Instrumente de Politica Monetara Si Eficienta Acestora

CAPITOLUL 1. POLITICA MONETARĂ

Politica monetară, ansamblu măsurilor și metodelor prin care autoritatile publice abilitate cauta să influenteze conditiile macroeconomice prin creșterea sau reducerea ofertei de bani. Autoritatile monetare au la dispozite trei optiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tiparire de bancnote (astazi aceasta optiune este rareori utilizata), controlul direct asupra detinerilor debani de catre sectorul monetar și operatiuni de open-market (vanzarea și cumpararea titlurilor de valoare de stat prin operatiuni pe piata libera). Conceptia keynesiana traditionala considera politica monetară drept cel mai bun instrument (“banii nu conteaza”) de influientare a economiei, pe cand conceptia monetarista este total opusa acesteia. Din perspective noii macroeconomii clasice (ce utulizeaza teoria anticiparilor rationale) măsurile de politica monetară sunt total ineficiente

Politica monetară își propune să actioneze cu un caracter global asupra variabilelor economice: pret, nivel de activitate, utilizare a fortei de munca, echilibru extern. Aceasta actiune se exercita prin intermediul variabilelor monetare, ele insele imperfect controlabile. Aceste variabile sunt numite oibiective intermediare și reprezintă obiectivul politicii monetare. Obiectivele intermediare sunt agregatele monetare și de credit, rata dobanzii și rata schimbului.

Autoritatile monetare dispun de instrumente de actiune asupra variabelelor monetare. Ele sunt uneori directe și coercitive (controlul creditului sau schimburilor), dar trebuie să cedeze în fata mecaniasmelor mai indirecte lasand să actuioneze legile pietei, capacitatea de adaptare a sistemului financiar. De indata ce au puterea de a creea cea mai mare parte a masei monetare, băncile apar ca fiind dotate cu o putere considerabila, deoarece supravegheaza alocarea unei resurse speciale: moneda. Nu este deci, asa cum se descria în secolul al XIX-lea, vorba de un comert asemanator celorlalte. Puterea băncilor este, în acelasi timp, macroeconomica(mai ales prin volumul monedei create), mezoeconomica(prin optiunile de orientare a creditelor, ele dirijeaza politica industriala) și microeconomica( în relatiile cu clientele). În plus, în cursul ultimilor decenii, băncile au insotit și uneori au devansat internationalizarea economiei. Aceasta le confera noi responsabilitati de natura geopolitica.

Polirtica monetară este o coimponenta esentiala a politicii economice. Prin măsurile specifice pe care le promoveaza, autoritatile monetare incearca să regleze nivelul cererii aggregate din economie, influentând nivelul lichiditatii, conditiile de acordare și disponibilitatea creditului I economie. Obiectivele politicii monetare trebuie să fie integrate în cadrul mai larg al politicii economice, de performantele fiecarui grup de politici depinzand succesul de ansamblu.

Elementele ce definesc politica monetară, în sinteza realizata recent de guvernatorul BNR, sunt grupate astfel:

Teoriile economice, care au creat cadrul interventiai statului prin intermediul banilor și mersul gandirii monetariste în diferite perioade istorice;

Obiectivele politicii monetare, avand în vedere diversitatea remarcabila, chir în lumea contemporana, a acestor obiective: echilibrul monetar, echilibrul economic general, stabilitatea monedei nationale, stabilitatea prețurilor, stimularea activitatii economice etc.;

instituțiile care stabilesc obiectivele politicii monetare( Parlament, Guvern, banca centrala); se remarca tendinta de a stabili obiectivele politicii monetare printr-un text neechivoc de lege, ceea ce reduce disputele în acest domeniu;

reglementarile, instrumentele și m,ecanismele de transmitere a politicii monetare, care pot fi grupate în domeniile cunoscute ale interventionismului monetar (controlul masei monetare, operatiuni pe piata, reserve minime obligatorii ale băncilor, rezervele internationale de aur și valuta convertibila, cursul de schimb, supravegherea bancara etc.);

integrarea politicii monetare în celelalte mari grupe ale politicii economice (politicile fiscal-bugetare, politicile de control al veniturilor, politicile industriale și specifice ale statelor etc.) și formularea mixului de politici economice;

corelarea polirticii monetare a unui stat cu politicile altor state și formularea politicii monetare în planul organismelor regionale( Uniunea Europeana și Banca Centrala Europeana) și organismelor internationale (FMI), pentru realizarea echilibrului monetar intern, extern și international.

In ansamblul politicilor economuice cvonjuncturale, politica monetară este cea mai veche și deosebit de mobila.

Politica monetară poate fi definite ca un ansamblu de actuini exercitate de autoritatile monetare(Banca Nationala, Trezoreria) asupra masei monetare și asupra activelor financiare, în vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu.

De fapt, ansamblu de reguli pe care Banca Centrala le impune cewlorlalte bănci siinstituții financiare vizeaza atingerea unor obiective generale ale tarii, cum sunt stabilitatea, restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficienta a economiei nationale spre exterior etc.

Motivatiile și scopurile politicii promovate de agentii bancari și de credit pot fi grupate în doua categorii. În primul rand, acestea constau în organizarea profesiunii bancare de asa maniera incat să asigure protectia deponentilor, să se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonata a resurselor monetare și din măsurile individuale c ear periclita sistemul monetary și de credit.

In al doilea rand, prin politica monetară se urmareste ca prin modificarea masei monetare să se contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie să favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati în operatiuni banesti riscante. Deci, o politica monetară sanatoasa trebuie sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (nu rigiditatea masei monetare) cu expansiune economica.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizeaza prin reglarea cererii de moneda de scimb și de plata. Dar reglarea respective nu este un scop în sine. Printr-o asemenea masura se urmaresc stabilitatea prețurilor, deplina ocupare a fortei de munca, expansiunea economica etc.

Pe plan extern, politica monetară și miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla. Pe de o partee politica monetară poate să caute incurajarea intrarilor sau iesirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balantei de plati. Pe de alta parte, ea incearca să gaseasca modalitati de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capital se deruleaza speculative. Bineinteles, se recurge la aceasta politica daca autoritatile monetare nationale nu au putere notabila de a evita astfel de presiuni.

Orientarile și obiectivele politicii monetare sunt concretizate în caseta 19.3. prin prisma Statutului Băncii Nationale a Romaniei.

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul caruia se actioneaza asupra cererii și ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respective stabilitatea prețurilor, la care se adauga limitarea inflatiei și m,entinerea valorii interne și externe a monedei. Responsabilitatea indeplinirii acestoe obiective revine Băncii Centrale, care detine monopolul în formularea și transpunerea în practica a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea prețurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar,in acelasi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alaturi de creșterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de minca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care să conduca la cele mai bine rezultate, dintre care cele mai inseminate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetară, poltica valutara și politica comerciala.

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice și prin obiectivele sale specifice, care constau în următoarele:

creșterea masei monetare pana la un nivel optim;

mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator;

practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei;

Obiectivele generale ale politicii monetare

Obiectivele generale ale politicii monetare care alcatuiesc patratul magic sunt următoarele:

stabilitatea prețurilor

Stapanirea inflatiei este un deziderent major, deoarece inflatia:

impiedica alocarea eficienta a fondurilor de investitii intrucat taxarea profitului distorsioneaza nivelulu real alprofitului facand-l inapt pentru dimensionarea corecta a productivitatii reale a capitalului pe ramuri;

determina redistribuirea venitului și a avutiei în defavoarea creditorilor și a tuturor intreprinzatorilor care incaseaza profituri;

redistribuie veniturile chiar și în cadrul fiecarei clase de venituri intre familiile care au solicitat imprumuturi defavorizate;

produce un climat social economic nesigur și incert în care familiile nu mai pot să discearna daca e bines au rau să cheltuiasca sau să fac economii;

mareste veniturile guvernului fata de cheltuieli, deoarece;

prin sistemul de taxe și impozite este impozitat castigul capitalului nominal sin u al celui real;

guvernul este un debitor, datoriile și dobanzile pe care le plateste micsorandu-se.

Rata inalta a ocuparii fortei de munca

Politica monetară se confrunta cu problema celui mai adecvat nivel al somajului. De altfel, în locul utilizarii indicatorului ratei ocuparii fortei de munca, se poate folosi, în definirea acestui obiectiv, rata somajului.

Obiectivul reducerii ratei somajului porneste de la diferentierea somajului; a) somaj frictional determinat de numarul de personae aflate în cautare de locuri de munca intre doua ocupari; b) somaj structural provocat de schimbarile intervenite în activitatile economico-sociale destinate satisfacerii nevoilor sociale în care au intervenit unele schimbari, respective restrangerea sau disparitia unor profesii, meserii etc.; c )somaj cyclic aparut în perioada de criza a ciclurilor economice.

Solutia optimizarii ratei somajului depinde de criteriul adoptat, de exemplu:

Fie rata somajul;ui care maximizeaza nivelul productiei prin echilibrarea marginala a pierderii directe datorita faptului ca exista muncitori neangajati concomitant cu castigul provenit din flexibilitatea crescuta a fortei de miunca neangajate;

Fie NAIRU (Non-Accelerating Inflation Rate of Unemlooyment), adica rata somajului care nu accelereaza inflatia sau rata naturala a somajului.

Creșterea economica

Rata cresterii economice influienteaza nivelul de trai real al populatiei. Politica monetară poate cataliza procesul de economisire si, legat de acesta, investitiile. O rata mai inalta a investitiilor nu inseamna numai mai mult capital pe muncitor, ci și o cale impoertanta de introducere a progresului tehnologic, atât timp cat inovatiile se materializeaza adesea în echipamente noi. O cale de crester a investitiilor easte mentinerea ratei reale a dobanzii la un nivel foarte scazut. Dar acest lucru duce la extinderea inflatiei; pentru a preveni marirea inflatei, o astfel de poltica ar trebui să fie insotita de o politica fiscalka restrictive, adica de un surplus guvernamental blarg sau de mentinerea unui deficit mai mic.

Totusi, rata reala a dobanzii nu este obligatoriu să fie mereu real positivea la toate creditele acordate de băncile comerciale, ci poate fi realizata ca o medie a tuturor acestor imprumuturi. Prin politica să economica, guvernul poate subventiona imprumuturile din domeniile de activitate considerate prioritare insprijinul relansarii acestora și a intregii economii. Luand în considerare dezideratul ridicarii nivelului de trai, se impune masurarea cresterii economice în termini reali, nu numai în termini nominali. Cea mai obisnuita cuantificare a cresterii economice este cea a cresterii produsulkui brut real. Apropierea de esenta conceptului impune cautarea unor indicatori mai fideli. Astfel, intrucat nu poate fi considerate satisfacatoare o cresere a PIB doar în aceeasi proportie cu sporirea populatiei, PIB pe lucrator reprezintă probabil o masura mai buna. Nici aceasta nu este insa sufficient de semnificativa, intrucat creșterea bunastarii poate fi masurata și prin extinderea timpului liber (scurtarea saptamanii de lucru). Ca urmare , în numeroase tari, productivitatea muncii pe om-ora este considerate o cuantificare mai buna a cresterii economice.

Echilibrul balantei de plati și creșterea rezervelor mijloacelor de plata internationale

Realizarea și mentinerea unei balante de plati echilibrate depinde în mare masura de politica cursului de schimb valutar al monedei nationale. În cea mai mare masura, starea balantei comerciale este cea care determina echilibrul sau dezechilibrul balantei de plati și chiar nivelul efectiv al rezervelor de mijloace de plata internationale.

Contradictii și complementaritati intre obiectivele generale ale politicii monetare

Astfel, sunt cunoscute:

contradictia dintre rata inalta a ocuparii fortei de munca și stabilitatea prețurilor, care imbraca următoarele forme:

cand intentia de a micsora somajul se bazeaza pe ipoteza ca cerea globala va fi deficitara, adoptarea unei politici expansioniste bva fi o politica adecvata pe termen scurt, cand cererea este, intr-adevar, insuficienta, dar, pe termen lung, cererea suplimentara provocata de politica expansionista va fi inflationista;

marirea prețurilor datorita socului ofertei justifica crearea unor bani suplimentari care determina reducerea somajului, dar ridica și ami mult nivelul prețurilor;

deprecierea monedei nationale stimuleaza exporturile (si dezvolta concurenta dintre importatori), crescand nivelul ocuparii fortei de munca, dar aceasta politica este, în ultima instanta, inflationista;

contradictia dintre cursul adecvat de schimb valutar, pe de o parte, și rata inalta a ocuparii fortei de munca și stabilitatea prețurilor, pe de alta parte. Astfel, deprecierea monedei nationale diminueaza somajul, iar reprecierea monedei nationale diminueaza inflatia. În aceste conditii, doar un curs de schimb valutar de echilibru al monedei nationale poate stapani concomitant somajul și inflatia, impiedicand intrarea în conflict a cursului de schimb valutar cu celelalte doua obiective urmarite;

complementaritatea dintre creșterea gradului de ocupare a fortei de munca și creșterea economica se manifesta printr-o relatie de sustinere reciproca a celor doua obiective;

contradictia dintre creșterea economica și stabilitatea prețurilor pe termen scurt se manifesta în momentul în care politica prea expansionista, determinand amplificarea inflatiei:

reduce capacitatea investitionala a firmelor sau

diminueaza temporar somajul sau

sporeste gradul de ocupare a fortei de munca;

complementaritatea dintre creșterea economica și inflatia moderata care face ca aceste doua obiective să poata fi realizate simultan;

contradictia dintre stabilitatea prețurilkor și nivelul ridicat al ocuparii fortei de munca, pe de o parte, și conservarea mediului și evitarea poluarii, pe de alta parte; se datoreaza faptului ca utilizarea echipamentelor și a tehnologiilor nepoluante mareste costurile de productie și deci prețurile de vanzare. În aceste conditii, eliminarea de pe piata a firmelor care nu rezista concurentei unor prețuri mai mici decat cele la care ele pot vinde marfurile prin internalizarea costurilor antipolunte determina reducerea nivelului de ocupare a fortei de munca.

Mentinerea stabilitatii prețurilor și tintirea inflatiei

In prezent datorita dificultatii unor obiective multiple, o serie de tari (precum Noua Zeelanda, Canada,Suedia, Marea Britanie) au recurs la un singur obiectiv final, și anume mentinerea stabilitatii prețurilor, sau “tintirea inflatiei”.

Asemenea orientare a condos la următoarea intrebare: de ce o Banca Centrala urmareste numai stabilitatea prețurilor în conditiile, în care și alte variabile prezintă aceeasi importanta?

Un prim raspuns ar fi acela ca un obiectiv formulat numai în termini de inflatie face mult mai usoara sarcina evaluarii performantei autoritatilor în atingerea obiectivelor, intrucat aceasta este imediat masurabila.

Un alt posibil raspuns este ca prin controlarea inflatiei pot fi vizate, simultan productia și inflatia. O banca Centrala poate schimba nivelul ratei dobanzii pentru a controla inflatia, pe o perioada scurta de timp, sau poate schimba, gradual rata dobanzii pentru a controla inflatia pe un orizont mai larg. Efectele unei schimbari în rata dobanzii sunt mici în prima sau a doua luna, ceea ce sugereaza ca sunt necesare schimbari importante pentru a stabiliza inflatia pe orizonturi scurte de timp.

Stabilitatea prețurilor este un obiectiv de lunga durata, iar unii economisti vorbesc despre obiectivul inflatie ca despre un obiectiv flexibil (“flexibile inflation targeting”), în care viteza cu care Banca Centrala incearca să ajunga la stabilitatea prețurilor reflecta rolul atribuit variatiilor din productia finala.

De exemplu, atât Sistemul European al Băncilor Centrale cât și Banca Angliei folosesc ca obiectiv primar mentinerea stabilitatii monedei, cu toate ca ambele au în vedere și consecintele politicii monetare asupra activitatii economice. Pentru a tine cont de stabilizarea productiei, SEBC vizeaza mentinerea stabilitatii prețurilor pe un orizont mediu de timp

Banca Centrala- principala autoritate monetară

Rolul elaborarii și aplicarii politicii monetare revine Băncilor Centrale.Evolutia lor poarta amprenta istoriei proprii fiecarei tari. Asa se explica deosebirile existente.

Dca ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii Centrale, în Marea Britanie el este detinut de Stat, în Statele Unite, de băncile private comerciale, iar în Japonoia, de actionarii private.

Deosebiri de la o tara la alta apar și în legatura ci undependenta Băncii Centrale fata de puterea olitica. În SUA, FED se bucura de o independenta relativa. În Japonia, Banca Centrala este pusa sub supravegherea Ministerului de Finante. În Germania , gratie statutului cordat prin legea votata în 1957, Bundesbank beneficiaza de o independenta de invidiat. La randul ei, Banca Angliei, ca institutie publica, colaboreaza cu Trezoreria în probleme de emisiune monetară.

Actiunea băncilor centrale asupra ofertei de lichiditati ridica problema alegerii agregatului monetar.

Compozitia masei monetare este eterogena. Agregatele monetare pun în evidenta acest lucru. În conceptia Băncii Frantei, ele include “in afara mijloacelorde plata toate plasamentele pe care agentii nefinanciari le considera drept ezerve imediat disponibile ale capacitatilor de cumparare și care pot fi convertite, usor și rapid, în mijloace de plata…”. Desi,de la o tara la alta,se remarca unele deosebiri de continut, totusi, în linii generale, pot fi retinute următoarele componente ale agregatelor monatere:

M(totalitatea monedelor metalice și a biletelor emise de banca Centrala + deepozitele la vedere în moneda nationala);

M(M+ libretele bancare ordinare și cele de economii…);

M(M+ plasamentele la termen emise de instituții de credit și de tezaur care nu sunt negociabile, activele în devize straine care nu pot fi utilizate direct în tranzactii interne etc.);

M(M+ bilete de trezorerie și bonurile de Tezaur negociabile, detinute de agentii nefinanciari rezidenti).

INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE

Pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetară pot fi utilizate instrumente directe și indirecte, intre care este posibila stabilireaurmătoarei distinctii:

– instrumentele indirecte sunt utilizate de catre Banca Centrala în relatiile cu celelalte bănci și cu agentii nefinanciari. La modul traditional, aceasta categorie include instrumente care permit controlul asupra costului și asupra cantitatii de moneda centrala;

– instrumente directe sunt reprezentate de măsurile care ii afecteaza, în mod direct, pe utilizatorii și detinatirii de moneda, inclusive instituțiile financiare. Dinte acestea prezintă importanta: incadrarea creditului, fixarea administrative a unor rate ale dobanzii și controlul asupra ratei de schimb.

Din distincția prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acțiunilor asupra

pieței, iar cele directe constituie măsuri ale autorităților monetare.

CAPITOLUL 2

Instrumente indirecte ale politicii monetare

Din categoria instrumentelor indirecte fac parte: taxa scontului, politica de open-market și sistemul rezervelor minime obligatorii.

2. 1. Rezervele minime obligatorii

Sistemul rezervelor minime obligatorii este instituit pentru a asigura o lichiditate minima în sistemul bancar, și consta în obligatia băncilor , care colecteaza depozite, de a consemna, în conturile lor deschise la Banca Centrala, sime stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, prin acest mechanism urmarindu-se atât un scop monetary precum și unul prudential.

Scopul principal (cel monetary) consta în limitarea potentialului de multiplicare a creditului în cadrul sistemului bancar, iar scopul prudential se manifesta prin siguranta pe care o conferapublicului faptul ca băncile dispun oricand de lichiditati suficiente, pentru a face fata solicitarilor de retragere a depunerilor.

Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurarii solvabilitatii băncilo comerciale în “vremuri de panica”, perioade cand nu se poate vorbi de solvabilitate deplina atata timp cat totalul activelor, mobilizare imediat de catre bănci, nu este strict egal cu totalul pasivelor.

In cadrul sistemului bancar se admita o insolvabilitate temporara mai mare decat inj alte sectoare de activitate, iar banca centrala poatae intervene pentru a redresa situatia unor bănci aflate în pierdere de3 credibilitate. Astfel, se poate aprecia ca obiectivul de ordin prudential, urmarit prin constituirea rezervelor minime obligatorii, scade în importanta în favoarea celui de politica monetară.

Rolul sistemului rezervelor minime obligatorii rezida și în faptul ca acestea constituie sursa cde venituri pentru banca centrala, contribuie la fluidizarea sistemului de plati, reprezintă sursa de informatii statistice cu privire la bilanturile băncilor, contribuie la stabilitatea financiara a cestora.

In general, băncile sunt obligate să mentina reserve peste nivelul minim, iar aceste reserve sunt foarte slab remunerate în comparative cu plasarea lor pe piata monetară.

Poliica normelor rezervelor obligatorii imbraca mai multe forme:

norma rezervelor de casa, care consta în obligativitatea mentinerii unui numit procent al rezervelor de casa;

norma lichiditatii, care vizeaza respectarea unui raport corespunzator intre numerar,soldul contului current al băncii la banca centrala, titluri comercilae și de stat pe termen scurt detinute de catre bănci, pe de o parte, și depozite bancare, pe de alta parte;

coeficientul de trezorerie, care consta în obligativitatea detinerii în rezerva a unei anumite cantitati de titluri de valoare emise de stat;

norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai mare raspandire și utilizare și care consta în imobilizarea la banca centrala a unui procent din depoizitele bancare sau din volumul creditelor.

Tabelul

In favoarea RMO s-au formulat o multime de argumente dintre care cel mai important este cel potrivit caruia acest instrument arata precizia cu care poate fi condusa politica monetară. Pot fi enumerate și alte aspecte: variatiile în nivelul ratei RMO pot fie le insele utilizate la implementarea politicii monetare; solicitarea băncilor de a-si constitui reserve slab remunerate poate fi inscrisa și în setul de instrumente fiscale; rezevele asigura lichiditatea și functionarea sistemului bancar.

Cel mai frecvent argument invocat este ca rezervele arata abilitatea autoritatilor monetare de a controla oferta de moneda, indeplinindu-si, asfel, responsabilitatile de mentinere a stabilitatii monetare. De asemenea, rezervele obligatorii permit determinarea bazei monetare, în functie de care se pot realize predictii despre lichiditatea băncilor comerciale și se poate stabiliza multiplicatorul monetar.

ROLUL REZERVELOR OBLIGATORII

Rezervele obligatorii pot spori precizia altor instrumente de politica monetară și pot regla nivelul lichiditatilor din economie prin absorbirea sau injectarea acestora.

Efectuarea de modificari în nivelul ratei rezervei în scopul influientarii ofertei de moneda este considerate o modalitate insuficienta de implementare a polirticii monatare. Chiar micile modificari în nivelul ratei pot antrena ajustari importante în portofoliul băncilor, motiv pentru care sunt necesare unele avertizari. Spre deosebire de operatiunile de open-market, prin care se realizeaza un schimb de titluri, prețul acestora ajustandu-se automat pe piata, modificarile în nivelul ratei rezervei reprezintă un act unilateral al băncii centrale. Modificarile în nivelul rezervelor nu pot compensa imediat fluctuatiile monetare pe termen scurt, datorita intervalului de timp necesar constituirii bazei de calcul.

In situatiile în care se produc modificari frecvente ale ratei rezervei, fara suficienta avertizare, băncile vor vea o puternica tendinta de a detine reserve excedentare pe care să le utilizeze ca tampon sis a creeze substitute pentru depozitele care nu intra în baza de calcul arezervelor.

O serie de argumente în favoarea rezervelor obligatorii sugereaza ca acestea pot prezenta un nivel optim, care depinde de parametrii economiei, dintre care variatia și elasicitatea ratei de dobanda este cel mai importanrt nivel care trebuie să ramana constant pe termen lung.

Importanta rezervelorprovine și din faptul ca, în calitate de componenta a bazei monetare, acestea contribuie la obtinerea venitului de seigneuriage generat de expansiunea monetară și poate produce un venit direct în conditiile în care banca centrala investeste în titluri și castiga dobanzile aferente acestora. Efectul antrenat de rezervele obligatorii consta și în reducerea prtofitului băncilor, daca acestea sunt remunerate la un nuivel mai scazut decat costul de oportunitate.

Practica rezervelor obligatorii este extinsa acolo unde guvernul incearca să le utilizeze ca pe o modalitate de creștere a veniturilor. Banca Angliei, de exemplu admite ca singurul scop pe care trebuie sa-l indeplineasca rezervele situate la un nivel foarte scazut, de numai 0,35% pentru depozite, este finantarea operatiunilor. Din punct de vedere al politicii fiscale, avantajul rezervelor il constituie faptul ca rata de impozitare este, în general, neinsemnata. Astfel, rezervele obligatorii pot fi o cale de taxare a serviciilor financiare și trebuie comparat rolul de instrument fiscal cu cel indeplinit de alte forme de impozitare din domeniul financiar, comparative din care rezulta superioritatea xcelor din urma. Astfel,in timp ce costul rezervelor obligatorii este partajat intre debitori și deponenti, taxarea depozitelor reprezintă o impozitare a serviciilor bancare.

In anumite tari, rezervele obligatorii sunt considerate a fi măsuri prudentiale adoptate cu scopul de amentine lichiditatea sistemului bancar. Pentru a atingerea acestei stari, rezervele trebuie sa-si indeplineasca functiile sis a fie correct fundamentate. Din acest punct de vedere, prezintă importanta definirea bazei de calcul a rezervelor, remunerarea și masurarea acesteia.

La modul general, rezervele sunt definite în functie de depozitele constituite de catre bănci, iar în anumite circumstante, diferitele tipuri de depozite trebuie impozitate diferit, ca urmare a elasticitatilor diferite ale dobanzilor aferente depozitelor.

Principalele caracteristici ale rezervlor minime obligatorii

In sens strict, rezervele obligatorii reprezintă o obligatie de utilizare a monedei băncii centrale. În momentul initial, al conceperii acestui instrument, obiectivul principal a fost de a permite băncilor centrale să actioneze asupra creatiei monetare, prin influientarrea comportamentului băncilor în materie de credite. Dincolo de acest obiectiv principal, rezervele obligatorii prezintă importanta tehnica în trei domenii.

In primul rand, o creștere a ratei rezervei poate servi la compensarea efectelor asupra lichiditatii bancare, pe care le exercita intrarea de devize sau credite obtinute direct de la banca centrala de catre trezoreria statului (dupa cum evidentiaza situatiile din Germania, Spania, Portugalia, Fraaaanta).

In al doilea rand, sistemul poate fi utilizat pentru a putea fi utilizat pentru a lupta impotriva speculatiilor antrenate de revalorizarea monedei nationale. O astfel de utilizare a fost current utilizata în Franta anilor '70, iar în Germania intre 1970-1978.

In al treile rand, mentinerea rezervelor obligatorii permite disocierea intr-o animita masura, a costului creditului datorat interventiilor băncii centrale pe piata monetară și permite, de asemenea, să actioneze asupra cererii de credite.

Dintre efecte, se remarca faptul ca, în toate tarile, rezrvele obligatorii antreneaza un cost care afecteaza cheltuielile de exploatare bancara.

Activitatea practica face să apara doua tipuri de situatii:

in mod frecvent, rezervele nu sunt remunerate;

in alte situatii, rezervele sunt remunerate, dar în circumstante particulare, avand în vedere ca banca centrala are ea insasi o anume obligatie de utilizare a acestor reserve (finantarea Trezoreriei în Italia sau Spania).

Remunerarea ramane uneori inferioara ratei de dobanda pe piata, indiferent daca se aplica asupra rezervelor sau numai asupra unei parti din acestea.

Remunerarea rezervelor obligatorii, la o rata situate sub nivelul dobanzii de piata, reducerolul specific al rezervelor ca instrument al politicii monetare. În ipoteza remunerarii la o rata de piata a dobanzii, efectul acestui instrument se diminueaza, intrucat se produce majorarea rezervelor, fara ca banca centrala să majoreze oferta de moneda centrala, ceea ce conduce la cresere puternica a ratei de dobanda. Statistic, s-a evidentiat ca partea rezervelor remunerate este apropiata de ponderea pe care o detin depozitele fara dobanda ale băncilor comerciale la banca centrala. Astfel în Italia, rezervele cu rata de 25% remunerate cu 555 dobanda, în conditiile unei rate de piata a dobanzii de 12%, sunt egale cu nivelul rezervelor neremunerate.

Elemente tehnice

Din punct de vedere ethnic apar diferentieri intre sistemele rezervelor obligatorii, în functie de următoarele elemnte:

asieta sau baza de calcul;

rata aplicata;

modul de constituire;

Baza de calcul a rezervelor este, în general constituita din exigibilitati (resurse atrase) și manifesta doua tendinte, astfel:

in tarile în care exista preferinta pentru atrgerea agregatelor restranse, rezervele sunt bazate pe depozite atrase de la clienti (SUA, Canada);

in tarile care prezintă importanta evolutia unor agregate largi, rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalitatii resurselor băncilor (Spania, franta, Germania).

Trebuie remarcat și faptul ca în tarile în care nu exista un control al operatiunilor de schimb ci strainatatea, rezervele obligatorii se calculeaza pe o baza carte include și detinerile de moneda nationala ale nerezidentilor (Germania, SUA).

Rata de rezerva minima obligatorie cunoaste o diferentiere de la o legislatie la alta, manifestandu-se doua tendinte, astfel:

in anumite tari, pentru a se tine seama de gradul de lichiditate al ddisponibilitatilor se aplica rate diferite, dupa cum este cazul incasarilor din tranzactii sau de cvasi moneda.

Situatia se intalneste în cazul Frantei, Germania, SUA, Japoniei, Canadei, unde cota variaza intre 10% și 2 % în functie de scadenta depozitelor;

cealalta tendunta se manifesta în tarile în care accentual se pune pe substituirea intre resurse, caz în cvare se aplica o rata unica (Spania și Australia).

Modul de constituire al rezervelor urmeaza o metodologie care permite ca acestea să actioneze cel mai bine asupra creatiei monetare. Referitor la acest aspect, pot fi identificate duoa modalitati, și anume:

rezervele decalate;

rezervele instantanee sau actuale.

Distinctia dintre cele doua modalitati de constituire a rezervelor consta în momentil și perioada de formare, respective dupa cum rezervele sunt constituite în aceeasi luna sau trimestru în care banca a acordat creditele. Rezervele decalate se diferentiaza prin aceea ca băncile își pot constitui rezervele cu un decalaj, care poate ajunge pana la 50 de zile fata de data de referinta. Diferenta dintre cele doua modalitati evidentiaza ca, atunci cand băncile constituie rezervele instantanee, acestea trebuie să cunoasca précis nivelul creditelor acordate, ceea ce implica obligatia programarii exacte a distribuirii creditelor. În cazul unor greseli, băncile vor avea, la sfarsitul perioadei obligatia constituirii de reserve obligatorii massive, ceea ce antreneaza costuri sporite.

Apogeul rezervelor obligatorii s-a manifestat în anii `60-`70, iar modificarile numeroase ale ratelor de rezerva obligatorie au demonstrate integrarea acestui instrument în strategiile conjuncturale. Astfel I Germania, rata rezervelor a fost modificata în medie de 3 ori pe aqn pana în anul 1981, în Austri a fost revizuiri intre 1972 și 1976, iar în Franta 30, intre 1970 și 1975.

Declinul relative al mecanismului rezervelor obligatorii s-a produs în anii 80, prin suprimarea “de facto” în tarile care traditional erau atasate de acest instrument, precum și în celelalte tari, care prcticau un control asupra expansiunii monetare, prin acest mechanism. Enumeram cateva date: 1975 în Belgia; 1977 în Danemarca; în 1978 în Elvetia; în 1980 în Marea Britanie; în 1988 în Norvegia; în 1987 în Canada s-a anuntat intentia de a abandona sistemul, iar Australia a diminuat de la 7% la 1% rata unica a rezervei obligatorii, ceea ce evidentiaza ca declinul acestui instrument s-a datorat unor factori comuni tuturor tarilor, dintre care importante sunt : inovatiile financiare și liberalizarea miscarilor de capital.

In unele tari, rata rezervelor obligatorii nu s-a modificat perioade indelungate de timp, fapt ce demonstreaza ca mecanismul nu a putut fi utulizat în scopuri conjuncturale. Astfel, în Australia și Japonia, ratele au ramas nemodificate din anul 1982, iar în SUA intre 1980 și 1990 (an în care au fost reduse).

Diminuarea rolului rezervelor obligatorii, în calitate de instrument al politicii monetare, poate fi cuantificata și prin producerea relative a acestora în masa monetară. Astfel, daca în anii 70 volumul rezervelor obligatorii reprezenta intre 10 și 15% din masa monetară în sens larg, în present, în tarile care mentin un astfel de instrument, ponderea este mai putin de 6 % din agregatul monetar cel mai larg. În cazul Romaniei, ponderea RMO în masa monetară M, a evoluat de la 6,50 % în anul 1996 la 12,65 în anul 2000 și 12,80 în anul 2002, ceea ce demonstreaza importanta acestui instrument monetary în infaptuirea politicii monetare.

Motivele care au stat la baza unei asemenea evolutii, dupa cim s-a aratat deja, pot fi formulate astfel: inovatiile financiare și liberalizarea miscarilor de capital.

în tarile fara control asupra pietei valutare și asupra schimburoilor, existenta unor rate sporiyte ale rezervelor obligatorii a provocat o delocalizare a operatiunilor de schimb (de exemplu, a sporit piata eurodolarilor și s-au dezvoltat operatiile băncilor germane în Luxemburg). În toate tarile în care rezervele obligatorii au inregistrat valori semnificative, s-au manifestat, pe de o parte dezvoltarea operatiunilor acelor instituții financiare nesupuse mecanismului rezervelor obligatorii si, pe de alta parte, dezintermedierea sau creearea, de actre bănci, a unor instrumente nesupuse rezervelor.

O asemenea schimbare de atitudine, din partea autoritatilor monetare, s-a fundamentat pe constientizarea faptului ca rezervele obligatorii afecteaza contul de exploatare bancara și actoneaza nu numai asupra ofertei de credit ci, mai cu seama, asupra cererii de credit, prin efectul de preț, pe care il antreneaza.

Datorita inovatiilor financiare, o parte importnata a resurselor bancare sunt remunerate prin rata de piata a dobanzii și , în consecinta, sunt sensibile la variatia acesteia din urma. Necesitatea de a dispune de un volum ridicat de reserve obligatorii, prin diminuarea costului mediu al pasivelor bancare, inregistreaza o tendinta de diminuare puternica.

Se poate concluziona ca, desi în present rezervele obligatorii indeplinesc inca, intr-un anumit numar de tari dezvoltate, unb rol important în cadrul lichiditatii bancare, acestea nu reprezintă un instrument major al politicii monetare. Intr-o perioada de multiple inovatii financiare și de liberalizare a miscarilor de capital, interventiile băncii centrale asupra pietelor de capital permit obtinerea de efecte dorite, fara a provoca distorsiuni în concurenta dintre suyrsele de finantare bancara și cele dezintermediate, și fara a genera efecte inverse, precum delocalizarea operatiunilor sau accelerarea inovatiilor financiare.

Experienta tarilor care la practica demonstreaza, de asemenea, ca rezervele obligatorii pot indeplini un rol structural, cu conditia ca volumul să fie relative scazut. Rezervele obligatorii mentin un anumkit interes conjunctural pentru a diminua costul creditului respective și rata dobanzii, atunci cand exista un conflict intre cursul de schimb și obiectivul monetary și atunci cand imperfectiunile pietei nu permit altor finantari să substituie reducerea rapida a creditelor bancare. În pofida distorsiunilor concurentiale pe care le implica, o majorare a ratei de rezerva obligatorie permite influientarea cererii de credite, fara a se modifica rata de dobanda pe piata monetară, ceea ce afecteaza costul de finantare al tuturor agentilor economici, care nu se imprumuta direct pe piata.

Atunci cand rata este relative stabile și nepenalizatoare, rezervele permit mentinerea echilibrului pe termen mediu pe piata de capital. Din punct de vedere structural, rezervele constutuie o “taxa” asupra sistemului bancar, în scopul de a determina băncile să plateasca serviciile pe care banca centrala le ofera și de a compensa privilegiile de care beneficiaza: accesul la resurse centrale și dreptul de colectare a depozitelor de la public, remunerate la nivel redus, nesemnificativ.

Acest instrument a fost subliniat inca de la instaurarea mecanismului rezervelor obligatorii, în anul 1966, în următoarea formulare: “Pentru a asigura o buna functionarte a circuitelor monetare și pentru a indeplini rolul sau de banca a băncilor, banca centrala asigura gratuit numeroase servicii (compensatii, inregistrarea tranzactiilor pe piata monetară, gestionarea de conturi). Sistemul rezervelor obligatorii care asociaza banca centrala de avantajul creatiei monetare de care dispun băncile, are în agala masura ca justificare faptul ca face ca acestea să participle la cheltuielile de gestiune ale sistemului monetary national. Acest argument este tot mai valabil, cu cat rolul de emisiune monetară al băncii centrale tinde să se reduca”.

Rezervele obligatorii care se mentin în Marea Britanie la un nivelk de 0,5% urmaresc, ca obiectiv, furnizarea de lichiditati și asigurarea de venituri penytru Banca Angliei, potrivit sintagmei “to secure Bank`s resource and income”, acelasi argument fiind present și în cazul Sistemului Federal de Rezerve din SUA.

Principiul de actiune al rezervelor obligatorii

Dupa cum s-a aratat deja, politica rezervelor obligatorii oblige băncile să constituie la banca centrala, în conturi neremunerate sau slab remunerate, o fractiune minima di exigibilitatile lor (resurse la vedere sau pe termen scurt) și uneori, din creditele pe care la acorda. Cu cat rezervele sunt mai mari, cu atât sunt mai constrangatoare pentru bănci, și inbvers.

Daca se manifesta o creștere a ratei rezervelor obligatorii, atunci nevoile băncilor comerciale în moneda centrale se majoreaza, intrucat ele trebuie să majoreze sum,e rezervelor detinute în contul de la institutia centrala. Astfel se reduce lichiditatea bancara (disponibilitatile băncilor detinute în moneda centrala), ceea ce antreneaza probleme de trezorerie ale băncilor respective.

Acestea recurg la finantari de la banca centrala, prin intermediul pietei monetare. Daca institutia monetară centrala a determinat, prin i8nterventiile sale, rate de lichiditate ridicate, atunci și băncile vor suporta un cost de refinantare ridicat. Mai mult, intrucat rezervele obligatorii nu genereaza dobanzi importante, rezulta “o lipsa de acstig” importanta.

Acst ultimo efct, corelet co costul ridicat al refinantarii, incita băncile să limiteze aportul lor la creearea de moneda.

In sens invers, daca scade rata de reserve minima obligatoirie, atunci nevoile băncilor comerciale în moneda centrala se vor diminua. Prin urmare, se majoreaza lichiditatea bancara, ceea ce permita băncilor să faca fata nevoilor de moneda centrala, care rezulta din activitatea curenta. Astfel, politica rezervelor obligatorii apare ca o copmletare indispensabila a politicii de rata a dobanzii pe piata monetară, ambele fiid constrangatoare pentru bănci, în masura în care băncile sunt indatorate la banca centrala.

Aceasta analiza, fundamentata theoretic pe idea multiplicatorului creditului, este puterniuc contestata.

Utilitatile rezervei obligatorii în cadrul actiunii asupra lichiditatii bancare se pot prezenta astfel:

rezervele obligatorii permit a se actoina asupra costului creditului fara a se modifica rata dobanzii pe piata monetară;

acestea confera actiunii asupra lichiditatii bancare un support previzionabil, ceea ce compenseaza neregulile altor factori care influienteaza trezoreria băncilor;

rezervele obligatorii sunt utile atunci cand p[iata devine supralichida, respective atunci cand deficitul bugetar este finantat prin creatie monetară;

rezervele influienteaza costul resurselor bancare, datorita faptului ca se restrang posibilitatile de plasament pe piata interbancara.

Din punt de vedere al modului de calcul pot fi stabilite reserve asupra depozitelor și reserve asupra creditelor.

Rezervele asupra depozitelor (exigibilitatilor) pot fi cuantificate prin intermediul unui coeficient al rezervei, stabilit ca raport intre nivelul rezervelor constituite și depozite.

Coeficient al rezervei=

In practica, pot fi distinsi doi coeficienti care iau în considerare, la numitor, depozitele la vedere pentru primul și depozitele la termen pentru al doilea. Intrucat depoaitele la vedere au caracterul de mijloace de plata, sunt supuse unei rate mai ridicate decat depozitele la termen.

In cazul rezervelor constituite asupra creditelor(utilizarilor), coeficietul se determina prin luarea în calcul, la numitor, a sumei creditelor de orice natura, acordate de banca intreprinderilor sau persoanelor fizice.

Coeficientul rezervei=

Controlul sistemului rezervelor obligatorii este usor intrucat acestea sunt constituite în contui la Banca Centrala. Nerespectarea regulilor poate fi sanctionata prin aplicarea unei rate openalizatoare.

Efectele RMO

Obligativitatea unitatilor bancare de a constitui la banca centrala o rezerva minima din exigibilitatile lor (resurse la vedere sau la termen scurt) și uneori din creditele pe care le acorda, în conturile neremunerate ori slab remunerate, reprezintă o constrangere pentru bănci.

Daca se manifesta o creștere a rateo RMO, nevoile băncilor comerciale în moneda centrala se majoreaza, deoarece ele trebuie să majoreze sume rezervelor detinute în contul de la banca centrala. Se recurge în acest caz la finantari de la banca centrala, p[rin intermediul piatei monetare. Daca banca centrala, prin interventiile sale, stabileste rate de lichiditate ridicate, bancvile vor trebui să suporte un cost cde lichiditate ridicat.

Daca scade RMO, nevoile băncilor comerciale în moneda centrala se vor diminua. Are loc o majorare a lichiditatilor bancare pentru a face fata nevoilor cde moneda centrala care rezulta din activitatea curenta.

Astfel politica RMO apare ca o completare a politicii de refinantare pe piata monetară, ambele fiind constrangatoare pentru bănci în masura în care băncile sunt indatorate la Banca centrala.

Efectul cantitativ

In masura în care o anumita fractiune din resursele bănciilor de deposit este imobilizata sub forma constituirii rezervelor în moneda legala, băncile nu se mai pot angaja în operatiunile de creditare generatoare de moneda. În aceste conditii, creșterea coeficientului rezervei minime apare ca o masura deflationista care tinde să duca la scaderea ritmului de creștere a masei monetare, în timp ce scaderea coeficientului rtezervelor obligatorii apare ca o masura inflationista, de natura să duca la accelerarea cresterii maseiu monetare. Astfel, modificarea coeficientului RMO implica modificarea în acelasi sens a multiplicatorului creditului, cu efecte deflationiste asupra rezervelor lichide excedentare. O creștere a coeficientului rezervei minime atrage dupa sine o scadere a posibilitatilor de creditate a economiei de catre băncile comerciale. În sens invers, o scadere a coeficientului rezervei minime obligatorii elibereaza și pune la dispozuitia băncilor comerciale resurse de creditate sporite.

Desi modifica în mare masura starea lichiditatii bancare, politica rezervelor minime obligatorii nu afecteaza sensibil capacitatea de creatie monetară a băncilor comerciale.

Efectul preț al politicii rezervelor minime obligatorii

Politica rezervelor minime obligatorii antreneaza un effect de preț care se manifesta direct. Prin modificarea ratei rezervei minime obligatorii se influienteazaprețul procurarii lichiditatilor. Situatia este inverse celei aferente politicii de refinantare, care, bazata pe manevrarea ratei dobanzii la creditul de refinantare, are un effect preț direct asupra lichiditatii bancare și masei monetare și un effect cantitativ indirect asupra acestora. În situatia în care se doreste obtinerea unui effect cantitativ direct asupra lichiditatii bancare sau masei monetare, politicii rezervelor minime obloigatorii ii este preferata politica de refinantare.

Efectul cost al politicii rezervelor minime obigatorii

Politica rezervelor obligatorii afecteaza rezultatl de exploatare a băncilor comerciale. Aceste reserve, blocate în conturile aferente la banca centrala, constituie partea neremunerata sau slab remunerate a activului băncilor comerciale și corespunde unei parti a depozitelor clientelei care angajeaza u cost de gestiune, astfel ca majorarea ratei RMO nu scade numai lichiditatea ci și rentabilitatea băncilor.

Drept concluzie cu privire la rezervele minime obligatorii se pot formula următoarele:

acestea pot fi justificate ca un instrument care asigura aplicarea politicii monetare;

constituie un instrument fiscal și garaaaanteaza lichiditatea băncilor;

nivelul optim al rezervelor se stabileste în concordanta cu nevoile de politica monetară și antreneaza utilizarea altor instrumente;

nivelul optim decremunerare al rezervelor trebuie, în general, să fie egal cu rata riscului cel mai scazut, afferent imprumuturilor.

In continuare este exemplificat nivelul ratrelorcrezervelor obligatorii intr-un numar semnificativ de tari industrializate, dezvoltate sau aflate în tranzitie, ceea ce permite formularea anumitor concluzii:

a) majorotatea tarilor dezvoltate prezintă un nivel al ratelor rezervelor obligatorii asub 10%, în cele mai multe cazuri fiind neremunerate;

b) în cazul acestor tari, instituțiile financiare nebancare practica rate scazute ale RMO (sau chiar rate zero), percepute asupra activelor, și se procedeaza la o reducere a diferentei intre ratele practicate de bănci și cele ale instituțiilor nebancare;

c) în tarile aflate în tranzitie , rezervele indeplinesc un rol important în cotrolul monetary nivelul fiind, în general, constant și situate peste 10%.

–

Variatia cotei rezervelor minime obligatorii este foarte eficace deoarece afecteaza direct multiplicatorul credutului, poate fi practicata sub forma cotelor differentiate în functie de structura masei monetare, dand rezultate bune atât în economii în care exista bilete de banca intr-o proportie mare, cât și în cele care predomina moneda scripturala.

In ce xconsta mecanismul de influientare a masei monetare pe aceasta cale?

Variatia masei monetare este:

∆M=∆E۬۬×,

In care:

∆M= cantitatea de moneda nou create

∆E = volumul rezervelor lichide excedentare (care pot fi acordate sub forma de credite)

r = rata sau cota, sau coeficientul rezervelor obligatorii

b = preferinta pentru moneda scriptuala (gradul de ramanere a fonduriloir în sistemul bancar.

K = este multiplicatorul creditului.

Sa presupunem ca bilantul consolidate al sistemului bancar commercial este:

Instrumentele de refinantare

Intr-o o serie de tari dezvoltate precum și în cele aflate în tranzitie, băncile centrale utilizeaza doua tipuri de instrumente de refinantare: facilitatile permanente și instrumentele pietei monetare.

Prin operatiunile de refinantare se modifica operatiunile de scontare. La modul general, prin scontare, dreptul de proprietate asupra colateralului(garantie) este transferat catre banca centrala pana la maturitate. În consecinta, refinantarea este garantata pe o perioada de timp corespunzatoare maturitatii colateralului implicat în tranzactie. Intrucat aceasta operatiune prezintă o rigiditate sporita în managementul zilnic al lichiditatii, majoritatea băncilor centrale au modificat procedeele de realizare a operatiunilor.

Astfel prin operatiunile de scontare s-au creat imprumuturi colaterale, respective operatiuni de rascumparare care asigura băncii centrale flexibilitate în alegerea maturitatii refinantarii.

Facilitatile permanente sunt instrumente oferite de băncile centrale pentru obtinerea de fonduri și se caracterizeaza prin următoarele:

sunt utilizate din initiative băncilor comercila;

se realizeaza la rate predeterminate ale dobanzii:

in anumite cazuri, băncile centrale ofera facilitate permanente sub forma depozitelor(Belgia, find singura tara care utilizeaza acest instrument).

Managementul monetar în tarile dezvoltate s-a orientat, în ultimii ani, și catre operatiunile cu instrumente ale pietei monetare.

Principalele caracteristici ale acestor instrumente sunt următoarele:

– sunt initiate de banca centrala și sunt conduse în maniera competitive;

– ratel;e de dobanda la care se realizeaza operatiunile sunt incertte, deci operatiunile se realizeaza la rate variabile ale dobanzii;

– inlocuiesc operatiunile cash de pe piata, avand astfel efecte asupra ratei de dobanda;

– sporesc volumul titlurilor din collateral, darn u afecteazapiata secundara atitlurilor;

– în mai multe tari, aceste operatiuni imbraca forma tranzactiilor de rascumparare și revanzare(operatiuni REPO). Concret, aceste tranzactii constau în cumparari de active, de catre banca centrala, printr-un contract care prevede revanzarea lor, la un preț specificat și la o data viitoare. Operatiunea inverse este vanzarea de catre banca centrala și rascumpararea la un preyt și o scadenta specificate. Prima operatiune afecteaza nivelul rezervelor din sistemul bancar, iar cea de-a adoua absoarbe xcesul de lichiditate.

Necesitatea acestor operatiuni poate fi argumentata prin următoarele aspecte:

nu au efecte semnificative asupra prețului activelor utilizate;

banca centrala manifesta flexibilitate în controlulk conditiilor în care se desfasoara operatiunile pe piata monetară, intrucat stabileste nivelul și durata contractului si, de asemenea, reinnoirea sau nu la maturitate;

sporirea rezervelor în cazul operatiunilor repo sau diminuarea acestora în cazul reverse-repo, cand titlurile ajung la maturitate, constituie astfel un instrument flexibil pentru managementul rezervelor, care prezintă o mare variabilitate;

spre deosebire de vanzarile și rascumpararile directe de titluri, care pot duce la fragmentarea sistemului financiar, prin operatiunile de refinantare nu se pot produce un asemenea effect, intrucat dreptul de proprietate asupra titlurilor este scimbat doar temporar.

O alta problema a tranzactiilor de rascumparare este eceea ca ele trebuie să fie implimentate în concordanta cu procedurile valabile pentru toate băncile, sip e aceleasi baze, rolul ratei de dobanda fiind hotaqrator în managementul acestor operatiuni. Nivelul ratei de dobanda trebuie anuntat atunci cand operatiunile se adreseaza publicului, în practica find utilizate doua forme de rate ale dobanzii:

– rate multiple, variabile, oferite de catre bănci;

– rate uniforme, în care toate ofertele acceptate trbuie platite la rata marginala a dobanzii.

In practica, ratele variabile ale dobanzii se utilizeaza atunci cand băncile centrale ajusteaza nivelul acestora, în functie de asteptaruile participantilor. Din experienta băncilor tarilor dezvoltate se desprind practice diferite. Astfel, Belgia, Franta și Germania au utilizat volume variabile ale operatiunilor cu anuntare sau u, în avans a ratei de dobanda. În plus, Bundesbank și Banca Nationala a Belgiei au utilizat și rate variabile ale dobanzii.

Importanta instrumentelor de refinantare rezida și din rolul pe care acestea il indeplinesc și anume:

servesc ca indicatori ai starii politicii monetare;

regleaza nivelul global al ratelor de dobanda de pe piata;

se utilizeaza pentru reglajul fin al ratei de dobanda pe piata monetară.

Atunci cand se utilizeaza instrumente indirecte, băncile centrale primesc semnale care explica starea politicii monetare, cel mai important dintre acestea fiind nivelul ratei de dobanda. Creșterea ratei de dobanda evidentiaza o consolidare a politicii monetare, iar diminuarea ei, oslabire a politicii monetare. Raspunsul imediat al ratei dee dobanda la modificarile politicii monetare depinde de anticiparile cu privire la scimbare. Astfel, o scimbare pe deplin anticipate va avea un impact redus, în timp ce o anticipare în sens invers poate provoca o brelatie ampla. Ca semnal al politicii monetare, în unele tari se utilizeaza rata facilitatilor de finantare, iar în altele se utilizeaza atât rate de dobanda, cât și volumul operatiunilor.

Instrumentele de refinantare joaca un rol central im managementul ratei dobanzii pe piata monetară, în functie de structura instrumentelor facandu-se distinctia neta intre Japonia și SUA, pe o parte, și tarile europene pe de alta.

In Japonia și SUA, băncile centrale mentin o singura facilitate de finantare, a carei rata de dobanda este sub nivelul ratei de piata. Cand rata de dobanda creste, băncile tind să sporeasca volumul imprumuturilor și invers, ceea ce oinseamna ca modificarile ratei de dobanda nu sunt fundamentate pe termen lung, comparative cu rata scontului.

In tarile europene pana la integrarea monetară și infiintarea BCE, s-au remarcat practicile Germaniei și Frantei. Astfel, Banca Germaniei a utilizat doua instrumente (ca facilitate permanente): rescontarea și lombardarea. În primul caz, rata de dobanda se situa sub nivelul pietei iar functionarea mecanismului a condus la scaderea ratei pe termen scurt. Prin lombardare s-au furnizat fonduri pentru a face fata penuriei de reserve, rata de dobanda aplicata în acest caz fiind peste nivelul ratei de piata. Astfel, rata interbancara a dobanzii în Germania era limitata de diferenta dintre rata scontului și rata facilitatilor permanente. În Franta, banca centrala a mentinut o singura facilitate permanenta, al carei nivel s-a situate deasupra ratei de dobanda a pietei.

Dupa momentul 1 ianuarie 1999, unificarea politicilor monetare ale tarilor member ale UE a antrenat și o uniformizare în materie de instrumente ale politicii monetare.

Reglajul fin al ratei dobanzii pe piata monetară se realizeaza prin “Call money rate”, o rata de piata pe termen scurt, pe care o utilizeaza băncile centrale pentru indeplinirea obiectivelor.

In pofida rolului important indeplinit de facilitatile permanente în cadrul politicii monetare, totusi importanta cantitativa a acestor instrumente s-a diminuat.

Refinantarea prin mecanismul rescontarii a fost, pentru multi ani, instrumental cel mai utilizat de catre băncile centrale. Acest rol cantitativ a intrat în decline în anii`80, ca urmare a dezvoltarii unor alte instrumente ale pietei monetare. În anii `90, de exemplu, prin mecanismul rescontarii, în Germania se asigura intre o partime și o treime din refinantare, comparative cu anul 1985, cand se furniza mai mult de jumatate. Aceasta diminuare s-a produs intrucat, desi facilitatile de rescontare se aflau la initiative băncilor comerciale, totusi au fost limitate de banca centrala în functie de marimea capitalului și a acivelor eligibile pentru fiecare banca.

Utilizarea facilitatilor permanente ca modalitate prin care se obtin fonduri trbuie corelata cu gradul de dezvoltare al pietelor, cu sistemul de plati utilizat și cu solidaritatea sistemului bancar.

In tarile cu piete interbancare lichide și cu sisteme financiare sanatoase, achilibrul globalal pietei se reflecta și în echilibrul individual al fiecarei instituții. În asemenea cazuri, băncile centrale acorda credite numai pentru finantari zilnice, rezultate din compensarile interbancare. Acolo unde pietele monetare și sistemele de plati și compensari sunt subdezvoltate, sau instituțiile financiare sunt slabe, se practica rate ale dobanzii penalizatoare pentru a descuraja băncile să apeleze la facilitate de finantare. În asemenea cazuri, sunt necesare limitarile de volum, pentru a preveni situatiile de expansiune monetară ca urmare a utilizarii facilitatilor de finantare.

In cadrul facilitatilor permanente se remarca facilitatile de finantare și de deposit ale caror caracteristici sunt redate în continuare.

Facilitatea de finantare marginala vizeaza satisfacerea nevoilor temporare de lichiditate ale băncilor comerciale. În majoritatea cazurilor sunt imprumjuturi overnight, fiind posibila și acordarea lor pe termene mai lungi (de exemplu, FED acorda un credit extins în cadrul facilitatii “discount window”). Dobanda care se plateste este prestabilita de catre banca centrala, im modnormal ea fiind limita superioara a dobanzilor overnight de pe piata interbancara. Acest tip de imprumut este colateralizat, putand fi derulat doar pe baza unor active eligibile desemnate de banca centrala. Principalele operatiuni la care recurge banca centrala pentru a furniza lichiditate în cadrul facilitatilor de finantare marginala sunt tranzactiile repo și creditela integral colateralizate. Mai pot avea loc și achizitii de active eligibile, care sunt cu precadere titluri pe termen scurt. BNR realizeaza asemenea operatiuni prin tranzactii repo și achizitii de titluri de stat.

Facilitatea de depozit da băncilor posibilitatea de a plasa overnight depozitele la banca centrala. Remunerarea depozitelor se face la o rata prestabilia de catre banca centrala, care constituie de regula, limita minima a dobanzilor overnight pe piata monetară. Daca nivelul acestei dobanzi ar fi inferior celui al pietei, ar fi necesara prelungirea scadentei pentru a evita orientarea catre dezintermediere, inlocuind plasamentele interbancare prin recurgerea la aceasta facilitate. Exista astfel riscul ca băncile să prefere plasarea ezxcedentului de resurse la banca centrala(fara a-si asuma vreun risc), comparative cu participarea pe piata monetară interbancara, mai ales în cazul pietelor dezvoltate unde evaluarea contrapartidei poate fi dificil de realizat. Aceasta facilitate nu are o larga utilizare, intrucat exercitatrea ei efectiva depinde de coordonatele politicii monetare. BCE, în conformitate cu prevederile regulamentului propriu refritor ls instrumentele și procedurile utilizate, poate suspenda facilitate în cazul în care se considera ca nu corespunde obiectivelor de politica monetară.

Asimetria dintre facilitatea de finantare sic ea de deposit const ape de o parte în faptul ca majoritatea sistemelor bancare se afla în deficit de lichiditate, iar pe de alta parte în reticenta băncilor centrale de a opera în ambele directii (sa imprumute sis a accepte depozitele ale sistemului bancar, în aceeasi zi0 preferand ca reglajul să se faca pe piata monetară sis a intervina doar pentru a acoperi/atrage diferenta. Cele doua facility pot opera simultan, fara a transforma banca centrala intr-un broker interbancar, numai atunci cand dobanzile utilizate au character penalizator, avand valori ridicatre pentru finantare și reduse, pentru depozite.

Creditul special

Un rol deosebit il detin, în cadrul operatiunilor de refinantare creditele speciale.

Acestea se acorda băncilor comerciale solvabile, care se confrunta insa cu probleme de lichiditate, în vederea evitarii unei situatii de criza care să afecteze intrgul system. Acordarea acestui credit se face în baza unor norme clare de eligibilitate și limitatre cantitativa.

Prin acordarea de credite speciale, băncile centrale își indeplinesc functia de creditor de ultima instanta, care presupune acceptarea conpromisului intre evitarea riscului systemic și controlul lichiditatii.

O facilitate speciala o constituie creditul intra-day, care poate fi acordat băncilor comerciale pentru asigurarea lichiditatii pe parcursul zilei. Aceasta facilitate este acordata de catre banca centrala în conditiile existentei:

– unui regim al rezervelor minime obligatorii în care acestea sunt detinute pe o baza zilnica (integral sau partial);

– unui sistem de decontare în timp real pe baza bruta.

Creditul intra-day, oferit de catre banca centrala la solicitarea băncii comerciale și rambursat în aceeasi zi, asigura derularea fluienta a platilor băncii respective și a sistemului bancar în ansamblu, deci problema cu care se confrunta banca nu este generate de insuficienta lichiditatilor, ci de corelarea platilor cu incasarile.

O situatie similara, de necorelare a fluxurilor de incasari și plati, poate să apara în conditiile existentei unui sistemde decontare în timp real, pe baze brute, în care platile se efectueaza pe masura ce sunt validate și confirmate de operatorul sistemului și în masura în care exista disponibilitatile necesare în contul băncii respective. Daca banca se afla în situatia de a nu putea efectua o plata, desi urmeaza să primeasca pe parcursul aceleasi zile fonduri suficiente pentru onorarea tuturor platilor, poate cere și primi de la banca centrala un imprumut intra-day pentru fluidizarea fluxurilor sale financiare.

Aceste tipuri de credite pot fi garantate cu active eligibile, precum titluri de stat, certificate de deposit emise de banca centrala, sau negarantate, și au, de regula, limite cantitativepentru fiecare banca.

3. Operatiunile de open-market

Caracteristici ale operatiunilor de open-market

In tarile dezvoltate, operatiunile de open-market au devenit principalul instrument de control monetar, datorita avantajelor pe care le prezintă și care constau în urmatroarele:

ofera o flexibilitate sporita, din punct de vedere al volumului operatiilor de politica monetară initiate de banca centrala;

permit stabilirea unor relatii impersonale intre participantii la piata;

permit evitarea ineficientei pietei și a economiei, ca urmare a controlului direct.

In conditiile globalizarii financiare, flexibilitatea operatiunilor de open-market au avut un effect favorabil și în tarile aflate în tranzitie, unde s-a manifestat evolutia pietelor și o creștere a competitivitatii acestora în scopul integrarii în piata mondiala. Cu cat pietele de capital devin mai dezvoltate și mai sophisticate, băncile centrale trebuie sa-si sporeasca abilitatea de a utilize instrumentele xde politica monetară, atât pe segmental primar cat sip e piata secundara a titlurilor guvernamentale.

Daca operatiunile de open-market constituie principalul instrument de implementare a politicii monetare, rezulta ca celelate instrumente trebuie să fie ajustate, asfel incat să fie asigurata indeplinirea obiectivelor. Ajustarile depend, în mare parte de, strategiile adoptate în conducerea zilnica a operatiunilor de open-market, de structura pietei, de stabilitatea și predictibilitatea relatiei intre oferta de moneda și variabilele microeconomice. Pentru ca băncile centrale să implemenyteze operatiuynile de open-market, este necesara o anumita arhitectura și performanta a pietrei. Astfel, autoritatea monetară prefera pietele cu tranzactionare continua și cu transparenta sporita, caracteristici care incurajeaza participarea unui numar mare de investitori. De asemenea, prezintă importanta piata interbancara, intrucat serveste ca barometru al frecventei și volumului operatiunilor cu titluri guvernamentale. Un numar insemnat de tari (India, Indonezia, Mexic, Rusia) sunt preocupate de sporirea competitivitatii interbancare ca sic ale de creștere a rolului operatiunilor de open0-market. Infrastructura pietei, respective gradul de dezvoltare al celor doua segmente și corelatia dintre acestea se afla în stransa legatura cu operatiunile de open-market. Maturitatea și alte caracteristici ale instrumentelor de datorie au rolul da a ajusta structura instituțiilor pietei și de a spori numarul de participanti. În acest scop, banca centrala incurajeaza dezvoltarea pietei, prin stabilirea unui set de raguli pentru participantii la operatiunile de open-market, în special pe pietele de formare. Pe oietele mature, standardele și regulile sunt apkcate de catre dealeri.

Particularitatile operatiunilor de open-market, ca urmare a numarului sporit de participanti, necesita o corecta colectare și desiminare a informatiilor referitoare la tranzactuiile cu titluri, volum, finantare pe tipuri de instituții, sarcina care revine băncii centrale. Publicarea acestora trebuie să fie rapida și practica, asigurand astfel transparenta pietei și increderea publicului.

Transmiterea politicii monetare

Conducerea operatiunilor de “open market”se realizeaza în modalitati diferite, în functie de condituiile pietei, de strucura și rolul sistemului bancar, gradul de dezvoltare și reglementare al sistemului financiar, precum și de disponibilitatile de titluri guvernamentale sau de instrumente ale pietei monetare.

Influientata de factorii enuntati, politica de open-market poate fi transmisa în doua moduri:

la modul active, prin tintirea cantitatii de moneda centrala;

la modul pasiv, prin tintirea ratei de dobanda pe piata monetară sau prin masurarea lichiditatii sistemului bancar;

Pentru absorbirea excesuluoi de lichiditate, autoritatea monetară are la dispozitie realizarea de operatiuni cu doua tipuri de titluri, cele guvernamentale și cele emise de banca centrala, situatie care antreneaza o serie de dificultati. Atunci cand coexista cele doua tipuri de titluri, principa;la problema este a confuziei publice referitoare la relatia dintre ele.

In Indonezia, care este o tara fara datorii guvernamentale, banc centrala emite propriile sale titluri, bilete de trezorerie, pentru absorbirea excesului de lichiditate și garanteaza aceste titluri pentru a asigura lichiditati sistemului bancar

Daca banca centrala ofera noi titluri de trezorerie, aceasta operatie trebuie considerate monetară mai degraba decat operatiunile de management al datoriei publice, numai daca fondurile obtinute nu sunt utilizate pentru cheltuieli guvernamentale.

Emisiunea de titluri pe piata primara de catre banca centrala este în principal, utoilizata atunci cand excesul de lichiditate este un factor de influienta majora în sistemul bancar, în special asupra capitalului.

Titlurile emise pot fi utilizate, astfel pentru ajustarea cresterilor și descresterilor de lichiditate necesare în decursul anului, prin ajustarea de catre banca centrala a volumului de titluri emise și rascumpararea acestora la masturitate. Insa, aceste titluri nu pot antrena aceeasi flexibilitate pe p[iata secundara, asupra lichiditatii și asupra cererii de reserve bancare, motiv pentru care, în absenta unei piete monetare și interbancare active, operatiunile cu titlurile băncii cenrale nu conduc la cele mai bune rezultate.

In tarile fara o piata secundara dezvoltata a titlurilor guvernamentale sau fara o piata interbancara corespunzatoare, și care nu este influientata de schimburile externe, principalul instrument de politica monetară este creditul de licitatie. Banca centrala poate utilize acest tip de credit pentru a controla nivelul rezervelor oferite de sistemul bancar, și confera băncii mai multa initiative în ceea ce priveste volumul, suma și prețul la care sunt oferite lichiditatile.

De asemenea, banca centrala poate fi capabila să revanda titlurile achizitionate în cadrul licitatiilor, actionand astfel pe piata secundara.

Unul dintre rolurile pe care le indeplineste creditul de licitatie consta în faptul ca ca permite flexibilitatea pietelor și stimuleaza băncile să participle ca și contrapartide ale băncii centrale la managementul lichiditatii. Cazul Malaeziei este relevant, inbtrucat banca centrala utilizeaza direct imprumuturile și depozitele băncilor din system, pe baze bolaterale, constituind principalul instrument de control monetar.

In mai multe tari cu economie în cresytere și piete secundare și mature, utilizarea instrumentelor de open-market prezintă o mare flexibilitate.

Tranzactiile pe piata secundara, acordurile de rascumparare, operatiunile repo și reverse repo apar ca instrumente cheie ale controlului monetary în tari precum Mexic, Polonia, Rusia, Thailanda și Philipine. Alte tari au dezvoltat operatiuni pe piata private, cum este cazul Indoneziei, unde banca centrala absoarbe rezervele prin licitarea propriilor titluri emise și ofera moneda prin rascumpararea unei varietati de titluri emise de catre bănci. De asemenea, Banca Indoneziei este fortata de gradul de dezvoltare a pietei, să actioneze ca intermadiar intre creditori și debitori, pri n ajustari relative ale licitatiilor zilnice, ceea ce comlica imlementarea politicii monetare.

In procesul de tranzitie catre operatiunile de open-market ca instrument major al politicii monetare, acordurile de rascumparare a titlurilor guvernamentale au constituit cea mai frecventa operatiune. Experienta tarilor în acest domeniu demonstreaza, ca se prefera operatiuni cu maturitati pe termen scurt (Mexic și Polonia) și mai purtin pe termen lung (Philipine).

Deciziile guvernului referitoare la managementul datoriei publice și utilizarea depozitelor sale, antreneaza numeroase efecte asupra operatiunilor de politica monetară. În toate tarile, Trezoreria Statului și banca centrala lucreza impreuna și supravegheaza emisiunile de titluri. În cazul unui management pur al datoriei publice, decoiziile sunt adoptate, în final de catre Trezorerie, iar banca centrala ser4veste doar ca agent fiscal. Natura relatiilor dintre cei doi factori de decizie difera infunctie de traditie și istoria financiara a tarii respective.

In Brazilia, de exemplu, Trezoreria gestioneaza datoria publica și stabileste emisiunile de titluri, marimea, forma și valoarea acestora, dar se consulta cu banca centrala în ceea ce priveste valoarea care trebuie pastrata în portofoliul sau. În China, Ministerul Finantelor este responsabil de emisiunea obligatiunilor, dar banca centrala preia responsabilitatile pentru plasarea acestora, prin organizarea unui sindicat national dre subscriere.

Rezultatele observatiilor effectuate asupra relatiei dintre Trezorerie și banca centrala, evidentiaza ca operatiunile de open-market sunt mai favorabile, atunci cand banca centrala detine controlul asupra factorilor care influenteaza nivelul rezervelor din sistemul bancar. Din perspective operatiunilor zilnice de open-market, este important ca banca centrala să poata influienta sau controla operatiunile cash ale Trezoreriei, în mod obisnuit aceasta detinand un control discretionar asupra depozitelor guvernamentale.

Canada este o exceptie, intrucat banca centrala are dreptul de a transfera depozitele guvernamentalke din conturile sale catre băncile comerciale; de asemenea, exceptie a fost și Bundesbank-ul, care detinea dreptul de veto asupra abilitatii guvernului de a-si pastra depozitele în afara băncii centrale.

Tranzactii definitive

Tranzactiile definitive sunt reprezentate de operatiunile nereversibile, prin intermediul carora banca centrala vinde sau cuympara pe piata active eligibile(titluri de stat, valuta). În cadrul acestor tranzactii, proprietatea saupra activelor rtespective este, definitive transferata de la vanzator la comparator, neexistand posibilitatea inversarii tranzactiei. Aceste operatiuni pot fi derulate atât cu scopul absorbtiei, cât și al furnizarii de lichiditatoi în system, de cate ori exista nevoia desfasurarii lor. Realizarea acestora se face prin contracte bilaterale.

Operatiunile pe piata monetară se caracterizeaza prin precizie și flexibilitate.

Precizia este o caracteristica esentiala a operatiunilor de open-market, banca centrala exercita și operatiunile de “reglaj fin”. Prin intermediul operatiunbilor de open-market, banca centrala exercita un control direct și précis asupra rezervelor băncilor comerciale și asupra bazei monetare(M).

O alta caracteristica a operatiunolor pe piata libera este flexibilitatea acestora. Aceste operatiuni pot fi effectuate zilnic de catre banca centrala, ceea ce ii cinfera posibilitatea de a reorienta rapid politica monetară.

In tarile aflate în tranzitie, operatiunile de oipen-market s-au desfasurat diferentiat, dupa cum rezulta din tabelul 12.14

Tabelul 12.

Eficienta instrumentelor indirecte ale politicii monetare

CAPITOLUL 3.INSTRUMENTELE DIRECTE ALE POLITICII MONETARE

3.1. Plafoanele de credit

Plafoanele de credit sunt utilizate ca instrumente directe de control monetar și se manifesta sub forma unor oinstructiuni prin care băncile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor și ponderea acestora în portofoliul de active.

Pe termen lung, utilizarea plafoanelor de credit antreneaza efecte nefavorabile, precum rate ale dobanzii administrate, descurajarea mobilizarii economiilor și distorsionarea fluxurilor de fonduri catre imprumuturi profitabile.

Din acest motiv, inca din anii 80 tarile member ale OCDE au abndonat plafoanele de credit, cva urmare a efectelor negative antrenate.

Motivele pentru care, tarile au adoptat, initial, acest instrument pot fi enumerate astfel:

reprezintă un instrument usor de implementat;

este perceput ca un instrument care permite indeplinireqa obiectivelor de poloiticva monetară;

este cel mai efficient instrument de politivca monetară adoptata de pietele financiare nedezvoltate sau de cele cu capacitate tehnice limitate;

constituie o modalitate prin care resursele sunt “reorientate” catre alte sectoare mai putin favorizate.

Utilizarea plafoanelor de credite are relevanta pentru caracterizarea pietelor foinanciare, care pot prezenta grade diferite de dezvoltare și complexitate, structuri necompetitive ale sistemelor bancare, o piata a titlurilor guvernamentale slab dezvoltata, costuri sporite ale tranzactiilor sau restrictii în miscarea capitalurilor.

Deseori, sistemele bancare necompetitive se caracterizeaza prin costuri ridicate ale intermedierii și un spread considerabil intre rata de dobanda active sic ea pasiva, ceea ceimpoiedica transmiterea eficienta a politicii monetare catre economia reala, fiind impiedicata functionatra pietei libere. În plus în tarile cu un numar redus de bănci comerciale, sistemul financiar prezintă o struictura de oligopol, situatie care limiteaza numarul de partiucipanti pe piata.

La aceste motive se mai pot adauga alte aspecte, și anume uytilizare de catre tarile dezvoltate a ploafoanelor de credit ca instrument emergent, în anumkite perioade, dupa care urmeaza renuntarea la folosirea acestuia.

Franta(1969-1987), Italia(1970-1980), Portugalia(1977-1989), Marea Breitanie(1960 și pana în anii 70) au utilizat plafoanele de credit ca principal instrument pe termen lung, în diferite utilizari. În Franta, motivul a fost ineficienta utilizarii ratei de dobanda, ca urmarii inelasticitatii cererii de credite în functie de nivelul ratei de dobanda pe termen scurt.

Italia și Portugalia au folosit plafoanele de crewdit ca instrument cvasi-fiscal, prin care au fost directionate resursele cu prioritate, catre anumite sectoare sau pentru finantarrea deficitului balantei de plati externe. De asemenea, ca raspuns la deteriorarea balantei externe, Marea Britanie a introdus în anii 60 plafoanele de credit. Rolul acestora s-a manifestat în directionarea creditelor catre sectoarele cu productie de export, catre intreprinderile de stat și datoria guvernamentala.

In anii 90, cateva economii în tranzitie și în special cele din Europa de Est au utilizat plafoanele de credit în scopul controlului asupra masei monetare și asupra creditului. Totodata, plafoanele de credit au permis ca dinamica masei monetare și a creditelor să fie în concordanta cu stabilizarea macroeconomica, pana la inlocuirea acestui instrument cu cele de piata. Adoptarea limitarii creditului s-a realizat în combinatie cu alte instrumente indirecte. Astfel, Albania a utilizat și rata rezervei minime obligatorii; CEhia a schimbat creditele de licitatie și de refinantare cu mecanismul rezervelor minime obligatorii, dpa ce s-a renuntat la plafoanele de credit. Banca Poloniei a utilizat facilitate de refinantare, creditele de licitatie (titlurile emise de banca centrala) și bioletele de trezorerie, iar în cazul Bulgariei sistemul de control monetary a constat în plafonari de crediyte, reserve obligatorii neremunerate, refinantarea băncii centrale și operatiuni pe piata libera.

In mecanismul plafonarii creditelor prezintă importanta regulile de alocare, despre care retinem ca variaza în concordanta cu prioritatile specifice și cu mediul institutional al fuiecarei tari.

Practica băncilor centrale arata ca acestea stabilesc, periodic,plafoane ale activelor nterne din intrgul sistem bancar și subplafoane pentru creditele guvernamentale, în concordanta cu nivelul inflatiei, al cresterii economice și al balantei de plati externe. Limitarea nivelului creditelor antreneaza o diminuare a veniturilor bancare, ca urmare a diminuarii nivelului dobanzilor incasate, motiv pentru care instituțiile supiuse cauta modalitati de sustragere de la aplicare.

Astfel, în unele tari, băncile își “ascund” creditele în operatiuni extrabalantiere, cu scopul raportarii unei baze de calcul minime și al nedeclararii volumului real al creditelor restante.

In majoritatea cazurilor, tendinta de evaziune imbraca și alte forme. Acolo unde imprimuturile în moneda straina sunt exceptate din baza de calcul, băncile își vor majora aceste credite în totalul portofoliului de imprumuturi. Alteori, se produc deplasari ale imprumuturilor și depozitelor catre instituții nebancare affiliate. În Bulgaria, băncile care vuindeau titluri guvernamentale catre instituții nebancare aveau permisiunea sa-si majoreze nivelul creditelor cu sume identice, motiv pentru care procedau, în practica, la vanzarea titlurilor inainte de datele stabilite și la rascumpararea acestora mai tarziu.

În alte cazuri, precum în Marea Britanie, instituțiile care refuzau creditele din partea băncilor comerciale aveau posibilitatea să sconteze efectele comerciale pe care le dețineau prin intermadiul brokerilor sau prin piața de capital, prin casele de scontare. Ca rezultat, aceste instituții și-au majorat rapid depozitele care au devenit, astfel, subiect a numeroase restricții impuse de către Banca Angliei.

Pentru nerespectarea plafoanelor de creditare, autoritatile monetare au stabilit penalități, al căror nivel era influiențat de excedentul de credite și de nivelul ratei de dobândă, prezentând importante diferențieri de la o țară la alta.

In general, penalitaile au imbracat doua forme, dependente de gradul de control monetar care se urmarea prin plafonarea creditelor. Penalitatile sporite s-au aplicat acolo unde băncile centrale doreau un control asupra credit4elor acordate rezidentilor, în perioadele de creștere a capitalurilor nerezidentilor și demanifestare a atacurilor speculative. Pe de alta parte, penalitatile au fost și progressive, ceea ce apermis o flexibilitate sporita în volumul creditelor, intrucat o parte din imprumuturi erau profitabile chiar și în conditiile suportarii costului penalitatilor.

Efectele antrenate de plafonarea creditelor

In toate tarile în care s-a aplicat acest instrument, combinat uneori cu alte instrumente de control, s-au produs efecte precum: scaderea competitivitatii în sistemul bancar; diminuarea rolului intermediarilor financiari; sporirea nivelului rezervelor excedentare, ca urmare afinantarii monetare a deficitului bugetar.

Astfelm, se poate afuirma ca, alaturi de vantajele antrenate, limitarea credirtului a generat și o serie de avantaje, ceea ce a complicat aplicarea acestui instrument de politica monetară. În tabelul 12.16 sunt relatate avantajele și dezavantajele aplicarii plafoanelor de credit.

Avantaje și dezavantaje ale sistemului monetar “plafonarea creditului”

Sursa:

Experienta tarilor evidentiaza o varietate de practice și modalitati utilizate în aplicarea acestui instrument de politica monetară si, desi nprezintă o seruie de limkite, exista inca tari care il utilizeaza. Limitarea creditelor constituie un instrument util inh anumite circumstante, respective atunci cand relatiile monetare sunt instabile, sau bin perioadele de tranzitie cand piata nu este sufficient dezvoltata pentru utuilizarea instrumentelor indirecte.

Atunci cand aplicarea este corecta, plafonarea creditelor poate reduce distorsiunile pe care, în general le antreneaza. În alte cazuri, cand piata este orientate catre controlulmonetar se utilizeaza instrumente indirecte iar măsurile administrative se diminueaza.

In concluzie, se poiate afirma ca, desi rolul acestui instrument este redus comparative cu al celor indirecte face, totusi, parte din arsenalul băncii centrale, avand utilizare atunci cand metodel;e indirecte își diminueaza rolul datorita relatiilor monetare incerte, sau atunci cand acestea trebuie completate pentru a controla impactul creditului asupra flixurilor de capital.

Pentru indeplinirea obiectivului urmarit, principala problema este cea a determinarii bazei în perioada de referinta, în functie de care se stabileste nivelul creditului în perioada viitoare, rolul de baza fiind indeplinit în creditul net.

Creditul net se stabileste ca difereta intre totalul creditelor( inclusive cele neperformante0, pe de o parte, și capital și provizioane, pe de alta parte. Ca procedura administrative în aplicarea plafonarii creditului se utilizeaza metoda stocului și metoda fluxului.

Metoda stocului permite determinare bazei de referinta Cin perioada t , prin calcularea creditului net total:

C= Credite totale – (Capital + provizioane).

PC, nivelul prioiectat al creditului net intern la nivelul sistemului bancar, este stabilit în funcție de rata de creștere a creditului, g, în perioada t-(t+1):

PC= CT.

Alocarea creditului prioectat pentru fiecare nstituție în parte se realizează după următoarea formulă:

PCi=

În care notațiile au semnificația următoare:

PC= creditul proiectat instituției i;

= ponederea creditului instituției i în creditul total, la momentul de referință.

Din relația de mai sus reyultă că volumul maxim al creditelor, ce poate fi acordat de o instituție, depinde de cota de piață a cesteia și rata de creștere a volumului de credite, stabilită ca obiectiv monetar.

În unele țări, în determinarea bazei de referință s-a ținut seama și de nivelul depozitelor (D).

În cazul Danemarcei, nivelul proiectat al creditelor s-a determinat, în anii ’80, potrivit relației:

PC= C(1+g+ 1/2 · – ).

3.2 Cerințele de lichiditate a activelor

Printe instrumentele de politică monetară, ăn unele țări se utulizaeză, în scopuri prudențiale și controlul monetar, în raport de lichiditate al activelor.

Raportul de lichiditate este definit ca reprezentând obligația băncilor comerciale de a menține sub formă de cative lichide un procent determinat din totalul depozitelor și a altor disponibilități.

În majoritatea țărilor, un astfel de raport este calculate în funcție de disponibilitățile pe termen scurt, iar activele eligibile include numerarul, depozitele la banca centrală, conturi de correspondent și titluri guvernamentale, respective activele cu grad sporit de lichiditate.

Cerințele de lichiditate îndeplinesc atât un rol monetar, precum și unul prudențial.

Din punct de vedere monetar, cerințele de lichiditate constituie un instrument inefficient, potrivit opiniei unui număr însemnat de autori. În conformitate cu acest punct de vedere, creșterile raportului de lichiditate pot provoca sporiri ale ratei de dobândă la creditele private, dar și un decline al ratei de dobândă aferentă titlurilor guvernamentale. Ca rezultat, efectul global asupra cererii de monedă este ambiguu.

O altă opinie exprimată în literature de specialitate este cea care susține că cerințele de lichiditate sunt utilizate ca supliment al unei poltici monetare restrictive, în prioadele de expansiune economică.

Ideea ineficienței raportului de lichiditate ca instrument de politică monetară este susținută și de către monetariști. Potrivit acestora, cererea și oferta de monedă determină rata de dobândă pe termen scurt, care influiențează și alte niveluri ale ratei de dobândă, în acest mod politica monetară acționând asupra depozitelor bancare și nu asupra împrumuturilor.

Importanța ofertei de monedă în transmiterea politicii monetare este evidențiată prin analiza impactului pe care îl are raportul de lichiditate asupra ofertei de monedă. Observațiile effectuate pe cazul Suediei (1993) au demonstrat că un nivel ridicat al raportului de lichiditate produce o modificare în portofoliul băncilor, de la preferința pentru credite către preferința pentru titluri, fără a afecta stocul de monedă.În această analiză se reduce împrumuturile acordate sectorului privat, care sunt compensate, în schimb de vânzările de obligațiuni de către sectorul privat către bănci.

Alături de opiniile care minimizeaya efectele antrenate de raportul de lichiditate, se regăsesc și abordări care susțin efectul maxim al lichidității asupra masei monetare. Un asemenea effect poate fi obținut atunci când modificările în raportul de lichiditate, se produc prin ajustări în nivelul numerarului sau al depozitelor la banca centrală.

CAPITOLUL 4. Politica monetară a BNR și instrumentele politicii monetare în România

Considerații cu privire la politica monetară a Băncii Naționale a României

Cadrul general al politicii monetare a Băncii Naționale a României

Perspectiva integării României în Uniunea Europeană cere o politică monetară adecvată, care treptat trebuie apropiată de politica monetară a Băncii centrale Europene.

Pentru Banca Centrală Europeană principalul obiectiv de politică monetară urmărit este menținerea stabilității prețurilor, cu mențiunea că fără a prejudicial acest obiectiv, Sistemul European al Băancilor Centrale trebuie să sprijine politica economică generală a comunității.

Politica monetară adusă de BNR în ultimul deceniu a fost destul de controversată. Reformarea politicii monetare a Băncii naționale a României trebuie inclusa în contextual mai larg, de reforma a intregului sistem bancar.

Regimul de politică monetară a fost cel de urmărire a agregatelor monetare (monetary target), având ca obiectiv intermediar masa monetară (M), iar ca obiectiv operațional baza monetară (M).

Pe parcurs insă, s-au inregistrat abateri de la această ancoră anti-antiinflaționistă, adoptând-se cursul de schimb ca obiectiv intermediar (anii 1999,2000). Tentativa s-a dovedit nereușită, rezultatele folosirii unei politici monetare restrictive, bazată pe majorarea ratei dobânzii, fiind contrare așteptărilor. În condițiile unui segment predominant al intreprinderilor și băncilor de stat, o politică monetară restrictivă nu s-a dovedit a fi inspirată. În ciuda dobânzilor ridicate și prohibitive la credite, intreprinderile de stat, insensibile la necesitatea imbunătățirii eficienței economice, au continuat să se imprumute, generănd credite restante și, de asemenea, integrând (fără să facă eforturi de reducere a costurilor și ridicare a randamentelor) cheltuieli cu dobânzile mai mari în prețuri, mai ales în prețurile utilitaților.

Sectorul privat a fost puternic afectat, în condițiile în care alternativele la creditul bancar erau aproape inexistente la inceputul tranziției românești. Astfel, dintr-o măsură aplicată pentru incetinirea creșterii inflației, poltica monetară restrictivă a devenit unul dintre principalii factori de agravare și proliferare.

Având în vedere tendințele internaționale în domeniul modernizării financiar-bancare, dar și obiectivul de aderare la Uniunea Europeana, România trebuie să realizeze anumite schimbări în ceea ce privește orientarea strategiilor de poltică monetară.

Actuala strategie de politică monetară, orientată cu precădere către agregatul monetar M2, nu ami corespunde criteriilor impuse de fenomenele invocate.

Politica monetară imprimată de Banca Centrală Europeană are în vedere agregatul M3 ca valoare de referință și o rată a inflației care să nu depășească pe termen mediu 2%. În acest context, corelat și cu evoluțiile din ultimii ani, în România se va impune reconsiderarea masei monetare și crearea agregatului M3. De altfel, o asemenea măsură a fost considerată chiar de către guvernatorul BNR ca fiind imperioasă. Se propune, de asemenea, renunțarea la aranjamentul țintirii deprecierii nominale a cursului de schimb în scopul asigurării competitivității internaționale a producției interne, urmând ca BNR să-și assume doar obiectivul inflației.

Regimul de politică monetară adecvat situației de perspectivă a României în contextul fenomenului de catching-up, impus de condițiile de convergență, este cel al țintirii inflației.

Un asemenea regim iși poate găsi aplicabilitate, avându-se în vedere orientarea deyinflaționistă actuală a politicii noastre monetare, flexibilitatea cursului de shimb și rolul important al agregatelor monetare, care se regăsesc intr-un regim de țintire a inflației.

Ca un scenariu previzibil de adoptare a monedei unice euro și de acomodare la politica monetară unică presupusă de aceasta, am putea avea în vedere următoarele etape:

Trecerea la euro ca monedă de referință în locul dolarului american (3 martie 2003);

Liberalizarea contului de capital (aprilie 2005);

Denominarea monedei naționale (1 iulie 2005);

Adoptarea regimului de țintire directă a inflației (iulie 2005);

Introducerea agregatului monetar M3 (inainte de anul 2007);

Incadrarea în Sistemul Monetar Eoropean II – trecerea la un sistem de cursuri fixe față de euro care să fie menținut, fără devalorizări sau tensiuni grave, cel puțin doi ani premergători avaluării în vederea trecerii la moneda unică (posibil 2009-2010).

Evoluția politicii monetare în România. Adaptarea sistemului bancar romanesc la cerintele integrarii europene

Strategia de extindere a Uniunii Europene vizeaza integrarea de noi membri, armonizarea obiectivelor de politica interna și externa ale tutoror statelor member, prin respectarea și aplicarea consecventa a unor principii fundamentale comu ne

Dobandirea de catre Romania a statutului de stat membru al Uniunii Europene reprezintă o prioritate a autoritatilor guvernamentale și monetare ale tarii. Abordarea procesului de integrare a Romaniei în Uniunea Europeana presupune realizarea obiectivelor și prioritatilor prevazute în cadrul Programului National de aderare Romaniei la U.E., printer care reducerea ferma a inflatiei, asigurarea unei pozitii externe sustenabile, mentinerea sub control a deficitului bugetar, reforma siastemului bancar și consolidarea acestuia.

Procesul de aderare a Romaniei la U.E. impune și realizarea unuyi system bancar competitive, stabil și eficient care să asigure o intermedierte financiara pe criterii de eficiența și să genereze incredere în randul publicului. Astfel, Banca Nationala a României acorda atenție deosebita reformei sistemului bancar și accelerarii procesului de integrare financiara, în conformitate cu principiile care stau la baza politicilor europene, urmarind ca obiectiv essential respectarea angajamentelor asmjate fața de Uniunea Europeana. În aceasta direcție, BNR a elaboreat strategii financiar +bancare, care corespund capitolelor acquis+ului comunitar specifice domeniului bancar, și anume: – ”Libera circulație a serviciilor; capitolul 4 – “Libera circulație a capitalurilor”; capitolul 11 – “Uniunea economica și Monetară”.

In vedrea preluarii și implementarea acquis-ului com,unilor afferent sectorului bancar, Banca Nationala a României a urmărit simultan: armonuizarea legislatiei bancare românești cu cea a U.E. și intărirea capacitații sale administrative, prin consolidarea cadrului legislativ și de reglementare pentru sectorul bancar, pe de o parte, iar pe de alta parte prin creșterea eficinnțtei activității de supraveghere bancara. Pe linia transpunerii în legislatia nationala a acqisuli comunitar aferent domeniului bancar, se remarca adoptarea Legii nr. 485/2003 pentru modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998 care urmareste, pe de o parte, armpnoizarea legislatiei nationale cu cea comminitara, iar ope de alta parte, rezolvarea în spiritul lagislatiei și practicui europene a unoir aspecte care aanterior erau insuficient reglementate.

Printre elementele de noutate aduse de legea nr. 485/2003, amintim; stabilirea sferei notiunii de institutie de credit și limitarea formelor de cdonstituire a acestora ib contextual legislative actual; includerea în categoria instituțiilor de credit a instituțiilor emitente de mneda electronica și reglementarea regimului de constituire și functionare a acestora, definirea terminologieie necesare pentru implementarea prevederilor comunitare și relizarii unei supravegheri pe o baza consolidate (notiuni ca institutie financiara, societate mama, institutie emitenta de moneda electronica, moneda electronica, capital initial, state member, stat membru de origine, stat membru gazda, societate prestatoarea de serviii auxiliare sau conexe, sociuetate de tip holding), crearea cadrului legal pentru asigurarea dreptului la libera srtabilkire și libera prestare de aervicii de catre institurtiile de credit din statelemembre, pe principiul autorizatiei unice recunoscute în cadrul Comunitatii Eoropene, precum și pentru implementarea principiului supravegherii instituțiilor de creidit de catre autoritatea competenta din statul de origine, introducerea de competente pentru Banca Nationala a Romanieie privind supravegherea pe o baza consolidate, modificarea nivelului de date de la care o persoana devine actionar semnificativ ( de la 5% la 10% din capitalul social), modificarea limitei maxime a investitiilor în entitati nefinanciare (de la 10% la 15% din fondurile proprii ale băncii) și a limiteti globale pentru investitiile de aceasta batura ale unei bănci (de la 50% La 60% din fondurile sale proprii) introducerea de prevederi referitoare la colaboirarea Băncii Nationale a Romaniei cu autoritati competente din statele membre.

De asemenea, legea nr. 485/2003 pentru modificarea și completarea legii bancare nr.58/1998 cuprinde măsuri pentru rezolvarea unir probleme insufficient reglementate anterior, în legoislatia bancara romaneasca, printer care; reglementarea regimului băncilor a caror autorizatie a fost retrasa (in alte situatii decat la cerere, în caz de faliment sau fuziune/doivizare) prin introducerea de prevedrei privind obligativitatea dizilvarii și lichidarii acestora și a unui capitol oprivind lichidarea/ introducerea de sanctiuni pentru persoanele juridice sau late entitati care desfasoara, fara autoroizarea BNR activitati de atrgere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, copletarea dispozitiilor refritoare la secretul professional pentru asigurarea unei mai mari flexibiliatei, stabiliraea unor categorii de investoitti lalke băncilor care sunt supuse aprobarii prealabile a Băncii natuinale ale Roimaniei, în concordanta cu cerintele Comitetului de la Basel, introducerea de prevederi care asigura cadrul legal corespunzator pentru emiterea de catre banca Natinala a aaRomanieui a reglementaruilor privind controlul intern, în concordamta cu principiile elaborate în acest domeniu de Comitelul de la Basel

Politica monetară. Art.5 enunță principiul conform căruia BNR ulilizează proceduri și instrumente specifice pe piața monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii.

În reglementarea operațiunilor pe piața monetară, textul art. 6 debutează, în opinia noastra nefiresc, cu interdicția achiziționării de pe piața primară a anumitor creanțe (alin.(1)) și continuă cu enumerarea operațiunilor premise, în alineatul (3).

Operațiunile de creditare enumerate la art.7 se referă la creditele acordate instituțiilor de credit eligibile, în condițiile stabilite prin propriile reglementări, iar alin.(2) al art.7 conține interdicția creditării pe descoperiri de cont sau de orice alt tip în favoarea statului și a altor entități statale.. Excepție fac instituțiile de credit cu capital major de stat.

Regimul rezervelor minime obligatorii este enunțat ca principiu în art. 8 și este reglementat în detaliu prin normele BNR.

Mijloacele prin care se realizează politica de curs de schimb sunt enunțate țn art. 9 iar principiile regimului valutar sunt enumerate în art.10.

TRATAT DE DREPT BANCAR

Ion Turcu, „Operatiuni și contracte bancare Tratat de drept bancar”, Editia a V-a actualizata și comletata, volumul 1 , volumul 2, Editura Luminalex Bucuresti 2004

4.1 Evoluția politicii monetare în România

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani, a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale și de transformările instituționale și de comportament la nivel micro și macroeconomic.

Condițiile specifice ale tranziției au impus BNR utilizarea unui echilibru intre obiectivele pe termen lung ale politicii monetare și restricțiile pe termen scurt, date de evoluția condițiilor din economie.

Obiectivele politicii monetare (și anume: limitarea creșterii prețurilor, eliminarea supraevaluării monedei naționale în vederea asigurării sustenabilitațiii balanței de plăți), au fost compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum și de constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei monetare și de echilibrare a pieței monetare și valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.

În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creșterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei financiare și a fenomenului de neplată a datoriilor, respectiv a blocajul financiar.

În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă și marcată de fluctuații; masa monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaționist s-a reinstalat.

Astfel, pentru perioada 1991-1993, rezultatele politicii monetare au fost parțiale: în anul 1993, inflația măsurată prin indicii prețurilor de consum a depășit 250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat și apogeul dificultăților în economie.

Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar politica monetară s-a centralizat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghii esențiale (controlul expansiunii monetare și creșterea ratelor de dobândă), prin care au putut fi influiențate cantitatea de bani din economie și prețul acestora.

Anul 1994 prezintă importanță și prin aceea că a marcat redobândirea încrederii în moneda națională. Dacă până în acel moment se manifestau intens demonetizarea, dolarizarea și dezintermedierea financiară, din anul 1994 procesele respective au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile și creditul de asemenea, iar viteza de circulație a monedei s-a stabilizat. O pondere însemnată au deținut-o operațiunile de refinanțare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerență, ceea ce a condus la reluarea procesului de economisire în moneda națională.

Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflației până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a balanței de plăti și au reapărut presiunile inflaționiste care au determinat BNR să înăsprescă politica rezervelor mininme obligatorii și să revină la o politică de dobânzi mai restrictive. S-a urmarit, astfel, reducerea deficitului extern și reducerea lichiditătii disponibile pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare. Rezultatele politicii monetare în perioda anilor 1994 și 1995 au evidențiat următoarele corelații:

– creșterea mai rapidă a economiilor populației decât a masei și a creditului neguvernamental a reprezentat ancora de bază pentru menținerea încrederii în moneda națională;

– creșterea masei monetare în sens larg (M) mai rapid dacât a celei în sens restrâns (M) și decât al bazei monetare (M) indică rolul important al intermedierii financiare;

– menținerea ratelor dobânzii la nivele real pozitive mai ridicate decât deprecierea monedei naționale, au descurajat păstrarea valutei și au sporit încrederea în moneda națională.

Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a dezichilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte, și volumul și structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creșterea inflației și a deficitului extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanțarea deficitelor pe calea creditelor direcționate, a dobânzilor subvenționate și a aprecierii cursului de schimb.

Politica monetară s-a deteriorat vizibil în anul 1996 și s-a concretizat în pierderea încrederii în moneda națională, atestată de următoarele evoluții:

– economiile populației au mai crescut în termeni reali;

– viteza de circulație a banilor a crescut indicând preferința publicului pentru alte activități;

– dolarizarea economiei a tins să crească;

– remonetizarea a încetat (creșterea masei monetare a fost însoțită de creșterea inflației).

Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:

s-a renunțat la refinanțarea prin credite structurale și s-a trecut la refinanțarea prin mecanisme și instrumente specifice pe piețe monetare;

s-au introdus instrumente prin care să se realizeze “sterilizarea” excesului de lichiditate, respectiv vânzarea titlurilor de stat din portofoliu și atragerea de depozite la banca centrală;

liberalizarea pieței valutare, prin acordarea licenței de dealer tuturor băncilor comerciale și asigurarea unui nivel de echilibru a cursului de schimb;

influiențarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.

În anul 1998, politica monetară resrictivă a condus la temperarea semnificativă a inflației. Politica Băncii Centrale bazată pe ancora monetară a atenuat considerabil anticipațiile inflaționiste precum și impactul asupra prețurilor, generat de ajustările fiscale. În același an politica monetară a temperat tendința de depreciere mai accelerată a cursului de schimb și efectul acesteia asupra inflației. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creșterii prețurilor a fost atins, inflația înregistrând nivelul de 54,9%. Restrictivitatea politicii monetare a dus la creșterea M cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce creditul intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental. Acesta a înregistrat o creștere cu 105,3% și s-a datorat, în totalitate, titlurilor de stat emise pentru restructurarea bancară și prin care s-a preluat, la datoria publică, un volum însemnat de active neperformante bilanțiere și extrabilanțiere.

4.2 Instrumentele de politică monetară utilizate de BNR

Instrumentele folosite de autoritatea monetară și-au sporit, treptat, gradul de complexitate, urmărindu-se alinierea la standardele și practicile din țările Uniunii Europene și cele internaționale:

– în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoane de credit, după care, începând cu anul 1992, au fost înlocuite cu mecanismul refinanțării băncilor comerciale;

– mecanismul refinanțării a fost imbunătățit trecându-se la garantarea creditelor acordate cu titluri de stat;

– facilitățile de creditare (creditul structural, creditul de licitație, lombard și creditul special au devenit practice curente în activitea de refinanțare;

– mecanismul rezervelor obligatorii a fost introdus, în anul 1992, și a fost adaptat în permanență, în funcție de structura pasivelor băncilor comerciale;

– anul 1997 a marcat debutul operațiunilor pe piața monetară (operatiuni de open-market).

Prin dezvoltarea instrumentelor de plasament financiar și după adoptarea noii legislații bancare, BNR a pregătit trecerea la utilizarea operațiunilor de “open market” ca principal instrument de politică monetară.

În România, piața monetară interbancară a fost oficializată în aprilie 1995 și se definește ca o piața continuă, pe care BNR poate să intervină prin efectuarea de operațiuni de atragere și plasare de depozite la vedere și la termen, în moneda națională, la rate ale dobânzii determinate liber de societățile bancare participante.

Potrivit reglementărilor, operațiunile BNR pe piața monetară constau în următoarele:

Tranzacții repo și reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat. Acestea sunt tranzacții reversibile care se referă la cesiuni de creanță pe o bază contractuală, prin care instituția cedentă se angajează să reprimească, iar instituția cesionară să retrocedeze aceleași titluri de stat, sau titluri de stat din aceeași serie la un preț și la o dată stabilite prin contract. Prețul la care se răscumpară titlurile de stat se compune din prețul de vânzare și dobânda datorată la scadență, aferentă sumei luate cu împrumut. Valoarea de piață a titlurilor de stat care fac obiectul tranzacțiilor repo și reverse repo trebuie să acopere în permanența valoarea de răscumparare a acestora.

Credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Acestea sunt tranzacții reversibile în cadrul cărora debitorul păstrează proprietatea asupra activelor eligibile respective aduse în garanție. Valoarea activelor eligibile aduse în garanție trebuie să acopere 100% din creditul acordat și dobânda aferentă.

Vânzări și cumpărări definitive de titluri de stat (outright transactions) reprezintă tranzacții care implică transferul definitiv al proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător și se realizează prin mecanismul livrare contra plată;

Emiterea de certificate de depozit de către BNR se poate face în formă materializată sau dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise cu discount și la scadență la valoarea nominală. Diferența dintre valoarea mai mică la care sunt emise și valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de deținător, la o rată a dobânzii convenită între părți la scadența tranzacției.

Swap-ul valutar constă în două tranzacții simultane prin care BNR:

– cumpără la vedere lei contra valută convertibilă și vinde la termen (forward) aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;

– vinde la vedere lei contra valută convertibilă și cumpără la termen (forward) aceeași sumă în valută convertibilă în lei.

Atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacție cu scadența prestabilită; rata dobânzii aplicate asupra depozitului este rata dobânzii simple, iar dobânda se platește la scadența depozitului.

Printre măsurile adoptate de banca centrală privind perfecționarea instrumentelor de politică monetară se numără și:

– facilitățile de refinanțare și de depozit acordate băncilor de către BNR;

– facilitățile de refinanțare: sunt puse la dispoziția băncilor prin intermediul creditului de Lombard (acordat pentru o zi-overnight). Băncile pot avea acces, în orice moment al zilei bancare până la ora 14, la facilitatea de refinanțare oferită de BNR. Nivelul ratei dobânzii pentru creditul de Lombard este stabilit de către Consiliul de Administrație al BNR, în conformitate cu obiectivele de politică monetară;

– facilitățile de depozit sunt puse la dispoziția băncilor de către BNR, în scopul absorbției de lichiditate. Perioda de atragere a depozitelor de către BNR în cadrul acestei facilități este de o zi, iar remunerarea depozitelor se face la o rată fixă a dobânzii.

În strategia politicii monetare a BNR, regimul cursului de schimb prezintă o mare importanță, iar rolul acestuia a oscilat de la o etapă la alta, în conformitate cu evoluția reformei.

În România, piața monetară interbancară a fost oficializată în aprilie 1995 și se definește ca o piața continuă, pe care BNR poate să intervină prin efectuarea de operațiuni de atragere și plasare de depozite la vedere și la termen, în moneda națională, la rate ale dobânzii determinate liber de societățile bancare participante.

În cadrul pieței monetrare interbancare, Băncii Naționale îi revine rolul de a regla și a supraveghea societățile bancare participante și de a publica zilnic nivelul de referință al ratei dobaânzii pentru depozitele atrase (B.U.B.I.D.) și plasate (B.U.B.O.R.). Aceste două rate de referința ale dobânzii sunt calculate ca medii și sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile pe piața monetară interbancară.

Rata dobanzii pentru depozitele atrase de bănci – BUBID – (Bucharest Interbank Bid Rate) reprezintă prețul mediu la care se cumpara, se atrag fondurile pe piata interbancara de catre participanti și se defineste ca fiind cel mai ridicat preț pe care cumparatorul de resurse esrte dis[us s ail plateasca.

Rata dobânzii pentru depozitele plasate de bănci – BUBOR – (Bucharest Interbank Oferred Rate) reprezintă prețul mediu la care se vând, se plasează fondurile de pe piața interbancară și se definește ca fiind cel mai scăzut preț pe care vânzătorul de resurse este dispus să îl accepte în schimbul acestora.

Cele doua rate ale dobaânzii (BUBID și BUBOR) au o valoare informativă asupra evoluției pieței monetare în ziua respectivă, dar o aplicabilitate practică în stabilirea unor dobânzi în contractele de credit, în condițiile în care ratele de dobândă variabile sunt baza de derulare a operațiunilor de credit. De pildă, o bancă comercială va aproba unui client acordarea unui credit de 1.000.000 unităti monetare, pe o perioadă de 3 luni, la o rată a dobânzii agală cu BUBOR +2%. Prin urmare, clientul va datora băncii, la fiecare scadență rata din credit la care se agaugă dobânda, calculate în ziua respectivă pe baza dobânzii de referința BUBOR publicată plus cele două procente.

Perspective ale politicii monetare a BNR

Abordarea perspectivelor de evoluție a politicii monetare trebuie realizată pornind de la premisele integrării europene. Din acest motiv, pentru politica monetară se impun cerințe de integrare monetară europeană, respectiv îndeplinirea unor criterii de aderare referitoare la nivelul inflației, stabilitatea cursului de schimb, structura dobânzilor pe piața monetară.

Potrivit statului BNR, autoritatea monetară trebuie să urmărească două obiective majore, respectiv stabilitatea monedei și stabilitatea prețurilor.

Pe termen scurt, banca centrală poate stabili obiective intermediare, precum agregatele monetare, ratele dobânzii și cursul de schimb, astfel încât acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflației.

Petru ca un obiectiv intermediar să poată fi folosit ca “ancoră monetară antiinflaționistă”, se au în vedere următoarele elemente:

care este idicatorul cu influiența mai mare asupra evoluției prețurilor;

care sunt restricțiile exogene induse de situația balanței de plăți;

care este percepția publicului fața de eficacitatea instrumentelor de intervenție ale băncii centrale.

Astfel pornind de la situația înregistrată în anii 1999 și 2000, se apreciază că principalul obiectiv intermeiar al politicii monetare l-a constituit menținerea agregatelor monetare ca ancoră antiinflaționistă, ceea ce poate asigura îndeplinirea obiectivului fundamental pe termen lung, de reducere a inflației până la un nivel care să se situeze sub 10% anual.

Pe termen lung , obiectivele intermediare ale politicii monetare se pot caracteriza astfel:

mentinerea controlului asupra agregatelor monetare;

mentinerea ratei dobanzii reale pozitive;

predictibilitatea cursului de schimb.

Deși, pe termen mediu stabilitatea relativă a prețurilor poate fi înfăptuită prin mijloacele enunțate, totuși, pe termen lung limitarea inflației depinde nu numai de politica monetară, ci și de menținerea deficitului public în limite reduse și finanțarea neinflaționistă a acestuia.

Noua strategie de politică monetară a BNR: țintirea directă a inflației

În anul 2007, stadiul de dezvoltare al economiei și prognoza indicatorilor macroeconomici au creat contextual oportun, în care banca centrală a inițiat demersurile pentru o noua strategie monetară “targeting inflation”, aliniindu-se astfel tendințelor manifestate încă din anii 90 în țările dezvoltate, și ulterior în cele emergente.

O asemenea strategie se concretizează printr-o serie de elemente definitorii, astfel:

urmărirea “stabilității prețurilor” ca principal obiectiv de politică monetară;

transparența strategiei de politică monetară;

responsabilitatea băncii centrale, pentru atingerea obiectivului;

furnizarea de informații cu privire la variabilele macroeconomice, în timp util.

De asemenea, trecerea la această strategie necesită îndeplinirea unui ansamblu de cerințe instituționale și tehnice, dintre care se remarcă:

armonizarea politicii monetare cu cea fiscală;

prioritate absolută a obiectivului de inflație;

independența instrumentală a băncii centrale;

existența unui sistem financiar bine dezvoltat;

flexibilitatea cursului de schimb;

transparența și responsabilitatea băncii centrale;

alegerea unui indice de prețuri adecvat;

stabilitatea explicită a unei ținte cantitative a intervalului de fluctuație și a orizontului de timp în care se urmărește obiectivul.

Din punct de vedere instituțional, cerințele enunțate pot fi argumentate astfel:

– potrivit Legii nr. 101/1998, privind statul BNR, banca centrală dispune de independență în politica monetară și valutară;

– volumul maxim al împrumuturilor ce pot fi acordate Trezoreriei de către banca centrală este de 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent;

– sistemul bancar românesc, componentă a sistemului financiar, înregistrează din anul 2001 o ameliorare continuă din punct de vedere al capitalizării și al performanțelor, precum și o reducere a riscului sistematic;

– flexibilitatea cursului de schimb reprezintă încă o problemă pentru autoritatea monetară, datorită riscurilor de producere a unor crize financiare;

– BNR manifestă transparență în activitatea sa, prin prezentarea în fața Parlamentului a situațiilor lunare și a rapoartelor anuale.

Din punct de vedere etnic, precondiția esențială a adoptării de către BNR a strategiei de țintire a inflației o constituie alegerea unui instrument adecvat de prognoză a inflației și de evaluare a impactului pe care politica monetară îl are asupra inflației.

Deși țitirea inflației se bazează pe modele econometrice și pe indicatori (precum rata de dobândă, masa monetară, curs de schimb, prețuri ale producției industriale, salarii), testele efectuate pe cazul României evidențiază că legăturile dintre inflație și variabelele macroeconomice ne sunt suficient de puternice pentru a permite constituirea unui model viabil de prognoză.

Luând în considerare aceste aspecte, în anul 2004, BNR a promovat o politică monetară prin care a pregătit trecerea de la strategia de tip “monetary targeting”, bazată pe utilizarea bazei monetare (M) ca obiectiv operațional și a masei monetare (M) ca obiectiv intermediar, la strategia de tip “targeting inflation”.

Aplicarea rezervei minime obligatorii în România

Băncile a căror activitate este reglementată prin Legea bancară nr. 58/1998 au obligația constituirii rezervelor minime obligatorii în lei și în valută pentru conturile deschise la BNR.

Din punctul de vedere al metodologiei aplicate, prezintă importanță definirea următorilor termeni (conform Regulamentului 2/2002 al BNR și al circularei 416/2004):

baza de calcul – reprezintă nivelul mediu, pe perioda de observare, a elementelor de pasiv din bilanțul băncilor asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii;

perioda de observare – este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul, respectiv între data de 24 ale lunii precedente și data de 23 ale lunii curente;

pereioada de aplicare – constă în intervalul de timp în care trebuie menținută în contul de la BNR suma care reprezintă rezerva minimă. Aceasta perioadă este cuprinsă între 24 ale lunii curente și 23 ale lunii următoare;

nivelul calculat este produsul dintre baza de calcul și rata rezervelor minime obligatorii;

nivelul prevăzut reprezintă soldul mediu zilnic pe care banca trebuie să-l înregistreze în contul în care se mențin rezervele;

nivelul efectiv – soldul mediu zilnic înregistrat de bancă în contul în care se mențin rezervele obligatorii în perioada de aplicare; se determină în funcție de numărul de zile calendaristice din perioada de aplicare;

nivelul minim prevăzut – reprezintă soldul minim zilnic al contului în care se mențin rezervele minime obligatorii;

nivelul maxim prevăzut reprezintă soldul maxim al contului în care se mențin rezervele minime obligatorii;

excedentul de rezerve constituie diferența pozitivă dintre nivelul efectiv și nivelul prevăzut al RMO;

deficit de rezerve reprezintă diferența negativă dintre nivelul efectiv și cel prevăzut.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie mijloacele banești în moneda națională și valută, care reprezintă obligații ale băncii față de persoanele fizice și juridice: surse atrase, împrumutate, datorii și alte obligații.

Nu se i-au în considerare:

surse atrase de la BNR sau de la alte bănci care au obligația constituirii de rezerve minime obligatorii;

surse atrase de la instituții financiare externe dacă au scadențe mai mari de 12 luni;

sume care intră în contul curent al Trezoreriei statului.

Baza de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în perioada de observare.

Pentru mijloacele bănești în valută, mediile soldurilor zilnice se determină pe fiecare tip de valută în parte, prin transformarea în $ sau în euro. Menținerea rezervelor minime obligatorii se realizează în conturi deferite, pentru mijloacele banești în lei și pentru cele în valută.

Îndeplinirea nivelului RMO se realizează atunci când nivelul efectiv al acestora este egal cu nivelul prevăzut. Datorită menținerii în conturi diferite, nu este permisă compensarea și neîndeplinirea rezervei obligatorii în lei și a celei în valută.

Înregistrarea de către o bancă a unui deficit de rezerve nu antrenează măsuri de supraveghere prudențială decât atunci când se constată pe o perioadă de două luni consecutiv. Altfel, deficitul înregistrat într-o lună se adaugă la nivelul calculat al periodei următoare.

În România, piața monetară interbancară a fost oficializată în aprilie 1995 și se definește ca o piața continuă, pe care BNR poate să intervină prin efectuarea de operațiuni de atragere și plasare de depozite la vedere și la termen, în moneda națională, la rate ale dobânzii determinate liber de societățile bancare participante.

În cadrul pieței monetrare interbancare, Băncii Naționale îi revine rolul de a regla și a supraveghea societățile bancare participante și de a publica zilnic nivelul de referință al ratei dobaânzii pentru depozitele atrase (B.U.B.I.D.) și plasate (B.U.B.O.R.). Aceste două rate de referința ale dobânzii sunt calculate ca medii și sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile pe piața monetară interbancară.

Rata dobanzii pentru depozitele atrase de bănci – BUBID – (Bucharest Interbank Bid Rate) reprezintă prețul mediu la care se cumpara, se atrag fondurile pe piata interbancara de catre participanti și se defineste ca fiind cel mai ridicat preț pe care cumparatorul de resurse esrte dis[us s ail plateasca.

Rata dobânzii pentru depozitele plasate de bănci – BUBOR – (Bucharest Interbank Oferred Rate) reprezintă prețul mediu la care se vând, se plasează fondurile de pe piața interbancară și se definește ca fiind cel mai scăzut preț pe care vânzătorul de resurse este dispus să îl accepte în schimbul acestora.

Cele doua rate ale dobaânzii (BUBID și BUBOR) au o valoare informativă asupra evoluției pieței monetare în ziua respectivă, dar o aplicabilitate practică în stabilirea unor dobânzi în contractele de credit, în condițiile în care ratele de dobândă variabile sunt baza de derulare a operațiunilor de credit. De pildă, o bancă comercială va aproba unui client acordarea unui credit de 1.000.000 unităti monetare, pe o perioadă de 3 luni, la o rată a dobânzii agală cu BUBOR +2%. Prin urmare, clientul va datora băncii, la fiecare scadență rata din credit la care se agaugă dobânda, calculate în ziua respectivă pe baza dobânzii de referința BUBOR publicată plus cele două procente.

Politica de open-market

Utilizare politicii de open- market de catre BNR în scopul reglarii masei monetare a fost conditionata de emisiunea titlurilor de stat. Prima emisiune de titluri de stat a fost efe ctuata în 1994, creandu-ser astfel premisele realiozarii operatiunilor de open-market.

O perioada de peste doi ani, utilizarea tranzactiilor cu titluri de stat

……………………………………………………………………………………………………

4.3.3 Mecanismul de refinanțare

Mecanismul de refinanțare reprezintă un instrument de politică monetară prin care banca centrală iși exercită funcția de creditor de ultimă instanță.

Creditele de refinanțare sunt credite pe termen scurt (maximum 90 de zile) acordate în condiții stabilite de BNR și au rolul de a alimenta cu lichidităti băncile comerciale. Pentru aceste credite, băncile comerciale au obligația constituirii de garanții, care diferă de la un tip de credit la altul.

Principalele categorii de credite de refinanțare a băncilor comerciale de către BNR

Piața monetară în România, aflată în curs de formare, comportă refinanțarea băncilor comerciale de către BNR. Principalele categorii de credite de refinanțare practicate de BNR sunt: creditul structural, creditul de licitație, creditul special și creditul Lombard (overdraft).

Creditul structural este creditul acordat de BNR în cadrul unui plafon stabilit pentru fiecare bancă comercială și pentru fiecare tip de garanții.Creditele sunt garantate cu efecte comerciale sau publice. Creditul structural prefațează creditul de reescont, iar dobânda percepută anticipează taxa oficială a scontului. Totuși, deși creditul comercial și emiterea de inscrisuri cambiale au fost legal autorizate, recursul la acestea, în structura actuală de proprietate și a prezenței blocajului financiar atât de extins, nu este posibil în mod obiectiv.

Creditul de licitație reprezintă actualmente principala cale de refinanțare a băncilor comerciale. El prefigurează operațiunile de open market. Acest credit se acordă pentru maximum 15 zile, este garantat cu titluri de stat, se acordă în cadrul unui plafon, la rate de dobânzi rezultate din licitație. Dar mecanismul operațiunilor pe piața liberă nu poate funcționa corespunzator intr-o economie în care titlurile se emit doar ocazional, iar piața bursieră nu are capacitate efectivă de a le avalua. De aici și evoluțiile incoerente, discrepante ale nivelului ratelor de dobânzi cu efecte perturbatoare pentru gestiunea bancară și activitatea financiară a intreprinderilor.

Creditul special se acordă băncilor comerciale aflate în criză de lichiditate pe o perioadă de până la 30 de zile, în condițiile unor garanții financiare și în active reale, cu condiția prezentării de programe eficiente de redresare.

Creditul Lombard (overdraft) sau creditul “de pe o zi pe alta” (day-to-day) este menit să susțină efectuarea plăților zilnice exigibile ale unei bănci comerciale aflate în criză. Se acordă la nivelul soldului debitor al contului curent al băncii la BNR, în limita de 75% din fondurile proprii ale băncii beneficiare, în condițiile garantării cu anumite hârtii de valoare.Creditul Lombard este garantat prin titluiri de stat și alte hârtii de valoare accepatate de BNR, iar rata dobânzii este stabilită de BNR și poate fi modificată fără preaviz.

Categoriile de credit practicate de BNR pentru refinanțarea băncilor comerciale a inregistrat variații insemnate de la o perioadă la alta.

Dobânzile practicate de către banca centrală pentru refinanțarea sistemului bancar și implicit a economiei naționale au devenit în absența predominării economiei de piața și în condițiile unui sistem bancar etatist, cel puțin în anumite perioade ale anilor 1994-1995 și cu deosebire la inceputul anului 1997, excesiv de pozitive daca nu chiar abuzive, depășind cu mult rata inflației, fiind prohibitive pentru majoritatea agenților economici. Impactul lor asupra gestiunii curente a intreprinderilor și mai ales asupra investițiilor a fost puternic resimțit. Terapia prin mijloace monetare a inflației se impune a se asocia cu acțiunea asupra cauzelor structurale ale dezechilibrului inflaționist.

Ratele de dobândă practicate de BNR au flexibilitate diferită. Ratele dobânzilor la creditul structural (dobânda de referința sau rata scontului) este modificată mai rar și la nivelul cel mai scazut. De exemplu, în ianuarie 1993 rata scontului era de 70% și aceasta valoare s-a mentinut până în august 1994, când a scazut la 65%, pentru ca la sfârșitul anului 1995 să ajungă la 35%.

Dobânda de licitație a cunoscut cele mai ample variații și cele mai frecvente modificări. Ea a variat de la nivelul de 71% și aceasta valoare s-a menținut până în august 1994, când a scazut la 65%, pentru ca la sfârșitul anului 1995 să ajungă la 35%.

Ea a variat de la nivelul de 715 în ianuarie-iunie 1993, la 185,5 în inuarie 1994, pentru ca la sfârșitul anului 1995 să coboare până la valoarea de 38,1%, iar în primele luni ale anului 1997 să urce și la niveluri de peste 400%.

Dobânda overdraft, având o natură penalizatoare, a variat, de exemplu, de la 785 în prima jumătate a anului 1993, la 2505 în perioada noiembrie 1993-martie 1994.

Variația nivelurilor de dobănzi, rar întâlnită în alte țări în asemenea proporții, este expresia instabilității vieții noastre economice, a lipsei de sensibilitate a întrepriderilor etatiste la terapia prin instrumente valorice, a necesității unor măsuri hotarâte de restructurare a economiei românești.

În condițiile actuale pe piata interbancară se efectuează mai ales operațiuni de refinanțare și mai puțin operațiuni de creditare între bănci. O dată cu creșterea ponderii proprietății private în economie, criteriul eficienței va predomina, iar lichiditățile economiei vor crește. BNR va dobândi posibilități mai largi de intervenție prin operațiuni de open market. În cadrul acestor operațiuni, banca centrală cumpără și vinde pe piață titluri cu scopul de a lărgi sau a restrânge lichiditățile băncilor, de a influiența volumul creditelor și evoluția generală a cursurilor titlurilor pe piață. În măsura în care banca centrală cumpără titluri de pe piață, ea distribuie monedă, lichidități. În situația inversă, are loc un reflux de monedă și astfel scad lichiditățile de pe piață.

Tranziția la piața monetară deschisă presupune privatizarea băncilor comerciale, întărirea concurenței, înlăturarea dominației nete a unora dintre ele, creșterea numărului de bănci, dezvoltarea rețelei bancare.

COMUNICAT DE PRESĂ

Indicatori monetari – martie 2007

Masa monetară în sens larg (M2) a fost la sfârșitul lunii martie 2007 de 87 528 milioane RON.

Față de luna februarie 2007 aceasta s-a majorat cu 2,2 la sută (1,9 la sută în termeni reali), iar în raport cu martie 2006masa monetară a crescut cu 28,8 la sută (18,8 la sută în termeni reali).

Activele externe nete s-au diminuat în luna martie cu 0,6 la sută, înregistrând 45 354 milioane RON. Această evoluție a fost rezultatul reducerii cu 1,3 la sută a componentei "Valute convertibile" și al creșterii cu 4,1 la sută a componentei "Aur", pe seama reevaluării stocului de aur.

Activele interne nete au crescut cu 5,3 la sută, înregistrând 42 174 milioane RON, în condițiile în care creditul intern s-a majorat cu 5,9 la sută (până la 57 488 milioane RON).

Creditul neguvernamental a crescut în luna martie cu 5,2 la sută (5,0 la sută în termeni reali), până la nivelul de 65 675 milioane RON. Creditul în lei a crescut cu 6,7 la sută (6,4 la sută în termeni reali), în timp ce creditul în valută exprimat în lei s-a majorat cu 3,8 la sută (exprimat în euro, creditul în valută a crescut cu 2,7 la sută). La 31 martie 2007, creditul neguvernamental a înregistrat o creștere de 51,7 la sută (39,9 la sută în termeni reali) față de 31 martie 2005, pe seama majorării cu 92,8 la sută a componentei în lei ( 77,8 la sută în termeni reali) și cu 24,8 la sută a componentei în valută exprimată în lei (exprimată în euro, creșterea creditului în valută a fost de 30,5 la sută).

Creditul guvernamental net a înregistrat un sold negativ de -8 187 milioane RON (față de un sold negativ de -8 101 milioane RON în luna februarie 2007).

Masa monetară în sens restrâns (M1) s-a majorat cu 1,4 la sută, până la 23 843 milioane RON, pe seama creșterii cu 2,8 la sută a numerarului în circulație și a majorării cu 0,2 la sută a disponibilităților în conturi la vedere.

Cvasibanii au înregistrat o creștere de 2,4 la sută, ajungând la 63 685 milioane RON. Economiile în lei ale populației s-au majorat cu 0,7 la sută, până la 17 480 milioane RON, ponderea acestora în masa monetară reprezentând 20 la sută. La 31 martie 2007, economiile populației au înregistrat o creștere de 15,7 la sută (6,7 la sută în termeni reali) față de 31 martie 2005.

Depozitele în lei ale persoanelor juridice s-au majorat cu 6,5 la sută, până la 19 798 milioane RON. În cadrul acestora, depozitele pe termen au crescut cu 10,3 la sută (până la 15 596 milioane RON), depozitele condiționate s-au majorat cu 1,4 la sută (cifrându-se la 1 925 milioane RON), iar certificatele de depozit s-au redus cu 10,4 la sută (până la 2 277 milioane RON). La 31 martie 2007, depozitele în lei ale persoanelor juridice au înregistrat o creștere de 37,8 la sută (27,1 la sută în termeni reali) față de 31 martie 2005.

Depunerile în valută ale rezidenților persoane fizice și juridice, exprimate în lei, au crescut cu 0,7 la sută, până la nivelul de 26 407 milioane RON (exprimate în euro, depunerile în valută au scăzut cu 0,5 la sută, până la 7 500 milioane EUR). Comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent, depunerile în valută ale rezidenților exprimate în euro au înregistrat o majorare de 20,0 la sută; depunerile în valută ale populației au crescut cu 26,1 la sută, iar depozitele în valută ale persoanelor juridice s-au majorat cu 15,6 la sută.

Titlurile de stat deținute de sectorul nebancar însumau 4 052 milioane RON la sfârșitul lunii martie 2007 (în creștere cu 2,8 la sută față de luna februarie 2007). În cadrul acestora, titlurile în valută reprezentau echivalentul a 174,1 milioane EUR (în scădere cu 1,6 la sută față de luna februarie 2007).

5.3.4 Aplicarea rezervei minime obligatorii în Romania

Băncile a căror activitate este reglemntată prin Legea bancara nr. 58/1998 au obligatia constituirii rezervelor minime obligatorii în lei și în valuta pentru contuirile deschise la BNR.

Din punctual de vedere al metodologiei aplicate, prezintă importanta definirea urmatorilor termeni (conform Regulamentului 2/2002 al BNR și al circularei 416/2004):

baza de calcul – reprezintă nivelul mediu, pe perioda de observare, a elementelor de pasiv din bilantul băncilor asupra carora se aplica rata rezervelor monime obligatorii;

perioda de observare – este intervalul de timp pentru care se determina baza de calcul, respective intre data de 24 ale lunii precedente și data de 23 ale lunii curente;

pereioada de aplicare – consta în intervalul de timp în care trebuie mentinuta în contul de la BNR suma care reprezintă rezerva minima> Aceasta perioada este cuprinsa între 24 ale lunii curente și 23 ale lunii următoare

nivelul calculate este produsul dintre baza de calcul și rata rezervelor minime obligatorii;

nivelul prevazut reprezintă soldul mediu zilnic pe care banca trebuie sa-l inregistreze în contul în care se mantin rezervel;

nivelul efectiv – soldul mediu zilnic inregistrat de banca în contul în care se mantin rezervele obligatorii în perioada de aplicare; se determina în functie de numarul de zile calendaristice din perioada de aplicare;

nivelul minim prevazut – reprezintă soldul minim zilnic al contului în care se mentin rezervele minime obligatorii;

nivelul maxim prevazut reprezintă soldul maxim al contului în care se mentin rezervele minime obligatorii;

excedentul de rezerve constituie diferenta pozitiva dintre nivelul efectiv și nivelul prevazut al RMO;

deficit de reserve reprezintă diferenta negative dintre nivelul efectiv sic el prevazut.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie mijloacele banesti în moneda nationala și valuta, care reprezintă obligatii ale băncii fata de persoanele fizice și juridice: surse atrase, imprumutate, datorii și alte obligatii.

Nu se i-au în considerare:

surse atrase de la BNR sau de la alte bănci care au obligatia constituirii de reserve minime obligatorii;

surse atrase de la instituții financiare externe daca au scadente mai mari de 12 luni;

sume care intra în contul current al Trezoreriei statului.

Baza de calcul se determina ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în perioada de observare.

Pentru mijloacele banesti în valuta, mediile soldurilor zilnice se determina pe fiecare tip de valuta în parte, prin transformarea în $ sau în euro. Mentinerea rezervelor minime obligatorii se realizeraza în conturi deferite, pentru ijloacele banesti în lei și pentru cele în valuta.

Indeplinirea nivelului RMO se realizeaza atunci cand nivelul efecrtiv al acestora este egal cu nivelul prevazut. Datorita mentinerii în conturi diferite, nu este permisa compensarea și neindeplinirea rezervei obligatorii în lei și a celei în valuta.

Inregistrarea de catre o banca a unui deficit de reserve nu antreneaza măsuri de supraveghere prudentiala decat atunci cand se constata pe o perioada de doua luni consecutiv. Altfel, deficitulinregistrat intr-o luna se adauga la nivelul calculate al periodei următoare

Politica rezervelor minime obligatorii

Rezervele bancare minime obligatorii reprerzinta, ca vechime, al doilea instrument de politica monetară folosit de BNR.

Sistemul rezervelor obligatorii a fost instituit atât în scop prudential cât și pentru reglarea lichiditatii bancare, controlul creatiei monetare a bancoilor comerciale (finnd instrument de politica monetară).

Obligativitatea constituirii de reserve minime obligatorii de catre societatile bancare în conturi deschise la BNR a fost prevazuta în legislatia bancara adoptata în 1991 (Legea nr. 33 și Legea nr. 34) în legislatia adoptata în 1998 (Legea nr. 58 și Legea nr. 101), precum și în legislatia bancara actuala (Legea nr. 485/2003 și Legea nr. 312/2004).

In baza de calcul a rezervelor bancare minime obligatorii nu se oinclud mijloacele banesti atrase de la banca centrala și de la alte personae juridice care la randul lor sunt obligate să constituie reserve minime obligatorii, mijloacele banesti atrase de la instituțiile financiare externe, daca au scadenta mai mare de 12 luni, percum și mijloacele banesti care intra în contul current general al Trezoreriei statului.

Sistemul rezervelorminime obligatorii a inregistrat modificari esentiale în anul 1998 (aduse de Regulamentul nr.4/1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii) și 1999 (Circulara nr. 2/1999, care modifica și completeaza regulamentul din 1998) urmarindu-se alinierea la reglementarile Băncii Centrale Europene, creșterea eficientei acestui instrument de politicva monetară și de credit.

Rezervele minime obligatorii sunr remunerate de BNR cu o rata a dobanzii situate cel putin la nivelkul ratei medii a dobanzii la depunerile la vedere practicate de instituțiile de redit. În cazul neindep[linirii obligatiilor ce revin instituțiilor de credit cu privire la nivelul rezervelor minime obligatorii, BNR calculeraza și percepe dobanzi penalizatoare.

In perioada 1992-2003, ratele rezervelor minime obligatorii s-au situate la niveluri ridicate, justificate de eficacitatea acestui instrument al controlului lichiditatii pe termen lung și evitarea fluctuatiilor mari ale lichiditatii bancare în present, ratele rezervelor minime obligatorii sunt de 18% la depozitele în lei soi de 305 la depozitele în valuta. Mentinerea unei marje inseminate intre cele doua rate de rezerva are ca scop descurajarea creditarii în valuta

In concluzie, politica monetară promovata de BNR a urmarit să sigure controlul masei monetare si, prin aceasta, controlul inflatiei și al stabilitatii monedei nationalke.

Actiunile intreprinse de BNR în vederea reducerii inflatiei și insanatosirii monedei nationale a fost sustinute de celelalte domenii de politica economica. În aceste conditii, politica monetară promovata de BNR a reusit, doar prin accentuarea restrictitivitati sale, să evite o deteriorare mai accentuate a cererii de bani.

Modificarile operate de BNR la nivelul instrumentelor sale au vizat, pe de o parte, creșterea rolului dobanzilor în cadrul mecanismelor de politica mo9netaraw iar, pe de alta parte, armonizarea cu stul de instrumente ale Băncii Centrale Europene.

In vederea transpunerii cadrului legislative European privind politica monetară și de curs de schimb în legislatia romaneasca, BNR a luat decizia de a trece, din acest an, la tintirea directa inflatiei. Aceasta presupune în primul rand, asumarea angajamentului fata de stabilitatea prețurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare și plasarea pe un plan secundar a celorlalte obiectuive traditionale (creșterea economica, creșterea competitivitatoii externe, acoperoirea deficitelor fiscale sau scaderea somajului).

Politica monetară în perspective integrarii Romaniei în UE

Sub incidenta crearii conditiilor de promovare a convergentei și integrarii în UE, au fost previzionate patru etape în strategia BNR de conducere a politicii monetare , urmarindu-se alinierea la standardele și precticile internationale.

Concluzie: Principalul instrument de politica monetară utilizat va fi rata dobânzii; BNR nu va abndona cursul de schimb, acesta urmând să fie utiliyat în continuare ca unul dintre instrumentele de ghidare a inflației, subordonat țintei de inflație și nu ca un scop în sine, având un rol diminuat de instrument de ajustare a echilibrului axtern. În aceste condiții, banca centrală va conta pe contribuția altor comonente ale mixului de politici macroeconomice, în special pe pârghia fiscală.

Cadrul politicii monetare unice.Obiectivele de politica monetară ale BCE

In urma introducerii euro, statele membre UEM au renuntat la controlul politicii monetare, cedand prerogativele nationale catre BCE și SEBC.

Conform Tratatului de la Mastricht, obiectivul principal (final) al politicii monetare avut în vedere de BCE este stabilitatea prețurilor,fara să precizeze în termini cantitativi sau temporal ce inseamna aceasta. În consecinta, stabilitatea prețurilor a fost definite în 13 octombrie 1998 de catre Consiliul Guvernatorilor al BCE ca o creștere anuala a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC) pentru zona euro mai mica de 2%. Consiliul Guvernatorilor a anuntat ca urmareste stabilitatea prețurilor pe termen mediu, recunoscand faptul ca prețurile pot fi distorsionate de factori actionand pe termen scurt.

Aceasta definitie (alegerea valorii de 2%) a fost în accord atât cu practicile anterioare ale multor bănci centrale, cât și cu Recomandarea Consiliului UE din 10 iulie 1995 privind liniile economice directoare ale politicilor economice ale statelor member și ale comunitatii, care a desemnat procentul de 2 ca reprezentand rata maxima a inflatiei compatibila cu stabilitatea prețurilor.

Definirea stabilitatii prețurilor placand de la o aparenta contradictie, o creștere “mai mica de 2 %” trebuie interprețata astfel:

Tinand cont de dificultatea masurarii precise a variatiilor prețurilor în timp BCEa preferat să opereze nu cu o tinta fixa, ci cu una de tip banda (0-2%). În acest sens, orice rata a inflatiei sub 2% trebuie apreciata din punct de vedere al indeplinirii obiectivului final de politica monetară, ca un asucces;

Autoritatile monetare nu au avut în vedere deflatia ca o alternative la inflatie; reducerea generalizata și prelungita a prețurilor, deflatia, trebuie evitata la fel de mult ca și inflatia, nefiind compatibila cu stabilitatea prețurilor.

Trebuie insa subliniat faptul ca definitia data de BCE pentru stabilitatea prețurilor nu trebuie onsiderata “asimetrica”: invocand o creștere a prețurilor mai mica de 25 este exclusa scaderea prețurilor, deci deflatia, insa stabilitatea prețurilor în zona euro exclude și inflatia, și definitia este, în acest sens, simetrica.

Institutul Monetar European, ca precursor al BCE, a vut drept misiune conturarea viitoarei politici monetare commune. IME a centralizat optiunile posibile (in primul rand tintirea inflatiei și agregatele monetare), lasand BCE să decida asupra strategiei de urmat.

La momentul conturarii optiunilor pentru alegerea viitoarei strategii de poltica monetară, Institutul Monetar European, a avut în vedere următoarele principii:

eficienta măsurilor: măsurile luate de SEBC trbuie să vizeze obiectivul stabilitatii prețurilor;

transparenta obiectivelor: publicul trebuie să fie informat în olegatura cu aplicarea politicii monetare;

responsabilitatea pentru politica monetară adoptata: publicul trebuie să poata aprecia performantele SEBC im mentinerea stabilitatii prețurilor;

corelarea cu independenta SEBC: trebuie respectata independenta politica a SEBC, asa cum este prevazuta în Tratatul de la Maastricht;

continuitatea actiunii: strategia de politica monetară adoptata trebuie să place de la practicile (experienta) tarilor din zona euro, pentru a evita rupturile;

orientarea pe termen mediu: obiectivul stabilitatii prețurilor trebuie urmarit pe termen mediu, iar în cazul unor abateri pe termen scurt nu trebuie aplicate măsuri stricte și sistematice.

In stabilirea unei strategii concrete de politica monetară, BCE, a preferat san u foloseasca, drept obiective intermediarel, cursul de schimb, rata dobanzii sau venitul nominal, fiecaruyia în parte putandu-i-se reprosa unel incoveniente:

cursul de schimb a fost considerat nepotrivit, tinand cont de dimensiunea zonei euro și de faptul ca în general pentru multe din băncile nationale evolutia cursului valutar nu reprezenta principala preocupare a politicii monetare;

rata dobanzii a fost considerate nepotrivita intrucat identificarea ratei reale de echilibru ce aasigura stabilitatea prețurilor este dificil de determinat;

venitul nominal, desi clar definit și cu rol important în asigurarea stabilitatii prețurilor, a fost apreciata ca dificil de controlat în cazul Eurosistemului, sporind astfel gradul de incertitudine asupra inflatiei în economie.

In schimb, au fost avute în vedere alte doua obiective intermediare;

utilizarea unui agregat monetară – determinare unei valori de referinta, în termini cantitativi, penytru creșterea unui agregat monetary (M3) pe termen mediu;

o rata a inflatiei anticipate – evaluarea, pe baza mai multor indicatori, a perspectivelor inflatiei.

Astfel, s-a realizat de fapt un compromise intre practicile unor tari member UE, tari ca Franta sau Germania preferand agregatele monetare, în timp ce Marea Britanie, Spania sau altele apreciau ca oportuna urmarirea directa a obiectivului final, al stabilitatii prețurilor.

Instrumentele de politica monetară ale BCE

Eurosistemul foloseste următoarele instrumente pentru atingerea obiectivelor sale de politica monetară:

operatiunile de open market;

facilitatile permanente;

sistemul rezervelor minime obligatorii

Operatiunile de open market

Au un rol important în implementarea politicii monetare a BCE, intrucat permit controlul ratelor dobanzii, influientarea lichiditatii bancare și pot da semnale privind orientarile politicii monetare.

Eurosistemul utilizeaza, în implementarea politicii monetare:

I)patru categorii de operatiuni de open market:

1. operatiuni principale de refinantare;

2. operatiuni de refinantare pe termen mai lung;

3. operatiuni de reglaj fin;

4. operatiuni structurale.

II) cinci tipuri de instrumente tehnice pentru pinerea în practica a operatiunilor de open market:

operatiuni de cesiune temporara (reversibile/repo, insemnand dupa caz, primire sau dare în pensiune);

tranzactiile ferme (definitive, insemnand, dupa caz, achizitii sau vanzari definitive de titluri);

swap-urile valutare;

atragerea de depozite pe termen fix;

emisiunile de certificate de datorie ale Băncii Centrale Europene;

III) doua proceduri de realizare:

procedura licitatiilor normale sau rapide, cu rata a dobanzii fixa sau variabila);

proceduri bilaterale

Toate operatiunile de open market sunt decise de BCE și executate centralizat, prin BCN. Operatiunile de open market se pot face atât prin procedura licitatiilor (normale sau rapide, cu rata a dobanzii fixa sau variabila), cât și prin proceduri bilaterale.

Procedura licitatiilor se adreseaza ansamblului instituțiilor de credit din zona eoro, Prin aceasta procedura SEBC propune instituțiilor de credit, în calitate de contrapartida, lichiditati, pe baza unui calendar prestabilit:

Pentru operatiunile principale de refinantare în fiecare zi de marti;

Pentru operatiunile de refinantare pe termen mai lung în prima miercuri a fiecarei perioade de mentinere a rezervelor obligatorii – care incepe pe 24 ale lunii.

Procedura licitatilor se realizeaza în sase pasi, atât în cazul licitatiilor normale cât și al celor rapiude. Licitatiile normale sunt folosite în cazul operatiunilor principale de refinantare pe termen mai lung, în timp ce operatiunile de reglaj fin sunt executate de regula prin licitatii rapide.

Pasul 1:

BCE anunta prin serviciile sale de informare publica derularea unei liciatatii și tipul acesteia (cu rata dobanzii fixa sau variabila);

BCN anunta prin serviciile sale de informare publica derularea unei licitatii, și daca este necesar informeaza direct contrapartidele.

Pasul 2: Contrapartidele eligibile interesate își prezintă ofertele, tinand cont de corespondenta dintre suma ceruta și colateralul disponibil (activele de garantie).

Pasul 3: Centralizarea vofertelor instituțiilor de credit de catre Eorosistem.

Pasul 4:

BCE ia decizia de alocare în functie de tipul de licitatie (cu dobanda fixa sau variabila);

BCE anunta rezultatul licitatiei.

Pasul 5: Sunt confirmate alocarile individuale, pe contrapartide.

Pasul 6: Sunt incheiate tranzactiile.

Licitatia normala se derul;eaza pe parcursul a trei zile:

In ziua T-1 se deruleaza atapa 1 (incepand cu ora 15:30) și incepe pasul 2,

In ziua T continua pasul 2 ( pana la ora 9:30), 3, 4si 5,

In ziua T + 1 se realizeaza pasul 6.

Licitatiile rapide se deruleaza doar pentru operatiunile de reglaj fin. Pasii de parcurs sunt aceeasi ca și cazul unei licitatii normale, doar timpul în care incheie este mult mai scurt (in total trei ore: pasul 1 o ora, pasii 2, 3 și 4 o ora, pasii 5 și 6 o ora) și numarul contrapartidelor eigibile este mult mai redus.

In cazul licitatiilor cu dobanda fixa, BCE anunta dinainte rata dobanzii, iar instituțiile de credit depun oferte privind cantitatile solicitate, în timp ce în cazul licitatiilor cu dobanda variabila contrapartidele depun cereri atât în ceea ce priveste cantitatea de bani solicitata, cât și rata dobanzii.

Tabelul nr. ……Data lichidarii în cadrul operatiunilor de open market, în functie de tipul de instrument folosit și de procedura

Sursa: Petra, Mateos-Aparicio, Finanzas Internacionales, Ediciones Academicas S. A., Madrid, 2001, p.158.

Politica monetară a BCE

Urmarirea politicii monetare de catre sistemul euro (BCE, impreuna cu băncile centrale nationale) se confrunta cu un anumit numar de dificultati, distict de tehnicile utilizate. În primul rand, este vorba de chestiunea procesului decisional. În Consiliul Guvernatorilor BCE, Consiliul Director al BCE (alcatuit din 6 persoane) este în minoritate, în comparative cu cei 12 (in present) guvernatori ai băncilor centrale nationale. În SUA numai cinci dintre băncile sistemului Federal Reserve au un loc în Consiliul Guvernatorilor – tot o minoritate. Actuala structura a BCE ar putea determina Consiliul să cedeze prea mult intereselor nationale ale guvernatorilor, în cazul în care ciclurile de afecri sunt diferite sau socurile sunt asimetrice. Probabil va dura destul de mult pana cand se va putea trece la o majoritate de membri ai Consiliului numiti pentru sistem în ansamblu. În urmatorii 10-15 ani, dezechilibrul nu poate decat să se inrautateasca, din moment ce tarile candidate si, eventual, cei care în present au ramas “afara” introduce euro.

Stabilirea nivelului ratelor rezervelor obligatorii se află în sarcina Băncii Naționale, care le comunică băncilor în cel puțin 7 zile înainte de începerea perioadei de aplicare.

Pentru nivelul efectiv al rezervelor, banca centrală plătește dobândă, până la nivelul

maxim prevăzut al rezervelor obligatorii. Mărimea acestei rate a dobânzii se situează cel puțin la nivelul ratei dobânzii medii pentru depozitele la vedere practicate de bănci. Excedentul de

rezerve nu este remunerat de către BNR. Atunci când băncile nu raportează, la termenul stabilit, baza de calcul sau raportează în mod eronat nivelul acestora, BNR aplică sancțiuni, fie sub forma majorării nivelului rezervei obligatorii, fie sub forma unor amenzi cuprinsă între 0,1 și 1% din capitalul social al băncii.

EFICIENTA POLITICII MONETARE

Eficienta politicilor monetare, ca și în cazul politicilor fiscale, exprima intensitatea cu care aceasta politica își exercita efectele asupra scopurilor determinate.

Aceasta eficienta, dependenta de conditiile în care functioneaza economia, poate fi analizata ca eficienta absoluta, ce exprima numai efectele politicii monetare în functie de intensitatea instrumentelor politice utilizate și eficienta relativa, raportata la eficienta politicii fiscale.

Ambele tipuri de analiza sunt utile în alegerea politicii monetare celei mai adecvate sau în combinarea acesteia cu o politica fiscala care sa-i mareasca eficacitatea.

BIBLIOGRAFIE

1. Nicolae Dardac, Teodora Barbu, “Moneda, Bănci și Politici monetare”, Editura Didactica și Pedagogica, R.A. Bucuresti

2. Dictionar Economic, Editura Economica

3. Vasile Turliuc, “Politici monetare”, Polirom 2002

4. Victor Stoica, Petre Deaconu, „Bani și credit”, Editura Economica

5. Ion Turcu “Operatiuni și contracte bancare Tratat de drept bancar”, Editia aV-a actualizata și completata, Volumul1, Volumul 2, Editura Luminalex, Bucuresti 2004