânile rămân mici și crapă.

Culturile de legume vărzoase reușesc bine pe soluri aluvionare, afânate, bogate în humus și substanțe minerale. De aceea, aceste specii reacționează favorabil la aplicarea îngrășămintelor organice (gunoi de grajd). Dintre îngrășămintele minerale, azotul are un rol important în obținerea de producții mari și de calitate, începând cu faza de răsad și în cursul vegetației, deoarece numai plantele cu foliaj bogat pot să asigure realizarea de producții mari. Excesul de azot este dăunător, în perioada de creștere intensă a căpățânii, ducând la crăparea acestora. Administrarea unor cantități suficiente de fosfor și potasiu favorizează creșterea sistemului radicular și formarea de căpățâni mari.

2. BOLILE VERZEI

1. NERVAȚIUNEA NEAGRĂ A FRUNZELOR DE VARZĂ (Xanthomonas campestris (Pammel) Dowson) este o boală răspândită și păgubitoare, care a fost semnalată prima dată la varză în S.U.A., în anul 1889, de Garman. Mai târziu în anul 1893 boala a fost studiată de Pammel pe nap, iar între 1897 și 1911 de Smith pe Brassica campestris. Ulterior boala a fost întâlnită și pe alte crucifere atât în America de Nord, cât și în Europa, Asia și Australia. În țara noastră această boală a fost observată prima oară în anul 1944 de Tr. Săvulescu și a fost studiată amănunțit de Elena Bucur în anul 1957.

Simptome. O bună cunoaștere a simptomelor nervațiunii negre ajută la detectarea infecției la tinerele plăntuțe. Este dificil să se observe boala în acest stadiu deoarece simptomele pot să fie prezente sub o slabă forma la plantele tinere. Recunoaștem boala prin înnegrirea marginii cotiledoanelor, urmată de îngălbenirea și uscarea lor.

La plantele mature simptomul caracteristic de înnegrirea nervurilor se observă la frunzele dezvoltate, pe care inițial apar pete galbene mari în forma de „V”. Frunzele atacate se usucă, devin pieloase, pergamentoase și cad începând de la bază, când vremea este secetoasă. Pe timpul umed boala progresează rapid într-un putregai moale, cu miros neplăcut produs de alte bacterii din genul Erwinia și Pseudomonas . În secțiune transversală și longitudinală prin tulpină se constată brunificarea și înnegrirea vaselor conducătoare care conțin un lichid brun, mucilaginos, format din pectină, melanină și gome și în care se găsesc numeroase bacterii. Pe rădăcini boala nu prezintă simptome caracteristice, însă influențează creșterea și dezvoltarea plantei.

Agentul etiologic. Boala este produsă de bacteria Xanthomonas campestris, care se prezintă sub formă de bastonașe izolate sau grupate câte 2-4, capsulate, cu cili polari.

Xanthomonas Campestris- imagine la microscop

Patogenie și epidemiologie. O temperatură situată între 25-28 grade C, o umiditate ridicată și condiții ploioase favorizează dezvoltarea nervațiunii negre. În aceste condiții ideale simptomele își fac apariția la 8-10 zile după infecție. Boala se transmite prin semințe, răsad infectat fără simptome și resturi de plante bolnave din sol unde bacteria rezistă doi ani. Semințele infectate și solul reprezintă inoculul primar.

Infecția se produce prin stomate,hidatode și răni. Perioada de incubație a bolii este influențată de condițiile de mediu, soi și mediul de infecție. Cercetările au arătat că la infecția prin răni perioada de incubație este de 9-11 zile, iar la infecția prin hidatode este de 12-20 zile.

Răspândirea bacteriilor în perioada de vegetație se face prin apa de irigație, precipitații și vânt. Temperatura optimă pentru infecție este de 22 grade C, ier umiditatea relativă 95-100%. Bacteria prosperă în toamnele calde și cu precipitații abundente, iar răspândirea este legată de direcția vânturilor predominate.

Profilaxie și terapie. În cadrul măsurilor agrofitotehnice de prevenire și combatere a nervațiunii negre rolul cel mai important îl reprezintă utilizarea de soiuri cu toleranță și rezistență față de agentul patogen.

Pentru a evita apariția bolii se vor semăna numai semințe din culturi semincere sănătoase. Bacteria Xanthomonas Campestris poate „locui” atât la interiorul, cât și la exteriorul seminței și din această cauză controlul calității semințelor este greu de realizat. Acest lucru impune tratarea semințelor, pentru a obține culturi sănătoase. Pentru a elimina bacteria tratarea semințelor cu apă caldă este foarte recomandată și constă în scufundarea semințelor în apă caldă la 50 grade C timp de 20 minute la varza albă și de 45 grade C timp de 20 minute la varza roșie. Acest tratament nu este acceptat în industrie deoarece reduce viabilitatea semințelor și nu elimină complet bacteriile. De asemenea se poate aplica tratamentul chimic prin imersia semințelor în soluție de hipoclorit de sodiu în concentrație de 1% pentru 50 minute.

Experiențe efectuate în statul Georgia și în regiunea Moscou au demonstrat că X. Campestris supraviețuiește și pe solul curățat de resturi de resturi de varză timp de aproximativ 2 ani. Terenul ales pentru răsad nu trebuie să fi avut crucifere pe el sau în vecinătate și să fie plasat cât mai departe de culturile de crucifere. Răsadurile bolnave nu se vor transporta, ci se vor distruge. O mare atenție trebuie să se acorde alegerii plantelor semincere în toamnă și în primăvară, eliminându-se plantele cu vinișoarele înnegrite la cicatrice.

În perioada de vegetație culturile vor fi menținute curate de buruieni (o parte din aceste buruieni sunt plante gazdă pentru agentul patogen) și vor fi aplicate tratamente la avertizare pentru combaterea insectelor și gasteropodelor care contribuie la răspândirea bacteriei în cultură.

Pentru a elimina bacteria rotația culturilor este importantă, alternând cu culturi neînrudite cu cruciferele. Plantele din familia Solanaceae (roșii, ardei) și curcubitaceele sunt imune la nervațiunea neagră.

De asemenea este demnă de luat în seamă igiena agricolă. Pentru a diminua riscurile contaminării trebuie să se utilizeze sere, mașini agricole, rampe de irigare, platouri proprii dezinfectate cu apă la temperaturi ridicate. Trebuie evitată intervenția atunci când plantele sunt ude de la rouă sau ploaie. Trebuie evitată trecerea mașinilor agricole de la o secțiune infectată la una neinfectată.

2. Mana cruciferelor – PERONOSPORA BRASSICAE – această boală este foarte răspândită la crucifere, producând pagube importante atât în culturile pentru consum cât și în cele semincere. Se întâlnește frecvent în regiunile cu climat temperat. La noi în țară, agentul patogen a fost descris pentru prima dată de Săvulescu și Rayss, în anul 1930.

Simptome. Mana poate apărea în toate fazele de dezvoltare ale plantelor dar mai frecvent la plantele tinere. Boala apare la plăntuțele în răsadnițe, manifestându-se pe cotiledoane și pe primele frunzulițe prin pete mici, de formă neregulată, delimitate de nervuri, la început de culoare verde-gălbuie, iar mai târziu de culoare cenușie-brunie. Pe fața interioară a frunzelor în dreptul petelor se formează un puf albicios-cenușiu, constituit din conidioforii și conidiile ciupercii. Când plantele au 3-4 frunze sunt mai rezistente la atac.

În câmp boala nu apare în cursul verii decât în anii ploioși, deoarece într-un stadiu mai evoluat plantele devin mai rezistente. În această fază pe frunze pe frunze apar numeroase pete colțuroase, negricioase, vizibile mai ales pe partea superioară a limbului. Mana cruciferelor se întâlnește destul de frecvent în culturile semincere, afectând tulpinile, frunzele, inflorescențele și silicvele, organe pe care produce pete alungite, cenușii închis, în dreptul cărora apare o eflorescență albicioasă. În cazul în care boala se manifestă pe silicvele tinere, acestea nu se mai dezvoltă, produc semințe mici cu germinație scăzută cu 30-60 %.

Boala poate apărea și pe căpățânile de varză, pe frunzele externe sub forma unor pete cenușii-negricioase, ușor adâncite a căror mărime variază de la câțiva mm până la 2 cm sau chiar mai mult.

În condiții de câmp, ceața, burnița și roua favorizează în mai mare măsură decât precipitațiile torențiale intensificarea bolii. Ciuperca se dezvoltă foarte rapid, când temperatura din cursul nopții variază între 8 și 17 grade C, iar ziua nu se ridică peste 24 grade C.

În răsadnițe boala face pagube mai mari primăvara timpuriu, când temperatura oscilează între 10 și 15 grade C. Atacul ia proporții mai mari când plantele sunt mai dese, când udarea nu se face rațional și când aerisirea este insuficientă.

Agent patogen. Mana cruciferelor este produsă de ciuperca Peronospora brassicae Gaum, care prezintă conidiofori dicotomic ramificați cu sterigme lungi în forma literei „S” și conidii elipsoidale, hialine.

Patogenie și epidemiologie. Infecția are loc prin stomate și prin străpungerea celulelor epidermice, fiind favorizată de o temperatură în jur de 16 grade C. Ciuperca se transmite peste iarnă sub formă de mileniu și oospori, iar în perioada de vegetație prin conidii care la germinație produc filamente de infecție. Agentul patogen prezintă 2 rase fiziologice: rasa 1 și rasa 2. Rasa 1 este mai răspândită în comparație cu rasa 2. Rezistența la ambele rase este conferită de câte o singură genă dominantă.

Profilaxie și terapie. Măsurile preventive contribuie în mare măsură la limitarea apariției și evoluției atacului: distrugerea resturilor vegetale infectate, arătura adâncă de toamnă, dezinfecția amestecului pentru produs răsadul, selecția riguroasă a butașilor destinați înființării culturilor semincere, folosirea de sămânță sănătoasă sau tratarea acesteia cu apă caldă (la 50 grade C, 30 minute).

În răsadnițe se recomandă schimbarea sau dezinfectarea pământului și o însămânțare mai rară. După răsărirea plăntuțelor se vor menține o temperatură și umiditate moderate, fiind necesare și o bună aerisire. Combaterea chimică se referă la tratarea pământului cu Folpan 0,2% 4-5 l/m², Formalină 40 1% 2 l/m². Răsadurile se protejează cu produse cuprice. Alte produse chimice care se folosesc sunt: Ridomil Gold MZ 0,25; Sandofan M8 0,25; Ripost M 0,25; Dithame M45.

În general se recomandă îndepărtarea frunzelor periferice bolnave înainte de a pune la păstrare căpățânile destinate consumului. Peste iarnă căpățânile se vor păstra în spații bine aerisite. La 10-15 zile se vor controla verzele depozitate ocazie cu care se vor îndepărta frunzele bolnave sau verzele se vor da imediat în consum.

3. Albumeala cruciferelor – CYSTOPUS CANDIDUS – această boală poate fi întâlnită în culturile de varză, conopidă, ridichi, hrean, plante ornamentale și atacă numeroase plante din flora spontană. La noi în țară albumeala cruciferelor a fost semnalată pentru prima dată de Săvulescu și Rayss în anul 1930.

Simptome. Atacul se manifestă în cursul perioadei de vegetație pe toate organele aeriene ale plantelor. Simptomul caracteristic este apariția pe organele plantelor a fructificațiilor asexuate ale ciupercii (conidiofori cu conidii) sub forma unor cruste albe strălucitoare, de formă circulară sau neregulate.

Pe fața superioară a frunzelor apar pete gălbui de 1-10 mm în diametru, în dreptul cărora pe fața inferioară se formează fructificațiile ciupercii sub forma unor pustule crustoase, proeminente de culoare albă. Cu timpul epiderma se rupe, pustulele capătă aspect prăfos, iar sporii ciupercii devin liberi și se împrăștie.

Atacul pe tulpini, pedunculi florali și pețioluri se manifestă prin apariția de pustule mici, eliptice, alb strălucitoare care devin cu timpul prăfoase.

Datorită atacului tulpinile sunt torsionate, frunzele deformate, dezvoltarea inflorescenței este mult stânjenită, elementele florale se transformă în frunzișoare hipertrofiate groase, îndoite și casante, iar florile avortează.

Agentul etiologic. Miceliul ciupercii Albugo Candida se dezvoltă intercelular și fructifică sub epidermal prin conidiofori scurți, neramificați, măciucați, pe care se formează conidii dispuse în lanț, pe cale sexuată, se formează oosporii.

Patogenie și epidemiologie. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin oospori care iernează în resturile de plante atacate sau liberi în sol. Atacul este favorizat de temperaturi moderate și umiditate mare și apare în special în anii ploioși sau la irigarea în exces a plantelor. Temperatura minimă de dezvoltare a ciupercii este de 0 grade C, maxima 30 grade C, iar optima în jur de 10 grade C. Germinarea conidiilor are loc la temperaturi cuprinse între 1 și 20 grade C.

Profilaxie și terapie. Mijloacele agrofitotehnice (igiena culturală, arătura adâncă de toamnă pentru distrugerea resturilor vegetale și cruciferelor din flora spontană, rotația culturilor pe 3-4 ani) au un rol deosebit în prevenirea rotației atacului. Se va evita pe cât posibil irigarea prin aspersiune în timpul perioadei de înflorire și fructificare a culturilor semincere. Resturile vegetale vor fi distruse prin ardere.

Tratamentele chimice se fac numai în culturi semincere la apariția primelor simptome cu produse antimană asociate asociate cu substanțe adezive. Printre substanțele chimice se numără Dithane M 45, Sancozeb, Mancozeb 800, Nemispor 1, Bravo 500.

Aplicarea îngrășămintelor cu fosfor și potasiu au dat rezultate bune în India, dar sunt mai puțin potrivite în Australia. Fungicidele trebuie aplicate atunci când boala nu este încă apărută. Când boala este deja instalată fungicidele se folosesc pentru a împiedica răspândirea. Fungicidele sunt folosite mai mult ca o metodă de prevenire, decât ca o metodă de luptă. Este indicat ca aceste fungicide să se folosească prin rotație pentru că boala a dovedit rezistență la tratamentele cu aceleași fungicide.

4. Hernia rădăcinilor de varză – PLASMODIOPHORA BRASICAE

Rădăcină infectată și rădăcină neinfectată

Este o boală destul de răspândită și cunoscută în toate țările în care se cultivă plante din familia Cruciferae. A fost identificată pentru prima dată în Europa în secolul al XIII-lea și reprezintă astăzi una dintre cele mai importante boli ale cruciferelor. În țara noastră, hernia rădăcinilor de crucifere a fost menționată prima dată în Starea Fitosanitară din anii 1928-1929. Este răspândită la toate cruciferele dar pagube însemnate produce la varză.

Simptome. Atacul se manifestă în toate fazele de vegetație prin apariția unor tumori (umflături, îngroșări gale) caracteristice pe rădăcini și la baza tulpini. Pe vreme însorită și secetoasă plantele se usucă și se ofilesc, iar în scurt timp ca urmare a evoluției bolii planta se usucă în întregime. Plantele infectate au pe rădăcina principală, pe cele secundare și la baza tulpinii umflături neregulate, de dimensiuni și forme diferite. La început umflăturile sunt de dimensiuni mai reduse, sub forma unor noduli izolați, de culoare albicioasă care apoi se măresc și se transformă în umflături ale căror dimensiuni depășesc de 15-30 de ori diametrul rădăcinilor normale.

Se disting două tipuri de umflături: în formă de fus sau degete, când rădăcinile sunt îngroșate pe toată lungimea lor, simptom cunoscut și sub numele de „boala degetelor” și când rădăcina prezintă îngroșări din loc în loc având aspect strangulat de unde și numele de hernie. La început aceste tumori au suprafața netedă, sunt tari și au culoarea asemănătoare cu aceea a rădăcinilor sănătoase, iar mai târziu într-un stadiu mai avansat al bolii rădăcinile atacate se înmoaie, se brunifică și putrezesc sub acțiunea microorganismelor saprofite.

Umflături asemănătoare cu cele cauzate de ciuperca Plasmodiophora Brassicae sunt produse de insecta Ceutorrhynchus pleurostigma. Diagnosticarea precisă se face cu ușurință prin secționarea rădăcinii tumefiate: când atacul este produs de ciupercă galele sunt compacte (pline) în interior, iar dacă sunt produse de insectă ele au în mijloc o galerie în care se află larva insectei.

Agentul etiologic. Boala este produsă de ciuperca Plasmodiophora brassicae. Agentul patogen este un parazit obligat caracterizat printr-un aparat vegetativ numit plasmodiu multinucleat. Ciuperca trăiește în interiorul celulelor plantei gazdă, care se măresc în comparație cu celulele neparazitare determinând în final deformări caracteristice. Ca organe asexuate și sexuate prezintă zoosporii. La maturitate plasmodiul se transformă total în spori imobili sau aplanospori care rezistă în sol câțiva ani.

Imagine la microscop a ciupercii

Patogenie și epidemiologie. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin pământul infectat în care iernează și se menține sub formă de spori de rezistență care sunt haploizi, au un conținut bogat în substanțe de rezervă și un conținut scăzut în apă. Ei pot să-și păstreze viabilitatea până la 8 ani. Răspândirea sporilor în perioada de vegetație are loc prin lucrările curente ale solului, apa din precipitații sau apa din irigații, care se încarcă cu sporii ciupercii când trec prin terenurile infectate. Agentul patogen se mai poate răspândi și prin utilizarea unui răsad bolnav sau prin folosirea de seminceri atacați. Pătrunderea agentului patogen în plantă are loc prin perii absorbanți și prin pereții celulelor epidermice din apropierea zonei pilifere, precum și prin rănile și cicatricele proaspete ce se produc la ieșirea rădăcinilor adventive.

Hernia rădăcinilor de crucifere se manifestă foarte intens în terenurile ușor acide, cu un pH de 6-6,5. Dacă pH-ul trece de 7,5 boala nu se manifestă sau atacul este foarte slab. Temperatura optimă pentru dezvoltarea bolii este de 18-24 grade C, iar cea minimă de 12 grade C. Boala se dezvoltă intens atunci când umiditatea este mare (75-90%), sub 50% atacul stagnează. Pierderile produse de această boală sunt cu atât mai ridicate, cu cât gradul de infestare cu spori a solului este mai mare. Hernia rădăcinilor de crucifere se întâlnește mai frecvent în zonele de cultură intensivă a verzei, mai ales în gospodăriile în care se practică monocultura.

Ciclul de dezvoltare al ciupercii Plasmodiophora Brassicae

Profilaxie și terapie. Este mai bine să prevină apariția bolii decât să se combată. Prezența în exces a apei în câmp timp de o perioadă îndelungată favorizează dezvoltarea bolii. Un sol bine drenat și prevăzut cu o bună structură constituie una din metodele de prevenire a bolii. În momentul plantării în câmp se va acorda o mare atenție sortării răsadului, distrugându-se plăntuțele bolnave. Se vor evita terenurile umede, acide. Transportul solului, al echipamentelor și al plantelor provenite din câmpuri infectate trebuie evitat. Utilizarea echipamentelor în interiorul unui câmp infectat sau care au fost utilizate recent pentru cultivarea de crucifere trebuie foarte bine dezinfectate. Apa pentru irigare nu trebuie să fie infectată de ciuperca care provoacă hernia. Trebuie evitată de asemenea apa în care se spală legumele infectate. De asemenea trebuie să acordăm o atenție deosebită gunoiului aplicat. Gunoiul nu trebuie să provină de la animale hrănite cu resturi vegetale infectate cu hernie.

Trebuie aplicată dezinfecția amestecului de pământ pentru produs răsadul și a solului în sere pe cale termică sau chimică cu produse fumigante, aplicarea unui asolament de 4-5 ani, evitarea terenurilor umede și acide la amplasarea culturilor, aplicarea de amendamente cu var pentru a neutraliza aciditatea solului (reacția alcalină a solului inhibă germinația sporilor ciupercii), distrugerea resturilor vegetale și arătura adâncă de toamnă.

În cursul vegetației se vor aduna și se vor distruge plantele bolnave, lucrare care se va executa înainte ca rădăcinile să intre în descompunere. Culturile vor fi bine lucrate în vederea distrugerii buruienilor, deoarece cele din familia Cruciferae, fiind atacate de ciupercă constituie surse de infecție. Un rol foarte important în combaterea bolii îl au crearea și cultivarea de soiuri rezistente.

Aplicarea unor pesticide gazoase în sol poate face parte dintr-un program de luptă împotriva herniei. Acest tratament este recomandat în caz de îndoială asupra stării sanitare a solului utilizat pentru producerea de răsad în pepiniere. Pentru a reduce costurile de producție în câmp o aplicare locală cu pesticide gazoase este eficientă. Pesticidele gazoase disponibile în prezent și cele mai puțin dăunătoare pentru stratul de ozon sunt „metham-sodiu”, „metham-potasiu”.

După unele surse aplicarea de îngrășăminte verzi, în special de secară, inhibă dezvoltarea bolii. Totuși aplicarea îngrășămintelor verzi demarează o practică recomandată în plan agronomic.

Sursa de azot. Este de dorit să se folosească nitratului de calciu ca sursă de azot luând în considerare proprietățile sale alcalinizante. Acest îngrășământ este relativ scump și se spală ușor. O altă sursă de azot cu proprietăți ierbicide și fungcide, cianamida de calciu, a arătat un bun potențial pentru represiunea bolii, cu condiția ca aplicarea îngrășământului să se realizeze cu o săptămână înainte de plantare, ca îngrășământul să fie bine omogenizat și să se realizeze o udare pentru ca acesta să fie activat. Prețul acestei aplicări depinde nevoia de azot a solului.

Culturi „momeli”. Cultura unei plante sensibile la hernie, ca muștarul, timp de 4-5 săptămâni la începutul anotimpului incită sporii de repaus ai ciupercii să producă zoospori care vor înota în apa liberă din sol pentru ca apoi să penetreze perii absorbanți ai plantelor. Dacă cultura „momeală” este recoltată sau îngropată până în acest moment prima generație de zoospori nu are timpul necesar să-și completeze ciclul de dezvoltare și boala nu se va mi dezvolta pe cultura principală care urmează. Această metodă dă bune rezultate dacă infecția nu este prea severă și dacă ea este combinată cu aplicarea de var. Această practică nu este recomandată la culturile târzii.

Este bine stabilit faptul că cultivarea mentei timp de trei ani contribuie la curățirea solului de agentul patogen al herniei rădăcinilor de crucifere.

5. Alternarioza cruciferelor – Alternaria Brassicae – boala afectează numeroase crucifere cultivate și spontane din genul Brassica, fiind mai păgubitoare pentru semincerii de varză la care produce mai ales în anii ploioși pagube destul de mari. În țara noastră această boală a fost observată prima dată în 1940 de Tr. Săvulescu și Sandu-Ville.

Simptome. Plantele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare, boala manifestându-se pe toate organele verzi: frunze, sepale, petale, pedunculi florali, tulpini și silicve.

Primele simptome apar în caz că plăntuțele provin din semințe infectate sub forma unor pete liniare necrotice, de culoare brună-negricioasă. Când atacul este intens petele se formează în număr mare, confluează și produc căderea și pieirea plăntuțelor.

Mai târziu boala afectează frunzele, producând pete circulare sau elipsoidale, de culoare galbenă, la început mici apoi se măresc și capătă o culoare neagră ca funinginea. Atacul se întâlnește mai ales pe frunzele inferioare.

Pe organele florale apar de asemenea pete necrotice, brune de dimensiuni mici. Această formă de atac este foarte dăunătoare, depreciind valoare comercială a producției.

Pe tulpini petele se manifestă mai ales în partea dinspre vârf, sub forma unor linii alungite în direcția axului.

Atacul cel mai frecvent și mai păgubitor este cel de pe silicvele verzi pe care apar numeroase pete mici, în formă de puncte sau linii, de culoare negricioasă, ușor cufundate. Țesuturile din jurul petelor se decolorează, se îngălbenesc și se usucă înainte de vreme. Silicvele tinere atacate puternic nu se mai dezvoltă normal, se zbârcesc și crapă înainte de a ajunge la maturitate.

Agentul etiologic. Speciile de Alternaria care atacă varza, rapița și conopida au conidii multicelulare, muriforme, brune și se formează pe conidiofori bruni, în tufe.

Patogenie și epidemiologie. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin conidiile de pe resturile de plante atacate și prin semințele infectate. Răspândirea conidiilor în perioada de vegetație are loc cu ajutorul curenților de aer, de apă, insectelor sau uneltelor în timpul lucrărilor. Temperatura optimă pentru infecția frunzelor este 28-31 grade C, iar perioada de incubație a bolii 2-14 zile.

Alternarioza cruciferelor mai poate fi produsă și de alte specii de Alternaria ca A. Brassicicola.

Profilaxie și terapie. Măsurile preventive au rol important în evitarea apariției atacului și limitarea extinderii lui: igiena culturală, arătura adâncă de toamnă, selecționarea cu atenție înainte de plantare a butașilor destinați înființării culturilor semincere, dezinfecția seminței.

Sămânța se poate dezinfecta prin tratament cu apă caldă la 50 grade C, timp de 30 minute sau chimic cu amestec de Tiradin 75 și Captadin 1: 1; tratarea se face cu 2-3 zile înainte de semănat.

În cursul vegetației, în sezoanele călduroase și umede se vor aplica stropiri cu diverse produse fungicide, exemplu Captadin 0,25%. Primul tratament se efectuează imediat după formarea silicvelor, iar următoarele 2-3 la intervale de 14-21 de zile.

Culturile semincere intens atacate se vor recolta mai devreme, se vor usca și treiera cu grijă. După treierat semințele se vor păstra în magazii uscate. După recoltare se va efectua o arătură adâncă de toamnă. O mare eficacitate are respectarea asolamentului.

Combaterea biologică se realizează cu ajutorul ciupercii non-patogene Verticillium sp.

6. Putregaiul uscat al verzei PHOMA LINGAM. Putregaiul uscat sau negru al verzei este o boală frecvent întâlnită pe majoritatea continentelor în care se cultivă această specie. În țara noastră a fost semnalată în anul 1947 și descrisă ulterior de către Bontea în 1963.

Simptome. Plantele sunt atacate în toate fazele de dezvoltare. Primele simptome pot fi constatate imediat după răsărire.

La plăntuțele în răsadnițe boala apare pe cotiledoane sub forma unor pete circulare sau de formă neregulată, gălbui-albicioase, la suprafața cărora se observă numeroase punctișoare negricioase răspândite neuniform (picnidii cu picnospori). Atacul se poate iniția și în zona coletului care se subțiază, se zbârcește, iar plăntuțele se frâng la nivelul solului și se usucă.

Pe frunzele plantelor mai avansate în vegetație apar pete de culoare gălbuie, rotunde sau neregulate. Dacă condițiile sunt favorabile atacului petele se extind, se unesc între ele și acoperă parțial suprafața frunzelor care se usucă. Pe tulpină petele sunt mici, de culoare cenușie, ușor depresionare, bordate de o zonă brun-cenușie. Atacul se extinde în profunzime până la măduvă, care putrezește și capătă o culoare neagră. Rădăcinile plantelor atacate putrezesc, iar plantele se ofilesc și se usucă.

Agentul patogen. Putregaiul uscat al verzei este produs de ciuperca Phoma lingam. Ciuperca rezistă de la un an la altul în resturile de plante rămase pe câmp, în semințe și în plantele semincere contaminate. Infecția este favorizată de rănile produse de insecte, însă ciuperca poate pătrunde în tulpină și prin țesuturile nerănite.

Agentul patogen produce pagube importante în culturile semincere, unde atacă pe pedunculii florali, sepale și petale. Pe aceste organe apar pete albicioase și la suprafața lor numeroase picnidii.

Picnidie observată la microscop optic

Pinospori

Patogenie și epidemiologie. Ciuperca se dezvoltă la orice temperatură din cursul perioadei de vegetație, însă infecțiile cele mai numeroase și evoluția cea mai rapidă au loc între 15-23 grade C. un rol însemnat în dezvoltarea bolii îl joacă umiditatea ridicată. Pagubele produse de această boală ajung uneori până la 60-70%.

în perioada vegetației picnosporii se răspândesc prin intermediul curenților de aer, precipitațiilor, irigării prin aspersiune, insectelor. De la un an la altul boala se transmite prin intermediul resturilor vegetale infectate și prin sămânță. Dacă condițiile de temperatură și umiditate sunt favorabile boala se dezvoltă și în depozite.

Răsaduri atacate.

Profilaxie și terapie. Măsurile de igienă culturală, rotația culturilor pe 3-4 ani, folosirea de sămânță sănătoasă sau dezinfectată, aerisirea răsadnițelor, utilizarea la plantare a unui răsad liber de boală contribuie la reducerea pagubelor produse de acest agent patogen. Sămânța se poate dezinfecta termic cu apă caldă la 50 grade C timp de 20-25 minute(varza albă) și 18-20 minute (varza roșie) sau chimic cu soluție de Tiramet 60 PTS – 4g/kg.

Înainte de semănat se va dezinfecta pământul din răsadnițe cu formalină 2,5%. După răsărirea plăntuțelor se vor aplica măsuri de igienă culturală, controlând la fiecare 2-3 zile starea răsadurilor, eliminându-se plăntuțele găsite bolnave.

3. DĂUNĂTORII PREZENȚI ÎN CULTURILE DE VARZĂ

Recunoașterea principalelor specii dăunătoare în culturile de varză din țara noastră, a modului de vătămare a plantelor, cunoașterea aspectelor biologice și ecologice în vederea alegerii unui moment optim în combatere constituie priorități majore de prevenire a diminuării productive legumicole.

Fluturele alb al verzei – PIERIS BRASSICAE

ORD. LEPIDOPTERA

FAM. PIERIDAE

Răspândire. Fluturele alb al verzei este o specie originară din Europa. A fost introdusă accidental în America de Nord în anul 1860 și mai târziu în Australia, respectiv în anul 1939. este prezentă și în Africa de Nord și Asia. În țara noastră se întâlnește în toate zonele.

Descriere. Adultul are corpul alungit, îngustat de culoare neagră. Aripile sunt albe-verzui. Specia prezintă dimorfism sexual. Masculul prezintă în unghiul extern al aripilor anterioare albe câte o pată circulară, neagră, iar aripile posterioare sunt albe, cu o pată neagră pe marginea anterioară. La femelă spre marginea externă a aripilor anterioare sunt prezente două pete circulare pe mijloc și o pată triunghiulară pe margine. Aripile posterioare sunt albe, rotunjite.

femelă

mascul

Oul este conic de culoare galbenă, striat marginal, de 1,1 – 1,25 mm.

Larva este de tip polipodă, galbenă cu puncte negre, de 40 cm în lungime. Capsula cefalică este neagră. Corpul este acoperit cu peri scurți, prezintă trei dungi longitudinale, galbene, una în partea dorsală și două pe părțile laterale.

Pupa este gălbuie-verzuie, cu proeminențe și numeroase pete negre de 25 mm.

Biologie și ecologie. În condițiile climatice din țara noastră, fluturele alb al verzei are 2 sau 3 generații pe an. Iernează în stadiul de pupă ce aparține celei de-a doua generații, în locuri ferite. După copulație, femele depun ponta pe partea inferioară a frunzelor; o femelă depune 200-300 de ouă. După două săptămâni apar larvele, acestea se dezvoltă în 30 de zile. Împuparea are loc pe cotoarele de varză. Adulți apar după trei săptămâni, respectiv în cursul lunii iulie. În regiunile cu temperaturi ridicate în luna septembrie poate apărea și cea de-a treia generație. Dezvoltarea speciei începe la un prag biologic de 6 grade C, se desfășoară la un optim termic de 29 grade C și un prag de prolificitate de 11,1 grade C.

Mod de dăunare. Larvele tinere creează perforații neregulate spre marginea exterioară a limbului foliar. Acestea atacă în grupuri la început. La maturitate se răspândesc pe întreg limbul foliar, se izolează de grup și pot consuma frunza aproape integral, cu excepția nervurilor.

Combatere. Pragul de toleranță este considerat variabil în funcție de stadiul plantei și de destinația sa. Astfel pentru varza destinată vânzării proaspete pragul economic este considerat de Kirby și Slosser (1981) a fi 0,30 larve/plantă; pentru varza destinată preparării pragul economic poate fi mai ridicat. Pe varza proaspătă Samson și Grier au stabilit că 7 larve care se hrănesc timp de 9 zile nu scad randamentul acesteia, în timp ce 34 de larve timp de 20 de zile diminuează randamentul cu 34%. Pragurile acceptabile în producția biologică trebuie încă stabilite.

Capcanele pentru acești fluturi nu sunt încă un subiect foarte dezvoltat. Acești dăunători sunt atrași în ordine descrescătoare de următoarele culori: albastru-verzui, verde, verde-gălbui și albastru. Albul îi atrage puțin, galbenul este repulsiv, în timp ce roșul nu îi atrage deloc. Din punct de vedere olfactiv extractul semințelor de muștar este concentrația cea mai atrăgătoare. Plantele de broccoli fac fără îndoială cea mai bună capcană.

Fertilizarea. Cum fertilizarea joacă un rol important în concentrarea aromatică și în reținerea apei în plantă, ea poate avea deci o influență asupra atragerii fluturilor. Conținutul de azot din frunze afectează direct dezvoltarea larvelor, conținutul ridicat de azot ajută larvele să se dezvolte mai repede. Așadar trebuie să acordăm o atenție deosebită aplicării îngrășămintelor pe bază de azot. Frunzele fertilizate cu o soluție formată din azot și sulf sunt mai bogate în apă și afectează direct șansele de supraviețuire ale larvelor. Femelele preferă plantele care au o concentrație mare de azot și fosfor și culoarea verde pronunțat; acestea pot detecta diferențele numai o zi după fertilizare.

Rotația culturilor. Este importantă pentru a evita bolile și dăunătorii care pot apărea în cultură. Trebuie să se realizeze de asemenea curățarea câmpului de resturile vegetale, deoarece acestea pot să atragă lepidopterele și să devină focar de infecție.

Perioada de cultură. Cruciferele sunt plante ale climatului rece de aceea trebuie evitată cultivarea lor în perioade de vârf (iulie, august) ale fluturilor albi, pentru a reduce daunele. Astfel în culturile timpurii este dificil ca plantele să obțină azotul necesar unei fertilizări organice bune.

Printre mijloacele de luptă fizică se recomandă pânza protectoare de polietilenă sau de naylon. Acoperirea culturii împiedică femelele să depună ouă sub plante, este indicată mai ales în cazul plantelor tinere vara când se înmulțesc fluturii. Aceste pânze au avantajul de a accelera maturarea plantelor și protejează de îngheț la începutul sezonului.

La avertizare în funcție de apariția larvelor se vor utiliza produse pe bază de permetrin, bifertrin, fenitrotion și metil pirimifos. Cele mai uzuale produse comerciale sunt: Sumithion 50 CE, 0,1%; Dimilin 25 WP, 0,04% și biopreparatele: Dippel WP, 0,1% și Foray 0,1%. Tratamentele trebuie să se încheie înainte de învelirea verzei. Pentru combaterea speciei se utilizează tot mai des biopreparatele pe bază de Baccilus thuringiensis. Acestea au eficiență ridicată în combatere.

Utilizarea zoofagilor reduce semnificativ populația de larve și pupe ale speciei Pieris brassicae. Cârtița Reduviolus lativentris se hrănește cu ouă ale fluturelui alb, iar cârtița Euschistus servus euschistoides se hrănește cu larvele fluturelui alb. Viespile Polistes și Vespula germanica sunt prădătoare ale larvelor. S-a demonstrat că un cuib care adăpostește 5-6 viespii reduce cu 44% numărul larvelor care se întâlnesc pe o suprafață pe care sunt cultivate 20 de verze. Viespile Apanteles rubecula și Apanteles glomeratus sunt paraziții europeni ai fluturilor albi. Femelele atacă omizile în trei feluri principale. Femele speciei A. glomeratus depun 25 de ouă pe o singura omidă, atacând un număr maxim de 2,5 omizi în fiecare zi timp de mai puțin de 2 săptămâni. Femele speciei A. rubecula nu depun decât un singur ou deoarece acestea sunt mai mari decât celelalte. A. rubecula este deci un agent de luptă biologică mai eficace din punct de vedere economic. Larvele acestor viespii învelesc omizile într-un cocon.

Furnicile sunt prădătoare ale ouălor, iar în Australia sunt considerate cele mai importante prădătoare ale larvelor.

2. Ploșnița roșie a verzei – EURYDEMA ORNATA

ORD. HETEROPTERA

FAM. PENTATOMIDAE

Răspândire. Dăunătorul este prezent în Europa, Asia, America. Este întâlnită în toate zonele de cultură a cruciferelor din țara noastră.

Descriere. Adultul are corpul turtit în partea dorsală și ventrală, negru, de 8-10 mm lungime. Pronotul este roșu cărămiziu, cu 6 pete circulare, negre dispuse pe 2 rânduri. Aripile anterioare sunt roșii, cu desene negre caracteristice.

Oul este cilindric, ca un butoiaș cenușiu, cu 2 benzi circulare negre la extremități și puncte negre pe laturi.

Larva este asemănătoare cu adultul, galbenă roșcată după ecloziune, apoi devine roșie cărămizie, de 4-6 mm lungime.

Ouă și insecte tinere

Biologie și ecologie. Ploșnița roșie a verzei are 1 sau 2 generații pe an. În zonele cu temperaturi mai ridicate se dezvoltă și cea de-a doua generație. Iernează ca adult sub frunzar sau resturile vegetale rămase în câmp. Adulții hibernanți apar în luna aprilie. Părăsesc locurile de iernare și se deplasează spre culturile preferate. După o săptămână de la copulație, femelele depun ouăle pe fața interioară a frunzelor. O femelă depune în jur de 80-120 ouă. Larvele apar la sfârșitul lunii mai, noii adulți încep să apară în cursul lunii iunie. Prima generație se dezvoltă în perioada aprilie-iunie, iar a doua generație se dezvoltă în iunie-iulie. Verile secetoase sunt favorabile înmulțirii dăunătorului, cauzând pagube importante în culturi. Dezvoltarea speciei începe la un prag biologic de 13,5 grade C, se desfășoară la un optim termic de 31,7 grade C și un prag de prolificitate de 18,4 grade C.

Mod de dăunare. Afectează culturile de câmp dar și răsadurile. Atacă diferite brassicacee cultivate și spontane. Preferă varza albă. Adulții și larvele înțeapă și sug sucul celular din flori, frunze, lăstari și semințe. La locul atacului apar pete galbene, apoi țesuturile se necrozează. La atacuri puternice frunzele se usucă. Florile avortează iar silicvele se deformează, semințele devin șiștave. Toate aceste aspecte determină scăderi importante de producție cu deprecieri calitative.

Combatere. Având în vedere faptul că ploșnițele adulte iernează sub resturile vegetale este obligatorie distrugerea plantelor spontane și a resturilor vegetale rămase în câmp. De asemenea arăturile adânci de toamnă reduc numeric stadiul hibernant. Se mai recomandă plantarea timpurie a răsadurilor și utilizarea soiurilor precoce.

Pentru o eficiență ridicată în combatere, în răsadnițe se tratează plantulele cu insecticidele Zolone 30 PM, 0,15%; Onefon 90 PU, 0,1%; Fastac 10 CE, 0,25 l/ha.

Lansarea în culturi a viespilor parazite MYCROPHANURUS EURYDEMAE este o metodă biologică nepoluantă cu eficiență ridicată în menținerea populației dăunătoare sub PED.

3. Musca cenușie a verzei – Chortophila brassicae Bouch (Hylemia brassicae, Delia radicum)

ORD. DIPTERA

FAM. ANTHONOMIYDAE

Răspândire. Specia cunoaște o mare răspândire pe glob fiind prezentă în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord. La noi în țară este întâlnită pretutindeni. În zone centrală frecvența dăunătorului este mai mare decât în celelalte zone.

Descriere. Adultul are corpul de culoare cenușie, acoperit cu peri, de 4-7 mm. La mascul corpul este cenușiu închis acoperit cu peri scurți și deși, iar la femelă corpul este de culoare cenușie deschisă acoperit cu peri mai mari. Ochii compuși sunt mari, aproape uniți, sunt separați printr-o dungă roșcată.

Oul este alungit, alb albicios, 1-1,1 mm. Prezintă striuri longitudinale.

Larva este îngustată în partea anterioară, albă lucioasă de 7-8 mm. Regiunea posterioară este trunchiată oblic și prezintă 12 proeminențe digitiforme.

Pupa este coarctată, eliptică, de culoare castanie.

Biologie și ecologie. În condițiile țării noastre, musca cenușie are 2 sau 3 generații pe an, în funcție de temperatură: G1 se dezvoltă în perioada aprilie-iunie, G2 în perioada iunie-august, G3 în perioada august-aprilie anul următor. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime variabilă de 5-10 cm. Adulții primei generații apar primăvara, în aprilie. O femelă depune 120-300 ouă în zona coletului, pe sol sau în stratul superficial al solului. Ouăle sunt depuse eșalonat în grupe de câte 2-6 bucăți. Dezvoltarea embrionară durează 6-8 zile. Larvele se dezvoltă în 20-25 de zile. Larvele mature se localizează la baza plantelor unde se împupează. Stadiul de pupă durează 10-20 zile. Adulții generației a doua apar la mijlocul lunii iunie, când temperatura este de 22-25 grade C.

Dezvoltarea speciei începe la un prag biologic de 9 grade C, se desfășoară la un optim termic de28 grade C și un prag de prolificitate de 14 grade C.

Ciclu de dezvoltare

Mod de dăunare. Larvele speciei Chortophila brassicae produc galerii în rădăcini sau în colet. Rădăcina și partea subterană a tulpinii sunt roase de la exterior. Ulterior acestea pătrund în tulpină, în care fac galerii. Planta atacată are frunzele de culoare verde închisă lăsate la pământ. Pagube importante se înregistrează la plantele tinere în răsadnițe. Larvele sunt vectori ai bacteriei Bacillus carotovorus care produce putrezirea rădăcinilor de varză.

Rădăcini de varză atacate

Combatere. Efectuarea arăturilor adânci pentru distrugerea pupelor hibernante, evitarea amplasării noilor culturi de brassicacee în apropierea sau pe locul celor vechi, adunarea și distrugerea resturilor vegetale, aplicarea prașilelor, cultivarea de plante capcană și eliminarea răsadurilor infestate înainte de plantare sunt metodele preventive cele mai eficiente. De asemenea aplicarea îngrășămintelor minerale, în special pe bază de azot și fosfor stimulează regenerarea sistemului radicular afectat de larvele speciei dăunătoare. Prin irigare se reduce gradul de atac.

Măsurile de luptă chimică trebuie să fie preventive căci este dificil să se stopeze un atac în plină dezvoltare. Insecticidele trebuie să fie plasate cu precizie în jurul bazei plantelor sau pe sămânță în timpul semănatului. Efectele insecticidelor se reduc dacă aceste se aplică în sol în apropierea seminței de plantat, decât dacă sunt împrăștiate sau pulverizate pe sol. În Europa de nord toate însămânțările și plantările făcute începând cu mijlocul lui aprilie sunt tratate cu insecticide; în cazul cultivărilor precoce tratamentul se amână până la sfârșitul lunii aprilie.

Metodele de luptă chimică depind de practicile culturale:

În pepiniere este nevoie de tratamente cu insecticide numai dacă plantele rămân în pepiniere până la sfârșitul lunii aprilie. Plantele necesită protecție după transportare. În răsadnițe trebuie să se încorporeze granule de insecticide înainte de însămânțare, să se aplice în timpului însămânțării sau să se realizeze o pulverizare generală după însămânțare.

În câmp insecticidele granulate sunt aplicate după însămânțare, sau pe plante în timpul transplantării.

Când atacul muștei Delia radicum se realizează târziu pulverizările foliare se pot aplica și la jumătatea sau sfârșitul lunii iulie, iar granulele se pot aplica și la mijlocul perioadei de vegetație.

Cele mai bune produse chimice sunt cele organofosforice pe bază de thiodan și malation. Se recomandă ca tratamentele să se facă la un interval de 10-12 zile. Printre produsele granulate folosite în tratarea solului se regăsește Birlane 10 G, 0,6 g/m², iar pentru tratarea plantelor se folosesc produsele Zolone 30 PU, 0,15%; Nogos 50 CE, 0,1%; Clorofos 75 CE, 0,2%.

4. Puricele negru al verzei – PHYLLOTRETA ATRA F.

ORD. COLEOPTERA

FAM. CHRYSOMEDIDAE

femelă mascul

Răspândire. Este întâlnit în Europa și Asia. În țara noastră este frecvent în culturile de brasicacee din zonele de stepă și silvostepă.

Descriere. Adultul are corpul oval alungit, de culoare neagră cu luciu verzui, de 2-2,5 mm lungime. Femela este mai mică decât masculul, cu ultimul segment abdominal ascuțit. Antenele sunt filiforme, formate din 11 articole (articolele 2 și 3 sunt gălbui roșcate).

Larva este albă gălbuie, de 3-4 mm cu capsula cefalică, prototoracele și scleritele dorsale de pe mezotorace, metatorace și abdomen negre lucitoare. Ultimul segment abdominal este mai chitinizat și prezintă un spin curbat.

Biologie și ecologie. Puricele negru al verzei iernează în stadiul de adult în câmp, sub resturile vegetale, în frunzarul pădurilor sau în sol. Este o specie monovoltină. Adulții hibernanți apar în lunile aprilie-mai și se hrănesc timp de 2 săptămâni. După copulație femelele depun ouăle în stratul superficial al solului sau pe sol, lângă coletul plantelor. Larvele tinere se hrănesc cu rădăcinile plantelor. După 30 de zile are loc împuparea. Noi adulți apar în lunile iunie-iulie. Sunt activi până în luna noiembrie când se retrag în sol în vederea hibernării hiemale.

Mod de dăunare. Adulții rod frunzele și consumă epiderma superioară a parenchimului, inițial pe margine, cu timpul în întregime.

Plantele pot fi distruse în masă, mai ales în condiții de secetă. La seminceri atacă mugurii, florile sau chiar fructele, producția fiind considerabil redusă. În cazul unor atacuri severe creșterea plantelor este oprită. Răsadurile pot fi distruse în totalitate. Larvele se hrănesc cu rădăcinile plantelor, dar atacul lor este lipsit de importanță, plantele își pot reface ușor sistemul radicular deoarece atacul este minor.

Combatere. Culturile înființate la începutul lunii aprilie până la sfârșitul lunii iunie prezintă adesea mai puține daune și tratarea cu insecticide este deci mai puțin necesară: utilizarea de semințe sănătoase, umiditatea, o fertilizare adecvată, sunt măsuri care favorizează o germinație rapidă și va permite plantelor să treacă repede de stadiul sensibil. Asigurarea necesarului de apă prin irigare și fertilizarea corespunzătoare împiedică o eventuală stagnare în creștere a plantelor atacate. Se recomandă distrugerea plantelor spontane și plantarea răsadului mai timpuriu.

Puricele negru al verzei numără puțini prădători. Câteva viespii îi devorează dar nu în număr suficient pentru a sigura o luptă completă împotriva parazitului.

Pe cale chimică se recomandă efectuarea de tratamente chimice, la răsaduri prin utilizarea produselor chimice: Ultracid 40 CE, 0,055; Nogos 50 CE, 0,1%; Onefon 80 PS, 0,2%. Aceste tratamente se fac prin stropire. Controlul chimic eficient al adulților se mai poate face utilizând produse chimice pe bază de bifentrin sau metil pirimifos.

5. Molia verzei – PLUTELLA XYLOSTELLA

ORD. LEPIDOPTERA

FAM. YPONOMEUTIDAE

Răspândire. Este întâlnită în Europa, Asia, Australia, mai ales în regiunile călduroase și secetoase.

Descriere. Adultul are corpul brun cenușiu, mic de 1 cm. Aripile anterioare prezintă o bandă gălbuie, aripile posterioare sunt franjurate, mai mici decât cele anterioare. Antenele sunt lungi îndreptate înainte. Picioarele sunt brun negricioase.

Oul este gălbui, oval, lung de 0,5 mm.

Larva este albicioasă la început, apoi devine verde cu puncte închise, de 10-12 mm.

Pupa este galbenă, fusiformă, de 8-10 mm lungime.

Biologie și ecologie. Molia verzei iernează în stadiul de pupă învelită într-o gogoașă de mătase.

Are două generații pe an. Prima generație se dezvoltă începând din luna aprilie până n luna iunie, iar a doua generație se dezvoltă în luna iulie. Adulții apar în luna mai. Sunt activi spre seară când adulții zboară rapid și sacadat. O femelă depune 80-140 de ouă, de câte 3 sau 5 bucăți pe fața inferioară a limbului foliar. După o săptămână apar larvele. Larvele mature se împupează pe cotorul verzei. În luna iunie apar adulții. Aceștia stau la baza dezvoltării generației a doua. Numărul de omizi este mai mare la generația a doua. Pragul biologic al speciei este de 7 grade C, optimul termic de 22,7 grade C, iar pragul de prolificitate de 11,3 grade C.

Mod de dăunare. Larvele eclozate străpung limbul foliar, formând mine sau galerii, apoi se hrănesc cu țesutul epidermei și al parenchimului părții inferioare a frunzelor. Atacul se manifestă sub forma unor ochiuri; rămâne doar epiderma superioară sub formă de ferestre de unde și denumirea efectului de „ferestruire”. La maturitate larvele fac galerii spre inima căpățânii. Se creează astfel porți de intrare pentru agenții patogeni care conduc la putrezirea întregii căpățâni.

Combatere. Efectuarea lucrărilor solului, respectarea rotației culturilor și distrugerea brasicaceelor spontane constituie importante măsuri preventive de evitare a atacului.

Molia verzei face parte din categoria dăunătorilor rezistenți la aproape toate insecticidele disponibile în combaterea lor (organoclorurate, organofosforice, carbamate, piretriode). Această rezistență este determinată de origine și neurotoxinele activ rezistente.

Prăfuirea sau stropirea cu produse chimice pe bază de carbaril garantează protecția plantelor. Tratarea chimică cu Mospilan 20 SP, 0,025%; Fastac 10 CE, 0,02%; Karate 2,5 CE, 0,3l/ha a dat rezultate deosebite în reducerea populațională a stadiilor dăunătoare. Este important să se țină cont de metoda de tratare pentru ca fiecare parte a limbului foliar să fie acoperită de produs.

Molia verzei este prada multor viespii printre care și Diadegma insulare și Microplitis plutellae. Insecticidul bacterian Bacillus thuringiensis este eficace dar în alte țări s-au semnalat rezistențe la aplicarea lui.

6. Buha verzei – MAMESTRA BRASSICAE

ORD. LEPIDOPTERA

FAM. NOCTUIDAE

Răspândire. Specia este răspândită în Europa și America de Nord. În țara nostră este întâlnită în toate regiunile de la șes la munte.

Descriere. Adultul are o anvergură a aripilor anterioare de 35-43 mm, acestea sunt brun cenușii cu linii transversale brune negricioase; în partea mediană se remarcă o pată reniformă închisă, înconjurată de dungi albe gălbui, în forma literei „W”. dimorfismul sexual constă în culoarea aripilor posterioare, care sunt brune cenușii, mai închise la femelă și mătăsoase la mascul.

Oul este hemisferic, cu 32-38 striuri radiare unite la polul anterior, de 0,7 mm.

Larva este de culoare verde sau brună, cu capsula cefalică și placa toracală negre, de 40 mm lungime. În partea dorsală prezintă o bandă mediană îngustă de culoare deschisă, iar lateral dungi oblice gălbui. Pe fiecare segment se află câte 4 puncte negre. Ultimul segment abdominal prezintă un desen în formă de ancoră.

Pupa este brună, netedă.

Biologie și ecologie. Buha verzei are două generații pe an și iernează în stadiul de pupă, în sol. Fluturii apar la sfârșitul lunii mai, zborul este nocturn. Femela depune până la 1500 ouă, câte 10-100 bucăți pe partea inferioară a frunzelor sau în zona coletului. Incubația durează 2 săptămâni. Larvele eclozate trăiesc în grupuri, abia la maturitate devin solitare. După 2 săptămâni acestea se retrag în sol pentru împupare. Stadiul pupal durează 18-20 zile. Noii adulți apar în luna iulie. Generația a doua se dezvoltă începând cu luna august până în mai anul următor. Larvele generației a doua sunt active din luna august până în octombrie, când se transformă în pupe hibernante. Dezvoltarea speciei începe la un prag biologic de 9 grade C, la un optim termic de 29 grade C și un prag de prolificitate de 14,5 grade C.

Mod de dăunare. Larvele tinere rod epiderma și parenchimul frunzei, apoi perforează, sub formă de orificii neregulate, limbul foliar. Larvele mature fac galerii de la exterior spre „inima” căpățânii.

În galerii sunt resturile de hrană și excremente ale larvelor, care favorizează dezvoltarea unor microorganisme, care produc putrezirea căpățânii. Larvele din prima generație atacă varza timpurie, iar cele din generația a doua varza de toamnă. Larvele generației a doua sunt mai păgubitoare.

Combatere. Efectuarea arăturilor adânci pentru distrugerea pupelor hibernante, adunarea și distrugerea resturilor vegetale, aplicarea prașilelor, asolamentul și rotația culturilor, eliminarea răsadurilor infestate înainte de plantare sunt metodele preventive cele mai eficiente în combaterea dăunătorului.

Lupta împotriva acestor dăunători trebuie asociată cu un program de cultură. Trebuie să se efectueze un control regulat al plantelor pentru a detecta prezența ouălor și a larvelor tinere.

Tratamentele chimice se fac pentru fiecare generație în parte. Se recomandă insecticidele care au ca substanță activă prmethrin, metil pirimifos, fenitrotion și bifrentin. Toate insecticidele trebuie să se aplice cu un volum mare de apă și trebuie să se pulverizeze mai ales pe frunzele inferioare. În general o singură pulverizare este de ajuns, dar dacă adulții atacă culturile pe o perioadă mai lungă de timp se poate realiza și o a doua aplicare. Insecticidele aplicate pentru lupta împotriva larvelor pot prezenta și o anumită eficiență împotriva puricilor.

Biopreparatele pe bază de Bacillus thuringiensis cunosc o largă utilizare în reducerea populațională a acestui dăunător. De asemenea tot pe cale biologică se fac 2-3 lansări de viespi parazite din genul Trichograma, acestea sunt viespi oofage (parazitează ouăle dăunătorului), au dimensiuni foarte mici și o culoare închisă.

7. Limaxul cenușiu – DEROCERAS AGRESTE

ÎNCR. MOLLUSCA

CL. GASTEROPODA

ORD. STYLOMATOPHORA

FAM. LIMACIDAE

Răspândire. În țara noastră este frecvent întâlnit în zonele umede prin păduri, livezi. Este considerat un dăunător comun și persistent în grădini. Cele mai mari pagube se înregistrează în Transilvania.

Descriere. Adultul are corpul alungit, de 40-60 mm. Este îngustat posterior de culoare variabilă, de la gălbui la brun roșcat. Uneori prezintă o rețea de pete și dungi întunecate, neregulate. Scutul este redus, rotunjit în partea anterioară cu striuri fine. Secretă un mucus alb-lăptos care facilitează deplasarea.

Biologie și ecologie. Limaxul iernează ca ou sau adult în sol, sub pietre, bulgări de pământ. Are 2-3 generații pe an.

Adulții apar primăvara în luna mai. Femelele depun 300-400 ouă sub bulgării de pământ, sub frunze. Ponta este depusă în reprize de 20-50 ouă. După dezvoltarea embrionară apar indivizi mici, asemănători cu adulții. Până la transformarea în adulți sunt necesare 40-60 de zile. Noua generație se dezvoltă în mod asemănător celei anterioare. Ouăle ultimei generații realizează trecerea peste iarnă. Este o specie hermafrodită, copulația realizându-se prin acuplație. Este activ noaptea, iar ziua numai pe timp ploios și cald. Verile răcoroase și ploioase sunt favorabile înmulțirii dăunătorului. Solurile alcaline sunt preferate de aceștia.

Mod de dăunare. Limaxul cenușiu este un dăunător polifag. Se hrănește cu plante suculente, de la care consumă frunzele și organele subterane sau semințe în curs de germinare. Frunzele atacate prezintă perforații de forme și mărimi diferite, iar organele subterane au cavități caracteristice. Atacul se cunoaște prin prezența pe părțile atacate a unor dâre albicioase lucitoare, ușor transparente. Frunzele atacate se usucă, iar rădăcinile putrezesc.

Combatere. Pentru a preveni atacul acestor dăunători se recomandă eliminarea resturilor vegetale și a buruienilor, și evitarea putrezirii acestora în cultură. În grădinile mai reduse ca suprafață se fac verificări de noapte cu ajutorul unei lămpi și se colectează manual exemplarele aflate în activitate. În grădini se utilizează momeli pe bază de metaladehidă, celelalte substanțe fiind considerate toxice pentru câini, pisici și alte vertebrate prezente în aceste spații. Se poate pune cenușă de lemn sau nisip fin pe sol în jurul plantelor, deoarece acestea irită corpul limacșilor. O altă metodă care se poate aplica în grădini, pe suprafețe mici este aceea de a pun e în sol cutii cu bere alterată, la periferia rândurilor, dăunătorii vor fi atrași de miros și se vor îneca în acele cutii. Acestea trebuie golite în fiecare dimineață și practica se poate repeta.

În grădini, pivnițe, sere se recomandă prăfuirea solului oxid de calciu sau superfosfat în doză de 150-200 kg/ha. Pe suprafețe mari se tratează cu moluscocide: Metaldehida 5 G 2,5g/m² și Escartox 5 G 2,5g/m².

Prezența naturală sau pe cale artificială a nematodului parazit PHASMARHABDITIS HERMAFRODITA reduce semnificativ populația de limacși din grădini sau din culturile de pe suprafețe mari. Printre dăunătorii naturali ai limacșilor se numără majoritatea insectelor, mamifere precum cârtița, ariciul, șobolanii, șopârle.

Tratamentele se efectuează seara sau noaptea, când activitatea limacșilor este intensă.

Bibliografie

1.Tratat de patologia plantelor, Gheorghe Popescu, Editura Eurobit, Timișoara,

2005

2. Bolile leguminoaselor și combaterea lor, E. Docea, E. Rădulescu, E. Frățilă

3. Bolile plantelor legumicole, Gh. Marinescu, M. Costache, A. Stoenescu, Ed.

Ceres, București

4. Entomologie specială, Ioana Grozea, Editura Mirton 2006

www.dsp-psd.pwgsc.gc.ca/collection

http://aramel.free.fr/INSECTES

www.parasitoides.univ-rennes.1.fr

www.eap.mcgill.ca/agrobio

www.jardi22.free.fr/chou

www.omfra.gov.on.ca

www.inra.fr