Eficienta Economica a Investitiilor In Telecomunicatii

=== Investitii in telecomunicat ===

Capitolul 1

Noțiuni privind investițiile și eficiența economică

Conceptul de investiție și structura acesteia

Noțiune de investiție, într-o accepțiune largă, este sinonimă cu: alocare, plasare, dotare, iar într-un sens mai restrâns (financiar-contabil) reprezintă o cheltuială făcută pentru obținerea de bunuri materiale cu valoare mare și durată de folosință îndelungată.

În condițiile conducerii economiei prin plan centralizat, pe principii administrative, investiția reprezenta numai ceea ce se aloca pentru crearea și dezvoltarea bazei materiale de producție și a celei pentru sectorul social-cultural. Potrivit unei definiții, cu largă circulație în țara noastră, investiția reprezintă „totalitatea cheltuielilor prin care se creează, se achiziționează noi fonduri fixe productive și neproductive, se perfecționează sau se reconstruiesc fondurile fixe existente”.

Trecerea la economia de piață implică o schimbare a opticii privind noțiunea de investiție, determinată de circulația capitalului pe piață, de lupta de concurență, de câștigul (profitul) așteptat etc; în aceste condiții, problematica investițiilor este abordată de la sursa ce acoperă cheltuielile respective. Astfel, investițiile sunt înțelese ca prezentând partea de venit destinată pentru formarea capitalului. Utilizarea venitului pentru creșterea capitalului și a stocurilor reprezintă investițiile nete; dacă alături de veniturile destinate ar fi investite se utilizează și amortizările, obținem investiția brută. A investi înseamnă a aloca resurse pentru sporirea capitalului real existent la un moment dat.

Tot o investiție poate fi utilizarea de venituri pentru a cumpăra hârtii de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.) de pe piața capitalurilor, cu scopul final de a obține un câștig în viitor. Operațiunile de cumpărare a hârtiilor de valoare – forme ale capitalului în circulație – dau naștere, atunci când bursele sunt organizate pe baze capitaliste, la speculații pure, rupte de tranzacțiile reale.

Deși apare la început ca o cheltuială de bani, investiția nu poate fi ruptă de conținutul său material concret, crearea elementelor de capital fix; scopul său final, însă, este câștigul.

Așa cum subliniază unii specialiști, investiția reprezintă: „angajarea resurselor făcută cu speranța realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp în viitor” sau „acțiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranța că se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor obține alte beneficii”.

Aceste formulări pun în evidență conținutul concret al investiției (resurse materiale, financiare etc.) și scopul final – beneficiul (profitul).

Noțiunii de investiții îi este imanent timpul – element definitoriu al caracterului dinamic al procesului investițional. În acest sens, este relevantă sublinierea făcută de Pierre Masse potrivit căreia investiția este: „o cheltuială pentru un viitor incert”, din care reiese că investiției îi este inerent riscul.

După Pierre Masse, investițiile echivalează cu a renunța la satisfacția imediată și sigură, pe seama economiilor și veniturilor da care dispunem în prezent contra unei speranțe viitoare, al cărei suport îl reprezintă tocmai bunul investit.

Procesele economice se desfășoară în timp, în general cheltuielile se efectuează într-o anumită perioadă de timp, iar rezultatele se obțin în alte perioade de timp. Conform teoriei economice a factorului timp, aceeași sumă de bani obținută în perioade de timp diferite are o altă valoare economică, o sumă este cu atât mai importantă cu cât se obține mai repede, deoarece se creează posibilitatea refolosirii ei într-o activitate profitabilă, banii respectivi fructificându-se, multiplicându-se.

Dacă vom avea în vedere motivațiile care stau la baza investițiilor de dezvoltare și modernizare a întreprinderilor, investițiile apar ca suport material al acestor procese, în vederea adaptării producției la cererea pieței, la nevoile economice și sociale, dar și al consolidării poziției și competitivității acestora în concurența cu alți agenți economici. Adică, investițiile se realizează pentru adaptarea capacităților de producție și servicii la cerere și pentru a dispune de o ofertă concurențială.

Au caracter de investiție și cheltuielile referitoare la formarea și perfecționarea elementului uman al procesului de muncă. Este vorba nu numai de cheltuielile legate nemijlocit de obiectul ce se construiește, ca cele pentru instruirea personalului, ci și de cheltuielile pentru învățământ pe baza cărora se formează și se perfecționează forța de muncă.

Considerațiile făcute permit să apreciem că investiția reprezintă: totalitatea resurselor (materiale, tehnice, umane, financiare etc.) alocate pentru dezvoltarea-modernizarea forței productive a societății, a întregii vieți sociale, astfel încât să se creeze condițiile necesare obținerii unor efecte utile în viitor.

Acumularea de capital fix este menită să asigure în viitor un nivel de trai, de civilizație superioare comparativ cu situația actuală când se fac investiții.

De mare însemnătate în prezent este rolul investițiilor în realizarea acțiunilor și proiectelor destinate eliminării noxelor din secții și sectoare de producție poluate, cu efecte sociale și economice benefice, conservării și protejării mediului ambiant, precum și de combatere a poluării mediului.

Pentru nevoile de comparații în privința investițiilor, reținem accepțiunea dată de ONU acestor cheltuieli, și anume: investițiile brute includ cheltuielile pentru realizarea de noi mijloace fixe, cheltuielile cu reparațiile capitale, cele pentru creșterea mijloacelor circulante și soldul mișcării capitalului străin, iar investițiile nete cuprind cheltuielile pentru creșterea capitalului fix și a celui circulant.

Menționăm că soldul mișcării capitalului străin apare ca diferență între fondurile intrate sub formă de împrumuturi, plasamente, investiții directe și sumele ce reprezintă rambursări de rate și plata dobânzii, încasări de profituri și dividende din partea deținătorilor de capital străin, repatrierea capitalului străin.

Sintetizând considerațiile menționate, definirea investițiilor trebuie să releve faptul că:

reprezintă o plasare de fonduri bănești într-o acțiune, într-un proiect sau operație pentru a crea un spor de avuție, atât la nivelul individului, cât și al firmelor și al societății;

scopul urmărit nu constă numai în obținerea sporului de bunuri și capacități de producție și de folosință îndelungată, ci și a unui câștig, a unui profit;

reprezintă un flux al valorilor care au ca punct inițial, de pornire, fondurile financiare, o parte a veniturilor și economiilor realizate; transformarea fondurilor bănești necesare presupune existența unor materiale de construcții, utilaje și echipamente tehnologice ce se vor monta în cadrul viitoarelor unități, precum și capacitățile de producție de construcții-montaj etc.;

există un decalaj în timp, între momentul investirii și cel al obținerii rezultatelor și veniturilor scontate;

sunt o cheltuială efectuată prezent, certă, în scopul obținerii unor efecte viitoare, adesea incerte; din punct de vedere investițiile constituie o resursă avansată care comportă un risc;

pentru a produce, în timp, acumularea viitoare de capital fix, este necesară funcționarea normală a întregului sistem economic.

Supraevaluarea locului și a rolului pe care l-au jucat mijloacele fixe în economia etatistă, centralizată a condus la restrângerea noțiunii de investiție.

A trata investiția numai ca o simplă cheltuială, în sensul financiar al cuvântului, înseamnă a neglija conținutul concret, material al efortului investițional pe care-l face orice agent economic atunci când realizează un proiect de investiții. Înfăptuirea acestuia are la bază o structură de resurse de o mare diversitate din punct de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane, valutare etc.).

Evaluarea acestora în expresie bănească este o necesitate în special pentru fundamentarea deciziilor economice care privesc proiectul de investiții.

Trebuie subliniat că scopul final pentru care se face o investiție nu este de a se realiza mijloace fixe (utilaje, echipamente, hale, magazii etc.), ci de a se obține efecte utile de natură economică, socială, ecologică etc. în acest context reținem opinia unui reputat specialist în domeniu care definea investiția ca o renunțare la o satisfacție imediată și sigură, în schimbul unei speranțe al cărei suport sunt tocmai resursele investite.

Noțiunea de investiție implică trei elemente definitorii: durată, risc și eficiență.

Pentru a avea o privire completă asupra noțiunii de investiție, trebuie studiată imaginea ei tridimensională (contabilă, economică și financiară).

Dimensiunea contabilă – cea mai restrictivă, care reduce investiția la noțiunea de imobilizare în sensul contabil al cuvântului. Din acest punct de vedere investiția reprezintă „toate bunurile mobile și imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create în întreprindere, destinate a rămâne constant sub aceeași formă”. Bunurile în cauză se înregistrează în contabilitate în clasa 2 de conturi de imobilizări, care se grupează astfel:

imobilizări legate de exploatare, definite ca „bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, dobândite sau create în întreprindere, nu pentru a fi vândute sau transformate, ci pentru a fi utilizate o mai lungă perioadă de timp ca instrumente de lucru”;

imobilizări în afara exploatării (neproductive), achiziționate sau create în întreprindere pentru alte scopuri, cum ar fi:

ameliorarea condițiilor de igienă și securitate a muncii;

obiective cu caracter social (creșe, cantine, centre de vacanță pentru salariați, sedii administrative etc.);

achiziții de bunuri în scop speculativ (terenuri, imobile, obiecte de artă).

Se observă că în această accepție asupra noțiunii de investiție accentul se pune pe durata de viață a bunului, care depășește durata unui exercițiu.

Dimensiunea economică lărgește sfera de cuprindere a investiției, deoarece, conform acestei accepțiuni investiția reprezintă „toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranța obținerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasări) eșalonate în timp și care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor inițiale de resurse”. Și în această viziune asupra noțiunii de investiție găsim referire la durată, dar observăm că accentul cade mai mult pe materialitatea efortului investițional, precum și pe eficiența acțiunii.

În această accepție se consideră investiție:

achiziționarea de echipamente de lucru și alte bunuri ce, inițial, constituie ieșiri de trezorerie, dar care au ca urmare încasări suplimentare, economii de costuri etc., eșalonate pe o perioadă mai lungă de timp și care, în sumă totală, trebuie să asigure:

refacerea capacității de autofinanțare a firmei;

rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia realizării proiectului;

crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătățirea situației economico-financiare viitoare a firmei;

alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri și echipamente cum ar fi:

cheltuieli pentru publicitatea de marcă;

costul programelor de punere la punct a unor noutăți în domeniul tehnologic, organizatoric, al resurselor de muncă etc.;

costul acțiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi;

cheltuieli cu programele de cercetare-dezvoltare.

Aceste cheltuieli sunt trecute, de regulă, pe costurile de producție (vezi clasa 6 de conturi), nu apar explicit în bilanț, deși efectul lor scontat asupra trezoreriei firmei, sub formă de intrări, se prelungește pe o perioadă mai lungă de timp.

Dimensiunea financiară consideră investiți toate cheltuielile de resurse care generează venituri și/sau economii pe o perioadă de timp în viitor și, în consecință, amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulți ani.

Accepțiunea financiară înglobează toate elementele de imobilizări sau cheltuieli, la care se adaugă nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), generat de creșterea volumului de activitate. Deci, din punct de vedere financiar, valoarea reală a efortului investițional, pentru realizarea unui proiect, este dată de costul obiectivului ce se construiește, plus fondul de rulment aferent exploatării.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare, determinată de creșterea activelor circulante (creșterea stocurilor de materiale, semifabricate, produse finite, creanțe clienți, TVA de recuperat) și resursele provenite din exploatare (creanțe furnizori, avansuri, aconturi clienți etc.). În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt inferioare nevoilor și, ca atare, apare o diferență (un gol de resurse) care poate compromite buna desfășurare a procesului de producție. El trebuie preliminat și acoperit prin capital permanent sub formă de fond de rulment.

Din punct de vedere financiar problema cea mai importantă pentru investiție este de a asigura echilibrul între resurse și nevoi.

În concluzie, putem spune că investiția reprezintă orice cheltuială de resurse făcută în vederea creării premiselor necesare obținerii în viitor, pe o perioadă mai lungă de timp, a unor efecte utile scontate.

Elementele definitorii ale conceptului de investiții sunt:

conținutul concret material al efortului investițional, care consideră investiția ca o structură individualizată de resurse diferite ca natură și volum ce sunt angrenate în realizarea unui proiect;

factorul timp-durată, care relevă faptul că orice proiect de investiții are o perioadă de viață proprie caracterizată prin etape și momente bine definite și pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului au o evoluție proprie descrisă de regulă, în tabloul de flux de numerar;

noțiune de eficiență, conform căreia întreprinzătorul (agentul declanșator de proiect) acceptă schimbarea unor disponibilități prezente de resurse pentru o serie de efecte (încasări) viitoare, care în sumă totală să fie superioare cheltuielilor inițiale;

noțiunea de risc, care decurge din însăși eșalonarea pe perioade viitoare a efectelor așteptate; aceste efecte viitoare sunt însă speranțe și nu certitudini.

Clasificarea investițiilor

Clasificarea investițiilor se face în funcție de anumite criterii tehnice și economice.

Din considerente de ordin metodologic, dar și de ordin practic, investițiile se clasifică după mai multe criterii:

După natura lor:

Investiții corporale, care sunt constituite din activul fizic al firmei (în special mijloacele fixe) și activul circulant (în special stocurile);

Investiții necorporale, care cuprind: activele necorporale sub forma de fond de comerț, brevete ș.a., cheltuieli (în sensul contabil al cuvântului) cu formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii etc.;

Investiții financiare, sub formă de titluri de participare (imobilizări financiare), împrumuturi pe termen lung.

După obiectivul care se urmărește prin realizarea proiectului:

Investiții productive, care, la rândul lor, pot fi grupate astfel:

investiții de expansiune, referitoare la crearea de noi capacități de producție;

investiții de menținere, care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităților de producție existente;

investiții de modernizare, care se fac cu scopul creșterii performanțelor tehnice, îmbunătățirii randamentelor la echipamentele de producție existente;

investiții de inovare, care au ca scop diversificarea activității.

Investiții obligatorii, care se fac cu scopul de a respecta anumite angajamente luate anterior față de alți agenți economici sau față de proprii angajați, precum și cu scopul de a se respecta anumite reglementări legale.

Investiții strategice, care se fac în sfera cercetării-dezvoltării sau pentru ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter ofensiv sau defensiv.

Trebuie să subliniem că această structură a investițiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a deciziilor de investiții. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că investițiile obligatorii și cele strategice au, în sens economic vorbind, o eficiență economică indirectă, care se manifestă numai pe măsura creșterii șanselor de reușită a investițiilor direct productive.

În acest sens, ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri și mai puțin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică. De asemenea, această structurare ridică și problema dualității obiectivelor. Sunt puține proiecte de investiții care să aibă bine conturat un obiectiv.

De cele mai multe ori, în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective. Astfel, un proiect de reînnoire poate conține și elemente de natura ameliorării performanțelor tehnice sau a eficienței activității de producție, iar un proiect de reutilare conține, în majoritatea cazurilor, și elemente de creștere a capacității de producție existente.

După gradul de risc pe care îl prezintă:

investiții cu risc scăzut – în special, investițiile de menținere și de ameliorare;

investiții cu risc sporit – în general, cele mai riscante sunt investițiile de expansiune sau de diversificare.

Din punct de vedere al relațiilor ce se stabilesc între întreprinzător (beneficiar al proiectului) și sursa străină de resurse pentru investiții, putem să grupăm investițiile străine în două categorii, astfel:

investiții străine directe, când agentul finanțator străin capătă și posibilitatea de a lua decizii și de control asupra proiectului pe linie managerială, tehnologică, de marketing etc.;

investiție străină de portofoliu, care este în esență, un plasament pur financiar, fără alte implicații în viața proiectului.

În general, la realizarea unui proiect de investiții finanțarea se asigură printr-o combinație de surse, iar alocațiile bugetare au ca destinație proiecte pentru obiective de importanță strategică de interes național.

După rolul funcțional care-l joacă în cadrul proiectului:

investiții directe sunt acele cheltuieli legate funcțional și teritorial de obiectivul care se edifică. Sunt acele consumuri de resurse investiționale care se materializează în obiecte de bază ale proiectului: secții de producție, spații de depozitare, ateliere etc., care concură nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se realizează;

investiții colaterale sunt acele cheltuieli de resurse legate teritorial și funcțional de investiția directă. Destinația lor este de a crea condiții normale de funcționare a obiectivului, respectiv, de a asigura infrastructura și utilitățile necesare (energie, apă, abur etc.);

investiții conexe sunt acele cheltuieli ce se fac în ramuri sau domenii conexe celui în care se înfăptuiește proiectul. Sunt consecința fenomenului de antrenare, propriu investițiilor, fiind generate de nevoia de a asigura cu materii prime și energie exploatarea proiectului inițial. Investițiile conexe sunt fundamentate, de regulă, pe bază de proiect propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorul în care se fac și de aceea nu afectează în nici un fel eficiența proiectului inițial. Sunt însă cazuri când, făcându-se la „comanda” unui proiect din alt sector de activitate, nu produc nici un efect în domeniul unde se fac. În acest caz, cheltuielile respective trebuie să fie raportate la proiectul de bază și binențeles, va afecta eficiența economică a acestuia.

După structura tehnologică a cheltuielilor:

Investiții în mijloace fixe, care se pot grupa astfel:

cheltuieli cu echipamentele, cuprind valoarea lor de achiziție, costul de transport la șantier, taxe aferente;

cheltuieli de montaj-instalare;

achiziții și amenajare de teren;

construcții, clădiri, amenajări;

alte mijloace fixe.

Cheltuieli preliminare (alte cheltuieli), care cuprind costul proiectelor, formare de personal de exploatare, licențe, know-how, cheltuieli de constituire etc.

Fond de rulment (capital de lucru).

La fiecare din aceste capitole se poate prevedea o marjă de siguranță sub forma unei cote de cheltuieli neprevăzute. De asemenea, la valoarea totală obținută prin însumarea costului la cele trei capitole (investiția nominală), se adaugă eventualele cheltuieli cu dobânzi, taxe aferente împrumutului de capital pentru completarea surselor de finanțare a proiectului, dacă prin contractul de împrumut se prevede că acestea se vor suporta din fondurile de investiții, obținând astfel valoarea totală a investiției.

În practică, după același criteriu, se mai întâlnește o altă structură a investiției, mai concentrată, astfel:

cheltuieli pentru construcții-montaj;

cheltuieli pentru utilaje și echipamente de lucru;

alte cheltuieli.

După cronologia intrărilor și ieșirilor de trezorerie:

O singură intrare-o singură ieșire (point-input, point-output), respectiv investiția este angajată în totalitate la un moment dat iar efectele sale scontate se vor obține o singură dată la un moment viitor;

Intrări multiple în mai multe etape și o singură ieșire (continous-input, point-output);

O singură intrare și ieșire multiple continuu pe o perioadă mai lungă de timp (point-input, continous-output);

Intrări multiple-ieșiri multiple (continous-input, continous-output).

În practica economică se constată că ultimele două tipuri sunt mai frecvente în ceea ce privește proiectele productive industriale.

După modul de constituire:

Investiții nete, reprezentate de fondurile bănești ce provin din produsul național net (la nivel macroeconomic) sau din profitul agentului economic, credite, emisiune de acțiuni și altele (la nivel microeconomic) și au ca scop sporirea capitalului fix și a stocurilor de materii prime și materiale.

Investiții brute, care rezultă din adăugarea amortizărilor la investițiile nete; ele au ca scop creșterea absolută a capitalului fix pentru sporirea, modernizarea și înlocuirea mijloacelor fixe uzate.

Investițiile materializate în mijloace fixe se grupează astfel:

Clădiri;

Construcții speciale; mașini, utilaje și instalații de lucru;

Aparate de măsură, control și reglare;

Mijloace de transport;

Animale și plantații;

Unelte, dispozitive, mobilier și aparatură birotică;

Active corporale mobile neregăsite în capitolele anterioare.

Capitolul 2

Principalii indicatori de eficiență economică

Termenul indicator are în vedere un instrument cu ajutorul căruia să se poată reda starea unui sistem la un moment dat.

Trebuie subliniat faptul că, în principal, rolul indicatorului este să atragă atenția asupra condițiilor concrete în care funcționează sistemul într-o anumită perioadă.

Neluarea în considerare sau ignorarea informațiilor furnizate de indicatorul în cauză poate conduce la o funcționare ineficientă a sistemului, la o degradare a acestuia și chiar la blocarea sa.

În mod similar se petrec lucrurile și în domeniul economic.

Un sistem economic, pentru a funcționa în condiții normale, eficiente are la bază o serie de legi, care trebuie respectate; în caz contrar, în sistemul respectiv poate furniza consecințe economice, sociale din cele mai nedorite.

Evident că pentru a preîntâmpina o serie de situații neplăcute ce pot apărea și acest sistem economic dispune de o serie de indicatori, care furnizează informații, date despre starea sa la un anumit moment. Aceste informații trebuie urgent prelucrate și, în consecință, se va impune luarea unei decizii oportune într-un interval de timp pentru ca acesta să-și îndeplinească rolul său de decizie eficientă, transformată, de fapt, într-o acțiune eficientă.

Se impune, deci, ca la conducerea unui asemenea sistem cum ar fi de pildă o firmă, să existe oameni instruiți, competenți, capabili să deslușească starea de moment în care se află sistemul respectiv și să identifice cele mai bune căi, metode și acțiuni astfel încât sistemul amintit să devină din ce în ce mai performant.

O decizie inadecvată de alocare a capitalului pentru investiții nu mai permite nici o retopire sau prelucrare suplimentară, aceasta se va concretiza singur într-un eșec economic, presărând cu flori drumul către faliment.

În vederea evitării acestei situații extreme se cere găsirea unor instrumente adecvate, care, în fond, nu sunt decât indicatorii eficienței economice a investițiilor.

2.1 Indicatori statici și dinamici

Un fenomen, un proces economic va fi caracterizat de un număr mai mare sau mai mic de indicatori, în funcție de gradul său de complexitate, nefiind exclusă posibilitatea ca în cadrul aceleiași variante unii dintre indicatori să fie favorabili, iar alții nefavorabili. În aceste situații, cu atât mai mult se va impune dublarea calculelor economice de o analiză economică corespunzătoare.

Revenind la sistemul indicatorilor eficienței economice a investițiilor, acesta cuprinde patru mari grupe de indicatori, după cum urmează:

Indicatori cu caracter general.

Indicatori de bază.

Indicatori specifici diferitelor obiective și ramuri.

Indicatori suplimentari.

Indicatori cu caracter general

O primă grupă de indicatori, menită a contribui la formarea unei imagini globale asupra condițiilor concrete de eficiență economică în care se va realiza și funcționa obiectivul de investiții este grupa indicatorilor cu caracter general.

În cadrul acestei grupe sunt incluși următorii indicatori: capacitatea de producție; numărul de salariați; costul de producție; profitul; productivitatea muncii; rentabilitatea.

Capacitatea de producție:

După cum este cunoscut, acest indicator exprimă producția maximă ce pateu fi obținută într-o perioadă de timp, în condiții normale de funcționare a capitalului fix, de utilizare a resurselor umane și materiale și a unui anumit coeficient de schimburi.

Notată prin q capacitatea de producție se exprimă, în general, în unități fizice de producție.

Aceeași capacitate de producție poate fi exprimată și în unități valorice:

în care: Q – capacitatea de producție exprimată valoric;

qj – capacitatea fizică de producție a obiectivului j;

pj – prețul obiectivului j de producție.

Acest lucru se poate întâlni mai des în situații în care producția este eterogenă, fiind alcătuită din mai multe sortimente de producție.

Capacitatea de producție este un indicator de volum, care concretizează de fapt un prim efect al efortului investițional făcut, arătându-ne o imagine de ansamblu, globală asupra mărimii obiectivului.

Numărul de salariați:

Acest indicator trebuie încă din faza de proiectare, el stabilindu-se în corelația cu producția, productivitatea muncii și coeficientul de schimburi.

Totodată, indicatorul amintit trebuie cunoscut și în structură, pe categorii de specialiști (muncitori, tehnicieni etc.).

Este de remarcat faptul că numărul de salariați va trebui stabilit pornindu-se de la producție, luându-se în considerare o anumită productivitate a muncii.

Costul de producție:

Este unul din indicatorii cu foarte mare putere de sinteză, arătând de fapt condițiile concrete de efort economic, în care se va realiza producția proiectată. În el reflectă, de fapt, calitatea activității desfășurate, este oglinda acesteia.

Costul de producție trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producții realizate, cât și la nivelul fiecărui sortiment de producție în parte, ca și pe unitatea de produs. Reducerea costului de la o perioadă la alta se înscrie ca una din căile principale de creștere a profitului. Aprecierea eficienței economice se poate face fie calculând cheltuielile de producție, fie luând în considerare cheltuielile materiale luate ca pondere în volumul total al cheltuielilor de producție etc.

Profitul:

Efectul net, scopul urmărit de oricare întreprinzător este profitul. Prin intermediul profitului întreprinzătorului asigură premisele necesare pentru creșterea capitalului fix.

Pe baza profitului firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanți indicatori și anume rata profitului (a rentabilității), care de fapt arată ce capacitate are acesta de a produce profit.

Ținând seama de ramura în care se realizează un obiectiv sau altul, de particularitățile acestuia, lista indicatorilor cu caracter general poate fi completată eventual și cu alți indicatori.

Productivitatea muncii:

O variantă de investiții, oricât de convenabilă ar fi la alți indicatori de eficiență economică, dacă nu oferă și o productivitate competitivă, este greu de crezut că ar putea fi acceptată.

În concordanță cu acest indicator se cunosc numeroase relații de calcul, din care vom aminti numai câteva:

; ; ; ; ; etc.

în care:

W – productivitatea muncii;

Ft – timpul necesar obținerii unei cantități de producție;

q – cantitatea de producție obținută într-o perioadă de timp;

Ns – numărul de salariați;

Q – valoarea producției obținute.

În calculele de eficiență economică însă, productivitatea muncii trebuie privită din ce în ce mai mult ca o cauză a producției și nu ca efect al acesteia.

Cu alte cuvinte, nu vom aștepta să obținem producția pe care să împărțim la numărul de salariați, ci vom stabili, mai întâi, cu ce productivitate se va lucra.

În același mod trebuie pusă problema și în evaluarea eficienței economice a diverselor variante de investiții; pornind de la o anumită productivitate a muncii să ajungem să dimensionăm numărul de salariați și producția. Numai în acest mod se poate asigura o justificare economică corectă, dacă este într-adevăr bine să investim capitalul într-o anumită direcție sau nu. Însăși angajarea ulterioară a salariaților se va face pe baza criteriului de selecție dictat de acest indicator – productivitatea muncii.

Rentabilitatea:

În economia de piață cel mai important indicator de eficiență economică este rentabilitatea. În practică se mai numește profitabilitatea respectiv, rata rentabilității sau rata profitabilității. Există mai multe formule de calcul, din care reținem pe următoarea:

în care: r-rentabilitatea; C-cheltuielile de producție.

P-profitul obținut;

Evident că în analiza economică se va opta pentru varianta care are rentabilitatea cea mai mare.

În esență, rentabilitatea exprimă conceptul clasic al eficienței economice, deoarece profitul concretizează scopul urmărit pe piață (efectul final al oricărei activități productive) iar costul producției sintetizează resursele (umane, materiale, financiare) consumate.

Indicatori de bază

Spre deosebire de indicatorii prezentați la grupa anterioară, indicatorii de bază sunt proprii analizei eficienței economice a investițiilor și constituie cea mai importantă grupă de indicatori, fără de care este de neconceput adoptarea unei judicioase decizii de a investi.

Volumul capitalului investit

Acest indicator reflectă efortul total economic pentru realizarea unui anumit obiectiv de investiții.

Indicatorul amintit se calculează astfel:

It=Id+Ic+Mo+Cs

It – volumul total al capitalului investit;

Id – volumul capitalului destinat investițiilor directe;

Ic – volumul capitalului investițiilor colaterale;

Mo – necesarul inițial de mijloace circulante;

Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.).

Dup cum se poate observa, în efortul investițional total al unui întreprinzător intră valoarea investiției directe, reflectată prin devizul general, investițiile colaterale, cheltuielile referitoare la dotarea inițială cu mijloace circulante precum și cheltuielile suplimentare efectuate de întreprinzător.

În ceea ce privește materializarea propriu-zisă a investițiilor, aceasta se concretizează în capitalul fix activ cât și capitalul fix pasiv.

Capitalul fix activ se referă la mașini, utilaje, instalații care participă nemijlocit la procesul de producție și care, de fapt, hotărăsc soarta acestuia, iar capitalul fix pasiv se referă la diverse hale, clădiri care asigură funcționarea în bune condiții a capitalului fix activ.

Evident, desfășurarea unei activități investiționale eficiente presupune ca ponderea cea mai mare a cheltuielilor de capital să fie dirijată către capitalul fix activ, care, așa cum s-a mai arătat, hotărăște soarta producției.

Durata de realizare a lucrărilor de investiții

În cadrul acestei perioade de timp are loc de fapt materializarea eforturilor investiționale de capital fix.

Specific acestei perioade este faptul că fonduri de valori însemnate sunt dizlocate din circuitul economic fără ca acestea să producă nimic până la finalizarea obiectivului. Iată de ce atât constructorul cât și beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă și să identifice toate căile posibile ce au ca numitor comun reducerea duratei de execuție a obiectivului (d).

O problemă deosebită a acestei perioade de timp se referă la modul de eșalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, din cadrul duratei de realizare; în acest context se va urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să fie alocate către sfârșitul duratei de execuție.

De asemenea, reține atenția și o altă problemă specifică acestei perioade de timp, și anume, eventualitatea punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție. În situația în care acest lucru este posibil se va urmări o asemenea eșalonare a fondurilor de investiții încât unele capacități de producție să poată produce chiar în decursul duratei de realizare a obiectivului.

Din cele arătate mai sus, rezultă încă o dată, mai întâi, că durata de realizare va trebui să fie cât mai mică, atât pentru a atenua efectul imobilizării capitalului în această perioadă, cât și pentru a evita risipa și degradările pe șantierele de construcții, la care se adaugă o altă problemă foarte importantă cea a evitării demodării produselor.

O durată mare de realizare poate conduce ca după punerea în funcțiune a capacității respective de producție, produsul să nu mai fie căutat pe piață sau să fie căutat dar sub alți parametri tehnico-economici și calitativi.

Acest raționament va influența favorabil eficiența economică prin faptul că fondurile de investiții din anii în care o parte din capacități vor funcționa, și deci vor produce, se vor diminua cu profitul obținut pe aceste capacități în anii respectivi, aspect ce va influența pozitiv eficiența economică.

Investiția specifică

Acest indicator sintetizează corelația dintre efortul investițional, pa de o parte, și efectul obținut sub forma capacității de producție, pe de altă parte; se poate calcula atât pentru construcții noi, cât și pentru modernizări, dezvoltări retehnologizări de capacități de producție, la care se mai adaugă cazul în care se compară mai multe variante.

În cazul obiectivelor noi:

, unde:

s – investiția specifică;

It – volumul investiției;

qh – capacitatea de producție exprimată în unități fizice.

În practică, uneori, când producția viitorului obiectiv ce se va realiza este eterogenă, se impune calculul acestui indicator în funcție de capacitatea de producție exprimată valoric:

, unde: It – volumul total al investiției; Qh – capacitatea anuală de producție.

În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor obiective existente, investiția specifică se calculează astfel:

,unde:

sm – investiția specifică pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări;

qmi – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare;

qo – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

Ca și în cazul construcțiilor noi și în cazul modernizării, dezvoltării, retehnologizării, indicatorul respectiv se poate calcula și în funcție de sporul valoric de capacitate:

, unde:

Qmi – capacitatea de producție exprimată valoric după modernizare;

Qo – capacitatea de producție exprimată valoric înainte de modernizare.

Termenul de recuperare a investiției

Este un alt indicator sintetic de eficiență economică a investițiilor care exprimă corelația dintre efortul de capital investit, pe de o parte și efectul obținut sub forma profitului anual, pe de altă parte.

Acest indicator, ca și în cazul investiției specifice, se poate calcula în mai multe situații:

Pentru construcția unor obiective noi:

, unde:

T – termenul de recuperare a capitalului investit;

It – valoarea capitalului investit;

Ph – profitul anual.

În acest mod de calcul, indicatorul reflectă care este perioada de timp în care se va recupera capitalul investit din profitul anual obținut.

Termenul de recuperare a capitalului investit se mai poate calcula astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare;

P – diferența dintre profitul proiectat și cel realizat în cadrul perioadei de atingere a parametrilor proiectați;

P’ – profitul suplimentar realizat în cazul punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție în cadrul duratei de realizare a obiectivului.

Revenind la perioada de atingere a parametrilor proiectați, se poate spune că orice prelungire a acesteia atrage după sine mărimea termenului de recuperare a investițiilor.

Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea unor obiective existente.

În acest caz, termenul de recuperare sintetizează corelația dintre efortul de capital investit pe de-o parte și efectul obținut sub forma sporului de profit anual ca urmare a modernizării, dezvoltării sau retehnologizării propuse.

În consecință, termenul de recuperare a capitalului investit se va calcula astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare a capitalului investit în cazul unor modernizări etc.

Im – valoarea capitalului investit pentru modernizare etc.;

Phmi – profitul anual obținut în urma modernizării, dezvoltării, retehnologizării obiectivului existent;

Pho – profitul anual obținut de obiectivul existent înainte de realizarea investiției pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

Sunt frecvente cazurile în care scopul urmărit prin realizarea unor investiții este ca prin modernizare (eventual însoțită de retehnologizare) să se obțină o reducere a costului de producție.

În acest caz, efectul obținut ca urmare a investiției respective îl reprezintă de fapt tocmai această economie la costurile de fabricație.

Indicatorul analizat se va calcula astfel:

, unde:

Cho – costurile de fabricație (mai mari) înainte de modernizare, retehnologizare;

Chm – costurile de fabricație (mai mici) după modernizarea, retehnologizarea obiectivului respectiv.

Pentru compararea a două sau mai multe variante de investiții, termenul de recuperare a investiției se calculează astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare a investiției suplimentare;

Ii – Ij – diferența de capital investit în varianta i față de varianta j de investiții;

Phi – Phj – sporul de profit obținut în varianta i față de varianta j de investiții.

În această formă de calcul, indicatorul exprimă în câți ani se va recupera diferența de capital prevăzută în varianta i față de varianta j prin sporul de profit obținut, calculat ca diferență între profitul variantei i de investiții față de profitul variantei j.

Coeficientul de eficiență economică a investițiilor

Acest indicator sintetizează corelația dintre profitul anual obținut în urma realizării investiției, pe de o parte, și efortul de capital investit, pe de altă parte.

În situația realizării unor investiții pentru construcția de obiective noi, indicatorul se calculează astfel:

, în care:

e – coeficientul eficienței economice a investițiilor;

Ph – profitul anual obținut ca urmare a realizării investiției;

It – volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectivului.

Ca și în cazul termenului de recuperare, atunci când există posibilitatea punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție, efectele suplimentare obținute cu acest prilej vor trebui luate în considerare la calculul indicatorului.

În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor capacități de producție indicatorul se va calcula astfel:

, în care:

e – coeficientul de eficiență economică a investițiilor;

Phm – sporul de profit obținut în urma modernizării, dezvoltării retehnologizării față de situația existentă;

Im – valoarea capitalului investit pentru modernizarea unui obiectiv.

Având în vedere aceeași situație prezentată în cazul termenului de recuperare, atunci când avem mai multe variante de investiții, calculul indicatorului se prezintă astfel:

, unde:

Phi – Phj – reprezintă sporul de profit suplimentar obținut în varianta i față de varianta j.

Ii – Ij – diferența de capital investit în varianta i față de varianta j.

În această formulă de calcul, indicatorul mai este întâlnit și sub denumirea de coeficientul eficienței economice relative a investițiilor de capital și el reflectă câți lei – spor pe profit anual revin la un leu – capital investit suplimentar în varianta i față de varianta j.

Cheltuieli echivalente sau recalculate

Procedând la evaluarea eficienței economice a investițiilor pentru diversele variante posibile de urmat, frecvent ne întâlnim cu situații în care o variantă presupune în faza investițională un efort de capital mai mare comparativ cu alta variante, însă, după punerea în funcțiune, costurile de exploatare se află de fapt în relație inversă.

Pe plan general, problema ridicată mai sus poate fi sintetizată astfel:

Ij > Ij dar Chi < Chj

Se pune întrebarea, dacă să optăm pentru o variantă cu un efort mai mic de capital investit sau pentru alta cu un cost de exploatare anual mai mic.

Pentru a lua o decizie eficientă vom opta pentru un cost mic investițional la achiziție sau dimpotrivă vom accepta un cost de achiziție mai mare, în ideea unor economii pe care le vom înregistra la costurile de exploatare în perioada de funcționare a acestuia?

Ieșirea din impas o oferă indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantifică efortul total, atât de investiții cât și de exploatare:

K = It + Ch De , unde:

K – cheltuielile echivalente;

Ch – costurile anuale de producție;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Indicatorul analizat este un indicator de efort economic și reflectă efortul total (investiții și costuri de producție) necesar pentru realizarea și funcționarea viitorului obiectiv.

Indicatorul notat cu K asigură comparabilitatea datelor numai dacă ăn toate variantele capacitățile de producție sunt egale; în situația în care capacitățile de producție diferă, pe variante, indicatorul va trebui calculat în forma sa specifică, astfel:

, în care:

k – cheltuielile echivalente specifice;

K – cheltuielile echivalente;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Indicatorul cheltuieli echivalente specifice reflectă o situație cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai scăzut.

Randamentul economic al investiției

Scopul oricărui întreprinzător este de a obține cât mai mult profit. Evident, în domeniul investițiilor de capital problema se pune în mod similar.

Vorbind despre acest scop însă ce trebuie atins, distingem mai multe categorii de profit ce se regăsesc în calculele de eficiență economică a investițiilor.

Astfel avem:

Profitul anual (Ph), care se calculează ca diferență între valoarea producției și costul producției:

Ph = Qh – Ch , unde:

Ph – profitul anual;

Qh – valoarea anuală a producției;

Ch – costul anual al producției.

Profitul total (Pt) a cărui semnificație este profitul realizat din momentul punerii în funcțiune a obiectivului și până la expirarea duratei de funcționare:

Pt = Ph De, unde:

Ph – profitul anual;

De – durata eficientă de funcționare.

Profit de recuperare (Pr), care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de investiții cheltuite. Profitul de recuperare reprezintă profitul obținut până la expirarea termenului de recuperare a investiției.

Pr = It

Profitul final reprezintă partea profitului total obținută după expirarea termenului de recuperare a investițiilor

Pf = Pt – Pr sau Pf = Pt – It

în care:

Pf – profitul final;

Pr – profitul de recuperat;

It – valoarea capitalului investit;

Pt – profitul total.

Prin analogie cu randamentul tehnic, care, după cum este cunoscut, se calculează ca raport între efectul final (puterea utilă) și efortul necesar (puterea absorbită), randamentul economic al investiției se calculează ca raport între profitul final prezentat anterior și capitalul investit.

, în care:

R – randamentul economic al investiției;

Pf – profitul final;

It – capitalul investit.

Desigur, se naște întrebarea, care ar fi principalele căi de sporire a randamentului economic al investiției, în condițiile unui anumit capital dimensionat pentru realizarea unei investiții?

Căile ce vor conduce la realizarea acestui deziderat sunt înseși căile de creștere a profitului final, după cum urmează:

reducerea timpului de recuperare a investiției;

reducerea cheltuielilor de producție;

prelungire duratei de funcționare a obiectivului;

Creșterea valorii producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției, îmbunătățirea structurii sortimentale a acestora, aspecte ce se vor reflecta în prețuri de vânzare superioare etc.

Capitolul 3. Estimarea investițiilor

3.1 Investițiile în telecomunicații.

În sectorul telecomunicațiilor există mai multe tipuri de investiții clasificate după mai multe criterii: obiective profesionale, motive de investiții, gradul de libertate în luarea deciziilor sau rolul investițiilor în telecomunicații.

După obiectivele profesionale, investițiile se clasifică în:

Investițiile inițiale;

Investițiile de înlocuire a instalațiilor;

Investițiile de extensie a instalațiilor;

În telecomunicații, o investiție inițială este adesea urmată de un anumit număr de investiții de extensie, ceea ce pune probleme pentru comparații între investiții.

după motivarea investițiilor acestea se pot clasifica în:

investiții necesare la întreținerea calității serviciului specificat;

investiții necesare menținerii pe piață în fața concurenței;

investiții de înlocuire;

investiții care să contribuie la reducerea cheltuielilor, de exemplu investiții de raționalizare: sisteme de supraveghere sau sisteme de măsură, de alarmă etc;

investiții necesare comercializării de noi servicii;

investiții având obiectiv creșterea veniturilor;

după gradul de libertate în luarea deciziilor, investițiile se pot clasifica în:

investiții indispensabile;

investiții opționale;

În materie de estimare a investițiilor, criteriul economic al investițiilor indispensabile este minimul valorii actuale, astfel că pentru investițiile opționale trebuie o rentabilitate maximală, care să depășească nivelul de actualizare dat.

După rolul lor în rețeaua de telecomunicații, investițiile se clasifică după:

Rețeaua de abonați;

Sisteme de transmisie;

Echipament de comunicație;

Echipament de alimentare cu energie;

Clădiri etc.

Din informațiile U.I.T investițiile anuale în sectorul telecomunicații sunt de ordinul a 0.4-1% din produsul intern brut. Țările cu o slabă pătrunde telefonică, cum sunt numeroase țări în curs de dezvoltare, trebuie să investească mai mult de 0.9% din P.I.B dacă doresc ca sistemul lor de telecomunicații să urmeze progresul altor sectoare ale infracțiunii. chiar în țările cu grad ridicat de telefonizare, un procentaj să se răspundă cerințelor societății de consum industrializată.

Repartizarea investițiilor între diferitele părți ale rețelei de telecomunicații depinde de gradul de dezvoltare al rețelei. În țările cu densitate telefonică ridicată și cu rețeaua stabilă, investițiile destinate rețelei de abonați reprezintă o pondere mai ridicată în totalul investițiilor, decât în țările cu o rețea mai puțin dezvoltată.

3.1.1 Probleme de investiții.

Estimarea investițiilor se face datorită uneia din rațiunile următoare:

A estima rentabilitatea unui proiect sau a unui serviciu dat;

A alege cea mai bună soluție între mai multe posibilități și a determina pe cea care va fi rentabilă și cea mai practică pe termen lung;

A prevedea mari proiecte pe termen lung.

Dimensionarea rețelei, planul de instalări optimal și criteriile de înlocuire a instalațiilor sunt probleme caracteristice planificării rețelelor.

3.1.2 Procesul de estimare a investițiilor.

Procesul de estimare a investițiilor necesită parcurgerea următoarelor etape:

Analiza problemei;

Cuantificarea avantajelor și inconvenientelor tuturor planurilor posibile;

Luarea de decizie;

Analiza problemei

Scopul acestei analize este de a defini în mod clar problema.

Problemele ce urmează a fi puse sunt următoarele:

Care sunt obiectivele estimării;

Care sunt limitele studiului;

Care sunt diversele planuri rezonabile;

Care sunt inconveniente și avantajele de inclus în evaluare.

Trebuie să se țină cont de restricțiile de natură financiară, juridică și tehnică.

Cuantificarea avantajelor și inconvenientelor.

În această etapă, prin cuantificarea avantajelor și inconvenientelor se facilitează compararea. Această este un proces relativ simplu când avantajele și inconvenientele sunt exprimate în termeni monetari. Totodată, diferitele planuri cuprind și elemente intangibile cum sunt calitatea serviciului și fiabilitatea.

Evaluarea.

Toate planurile sunt evaluate în funcție de avantajele și inconvenientele mai sus menționate. Au fost puse la punct diferite metode de calcul pentru studiile economice.

Luarea decizie.

Estimarea investiției în luarea deciziei. Este important ca rezultatele să fie în mod iar decidentul să ia în considerare toți factorii pertinenți. Rezultatele calculelor economice nu sunt decât unul di elementele de considerat, atunci când trebuie luată o decizie.

3.2 Documentul relativ la estimarea investițiilor.

Este util de a elabora un document conținând rezultatele estimării investițiilor în vederea luării deciziilor. Acest document va trata, de exemplu, problemele următoare:

Definirea problemei;

Diferite planuri posibile ale studiului;

Previziuni utilizate ca bază a planului;

Rezultatele studiului economic;

Factori intangibili, astfel că influența unui plan asupra strategiilor pe termen lung, calitatea serviciului, disponibilitatea și fiabilitatea rețelei.

Documentul trebuie să conțină și reglementările unui specialist asupra soluției care convine a fi aleasă.

3.3 Programarea și planificarea investițiilor ținând cont de restricțiile economice.

Obiectivul programării investițiilor este de a face pentru ani apropiați un program de investiții care poate să fie executat cu resurse disponibile sau susceptibile a fi obținute în timpul acestei perioade.

Programarea investițiilor trebuie să producă în subprograme următoarele:

Calendarul investițiilor;

Cheltuieli anuale de investiții;

Nevoi de material;

Nevoi de mână de lucru;

Finanțarea programelor prin autofinanțare și împrumuturi.

Programul de folosire a mâini de lucru;

Programul de achiziționare de material.

Este foarte important de a cunoaște costul unitar al instalațiilor pentru a estima cheltuielile anuale de investiții. Nevoile de investiții sunt definite prin numărul de unități și prin costul unitar, rezultă apoi estimarea cheltuielilor. Se utilizează un ordinar pentru realizarea acestor calcule.

Atunci când cererea de servicii de telecomunicații este puternică și când resursele disponibile pentru a face față cererii sunt limitate aceasta trebuie să fie repartizată de maniera de a obține calitatea serviciilor numărului de abonați. Aceasta impune de a defini strategiile de investiții.

Oricare ar fi stadiul de dezvoltare național trebuie să furnizeze o evoluție echilibrată a telecomunicațiilor, fondurile disponibile pentru acest trebuie să fie repartizate între diferite tipuri de materiale, de maniera ca să ne permită o evoluție echilibrată a diverselor aspecte ale rețelei, astfel efortul de investiții consacrat liniilor și aparatelor de abonat trebuie să fie compatibile cu capacitatea rețelei și capacitatea de comutație trebuie să rămână adaptată la capacitatea de transmisie.

Programarea este un proces interactiv strategiile și previziunile cererii se traduc în nevoi de instalații care se exprimă în capitaluri, în mână de lucru și materiale. Dacă nu suntem siguri că dispunem de resursele necesare strategiile trebuie să fie revăzute și o nouă programare poate să fie întreprinsă.

Este preferabil de a clasifica investițiile în funcție de motivul lor sau de gradul de libertate de care se dispune pentru a lua decizia. Investițiile pot să fie programate după un anumit ordin de prioritate până la primirea capitalului disponibil. Dacă se clasifică după necesitate, ordinea poate fi următoarea:

investiții permițând de a atinge sau a menține calitatea serviciului care a fost specificată;

investiții de înlocuire;

investiții permițând de a reduce cheltuielile;

investiții permițând de a crește veniturile;

investiții permițând de a introduce noi servicii și noi produse;

investiții permițând de a ține o poziție pe piață;

Această ordine de prioritate a serviciilor depinde de stadiul de dezvoltare al rețelei de telecomunicații, de politica de gestiune, etc.

Dacă se ia drept criteriu de clasificare libertatea în luarea deciziilor, în fruntea planului vor fi cuprinse investițiile indispensabile apoi acelea peste care se poate trece în ordinea randamentului.

Capitolul 4 Activitatea de investiții

4.1 Indicatori de telecomunicații

Efectele economice ale introduceri tehnicii noi sunt multiple. Relațiile de producție ale economiei de piață creează posibilitatea unei eficiențe economice a introducerii tehnicii noi pe baza cererii și ofertei. Aceasta înseamnă că tarifele pot fi modificate, însă stabilirea lor trebuie să cuprindă totuși o perioadă mai mare.

Noțiunea de eficiență economică are un conținut are un conținut complex îmbrăcând două forme, cantitativă și calitativă, ea exprimă cu ajutorul mai multor indicatori. Aspectele principale cantitative sunt exprimate în indicatori ca: volumul producției, prețul de cost sau volumul cheltuielilor de exploatare cum este cazul în telecomunicații, investiția specifică etc.

Întrucât calitatea serviciilor nu poate fi exprimată cu ajutorul unui singur indicator sintetic, ea este dată de indicatori suplimentari tehnico-economici.

În afară de indicatorii valorici care exprimă principalele rezultate economice, se mai folosesc indicatorii suplimentari pentru a se reflecta și mai just avantajele și dezavantajele adoptate în cadrul diferitelor variante care prevăd introducerea mijloacelor tehnice moderne în telecomunicații. Acești indicatori suplimentari pot fi grupați în:

indicatori ce reflectă consumurile specifice de materii prime, materiale etc. și gradul de valorificare a acestora;

indicatori ce exprimă valoarea de întrebuințare, respectiv calitatea muncii desfășurate;

indicatori ce exprimă efectele valutare asupra ramurii de telecomunicații;

indicatori ce exprimă ușurința muncii fizice, îmbunătățirea condițiilor de muncă.

La mijloacele tehnice introduse în scopul dezvoltării sectoarelor de telecomunicații, se stabilesc soluții care arată eficiența economică cea mai ridicată.

Pentru o exprimare corectă a fenomenelor economice ce apar în sectoarele de activitate ale telecomunicațiilor se stabilesc o serie de indicatori ai eficienței economice.

După nivelul la care se calculează, indicatorii se pot grupa în:

indicatori de ramură;

indicatori pe sectoare de activitate;

După sfera de cuprindere, indicatorii se grupează în:

indicatori de determinare a eficienței economice pe obiective stabilite care la rândul lor, pot exprima cantitatea sau calitatea;

indicatori de determinare a eficienței economice pentru un anumit sector, care pot fi cantitativi sau calitativi;

indicatori de determinare a eficienței economice a introducerii tehnicii noi la nivelul ramurii de telecomunicații.

Alături de mijloacele fixe în funcțiune, satisfacerea nevoilor de comunicații ale economiei naționale și populației, se fac în fiecare an atât investiții extensive cât și intensive.

În cazul investițiilor extensive se instalează echipament și rețea de telecomunicații la nivelul tehnicii existente deja în funcțiune, iar prin investiții intensive se asigură introducerea tehnicii noi.

Pentru ca telecomunicațiile să fie în pas cu dezvoltarea orașelor și centrelor muncitorești, statul a acordat fonduri pentru extinderea echipamentelor telefonic existent. La alocarea sumelor pentru anumite obiective se analizează situația existentă adică: capacitatea centralei, starea tehnică, gradul de uzură, densitatea abonaților, cererile de instalări de telefoane ce nu pot fi satisfăcute, câte din cereri aparțin unităților economice și câte populației, indicii de calitate care se realizează, rețeaua telefonică urbană, etc.

Urmărind realizarea extensiilor centralelor telefonice automate cu minim de cheltuieli, se alege soluția cea mai bună. Cu această ocazie, se stabilește densitatea telefonică la care trebuie să se ajungă, cu câțiva kilometri cablu nou telefonic trebuie să se extindă rețeaua urbană, câți kilometri de canalizare nouă sunt necesari, raza de cuprindere a rețelei telefonice. De asemenea se analizează dacă spațiile din vechea centrală a cărei extensie este prevăzută, permit ca echipamentul atât cel în funcție cât și cel ce urmează să intre în funcțiune, să funcționeze la parametrii tehnico-economici stabiliți și dacă se respectă normele de tehnica securității muncii, precum și normele de igienă a muncii în conformitate cu legislația în vigoare.

După obținerea avizelor se stabilesc data de începere și terminare a lucrărilor.

Dintre indicatorii cantitativi, se pot menționa următorii: investiția specifică, termenul de recuperare și indicatorul de determinare a cantității de muncă ce se efectuează de către lucrătorii din telecomunicații cu ocazia efectuării investiției.

Indicatorul investiția specifică se poate calcula pe total lucrare sau separat pentru stația de telecomunicații și separat pentru rețeaua de telecomunicații după formulele:

Valoarea investiției totale în mii lei I

Investiția specifică = =

Capacitatea extinsă în linii telefonice C

În volumul investițiilor sunt cuprinse: valoarea utilajelor, instalațiile, cheltuielile de montaj, cheltuielile de adaptarea utilajului sau instalațiilor de telecomunicații existente, costul suprafețelor constituite pentru extensie precum și investițiile ce se determină pentru rețeaua de telecomunicații. Prin raportarea investițiilor la capacitatea extinsă se urmărește a se obține un indicator cât se poate de scăzut, această investiție fiind mai mică, rămân disponibile valori a fi utilizate pentru alte obiective în cadrul aceleiași ramuri sau în alte economiei naționale.

În scopul cunoașterii cât mai exacte a eficienței economice investiția specifică se determină apoi pe subgrupe mari de obiective din lucrarea considerată. Astfel:

Investiția specifică Valoarea investiției pentru stația de telecomunicații

pentru stația de =

telecomunicații Capacitate linii

Investiția specifică Valoarea investiției pentru rețelele telecomunicațiilor

pentru rețelele de =

telecomunicații Capacitate linii

Suma tuturor investițiilor specifice parțiale trebuie să fie egală cu investiția specifică totală a lucrării respective.

Determinarea procentuală a cantității de muncă depusă de lucrătorii din ramura de telecomunicații cuprinsă în valoarea investiției se face după formula:

Valoarea lucrărilor de construcții montaj (mii lei) (C + M) x 100

E = =

Valoarea investiției I

Un alt indicator ce se urmărește pentru obiectivele de investiții este termenul de recuperare a investițiilor. În condițiile programului tehnic contemporan, când uzura morală a instalațiilor poate apare cu rapiditate în orice domeniu de activitate, stabilirea acestui indicator este absolut necesară, calculându-se în formula:

I

T =

V

În care:

T- termenul de recuperare a investițiilor;

I-valoarea investiției;

V-venitul net anual pentru capacitatea extinsă.

După determinarea venitului brut, ce se obține prin însumarea veniturilor din abonamente telefonice, veniturile din lucrări cu ordin de serviciu, veniturile din diverse telefoane urbane, se scad cheltuielile de întreținere, exploatare și cele administrativ-gospodărești obținându-se venitul net.

La stabilirea capacității unei centrale telefonice automate trebuie avut în vedere ca aceasta să aibă disponibilitatea de satisfacere a cererilor de abonați pentru care se consideră o perioadă, că noile instalații de echipamente și rețea nu poate avea uzură morală.

În telecomunicații investițiile se recuperează de obicei în 4-5 ani. Cu toate acestea echipamentul rămâne în funcțiune și cu timpul capătă o învechire tehnică. Uzura morală fiind o categorie economică, arată în ce măsură tehnica ca urmare a învechirii tehnice și a micșorării valorii de reproducere a instalațiilor din anii precedenți. Spre deosebire de învechirea tehnică, ce exprimă micșorarea valorii echipamentului și rețelei tehnice existente în funcțiune, uzura morală indică gradul de depreciere a instalațiilor de telecomunicații în funcțiune datorită învechirii lor tehnice și a diminuării valorii de reproducere a instalațiilor de tip vechi. Măsurarea uzurii morale (Um) se face cu ajutorul unui coeficient de depreciere exprimat în procente după formula:

Vi – V0 V0

Um = = 1 –

Vi Vi

Unde:

Vi – valoarea inițială a instalațiilor;

Vo – valoarea instalațiilor în urma deprecierii lor sub forma influențelor noului echipament;

Vechile mașini și instalații fie că se interconecteze cu noile mașini și instalații, fie că se reinstalează în mediul urban. La reinstalările de mașini și utilaje trebuie să se aibă în vedere ca valoarea de construcții și montaj să prezinte eficiență economică în comparație cu instalarea unor mașini și instalații la nivelul tehnicii noi.

În cazul construirii unei noi unități de telecomunicații, alegerea amplasamentului trebuie să răspundă la serie de probleme sociale și economice. Astfel, variantele de studii tehnico-economice comparative trebuie să aibă în vedere o serie de elemente ca de exemplu: natura și stabilitatea terenului, rezistența admisibilă, existența nor ape subterane, seismicitatea, dimensiunile și caracteristicile impuse de procesul funcțional al instalațiilor, unele probleme arhitectonice și constructive.

Soluția adoptată pentru amplasament trebuie să răspundă și a altor probleme. Astfel va trebui să prezinte centrul de greutate teoretic al orașului sau cartierul unde urmează să se instaleze nouă centrală telefonică automată.

Pentru a da posibilitatea de acces a publicului la noua unitate alegerea amplasamentului va fi la intersecția artelor de circulație.

Economisirea muncii vii și materialiste la introducerea cablurilor se poate face atunci când se ține seama de toate artele existente de canalizare ca și de cele proiectate.

De asemenea la alegerea amplasamentului este indicat a se evita pe cât posibil, demolări de imobile, iar terenurile să fie proprietate de stat.

În cazul în care există mai multe variante în practică se determină aceeași indicatori tehnico-economici ca în situația existenței de centrală telefonică automată.

De asemenea se poate determina indicatorul calcului cheltuielilor echivalente după formula:

I1 + (Tr + Cr)

I2 + (Tr + C2)

În care:

I1, I2 ….., In – investiția pe diferite variante;

Tr – termenul de recuperare al investițiilor;

C – Cheltuieli anuale necesare pentru desfășurarea procesului de prestări servicii.

Una din sarcinile legate de introducerea tehnicii noi în telecomunicații o constituie instalarea de cabluri interurbane și multicăi.

Traseele aeriene de telecomunicații existente nu permit dezvoltarea normală a comunicațiilor și nici folosirea sistemelor telefonice și telegrafice moderne. În situația existenței traseele aeriene, nu se satisface cererile de trafic pentru legăturile interurbane. După ce se analizează situația existentă, soluțiile propuse vor avea în vedere introducere sistemelor moderne care să răspundă atât cererile actuale, dar care să fie în concordanță cu planul perspectivă al altor ramuri care vor solicita prestațiile telefonice și telegrafice.

În funcția de soluția adoptată, se stabilește lista indicată a principalelor utilaje și materialelor, evidențiindu-se separat cele din import. În cazul instalării unui cablu telefonic se fixează cablurile urbane, echipamentul de frecvență, echipamentul pentru electro-alimentare, echipamentul interurban, echipamentul telefonic de abonați, după care se determină indicatorii economici. Stabilirea valorilor de investiții și a indicatorilor economici se face în comparație cu alte realizări obținute la lucrările similare.

Investiția specifică de data aceasta se calculează prin raportarea valorii investite separat la legăturile telefonice, kilometri – traseu și kilometri – cablu.

Indicatorul investiție specifică obținut prin raportarea investiției totale la legăturile telefonice sau telegrafice, arată valoarea investiției pe fiecare legătură telefonică sau telegrafică în parte. Ceilalți doi indicatori evidențiază valoarea investiției pe kilometri – traseu și respectiv pe kilometru – cablu.

Punerea în valoarea a cablurilor telefonice instalate se face cu ajutorul sistemelor sau telegrafice. Pentru a reda imaginea completă asupra valorii necesare a se investi, se calculează și indicatorii valorici cu referire la instalarea acestor sisteme. Determinarea indicatorului investiție specifică se face prin raportarea valorii totale a investițiilor exprimată în lei și capacitatea sistemului exprimată în număr de căi telefonice sau telegrafice. Calculele simple pentru determinarea indicatorului investiție specifică se fac cu ocazia instalării sistemelor și a echipamentelor de frecvență, electro-alimentare, clădiri prin raportarea separată a fiecărei valori individuale de investiții la numărul de căi telefonice sau telegrafice. Și la aceste obiective de telecomunicații se raportează valoarea lucrărilor de construcții – montaj față de valoarea totală pentru a determina procesul cantității de muncă a lucrătorilor din telecomunicații ce se încorporează noilor instalații.

Calculul termenului de recuperare al investițiilor cu destinație, instalarea de cablu interurban pentru telecomunicații și sisteme de telecomunicații are în vedere următoarele elemente: investiția și venitul net. La determinarea investiției se iau în calcul atât investițiile ce se fac pentru instalarea de cablu și investițiile aferente sistemului.

Pentru ajungerea la venit se pleacă de la statistica datelor de trafic interurban, adică a convorbirilor efectuate și anulate pe zi durata medie a unei convorbiri, timpul mediu de așteptare și numărul de circuite și necesare.

În practica de planificare a volumului sectorului telefonic s-a statornicit în medie creșterea de trafic de 10% pentru fiecare an. Fără a se ține seama de această creștere, rezultatele calcului ar fi denaturate.

De asemenea se iau în calcul prețul convorbirilor telefonice egal cu tariful, în funcție de distanță înmulțit cu durata medie a convorbirilor telefonice.

Din suma totală a veniturilor aduse de circuitele de pe un anumit traseu se consideră un anumit procent rezultat din raportarea distanței la cea ocupată de cablu.

La calculul veniturilor numărul de zile efective lucrătoare pe an este de 300, diferența fiind considerată perioadă de tarif redus și zile de sărbătoare.

Pentru a se determina creșterea venitului net din creșterea venitului brut se scad cheltuielile de exploatare.

După aceasta se explică formula:

I

T =

Vn

În cazul în care la instalarea noului cablu rezultă și economii stabilirea termenului se va face după formula:

I

T =

Vn + E

Concomitent cu calcularea termenului de recuperare a investițiilor se determină și coeficientul de eficiență economică după formula:

I

e =

T

4.2 Influența obiectivelor de investiții asupra veniturilor

Atunci când investiția este formată din mai multe componente anuale, este necesar să se determine beneficiul. Cu toate că în practică la determinarea volumului producției estimările de beneficii au în vedere creșterile de la an la an, apare necesar la întocmirea planului de investiții și a planului de venituri anuale sau pentru perioadele de perspectivă, să se facă urmărirea matematică a beneficiarului, în care sens se exprimă pe baza unor cifre estimative, următorul procedeu:

Beneficiarul adus de o investiție formată din mai multe componente anuale:

Fie investiția I formată din componente I1, I2, ……, In și venitul anual ce se realizează:

Pi

V =

100

unde P prezintă procentul de venit anual corespunzător investiției.

Pentru fiecare componentă anuală va fi:

P1 x I1

V1 = ;

100

P2 x I2

V2 = ;

100

Pn x In

Vn = ;

100

Se consideră cheltuielile de exploatare proporționale cu veniturile (proporționalitate rezultă din natura tehnică a investiției).

Aceasta se poate exprima astfel:

K1 x P1 x I1 K2 x P2 x I2 Kn x Pn x In

C = K x V = + + ….. +

100 100 100

Venitul ca diferență între venitul brut și cheltuielile de exploatare este:

Vn = V – C = V – KV = V(1 – K)

Sau pe componente:

Vn = (V1 + V2 + ….+ Vn) – (K1V1 + K2V2 +……+ KnVn)

Sau:

Vn = V1 (1-K1) + V2 (1-K2) + … + Vn (1-Vn)

Cheltuielile de amortizare se compun din cotele de amortizare anuale generate de fiecare componentă a investiției.

Considerând că fiecărei componente anuale a investiției I îi corespunde un termen de amortizare Ti, rezultă cotele de amortizare Ai adică:

; ;

Beneficiul b realizat în cursul unui an oarecare „a”. Se consideră I1, …, In-1, investițiile realizate până în anul „a” considerat.

Beneficiul este dat de relația:

ba = Va – Ca – Aa sau ba = Vna – Aa, unde Vna reprezintă beneficiul net în anul „a”, iar indicele „a” exprimă valorile corespunzătoare indicatorilor realizați în anul „a”.

În funcție de cele arătate mai sus rezultă:

sau:

;

; ;

.

Dacă se ia în considerare și investiția făcută în anul respectiv trebuie să se țină cont că aceasta nu aduce beneficii în tot cursul anului, ci numai de la data la care este dată în exploatare și deci:

în care coeficientul Sa este raportul dintre numărul de linii în funcționare a echipamentului din anul „a” și cele 12 luni ale anului.

Prin urmare:

Beneficiul Bmr realizat în cursul unei perioade oarecare de ani, de la un an oarecare „m” la un an „r”.

Aceasta rezultă ca sumă a beneficiilor anuale ba pe intervalul de ani de la „m” la „r”.

Dacă se consideră că toate investițiile se dau în funcțiune la începutul anului, formula devine:

Relația reprezintă suma beneficiilor anuale realizate pe întreaga perioadă fiecărei componente Ii a investiției.

Uneori este util și practic să se pună în evidență aceste beneficii anuale și aferente fiecărei sume investite anual.

Astfel:

prin urmare:

sau:

Adică:

sau:

Exemplu:

Se dă o investiție de 12 miliarde ce se execută în 4 ani consecutivi:

I = 12 miliarde lei;

I1 = 7500 milioane lei;

I2 = 1500 milioane lei;

I3 = 1500 milioane lei;

I4 = 1500 milioane lei;

Procente de venit anual corespunzător sunt:

P1 = 40%

P2 = 50%

P3 = 40%

P4 = 40%

Veniturile anuale respective vor fi:

milioane lei;

milioane lei;

milioane lei;

milioane lei.

Se mai dau:

Coeficienții de cheltuieli:

K1 = 0,15;

K2 = 0,15;

K3 = 0,18;

K4 = 0,20.

Termenele de amortizare:

T1 = T2 = T3 = T4 = 15 ani

Se precizează că darea în exploatare a investiției I1 are loc la jumătatea anului, deci S1 = 0,5 și S2 = S3 = S4 = 1.

Beneficiul realizat în primul an conform relației stabilite.

Întrucât a=1 primul termen dispare și rezultă:

Beneficiul realizat în al cincilea an va fi:

dar cum I5 = 0 termenul al doilea dispare și avem:

Se poate observa că b5 = b4, întrucât în al cincilea an se fac investiții. Deci, începând cu anul patru beneficiul anual rămâne constant.

Beneficiul realizat în decursul primilor 5 ani, ținând seama că:

, în cazul dat m = 1, r = 5, întrucât intervalul este 1,5. prima sumă este nulă fiind m = 1 și deci:

Adică:

B[1,5] = (4 + S1)b1 + (3 + S2)b2 + (2 + S3)b3 + (1 + S4)b4 + S5b5

S-a stabilit, de asemenea că:

Deci se determină beneficiile anuale bi ce se realizează ca urmare a fiecărei investiții, astfel:

B[1,5] = (4 + 0,5)2055 + (3 + 1)538,5 + (2 + 1)393 + (1 + 1)381 = =13.342.500.000 Lei

Beneficiul total realizat în decurs de 20 de ani, procedând la fel ca mai sus va fi:

Capitolul 5

Opțiuni manageriale pentru optimizarea activității în sectorul investiții

Pentru realizarea eficienței economice în telecomunicații sunt necesare o serie de corelări în cadrul dezvoltării cum ar fi:

corelarea între cerere și ofertă pe total și sector, precum și pe compartimente, cum ar fi: telegrafe, radio televiziune.

corelarea dintre diferite prestații în cadrul dezvoltării, ținând cont de repartizarea timpilor de ocupare a echipamentelor comune precum și a circuitelor.

corelarea între venituri și cheltuieli în sensul că veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile, creșterea veniturilor trebuind să se realizeze într-un procent mai mare decât creșterea cheltuielilor, iar în condițiile în care veniturile sporesc și cheltuielile stagnează situația este bună.

O scădere a veniturilor trebuie să fie urmată de o reducere și mai mare a nivelului cheltuielilor în așa fel încât, să se păstreze o rată a rentabilității cât mai ridicată.

Pentru a nu se ajunge la o creștere a nivelului cheltuielilor la nivelul veniturilor sau depășirea acestora, se recomandă:

înlocuirea mijloacelor de telecomunicații care au depășit termenul de utilizare și pentru menținerea lor în funcțiune impunându-se cheltuieli care ar depăși ca nivel procurarea unor utilaje noi. Utilajele noi, urmare a progresului tehnic sunt de capacități mult mai mari, cheltuielile de întreținere fiind cu 80% mai mici decât cele atrase de utilaje ce prezintă uzură fizică și morală;

introducerea de echipamente digitale care să permită utilizarea acelorași circuite cu transmisii în bandă largă respectiv transmisii de date, teletext, videofon.

Introducerea echipamentelor digitale conduce la crearea posibilităților pentru realizarea de investiții intensive adică de instalare de aparate digitale la domiciliul abonatului cu capacitate multifuncțională prin care să se realizeze, în afară de transmisii vocale și transmisii de date, texte, imagini.

Introducerea echipamentelor digitale creează avantajul interconectării rețelei naționale cu cea internațională și realizarea în condiții noi de prestații moderne de telecomunicații.

Pentru desfășurarea unei activități de dezvoltare eficientă din punct de vedere economic se impune acționarea în următoarele direcții:

În domeniul proiectării și execuției lucrărilor de investiții:

Reducerea maximă a duratei de proiectare și executarea acesteia la nivel de Direcție județeană. Prin aceasta se va diminua costul investițiilor datorită cheltuielilor de proiectare cât și scurtarea perioadei acesteia. În noile condiții când echipamentul se montează direct de furnizor pentru partea de rețea, este posibilă proiectarea rețelei la nivel de județ prin întărirea grupelor de proiectare existente.

Durata de execuție a unei centrale telefonice digitale (echipament + rețea)să fie de un an și jumătate, lucru posibil de realizat ducând prin aceasta la scurtarea imobilizării fondurilor de investiții și deci reducerea pierderii de venit ca urmare a imobilizărilor.

În domeniul costurilor de exploatare:

Deoarece cheltuielile cu munca vie dețin o pondere însemnată în totalul costurilor de exploatare, se impune diminuarea acestora.

O atenție deosebită trebuie acordată consumurilor materiale și stabilirea acestora la strictul necesar.

La punerea în funcțiune a echipamentelor, valoarea amortizării anuale să fie calculată prin tehnica actualizării, care ține seama de factorul timp, așa cum se procedează în țările de vest. Tot în privința amortizării ar trebui luată în calcul trecerea de la amortizarea liniară practicată în prezent la amortizarea regresivă, în limita maximă permisă de celelalte costuri și tarifele practicate la un moment dat, cu implicații benefice pentru agentul economic, prin posibilități sporite de creștere a surselor de finanțare a programului de dezvoltare.

În domeniul politicii tarifare:

Un nivel și o structură realistă a tarifelor de telecomunicații sunt inevitabile pentru a genera resurse suficiente pentru necesitățile de dezvoltare ale serviciilor telefonice și pentru o imagine clară a utilizatorilor serviciilor de telecomunicații despre costul serviciilor.

În același timp, în special în timpul perioadei de tranziție, trebuie ținut seama de faptul că salturi mari în tarifele de telecomunicații ar opri accesul unor mari grupe ale populației la serviciile telefonice. De asemenea, în ceea ce privește faptul că anterior un telefon nu era disponibil pentru mulți din cauza capacității fizice necorespunzătoare a rețelei și a centralelor, acum el nu este disponibil pentru că unele grupuri sociale nu și-l pot permite.

Condițiile speciale a unei economii în tranziție trebuie luate în considerație, deoarece o creștere drastică a tuturor taxelor de telecomunicații nu va avea ca rezultat o creștere proporțională a veniturilor pentru sectorul telecomunicații, atâta timp cât cererea de servicii are un caracter accidental pentru diferite grupuri de utilizatori.

Un salt mare la taxele pentru utilizatorii particulari poate avea ușor ca rezultat o reducere a utilizării care poate în final conduce la o diminuare a veniturilor. De asemenea, cererea efectivă pentru telefoane la domiciliu este foarte sensibilă la taxele de instalare și abonament.

Întrucât unul din elementele luate în calcul la elaborarea programului de dezvoltare a fost numărul de cereri de instalare a unui post telefonic, din care majoritatea depuse cu mulți ani în urmă, timp în care s-au produs numeroase schimbări, atât în privința costurilor de instalare și a taxelor telefonice, cât și în privința situației solicitantului (căsătorie, mutare în altă localitate, plecare în străinătate, deces etc.), se impune o reactualizare a solicitărilor de posturi telefonice, în funcție de care să se stabilească prioritățile de instalare a centralelor telefonice.

Creșterea prețurilor în telecomunicații nu poate fi prea înceată și trebuie să urmeze schimbările generale în nivelul general al prețurilor. O politică rezonabilă a tarifelor și un sistem eficient al alocării resurselor de investiții sunt factori vitali ai unei politici rezonabile în sectorul de telecomunicații.