Gestiunea Trezoreriei la O Societate Comerciala

CAPITOLUL 1.

NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND GESTIUNEA TREZORERIEI

LA O SOCIETATE COMERCIALĂ

Conținutul gestiunii de trezorerie

Noțiunea de trezorerie se refera la incasări, lichidități,disponibilități bănești ale

întreprinderii la un moment dat, adică fondurile pe care le deține în casă și în cont. De asemenea se folosește și pentru a desemna diferența dintre necesarul de active circulante și fondul de rulment sau diferența dintre încasări și credite bancare pe termen scurt. Trezoreria reprezintă parte din organigrama unei entități, cu sarcini și atribuțiuni précis delimitate. Funcțiile acestei structuri administrative sunt operaționale și sunt legate de gestiunea lichidităților și a riscurilor financiare în asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt și lung.

Gestiunea de trezorerie folosește mijloace pentru optimizarea încasărilor și plăților și pentru menținerea echilibrului financiar cu costuri cât mai reduse.

O componentă importantă a gestiunii de trezorerie o reprezintă previziunea pe termen scurt a echilibrului financiar al întreprinderii, înțelegând prin aceasta anticiparea unor echilibre între încasări și plăți, între nevoi de surse pentru exploatare și sursele proprii inclusiv cele împrumutate.

Gestiunea pe termen scurt urmărește două cerințe importante: sa minimizeze costul capitalului dacă trezoreria este negativă și se impune apelarea la credite , și să maximizeze rentabilitatea capitalului dacă trezoreria este pozitivă și se impune efectuarea unor plasamente pe termen scurt.

1.1.1. Necesitatea gestiunii de trezorerie

Conceptul de trezorerie poate fi analizat din două puncte de vedere și anume:

organizatoric, trezoreria fiind un serviciu ce reprezintă o parte componentă în organigrama unei enititați economice, căreia îi revin sarcini și atribuțiuni, are personal de specialitate și funcționează după reguli bine stabilite;

structural, în funcție de elementele componente patrimoniale componente ale acesteia. Din acest punct de vedere trezoreria poate fi definită din două puncte de vedere:

ca ansamblu disponibilităților ce include disponibilitățile din: casierie, conturi de la bănci, acreditive, titluri de plasament susceptibile de a se transforma în bani;

ca diferență între:

necesarul de active circulante (NFR) și fondul de rulment (FR)

încasări și credite bancare pe termen scurt

NFR = FR + CT => CT = NFR – FR

Obiectivele trezoreriei întreprinderii sunt următoarele:

evitarea pierderilor zilnice de valoare ce necesită cunoașterea condițiilor de creditare impuse de bancă, a sistemelor de prețuri și tarife și negociere;

obținerea de credite în condiții de minimizare a costului capitalului de împrumuturi;

asigurarea “soldului zero” al trezoreriei când a fost realizată la timp fuziunea conturilor prin compensarea soldurilor creditoare cu cele debitoare și au fost utilizate cele mai ieftine credite în perioada de deficit de trezorerie sau s-au reușit reducerea finanțărilor în perioade de excedente de fonduri;

utilizarea într-o manieră profitabilă a fondurilor, în sensul că trezorierul trebuie sa obțină cel mai bun plasament al disponibilităților bănești excedentare în vederea obținerii unui profit maxim.

Elementele fundamentale ale gestiunii de trezorerie

Gestiunea trezoreriei cuprinde următoarele trei componente fundamentale:

Accelerarea încasărilor începe din incă din momentul de negociere a contractului economic, când se stabilesc termenele și instrumentele de plată ce se vor utiliza. Pe parcurs , furnizorul poate acționa în direcția accelerării creanțelor de recuperate, determinând clienții să plătească mai repede, oferindu-se în schimb bonificații sau cote de rabat încă de la efectuarea livrărilor.

Alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii urmărește selectarea instrumentelor de decontare și a termenelor reale de plată.Acest proces de alegere poate avea ca efect accelerarea intrărilor de fonduri sau amânarea termenelor de plată. De exemplu, plata cu cecuri efectuată de un client, nu înseamnă că furnizorul dispune imediat de suma respectivă. Între ordinal de plată dat băncii de un client și înscrierea sumei respective în contul furnizorului, trece un intervat de timp, numit în literature de specialitate, float.

Acest termen reprezintă numărul de zile în care banii se găsesc în circuitul poștal și bancar. În alt sens spus, float-ul reprezintă ansamblul sumelor intrate în sistemul bancar, fără a fi apărut în creditul contului întreprinderii, pentru a dispune de ele. sau totalul sumelor debitate în contul întreprinderii dar rămase la dispoziția băncii. Float-ul depinde de elementele materiale și administrative, de durata circuitului poștal al documentelor, practica bancară și numărul zilelor de bancă.Zilele de bancă apar ca urmare a datei calendaristice folosite de bancă pentru înscrierea în cont a operațiunii, în scopul calulării dobânzii debitorului.

Optimizarea trezoreriei se realizează pe trei principii:

utilizarea corespunzătoare a creditelor după ce au fost selectate cele mai ieftine și mai flexibile;

promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie;

evitarea utilizăriide conturi debitoare (care comportă anumite costuri) sau de conturi creditoare (care trebuie remunerate).

Optimizarea trezoreriei presupune ca întreprinderea să evite, pe cât posibil, deschiderea mai multor conturi în același timp.Unele au solduri debitoare, ceea ce reflectă o folosire mai puțin eficientă a fondurilor, adică disponibilitățile în conturi aduc doar dobânda bonificată de bancă. Alte conturi au solduri creditoare, ceea ce reprezintă fonduri împrumutate, care comportă un cost superior ratei dobânzii practicate de bancă. Privitor la plasamentele pe termen scurt , trebuie să se aibă în vedere randamentul ridicat, lichiditate bună și risc redus.De asemenea se urmărește un credit redus și o utilizare eficientă a respectivei posibilități de creditare. Pentru aprecierea costului creditului se ține cont de: nivelul dobânzii, numărul și valoarea diverselor comisioane bancare (de angajament, de neutilizare, de circuit bancar).

1.2. Principiile gestiunii financiare

Gestiunea financiară constă în optimizarea permanentă a costurilor marginale rezultate din nevoia de fonduri și costul de oportunitate al acestor fonduri.Pentru o gestiune financiară eficientă este necesar să se țină cont de următoarele două principii : accelerarea fluxurilor și reducerea costurilor.

1.2.1. Principiul accelerării fluxurilor de exploatare

Principiul accelerării fluxurilor de exploatare presupune sporirea, într’o anumită perioadă, a sumei fondurilor disponibile pe care întreprinderea ar putea să le plaseze din nou în condițiile când accelerarea este însoțită de economii la dobânzi, manoperă, materiale etc. și beneficii suplimentare. Continuitatea activității firmei impune ca necesitate existența în permanență, în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de procese, a unor stocuri materiale aflate într-o continuă mișcare și transformare, care intră în componența activelor circulante și care presupun imobilizarea unor importante resurse bănești pentru intervale variabile de timp.

1.2.2. Principiul reducerii costurilor

Gestiunea financiară trebuie să țină cont de asemenea de costul marginal și costul de oportunitate al fondurilor deținute.

Costul marginal

Costul marginal reprezintă costul legat direct de decizia de formare a fondurilor. În cadrul costului marginal se regăsesc următoarele tipuri de costuri și anume: costul de achiziție , costul de producție , costul deținerii de stocuri, costurile comerciale. Costul marginal se poate îmbunătăți fie ca urmare a negocierii în condiții favorabile a prețurilor, fie prin reducerea cheltuielilor directe și indirecte în cursul procesului economic.

Costul de oportunitate

Costul de oportunitate al unei resurse sau al unei nevoi este dat de încasările pe care această resursă sau trebuință ar putea să le genereze în cea mai bună dintre soluțiile concurențiale posibile. Spre exemplu, costul de oportunitate al unei resurse investite în stocuri este dat de rata rentabilității ce s-ar putea obține la aceste resurse dacă ar fi fost plasate în alte operațiuni, dar care nu au fost selectate inițial. Se constată că costul de oportunitate nu se confundă cu cheltuielile financiare c ear fi trebuit suportate dacă stocurile ar fi fost finanțate prin credite, ci profitul ce s-ar fi putut obține dacă fondurile ar fi fost plasate în alte investiri.

1.3. Fluxurile de trezorerie (cash-flow) ale întreprinderii

În definirea fluxurilor de trezorerie ce rezultă din desfășurarea activității întreprinderilor, se folosește noțiunea anglo-saxonă “cash-flow”.Trebuie sa se facă diferența între cash și cash-flow. Cash-ul reprezintă totalitatea disponibilităților și este asimiliat cu trezoreria netă. Cash-ul se prezintă sub două forme : cash efectiv care se referă la disponibilitățile bănești în conturi bancare curente și în casă și cash echivalent care se referă la disponibilitățile cvasilichide cum ar fi valorile mobiliare de plasament , titlurile financiare (acțiuni, obligațiuni etc.) și titluri monetare (certificare de depozit bancar, certificate de trezorerie etc.) cumpărate pentru valorificarea temporară a excedentului de trezorerie.

Cash-flow-ul semnifică surplusul monetar generat de o operațiune particulară, de un ansamblu de operațiuni sau de un ansamblu de activități ale întreprinderii. Cash-flow-ul este fluxul trezoreriei nete (∆TN) de la începutul până la sfârșitul exercițiului financiar.Deasemenea se prezintă sub două forme:cash-flow-ul din din activități de gestiune și cash-flow-ul din activități de capital, structurat la rândul său în cash-flow-ul din activități de investiții și cash-flow-ul din activități de finanțare.

1.3.1.Cash-flow-ul din activități de gestiune

Cash-flow-ul din activități de gestiune este utilizat în următoarele scopuri: efectuarea plăților curente de gestiune, achiziția de active prin autofinanțare pentru rambursarea creditelor și pentru remunerarea acționarilor cu dividente și a creditelor cu dobânzi.Cash-flow-ul de gestiune se poate explica pe baza veniturilor încasabile și a cheltuielilor plătibile din contul de profit și pierdere și corectat cu variația nevoii de fond de rulment (∆NFR).Astfel, există următoarele intrări și ieșiri de numerar determinate de activitățile operaționale:

Intrări de numerar și echivalente de numerar:

încasări în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii;

încasări în numerar din revedențe, onorarii și alte venituri;

încasări în numerar din restituiri ale impozitelor pe profit.

Ieșiri de numerar și echivalente de numerar:

plăți în numerar către furnizori și prestatorii de servicii;

plăți în numerar către angajați și în numele acestora;

plăți în numerar ale dobânzilor pentru credite;

plăți privind impozite,taxe și alte vărsăminte (inclusiv impozitul pe

profit).

O întreprindere poate să dețină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt asemănătoare stocurilor achiziționate pentru a fi revândute. În această situație, fluxurile de trezorerie care provin din achiziția de titluri deținute în scopuri comerciale sunt incluse în categoria activităților de gestiune.Deasemenea, avansurile de trezorerie și împrumuturile acordate de instituțiile financiare, sunt incluse în categoria activităților de gestiune, ele referindu-se la principala activitate generatoare de venituri.

Valoarea fluxurilor de trezorerie din activitățile de gestiune exprimă măsura în care activitățile întreprinderii au generat suficient flux de numerar pentru a rambursa împrumuturile și ratele de leasing financiar, a menține capacitatea de funcționare a întreprinderii, a plăti dividende acționarilor și de a face investiții hoi fără a apela la surse externe de finanțare.

Cash-flow-ul de gestiune se poate determina prin două metode: o metodă directă și o metodă indirectă. Metoda directă pune în evidență totalitateadin activități de gestiune și cash-flow-ul din activități de capital, structurat la rândul său în cash-flow-ul din activități de investiții și cash-flow-ul din activități de finanțare.

1.3.1.Cash-flow-ul din activități de gestiune

Cash-flow-ul din activități de gestiune este utilizat în următoarele scopuri: efectuarea plăților curente de gestiune, achiziția de active prin autofinanțare pentru rambursarea creditelor și pentru remunerarea acționarilor cu dividente și a creditelor cu dobânzi.Cash-flow-ul de gestiune se poate explica pe baza veniturilor încasabile și a cheltuielilor plătibile din contul de profit și pierdere și corectat cu variația nevoii de fond de rulment (∆NFR).Astfel, există următoarele intrări și ieșiri de numerar determinate de activitățile operaționale:

Intrări de numerar și echivalente de numerar:

încasări în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii;

încasări în numerar din revedențe, onorarii și alte venituri;

încasări în numerar din restituiri ale impozitelor pe profit.

Ieșiri de numerar și echivalente de numerar:

plăți în numerar către furnizori și prestatorii de servicii;

plăți în numerar către angajați și în numele acestora;

plăți în numerar ale dobânzilor pentru credite;

plăți privind impozite,taxe și alte vărsăminte (inclusiv impozitul pe

profit).

O întreprindere poate să dețină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt asemănătoare stocurilor achiziționate pentru a fi revândute. În această situație, fluxurile de trezorerie care provin din achiziția de titluri deținute în scopuri comerciale sunt incluse în categoria activităților de gestiune.Deasemenea, avansurile de trezorerie și împrumuturile acordate de instituțiile financiare, sunt incluse în categoria activităților de gestiune, ele referindu-se la principala activitate generatoare de venituri.

Valoarea fluxurilor de trezorerie din activitățile de gestiune exprimă măsura în care activitățile întreprinderii au generat suficient flux de numerar pentru a rambursa împrumuturile și ratele de leasing financiar, a menține capacitatea de funcționare a întreprinderii, a plăti dividende acționarilor și de a face investiții hoi fără a apela la surse externe de finanțare.

Cash-flow-ul de gestiune se poate determina prin două metode: o metodă directă și o metodă indirectă. Metoda directă pune în evidență totalitatea încasărilor și plăților, precum și creșterile de solduri finale ale stocurilor, creanțelor Si datoriilor de exploatare în raport cu soldurile lor inițiale. În cazul plăților din activitatea de gestiune se include: impozitul de profit, alte impozite și taxe care nu prezintă sold al datoriilor de plătit, la fel ca și dobânzile. Deoarece mărimea cash-flow-ului de gestiune este determinată de regulă de operațiuni de exploatare, acesta se evidențiază sub forma cash-flow-ului de exploatare (CFexpl.). Așadar, cash-flow-ul de exploatare se calculează astfel:

CFexpl = Prexpl – Impozit + Amortizare

Impozit = (Prexpl – Dob) X t

unde: CFexpl = cash-flow-ul de exploatare

Prexpl = profit din exploatare

Dob = dobânda

t = cota unică de impozit pe profit

Din această relație de calcul rezultă că elementul determinat , cash-flow-ul de exploatare curpinde profitul din exploatare net minus impozitul pe profit, plus amortizarea.Cash-flow-ul de exploatare se utilizează pentru autofinanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerarea investitorilor de capital reprezentați de acționari prin acordarea de dividente și de creditori prin plata de dobânzi.

Metoda indirectă utilizează profitul net, amortizări și provizioane nete de reluări asupra lor, variația nevoii de fond de rulment etc.Relația de calcul este următoarea:

CFgest = PN + Amo

CFgest= Proviz. Nete – Vfin – ∆NFR

unde: CFgest = cash-flow-ul de gestiune

PN = profit net

Amo și Proviz. Nete = amortizare și provizioane nete de reluări asupra lor

Vfin = venituri financiare

∆NFR = variația necesarului de fond de rulment

1.3.2.Cash-flow-ul din activități de capital

Cash-flow-ul din activități de investiții

Acest tip de cash-flow se referă la plăți pentru achiziția de active fixe noi:

corporale, respectiv proprietăți asupra terenurilor și construcțiilor, mașini și echipamente, inclusiv prin autodotare;

necorporale, respective licențe, brevete, mărci;

financiare, respective participații directe, cumpărarea de acțiuni și obligațiuni emise de alte întreprinderi ,acordarea de avansuri financiare către filiale.

Activitatea de investiții cuprinde de asemena și încasări din vânzarea (cesiunea) de active fixe: vânzări de proprietăți, mașini, echipamente, de acțiuni și obligațiuni deținute sau răscumpărate la scadență ale obligațiunilor deținute sau ale avansurilor bănești acordate filialelor.

Fluxurile de numerar provenite din activități de investiții reprezintă intrări și ieșiri determinate de achiziția și cedarea activelor imobilizate pe termen lung, iar aceste tipuri de fluxuri de numerar sunt următoarele:

Intrări de numerar și echivalente de numerar:

încasări în numerar din vânzarea de imobilizări corporale și necorporale;

încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capitaluri proprii sau de creanță ale altor firme;

încasări în numerar din rambursarea avansurilor și creditelor acordate altor părți;

încasări din dobânzi și dividente.

Ieșiri de numerar și echivalente de numerar:

plăți în numerar pentru achiziționarea de imobilizări corporale și necorporale;

plăți în numerar pentru achiziția de instrumente de capitaluri proprii sau de creanță ale altor firme;

avansuri în numerar și împrumuturi acordate altor părți.

Cash-flow-ul de investiții se determină ca și în cazul cash-flow-ului de gestiune, prin două metode: metoda directă și metoda indirectă. Prin metoda directă se calculează cash-flow-ul de investiții ca diferență între plățile pentru achiziția de active fixe și încasările din cesiunea sau rambursarea lor și din remunerarea activelor financiare sub formă de dividente și dobânzi încasate. Prin metoda indirectă cash-flow-ul de investiții se determină astfel:

CFinv = Imo0 – ( Imo0 – Amo si prev.nete) – Ven.fin

unde: CFinv = cash-flow-ul din activități de investiții

Imo0 = soldul inițial al imobilizărilor (imobilizări inițiale)

Amo și proviz. nete = amortizare și provizioane nete de reluări asupra lor

Ven.fin = venituri financiare

Cash-flow-ul din activități de finanțare

Activitățile de finanțare sunt acele activități care antrenează schimbări în mărimea și structura capitalurilor proprii și împrumutate ale întreprinderii.

Cash-flow-ul din activități de finanțare cuprinde fluxuri de venituri cât si fluxuri de cheltuieli, generatoare de plăți.Încasările provin din operațiuni de majorări de capital social, prin emisiune de acțiuni noi, sau de majorări de datorii financiare, prin contractarea de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligațiuni ale întreprinderii. Plățile se manifestă sub forma rambursării de împrumuturi pe termen mediu si termen lung și uneori, a răscumpărărilor de pe piața bursieră și extrabursieră a propriilor acțiuni pe baza profitului net.

Fluxurile de numerar provenite din activitatea de finanțare sunt determinare de modificările intervenite în dimensiunile capitalului întreg al întreprinderii și în alte structuri e finanțare. Aceste fluxuri de numerar sunt importante pentru previzionarea fluxurilor de numerar așteptate de către furnizorii de capital, și anume creditorii și acționarii companiei. În categoria acestor fluxuri de numerar generate de activitățile de finanțare se includ:

Intrări de numerar și echivalente de numerar:

încasări în numerar provenite din emisiunea de acțiuni sau alte instrumente de capital propriu;

încasări în numerar provenite din emisiuneatitlurilor de creanță, a împrumuturilor, datoriilor neasigurate, obligațiunilor, ipotecilor și a altor împrumuturi pe termen scurt sau lung.

Ieșiri de numerar și echivalente de numerar:

plăți în numerar efectuate către proprietari pentru a răscumpăra acțiunile întreprinderii;

plăți în numerar ale dividentelor către acționari;

rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;

plățile în numerar efectuate de locatar pentru reducerea obligațiilor aferente unui contract de leasing financiar.

Prin metoda directă, cash-flow-ul din activități de finanțare se determină ca diferență între încasările din majorări de capitaluri externe proprii și împrumutate, și plățile pentru rambursări, răscumpărări și pentru dividente. Prin metoda indirectă cash-flow-ul din activități de finanțare se determină prin compararea soldurilor finale cu cele inițiale ale capitalurilor proprii, exclusive profitul net al anului curent, și ale datoriilor financiare:

CFfin = (CPR1 exclusiv PN1 – CPR0) + (DAT1 – DAT0) – Div

unde: CFfin = cash-flow din activități de finanțare

CPR1 = soldul final al capitalurilor proprii din care s-a scăzut profitul net;

CPR0 = soldul inițial al capitalurilor

DAT1 = soldul final al datoriilo;

DAT0 = soldul inițial al datoriilor;

Div = volumul dividentelor plătite.

Însumând cele trei componente ale cash-flow-ului (CFgest, CFinv, CFfin) se obține cash-flow-ul disponibil al întreprinderii (CFD).CFD este utilizat pentru acționari (CFDacț) și pentru creditori (CFDcr):

CFD = CFDacț + CFDcr

CFDacț = Div – ∆CPR = Div – (CPR1 – CPR0)

CFDcr = Dob – ∆DAT = Dob – (DAT1 – DAT0)

unde: Div = dividente

Dob = dobânzi

∆CPR = modificarea capitalurilor proprii

∆DAT = modificarea datoriilor.

O întreprindere îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au majorat profitul net la întreprinderi îndatorate. Ca urmare, plata întreaga a dobânzii către creditori este suportată de întreprindere la nivelul dobânzii nete de impozit, iar restul este suportat din bugetul de stat care primește de la întreprinderea îndatorată un impozit pe profit mai mic decât de la o întreprindere neîndatorată.

Pentru abordarea conceptului de cash-flow se pune problema delimitării profitului net (dupa impozitare) de cash-flow, având la bază următoarele argumente:

Profitul net exprimă un potențial de obținere a unor încasări prezente și viitore, în timp ce cash-flow-ul exprimă rezultatul echilibrului dintre încasări și plăți de la începutul anului până la sfârșitul anului. În cazul unei cresteri economice cash-flow-ul preia influența acestei creșteri economice asupra profitului net;

Profitul net este rezultatul operațiunilor de gestiune (de exploatare, financiare, excepționale), iar cash-flow-ul este rezultatul atât operațiunilor de gestiune, cât și a operațiunilor de capital (investiții, dezinvestiții, finanțări, rambursări);

Cash-flow-ul corectează veniturile încasabile și cheltuielile plătibile cu decalajele ăntre momentul angajării și plăților acestora. Diferența dintre obligațiile de plată și drepturile de creanță o reprezintă nevoia de fond de rulment care corectează potențialul veniturilor și cheltuielilor întreprinderii de a se transforma în lichidități.

1.4. Excedentul de trezorerie

generat de operațiunile întreprinderii

Operațiunile pe care o întreprindere le realizează se regăsesc sub forma fruxurilor de trezorerie. Întreprinderea poate fi considerată competitivă pw piață dacă activitatea sa generează în permanență excedent de trezorerie. Excedentul de trezorerie reprezintă ,, surplusul efectiv de trezorerie degajat de activitatea de exploatare. El măsoară capacitatea întreprinderii de a face față nevoilor de autofinanțare a investițiilor privind creșterea întreprinderii și a nevoilor de rambursare a datoriilor financiare, inclusive plăților pentru impozite și dividente”.

Excedentul de trezorerie se stabilește ca diferență între încasările și plățile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent provine din două tipuri de operații:

operații de gestiune, în principal operații de exploatare. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al operațiilor de gestiune și excedentul de trezorerie al exploatării;

operații de investiții și finanțare care generează excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și de finanțare.

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) se calculează astfel:

ETE = Încasări din exploatare – Plăți pentru exploatare

în care:

Încasări din exploatare = CA – Creșterea creditelor – Clienți

Plăți pentru exploatare = Cheltuieli pentru exploatare – Creșterea datoriilor către

furnizori – Creșterea altor datorii de exploatare

În concluzie ETE devine:

ETE = Încasări din vânzări

– Plăți pentru cumpărări

– Plăți pentru cheltuieli de exploatare

– Regularizări privind T.V.A. de plată

Analiza ETE pornește de la rezultatul brut din activitatea de exploatare, aceasta purtând denumirea de excedent brut de exploatare (EBE) și se determină astfel:

EBE = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile

Veniturile încasabile sunt: produse, lucrări, servicii în stoc și cele expediate.Acestea cuprind veniturile încasabile în cursul exercițiului și cele încasabile în exercițiul următor.

Cheltuielile plătibile sunt: materiale, servicii procurate din afara și consummate cu personalul, inclusiv participarea salariaților la profit.

Excedentul brut al exploatării corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operațiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare și de proviziile constituite. Mărimea lui se obține astfel:

EBE = Va + Se – (It – Chp)

unde: Va = valoarea adăugată;

It = impozite și taxe;

Se = subvenții din exploatare;

Chp = cheltuieli cu personalul ce nu cuprind fondul de participare la beneficii.

Excedentul brut al exploatării este utilizat la remunerarea capitalului propriu (dividente), remunerarea capitalurilor împrumutate, plata impozitelor, dezvoltarea potențialului productive sau a capacității de producție și la rambursarea împrumuturilor.

Prin raportarea EBE la cifra de afaceri (Ca) se obține rata marjei brute:

Legătura dintre ETE și EBE este pusă în evidență de următoarea relație:

ETE = EBE – NFR – Producția imobilizată

Această relație este valabilă în cazul în care nevoie de fond de rulment (NFR) crește

(consumă trezorerie).

În cazul în care NFR se diminuează (degajă trezorerie) relația devine:

ETE = EBE + NFR – Producția imobilizată

ETE reprezintă deci trezoreria degajată (sau consumată de activitatea de exploatare a întreprinderii în cursul unui exercițiu financiar). Acest mod de stabilire a ETE evidențiază fluxul real de trezorerie al exploatării a cărui mărime trebuie să fie acoperitoare pentru finanțarea capitalului (EBE) și a creșterii NFR.

Excedentul de trezorerie al exploatării este destinat acoperirii cheltuielilor financiare, rambursării împrumuturilor financiare, plății impozitului pe profit și a dividentelor.Fluxul de trezorerie rămas disponibil după stingerea acestor obligații, reprezintă sursa de autofinanțare a investițiilor.

Dacă ETE este mai mare decât cheltuielie financiare, atunci indică o situație de echilibru financiar, adică întreprinderea poate acoperi îndatorilile sale actuale. Dacă ETE acoperă toate datoriile financiare scadente ale exercițiului (cheltuieli financiare, rambursări de împrumuturi financiare, impozit pe profit, dividente), atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne, în active corporale și necorporale, și a investițiilor externe, în active financiare.

Dacă ETE este mai mic decât cheltuielile financiare, înseamnă că activitatea de exploatare consumă trezorerie în loc să o degaje, adică încasările sunt inferioare plăților. În această situație întreprinderea nu are aptitudinea de a face față nevoilor de autofinanțare a investițiilor sau de plată a dobânzilor și de rambursare a datoriilor financiare și a plăților pentru impozite și dividente. Această situație pe termen lung indică începutul stării de faliment a întreprinderii. Pentru a putea continua întreprinderea trebuie sa iși găsească completări de trezorerie necesare în alte operații pentru a face față plăților scadente.

Excedentul trezoreriei degajat de ansamblul operațiilor de gestiune (ETOG) se determină după relația:

ETOG = CAF – NFR – Producția imobilizată

Importanța acestei relații constă în faptul că pune în evidență o informație fundamentală, și anume: CAF nu poate fi asimilată unui excedent de trezorerie, adică unei resurse disponibile de 100%, deoarece ETOG depinde de CAF și de NFR. (în ipoteza simplificată în care nu există producție imobilizată).

Excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și finanțare (ETOIF) se determină după următoarea relație care este valabilă în ipoteza că nu există producție imobilizată:

ETOIF = FR – CAF

1.4.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie

Tabloul de flux este axat asupra variațiilor trezoreriei.Prezentarea presupune o definire prealabilă a sensurilor și semnificației trezoreriei. Trezoreria cuprinde fondurile imediat disponibile, ansamblul instrumentelor financiare utilizate pentru garantarea, în afara riscurilor semnificative – a excedentelor sau a nevoilor de trezorerie pe termen scurt.

Prin trezorerie întreprinderea poate să controleze echilibrul dintre finanțarea internă și cea externă și pe această cale să – și asigure perenitatea, poate să justifice rațional opțiuni de gestiune și analiză în fundamentarea strategiei de utilizare a resurselor, poate să controleze pe termen scurt măsura solvabilității, iar pe termen lung măsura necesarului de finanțare.

Trezoreria se obține făcând suma elementelor următoare :

Conturile de casă și depunerile de numerar la vedere care nu fac obiectul restricțiilor.

Conturile la termen , care nu fac obiectul restricțiilor, dobânzile și interesele monetare legate, cu condiția ca aceste conturi la termen să fie deschise pe o perioadă mai mică de trei luni, scadența încasărilor să nu depășească trei luni.

Valorile mobiliare de plasament care nu prezintă risc semnificativ de variație pe termen scurt, care pot fi convertite facil în disponibilități curente.Sunt excluse obligațiile cu scadența superioară termenului de treiluni și acțiunile cotate cu risc de fluctuație a valorii – respectiv acțiunile necotate în absența pieții care să permită conversia directă imediată în monedă curentă.

Partea soldurilor creditoare de credite curente de trezorerie și a dobânzilor atașate aferente descoperirilor de cont curent momentan.Sunt excluse creditele de trezorerie necesare finanțărilor și descoperirile de cont autorizate la termen.

Toate viramentele și compensările aferente participa-iilor în întreprinderi legate din carwe rezultă fluxuri directe de numerar.

Tabloul fluxului de trezorerie se bazează pe structura ciclurilor de operații și pun în evidență fluxurile care au loc între întreprindere și aportorii de capitaluri. Un astfel de tablou poate fi întocmit preluând fluxurile de trezorerie care figurează în prima coloană a tabloului variației încasărilor. Tabloul fluxurilor de trezorerie cuprinde fluxurile cunoscute sub denumirea de încasări și plăți, în cursul perioadei. Arată de unde au venit lichiditățile și cum au fost cheltuite.El are următoarele scopuri:

permite previziunea fluxurilor de trezorerie viitoare;

permite evaluarea deciziilor conducerii;

permite determinarea capacității întreprinderii de a plăti acționarilor, de a rambursa împrumuturile primite de la creditori și de a plăti dobânzile acestora. Tabloul ajută invetitorii și creditorii de a previziona dacă întreprinderea poate sa efectueze aceste plăți la timp;

arată relația între rezultatul net și fluxurile de trezorerie ale întreprinderii.

Alcătuirea tabloului fluxurilor de trezorerie este realizată pe baza informațiilor din bilanț,

contul de profit și pierdere și balanța de verificare contabilă. El oferă informații mult mai analitice preluate din indicatorii economico – financiari comparativ cu tabloul de finanțare.

Structura tabloului urmărește, în primul rând să evidențieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie din întreaga sa activitate. Trebuie apoi să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a conserva în totalitate, sau parțial, această trezorerie. Interesează deci mărimea prelevărilor obligatorii care afectează această trezorerie ca și partea care rămâne la dispoziția conducătorilor întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie disponibil.Demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziția întreprinderii, în special pentru finanțarea investițiilor, evidențiindu-se astfel logica deciziilor de investiții luate de conducătorii întreprinderii.

Potrivit legislației în vigoare (O.M.F.P. nr. 1752-2005), intriducerea situației fluxurilor de trezorerie este obligatorie pentru întreprinderile maro și opțională pentru întreprinderile mici și mijlocii, ca urmare a aplicării în țara noastră a Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva

a IV-a a Comunității Economice Europene și a Standardelor Internaționale de Contabilitate și Raportare Financiară (I.A.S.7). Obiectivul normei I.A.S.7 este de a trasa politicile de întocmire, de prezentare și de publicare aferente acestei situații, care au ca scop: (i) furnizarea de informații pentru diferiți utilizatori, deoarece astfel de informații ajută la evaluarea capacității întreprinderii de a genera lichidități, (ii) și acoperirea nevoilor de utilizare a acestor elemente de către întreprindere.

Informațiile privind fluxurile de trezorerie prezintă avantaje precum atunci când un tablou al fluxurilor de trezorerie este utilizat în raport cu celelalte situații financiare, el furnizează informații ce permit utilizatorilor să evalueze schimbările activului net al unei întreprinderi, structura sa financiară, inclusiv lichiditatea și solvabilitatea sa, și capacitatea sa de a modifica valorile și scadența fluxurilor de trezorerie. Deasemenea, informațiile cu privire la fluxurile de trezorerie sunt folositoare pentru a permite utilizatorilor să iși elaboreze modele pentru aprecierea și compararea valorii actuale a fluxurilor de trezorerie viitoare ale diferitelor întreprinderi. Aceste informații întăresc comparabilitatea datelor referitoare la performanțele exploatării ale diferitelor entități, deoarece ele elimină efectele utilizării unor prelucrări contabile diferite, pentru aceleași operații și evenimente.

Tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie ale exercițiului clasificate în activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare. Unele activități pot să includă fluxuri de trezorerie care sunt clasificate în mai multe activități, cum ar fi, rambursarea unui împrumut prin ieșiri de trezorerie, plata fiind atât a dobânzilor, cât și a capitalului împrumutat.

Obiectivul tabloului fluxurilor de numerar este de a oferi utilizatorilor informații despre:

– capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau echivalente de numerar;

– identificarea momentului apariției numerarului sau echivalente de numerar;

– determinarea siguranței generării numerarului;

– necesitățile întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar.

Prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie prezintă și anumite aspecte negative ,cum ar fi prezentarea unor fluxuri de trezorerie netă. În principiu, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate în mărimea lor brută. Nu este posibil să se compeseze încasările și plățile din aceeași categorie și chiar din categorii diferite. Standardul I.A.S.7 permite două excepții de la ceastă regulă. Atfel, unele fluxuri de trezorerie care provin din activități de exploatare, de invetișii sau de finanțare pot să fie prezentate în mărime netă, dar nu este obligatoriu. În această situație se cuprind :

încasări și plăți în contul clienților, atunci când fluxurile de trezorerie decurg din activitățile clientului și nu din cele ale întreprinderii:

acceptarea și rambursarea de depozite la vedere de către o bancă;

trezoreria deținută în contul clinților de către o întreprindere specializată în plasamente;

chiriile vărsate proprietarilor de bunuri, după ce au fost colectate în contul lor.

încasări și plăți referitoare la elemente ce au un ritm de rotașie rapid, o valoare mare și scadențe scurte:

mărimile ,,principalului” referitoare la cărțile de credit;

achiziția sau cesiunea de plasamente;

alte împrumuturi pe termen scurt, ca de exemplu cele ce au o scadență mai mică decât sau egală cu trei luni.

În situația instituțiilor financiare, fluxurile de trezorerie trebuie prezentate în mprime netă în

următoarele cazuri:

încasări și plăți legate de acceptarea și rambursarea de depozite cu scadență determinată;

plasarea de depozite la alte insitutții financiare și retragerea acestor depozite;

împrumuturi acordate și avansuri consimțite în favoarea clienților și rambursarea acestor împrumuturi și avansuri.

O a doua excepție a standardului I.A.S.7 o prezintă fluxurile de trezorerie străine ce

sunt convertite la cursul zilei plății sau încasării. Totuși, există posibilitatea utlizării unui curs mediu ponderat pentru ansamblul fluxurilor aferente unei perioade. Lichiditățile și echivalentele de lichidități în monede străine, existente la sfârșitul exercițiuluo, sunt convertite la cursul de încheiere. Câștigurile și pierderile nerealizate ce rezultă din vatiația cursului între data fluxurilor și data închiderii exercițiului, nu constituie fluxuri monetare, dar efectul variațiilor cursurilor lichidităților și echivalentelor de lichidități deținute sau datorate, este prezentat în tabloul fluxurilor de trezorerie, pentru a permite compararea lichidităților aferente deschiderii și închiderii exercițiului, prezentare ce se face separat de fluxurile de trezorerie generate de activitățile de exploatare, d einvestiții și de finanțare.

Noțiunea de excedent brut global se distinge de aceea de CAF, întrucât nu ține seama de cheltuielile financiare plătibile și nici de impozitul pe profit, ambele fiind considerate prelevări obligatorii.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se poate construi pe baza indicatorilor ETE și EBE, astfel:

Venituri încasabile

– Cheltuieli plătibile

= EBE

– Variația NFR

= ETE

– Cheltuieli financiare

– Impozit pe profit

– Dividente plătite

– Rambursări de împrumuturi financiare

= Fluxuri de trezorerie disponibile

– Investiții interne și externe

+ Împrumuturi financiare noi

= Variația trezorerie nete (CF cash –flow negativ)

Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum și coerența deciziilor financiare. Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor (dobânzi, impozit pe profit și dividende) și rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate reporta în timp.

Studiul ultimelor două părți ale tabloului, aporturile la resursele stabile și variația trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale, sau a utilizat surplusul degajat la acest nivel.

Interpretarea tabloului fluxurilor de trezorerie.

Depășind concepția contabilă tradițională care face din tabloul de finanțare un act de stare între bilanțul de deschidere și bilanțul de închidere, tabloul fluxurilor de trezorerie constituie un document de sinteză de sine stătător a cărui primă finalitate este explicarea variației trezoreriei, la fel cum contul de rezultat explică formarea rezultatului.

Putem considera că, pe fondul realizării acestui scop relativ limitat, tabloul fluxurilor de trezorerie integrează o reprezentare normativă a dinamicii financiare a întreprinderii, iar aceasta nu poate fi neutră din moment ce obiectivele utilizatorilor au o logică financiară.

Obiective și avantaje ale utilității tabloului de trezorerie.

Principalul obiectiv al tabloului fluxurilor de trezorerie este identificarea fluxurilor de intrare și de ieșire în trezoreria unei întreprinderi :

ceea ce dă posibilitatea utilizațorilor de informație contabilă – cu precădere creditorilor și finanțatorilor de a evalua capacitatea de mobilizare a resurselor unei înttreprinderi în scopul obținerii de lichidități și a nevoii de finanțare;

permite aprecierea aptitudinii firmei de a respecta scadența angajamentelor și de a plăti dividende;

face posibilă evaluarea distorsiunilor dintre rezultatul net contabil și fluxurile de trezorerie corespunzătoare;

Furnizează informații asupra flexibilității financiare a întreprinderii, cu deosebire asupra capacității de modificare stabilă a mărimii angajamentelor de intrare și ieșire în trezorerie, în vederea adaptării evoluției la circumstanțe și oportunități determinate de mediul economic.

Trei rațiuni calitative pot fi avansate pentru a justifica alegerea tabloului de trezorerie :

motivația preponderentă care justifică trezoreria ca indicator de gestiune a întreprinderii în analiza riscului de faliment;

caracterul obiectiv al fluxurilor de trezorerie;

adaptarea flexibilă a tabloului de trezorerie la previziuni.

Elaborarea modelului de echilibru al fluxurilor de trezorerie poate fi considerată un indicator cheie al gestiunii pe termen scurt sau pe termen lung.

1.4.2. Calculul capacității de autofinanțare (CAF)

Capacitatea de autofinanțare prezintă următoarele obiective:

reflectă, la sfârșitul exercițiului financiar, potențialul financiar degajat de activitatea

rentabilă a întreprinderii;

evidențiază potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor care generează o plată monetară la o anumită scadență;

reflectă forța financiară a unei întreprinderi, garanția securității și independenței acesteia.

Pentru obținerea unei imagini complete privind poziția financiară a întreprinderii pe

piață, acest indicator nu se utilizează individual, ci împreuna cu o serie de alți indicatori : de structura patrimonială, lichiditate, solvabilitate, de rentabilitate etc.

Capacitatea de autofinanțare a companiei este strâns legată de politica de dividend agreată de acționari, cu cât această politică de dividend este mai "austeră" cu atât autofinanțarea companiei acoperă un necesar mai mare de finanțare.

Odată capacitatea de autofinanțare epuizată, atenția conducerii companiei se îndreaptă înspre finanțarea externă, aceasta fiind reprezentată în principal de împrumutul bancar, modalitate clasică de finanțare externă foarte frecvent folosită de companii. Costurile finanțării externe se regăsesc sub forma cheltuielilor cu dobânzile, a diferențelor de curs valutar. Doar că ele influențează rezultatul financiar al companiei și totodată rezultatul net al acesteia, într-un mod discutabil: încarcă costurile dar, acestea sunt deductibile din punct de vedere fiscal.

Diferența dintre veniturile și cheltuielile încasabile conduce la un alt indicator important, care evidențiază remunerarea întreprinderii și anume capacitatea de autofinanțare. CAF se poate calcula prin două metode:

metoda deductivă (din EBE)

CAF = EBE +

+ Alte venituri de exploatare încasabile

– Alte cheltuieli de exploatare plătibile

+ Venituri financiare încasabile

– Cheltuieli financiare plătibile

+ Venituri excepționale încasabile

– Cheltuieli excepționale plătibile

– Participarea salariaților la profit

– Impozitul pe profit

metoda aditivă (de la rezultatul net)

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate

Trecerea de la CAF la rezultatul net exprimă – prin diferite afectări contabile – utilizarea teoretică a surplusului monetar potențial. CAF constituie un indicator de finanțare internă susceptibil de a asigura :

Reînoirea echipamentelor (amortizare );

Acoperirea pierderilor probabile și a riscurilor la care întreprinderea este expusă (provizioane);

Dezvoltarea capacității de producție și promovarea creșterii externe (părți de rezultat conservat prin capitalizare);

Remunerarea proprietarilor ( rezultat distribuit ).

Partea de autofinanțare a investițiilor industriale, raportul dintre CAF și investițiile corporale este măsura gradului de autonomie financiară.

CAF este utilizat pentru aprecierea capacității de rambursare a datorilor financiare stabile. Aceasta se poate analiza prin 2 indicatori de bază : CAF / împrumuturi rambursate și Datorii financiare stabile / CAF. Primul indicator estimează numărul de ani în care CAF este afectat de rambursarea împrumuturilor.

CAF este un surplus monetar potențial calculat, dar aceasta nu ia în considerare toate decalajele de plăți. CAF nu devine și nu este un flux real disponibil de trezorerie după decontarera tuturor cheltuielilor calculate asupra rezultatului. Caracterul potențial al resurselor este calculat prin integrarea valorilor rectificative determinate de provizioane. Caracterul de stabilitate a resurselor măsurate cu CAF este criticabil, aceasta nu este resursă în totalitate disponibilă pentru finanțarea întreprinderii. CAF trebuie apreciat cu prudență în comparație cu investițiile și plățile de datorii financiare, deoarece poate conduce la judecăți erionate și decizii riscante.

CAF este o resursă globală de natură compozită. Nu permite aprecierea rentabilității și profitabilității activitățiilor, iar judecarea globală a activităților industriale, comerciale neimplicate de costurile de reînoire a echipamentelor determină distorsiuni asupra clarității diagnosticului.

CAF este un indicator influențat de administrarea politicilor fiscale și contabile în raport cu obiectivele întreprinderii și ale mediului economic (politica impozitării, tratamentul amortizării și al provizioanelor, tratamentul stocurilor, decontarea cheltuielilor).

Calculul CAF

Rezultat net

+ Amortizări calculate

+ Provizioane calculate

+ Valoarea contabilă a elementelor de active cedate

– Venituri din cesiuni

– Reluări asupra provizioanelor și amortizărilor

– Cote părți din subvenții virate asupra rezultatului

= CAF

Rezultatul net se formează după următorul algoritm de calcul:

Cifra de afaceri (Ca)

– Cheltuieli de exploatare (CF + CV)

= Rezultatul current înainte de deducerea impozitului pe profit (Rc)

– Impozit pe profit

= Rezultat net / Profit net (Rn)

ETOIF = Resurse stabile – Întrebuințări stabile – CAF

Variația FR (∆FR)

ETOIF = ∆FR – CAF

Astfel excedentul global de trezorerie (∆EGT) se determină dupa următoarea relație:

∆EGT = ETOG + ETOIF = CAF – ∆NFR + ∆Fr – CAF => ∆EGT = ∆FR – ∆NFR

TN = FR – NFR

1.5. Modele de evaluare a gestiunii de trezorerie

Gestiunea încasărilor și plăților are in vedere previziunea, dimensionarea și corelarea acestor operațiuni, astfel încât să se obțină un echilibru monetar, să se evite situațiile de lichiditate și de incapacitate de plată, deasemenea și formarea unor lichidități prea mari care să nu fie utilizate. Gestiunea încasărilor și plăților presupune încasarea la timp și în cuantumul legal pentru a se putea face la timp plățile către terți.

Previziunile de încasări se bazează pe previzionarea vânzărilor și se ține și de modul cum plătesc clienții. Unii clienți plătesc greu, cu amânări, iar această situație trebuie reflectată prin reducerea volumului de încasări previzionate. Deasemena este important modul cum se face plata, ce poate fi plata cash, care deși este cea mai preferată modalitate de plată, este uneori relativă; plata în numerar care este imediată; plata cu cecuri ce suportă unele amânări până când banii devin disponibili pentru vânzător; și în cazul unui virament se produc întârzieri ale circuitului financiar față de cel real.

Previziunile de plată (cheltuieli) se referă atât la cumpărări de mărfuri, cât și la plata salariilor, impozitelor, dobânzilor, cheltuielilor administrative etc. Pentru stabiliraea cheltuielilor de cumpărare se ține seama atât de volumult cumpărărilor, cât și de termenele de plată acordate de furnizor și se corelează cu previziunile de desfacere, cu un decalaj privind condițiile de stocaj. Complexitatea acestor previziuni depinde de numărul furnizorilor și de varietatea condițiilor de plată. Spre exemplu, cheltuielile de salarizare se previzionează în funcție de volumul lor în perioada de bază, de posibilitatea creșterii numărului personalului, de remunerațiile lunare etc. Alte cheltuieli cum ar fi impozitele și taxele, se dimensionează conform reglemetărilor legale și în funcție de mărimea veniturilor (profitului) întreprinderii. Termenele de plată sunt, de obicei, lunare. Un alt exemplu, sunt aprovizionările cu materiale care se planifică în funcție de stocurile existente și de previziunea aprovizionărilor din programul de fabricație sau de comercializare a mărfurilor.

În previziunea plăților se va ține cont și de scadențele previzibile ale plăților din celelalte bugete: bugetul investițiilor, producției etc.

Pentru întocmirea situațiilor de trezorerie întreprinderile pot aplica diverse metode, în funcție de mărimea acestora și se calitatea datelor informaționale de care dispun: bugetul de trezorerie, evaluarea zi cu zi a încasărilor și plăților, metoda termenelor de plată și de încasare. Întreprinderea trebuie să aleagă metoda cea mai eficientă, a cărui date pot conduce la concluzii realiste și ajută în modul cel mai eficient la luarea deciziilor.

1.5.1. Bugetul de trezorerie

Bugetul de trezorerie reprezintă o situație previzională întocmită în fiecare lună cu privire la încasările și plățile întreprinderii. Utilitatea lui este legată direct de volumul și calitatea datelor financiar – contabile de care dispune întreprinderea, plecând de la bugetul de exploatare și planul de investiții și finanțări. Bugetul de trezorerie urmărește asigurarea permanentă a capacității de plată a întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor și plăților. Nerealizarea acestui obiectiv detrmină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investițiilor sau în politica creditelor – clienți.

Bugetul de trezorerie se întocmește anual sau semestrial de marile întreărinderi, cu detalieri lunare. Aceste previziuni permit aproximări ale creditului pe termen scurt și aprecieri asupra posibilăților de plasament pe termen scurt, dar nu oferă soluții pentru menținerea echilibrului financiar de la o zi la alta. Previziunile trezoreriei diferă în funcție de încasările și plățile întreprinderii. Astfel, dacă încasaările și plățile sunt trimestriale, iar întreprinderea urmărește soldul anuala al trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi de un an. Dacă scadența încasărilor și plăților este lunaă și întreprinderea urmărește optimizarea structurii de finanțare pe termen scurt, previziunea poate fi de câteva luni. Cel mai adesea, previziunea este de ordinul zilelor până la o lună , iar în acest caz se întocmește graficul zilnic al încasărilor și plăților cu scadențe la 5, 10, 15 zile.

Elaborarea gubetului de trezorerie preuspune parcurgerea a două faze mai importante și anume:

previziunea încasărilor și plăților;

determinarea și acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor cu plățile.

Fluxurile de încasări și plăți pot fi grupate în patru mari categorii :

fluxuri de exploatare, generate de operațiunile curente care includ:

încasări din activitatea de exploatare (încasări din activitatea de bază și din alte activități, subvenții din exploatare, alte încasări din exploatare);

plăți pentru activitatea de exploatare (cumpărări de materii prime și materiale, impozite și taxe, cheltuieli salariale și alte cheltuieli de exploatare);

fluxuri de trezorerie în afara explotării, care includ încasările și plățile nelegate direct de activitatea de exploatare. Plățile în afara exploatării includ și fluxurile anuale de repartiyare a profitului întreprinderii între participanții direcți la viața economică a acesteia: impozit pe profit (pentru stat), participarea la profit (pentru salariați) și dividente (pentru asociați sau acționari);

fluxuri pur financiare, legate de operațiile privind împrumuturile întreprinderii te termen lung și aportul acționarilor sau asociaților la creșterea capitalului social;

fluxuri de investire/dezinvestire, ce cuprind încasările din vânzarea activelor imobiliare și plățile pentru achiziționarea activelor fixe sau pentru cumpărarea titlurilor financiare.

Aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii, antrenând o

serie de decizii ale trezorierului întreprinderii. Aceasta trebuie să fie permanent preocupat de acoperirea soldurilor de trezorrie, prin credite pe termen scurt a deficitului bugetar sau plasarea excedentului de trezorerie.

Schema de realizare a bugetului de trezorerie se prezintă în figura 1.1.:

Fig. nr.1.1. Schema de elaborare a bugetului de trezorerie

Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidență și previziune, respectiv: bilanțul exercițiului încheiat care reprezintă bilanțul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional și bilanțul previzional. Trezoreria va fi determinată de fluxurile financiare ale perioadei de previziune (veniturile și cheltuielie din contul de rezultate) și de modificarea soldurilor creanțelor și datoriilor de la începutul și sfârșitul perioadei (bilanțul de deschidere și bilanțul previzional) condorm relațiilor :

Încasările = Creanțe inițiale + Venituri planificate – Creanțe finale

perioadei ale perioadei

Plățile perioadei = Datorii inițiale + Cheltuieli planificate – Datorii finale

ale perioadei

Conform celor două faze enunțate mai înainte, construcția bugetului de trezorerie este

prezentată în tabelul nr 1.1:

Tabelul nr. 1.1. Bugetul de trezorerie

Diferențtele lunare cumulate dintre încasări și plăți conduc la evoluția previzibilă a trezoreriei, care fundamentează deciziile de regulatizare:

dacă diferențele constatate sunt negative, în funcție de amploarea și durata lor se va decide, fie o sporire a dondului de rulment, fie apelarea la un credit pe termen scurt;

dacă diferențele sunt positive, se creează posibilitatea de utilizare a acestor excedente, pentru a nu rămâne neutilizate. Posibilități de utilizare sunt:

plasamente pe termen scurt

extinderea termenului sau volumului creditului – client, cu influențe favorabile asupra cifrei de afaceri

plata mai rapidă a furnizorilor, ceea ce contribuie la creșterea credibilității și bonității sau la reducerea findului de rulment și eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiții.

1.6. Echilibrul financiar

Analiza financiară arată că funcționarea și dezvoltarea unei întreprinderi se bazează pe respectarea a două restricții financiare dare de solvabilitate și rentabilitate, ca paărți componente ale diagnosticului financiar. Aceasta din urmă are ca obiective principale aprecierea condițiilor de echilibru financiar și măsurarea rentabilității capitalului investit, ce permit evaluarea gradului de autonomie a întreprinderii și valoarea de piață a întreprinderii.

Echilibrul financiar al întreprinderii se referă la armonizarea resurselor cu nevoile. La nivelul fiecarui agent economic există un echilibru financiar propriu, ca parte componentă a echilibrului financiar general și se bazează pe relațiile economice specifice economiei de piață care prin forme, metode și tehinici specifice perticipă la formarea și repartizarea fondurilor bănești la nivel microeconomic pentru a-și putea realiza procesele de aprovizionare, producție și desfacere.

Astfel, echilibrul financiar este reprezentat de egalitatea dintre sursele financiare și necesitățile de plată ale agenților economici, ceea ce îii determină pe agenții economici să gestioneze resursele financiare proprii și a celor împrumutate. Prin intermediul echilibrului financiar se stabilește modul cum întreprinderea este finanțată, dacă este capabilă sa facă față angajamentelor luate pentru perioadele viitoare și dacă are asigurate fluxurile financiare pentru realizarea investițiilor și rambursarea datoriilor față de terți. Deasemenea se stabilesc și resursele de care dispune întreprinderea ăentru asigurarea creșteriie conomice în mediul concurențial, mediu ce se află intr-o continuă modificare.

Simptomele dezechilibrului financiar apar pentru:

acționari când nu obțin rentabilitatea cerută a fondurilor proprii, ținând cont de riscul economic, riscul financiar și de riscul de faliment la care sunt expuse. Aceste simptome sunt dependente de situația întreprinderii și anume:

dacă firma este cotată la bursă, scăderea cursului acțiunilor sale este un indicator al dezechilibrului financiar al acesteia. În acest caz trebuie continuat cu studiul evoluției pieței financiare în ansamblu;

dacă firma nu este cotată la bursă, curusl acțiunilor nu mai funcționează ca un indicator. În această situație se recurge la alți indicatori.

manageri când nu sunt îndeplinite obiectivele privind valoarea întreprinderii, flexiblitatea financiară, creșterea economică și autonomia financiară. Astfel se pune problema dacă menținerea autonomiei financiare și a controlului sau obținerea unei creșteri maxime , pe termen scurt, sunt compatibile cu atingerea unui nivel satisfăcător al rentabilității;

creditorii firmei, legat de creșterea riscului de faliment, ceea ce pune sub semnul întrebării capacitatea firmei de a-și acoperi obligațiile asumate. O creștere a riscului de faliment determină creditorii să ceară rate mai ridicate ale dobânzii sau să reconsidere creditul acordat. Pentru creditori este mai ușor și mai puțin costisitor să se bazeze pe o analiză a patrimoniului întreprinderii debitoare și pe constituirea de garanții.

Datele necesare pentru calcularea indicatorilor de echilibru financiar sunt preluate din bilanț. Ca situație financiară anuală bilanțul „caracterizează cifric și în etalon bănesc relațiile de echilibru dimensional și structural dintre mijloacele economice gestionatede către titularul de patrimoniu și sursele de procurare ale acestor mijloace”. Bilanțul oferă informații privind capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri viitoare de numerar pentru finanțarea activității și achitarea obligațiilor față de creditori și acționari. Studiul bilanțului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului și începe cu examinarea structurii pasivului și activului. Criteriile de clasament ale elementelor de activ și pasiv din bilanț, diferă în funcție de scopul urmărit în analiză, astfel rezultând mai multe tipuri de bilanț: bilanț clasic (patrimonial – juridic), bilanț financiar (patrimonial), bilanț funcțional (economic) etc.

Analiza echilibrului financiar se poate efectua în două moduri: static și dinamic.

1.6.1. Analiza statică a echilibrului financiar

Analiza statică constituie componenta tradițională a analizei financiare. Aceasta permite precierea condițiilor echilibrului financiar stabilind:

structura patrimoniului și evoluția sa în timp;

corelația între lichiditățile cumulate ale firmei și scadențele pe care le poate enticipa la un anumit moment;

gradul de adevcare a structurii resurselor mobilizate de ăîntreprindere la utilizările pe care le finanțează.

Sursa principală de informare o reprezintă bilanțul contabil, prin care se reflectă

echilibrul financiar al întreprinderii la sfârșitul exercițiului financiar, de evidențiere materială prin utlizări, a modului în care au fost folosite resursele prosrpii sau atrase. Astfel, elementele din activul bilanțului repezintă alocări de fonduri, utilizări de resurse, în vederea constituirii unei structuri de producție, iar pasivul bilanțului reflectă sursele de proveniență a fondurilor.

Analiza statică se poate efectua în viziunea patrimonială, avându-se în vedere patrimoniul net al acționarilor și activul economic în ansamblu, ca o garanție pentru creditori, iar indicatorii de bază sunt fondul de rulment și ratele financiare (ratele lichidității,ratele de sinteză și ratele de solvabilitate). Deasemenea se poate efectua și în concepția funcțională, bilanțul fiind privit ca ansamblul alocărilor de fonduri și al resurselor de procurare pe diferite cicluri financiare pentru a înțelege funcționarea întrerpinderii, iar indicatorii de bază sunt următorii: nevoia de fond de rulment și trezoreria.

Fondul de rulment reprezintă un excedent de resurse al cărui grad de exigibilitate este redus sau chiar nul, peste activele al căror grad de lichiditate este scăzut sau nul. Permite aprecierea solvabilității, însă nu trebuie considerat unicul criteriu în materie. Acest indicator apare ca o marjă de securitate sau o garanție a solvabilității viitoare a întreprinderii. Constatarea echilibrului financiar al întreprinderii, la un moment dat, în termeni de stocuri pornind de la bilanț, impune ca acesta să respecte criteriile de lichiditate și exigibilitate în ordonarea posturilor de activ și de pasiv. Cea mai mare semnificație financiară o are fondul de rulment net (FRN). Relația de calcul este următoarea:

FRN = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Ratele lichidității permit stabilirea de norme care să se constituie în criterii de apreciere a stării întreprinderii, comparând ratele calculate cu valorile de referință. Lichiditatea exprimă capacitatea unor active de ase transforma în bani într-o anumită perioadă de timp. Gradul de lichiditate se exprimă ca raport între activele întreprinderii și datoriile pe termen scurt. În bilanțul contabil, activele sunt așezate în ordinea creșterii gradului de lichiditate, adică mai întâi sunt activele fixe și apoi activele circulante. Posturile din partea de jos a activului bilanțului contabil au gradul de lichiditate cel mai mare, iar posturile din partea de sus a activului au gradul de lichiditate cel mai redus. Ratele lichidității exprimă capacitatea firmei de a face față angajamentelor cu scadență pe termen scurt.

Ratele lichidității prezintă următoarele forme:

rata lichidității generale;

rata lichidității reduse;

rata lichidității imediate.

Rata lichidității generale (curente) permite să verificăm dacă capitalurile utilizate

pentru finanțarea unui element de activ vor rămâne la dispoziția întreprinderii pe o perioadă cel puțin egală cu durata acestui activ. Astfel ar putea fi îndeplinită regula tradiționașă a echilibrului financiar minim. Acest indicator se calculează ca raport între activele circulante și ansamblul datoriilor scadente sub 1 an (pasive curente):

unde: Rlc = rata lichidității curente;

ACR = active circulate;

PCR = pasive curente.

Această rată trebuie să fie mai mare decât 100% (Rlc > 1), ceea ce semnifică existența unui fond de rulment. Rata lichidității este echivalentă cu rata fondului de rulment:

unde: Rfr = rata fondului de rulment;

CP = capital permanent;

IMO = activ imobilizat.

Rata lichidității reduse (rata trezoreriei) exprimă lichiditatea întreprinderii, excluzând stocurile. O parte din stocuri, corespunzând valorii minime a stocului indispensabil activității normale a întreprinderii, sunt considerate imobilizări. Acest indicator exprimă faptul că rezerva de stocuri conservată de firmă poate prezenta un grad insuficient de lichiditate în cazul unei nvoi urgente. Anumite mărfuri nu au valoare decât dacă au parcurs un anumit proces de producție. Băncile impun o limită minimă a acestei rate de 80% (Rlr ≥ 0,8). Rata lichidității reduse se determină în două variante și anume:

Rlr = ACR – Stocuri / PCR = Creanțe + Disponibilități / Datorii pe termen scurt

sau:

Rlr = Angajamente legate de exploatare + Alte creanțe + Lichidități / Datorii pe

termen scurt

Rata lichidității imediate este numită si rata „cash”. Ea asigură interfața elementelor celor mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt. Acest indicator se caculează după următoarea relație:

Rli = Disponibilități + Valori mobiliare de plasament /Datorii pe termen scurt

Ratele de lichiditate au o semnificație redusă în cazul întreprinderilor care permanent nu relizează acoperirea activelor circulante prin datorii pe termen scurt. Privind informația contabilă, trebuie avut în vedere incidența dividentelor și a metodelor de evaluare contabilă, mai ales la nivelul stocurilor. Ratele pot furniza informații eronate cu privire la lichiditate deoarece termenul efectiv de rambursare nu este luat in calcul corespunzător. Astfel, două întreprinderi sunt într-o situație diferită, chiar dacaă prezintă același activ circulant și pasiv exigibil pe termen scurt, dar datoriile lor pe termen scurt sunt exigibile pe perioade diferite, de la câteva săptămâni, la câteva luni. Aceste rate exprimă cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de active, fără a analiza calitatea lichidității acestora.

Rata solvabilității evidențiază contribuția diferitelor surse de îndatorare la finanțarea întreprinderii și exprimă capacitatea firmei de a depăși dificultățile generate de o eventuală neîncredere a furnizorilor de fonduri. Solvabilitatea exprimă posibilitatea unui debitor de a dispune de suficiente bunuri în patrimoniul său pentru a fi în măsură sa-și respecte obligațiile scadente. Obligațiile pe termen scurt rezultă din angajamente anterioare contractate, operații curente și prelevări cu caracter obligatoriu. Gradul de solvabilitate se apreciază prin raportarea fondurilor proprii șa datoriile scadente. Astfel, un agent economic este solvabil atunci când are capacitatea să-și achite toate plățile devenite scadente. Relația de calcul este următoarea:

S = Datorii/ Total pasiv

Solvabilitatea unui agent economic, patrimonială, este identică cu rata îndatorării. Deasemenea se mai poate dtermina și cu ajutorul levierului, ca raport între datorii și capitalul propriu:

Sp = Datorii /Capital propriu

O solvabilitatea foarte bună se apreciază pentru o rată a îndatorării mai mică de 50% și un levier mai mic de 100%. Pentru întreprinderi solide cu legături stabile față de creditori, se admit rate de îndatorare de până la 67% (două treimi datorii în pasiv) și, respectiv, levier de până la 200%.

Ratele de lichiditate și ratele de solvabilitate contribuie atât la analiza echilibrului financiar, cât și la cunoașterea bonității unei întreprinderi.

Ratele de sinteză evidențiază un aspect al regulii echilibrului financiar: imobilizările trebuie să fie finanțate prin capitaluri care rămân la dispoziția întreprinderii permanent. Se poate calcula:

rata finanțării imobilizărilor (rata imobilizării capitalurilor):

Rs1 = Capitaluri permanente / Active imobilizate nete

rata autonomiei finanțării investițiilor:

Rs2 = Capitaluri proprii / Active imobilizate nete

Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele circulante ce trebuie finanțată

din surse stabile, respectiv partea din activele circulante formată din stocuri și creanțe, parte ce nu este acoperită pe seama datoriilor de exploatare:

NFR = (St + Cr) – Dex

unde: NFR = nevoia de fond de rulment;

St = stocuri;

Cr = creanțe;

Dex = datorii de exploatare.

Trezoreria netă reprezintă diferența dintre fondul de rulment (FR) și nevoia de fond de rulment (NFR):

TN = FR – NFR

Pentru ca informațiile să fie semnificative, sunt necesare câteva corecții asupra elementelor patrimoniale din bilanțul contabil în vederea obținerii bilanțului financiar și a bilanțului funcțional, care reprezintă două instrumente de apreciere a riscurilor financiare la care este supusă întreprinderea. Corespunzător celor două tipuri de bilanț, există posibilitatea realizării unei analize financiare statice bazate de bilanțul financiar, respectiv o analiză financiară bazată pe bilanțul funcțional.

Analiza statică pe baza bilanțului financiar

Bilanțul financiar se întocmește respectând următoarele regurli de bază:

Elementele de activ sunt grupate în ordinea crescătoare a gradului de lichiditate a acestora,astfel obținându-se un activ financiar cu un grad de lichiditate mai mare de un an, denumite active stabile, și active cu un grad de lichiditate sub un an, denumite active ciclice. Posturile din bilanțul contabil se regăsesc în întregime pe același nivel în cadrul bilanțului financiar. Există și cazuri în care anumite posturi de stocuri și creanțe se pot regăsi în cadrul activelor imobilizate.

Elementele de pasiv se grupează după gradul acestora de exigibilitate, respectiv după proprietatea acestora de a deveni scadente la un anumit termen.

Pentru obținerea activelor și pasivelor financiare se fac următoarele corecții:

1) În activul bilanțului sunt înscrise mai întâi elementele cele mai puțin lichide, denumite și alocări permanente (imobilizări necorporale, corporale, financiare), apoi se trec elementele mai lichide,în cadrul cărora sunt cuprinse elementele patrimoniale cu o durată mai mică de un an și care poartă denumirea de alocări temporare (stocuri, creanțe, disponibilități). Astfel, activul financiar se obține prin corectarea activului bilanțier dupa cum urmează:

La active imobilizate se includ: imobilizări necorporal, corporale și financiare cu durată de rambursare/recuperare de peste un an; creanțe cu o scadență mai mare de un an; prime de rambursare a obligațiunilor eșalonate pe o perioadă mai mare de un an;

La active circulante rămân: elemente de imobilizări necorporale și financiare cu durată de rambursare/recuperare mai mici de un an; stocuri; creanțe cu scadența sub un an; cheltuieli înregistrate în avans pentru perioade mai mici de un an.

2) În pasivul bilanțului se regăsesc capitalurile proprii și cele atrase pentru perioade

diferite de timp. Acestea se grupează după gradul de exigibilitate, adică capacitatea de a deveni scadente la un anumit termen. Astfel, se regăsesc mai întâi elementele patrimoniale care nu sunt exigibile la o anumită dată, adică capitalurile proprii provenite de la acționari și din acumulările societății și cele provenite din subvenții. Acestea sunt urmate de împrumuturile contractate pentru o perioadă lungă de timp cunoscute sub denumirea de datorii financiare. Capitalurile proprii împreună cu împrumuturile formează capitalurile permanente. Urmează toate celelalte datorii (furnizori, creditori, credite pe termen scurt, obligații sociale și fiscale) cu o scadență mai mică de un an, denumite și datorii de exploatare fiind folosite pentru activitatea curentă de exploatare. Pasivul financiar se obține prin corectarea pasivului bilanțier dupa cum urmează:

În capitalul permanent sunt incluse: capitalul propriu format din capitalul propriu din bilanțul contabil la care se adaugă provizioanele pentru riscuri și cheltuieli pentru o perioadă mai mare de un an; datoriile financiare ale societății exigibile după o perioadă mai mare de un an și veniturile înregistrate în avans pentru o perioadă mai mare de un an;

În cadrul datoriilor pe termen scurt se cuprind datoriile întreprinderii scadente sub un an și veniturile constatate în avans pentru o perioadă mai mică de un an.

Schematic, bilanțul financiar se prezintă astfel în tabelul nr.1.2.:

Tabelul nr.1.2. Bilanțul financiar (schematic)

După construirea bilanțului financiar, analiza financiară se bazează pe două principii

care trebuie respectate în materie de finanțare. Primul principiu al analizei financiare se referă la necesitatea finanțării alocărilor permanente pe baza capitalurilor permanente, adică imobilizările trebuie finanțate din capitalurile proprii și din datorii financiare. Întreprinderile au nevoie de capital pentru finanțarea necesarului de exploatare, nevoi ce ar trebui finanțată din resurse stabile. Este suficient ca suma capitalurilor permanente să fie cel puțin egală cu suma utilizărilor permanente, dar eficient pentru întreprindere ar fi ca o parte din activele circulante să fie finanțate din resurse cu caracter permanent, adică suma resurselor permanente să depășească alocările permanente, situație în care întreprinderea ar dispune d eo marjă de siguranță, excedent ce poartă denumirea de fond de rulment.

Fond de rulment (FR) = Resurse permanente(RP) – Alocări permanente(AP)

Cel de-al doilea principiu al analizei financiare constă în faptul că finanțarea necesarului de exploatare trebuie să fie realizată din resurse temporare, ce iau forma datoriilor de exploatare (furnizori, creditori, obligații sociale, obligații fiscale etc.). Astfel, un ciclu de producție presupune parcurgerea mai multor faze, care fiecare dintre ele generează fluxuri reale și financiare. Aceste faze sunt:

Faza de aprovizionare în care au loc întrări de materii prime, materiale și servicii pentru buna desfășurare e procesului de producție și care presupune ieșiri de disponibilități imediate sau ulterioare;

Faza de producție/prestare care constă în derularea procesului de producție propriu-zis, în care au loc cpnsumațiuni de valori pentru obținerea produselor sau serviciilor destinate vânzării;

Faza de comercializare ce se caracterizează ărin fluxuri reale de ieșiri din unitate (produse, semifabricate, servicii etc.) ce pot fi urmate de fluxuri monetare de intrare.

Derularea activităților specifice obiectului de activitate a întreprinderii presupune un

caracter permanent al fluxurilor de încasări și plăți. Fluxurile de plăți corespund cumpărărilor de prime,energie și apă, serviciilor prestate de terți, cheltuielilor cu salarii etc, cheltuieli ce sunt parcurse de treo momente si anume: angajarea, consumul și plata. Decalajul ce apare datorită acestor momente de o cheltuială conduce la un sold minim de plată denumit pasiv stabil și care contribuie la desfașurarea normală a ciclului de producție. Dacă nevoile de finanțare ale ciclului de producție sunt mai mari decât resursele de finanțare, apare un necesar de finanțat denumit necesarul de fond de rulement (NFR):

NFR = Nevoi temporare(NT) – Resurse temporare (RT)

Dacă necesarul de fond de rulement este pozitiv, situația este favorabilă în măsura în care se datorează unei creșteri a nevoii de finanțare sau nefavorabilă când se datorează unei accelerări a plăților și unei întârzieri a încasărilor. Dacă necesarul de fond de rulment este negativ, situația este considerată pozitivă dacaă aceasta se datorează unei viteze de rotații accelerate a activelor circulante (stocuri, creanțe) și nu unei întreruperi temporare în aprovizionarea cu elemente stocabile.

Dacă fondul de rulment existent depășește necesarul de fond de rulment al explotării, excedentul de finanțare se regăsesște sub forma trezoreriei nete (TN), concretizată în disponibilități:

TN = FR – NFR

O trezorerie netă pozitivă evidețiază echilibrul financiar al unității și corespunde unui exercițiu financiar încheiat cu un surplus monetar, cât și un surplus de disponibilități ce se poate constitui în plasamente viitoare. O trezorerie netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar, adică necesarul de finanțare al exploatării care depășește fondul de rulment și care se acoperă prin angajarea de credite sau prin alte resurse (administratori, acționari sau asociați)

Analiza statică pe baza bilanțului funcțional

Întocmirea unui bilanț funcțional se realizează plecând de la bilanțul contabil, înaintea de repartizarea rezultatului, la care se aduc următoarele rectificări:

Reclasarea psoturilor de bilanț după funcționarea lor;

Intregrarea elementelor patrimoniale din afara bilanțului, cum sunt: efecte comerciale scontate înainte de scadență, efecte comerciale și creanțele cedate, achizițiile în sistem leasing;

Eliminarea din bilanțul contabil a unor posturi, cum sunt: capitalul subscris și nevărsat și primele de rambursare a obligațiunilor.

Astfel, structura bilanțului funcțional este prezentată în tabelul nr.1.3:

Tabelul nr. 1.2. Structura bilanțului funcțional

Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanțului funcțional presupune calcului a trei indicatori fundamentali și anume: fond de rulment net global pentru ciclul de investiții, necesarul de fond de rulment pentru ciclul de exploatare, trezoreria pentru ciclul de trezorerie sau de finanțare. Deasemenea, principiile de echilibru financiar specifice analizei financiare pe baza bilanțului financiar, trebuie respectate și în cazul analizei funcționale.

Fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă resurse stabile sau durabilepentru finanțarea utilizărilor ciclului de exploatare. Pentru întreprindere, valoarea acestui indicator reprezintă o marjă de securitate financiară destinată finanțării unei părți din activul circulant.

FRNG = Resurse stabile – Active stabile brute

sau:

FRNG = Active circulante brute – Resurse ciclice

O valoare pozitivă a acestui indicator este necesară pentru întreprindere, iar cunoașterea evoluției pe mai multe exerciții este deasemenea necesară pentru a pune în evidență cauzele și efectele corespunzătoare. Interpretarea fondului de rulment net global trebuie realizată compatativ cu necesarul de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment (NFR) este indicatorul legat de operațiunile de aprovizionare, producție și desfacere și reprezintă acea parte a utilizărilor ciclice de exploatare care nu este finanțată pe seama resurselor de exploatare. Necesarul de fond de rulment cuprinde două părți:

Necesarul de fond de rulment de exploatare (NFRE) determinat ca diferență între nevoile de finanțare sub forma utilizărilor ciclice de exploatare și reusrsele ciclice de exploatare disponibile:

NFRE = Active circulante brute din exploatare – Resurse ciclice de exploatare

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) determinat ca diferență între nevoile de finanțare sub formă de utilizări ciclice din afara exploatării și reusrsele ciclice din afara exploatării de care dispune întreprinderea:

NFRAE = Active din afara exploatării – Resurse ciclice din afara exploatării

Pentru realizarea echilibrului financiar, FRNG trebuie să permită acoperirea

necesarului de fond de rulment, care poate fi influențat de durata ciclului de exploatare, nivelul ciferi de afaceri și de deciziile de gestionare privind nivelul creditelor furnizori, a creditelor clienți și a stocurilor.

Trezoreria permite stabilirea echilibrului financiar între FRNG și NFR. Acest indicator se calculează tot ca diferență între FR și NFR chiar dacă apar modificări în structura surselor și utilizărilor aciclice și ciclice prin aplicarea Reglementărilor Contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și Standardelor Internaționale de Contabilitate și Raportare Financiară:

TN = FR – (BFRE + NFRAE)

– dacă FRNG > NFR, atunci trezoreria este pozitivă și se înregistreză un excedent de trezorerie, întreprinderea dispune de lichidități pentru achitarea datoriilor pe termen scurt și realizarea de palsamente financiare;

– dacă FRNG < NFR , atunci trezoreria este negativă și este necesar a se procura resurse pentru a finanța NFR, prin credite bancare pe termen scurt de obicei, situația financiarî a întreprinderii fiind precară și aflându-se în imposibilitatea achitării datoriilor.

Determinarea trezoreriei conform bilanțului prin prisma indicatorilor de echilibru financiar, impune următoarele două precizări:

În activ, conținutul trezoreriei nu reține decât disponibilitățile, fiind excluse valorile de plasament și creanțele de plasament, considerate în afara exploatării;

În pasiv, resursele de trezorerie nu includ datoriile financiare cu scadență mai mică de un an.

Spre deosebire de fondul de rulment global și necesarul de fond de rulment care

evidențiază funcțiile de investiții, finanțare și exploatare sub aspectul abstract al dublei reprezentări a operațiunilor patrimoniale, trezoreria exprimă în mod concret fluxurile monetare rezultate din desfășurarea proceselor economice în cadrul întreprinderii.

1.6.2.Analiza dinamică a echilibrului financiar

Prin intermediul analizei dinamice se măsoară modificările de volum și de structură ale capitalului pe mai multe perioade succesive pe baza analizei fruxurilor financiare. Analiza dinamică permite diagnosticarea și explicarea dezechilibrului financiar pus în evidență prin analiza statică și evidențiază evoluția dezechilibrului financiar, însă nu indică amploarea acestuia. Sursa datelor ce sunt folosite o reprezintă sontul de profit și pierdere.

Analiza dinamică pornește de la fluxuruile de fonduri și este determinată de operațiunile de exploatare și de operațiunile de capital (de investiții și de finanțare). Instrumnetele operaționale ale acestei analize sunt: excedentul de trezorerie al exploatării (ETE), capacitatea de autofinanțare (CAF), autofinanțarea (A) și cash-flow-ul (CF):

ETE = EBE – ∆NFR

CAF = EBE – Cheltuieli financiare – Impozit de profit

A = CAF – dividente prelevate

A = Amortizare + Profit net

Pornind de la acești indicatori , analiza dinamică a echilibrului financiar apelează la următoarele rate de rambursare a datoriilor și de autonomie financiară: rata capacității de rambursare, rata capacității de plată a dobânzii, rata autonomiei financiare, excedentul de trezorerie al exploatării.

Rata capacității de rambursare care, pe termen lung și în regim permanent, trebuie să

fie mai mică de 3-4 ani. O rată mai mare de 6 ani este un semn al lipsei de solvabilitate. Acest indicator se determină astfel:

Rcr = Datorii/CAF

Rata capacității de plată a dobânzii (TIE) („Time Interested Earned” = TIE):

TIE = EBIT + Amortizări /Dobânzi

unde: EBIT = Earnings Before Interest and Tax (câștigurile înainte de dobânzi și impozite, este o măsură a firmei pentru profitabilitate, care exclude dobânzile și cheltuielile de impozit pe venit).

EBIT = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare + Non-venituri din exploatare

Rata autonomiei financiare care trebuie să fie mai mare decât valoarea 2. Dacă rata

este mai mică de 1, riscul incapacității de plată este foarte mare. Acest indicator se determină astfel:

Raf = CAF / Rambursarea datoriilor financiare stabile

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) poate exprima el însușți capacitatea de

rambursare a datoriilor. Nivelul minim al ETE trebuie sa fie cel puțin egal cu cheltuielile financiare.

Indicatorii utilizați în analiza dinamică a echilibrului financiar sunt următorii:

Variația fondului de rulment net (∆FRN):

∆FRN = Resurse stabile – Utilizări stabile

sau:

∆FRN = RTL – UTL

unde: RTL = resurse pe termen mediu și lung

UTL = utilizări pe termen mediu și lung

Variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare (∆NFRE):

∆NFRE = Utilizări legate de cilcul de exploatare – Resurse legate de ciclul de exploatare

Variația nevoii de fond de rulment în afara exploatării (∆NFRAE):

∆NFRAE = Utilizări instabile – Resurse instabile

Variația trezoreriei (∆T)

∆T = UTS – RTS

unde: UTS = utilizări pe termen scurt

RTS = resurse pe termen scurt

Prin analiza echilibrului financiar, indicatorii rezultați reprezintă elemente de clasificare (rating) a clienților băncii. O analiză a dosarului de credit al unui client bancar cuprinde două componente ale investigației: analiza managerială și analiza performanțelor economico-financiare.

Analiza managerială se referă la motivarea personalului, inovația spre creativitate și inovare, calitatea gestiunii financiare, a gestiunii producției și comercializării produselor și serviciilor, integrarea profesională și flexibilitatea. Analiza managerială are în vedere cinci criterii care se punctează de la 0-1 punct: calitatea organizării, sectorul de activitate, poziția unității în ramură, calitatea conducerii, perspectiva firmei.

Analiza performanțelor economico-financiare are în vedere următorii indicatori, care se punctează gradual cu valori începând de la un nivel minim către un nivel maxim, astfel:

lichiditatea ce se calculează ca raport ăntre active circulante și datorii de exploatare, apreciată cu 0 puncte pentru o valoare sub 80% și cu 4 puncte pentru o valoare peste 161%.

solvabilitatea calculată ca raport între capitalul prorpiu și activ, notată cu 0 puncte pentru o valoare sub 30% și cu 6 puncte pentru o valoare peste 71%.

rentabilitatea calculată ca raport între profit net și capital propriu, notată cu 0 puncte pentru o valoare sub zero și cu 6 puncte pentru o valoare peste 41%.

rotația activelor calculată ca raport între cifra de afaceri și activele circulante, notată cu 1 pentru o valoare sub 5 rotații și cu 4 puncte pentru o valoare peste 10 rotații.

acoperirea dobânzilor calculată ca raport între EBIT și dobânzi, apreciată cu 0 puncte pentru o valoare subunitară și cu 4 puncte pentru o valoare mai mare de 3.

existența garanțiilor apreciată cu 1 punct în cazul în care întreprinderea își vinde creanțele și cu 4 puncte, atunci când întreprinderea are depozite în lei/valută gajate.

dependența de piețe, notată cu 1 punct când peste 50% din volumul desfacerilor este pe piața internă și cu maximum 4 puncte, când peste 50% din volumul vânzărilor este pe piața externă.

Această investigație este realizată de inspectorul bancar pe baza documentelor din

dosarul de credite și a cunoașterii directe a întreprinderii solicitatoare de credit. Rezultatele analizei sunt comunicate Comitetului de Direcție al băncii, pentru trasnformarea acestor informații în calificative și acordarea de punctaje. Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea, dobânda va ține cont de punctajul obținut și de încadrarea întreprinderii într-o anumită clasă de risc A,B,C,D,E.

CAPITOLUL 2.

PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. TISECO S.R.L.

2.1. Obiect de activitate

S.C. TISECO S.R.L. este constituită prin statut autentificat sub nr.5498, la Notariatul de stat din Bacău și înregistrată la Camera de Comerț și Industrie sub nr.J04/824/1991, cu C.U.I. RO 945845. Sediul social este Bacău , Calea Romanului, nr. 39 C. Întreprinderea are deschise conturi la BC Bacău, BRD Bacău, RAIFFESEIN BANK Bacău și deasemena la trezoreria Municipiului Bacău.

Societatea are profit de activitate pretări de servicii, depoluarea, ecologizarea și acitivtăți similare, reciclarea deșeurilor petroliere, producție păcură. În perioada 2004-2007 societatea și-a extins activitatea prin deschiderea spălătoriei auto, a unei vulcanizări auto, dotate cu aparatură și instalații moderne. Deasemenea dispune de o instalație de prelucrare a deșeurilor petroliere din care rezultă păcura-combustibil lichid greu, utilizat la centrale termice.

S.C. TISECO S.R.L. este contituită în Antrepozit Fiscal de producție uleiuri minerale și se ocupă cu recondiționarea și comercializarea rezidurilor petroliere sub formă de emulsie sau cu conținut de impurități mecanice. Aceste produse se găsesc în rezervoare de produse petroliere din depozitele rafinăriilor sau depozitele PECO, schele de extracție, halde de produse reziduale etc. Instalația de recuperare este amplasată în Bacău, în incinta SOFERT S.A. cu care societatea deține contract de închiriere. Prin recuperarea produselor petroliere, din acestea se diminuează cantitatea de deșeuri emulsionabile petroliere depozitate, investiția având astfel și un efect benefic pentru mediu, fiind cu un caracter depoluator. Pentru această activitate, societatea are contracte pentru achiziționarea materiei prime și desfacere produs finit (păcura). Pentru toate aceste activități, întreprinderea a obținut Autorizație Integrală de Mediu nr.44/28.12.2006, emisă de Agenția Regională de Mediu Bacău. Deasemenea, a implementat Sistemul de Management al Calității ISO 9001/2001 pentru care a obținut Certificat nr.1452/27.09.2006.

Societatea funcționează și în domeniul furnizării de procedee și produse pentru tratarea problemelor de mediu, care apar în mod accidental sau prin natura activității societăților din majoritatea sectoarelor industriale. În acest sens , societatea încheie contracte de ecologizare, curățare, decontaminare a bazinelor în care au fost depozitate produse petroliere. Deasemenea, mai prestează activități de reconstrucție ecologică a terenurilor infestate cu produse petroliere, cu preluarea, transportul și neutralizarea produselor petroliere, curățarea tancurilor și rezervelor de combustibil, curățări și depoluări acvatorii, curățare spații de pompare, decolmatare sisteme de canalizare, folosind în acest scop produse ecologice în conformitate cu normele Uniunii Europene.

S.C. TISECO S.R.L. a efectuat lucrări de ecologizare la mai multe unități după cum urmează:

– curățarea rezervoarelor din beton și metalice cu o capacitate de 15.000 t care au avut ca destinație depozitarea păcurii, rezervoare ce au aparținut S.C. CARPATCEMENT HOLDING S.A. București, sucursala Bicaz și au fost curățate în vederea dezafectării. Valoarea lucrării : 396.965 lei.

– curățarea rezervorului de păcură de 5000 mc aparținând S.C. SOFERT S.A. Bacău , în vederea depozitării apei amoniacale. Valoarea lucrării: 143.300 lei.

– reparații și curățare de slam petrolier a două rezervoare subterane din beton de 2500 t fiecare, aparținând S.C. TERMOELECTRICA S.A. Borzești.Valoarea lucrărilor: 332.966 lei.

– curățare, ecologizare și preluare reziduuri petroliere din capacitatea de stocare de 3.500 t a S.C. UTA S.A. Arad, pentru dezafectare. Valoarea lucrării: 600.000lei.

– curățare 2 cuve de retenție aferente AT 6 Gutinas, aparținând S.C. TRANSELECTRICA S.A., filiala SMART Bacău , lucrare în valoare de 9.990 lei.

– decolmatare și transport a reziduurilor conținute de cele 3 rezervoare aflate în gestiunea atelierului auto din baza de producție A.I.S.E. Piatra Neamț (ELECTRICA MOLDOVA, Ag. Piatra Neamț). Valoarea lucrării: 8.140 lei.

– decolmatare ți transport a reziduurilor conținute de cele 3 rezervoare aflate în gestiunea atelierului de reparații echipamente energetice Bacău (FISE ELECTRICA SERV, AISE Bacău), aprobate pentru casare. Valoarea lucrării: 5.995 lei.

– curățare, spălare, ștergere 2 bazine, în vederea depozitării produselor albe aparținând S.C. FERAL S.A. Tulcea. Valoare lucrae: 25.000 lei.

– curățare canal colector deșeuri petroliere aparținând S.C. AEROSTAR S.A. Bacău. Valoarea lucrării: 15.866 lei.

În vederea desfășurării în bune condiții a activității s-au achiziționat următoarele:

– instalație prelucrare reziduuri petroliere;

– 10 rezervoare pentru stocarea produselor industriale (materii prime, carburanți);

– autobasculantă etanță pentru transport reziduuri semisolide;

– 2 centrale portabile pentru producerea aburului necesar încățzirii reziduurilor (0,3mc/h; 0,5mc/h);

– pompe pentru fluid și pompe pentru nămol (DL7;DL9);

– escavator cupa 0,5-0,8 mc;

– autoutilitară FORD;

-autoutilitară MERCEDES;

– autovidanjă 8 t.

2.2. Structura organizatorică

S.C. TISECO S.R.L. dispune de o structură organizatorică de tip piramidal, iar conducerea societății se realizează de către Irimia Carletta.

Adunarea Generală a Asociaților se reunește o dată pe an, în ședință ordinară, pentru a aproba situațiile financiare anuale și propunerile de distribuire a profitului. În cadrul ședinței anuale se discută și dimensionarea capitalului social față de volumul activităților, precum și obiectivele firmei.

Pe parcursul existenței societății AGA s-a întrunit și în câteva ședințe extraordinare, cu ordinea de zi aprobare de credite sau cumpărări de imobilizări în leasing financiar.

Figura nr.2.1. Organigrama S.C.TISECO S.R.L.

Conducerea societății are în funcția de director pe doamna Irimia Carlleta, iar în funcția de administrator Irimia Viorel, ambele persoane având studii superioare. Departamentul financiar-contabil este format din 3 salariați, cadre pregătite cu studii superioare și cu experință. Societatea mai are și 35 de salariați din care 5 TESA, 26 productivi și 4 necalificați. Firma preconizează ca în viitor să mai angajeze 3 salariați cu carte de muncă precum sunt si restul angajaților, care să participe la extinderea activității unității.

Directorul trebuie să fie capabil să coordoneze activitatea financiar-operațională în conformitate cu exigențele legale și să participe activ în stabilirea strategiei pe termen mediu și lung. Directorul are un rol cheie în companie, fiecare proces și flux informațional având implicații și consecințe financiare cu conotații sensibile în profitabilitatea firmei. Printre activitățile și responsabilitățile acestuia se curpind: organizarea și urmărirea producției, încheiat contracte cu clienți si furnizori, resurse umane, întocmit acte pentru import-export, gestionat și supravegheat comenzile din punct de vedere logistic, pregătit necesar materii prime pentru diferitele comenzi, întocmit și transmis diferite rapoarte către partenerul italian, corespondența cu partenerul italian, vaste și variate atribuțiuni de secretariat și contabilitate primară. Practic, bunul mers al firmei pe toate domeniile.

Directorul general, aflat în subordinea Consiliului de administrație, iși exercită obligațiile în conformitate cu prevederile Legii 31/1990, republicată, în concordanță cu deciziile Consiliului de administrație și conform împuternicirilor Adunării generale a Acîionarilor.

Directorul general are următoarele împuterniciri:

– concepe si aplică strategii și politici de dezvoltare a societății;
– selectează, angajează și concediază personalul salariat;
– negociază contractul colectiv de muncă;
– negociază contractele individuale de muncă;
– reprezintă societatea;
– încheie acte juridice în numele îi pe seama societății; actele juridice pentru care, potrivit Legii nr. 31/1990 este necesară aprobarea adunării generale a acționarilor, le încheie numai potrivit acestei aprobări;
– alte atribuții încredintate de Adunarea generală a acționarilor.

În responsabilitățile administratorului intră:

-asigurarea tutror formelor legale privind încadrarea în muncă a salariaților (fișe de protecția muncii și PSI, medicina muncii etc.) firmei,
– respectarea legislației financiar-contabile,
– asigurarea relațiilor cu instituțiile statului,
– stabilirea si verificarea derulării programului de lucru,
– asigurarea stării de legalitate a punctelor de lucru (înregistrare mențiuni la Registrul Comerțului, autorizații de funcționare, autorizații pentru subsțante toxice, registre de control, respectarea obligativității de afișare la loc vizibil a tuturor actelor necesare etc),
– stabilirea cotelor de adaos,
– gestionarea bunurilor societății,
– verificarea stocurilor firmei,
– verificarea întocmirii corecte a documentelor privind operațiile de gestiune,
– asigurarea unor condiții propice derulării activității firmei.

La aceste obligații se pot adauga (prin contractul de muncă, sau prin încheierea unui contract de administrare) și o seamă de alte sarcini, cum ar fi: elaborare planuri de vanzări/activitate si urmărirea realizării lor, implementare politici de vânzare, negociere și încheiere contracte comerciale, supraveghere activitate, dimensionare bugete, transmiterea comenzilor de achiziții, gestiune baze de date clienți etc.

Răspunderea unui administrator poate fi contraventională și penală, angajată pentru sarcini de administrare fiscală și/sau de gestionare a activelor/activitații societății. Răspunderea lui civilă poate fi angajată pentru obligațiile fixate în raporturile cu asociații societății/terți.

Pentru directorul financiar-contabil i se atribuie următoarele responsabilități:

-pregătește și revizuiește înregistările contabile si reconcilierile conturilor;

– monitorizează din punct de vedere funcțional sistemul contabil folosit;

– pregătește situațiile financiare lunare, trimestriale si anuale;

– pregătește declarațiile fiscale si comunică cu Administrația financiară;

– pregatește bugete si planificări specifice;

– supervizează departamentul contabil în ansamblu.

2.3. Principalii parteneri ai S.C. TISECO S.R.L.

Cheia micromediului de marketing este clientela. Ea constituie destinația și rațiunea eforturilor firmei și se prezintă prin piața efectivă a întreprinderii, în fiecare moment al existenței sale.

Principalii clienți ai societății sunt:

S.C. CARPATCEMENT HOLDING S.A. BUCUREȘTI

S.C. SOFERT S.A. BACĂU

S.C. TERMOELECTRICA S.A. BORZEȘTI

S.C. UTA S.A. ARAD

S.C.CTRANSELECTRICA S.A. BACĂU

S.C. ELECTRICA MOLDOVA S.A. PIATRA NEAMȚ

S.C. FERAL S.A.TULCEA

S.C. TRANSPORT BISTRIȚA S.R.L. BACĂU

S.C. EUROLAINS S.R.L BACĂU

S.C. APISORELIA S.R.L. PIATRA-NEAMȚ

S.C. CARDU BISSINES S.R.L. BUCUREȘTI

S.C. AEROSTAR S.A. BACĂU

Principalii concurenți sunt:

S.C. FIBROMAR S.R.L. BACĂU

S.C. PETRO-OIL S.R.L.BACĂU

S.C. LIVIANDRE S.R.L.

S.C. ELCOPY S.R.L.

S.C. KLUGE ENBARA S.R.L. CONSTANȚA

S.C. GUDION S.R.L.

Printre cei mai mari furnizori ai societății se află:

S.C. ROMPETROL S.A.

S.C. ATP EXSODUS S.R.L.

S.C. EVW HOLDING S.R.L.

S.C. GHEZACO S.R.L.

S.C. ULENIUM IMPULS S.R.L. BACĂU

2.4. Analiza indicatorilor economico-financiari

Analiza indicatorilor se bazează pe o serie de premise:
– Compania își va desfăsura activitatea și în viitor;
– Compania are o valoare intrinsecă;
– Acestă valoare poate fi determinată pe baza datelor despre companie;
– Contabilitatea companiei;
– Impozitele pe care trebuie să le platească în perioada urmatoare;
– Calitatea angajaților, a personalului din conducere.

2.4.1. Indicatorii de lichiditate

Rata curentă
Formula de calcul: Active circulante/Datorii curente

Rata curentă 2006 =

Rata curentă 2007 =

Rata curentă 2008 =

Interpretare: Rata curentă reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale curente de a se transforma într-un timp scurt în lichidități pentru a achita datoriile curente. Dacă valoarea totală a pasivelor curente este mai mare decât valoarea totală a activelor curente atunci acest indicator e subunitar și aceasta ar putea arata ca finanțarea pe termen scurt a fost folosită pentru achiziționarea de "active pe termen lung" ceea ce în mod normal e considerat periculos, cu toate că există ramuri pentru care o valoare mai mică decat 1 a acestui indicator este considerată acceptabilă. Lichiditatea generală e considerată satisfacatoare pentru valori cuprinse între 1.2 și 1.9.

Rata rapidă (testul acid)
Formula de calcul:(Active circulante-Stocuri)/Datorii curente

Rata rapidă 2006 =

Rata rapidă 2007 =

Rata rapidă 2008 =

Interpretare: Rata rapidă reflectă posibilitatea activelor circulante concretizate în creanțe și trezorerie de a acoperi datoriile curente; se scad stocurile deoarece au cel mai puțin caracterul de lichiditate dintre activele curente (ele reprezintî activele la care apar cel mai probabil pierderi în cazul lichidării). Lichiditatea rapidă e satisfacătoare pentru valori cuprinse între 0,65 și 1.

Lichiditatea imediată
Formula de calcul:Trezorerie/Datorii pe termen scurt

Lichiditatea imediată 2006 =

Lichiditatea imediată 2007 =

Lichiditatea imediată 2008 =

Interpretare: Reflectă posibilitatea achitarii datoriilor pe termen scurt pe seama numerarului aflat în casierie , a disponibilităților bancare și a plasamentelor de scurtă durată. Pentru a fi considerat favorabil, indicatorul trebuie să tindă spre o marime unitară.

2.4.2. Indicatorii gradului de îndatorare

Rata datoriilor
Formula de calcul:Datorii totale/Active totale

Rata datoriilor 2006 =

Rata datoriilor 2007 =

Rata datoriilor 2008 =

Interpretare: Rata obligațiilor totale la total activ masoară procentajul, din totalitatea fondurilor, asigurat de creditori. Creditorii preferă rate ale obligațiilor scăzute, deoarece cu cât este mai scăzută rata cu atât este mai mare protecția la pierderile creditorilor în cazul lichidării.

Solvabilitatea patrimonială
Formula de calcul:Capitaluri proprii/Total pasiv

Solvabilitatea patrimonială 2006 =

Solvabilitatea patrimonială 2007 =

Solvabilitatea patrimonială 2008 =

Interprtare: Reprezintă gradul în care unitățile patrimoniale pot face față obligațiilor de plată. Ea este considerată bună când rezultatul obținut depăseste 30%, indicând ponderea surselor proprii în totalul pasivului.

Gradul de acoperire a dobânzilor
Formula de calcul: Profit brut + Dobânzi/Dobânzi

Grad acoperire dobânzi 2006 =

Grad acoperire dobânzi 2007 =

Grad acoperire dobânzi 2008 =

Interpretare: Rata de acoperire a dobânzilor definește măsura în care veniturile pot scădea fără să apară probleme financiare pentru firmă, de tipul incapacității de a-și plăti dobânzile anuale. În situația în care firma nu își mai poate onora obligațiile anuale de plată a dobânzilor, ea va fi acționată în justiție de ăatre creditori (acesta fiind de fapt primul pas către faliment). Rata de acoperire a dobânzilor se calculează prin împarțirea valorilor profiturilor firmei înainte de plată dobânzilor și impozitelor la valoarea cheltuieilor cu dobândă.Cifra obținută ne indică faptul că firma poate acoperi din profitul brut de 2 ori dobânda pentru împrumuturi. Firma are o marjă mică de siguranță în a coperirea cheltuielilor cu dobânzile, orice nou împrumut contractat poate crea dificulatăți firmei în viitor, adică nu trebuie să se mai încerce finanțarea prin credite.

2.4.3.Indicatori privind utilizarea activelor

Rotatia stocurilor
Formula de calcul:Cifra de afaceri/Stocuri

Rotația stocurilor 2006 =

Rotația stocurilor 2007 =

Rotația stocurilor 2008 =

Interpretare:Arată influența stocurilor existente asupra mișcării bilanțiere; o valoare ridicată a acesteia arată o situație favorabilă pentru agentul economic. Trebuie facută precizarea că datorită faptului că vânzările apar de-a lungul întregului an în timp ce stocul se definește pentru o anumită dată e recomandat să se utilizeze stocul mediu ( (stocul inițial + stocul final)/2).

Durata de recuperare a creantelor
Formula de calcul:(Total creante/Cifra de afaceri)x360

Durata de încasare a creanțelor 2006 =

Durata de încasare a creanțelor 2007 =

Durata de încasare a creanțelor 2008 =

Interpretare: Indica ritmul incasarii creantelor concretizate in clienti, debitori. Cu cat marimea acestui indicator este mai mica cu atat creantele se incaseaza mai rapid.

Durata stocurilor
Formula de calcul:(Stocuri/Vânzări)x360

Durata stocurilor 2006 =

Durata stocurilor 2007 =

Durata stocurilor 2008 =

Rotația activelor fixe
Formula de calcul:Vânzări totale/Active fixe

Rotația activelor fixe 2006 =

Rotația activelor fixe 2007 =

Rotația activelor fixe 2008 =

Interpretare: Cu cât valoarea indicatorului este mai mare, cu atât este mai bine si invers, cu cât se aproprie de 1, cu atât este mai problematic.

2.4.4.Indicatorii profitabilității

Marja profitului net
Formula de calcul: (Profitul net/Vânzări totale)x100

Marjă profit net 2006 =

Marjă profit net 2007 =

Marjă profit net 2008 =

Interpretare:Indică marimea profitabilității agentului economic. O rată a profitului ridicată indică o profitabilitate mare a agentului.

Rata rentabilității activelor (ROA)
Formula de calcul:(Profitul net/Active totale)x100

Rata rentabilității activelor 2006 =

Rata rentabilității activelor 2007 =

Rata rentabilitații activelor 2008 =

Interpretare: Rata rentabilității activelor totale cu cât este mai mare este mai bun.Se obține prin împarțirea profitului obținut în urma plății taxelor și a impozitului la totalul activelor corporației.

Rata rentabilitatii capitalurilor proprii (ROE)
Formula de calcul:(Profitul net/Capitaluri proprii)x100

Rata rentabilității capitalurilor proprii 2006 =

Rata rentabilității capitalurilor proprii 2007 =

Rata rentabilității capitalurilor proprii 2008 =

Interpretare: Acest indicator cu cât este mai mare este mai bun. Dacă rata rentabilității este mai mare, întreprinderea va fi interesată să se împrumute pentru a se dezvolta, deoarece remunerația capitalurilor împrumutate va fi acoperită de rentabilitatea ridicată.

Fig nr.2.2. Evoluția indicatorilor profitabilității 2006 – 2008

Limite ale analizei indicatorilor

Deși analiza indicatorilor este utilă in finanțe ea are limite, din care unele sunt date mai jos:

Multe firme includ un număr mare de diverse departamente în industrii diferite, facând dificilă elaborarea unui set coerent de indicatori medii industrial pentru scop comparativ; analiza indicatorilor e mai eficientă pentru firmele mici;

Inflația a distorsionat mult bilanțurile contabile, astfel încât analiza firmelor de vârstă diferite poate duce la erori dacă nu se fac anumite corecții;

Factorii sezonieri, pot perturba analizele indicatorilor (ex: viteza de rotație a stocurilor

CAPITOLUL 3

GESTIUNEA TREZORERIEI LA S.C. TISECO S.R.L.

3.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Bilanțul contabil înainte de repatizarea profitului

– lei –

Bilanțul contabil după repatizarea rezultatului exercițiului

– lei –

Vezi anexa nr.1

Datorii care trebuie plătite într-o

perioadă de până la un an

– lei-

Corecții ale bilanțului contabil după repartizarea rezultatului exercițiului:

2006 2007 2008

(1) din care cheltuieli de constituire: 9 9 9 lei

(1) Imobilizări necorporale: 9 9 9 Capital social 130.000 130.000 130.000

-9 -9 -9 -9 -9 -9

0 0 0 129.991 129.991 129.991

Bilanțul financiar

– lei –

Contul de profit și pierdere

– lei –

Vezi anexa nr.2

Structura contului de profit și pierdere, pe cele trei tipuri de activități (de exploatare,financiară, extraordinară), permite aprecierea performanțelor întreprinderii evaluate prin soldurile intermediare de gestiune. Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune se înscrie în practica financiară recentă a Uniunii Europene. În unele țări europene, stabilirea soldurilor intermediare de gestiune este obligatorie.

În România nu se prevede obligativitatea întocmirii unui document care să redea soldurile intermediare de gestiune și nici nu a lăsat la dispoziția întreprinderilor o astfel de opțiune. Totuși, structura actuală a contului de rezultate, acceptată în țara noastră, permite întocmirea soldurilor intermediare de gestiune, răspunzând nevoilor întreprinderii în analiza performanțelor economico-financiare; unii dintre acești indicatori sunt utilizați la întocmirea unor documente financiare, din categoria cărora se detașează situația fluxurilor monetare degajate de firmă.

Soldurile intermediare de gestiune (S.I.G.) reprezintă, în fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Tabloul S.I.G. cuprinde următorii indicatori: marja comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut (sau insuficiența brută) de exploatare, rezultatul exploatării (profit sau pierdere), rezultatul curent (profit sau pierdere), rezultatul net al exercițiului (profit net sau pierdere). Informațiile necesare construirii acestui tablou provin din contul de rezultate.

Pe baza contului de profit și pierdere voi calcula tabloul SIG (soldurilor intermediare de gestiune):

Tabloul SIG

– lei –

Profitul net trebuie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va

rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să fie distribuit sub forma dividendelor sau/și să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

În condițiile în care la nivelul rezultatului net se vor înregistra pierderi, acestea se

suportă de către proprietari în contul profiturilor viitoare așteptate (pierderea este reportată pentru exercițiul financiar următor). Dacă întreprinderea continuă să obțină pierderi și în exercițiile financiare următoare, averea acumulată de proprietari în perioadele anterioare de profitabilitate a firmei se va reduce; acest fapt se materializează prin diminuarea valorii capitalului propriu.

Analiza performanțelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare

de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată și transferată valoarea în cadrul firmei. Astfel, se pot identifica problemele cu care se confruntă managementul strategic al întreprinderii.

3.2. Analiza capacității de autofinanțare

Alături de soldurile intermediare de gestiune, analiza stării de performanță financiară a întreprinderii utilizează și indicatorul „capacitate de autofinanțare”. Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar al firmei de a-și remunera capitalurile proprii și de a-și autofinanța investițiile. Capacitatea de autofinanțare reprezintă, de fapt, o resursă internă aflată la dispoziția întreprinderii, care se determină la sfârșitul unui exercițiu contabil și pe baza căreia se creează planul de investiții viitoare. Ea este destinată să asigure: finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente; creșterea fondului de rulment, finanțarea totală sau parțială a noilor investiții; rambursarea împrumuturilor contractate; remunerarea capitalurilor investite.

Pentru a determina capacitatea de autofinanțare (CAF), se pot utiliza două metode:

metoda deductibilă și metoda adițională.

Metoda deductibilă, numită și metoda substractivă (a scăderii) ia în calcul toate încasările și plățile potențiale implicate de veniturile și cheltuielile realizate de întreprindere, astfel:

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile

Dacă determinarea CAF se efectuează pornind de la informațiile incluse în noul tip de

raportare a contului de profit și pierdere reglementat prin OMFP nr.94/2001, păstrând ideea de bază a modului său de calcul, formula devine:

CAF = EBE

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli de exploatare

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

– Impozitul pe profit

Pentru ca mărimea acestui indicator să fie un reper în previzionarea capacității de

autofinanțare viitoare a întreprinderii, ar trebui excluse din calculul său veniturile încasabile,respectiv cheltuielile plătibile cu caracter excepțional. Astfel se explică faptul că nu au fost luate în considerare veniturile și cheltuielile extraordinare sau veniturile din vânzarea activelor și alte operații de capital, veniturile din subvenții pentru investiții, cheltuielile privind activele cedate și alte operații de capital.

La același rezultat se va ajunge și în cazul aplicării metodei adiționale. În acest caz,

perspectiva este alta: pornind de la profitul net realizat, sunt eliminate toate elementele de venituri calculate și sunt adăugate cheltuielile calcultate pentru exercițiul financiar respectiv (în general amortizări și provizioane constituite).

CAF = Profit net – Venituri calculate + Cheltuieli calculate

Pornind de la informațiile reflectate de noua raportare a contului de profit și pierdere, relația de calcul devine:

CAF = Rezultatul net al exercițiului financiar

– Veniturile din vânzarea activelor și alte operații de capital

– Venituri din subvenții pentru investiții

+ Ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale

+ Ajustarea valorii activelor circulante

+ Ajustarea privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli

+ Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital

Astfel, conform celor menționate mai sus, cele două metode de calcul a capacității de autofinanțare, sunt prezentate 59uccinct în figura nr 3.1. :

Figura nr.3.1. Determinarea capacității de autofinanțare

CAF=EBE –Cheltuieli de exploatare-Cheltuieli dobânzi-Impozit profit+Venit dobânzi=

= 4.231.836 – 1.895.521 – 358.955 – 509 + 7.033 = 1.983.885

CAF= Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate și venituri din cesiuni=

= 1.983.885 + 0 – 0 = 1.983.885

Indiferent de modul de calcul, CAF nu are decât un caracter potențial, dacă nu este susținută prin mijloace financiare efective. Pentru faptul că ia în calcul fluxurile de încasări și plățipotențiale, în cazul unei economii cu mari blocaje financiare, acest indicator își pierde mult din puterea sa informativă.

Pe baza capacității de autofinanțare se poate analiza gradul de independență financiară a unei întreprinderi, prin calculul următorilor indicatori:

capacitatea potențială de rambursare a cheltuielilor financiare;

rata de finanțare a investițiilor anuale;

rata de acoperire a excedentului brut;

rata de acoperire a rezultatului exercițiului.

 Capacitatea potențială de rambursare a cheltuielilor financiare (Cp) arată numărul

de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare pe baza capacității de autofinanțare degajată de firmă. Indicatorul se determină raportând cheltuielile financiare la capacitatea de autofinanțare:

Cp =

Cp =

Este recomandabil ca valoarea indicatorului să se apropie de zero, adică perioada de

timp în care să se ramburseze cheltuielile financiare să fie cât mai mică.

Rata de finanțare a investițiilor anuale (Rfi) arată proporția în care firma poate acoperi finanțarea investițiilor anuale pe seama capacității de autofinanțare, calculul efectuându-se astfel:

Rfi =

Rfi =

O valoare care depășește 100% a acestui indicator, arată că firma poate să susțină

efortul investițional în totalitate numai din surse proprii. Astfel, potrivit acestui indicator, întreprinderea trebuie să recurgă la resurse împrumutate pentru a-și putea susține investițiile.

Rata de acoperire a excedentului brut (Reb) arată măsura în care fluxul potențial de lichidități din activitatea de exploatare participă la formarea fluxului total de disponibilități al firmei. Indicatorul se determină prin raportarea capacității de autofinanțare (CAF) la excedentul brut de exploatare (EBE):

Reb =

Reb =

O valoare sub 100% a acestui indicator arată că suma cheltuielilor de natură financiară

și extraordinară este mai mare decât veniturile de natură financiară și extraordinară. De obicei, a cest lucru apare atunci când cheltuielile financiare cu dobânzile și dividendele de plătit sunt mai mari decât veniturile financiare (dobânzi și dividende de încasat).

Rata de acoperire a rezultatului exercițiului (Rre) reprezintă raportul dintre

capacitatea de autofinanțare și rezultatul exercițiului:

Rre =

Rre =

Este recomandabil ca valoarea acestei rate să fie mai mare de 100%.

În practică, doar o parte din resursele care reprezintă capacitatea de autofinanțare va rămâne la dispoziția întreprinderii pentru reinvestire. În mod firesc, din capacitatea de autofinanțare se plătesc dividende acționarilor, cota managerului, participarea salariaților la profit. Partea care rămâne din capacitatea de autofinanțare după efectuarea acestor plăți reprezintă autofinanțarea:

Autofinanțarea = CAF – Dividende – Cota managerului – Participarea salariaților la

profit

3.3. Autofinanțarea

Determinarea autofinanțării

Mărimea autofinanțării este determinată de factori a căror influență poate fi pusă în evidență în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel ca în figura nr.3.2.:

Figura nr.3.2. Etapele formării autofinanțării

Autofinanțarea este foarte importantă pentru întreprindere, din următoarele

considerente:

reprezintă o sursă de finanțare independentă și stabilă;

oferă firmei autonomie financiară;

permite reducerea cheltuielilor financiare;

reprezintă un indicator pe baza căruia se poate calcula rentabilitatea financiară a

întreprinderii.

La nivelul (1) se compară mărimea activității comerciale cu mărimea aprovizionărilor, determinându-se mărimea valorii adăugate. Aceasta din urmă suportă astfel, influența politicii și a condițiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare și de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile și serviciile furnizate de parteneri din afara întreprinderii și consumate în cadrul activității curente.

La nivelul (2) formarea autofinanțării e determinată de condițiile de activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influența exercitată de relația salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica prețurilor, evoluția productivității, evoluția diferitelor costuri, influențează favorabil sau defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare și în consecință, asupra autofinanțării.

La nivelul (3) intervin factorii financiari și alte elemente excepționale care afectează excedentul degajat de operațiunile curente. Pe de o parte, suma prelevărilor asupra acestui excedent va fi condiționată de nivelul îndatorării și rata dobânzii, precum și de alte aspecte (incendii, penalități etc.). Pe de altă parte, câstigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor de exemplu) determină o creștere a excedentului. Luarea în calcul a cheltuielilor și veniturilor și a pierderilor și profiturilor excepționale permite să se determine excedentul asupra ansamblului operațiunilor efectuate în cursul perioadei.

La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura surplusul monetar obținut și pus la dispoziția întreprinderii și a proprietarilor, adică cash-flow-ul net, sau marja brută de autofinanțare, sau capacitatea de autofinanțare. Suma prelevărilor fiscale e determinată de politica de amortizare și de provizioane, în măsura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil și condiționează împărțirea între impozit și beneficiu net. La rândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe două destinații.

La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor și eventual pentru participarea salariaților la profit, iar altă parte rămâne la dispoziția întreprinderii și va permite să se finanțeze activități viitoare, această parte reprezentând mărimea autofinanțării.

Autofinanțarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obține din propria activitate și este o consecință sintetică a diferitelor aspecte ale politicii sale.

Pe baza contului de profit și pierdere voi calcula marja brută de autofinanțare sau cash-flow-ul net.

Încasările bănești potențiale obținute de întreprindere din întreaga sa activitate reprezintă 4.875.998 lei. Pe de altă parte, plățile bănești, determinate de activitatea întreprinderii sunt reprezentate de:

– lei –

Surplusul încasărilor potebțiale asupra plăților va fi deci:

– 2.903.577 = 1.972.421 lei

Aceste surplus al încasărilor asupra plăților reprezintă marja brută de autofinanțare sau

cash-flow-ul.Poate chiar fi identificat cu capacitatea de autofinanțare a întreprinderii. Scăzând în continuare profitul atribuit fondului de participare a salariaților la profit și dividentele de plătit acționarilor, obținem mărimea autofinanțării întreprinderii. Un al doilea mod de a stabili autofinanțarea constă în însumarea la profitul distribuit pentru fondul de dezvoltare, a amortizării mijloacelor fixe.

Pentru a determina mărimea autofinanțării întreprinderii, se va scade din mărimea capacității de autofinanțare, profitul atirbuit fondului de participare a salariaților la profit și dividentele de plătit acționarilor. Sau un al doilea mod de a stabili autofinanțarea constă în însumarea la profitul distribuit pentru fondul de dezvoltare, a amortizării mijloacelor fixe:

– lei –

În practică, pentru analiza autofinanțării se folosesc următorii indicatori:

rata autofinanțării investițiilor anuale;

rata autofinanțării imobilizărilor corporale și necorporale;

rata de autofinanțare a nevoilor globale de finanțare.

Rata autofinanțării investițiilor anuale (Rai) se determină ca raport între autofinanțare și valoarea investițiilor anuale, astfel:

Rai =

Rai =

Această rată măsoară capacitatea firmei de a-și acoperi investițiile anuale din surse proprii. Se consideră favorabilă o rată care se apropie cât mai mult de 100%. O rată de peste 100% indică faptul că firma își poate acoperi integral planul de investiții din surse proprii, fără a apela la împrumuturi.În cazul întreprinderii S.C. TISECO S.R.L. , aceasta trebuie să apele la împrumuturi pentru a-și putea acoperi investițiile.

Rata autofinanțării imobilizărilor corporale și necorporale (Raim) arată capacitatea firmei de a-și acoperi din surse proprii investițiile în imobilizări corporale și necorporale. Această rată se determină astfel:

Raim =

Raim =

La fel ca în cazul ratei anterioare, o valoare de peste 100% a acestui indicator, asigură acoperirea integrală a planului de investiții din surse proprii, ceea ce de asemenea se repetă situația că întreprinderea nu își poate acoperi investițiile integral din sursele proprii.

Rata de autofinanțare a nevoilor globale de finanțare (Rarg) arată ce proporție din nevoile de finanțare ale firmei pot fi acoperite din surse proprii. Rata se calculează ca raport între autofinanțare și nevoia de finanțare.

Rang =

Rang =

În practică se urmărește ca valoarea indicatorului să se apropie de 100%.

3.4. Analiza cash-flow-ului întreprinderii

Pentru a defini fluxurile de numerar ce decurg din desfășurarea activității

întreprinderilor din țări cu economie de piață, inclusiv din România, se folosește noțiunea anglosaxonă de „cash-flow”. De-a lungul timpului, conceptul de cash-flow a cunoscut interpretări și modalități diferite de calcul. Încă de la început, trebuie să facem o delimitare între cash și cash-flow.

Cash-ul se referă la ansamblul de disponibilități bănești, este asimilat cu trezoreria

netă și cunoaște două forme:

cash efectiv care se referă la disponibilitățile bănești în conturi bancare, curente și în casă;

cash echivalent care reprezintă disponibilități cvasilichide cum ar fi valorile mobiliare de plasament, respectiv titlurile financiare (acțiuni, obligațiuni etc) și titluri monetare (certificate de depozit bancar, certificate de trezorerie etc) cumpărate pentru valorificarea temporară a excedentului de trezorerie.

La rândul său, cash-flow-ul (CF) este variația (fluxul) trezoreriei nete (ΔTN) de la începutul până la sfârșitul exercițiului financiar. Abordarea termenului de cash-flow acoperă și alte noțiuni legate de surplusul monetar degajat de activitatea de exploatare a unei întreprinderi într-o perioadă dată și anume:

cash-flow curent, calculat prin deducerea chletuielilor curente de exploatare din veniturile curente de exploatare;

cash-flow brut, care este rezultatul brut înainte de deducerea impozitului pe profit;

cash-flow net, care este egal cu cash-flow-ul brut diminuat cu impozitul pe profit.

Aceste trei forme de cash-flow sunt prezentate în figura. nr.3.3. :

Figura nr3.3. Reprezentarea modalităților de calcul ale cash – flow-ului

Cash-ul și cash-flow-ul sintetizează variația rezultatelor operațiunilor (de gestiune și de capital) ale întreprinderii. Corespunzător celor două tipuri de operațiuni ale întreprinderii, rezultă două forme de cash-flow:

cash-flow-ul din operațiuni (activități) de gestiune (CFgest);

cash-flow-ul din operațiuni (activități) de capital (CFcap), structurat la rândul său în cash-flow-ul operațiunilor de investiții (CFinv) și cash-flow-ul operațiunilor de finanțare (CFfin).

Pe baza celor afirmate anterior, se pot scrie următoarele relații:

CF = CFgest + CFcap

CFcap = CFinv + CFfin

CFD = CFgest + CFinv + CFfin

unde: CFD = cash-flow disponibil

Managementul financiar a consacrat noțiunea de cash-flow disponibil („free cash-flow”), ca fiind fluxul de numerar cel mai adecvat pentru evaluarea unei întreprinderi sau a unui proiect de investiții. Cash-flow-ul disponibil (CFD) reprezintă fluxul de numerar rămas la dispoziția societății comerciale pentru remunerarea investitorilor de capital în întreprindere, respectiv acționarii și creditorii.

Calea cea mai frecvent adoptată în determinarea cash-flow-ului disponibil, este cea în cascadă. Se pornește de la mărimea cash-flow-ului rezultat din activitatea de exploatare, care se va diminua cu valoarea alocărilor de numerar pentru menținerea sau dezvoltarea capacităților de producție existente.

3.4.1 Cash-flow-ul de exploatare

Cash-flow-ul din activitățile de gestiune este cel mai important, fiind utilizat în următoarele scopuri: efectuarea plăților curente de gestiune, achiziția de noi active prin auto finanțare și/sau pentru rambursare a creditelor, precum și pentru remunerarea acționari lor cu dividende și a creditorilor cu dobânzi. CFgest se poate explica pe baza veniturilor încasabile și a cheltuielilor plătibile din contul de profit și pierdere și corectat cu variația nevoii de fond de rulment (ΔNFR).

Rezultatul operațiunilor de gestiune îl constituie cash-flow-ul de gestiune. Deoarece mărimea acestuia este determinată în cea mai mare parte de operațiuni de exploatare, acesta se evidențiază sub forma cash-flow-ului de exploatare (CFexpl).

În condițiile în care majoritatea intrărilor și ieșirilor de numerar sunt implicate de

activitatea de exploatare a întreprinderii, valoarea cash-flow-ului de exploatare(CFexpl) se determină astfel:

CFexpl = Prexpl – Impozit + Amortizare

Impozit = (Prexpl – Dob) x t

unde: Prexpl = profit din exploatare

Dob = dobânda

t = cota unică de impozit pe profit

Impozit = (2.233.446 – 509) * 16% = 357.269,92 lei

CFexpl = 2.233.446 – 357.269,92 + 218.644 = 2.094.820,08 lei

Din relația de calcul rezultă că elementul fiscal are un rol important, cash-flow-ul de exploatare cuprinzând profitul din exploatare net minus impozitul pe profit, plus amortizarea. Se obțin două surse de finanțare însemnate, care atribuie cash-flow-ului de exploatare semnificația unei capacități potențiale reieșite pe seama contului de profit și pierdere. Cashflow-ul de exploatare se poate utiliza pentru auto finanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerare a investitorilor de capital reprezentați de acționari (prin acordarea de dividende) și creditori (prin plata de dobânzi).

3.4.2. Cash-flow-ul de gestiune

În cazul în care și celelalte activități ale întreprinderii (de investiții sau de finanțare) aduc fluxuri importante de numerar, se determină mărimea cash-flow-ului de gestiune (CFgest) ale cărui destinații sunt următoarele:

efectuarea plăților curente de gestiune;

achiziția de noi active pentru autofinanțare și/sau pentru rambursarea creditelor;

remunerarea acționarilor cu dividende și a creditorilor cu dobânzi.

Pornind de la utilizările sale prezentate anterior, CFgest se determină astfel:

CFgest = PN + Dob +Amo

unde: PN = profitul net (rezultatul exercițiului);

Dob = cheltuielile financiare anuale ale întreprinderii cu dobânzile de plată;

Amo = cheltuielile anuale cu amortizarea activelor imobilizate din proprietatea întreprinderii.

CFgest = 1.881.015 + 509 + 218.644 = 2.100.168 lei

În conținutul cash-flow-ului disponibil, se mai cuprind cash-flow-ul de investiții și

cash-flow-ul de finanțare (alături de cash-flow-ul de gestiune):

CFD = CFgest + CFinv + CFfin

CFinv se referă, de regulă, la plăți pentru achiziția de active fixe noi: corporale, respectiv proprietăți asupra terenurilor și construcțiilor, mașini și echipamente, inclusiv prin autodotare; și necorporale, respectiv licențe, brevete, mărci. Activitatea de investiții cuprinde totodată încasări din vânzarea (cesiunea) de active fixe: vânzări de proprietăți, mașini, echipamente, de acțiuni și obligațiuni deținute, precum și răscumpărări ale obligațiunilor deținute sau ale avansurilor bănești acordate filialelor. CFinv se determină atât prin metoda directă, cât și prin cea indirectă.

CFinv = Imoo – (Imoo – Amo și prev. nete) – Ven. Fin

unde: Imoo = soldul inițial al imobilizărilor (imobilizări inițiale)

Cash-flow-ul din activitățile de finanțare (CFfin) cuprinde, atât fluxuri de venituri generatoare de încasări, cât și fluxuri de cheltuieli generatoare de plăți.

Încasările provin din:

operațiuni de majorări de capital social (prin emisiune de acțiuni noi);

majorări de datorii financiare (prin contractarea de noi împrumuturi sau prin

emisiunea de obligațiuni ale întreprinderii).

Plățile se manifestă sub forma:

rambursărilor de împrumuturi pe termen mediu și lung;

răscumpărări de pe piața bursieră și extrabursieră a propriilor acțiuni pe baza profitului net.

O întreprindere îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au majorat profitul net al întreprinderii îndatorate. Ca urmare, plata întreagă a dobânzii către creditori este suportată de întreprindere la nivelul dobânzii nete de impozit [Dob (1-0], iar restul, Dob x t este suportat din "sacrificiul" bugetului de stat care primește de la întreprinderea îndatorată un impozit pe profit (t) mai mic decât de la o întreprindere neîndatorată.

Mărimea cash-flow-ului disponibil este foarte importantă pentru acționari și manageri,

din moment ce sunt beneficiarii acestuia. Dacă valoarea cash-flow-ului disponibil este negativă, întreprinderea trebuie să atragă noi resurse de la acționarii sau creditorii săi, pentru a-și finanța investiția. Aceasta este o situație normală în momentele de dezvoltare a întreprinderii, când fluxurile rezultate din activitatea sa sunt insuficiente pentru a asigura autofinanțarea și remunerarea investitorilor săi. Însă, în cazul unei întreprinderi ajunse la maturitate, obținerea de cash-flow-uri disponibile negative poate indica probleme de gestiune sau de eficiență a activității sale.

O delimitare între profitul net și cash-flow se bazează pe următoarele argumente:

1. Profitul net exprimă un potențial de obținere a unor încasări prezente și viitoare, în timp ce cash-flow-ul exprimă din punct de vedere monetar,rezultatul echilibrului dintre încasări și plăți de la începutul până la sfârșitul anului. Numai în condiții de creștere zero a întreprinderii și de reinvestire a amortizării anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul. În condiții de creștere economică diferită de zero, cash-flow-ul preia influența acestei creșteri economice asupra profitului net;

2. Profitul net (pe termen scurt) este rezultatul operațiunilor de gestiune, adică de exploatare, financiare, excepționale; la rândul său, cashflow-ul este generat atât de operațiuni de gestiune, cât și de operațiuni de capital (investiții, dezinvestiri, finanțări, rambursări);

3. Cash-flow-ul corectează veniturile încasabile și cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării și a plăților acestora. Obligațiile de plată la anumite scadențe sunt decalaje favorabile, în timp ce drepturile de creanță (de încasări) la anumite scadențe sunt decalaje nefavorabile; diferența dintre obligațiile de plată și drepturile de creanță o reprezintă nevoia de fond de rulment care corectează potențialul veniturilor și cheltuielilor întreprinderii de a se transforma în lichidități.

Pornind de la aceste delimitări se poate preciza că, în materie de rezultat, cash-flow-ul furnizează informații indirecte și incomplete cu privire la aptitudinea întreprinderii de a realiza profit și trebuie utilizat cu precauție în acest scop. Cash-flow-ul își dovedește utilitatea în materie de finanțare, deoarece este o aproximare a capacității de auto finanțare și permite obținerea unei imagini asupra aptitudinii întreprinderii de a distribui dividende și a finanța investiții, eventualelor nevoi privind emisiunea de acțiuni sau obligațiuni, posibilităților de corectare a insuficienței de fond de rulment lichid și, de aici, a situației permanente a trezoreriei.

În concluzie impozitarea rezultatelor întreprinderii are relevanță asupra fluxurilor de trezorerie (cash-flow). Incidența fiscală se răsfrânge atât asupra fluxurilor legate de operații asupra active lor, cât și asupra fluxurilor asociate operațiilor de finanțare, fapt care contribuie la dobândirea unui caracter hibrid al acesteia; chiar dacă, de regulă, impozitul pe profit se înregistrează în cash-flow-ul de gestiune.

Impozitarea rezultatelor are un impact diferențiat asupra cash-flowului, deoarece se abordează atât în termenii unui flux de ieșire (cel mai adesea), dar și ca flux de intrare. Astfel, în cazul fluxurilor de trezorerie aferente portofoliului de active (active industriale, active comerciale, active financiare), impozitul teoretic diminuează excedentul de trezorerie al exploatării sau veniturile financiare, deci reprezintă un flux de ieșire. În cazul fluxurilor asociate operațiunilor de finanțare (fluxuri asupra datoriilor financiare), impozitul are un impact pozitiv, conducând la o economie de impozit aferentă cheltuielilor financiare, pe fondul îndatorării, deci reprezintă un flux de intrare.

În condițiile în care evaluarea întreprinderii sau a proiectului de investiții se face separat, din perspectiva acționarilor sau a creditorilor, se dovedește foarte utilă defalcarea cashflow-ului disponibil pe cele două destinații principale de alocare (pentru acționari și creditori), după cum urmează:

cash-flow-ul disponibil ce revine acționarilor (CFDacț) poate fi estimat astfel:

CFDacț =Div – ΔCPR = Div – (CPR1 – CPR0)

unde: Div = dividendele repartizate acționarilor;

ΔCPR = variația capitalului propriu ca rezultat al majorării sau reducerii capitalului.

CFDacț = 0 – (2.128.582- 247.567) = – 1.881.015 lei

cash-flow-ul disponibil ce revine creditorilor (CFDcr) este reprezentat de:

CFDcr = Dob – ΔDATfin = Dob – (DATfin1 – DATfin0)

unde: Dob = dobânzi plătite creditorilor

ΔDATfin = variația mărimii datoriilor financiare contractate de întreprindere de la terți (în această categorie nu intră datoriile de exploatare).

CFDcr = 509 – (509 – 3472) = 509 + 2.963 = 3.472 lei

Ca urmare, cash-flow-ul disponibil al întreprinderii este format din cash-flow-ul disponibil acționarilor și cash-flow-ul disponibil creditorilor:

CFD = CFDacț + CFDcr

CFD = -1.881.015 + 3.472 = 1.877.543 lei

Pornind de la valoarea acestor cash-flow-uri, poate fi estimată valoarea întregii întreprinderi sau numai a capitalurilor proprii, respectiv numai a datoriilor sale.

În prezent, există două curente teoretice de explicare a cash-flow-ului: francez și anglosaxon. În accepțiunea franceză, cash-flow-ul se explică prin diferența între variația fondului de rulment și variația necesarului de fond de rulment:

ΔTN = ΔFR – ΔNFR

unde: ΔTN = variația trezoreriei nete

ΔFR = variația fondului de rulment

ΔNFR = variația necesarului de fond de rulment

Astfel, se obține variația trezoreriei nete care reprezintă, totodată, relația echilibrului financiar al întreprinderii.

3.4.3. Fondul de rulment

Fondul de rulment (FR) reprezintă excedentul de resurse permanente utilizat pentru finanțarea activelor circulante, respectiv nivelul activelor circulante care nu este acoperit din datoriile pe termen scurt. Din punct de vedere al gestiunii financiare reprezintă marja de securitate privind finanțarea activelor circulante și cota de autonomie financiară.

Poziția strategică a fondului de rulment, de a face legătura intre partea de sus și partea de jos a bilanțului, îi conferă o valoarea informativă deosebită, conducând la aprecierea aproape unanimă a analiștilor financiari că fondul de rulment este cel mai important indicator al echilibrului financiar.

Modul de calcul al fondului de rulment recurge la 2 procedee:

pe baza părții de sus a bilanțului:

FR = Capital permanent – Active imobilizate nete

pe baza parții de jos a bilanțului:

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

FR2006 = 1.576.098 – 2.610.849 = -1.034.751 lei

FR2007 = 2.741.461 – 3.246.279 = – 504.818 lei

ΔFR = FR2007 – FR2006 = -504.818 –(-1.034.751) = -504.818 + 1.034.751 = 529.933 lei

Fondul de rulment are o evoluție oscilantă, cu valori negative pentru anul 2006,cât și pentru anul 2007, ceea ce înseamnă că sursele permanente nu reușesc să finanțeze integral alocările permanente și pentru finanțarea activelor imobilizate se folosesc și datorii pe termen scurt, situație ce generează un dezechilibru financiar. În 2007 situația se redresează, dar fondul de rulment rămâne tot negativ.

Figura 3.4. –Evoluția fondului de rulment 2006 – 2007

Formele sub care se regăsește fondul de rulment în funcție de apartenența capitalului sunt:

fondul de rulment propriu (FRp) arată excedentul de resurse proprii care se degaja în urma finanțării activelor imobilizate nete :

FRp = Cpr – Ain

unde: Cpr= capital propriu

Ain = active imobilizate nete

FRp2006 = 130.000 – 1.252.318 = -1.122.318 lei

FRp2007 = 130.000 – 2.633.400 = -2.503.400 lei

Un fond de rulment propriu negativ semnifică că imobilizările nu sunt finanțate decât

parțial din resurse proprii. Întreprinderea trebuie să facă apel la îndatorare pentru a finanța o parte din imobilizările sale.

fondul de rulment străin sau împrumutat (FRs) reprezintă partea din datoriile pe termen mediu și lung care depășesc valoarea imobilizărilor nete și care sunt destinate finanțării activelor circulante:

FRs = FR – FRp = ÎTML

FRs2006 = -1.034.751 – (-1.122.318) = -1.034.751 + 1.122.318 = 87.567 lei

FRs2007 = – 504.818 – (-2.503.400) = -504.818 + 2.503.400 = 1.998.582 lei

Grafic evoluția indicatorilor se prezintă astfel:

Figura 3.5. – Fondul de rulment propriu și fondul de rulment străin 2006- 2007

Pentru întreaga perioadă de analiză, fondul de rulment propriu este negativ, ceea ce înseamnă că nu sunt suficiente capitaluri proprii pentru finanțarea investițiilor. Întreprinderea apelează la fondul de rulment străin (datorii pe termen mediu și lung) pentru a-și finanța imobilizările, iar în ultimul an, chiar pentru a-și finanța o parte din activitatea curentă.

3.4.4. Nevoia de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activelor circulante (cu termen de lichiditate < 1 an) care urmează să fie finanțate din surse stabile (cu exigibilitate >1 an). Altfel spus, necesarul de fond de rulment este diferența dintre necesitățile de finanțare a ciclului de exploatare și datoriile de exploatare.

Relațiile de calcul sunt:

NFR = Active ciclice – Pasive ciclice

NFR = (Active circulante – Disponibilități și plasamente) – [Obligații pe termen scurt – (Credite curente + Soldul creditor la bănci)]

NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii pe termen scurt

NFR2006 = 552.456 + 888.403 – 2.610.849 = – 1.169.990 lei

NFR2007 = 582.430 + 1.266.778 – 3.246.279 = – 1.397.071 lei

ΔNFR = NFR2007 – NFR2006 = – 1.397.071 – (-1.169.990) = – 1.397.071 + 1.169.990 =

= – 227.081 lei

Grafic, evoluția necesarului de fond de rulment se prezintă astfel:

Figura 3.6. – Evoluția necesarului de fond de rulment 2006-2007

De-a lungul întregii perioade analizate necesarul de fond de rulment este negativ și are o tendință de scădere.

Nevoia de fond de rulment a înregistrat valori negative, reflectând un surplus de surse temporare în raport cu nevoile temporare; acest lucru s-a datorat creșterii într-un ritm mai rapid a pasivelor ciclice față de activele ciclice. Situația este negativă în acești doi ani de analiză 2006-2007 fiind reflectată de creșterea insuficientă a vitezei de rotație a creanțelor, comparativ cu valoarea minimă admisibilă, neredresându-se situația chiar dacă viteza de rotație a creanțelor a crescut, aceasta a avut totuși un nivel destul de ridicat.

Pentru orice societate comercială insuficiența lichidităților reprezintă o preocupare permanentă de care depinde menținerea sa în afaceri. De aceea, managementul performant al trezoreriei poate accelera fluxurile bănești din circuitul unei afaceri și poate asigura, pe această bază, o reală profitabilitate a firmei.

3.4.5. Trezoreria netă

Fiind legată de activitatea de exploatare (aprovizionare – producție – desfacere – realizare), trezoreria reprezintă segmentul cel mai dinamic al gestiunii financiare pe termen scurt a firmei. De nivelul la care se organizează și se desfășoară managementul trezoreriei depinde echilibrul financiar pe termen scurt și deci eficiența întregii activități a agentului economic. Trezoreria ocazionează intersecția tuturor operațiunilor financiare care rezultă din desfășurarea întregii activități economico-financiare a firmei. Aici se regăsesc toate încasările și plățile unei anumite perioade de gestiune, indiferent că acestea se referă la investițiile pe termen lung sau la activitatea curentă de producție.

Trezoreria netă pune în evidență modul de realizare a ciclurilor financiare ale firmei, semnificând surplusul de lichidități ce se degajă la sfârșitul perioadei de gestiune, adică reala capacitate a firmei de a investi. Trezoreria netă reprezintă disponibilitățile bănești rămase la dispoziția firmei rezultate din activitatea desfășurată pe parcursul unui exercițiu financiar. Altfel spus, este diferența dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment, respectiv excedentul de lichidități rămase după acoperirea excedentului de nevoi ciclice (rămase neacoperite) de către excedentul de resurse permanente.

Trezoreria netă se poate determina în două modalități, și anume:

ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment:

TN = FR – NFR

ca diferență între disponibilități bănești (și plasamente) și împrumuturile pe termen scurt (credite curente + soldul creditor al conturilor curente la bănci):

TN = Db – ÎTS

TN2006 = – 1.034.751 –(-1.169.990) = -1.034.751 + 1.169.990 = 135.239 lei

TN2007 = – 504.818 –(-1.397.071) = -504.818 + 1.397.071 = 892.253 lei

ΔTN = TN2007 – TN2006 = 892.253 – 135.239 = 757.014 lei

O trezorerie netă pozitivă evidețiază echilibrul financiar al unității și corespunde unui exercițiu financiar încheiat cu un surplus monetar, cât și un surplus de disponibilități ce se poate constitui în plasamente viitoare. O trezorerie netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar, adică necesarul de finanțare al exploatării care depășește fondul de rulment și care se acoperă prin angajarea de credite sau prin alte resurse (administratori, acționari sau asociați).

Relația trezoreriei pune pe primul plan problema finanțării NFR. Cu toate că rezultă din comparația între elemente pe termen scurt ale bilanțului, NFR constituie o nevoie de finanțare reînnoită constant și deci permanentă. Această nevoie trebuie să fie acoperită prin mijloace de finanțare de asemenea, permanente. FR reprezintă capitaluri proprii susceptibile să finanțeze utilizări pe termen scurt și deci componente ale NFR.

Dacă FR permite să se finanțeze integralitatea NFR (FR ≥ NFR ) spunem că NFR se finanțează integral din resurse stabile și întreprinderea poate să evite orice dependență față de resursele de trezorerie. Dacă FR > NFR întreprinderea se găsesște într-o situație favorabilă în ceea ce privește solvabilitatea la scadențe apropiate, resursele permanente fiind suficiente pentru a finanța în același timp imobilizările, NFR, o parte a utilizărilor de trezorerie.

Dacă FR nu permite să se finanțeze integralitatea NFR ( FR < NFR), aceasta se vede constrânsă să facă apel la resurse de trezorerie pentru a finanța o parte a NFR. Dar NFR constituie o nevoie permanentă. Dependența față de resursele trezoreriei prezintă un character permanent. O asemenea situație poate totuși fi viabilă dacaă întreprinderea beneficiază de concursul partenerilor financiari.

În cazul firmei S.C. TISECO S.R.L. NFR depășește mărimea FR. Societatea trebuie deci să facă apel la resurse de trezorerie pentru a-și asigura finanțarea unei mari părți a nevoii sale de fond de rulment. Astfel se explică dependența sa față de împrumuturile de trezorerie, în fapt împrumuturile bancare pe termen scurt care caracterizează situația sa financiară globală.

Grafic, evoluția se prezintă astfel:

Figura nr.3.7. – Evoluția trezoreriei nete 2006-2007

Datorită faptului că întreprinderea înregistrează un fond de rulment negativ și un necesar de fond de rulment de asemenea negativ, dar în mărime absolută mai mare, trezoreria netă este pozitivă.

În acest caz, deși teoretic trezoreria pozitivă reflectă un echilibru financiar al întreprinderii, practic întreprinderea, pe termen lung, se va confrunta cu un dezechilibru major, deoarece o parte din imobilizări și ciclu din exploatare sunt finanțate din datoriile pe termen scurt (furnizori, salariați, stat, asociați).

Concluzii

S.C. TISECO S.R.L. este o societate cu capital integral privat, care pe parcursul perioadei analizate, anii 2006-2008, prezintă următorii indicatori financiari:

După cum se observă din tabloul de sinteză, S.C. TISECO S.R.L. are o situație financiară precară, care evidențiază politica financiară agresivă și riscantă pe care o duc factorii decizionali. Această politică se încadrează, însă, în tendința actuală de pe piața prodeselor petroliere, de a finanța activele din împrumuturi.

În timp ce societatea prezintă deficiențe în ceea ce privește autonomia financiară, solvabilitatea și capacitatea de acoperire a dobânzilor, care ar pune pe gânduri potențialii furnizori, paradoxal, profitabilitatea este îndeajuns de ridicată pentru ca rezultatul exploatării să fie capabil să remunereze atât societățile de finanțare creditoare, cât și acționarii.

Concluziile pe care le putem trage pentru principalii indicatori analizați în această lucrare sunt prezentați mai jos:

Performanțele financiare

Performanțele financiare ale firmei analizate indică o tendință de creștere a eficienței globale a activității, a capacității de dezvoltare a firmei. Aceasta se traduce printr-o creștere a cifrei de afaceri și a valorii adăugate în anul 2007 față de anul 2006. De asemenea, se constată creșteri ale indicatorilor de natura rezultatelor (rezultatul brut al exploatării, rezultatul brut al exercițiului, rezultatul net al exercițiului), aceste tendințe fiind însă corelate cu volumul de activitate al firmei.

Creșterea cifrei de afaceri este determinată și de majorarea numarului mediu scriptic, a numărului de salariați, ceea ce a determinat si o creștere a locurilor de muncă, crearea de noi locuri de muncă, implicit crescând nivelul de trai și creșterea salariilor, statul fiind scutit de astfel de plăți prin aceasta. Un alt factor ce a dus la creșterea cifrei de afaceri este majorarea valorii activelor imobilizate de la 1.282.309 lei la 2.903.399 lei. Prin creșterea cifrei de afaceri are loc și o mărire a impozitelor, taxelor și virarea la bugetul statului, impozitele la bugetul statului, tax ape valoarea adăugată.

Gestiunea creanțelor și datoriilor

Atât în ceea ce privește gestiunea creanțelor, cât și gestiunea creditului furnizor, societatea înregistrează o îmbunătățire a acestor indicatori în anul 2008 față de anul 2006, pentru ca în 2007 viteza de rotație a creanțelor și în special a clienților să scadă la 23 de zile. Pe parcursul întregii perioade de analiză, indicatorii de gestiune financiară sunt sub limita minimă admisă pentru o gestiune financiară sănătoasă, cum se prezintă de astfel și activele fixe, a căror valoare a indicatorului de rotație a acestora, se apropie de 1, acesta fiind o situașie problematică pentru întreprindere.

Important este faptul că gestiunea corelată a datoriilor și a creanțelor totale este excedentară, generând efecte pozitive asupra trezoreriei. Nu același lucru putem spune însă despre gestiunea corelată a clienților și furnizorilor, care pune presiune asupra trezoreriei în anul 2007.

Bonitatea financiară

Din punctul de vedere al lichidității, care urmărește capacitatea firmei de a-și achita obligațiile curente din active curente, situația întreprinderii este destul de instabilă, în condițiile în care lichiditatea curentă se situează peste limita minimă admisă în 2007 și 2008, lichiditatea redusă depășește de asemenea în ultimii doi ani de analiză limita maximă admisă,iar lichiditatea imediată se încadrează în limitele normale, ceea ce reflectă posibilitatea achitării datoriilor pe termen scurt pe seama numerarului aflat în casierie , a disponibilităților bancare și a plasamentelor de scurtă durată. De asemena lichiditatea redusă se datorează și achiziționării de active imobilizate.

Din punctul de vedere al solvabilității, care urmărește capacitatea firmei de a-și achita obligațiile totale din activele totale, întreprinderea are o solvabilitate patrimonială la termen nesatisfăcătoare, cu valori ușor sub valoarea minimă admisă.

Capacitatea de rambursare a datoriilor prezintă un nivel scăzut, ceea ce îi avantajează pe creditori, ce preferă rate ale obligațiilor scăzute, deoarece cu cât este mai scăzută rata cu atât este mai mare protecția la pierderile creditorilor în cazul lichidării.

Structura financiară

Din punctul de vedere al ratelor de structură ale pasivului, care reflectă modul de formare a resurselor financiare pe termene și surse de proveniență, se poate concide că firma are o structură nesatisfăcătoare, cu un grad scăzut de autonomie financiară globală și un grad de îndatorare globală împovărător (peste nivelul maxim admis). Stabilitatea financiară este sub pragul minim dar cu o tendință de apreciere a situației.

Din punctul de vedere al ratelor de structură ale activului, care reflectă utilizarea, termenele și gradul de lichiditate al elementelor patrimoniale de natura mijloacelor economice putem spune că rata activelor imobilizate are o tendință oscilantă, cu un maxim în 2007, iar rata activelor circulante de asemenea oscilează cu un maxim în același an.

Echilibrul financiar

Din perspectiva echilibrului financiar pe termen lung (fondul de rulment) și a celui curent (necesarul de fond de rulment), firma se află într-o situație precară, care se reflectă într-o stare nefavorabilă sub aspectul solvabilității și cel al lichidității curente.

Din punct de vedere al trezoreriei nete aceasta este pozitivă, dar în acest caz, deși teoretic trezoreria pozitivă reflectă un echilibru financiar al întreprinderii, practic întreprinderea, pe termen lung, se va confrunta cu un dezechilibru major, deoarece o parte din imobilizări și ciclu din exploatare sunt finanțate din datoriile pe termen scurt (furnizori, salariați, stat).

Propuneri

În ceea ce privește posibilitățile de ameliorare a situației financiare a societății, putem sugera:

apelarea la o majorare a capitalului social, printr-un nou aport, în principal de lichidități;

menținerea politicii de gestiune a resurselor, care corelează gestiunea activelor circulante cu gestiunea pasivelor circulante, dar cu îmbunătățirea ratei de încasare a clienților;

în limitele permise de lege, conversia datoriilor societății față de asociați în participare la capitalul social.

ANEXE

Anexa nr.1

SITUAȚIA ACTIVELOR, DATORIILOR

ȘI CAPITALURILOR PROPRII

la data de 31.12.2007

Anexa nr.2

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

la data de 31.12.2007

Anexa nr.3

SITUAȚIA ACTIVELOR, DATORIILOR

ȘI CAPITALURILOR PROPRII

la data de 31.12.2008

Anexa nr.4

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

la data de 31.12.2008

Bibliografie

Brezeanu, P., Prăjișteanu, B., Gestiunea financiară a portofoliului, Editura Economică, București, 2002

Capotă, V., Dănescu, A., Dinescu, M., Hangan, D., Ionescu, R., Lixandru, F., Manolache, M., Contabilitate, Editura Niculescu, București, 2003

Feleagă, L., Feleagă, N., Contabilitate financiară, Editura Economică, București, 2007

Georgescu, N., Analiza bilanțului contabil, Editura Economică, București, 1999

Muntean, M., Analiza echilibrului economico-financiar al întreprinderilor comerciale, Editura EduSoft, Bacău, 2006

Onofrei, M., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2004

Paraschivescu, M.,D., Păvăloaia, W., Radu, F., Olaru, G., D., Contabilitate financiară, Editura Tehnopress, Iași, 2007

Paraschivescu, M., D., Radu, F., Managementul contabilității financiare, Editura Tehnopress, Iași, 2008

Păvăloaia, W., Paraschivescu, M., D., Radu, F., Olaru, G., D., Analiza financiară, Editura Tehnopress, Iași, 2006

Păvăloaia, W., Păvăloaia, D., Analiza economico-financiară, Editura Moldavia, Bacău, 2003

Stancu, I., Finanțe, Editura Economică, București, 2002

Stancu, I., Gestiunea financiară a agenților economici, Editura Economică, București, 1994

Toma, M., Alexandru, F., Armeanu, D., Ivănescu, D., Vîrban, R., Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 2003

Țugui, I., Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, București, 2002

Vasile, I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, București, 2006

Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

Adrese Internet:

http://biblioteca-digitală.ase.ro

http://capital.ro

http://en.wikipedia.org

http://mfinante.ro

http://rubinian.com

http://ssifbroker.ro