Victima Infractiunii
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND VICTIMA INFRACȚIUNII
§ 1. Conceptul de victimă a infracțiunii și particularitățile ei caracteristice
§ 2. Tratamentul penal și procesual – penal al victimei
§ 3. Clasificarea și tipologia victimelor infracțiunii
CAPITOLUL II. PERSONALITATEA VICTIMEI PROVOCATOARE
§ 1. Personalitatea și comportamentul victimei provocatoare
§ 2. Cuplul penal „ victimă – infractor ”
§ 3. Conștientul, inconștientul și stilul victimal
Implicațiile psihologice ale victimei provocatoare
§ 4. Vinovăția victimei provocatoare
CAPITOLUL III. PREVENIREA VICTIMALĂ
§ 1. Formele și metodele prevenirii victimologice
§ 2. Cunoașterea psihologiei victimei – sursă importantă pentru descoperirea infracțiunii
§ 3. Protecția juridică a victimei infracțiunii
Concluzii
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei. Criminalitatea în Republica Moldova se caracterizează printr-un nivel înalt, devenind tot mai periculoasă. Sporește, în special, numărul infracțiunilor violente și contra patrimoniului și nu prea există temeiuri elocvente pentru a spera în evoluția pozitivă a acestei dinamici.
Conform informației Ministerului Afacerilor Interne în anul 2014, pe teritoriul republicii au fost înregistrate 41,8 mii infracțiuni, ceea ce constituie o creștere de 9,5% comparativ cu anul 2013, iar față de anul 2010 nivelul infracționalității a crescut de 1,3 ori. Rata infracționalității constituie 117 infracțiuni la 10 mii locuitori, față de 94 infracțiuni în anul 2010.
În anul 2014 au fost înregistrate 146 persoane victime ale omorurilor, inclusiv 26 persoane au fost omorîte de către soț/soție, 4 – de către alte rude și 116 persoane – de către persoane necunoscute. Totodată, s-au înregistrat 226 persoane care au suferit în urma leziunilor corporale grave, 910 persoane au devenit victime ale jafurilor, iar 446 peroane au fost jertfe ale infracțiunilor cu caracter sexual. Comparativ cu anul 2013, se remarcă o creștere cu 2% a infracțiunilor săvârșite de minori și anume a infracțiunilor privind viața sexuală, contra patrimoniului și a infracțiunilor legate cu droguri.
Astfel, dacă urmărim evidența efectuată de către Biroul Național de Statistică, atunci observăm cu ușurință nivelul infracționalității în Republica Moldova, și anume o situație deloc îmbucurătoare, caracterizată printr-o creștere vădită a indicelui de infracțiuni săvârșite pe teritoriul statului. De aici și neîncrederea societății îndreptată spre eficiența instrumentelor statale prin care se apără valorile sociale împotriva faptelor periculoase și de prevenire a criminalității. Însă trebuie să ținem cont și de faptul că societatea se află într-o permanentă dezvoltare, iar infracționalismul, și el la rândul lui tinde să se manifeste prin forme tot mai periculoase, precum profesionalizarea, organizarea, recidiva. De aceea, nu-i putem însuși statului o vină totală în ineficacitatea politicii penale abordate în vederea combaterii și prevenirii criminalității, ci urmează să adoptăm o atitudine individuală în îmbunătățirea propriului comportament pentru a evita cel puțin infracțiunile care țin nemijlocit și de conduita victimei. În acest mod, cu siguranță am obține o reducere considerabilă a numărului de infracțiuni, deoarece victima joacă un rol important nu doar la descoperirea infracțiunii, ci și la săvârșirea acesteia, având o contribuție majoră prin însăși provocarea viitorului infractor, sau prin favorizarea condițiilor de săvârșire a faptei penale.
Așadar, pentru prevenirea și combaterea eficientă a criminalității, este important a utiliza mijloace noi, condiționate de cercetarea nu numai a personalității și comportamentului infractorului, dar și a victimei infracțiunii, inclusiv a personalității acesteia, a comportamentului victimei în situația preinfracțională, infracțională și postinfracțională, precum și a relațiilor ei cu criminalul. În acest context, este indispensabilă elaborarea unor studii aprofundate a cauzelor și condițiilor comiterii infracțiunilor și perfectarea sistemului de prevenire și combatere a acestora nu doar prin prisma făptuitorului (precum se obisnuiește), ci și din punct de vedere al victimei, deoarece, delincventul, chiar dacă este principal, nu este unicul personaj activ al „scenei” criminale. Un interes reliefat îl reprezintă acele persoane care devin țintă a atentatului criminal – victimele. Respectiv, mecanismul faptei infracționale poate fi remarcat doar printr-o analiză complexă a tuturor elementelor sale atît din partea infractorului, cît și din partea victimei.
Importanța temei se mai manifestă și prin stabilirea circumstanțelor care au determinat comiterea infracțiunii, aprecierea obiectivă a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre ei (criminal și victimă) în actul infracțional și de asemenea prin necesitatea abordării problematicii privind prevenirea victimală, protecția și ajutorarea victimelor infracțiunilor.
Scopul și obiectivele propuse în teză. Elaborarea acestei lucrări are ca scop analiza problematicii victimei infracțiunii, și anume a victimei provocatoare care de cele mai multe ori, (atunci cînd se creează o condiție de realizare a orientării antisociale a viitorul infractor), servește drept premisă în săvârșirea infracțiunii și elaborarea unei viziuni în vederea prevenirii victimale și protecției victimelor infracțiunii, atât la nivel științific, didactic, cât și aplicativ.
Întru realizarea acestui scop au fost stabilite următoarele obiective:
stabilirea și exemplificarea noțiunii și izvoarelor conceptului de victimă a infracțiunii și particularitățile ei caracteristice în general și a victimei provocatoare a infracțiunii, în special;
elaborarea metodologiei cercetării victimei infracțiunii;
analiza statutului penal și procesual – penal al victimei;
determinarea criteriilor științifice ale clasificărilor și tipologiilor victimelor;
studierea mecanismului infracțiunii prin prisma personalității și comportamentului victimei provocatoare, raportului „infractor-victimă”, conceptului de conștient, inconștient și stil victimal, precum și aspectului psihologic ale acesteia;
investigarea conceptului de „vinovăție” a victimei provocatoare;
determinarea măsurilor și formelor de realizare a prevenirii victimologice a infracțiunilor;
analiza legislației în domeniul protecției victimelor.
Gradul de investigație a temei. Printre savanții care au abordat problematica victimei, ale căror opinii asupra materiei vizate în lucrare ne-au servit drept punct de reper, sînt: Hans von Hentig, Benjamin Mendelsohn, Ezzat Abdal Fattah, Andrew Karmen, Hans Joachim Schneider, Sparks, Lev Frank, Sandra Walklate, David Rivman, Vasimea Minskaia, Plehan Dagheli, Gheorghe Gladchi, Mihai Bîrgău, Igor A. Ciobanu, Svetlana Rusnac, Bujor Valeriu, Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu ,etc.
Curiozitatea legată de victimă, ideile victimologice își găsesc originea în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Apariția victimologiei științifice este legată însă de publicarea în anul 1941 a lucrării criminologului german Hans von Hentig „Observații asupra interacțiunii dintre infractor și victimă”. La baza orientării victimologice în criminologie stau, de asemenea, lucrările științifice ale lui Benjamin Mendelsohn (1947, 1956). De atunci, problema victimei a devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul cauzalității infracțiunii concrete și criminalității în ansamblu.
Un loc aparte în cercetările criminologice asupra victimei îl ocupă lucrările savanților R.Gasser, B. Mendelsohn, A. Fattach, M.Wolfgang, V. Minski, D. Rivman, V. Rîbalski, V. Romanov, V. Polubinski ș.a. Victimologia este studiată mai detaliat în SUA, Anglia, Franța, Germania, Japonia și Elveția.
Pînă în prezent, în Republica Moldova au fost realizate puține cercetări științifice în domeniul victimologiei, unele aspecte teoretice privind victima infracțiunii fiind reflectate în manuale și materiale didactice (Gheorghe Gladchi, Valeriu Bujor, Igor Ciobanu, Svetlana Rusnac).
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. Cercetarea științifică în teză s-a fundamentat pe principiul coraportului și interacțiunii dintre diferite metode, procedee și tehnici de investigare. Caracterul complex și interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor, procedeelor și tehnicilor utilizate:
metoda logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare) este reprezentată de procedeele și operațiile specifice utilizate pentru stabilirea genezei și a structurii raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de fenomene agreso-victimale. Fenomenul de victimă este dependent de natura relațiilor dintre victimă și agresor, de motivele și de efectele acestor relații. Orice acțiune umană are un scop precis care presupune modificarea unor comportamente sau atitudini, a reprezentărilor sau raporturilor interindividuale;
metoda tipologică este reprezentată de stabilirea unei mulțimi de trăsături constante, existente în mod permanent într-un fenomen, eveniment. Analiza fenomenului se va limita la evidențierea unui anumit tip de trăsături și la diferențierea cantitativă și calitativă a acestora, sensul eliminării trăsăturilor care nu sunt esențiale. Cercetarea după metoda tipologică va trebui să identifice factorii semnificativi care au generat victimizarea stabilind astfel un prototip de victimă (victima provocatoare) în cadrul fenomenului total de victimizare;
metoda comparativă, a fost utilizată pentru a scoate în evidență existența unor trăsături psihologice de caracter, care ne permit să distingem personalitatea victimei provocatoare de cea a victimei pure;
metoda clinică. Această metodă explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic și a se prescrie tratamentul corespunzător fiecărei victime. Această formulă se aplică pentru a se înțelege diversitatea cauzelor și condițiilor concrete, justificându-se necesitatea cunoașterii trăsăturilor de personalitate ale victimei;
metoda istorică, folosită pentru cercetarea sorginții fenomenului de „victimă”, precum și în vederea stabilirii evoluției acestuia;
metoda statistică. Coordonatele metodei statistice constau în: culegerea datelor, prelucrarea, analiza, sistematizarea, gruparea, stocarea și interpretarea acestora. Ulterior, în baza acestor date se stabilesc tipuri de victime, se determină nivelul de infracționalitate și formele acesteia în dependență de teritoriu și perioade de timp concrete;
metoda procedeului grafic (grafice, scheme).
Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale criminologiei, victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, psihologiei, precum și ale altor discipline socio-uma stabilirea unei mulțimi de trăsături constante, existente în mod permanent într-un fenomen, eveniment. Analiza fenomenului se va limita la evidențierea unui anumit tip de trăsături și la diferențierea cantitativă și calitativă a acestora, sensul eliminării trăsăturilor care nu sunt esențiale. Cercetarea după metoda tipologică va trebui să identifice factorii semnificativi care au generat victimizarea stabilind astfel un prototip de victimă (victima provocatoare) în cadrul fenomenului total de victimizare;
metoda comparativă, a fost utilizată pentru a scoate în evidență existența unor trăsături psihologice de caracter, care ne permit să distingem personalitatea victimei provocatoare de cea a victimei pure;
metoda clinică. Această metodă explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic și a se prescrie tratamentul corespunzător fiecărei victime. Această formulă se aplică pentru a se înțelege diversitatea cauzelor și condițiilor concrete, justificându-se necesitatea cunoașterii trăsăturilor de personalitate ale victimei;
metoda istorică, folosită pentru cercetarea sorginții fenomenului de „victimă”, precum și în vederea stabilirii evoluției acestuia;
metoda statistică. Coordonatele metodei statistice constau în: culegerea datelor, prelucrarea, analiza, sistematizarea, gruparea, stocarea și interpretarea acestora. Ulterior, în baza acestor date se stabilesc tipuri de victime, se determină nivelul de infracționalitate și formele acesteia în dependență de teritoriu și perioade de timp concrete;
metoda procedeului grafic (grafice, scheme).
Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale criminologiei, victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, psihologiei, precum și ale altor discipline socio-umane și juridice care reflectă tema investigată.
Cuvintele-cheie ale tezei. Victimă, victima infracțiunii, victimologie, victimizator, parte vătămată, clasificare, tipologie, vulnerabilitate victimală, prevenire victimală, ,,cuplu penal”, „victimă–infractor”, „victimă activantă”, ,,victimă-provocator”, „vinovăția victimei”, protecția victimei.
Structura și volumul lucrării. Lucrarea este constituită din introducere, trei capitole, concluzii, recomandări și date bibliografice.
În capitolul I, intitulat „Noțiuni generale privind victima infracțiunii” am determinat noțiunile fundamentale necesare înțelegerii fenomenului de „victimă a infracțiunii”, am studiat statutul penal și procesual – penal al victimei infracțiunii și am expus analizei un rând de clasificări și tipologii a victimelor infracțiunii.
Capitolul II, cu denumirea „Personalitatea victimei provocatoare”, este axat pe cercetarea conceptului de personalitate și comportament al victimei provocatoare, al relației „victimă-infractor”, precum și al gradului de vinovăție al victimei provocatoare în săvârșirea infracțiunii.
Capitolul III, în formula „Prevenirea victimală”, constă în studierea psihologiei victimei, care reprezintă un punct de plecare în descoperirea infracțiunii, în detectarea și examinarea metodelor necesare pentru prevenirea victimologică, precum și analizarea problemei de protecție juridică a victimei infracțiunii.
Volumul lucrării este de X pagini.
CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND VICTIMA INFRACȚIUNII
Istoric : Hans von Hentig a scris un articol despre rolul victimei
în infracțiune într-un ziar din Köln (14 septembrie 1934).
În 1940 el publică lucrarea „ Criminalul și victima sa ” ,
inspirat de o nuvelă austriacă în care un personaj spunea :
„ eu asasinul și el victima suntem amândoi vinovați, dar el mai mult decât mine ” .
§ 1. Conceptul de victimă a infracțiunii și particularitățile ei caracteristice
Interesul față de victimă are o istorie îndelungată. Studiul științific al victimei a fost propus, tocmai în anul 1940, de către avocatul român, evreu de origine, Benjamin Mendelsohn care, în lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea unei noi discipline științifice numite victimologie. Fiind atent la versiunile acuzaților pe care îi apăra în procese în calitatea lui de avocat pe dosare penale, Benjamin Mendelsohn a ajuns la ferma convingere că victima poate juca un rol considerabil în derularea actului criminal. În fond, este vorba de lansarea ideii potrivit căreia, în multe cazuri, victima constituie o componentă provocatoare în survenirea actului criminal.
Termenul de „victimologie" provine de la cuvântul de origine latină „victima” și grecescul „logos" care înseamnă cuvânt, idee, știință. De aici victimologia este studiul sau știința despre victimă.
Etimologia cuvîntului „victimă” în limbile europene nu este încă clarificată definitiv de către lingviști. Se presupune că în Europa acest termen pentru prima dată purta un caracter ritual. Termenul francez „victime”, cel italian „vittima” precum și cel englez „victim” au provenit de la latinescul „victima”, ceea ce inițial semnifica o ființă vie, sacrificată lui Dumnezeu. Alte limbi ale popoarelor europene conțineau echivalente proprii ale latinescului „victima”. De exemplu, în germană acesta era cuvîntul „opfer”, în lituaniană – „auka”, etc.
Dicționarul Oxford explică termenul de victimă prin:
a) „persoană care a fost agresată, prejudiciată ori omorâtă ca rezultat al unei crime, boli, accident”;
b) „o persoană care a fost trasă pe sfoară, păcălită, înșelată”;
c) „un animal sau o ființă vie ucisă și oferită drept sacrificiu unei zeități”.
Victima, conform dicționarului, constituie persoana care suportă consecințele unei crime. Consecințele pot fi fizice, materiale sau morale. Se poate vorbi despre victime directe și indirecte ale crimelor. Este victimă directă persoana care suportă nemijlocit acțiunea criminală, iar victimă indirectă cea asupra căreia se răsfrîng urmările succesive ale actului criminal. De exemplu, victimă directă a unui omor este persoana ucisă, iar victime indirecte sunt rudele apropiate, prietenii, întreprinderea care a pierdut un specialist și membrii societății care sunt puși în pericol de existența unor asemenea comportamente în societate, precum și sunt afectați de faptul că crimele perturbă viața socială, rupînd relațiile din care aceasta este alcătuită. Criminologii încearcă să releve trăsăturile psiho-sociale și particularitățile de comportament care supun persoana unui risc sporit de a deveni victimă a unor crime în ideea de a preveni săvîrșirea unor crime și a proteja eventualele victime, modificînd aceste proprietăți.
Articolul 1 al „Declarației”, desemnează în calitate de victime persoanele cărora individual sau în grup le-au fost cauzate prejudicii, inclusiv vătămări corporale sau o daună morală, suferințe emoționale, o pagubă materială sau limitarea esențială a drepturilor lor fundamentale în urma acțiunii ori inacțiunii prin care au fost încălcate legile naționale în vigoare. Articolul 2 al prezentei declarații stipulează că persoana poate fi considerată victimă, indiferent de faptul dacă a fost stabilit, reținut, supus justiției făptuitorul, precum și indiferent de relația de rudenie dintre victimă și infractor.
Conform legislației în vigoare „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale”, iar “parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracțiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei.”
Totodată, noțiunea victimologică a victimei e pusă permanent în discuție în studiile autohtone și de peste hotare. H. Hentig, de exemplu, considera victimă persoana căreia i s-a încălcat obiectiv un oarecare drept protejat prin lege și care percepe acest fapt cu plăcere, indiferență ori suferință, considerînd că pot exista victime abstracte și colective: victime publice individuale, societăți întregi, state, ordinea de drept etc.
Unul dintre primii criminologi care au susținut teza de doctorat în domeniul victimologiei, F. Paasch (1965), scria că, din punctul de vedere al științelor penale, victima este persoana fizică ori juridică căreia i s-a încălcat orice drept aflat sub protecția statului.
Binecunoscutul teoretician victimolog Ernest Haeckel, definind astfel noțiunea dată, afirma că victima este acea persoană care e supusă pricinuirii ilegale a unei pagube, în rnăsura în care sistemul de drept reacționează împotriva vinovatului, considerat în calitate de victimizator.
V. Rîbalski propune o altă definiție, considerînd victimă persoana fizică căreia, ca urmare a atentatelor criminale, i-au fost pricinuite daune fizice, morale ori materiale, recunoscute ca atare prin sentința de condamnare.
Actualmente, criminologia operează cu termenul de “victimă” în sens restrâns, ca fiind orice persoană fizică. În clasificarea acestui termen există mai multe explicații:
„numai o ființă umană poate fi considerată victimă, dar, omul care se sacrifică pentru o idee nu intră în categoria logică a victimelor” (Lernell Leszek);
„o persoană care pune în acțiune un fapt criminal nu poate fi considerată drept victimă nici măcar în cazul în care și ea are de suferit de pe urma acțiunii întreprinse” (J.H. Reiman).
O mare importanță în relevarea conținutului acestei noțiuni are studierea personalității victimei sub aspect social-psihologic, ce include statutul, rolul și poziția ei socială.
Statutul victimei e determinat potrivit drepturilor și obligațiunilor sale în limita procesului penal și, ce-i mai important pentru victimologie, de raportul acesteia cu alte persoane din sfera activității criminale.
Poziția victimei constituie particularitățile relațiilor cu celelalte victime, dintre victimă și martorii infracțiunii și, desigur, dintre victirnă și infractor.
Rolul victimei este un factor esențial în comiterea infracțiunii. Or, comportamentul acesteia poate influența dezvoltarea conflictului, transformînd-o din obiectul infracțiunii în subiect (de exemplu, conflictele familiale, încăierările).
Astfel, putem defini noțiunea de victimă provocatoare ca acea persoană căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale grație sau în rezultatul comportamentului ei propriu.
Prin urmare, noțiunea de „victimă” în accepțiune largă cuprinde orice formă a materiei: tehnică, biologică sau socială, stării normale ori funcționării căreia i s-a cauzat un anumit prejudiciu, pe cînd victimă într-un sens restrîns trebuie considerat omul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu fizic, moral sau material în urma acțiunilor altor persoane, comportamentului său, evenimentelor ori întîmplărilor nenorocite. Totodată, este necesar a ține cont că unele și aceleași acțiuni ilicite, evenimente, în funcție de anumite condiții, loc și timp, pot cauza un prejudiciu atît unei persoane concrete, cît și concomitent unui grup de persoane, de asemenea, unei persoane fizice și unei persoane juridice.
Astfel, victima infracțiunii poate fi activă și pasivă, poate conștientiza esența și consecințele comportamentului său ori poate să nu le cunoască, poate să se afle în relații apropiate cu victimizatorul sau în genere să nu-l cunoască, poate fi capabilă sau incapabilă de a opune rezistență, etc. Victima și infracțiunea sunt noțiuni de raport. Dacă nu există infracțiune, atunci nu
există nici victimă.
§ 2. Tratamentul penal și procesual – penal al victimei
Victima și trăsăturile ei caracteristice nu constituie un anumit element al componenței de infracțiune. Aceste trăsături pot caracteriza diferite elemente ale componenței de infracțiune: obiectul și latura obiectivă (împrejurările, consecințele infracțiunii). De asemenea, trăsăturile caracteristice victimei trebuie să fie reflectate (sau trebuie să existe posibilitatea reflectării lor) în latura subiectivă a infracțiunii, adică în conștiința și în voința vinovatului, în caz contrar, ele nu pot avea importanță juridico-penală și influență asupra răspunderii făptuitorului. Așadar, semnele caracteristice personalității și comportamentului victimei au valoare juridico-penală și, în componența de infracțiune, pot aparține obiectului, laturii obiective și laturii subiective a infracțiunii.
Personalitatea și comportamentul victimei au importanță la incriminarea faptelor și individualizarea pedepsei penale. Legislația penală în vigoare conține norme în structura cărora sunt incluse semne ce caracterizează persoana vătămată și comportamentul acesteia:
particularități ale personalității victimei și statutului său (femeie (art.147), bărbat (art.172), minor (art.209), grup (art.135), cetățean (art.176), alegător (art. 1811), proprietar, posesor sau deținător (art.189), reprezentant al autorității publice (art.145(2) „h”), martor (art.314), militar (art.367) etc.);
comportamentul victimei (licit (art.162), ilicit (art.146) etc.);
starea victimei în momentul săvîrșirii infracțiunii (vădit sănătoasă (art.169); neputință (art.145(2) „e”); femeie gravidă (art.158(3) „d”,); bolnav (art.162); stare periculoasă pentru viață (art.163); handicap fizic sau psihic (art.166); vîrstă înaintată (art. 1661));
relațiile dintre victimă și infractor (rude (art. 1641), serviciu (art.197(2) „c”), dependență materială (art.150(2) „c”).
( Pentru mai multe exemple, a se vedea Tabela nr.1).
Deoarece trăsăturile ce caracterizează victima din legea penală sunt numeroase și variate, este rațional a le clasifica. Profesorul rus Plehan Dagheli (1974) propune următoarea clasificare:
1) trăsăturile caracteristice personalității victimei: a) fizice, b) sociale;
2) trăsăturile ce vizează starea victimei;
3) trăsăturile ce caracterizează comportamentul victimei: a) legal; b) ilegal (deviant); c) „acordul” victimei și persoana vătămată își cauzează singură dauna;
4) trăsăturile ce caracterizează relațiile reciproce dintre victimă și vinovat;
5) trăsăturile ce caracterizează dauna pricinuită victimei: a) fizică; b) materială; c) morală.
Trăsăturile caracteristice personalității victimei, stipulate în legea penală în vigoare, sunt atît fizice (sexul – femeie, bărbat; vîrsta – copil, minor, persoana care nu a atins vîrsta de 16 ani, bătrîn), cît și sociale (reprezentant al autorității publice legale, reprezentant al unui stat străin, cetățean al Republicii Moldova, proprietar, angajat, inventator, autor, consumator, client, judecător, martor, parte vătămată, expert, reprezentant al puterii sau reprezentant al organizațiilor obștești, colaborator al poliției, persoană oficială, prizonier de război etc.).
Este evident că trăsăturile caracteristice personalității victimei, introduse în componențele de infracțiuni, sunt indisolubil legate de caracterul obiectului asupra căruia e îndreptat atentatul respectiv. De aceea, ele caracterizează obiectul, deoarece atentatul asupra persoanei vătămate înzestrată cu astfel de calități înseamnă cauzarea daunei relațiilor sociale corespunzătoare apărate de dreptul penal. De aceea, trăsăturile persoanei vătămate caracterizează esențial caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunilor respective.
Drept bază a conceptului de victimă a infracțiunii pot fi luate definițiile legale de victimă și parte vătămată, prevăzute de articolele 58 și 59 ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova în vigoare din 12 iunie 2003.
Conceptul legal de victimă este definit în art. 58 C.P.P., al. (1) și (2): „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima are dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit, să fie soluționată de organul de urmărire penală, iar după aceasta să fie informată despre rezultatele soluționării”.
Aceeași lege în art. 59, al. (1) și (2) definește partea vătămată care, „este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracțiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Recunoașterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanța organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calități procesuale”.
Reglementarea dată este un progres față de C.P.P. din 24 martie 1961, care definea numai partea vătămată și fără condiția necesară – acordul victimei. Prin intermediul unei asemenea reglementări, statul a admis participarea în proces a unui cerc mai larg de persoane ce-au avut de suferit în urma infracțiunii. Astfel, vor putea fi realizate amplu măsurile de prevenire a victimizării persoanelor juridice, elaborate de criminologie, care tratează victima și ca persoană juridică. Din momentul săvîrșirii infracțiunii și victimizării persoanei pînă la declararea acesteia din urmă ca parte vătămată întotdeauna este o perioadă mai mare sau mai mică de timp, în care persoana ce a avut de suferit nu putea întreprinde nimic, adică nu erau stipulate drepturile procesuale.
În prezent, victima dispune de unele drepturi procesuale ( de exemplu, dreptul ca cererea ei să fie înregistrată; să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte vătămată etc.) , ceea ce-i permite să participe mai activ în cadrul soluționării cauzei sale. Persoana este recunoscută ca victimă prin efectul legii și nu este necesară emiterea unei ordonanțe sau altă formalitate, faptul dat permite încadrarea rapidă a victimei în soluționarea cererii sale. Statutul de victimă este o etapă ce poate începe pînă la intentarea procesului, adică este o etapă preprocesuală.
Dacă victima este persoană fizică, ea poate decide participarea în proces în calitate de victimă cu un cerc restrîns de drepturi și obligații (art.58 C.P.P.) sau să accepte a fi recunoscută în calitate de parte vătămată cu mai multe drepturi și obligații (art.60 C.P.P.).
Nu este clară logica legiuitorului în faptul stabilirii obligațiilor victimei, din natura cărora rezultă că victima ar trebui să participe pe parcursul întregului proces (de exemplu, să se prezinte la citarea organului de urmărire penală, să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată și să nu părăsească sala de ședințe fără permisiunea președintelui ședinței), deoarece, practic în toate cazurile în care victima va renunța să fie recunoscută ca parte vătămată, ea va dori să evite toate obligațiile și incomoditățile participării la proces, care, deseori, sunt numeroase și nedorite. Nu este binevenit ca persoana ce a suferit careva prejudicii morale, fizice sau materiale să fie obligată la efectuarea unor acțiuni sau inacțiuni datorită acestui fapt. Conform noțiunii legale de victimă, persoana juridică ca și persoana fizică, poate dispune de această calitate și poate participa în proces, posibilitate neexistentă pînă la adoptarea actualului Cod de procedură penală. Asemenea reglementare apropie noțiunea legală de victimă de noțiunea dată de criminologie.
§ 3. Clasificarea și tipologia victimelor infracțiunii
Cu siguranță există o multitudine de persoane în societate cărora prin infracțiuni li se cauzează prejudicii. Prin urmare, informația despre acești oameni, prelucrată în modul respectiv, va permite relevarea anumitor trăsături ale victimelor, caracteristice pentru unele sau alte grupuri, categorii. Deoarece este foarte importantă existența unui ansamblu de trăsături care ar permite de a vorbi despre victime tipice și despre persoanele vătămate ca purtătoare ale unor calități nu atît de neutrale în mecanismul infracțiunii, vom prezenta un șir de criterii de clasificare a victimelor infracțiunii pentru a însuși mai bine elementele care servesc drept principii de distincție dintre o persoană cu caracteristici generale și o persoană înclinată spre victimizare și de asemenea pentru a elabora în baza acestor citerii o serie de metode în vederea protecției victimelor infracțiunii.
Ca premisă a diferitelor clasificări ale victimelor infracțiunilor poate fi teoria rolurilor, ceea ce se explică, prin importanța rolului victimei în mecanismul infracțiunii, determinat în mare parte de statutul, atitudinea și comportamentul acesteia. Teoria rolurilor este cheia înțelegerii multor probleme soluționate în victimologie. Chiar și în cadrul relativ restrîns al justiției penale, victima infracțiunii poate avea mai multe roluri: parte vătămată, martor, sursă de informații (mijloc) pentru dobîndirea probelor, uneori învinuit, parte civilă.
În literatura sovietică de specialitate, prima încercare de clasificare a victimelor a fost
întreprinsă de Lev Frank. Deoarece victima infracțiunii poate constitui obiectul de studiu al diferitelor discipline ale ciclului penal, anume în baza acestui temei, consideră autorul, poate fi efectuată o clasificare primară a acestora.
Astfel, despre victimă se poate vorbi ca despre un obiect de cercetare a:
1) dreptului procesual-penal, unde victima figurează ca participant al procesului penal;
2) dreptului penal, unde victima figurează ca circumstanță care se atribuie la semnele obiective ale componenței de infracțiune;
3) criminologiei, unde victima figurează în contextul motivului de săvîrșire a infracțiunii;
4) criminalisticii, unde victima figurează în legătură cu procedeele tactice;
5) medicinii legale, unde victima este obiect al expertizei medico-legale;
6) statisticii judiciare, adică evidența numărului de victime ale infracțiunilor;
7) psihologia judiciară, care apreciază starea psihologică a victimelor;
8) psihiatria judiciară.
Este deosebit de importantă clasificarea victimelor în funcție de caracterul
infracțiunilor care au cauzat prejudiciu. La baza acestei clasificări s-ar putea pune, în primul rînd, componențele de infracțiune care-s unite printr-un obiect unic, comun:
victimele infracțiunilor sexuale;
victimele infracțiunilor contra proprietății;
victimele accidentelor rutiere etc.
Un interes sporit pentru cercetările victimologice prezintă acele infracțiuni, la comiterea
cărora are importanță interacțiunea dintre infractor și victimă. De aceea, este necesară o clasificare specială a victimelor în funcție de relațiile acestora cu infractorul. Clasificarea dată are importanță hotărîtoare pentru investigațiile victimologice și se bazează pe diverse legături sociale: rudenia, concubinajul, vecinătatea, relațiile de serviciu, precum și relațiile de prietenie, amoroase, ostile, lipsa oricăror legături, pur și simplu cunoscuți.
În baza caracterului raporturilor dintre victimă și infractor, cercetătorul ucrainean Tuleacov B.A. propune următoarea clasificare:
1) victime întîmplătoare;
2) nedeterminate din timp;
3) predeterminate.
Astfel, clasificarea victimelor în baza relațiilor acestora cu infractorul, deseori, are importanță hotărîtoare și la descoperirea infracțiunilor, căci stabilirea infractorului decurge în lanț: victimă – bănuit – învinuit.
În scopul prevenirii anumitor categorii de infracțiuni, sunt importante clasificările
victimelor după o serie de particularități demografice și sociale ale personalității lor: vîrsta, sexul, starea civilă, etnia, studiile, profesia, genul de activitate, funcția etc. În cadrul acestor clasificări trebuie evidențiate victimele care, în virtutea profesiei sau a genului de activitate, devin obstacole în calea infractorilor. La această categorie de victime se referă colaboratorii organelor de drept, paznicii, funcționarii organelor de revizie și control, casierii, businessmenii, taximetriștii, jurnaliștii. Cercetarea victimologică a activității acestor persoane este utilă pentru elaborarea în bază științifică a măsurilor tactice, psihologice și tehnice de asigurare a securității acestora.
În funcție de apartenența la o anumită categorie socială, cercetătorul american Andrew Karmen distinge:
1) copii dispăruți;
2) copii maltratați fizic sau sexual;
3) persoane în vîrstă;
4) femei maltratate;
5) victime ale atacului sexual;
6) victime ale accidentelor rutiere.
Profesorul rus David Rivman, completînd clasificarea victimelor după comportament
cu date referitoare la caracteristica socio-psihologică a fiecărui grup diferențiat prin clasificarea dată, a elaborat tipologia socio-psihologică a victimelor, constituită din șase tipuri și 23 de subtipuri ale acestora:
1) victime agresive (subtipuri: violent-agresive, provocatoare-agresive, cupidant-agresive, sexual-agresive, victimă-huligan, răzbunătoare-negative, scandaliste, victime-despoți domestici, persoană psihic bolnavă sau suferă de patologii ale sistemului nervos);
2) victime active (subtipuri: instigator conștient, instigator din imprudență, persoană care conștient își provoacă dauna, persoană care singură din imprudență își cauzează dauna);
3) victime cu inițiativă (subtipuri: cu inițiativă în virtutea funcției, cu inițiativă datorită statutului social, cu inițiativă în virtutea trăsăturilor personale);
4) victime pasive (subtipuri: obiectiv incapabile de a opune rezistență, obiectiv capabile de a opune rezistență);
5) victime necritice (subtipuri: cu nivel redus de studii și intelectual, minorul, persoane de vîrstă înaintată, bolnavii psihici, victime necritice fără trăsături conturate evident);
6) victime neutre, comportamentul cărora n-a provocat acțiuni criminale și nici n-a contribuit la derularea lor, în măsura în care aceasta ar fi depins de victimă.
Juristul rus Plehan Dagheli distinge două categorii de victime după comportamentul
preinfracțional al acestora:
provocatoare și
așa-numitele „victime pure, care au căzut sub mînă” .
Multe clasificări iau în atenție criteriul privind gradul de implicare și responsabilitate al
victimelor în comiterea infracțiunii. Astfel, Mendelsohn diferențiază următoarele categorii:
1) complet inocentă;
2) avînd o vinovăție minoră;
3) la fel de vinovată ca și infractorul;
4) mai vinovată decît infractorul;
5) responsabilitate totală în comiterea infracțiunii;
6) simulantă.
Această clasificare folosește practic o scală gradată referitoare la răspunderea ce revine celor doi „parteneri” ai cuplului penal privind comiterea infracțiunii. La o extremitate a ei se află nevinovăția, iar la cealaltă, întreaga responsabilitate a victimei.
În anul 1966, criminologul Ezzat Abdel Fattah, în studiul „ Quelques problemes posés à
la justice pénale par la victimologie ", evidențiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă și puternică asupra victimei, obligând-o să participe în orice mod la derularea actului agresional, devenind:
1) victimă participantă – dispusă să riște orice consecință, din spirit de aventură;
2) victima latentă – persoanele care inconștient dau dovadă de a deveni victime și, grație acestui fapt, exercită asupra criminalului o atracție asemănătoare celei care o exercită mielul asupra lupului;
3) victimă predispusă – cu reacții spre înclinații schimbătoare, rigide și complexe care contrazice și încearcă să revină la vechile atitudini;
4) victima provocatoare – fidelă unor concepții în care disprețul și sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acțiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice;
5) victimă neparticipantă – care adoptă posibilitatea de a-și controla comportarea acceptând doar actele cu semnificații cunoscute.
Ceva mai tîrziu, cunoscutul victimolog Sparks (1982) a elaborat următoarea clasificare a
victimelor:
1) provocarea (precipitarea);
2) facilitatea – deși victima este pasivă, ea înlesnește comiterea crimei în mod deliberat ori inconștient prin neglijența sa (de exemplu, turiștii);
3) vulnerabilitatea – femeile, copiii, bătrînii;
4) ocaziile (oportunitățile) – ocazia este privită ca o condiție logică, necesară actului infracțional; 5) farmecul, atracția – dacă hoțul are de ales între un automobil Jaguar și un Ford, primul îl va atrage mai mult;
6) impunitatea – unele victime sunt selectate cu acuratețe, fiindcă sunt mai puțin dispuse să comunice despre ceea ce s-a întîmplat, sau au acces limitat la justiție (de exemplu, homosexualii, traficul de femei sau de imigranți ilegali, „peștii” și prostituatele etc.).
Una dintre primele tipologii ale victimelor infracțiunilor aparține criminologului german
Hans von Hentig, care, utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici și sociali (deci pornind de la cele trei componente ale personalității), conturează următoarele categorii de victime:
1) victime nevîrstnice, care, prin calitățile lor: neevoluare fizică, lipsă de experiență socială și naivitate în raporturile cu ambianța, capacitate redusă de a înțelege sensul și consecințele unor comportamente, sînt supuse riscului din partea jefuitorilor, violatorilor, maltratării și abuzului sexual, răpirii, utilizării drept complici la infracțiuni.
2) victimele femei, prin tradiție prezintă trăsături de personalitate specifice: finețe, emotivitate, credulitate, lipsă de agresivitate, slabe din punct de vedere morfoconstituțional, fapt care le oferă calitatea de victime în cazul infracțiunilor de ordin sexual sau material. De exemplu, violul însoțit sau nu de acte de cruzime sau chiar suprimare fizică a femeii, maltratarea și chiar uciderea de către soț, etc.
3) vîrstnicii pot deveni victime maltratate, agresate sexual, sau ale infracțiunilor materiale. De exemplu, victime ale jefuitorilor, ale persoanelor cu înclinații sexuale perverse, ale escrocilor, fiind deposedați de spațiul locativ.
4) dependenții de alcool și de droguri, prezintă necesitatea adaptării organismului la consumul de alcool și droguri, neglijând modul de evaluare a reacției la mediu, acceptând astfel o neadaptare a comportamentului la solicitările care-i sunt adresate de realitatea ambientală.
5) imigranții, minoritățile etnice, rolul adaptiv al psihicului este redus, astfel gândirea străinului este permanent afectată de lipsa unei adecvări reale de ordin comunicațional, care să asigure obținerea unui echilibru optim al personalității, ei pot fi ușor victimizați, aceasta se referă în special la lipsa de mijloace materiale în noua patrie, necunoașterea limbii, precum și ostilitatea băștinașilor;
6) indivizii normali, dar cu o inteligență redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acțiunilor desfășurate, în raport cu influențele mediului.
7) indivizii (temporar) deprimați, tot aici putem adăuga și indivizii singuratici, sau cu „inima zdrobită" cu un nivel scăzut al reactivității fizice și psihice, figurând drept pradă a hoților și escrocilor.
8) indivizii achizitivi, care caută în orice împrejurare să-și mărească profitul – expuși escrocheriilor, sustragerii de bunuri materiale, șantajului, etc.
19) indivizii destrăbălați și desfrînați, rămân relativ inerți la regulile sociale și morale, fiind expuși pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar și crimelor de ordin material.
10) chinuitorii – de exemplu : tatăl alcoolic și violent ucis de proprii copii.
11) indivizii „blocați” sunt, de regulă, oameni de afaceri sau bancheri faliți care nu mai pot face față situației lor pe căi legale și cad ușor victime ale escrocilor.
La rîndul său, Stephen Schafer, în celebra lucrare „The victim and his criminal” (1977),
abordează critic clasificarea elaborată de Henting, menționînd că aceasta nu cuprinde caracteristicile victimelor, ci se referă, mai degrabă, la tipurile de situații psihosociale.
Folosind drept criterii de bază gradul de participare și de răspundere a victimei, autorul diferențiază următoarele șapte tipuri de victime:
1) victime fără legături anterioare cu agresorul, adică aceasta nu-și cunoaște răufăcătorul;
2) victime provocatoare;
3) victime incitative, care precipită declanșarea actului criminal;
4) victime slabe sub aspect biologic – conformarea executării acțiunii agresionale, este rezultatul neputinței biologice de a se împotrivi constrângerii agresorului;
5) victime slabe sub aspect social – victima nu este capabilă să-și asume responsabilități sociale pentru a schimba ordinea acțiunilor sociale;
6) victime autovictimizante – efectele actului agresional vizează propria persoană, modul de gândire și acțiune fiind rezultatul liberului arbitru;
7) victime politice – idealul și datoria sunt asociate unor imbolduri, iar consecințele acțiunilor vor reprezenta simbolul responsabilității față de regula existentă.
În sfârșit, în funcție de poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii, putem
diferenția următoarele tipuri de victime:
1) victime dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind facută de persoane cunoscute victimei și, nu de puține ori, chiar de infractor;
2) victime ce nu supraviețuiesc agresiunii (decedate), dar care nu sunt dispărute – furnizează informații despre autor în funcție de modul în care a fost comisă fapta, obiectele folosite, în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victim, atitudinea victimei în timpul actului agresional și urmările vizibile ale acesteia etc.;
3) victime ce supraviețuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.). În asemenea cazuri, victima poate oferi informații în legatură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, aspecte vestimentare – haina aspră sau lucioasă, nervozitatea lui, etc.
4) victime ce supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul dar nu îl denunță din teama de răzbunare a acestuia;
5) victime care supraviețuiesc agresiunii și cunosc infractorul dar nu îl denunță din motive ce țin de viața lor particulară (de exemplu: agresorul e concubinul victimei căsătorite);
6) victime care supraviețuiesc agresiunii, îl cunosc pe infractor dar refuză să îl denunțe, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se;
7) victime care supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul adevărat, dar denunță o altă persoană pe care vor să se răzbune;
8) victime care supraviețuiesc infracțiunii, cunosc infractorul și, profitând de situație, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat și niște bunuri, deși el nu a făcut-o);
9) victime care, profitând de o anumita situație, reclamă o infracțiune care nu a avut loc, din dorință de răzbunare față de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.
Concluzie :
Așadar, dacă e să facem un mic rezumat la cele spuse mai sus, observăm că indiferent de fapta antisocială care a fost comisă de către infractor, indiferent de care relații sociale au fost lezate prin acțiunile sau inacțiunile celui din urmă, în toate cazurile cînd suntem în prezența unei infracțiuni, vorbim și despre prezența unei victime. Astfel, câte definiții nu ar fi propuse pentru un studiu eficient al victimelor infracțiunii, cert este că majoritatea definițiilor respective sunt formulate în baza concepției principale a victimologiei criminale: infracțiuni fără victime nu există, cum nu există infracțiuni fără infractor (în sens juridico-penal).
Statutul procesual – penal al victimei este stabilit în reglementările Codului Procesual Penal al R.M, care prevede expres că victimă este orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale, și care are un șir de drepturi, cum ar fi de exemplu: să fie informată, la cerere, de către organul de urmărire penală, procuror sau de către instanța de judecată despre soluționarea plîngerii sale; să fie asistată, la acțiunile procesuale efectuate cu participarea ei, de un avocat ales; și obligații, precum: să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, documente și alte mijloace de probă de care dispune; să accepte a fi supusă examenului medical, la cererea organului de urmărire penală, în cazul în care ea se plînge că i-a fost cauzat prejudiciu fizic; etc.
În peste 50 de articole ale Codului penal al Republicii Moldova se conțin semne ce caracterizează victima ca persoană fizică și socială, în 19 articole se indică asupra comportamentului licit și ilicit al persoanei vătămate, în 11 articole este stipulată starea victimei în momentul comiterii infracțiunii și în 20 de articole se conțin semnele ce caracterizează relațiile victimei cu subiectul infracțiunii, (a se vedea Tabelul).
Atunci cînd ne referim la clasificarea victimelor infracțiunilor, sunt utilizate variate criterii (trăsături, indicatori, caracteristici ale fenomenului victimizării). Această etapă a cercetării științifice permite relevarea destul de profundă a cauzelor și condițiilor transformării unor anumite persoane în victime ale infracțiunilor. Dar pentru stabilirea mai completă a legităților generale ale victimizării și victimității, precum și în scopul organizării unei preveniri eficiente a criminalității, clasificarea urmează a fi completată și aprofundată, deoarece nu există o anumită clasificare care să nu lase loc pentru altele, mereu fiind binevenit procesul de evoluție și perfecționare .
CAPITOLUL II. PERSONALITATEA VICTIMEI PROVOCATOARE
§ 1. Personalitatea și comportamentul victimei provocatoare
Studiind orice persoană (inclusiv infractorul și victima) ca subiect al activității publice, trebuie să ținem cont de faptul că între statutul social al persoanei și comportamentul acesteia există o legătură. O persoană concretă reprezintă o formă individuală de relații sociale, adică totalitatea calităților, însușirilor și caracterului participantului la aceste relații. Astfel, unii cetățeni se caracterizează prin negativism social, inclusiv comportament criminal. Combaterea criminalității nu poate fi eficientă în cazul cunoașterii insuficiente a persoanelor care comit infracțiuni. Totodată, nu trebuie ignorată informația despre victime, motivul și scopul acțiunii acestora.
Remarcăm că uneori datele despre victima infracțiunii au o importanță tot atît de mare, ca și acele despre infractor.Rolul victimei în apariția și dezvoltarea situației criminogene adesea are o importanță decisivă. De aceea, este necesară analiza tuturor factorilor victimologici, pentru a trage concluzii corecte și veridice. Acestea sînt necesare pentru luarea măsurilor în vederea asigurării securității personale a victimei potențiale.
Personalitatea și comportamentul victimei pot juca un rol destul de esențial în motivarea comportamentului infracțional și în situația în care acesta se realizează. Potrivit studiilor victimologice, mecanismul infracțiunii este determinat de personalitatea și comportamentul victimei în fiecare al doilea sau al treilea caz de comitere a infracțiunii violente, în fiecare al treilea caz de viol, în două cazuri din cinci – la săvîrșirea unui accident rutier penal, în opt cazuri din zece – la comiterea escrocheriei.
Urmează deci ca personalitatea și comportamentul victimei să fie cunoscute în detaliu întru organizarea prevenirii victimologice. Analiza comportării victimelor din diferite categorii de infracțiuni, în situațiile precriminale, precum și în momentul incidentului, demonstrează că un număr enorm de persoane vătămate se caracterizează prin trăsături negative ca: caracterul certăreț, amorul propriu foarte sensibil, irascibilitatea, egoismul, aviditatea, degradarea morală, lipsa voinței etc. Aceste trăsături ale personalității contribuie la dezvoltarea viziunilor și dorințelor negative care, la rîndul lor, intensifică manierele proaste, nefavorabile ale comportării persoanei, slăbesc autocontrolul și reduc spiritul ei autocritic. Subiecții cu particularități negative ale personalității au o probabilitate mai mare de a comite acțiuni imprudente sau chiar provocatoare, care, în anumite condiții, pot să genereze atentatul criminal asupra lor. Așadar, pînă a se manifesta în acțiuni volitive concrete, comportamentul persoanei vătămate este modelat în conștiința ei. Victima, în conformitate cu idealurile, concepțiile, orientările și alte calități ale personalității, estimează împrejurările, își stabilește în mod conștient scopul acțiunilor proprii, ia decizia de a-și înfăptui intențiile, de a se abține temporar sau în general, de a renunța la realizarea lor. Acțiunile modelate în conștiința potențialei victime îi servesc drept bază pentru comportamentul negativ sau pozitiv.
Nu e necesar ca personalitatea victimei să întrunească întreaga gamă de particularități negative menționate, mai ales că pentru persoanele vătămate ale anumitor categorii de infracțiuni sunt caracteristice trăsături negative specifice. De asemenea, este important de subliniat că vulnerabilitatea victimală sporită poate fi determinată nu numai de particularități negative ale personalității, dar și de funcțiile ei sociale, statutul etc. “Uneori o anumită persoană poate dispune de o vulnerabilitate victimală sporită fără vreun oarecare pretext din partea ei, doar datorită unui anumit rol social, de exemplu, încasator, paznic, „drujinic” (membru al gărzii populare), ori, ca urmare a statutului său chiar neconștientizat, în procesul de omor intenționat a nou-născuților”. Juristul polonez B. Holyst consideră că uneori victime ale infracțiunilor pot deveni persoanele care, din anumite motive, sunt “împovărătoare” pentru infractor, iar omorul este pentru ultimul un mijloc de eschivare de la îndeplinirea obligațiilor față de ele. De exemplu, în calitate de victimă pot fi persoanele bolnave și de vîrstă înaintată, nou-născuții, unul din soți, subiecții față de care infractorul este dator cu sume de bani etc.
Studiind comportamentul victimei în diferite relații rezultă, de regulă, faptul că între personalitatea și comportamentul victimei există o legătură indisolubilă.
Comportamentul reprezintă ansamblul manifestărilor obiective ale individului prin care se exteriorizează viața psihică, modalitatea de a acționa în anumite împrejurări sau situații.
Personalitatea, în special calitățile ei psihologice, este în același timp și premisa, și rezultatul activității individului. Conținutul psihologic intern al comportamentului se transformă în calități stabile ale personalității, iar calitățile personalității, la rândul lor, se manifestă prin comportament. Astfel, cercetările au demonstrat că personalitatea victimei caracterizată negativ și comportamentul ei imoral deseori sunt legate de cauzarea prejudiciilor intereselor acesteia: fie că a fost aleasă ca obiect al agresiunii, fie că, în alt mod, a contribuit la derularea crimei. Reciprocitatea și interdependența personalității și comportamentului negativ al victimei până la infracțiune și dinamica mecanismului psihologic respectiv se poate urmări în baza exemplelor de manifestare a trăsăturilor psihologico-morale ale victimelor omorurilor, leziunilor corporale, violurilor care au fost comise în legătură cu comportamentul victimei. Dominante după importanță și intensitate sunt astfel de calități ale victimelor: agresivitatea, despotismul, abuzul de alcool, nesociabilitatea, desfrîul sexual etc. Multe din aceste calități determină comiterea diferitelor acțiuni criminale împotriva victimelor.
Cercetările victimologice realizate au stabilit că comportamentul victimei în mecanismul infracțiunii poate avea un rol diferit. Astfel, raportîndu-ne la clasificarea elaborată de Sheley (1979), după gradul de implicare și de responsabilitate al victimelor, putem scoate în evidență rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracțiunii:
– infractor activ – victimă pasivă;
– infractor activ – victimă semiactivă;
– infractor activ – victimă activă;
– infractor semipasiv – victimă activă;
– infractor pasiv – victimă activă.
În esență, observăm un indice ridicat al participării victimei în săvârșirea infracțiunii în majoritatea situațiilor ipotetic formulate de către Sheley, fapt care urmează a servi drept suport în adoptarea de către indivizi a unui comportament adecvat în societate, a unui comportament care nu ar declanșa certuri, jigniri, insulte sau chiar violență din partea terțelor persoane, mai ales necunoscute din partea cărora nu se poate cunoaște cu precizie modul de reacționare.
Comportamentul preinfracțional al victimei poate fi:
– un obstacol în săvîrșirea infracțiunii;
– neutral, adică nu favorizează și nu împiedică comiterea crimei;
– poate ușura săvîrșirea infracțiunii, avînd un caracter neatent;
– neprevăzător, riscant sau ușuratic și poate provoca crima, fiind un pretext, adică generînd motivul și scopul comiterii ei.
În contextul acestei lucrări, ne vom referi în special la ultimele două categorii de comportament al victimei infracțiunii, comportament care provoacă sau favorizează, într-un fel sau altul comiterea infracțiunii. Victimele adesea colaborează cu criminalii lor. Această colaborare poate fi:
– conștientă;
– inconștientă;
– subconștientă.
Așadar, o victimă va fi considerată provocatoare în situația în care aceasta conștient î-și însușește un comportament deviant care va determina infractorul să acționeze în vederea răzbunării unei asemenea atitudini dezaprobatoare din partea victimei, sau a întăririi convingerii sale că anume acest individ trebuie să devină jertfa acțiunilor sale. În acest sens, vom menționa că comportamentul ușuratic, arogant, disprețuitor, irascibil al persoanei, pe lângă dreptul la libera exprimare, mai poate fi interpretat de unii indivizi ca o provocare la un comportament asocial. De aceea cînd ne aflăm în societate, mai ales într-un anturaj necunoscut urmează a fi puse pe balanță starea de siguranță și dorința de autoafirmare.
Însă, nu putem nega importanța consecințelor unui comportament neatent, nejustificat și periculos, chiar într-o formă inconștientă exteriorizată de către victimă, deoarece la fel va fi interpretat ca unul provocator. Fiecare victimă se manifestă diferit în cazul infracțiunii. Astfel, unele dintre ele se manifestă printr-o conduită pasivă, care, deși au posibilitate, nu dau ripostă agresorului, conduită prin care îi oferă acestuia un semnal că constituie o pradă ușoară pentru el. Altele, adoptă un comportament hazardat, fiind încredințate în puterile lor și care dau dovadă de o neînțelegere totală a pericolului.
În limitele situației crimonogene, comportamentul victimei poate fi determinat ca:
a) legal, cînd victima reacționează prin metode legale la acțiunile social-periculoase ale criminalilor ori cînd nu favorizează comiterea infracțiunilor;
b) neutru, cînd între acțiunile victimei și ale infractorului nu este legătură directă;
c) ilegal, cînd acțiunile victimei au caracter ilegal, inclusiv infracțional.
Importanță victimologică are, fără îndoială, comportamentul ilegal al victimei, care adesea este motivul conflictului și provocării infracțiunii, formele fiind diferite: de la violență, psihică și fizică față de infractor ori rudele acestuia, pînă la jignirea acestora, încălcarea ordinii publice și a normelor morale din societate. Comportarnentul ilegal al victimei adesea se manifestă în cazul omorurilor, leziunilor corporale, violurilor, furturilor etc.
De asemenea, există și victime care, practic, nu-s capabile să se apere. Acestea, indiferent de dorința lor, contribuie, într-un fel sau altul, la comiterea infracțiunii. Aici ne referim la victimele slabe sub aspect biologic, cum ar fi :
cele nevîrstnice, care, de cele mai dese ori, inconștient se supun pericolului de a fi agresați
datorită naivității lor, neevoluării fizice și capacității reduse de a percepe consecințele unor comportamente – copii;
și vîrstnice, infractorii profitînd de capacitatea redusă a bătrînilor de a se apăra, și de unele caracteristici psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijență, uitare, confuzie), pot comite acte infracționale grave mult mai usșor.
Deși constituția biologică, lipsa posibilității de apărare adecvată facilitează sau chiar precipită comiterea infracțiunii, totuși victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. Deci dacă se pune problema vinovăției, răspunderea revine, în primul rînd, persoanelor care sunt obligate să le supravegheze și să le asigure protecția. Cu toate acestea, nu putem lăsa fără atenție această categorie de victime din motiv că nu-i revine ei responsabilitatea pentru actele agresionale la care poate fi supusă. În acest sens, vom expune o listă de sfaturi de care să țină cont aceste categorii de persoane pentru a evita iscarea unor infracțiuni:
– alegeți traseele bine iluminate și circulate;
– nu vă deplasați singur la ore tîrzii;
– nu purtați în mod ostentativ bijuterii sau alte lucruri de valoare, mai ales în timp de noapte;
– nu vă lăsați antrenat în discuții contradictorii cu persoane necunoscute;
– dacă remarcați grupuri de tineri suspecte sau cu un comportament gălăgios, ocoliți-le sau alăturați-vă altor cetățeni care se deplasează în aceeași direcție;
– dacă autobuzul sau troleibuzul cu care vă deplasați e cam gol alegeți locurile din apropierea șoferului;
– dacă un necunoscut vă propune inopinat să vă ducă cu mașina mai bine refuzați, mai ales dacă în ea se mai află cineva;
femeile fac parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad de vulnerabilitate
victimală, alături de copii și bătrîni. Femeile, ca victimă, apar mai ales în cazul infracțiunilor de ordin sexual, mai ales femeile tinere. În cazul femeilor în vârstă, mai ales dacă acestea au un statut economic ridicat, devin victime ale unor acțiuni infracționale motivate material (înșelăciune, tîlhărie, furt). Totuși, cele mai expuse riscului de a fi factorul provocator al infracțiunii sunt:
– femeile destrabălate, desfrînate, care constituie ținta ușoară a atacurilor fizice și sexuale;
– femeile cu inteligență scăzută, care reprezintă un obiectiv accesibil și elementar al infracțiunilor privind viața sexuală, al infracțiunilor contra patrimoniului, precum și al atragerii în vreun grup criminal;
– femeile singuratice, deprimate – credulitatea lor mărită le expune la vulnerabilitate față de manevrele iscusite ale infractorilor;
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des întîlnite, în care aceasta poate avea un rol provocator, violul ocupă un loc foarte important. Uneori acesta este însoțit și de acte de cruzime sau urmat de moartea victimei. Violul poate fi comis de către un străin sau de către cineva care a avut relații anterioare cu victima. Conform cercetărilor, în majoritatea cazurilor (55 %) violatorul este totuși o persoană străină.
O altă formă de victimizare a femeii ca urmare a provocării de către aceasta a conflictului, este maltratarea sau uciderea ei de către soț. Cauzele sunt multiple: infidelitate, conflicte intraconjugale, gelozie, alcoolism, etc. Victimizarea soției se poate datora în întregime conduitei ostile a soțului, dar poate exista și o contribuție, mai mică sau mai mare, a soției, în sensul că ea poate provoca, direct sau indirect, prin răspunsul sau atitudinea sa, comportamentul violent al soțului.
Analizînd doar câteva categorii de victime, am constatat că este foarte mică bariera dintre o victimă pură și una care prin atitudinea sa, interpretarea lucrurilor, a situației în care se află reacționează într-un mod care poate fi recepționat de către infractor ca fiind provocator, lucru care trebuie să ne preocupe în vederea neexpunerii siguranței proprii la dorința de realizare a orientării antisociale a infractorului. În cele ce urmează, ne vom referi la un comportament provocator în sens larg, adică toate formele de manifestare a conduitei victimei care într-un anumit moment, într-un anumit loc și lângă o persoană nepotrivită, vor crea o situație favorabilă pentru agresor, iar aceasta din urmă cumulîndu-se cu orientarea infracțională a făptuitorului, va da naștere unui act infracțional. În acest context, am elaborat un tabel (tabelul 1.2, anexă) cu ajutorul clasificărilor științifice a victimelor infracțiunii pentru a observa mai bine cât de mare este probabilitatea să nimerim în cadrul unei scene infracționale, și cât de important este să cunoaștem ce fel de comportament să abordăm pentru a înlătura cât mai mult posibilele șanse de a provoca și mai mult situația deja nefavorabilă creată.
Sub aspect criminologic, este important a stabili locul circumstanțelor ce țin de personalitatea și comportamentul victimei în cadrul interacțiunii „personalitate – situație – faptă”, pentru relevarea cauzelor și condițiilor concrete de comitere a infracțiunii. În literatura juridică se întîlnesc diferite opinii privitor la problema menționată. Unii autori consideră că personalitatea și comportamentul negativ al victimei sunt elemente ale situației, alții le atribuie la condițiile ce favorizează comiterea infracțiunii sau la circumstanțele ce creează pericolul cauzării de prejudicii persoanei, ori la cauzele și condițiile săvîrșirii infracțiunii (de regulă, sub formă de pretext). Conform unghiului de vedere al criminologiei, victima (personalitatea și comportamentul acesteia atît negativ, cît și pozitiv) deopotrivă cu pretextul, cauzele și condițiile comiterii infracțiunii, este un element component de sine stătător al situației criminogene. De aceea, ne alăturăm ideii expuse de către Gh. Gladchi: „comportamentul ilicit al victimei nu poate fi considerat cauza săvîrșirii infracțiunii”.
Într-adevăr, cauzele și condițiile infracțiunii pot fi determinate atît de personalitatea infractorului, cît și de situație (în particular de personalitatea și comportamentul victimei, pretext, circumstanțele în care se comite infracțiunea). Dar aceasta nu înseamnă că personalitatea și comportamentul victimei, precum și pretextul, timpul și locul săvîrșirii infracțiunii sunt cauze ale acesteia.
În medie, cercetările criminologice relevă că, victimele favorizează săvîrșirea crimelor în 35% din cazuri, în 10% ele contribuie decisiv la declanșarea comportamentelor criminale, în 30% din cazuri conduita victimelor este neutră, în timp ce în 25% acestea depun eforturi pentru curmarea actelor criminale. Cu cît rolul comportamentului victimei în geneza infracțiunii este mai semnificativ, cu atît este mai puțin intensivă orientația antisocială a infractorului.
Comportamentul provocator al victimei poate fi pasiv sau activ, continuu sau întîmplător. Menționăm că, atît o formă, cît și alta a comportamentului necorespunzător al victimei poate fi conștientă și inconștientă, adică persoana vătămată nu-și dă seama de caracterul provocator al comportamentului său și despre reacția posibilă față de acesta.
Deci însemnătate juridico-penală are numai acel comportament al persoanei vătămate, prin care ea a provocat infracțiunea, adică comportamentul care a servit drept pretext, determinînd motivele și scopul infracțiunii.
§ 2. Cuplul penal „ victimă – infractor ”
În anul 1948 von Hentig a publicat monografia ,,Criminalul și victima lui. Cercetări socio-biologice asupra criminalității”, în care au fost cercetate relațiile dintre victimă și criminal. Von Hentig considera că victima și criminalul sunt subiecți ai unui parteneriat. În unele cazuri victima formează, educă criminalul și finalizează formarea acestuia. Ea de bunăvoie decide să devină victimă, cooperează cu criminalul și îl provoacă. De aceea, von Hentig afirma că pentru înțelegerea și prevenirea infracțiunilor este necesar de studiat relația dintre infractor și victimă.
Un alt cercetător, care a activat aproximativ în același timp, a fost psihiatrul american Fredrick Wertham. În anul 1949, Wertham în cartea sa ,,The Show of Violence”, consacrată problemelor violenței, vorbește despre necesitatea creării științei ,,victimologie”. El susținea că este ,,imposibil să înțelegi psihologia asasinului, fără a înțelege sociologia victimei”.
Infracțiunea și agresivitatea reprezintă fenomene sociale care prin formele de realizare adoptate creează dezordine socială. Agresiunea, chiar și în cazul cînd reprezintă actul primar, constituie un domeniu al analizei psihologice, deoarece descrie relația socială afectată precum și condițiile în care a fost exercitată acțiunea. Implicațiile psihologice, rezultat al trăirilor individuale, se regăsesc atât în comportamentul agresorului cât și al victimei, în sensul că trăirile acestor doi factori sunt diametral opuse.
Prin urmare, deducem importanța deosebită pe care o reprezintă analiza și cunoașterea relațiilor dintre infractor și victimă pentru activitatea practică de combatere a criminalității. Aceasta permite stabilirea unei imagini reale asupra fenomenului, locului și rolului victimei în mecanismul actului, fundamentarea unor recomandări de prevenire, autoprotecție și resocializare a persoanelor vătămate, precum și la o rapidă și corectă aplicare a legii în cazul comiterii infracțiunii.
Reieșind din legitățile filosofiei, criminologii deosebeau, în primul rînd, raporturi obiective și subiective:
Legătura obiectivă există între victime și infractori, indiferent de faptul dacă se cunosc ori nu. Pe ei îi unesc timpul și locul săvirșirii infracțiunii. În anumite cazuri de atentate criminale, legătura obiectivă dintre oamenii necunoscuți îi transformă în complici (potențiali ori reali), adesea determinîndu-le comportamentul și acțiunile comune.
Legătura subiectivă „infractor — victimă” are loc atunci cînd aceștia se cunosc. Raportul „infractor victimă", în plan victimologic, este cercetat nu ca relație, ci ca acțiune de durată cu anumite particularități spațial-temporale, conținutul căreia determină comportamentul victimei, interacțiunea cu infractorul înainte de, în timpul și, uneori, după săvîrșirea infracțiunii.
O mare însemnătate au circumstanțele săvîrșirii infracțiunii. Infractorul, asemeni victimei, acționează nu numai conform reacției normale, ci în funcție de modul cum o percepe și o interpretează. În procesul interacțiunii criminalului și victimei apare situația criminogenă în care este săvîrșită infracțiunea.
Astfel, cuplul ,,infractor – victimă” este un concept de bază, care are valoare deosebită, mai ales din punct de vedere al genezei comportamentului infracțional.
Apariția multor situații victimogene, evoluția lor în timp, diversele ,,întorsături” ale comportării infractorilor și persoanelor vătămate, frecvent sunt determinate de conținutul raporturilor dintre criminal și victimă. În acest context, psihologul rus Bueva L.P. sublinia că raportul este una dintre formele necesare ale interconexiunilor generale ale tuturor obiectelor, fenomenelor, proceselor naturii, precum și în societate și rațiune. În cadrul acestor raporturi, în primul rînd, fiecare individ aparte este purtătorul relațiilor sociale tipice în totalitatea lor (economice, social-politice, juridice, morale, estetice etc.) numai în acea măsură, în care acestea sunt asimilate de individ, iar aceasta determină, la rîndul său, corelațiile necesare dintre trăsăturile sociale tipice ale omului, valorile sociale, individualitatea lui, precum și nivelul de dezvoltare al relațiilor date. În al doilea rînd, esența umană se formează la fiecare individ în felul său pe parcursul întregii vieți. Acest proces depinde de circumstanțele sociale, de educație și instruire și nu în ultimul rînd de activitatea și alegerea personală. În al treilea rînd, analizînd totalitatea raporturilor sociale în care se manifestă esența umană, trebuie a lua în considerație aspectul lor obiectiv și cel subiectiv.
Deci relațiile reciproce dintre potențialul victimizator și posibila victimă, care generează infracțiunea, sunt niște legături specifice și apar în baza multiplelor raporturi sociale. Aceste legături pot fi de serviciu și de vecinătate, de rudenie și familiale. Ele iau naștere în baza concubinajului, conviețuirii conjugale, cunoștințelor întîmplătoare etc. În procesul acestor legături între oameni se formează relații de afacere și colegiale; de prietenie și dragoste; de dușmănie, tensionate și neutrale. Toate se bazează pe anumite procese psihice ale indivizilor: simpatie și antipatie, impuls emoțional și pasivitate, frică și indiferență etc. Trebuie de menționat însă că conținutul, caracterul sau intensitatea relațiilor dintre subiecți nu duc inevitabil la un conflict care generează infracțiunea. Numai calitățile subiective individuale ale infractorului și victimei, reflectate în relațiile lor, pot duce într-o anumită situație concretă de viață la comiterea infracțiunii, deoarece orice situație de conflict îl obligă pe subiect să primească o anumită decizie și să-și aleagă varianta comportării.
Prin urmare, menționăm că în victimologia criminală aspectul obiectiv al relațiilor sociale îl reprezintă situația în care oamenii sunt uniți în mod obiectiv de locul, timpul, situația concretă. Asemenea relații obiective apar între oameni la serviciu, la locul de trai, între pasagerii unui mijloc de transport public, etc. În astfel de condiții, raportul obiectiv dintre diferite persoane necunoscute poate să-i transforme în victime comune, reale sau potențiale, iar în altele, să determine comportamentul lor, reacția și acțiunile comune. Aspectul subiectiv al raportului „infractor – victimă” presupune cazuri în care infractorul și victima se cunosc reciproc. În cadrul cercetării contingentului de victime poate fi utilizată următoarea scală a relațiilor interpersonale (cine era victima pentru infractor): soț, soție, concubin, concubină, alți membri ai familiei (mama, tata, fiul, fiica, fratele, sora), alte rude, vecin(ă) cunoscut(ă) apropiat(ă), prieten(ă), coleg, simplă cunoștință, persoană puțin cunoscută sau cunoștință întîmplătoare, persoană necunoscută. Aceste tipuri de raporturi nu pot fi examinate separat de caracterul relațiilor preinfracționale dintre victimă și infractor. De exemplu, relațiile pot fi bune, neutrale, ostile, dușmănoase. Pentru o analiză mai amplă a relațiilor sociale și legăturilor dintre victimă și victimizator este necesar a utiliza date despre vîrstă și alte caracteristici social–demografice ale acestora, date despre caracterul atentatelor comise etc.
Prin urmare, este important a analiza raportul “infractor – victimă” în contextul situației concrete de viață. Relațiile dintre infractor și victimă îl determină uneori pe criminal să aleagă metoda de comitere a infracțiunii, precum și să-și selecteze victima. Raporturile reciproce existente determină și caracterul reacției față de comportamentul participanților unei sau altei situații. Astfel, relațiile familiale foarte frecvent determină o reacție pasivă a persoanei vătămate față de comportamentul infracțional care-i pricinuiește o daună. În alte cazuri însă anume contactul permanent (stabil) dintre persoana vătămată și infractor poate duce la o așa desfășurare a evenimentelor, cînd victima inițială ia măsuri “preventive” față de cauzarea prejudiciului, transformîndu-se ea singură în criminal. De exemplu, soțul pe parcursul unei perioade îndelungate de timp își bătea joc de soție, amenințînd-o și lovind-o. În timpul unui episod următor cu amenințări din partea lui, ea, temîndu-se de bătaie, îl omoară. Această situație a evoluat într-un mod tragic, deoarece femeia – infractor (tot ea victimă la etapa inițială), în baza experienței relațiilor ei cu persoana vătămată, a prezis posibila comportare a acesteia și a reacționat corespunzător.
Deci, reieșind din cele sus-menționate, putem vorbi de cazul particular al raportului „infractor – victimă”, care îl constituie fenomenele în care, de fapt, rolul victimei și cel al infractorului se schimbă reciproc sau se suprapun. Astfel, în literatura de specialitate, pentru desemnarea fenomenului dat, sunt utilizate două noțiuni: „inversiunea vinovăției” (Frank L. V.) și „inversiunea rolurilor” (Rivman D.V.).
Criminalul și victima sa produc o influență reciprocă unul asupra altuia. Formele și gradul impactului reciproc sunt diverse și se realizează nu numai în momentul incidentului, dar și în situația preinfracțională. Cîteodată, anume relațiile reciproce anormale, care s-au format în etapele inițiale (îndepărtate) ale situației preinfracționale, generează actul agresiunii criminale chiar și în cazurile unei comportări impecabile a victimei, nemijlocit, înainte de săvîrșirea infracțiunii sau în momentul incidentului. În funcție de gradul acestei interacțiuni, mecanismul ei și alți factori, în literatura de specialitate se deosebesc trei categorii de relații între infractor și victima lui – întîmplătoare, nedeterminate și predeterminate:
Raporturile întîmplătoare apar indiferent de voința sau inițiativa unuia dintre participanții dramei criminale. În cadrul acestor relații, comportamentul victimei are un rol absolut neutral în geneza infracțiunii, iar în acțiunile victimizatorului lipsește intenția directă de obținere a rezultatului ilegal. Această categorie de relații frecvent stă la baza infracțiunilor săvîrșite din imprudență. Subiecții acestor relații pot fi atît persoanele necunoscute, cît și rudele, prietenii, cunoscuții etc.
Raporturile nedeterminate sunt acele relații dintre infractor și victimă care se formează la inițiativa victimizatorului, rolul persoanei vătămate fiind pasiv în geneza crimei. Aceste raporturi apar în procesul selectării victimei de către infractor și au o durată relativ scurtă. Selectarea victimei de către infractor în cadrul relațiilor nedeterminate este, de regulă, determinată de anumiți factori și premise.
Factorii care favorizează selectarea de către infractori a anumitor subiecți în calitate de victime pot fi: calitățile individuale ale personalității victimei, statutul social și comportamentul acesteia. Selectarea victimei este determinată și de anumite premise ale relațiilor reciproce dintre victimizator și persoana vătămată.
Premisele victimogene sunt circumstanțele care înlesnesc realizarea intenției criminale a infractorului, adică condițiile care reduc împotrivirea victimei potențiale, limitează perceperea critică de către persoana vătămată a situației create, slăbesc precauția ei etc. O premisă importantă a apariției situațiilor bazate pe relațiile nedeterminate dintre infractor și victimă este starea de ebrietate a persoanei vătămate, care ușurează realizarea intenției criminale a victimizatorului. Alcoolul reduce vigilența și opunerea victimei potențiale, slăbește perceperea critică a situației și controlul asupra comportării proprii, declanșează impulsiunile iraționale care îl determină pe individ la comportări provocătoare. Cercetările victimologice realizate în Republica Moldova au constatat că majoritatea victimelor infracțiunilor de vătămare intenționată gravă a integrității corporale sau sănătății (51,8 la sută) erau în stare de ebrietate, iar 30,6 la sută din întregul lot studiat, a consumat băuturi spirtoase împreună cu viitorul infractor. Starea de beție este caracteristică atît bărbaților (53,3%) cît și femeilor-victime (47,4%). Bărbații mai frecvent decît femeile au consumat alcool împreună cu victimizatorul. Astfel fiecare al treilea bărbat și fiecare a patra femeie victimizată a consumat băuturi spirtoase împreună cu infractorul.
Dacă în cadrul raporturilor nedeterminate, potențialul infractor în funcție de orientările sale antisociale, de regulă își alege cea mai potrivită victimă în viziunea lui, atunci în cadrul relațiilor predeterminate, personalitatea și comportamentul victimei determină, în mare parte, săvîrșirea infracțiunii. Criminalul n-are o astfel de necesitate, reacția lui agresivă fiind orientată împotriva unui individ concret. În situația cu relații reciproce predeterminate, deseori victima este stabilită cu mult înaintea comiterii actului criminal. Așa se întîmplă în cazurile în care pretextul infracțiunii este cearta, dușmănia, gelozia, dragostea etc. Relațiile reciproce predeterminate se caracterizează printr-o desfășurare relativ îndelungată din momentul apariției intenției infracțiunii pînă la realizarea ei. Ele apar, de obicei, în baza unor raporturi stabile dintre potențialul infractor și viitoarea victimă: familiale, de rudenie, amoroase etc.
Investigațiile victimologice realizate demonstrează că majoritatea infracțiunilor grave contra persoanei se săvîrșesc în cadrul unor relații predeterminate între infractor și victimă. De exemplu, aproape 80 la sută din victimele omorurilor săvîrșite cu intenție, care au fost studiate se cunoșteau foarte bine cu infractorii, 16 la sută din persoanele vătămate s-au cunoscut întîmplător și doar 5 la sută erau persoane necunoscute. În numărul total de victime domină persoanele care se aflau în relații familiale sau de rudenie cu infractorul, constituind circa 40 la sută. Analiza victimelor vătămărilor intenționate grave indică că 36 la sută din persoanele vătămate constituie soțiile/soții, 11 la sută – rudele, 13 la sută – prietenii, 8 la sută – vecinii, 9 la sută – colegii, 3 la sută – cunoscuții și doar 20 la sută – necunoscuții. Conform datelor investigației violurilor în Republica Moldova, efectuată de autor, 5 la sută din victime au fost violate de tată, 3 la sută – de rudele apropiate, 5 la sută – de prieteni, 12 la sută – de vecini, 15 la sută – de cunoscuți, 34 la sută – de persoane puțin cunoscute și 26 la sută – de necunoscuți.
Studiul victimologic al violului a stabilit că în majoritatea cazurilor victima și infractorul se află în relații prealabile, prima crezînd „bunelor intenții", primind cu ușurință invitații, asumîndu-și involuntar rolul pe care îl dorește agresorul. Din aceste considerente relația infractor-victimă poate fi reprezentată în următorul mod:( fig. 1.1, anexă)
Totalitatea calităților victimei, care oferă anumite condiții pentru comiterea infracțiunii, contribuie la victimizare doar în cazul unui raport al acesteia cu infractorul – cauza delictului, precum și în cadrul acțiunii unor factori subiectivi și obiectivi. Cu cît comportamentul victimei este mai „provocator”, cu atât mai mare e vina ei de infracțiune și cu atît acțiunile infractorului sunt mai fortuite. Această corelație se manifestă mai evident în infracțiunile care periclitează integritatea fizică și psihică a personalității: în structura lor se întrevede rolul puternic al afectivității infractorului, al stărilor lui, uneori atingînd un nivel de o tensionare supremă și luînd forma de afect fiziologic.
Dar problema relației infractor-victimă nu este chiar atit de simplă, după cum se prezintă. Cum pot fi tratate acțiunile infractorului îndreptate asupra integrității fizice și psihice a victimei, cînd valoarea spre care aspiră nu posedă o întruchipare materială? Răspunsul încearcă să-l formuleze C. Păunescu, care menționează că infractorul în asemenea caz proiectează o anumită valoare negativă sau pozitivă asupra victimei, acest mecanism fiind constituit din cîteva sectoare de cunoaștere de către agresor:
– stabilirea valorii afective pozitive sau negative pe care o prezintă persoana spre care se direcționează intenția agresorului;
– cunoașterea caracteristicilor de personalitate ale victimei;
– stabilirea motivelor actului agresiv;
– anticiparea consecințelor agresiunii;
– proiectarea unui sistem de contraapărare.
Așadar, relația de victimă – infractor, poate deveni din instrument al cunoașterii mijloc de prognozare a criminalității prin structurarea comportamentului atît a victimelor potențiale, cît și a infractorului, fapt ce ar permite prevenirea și combaterea infracțiunilor. În acest sens urmează a ne îndrepta atenția spre analiza acestui cuplu pînă la cele mai amănunțite detalii și aparent neînsemnate, deoarece anume raportul "infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracțiunii, condițiilor obiective și subiective care au generat-o, calificarea infracțiunii și a infractorului, strîngerea probelor și chiar depistarea infractorului.
§ 3. Conștientul, inconștientul și stilul victimal
Implicațiile psihologice ale victimei provocatoare
Voința directă a victimei, intenția manifestată de a activa în raportul agresional determină responsabilitatea acesteia, concepția pe care s-a fundamentat conținutul victimizării. Libertatea individuală a victimei, garantată de modul de înțelegere a relațiilor sociale, stabilește o normă comportamentală (de regulă morală) pentru fiecare personalitate, fiind recunoscută și apreciată de concepția publică ce exercită o influență pozitivă în relațiile interindividuale și se implică în fenomenul juridic. Unele acțiuni-inacțiuni sunt realizate de victimă și în afara voinței sale, modul de determinare a acestora regăsindu-se în scopul urmărit de victimă. Fiecare acțiune va trebui să corespundă unui scop individual (chiar izolat) astfel încât, dacă acest scop se regăsește în fiecare acțiune-inacțiune, ca o particularitate constantă, va determina stilul victimal. Prin urmare, delimităm:
Conștientul victimal. Acțiunea-inacțiunea victimei (rezultatul raportului dintre instinct și inteligență) prezintă caracteristici diferențiate de la individ la individ, aflate într-o structură unitară, generalizatoare. În esența comportamentală victimală se constată încercarea victimei de a anticipa rezultatul acțiunii agresionale.
Inconștientul victimal. Fixat în ereditate, inconștientul comportamental stabilește forma concretă de asimilare, dar și de integrare a individului în mediul social. Relația instinctivă (instinctuală) programată ereditar nu va putea fi prevăzută de individ și nu va reprezenta o conduită (un comportament) individuală constantă de natură asociativ-previzibilă.
În relația cu agresorul, conduita victimei se desprinde din structura conștient-inconștient, doar în măsura în care particularitatea actului victimal va fi sau nu acceptată în mod lucid (conștient) sau în mod instinctual (inconștient). Voința la agresiune, în virtutea coordonării inteligenței și a experienței individuale poate să fie înlăturată prin exercițiul spontan al instinctelor.
Stilul victimal. Determinarea condițiilor necesare adaptabilității victimei la realitatea conflictului agresional va releva exercițiul spontan sau măsura adaptabilității (mică, medie, ridicată) la mediul respectiv. Trebuințele, impulsurile, instinctele victimei pot să fie rezultatul unei programări ereditare sau a unei învățături în stadiile evoluției de adaptare la mediul ambiental.
Există chiar un șir de indicatori ale potențialelor victime:
– exteriori: aspect fizic, vîrstă, forță, comportament, limbaj, vestimentație etc.,
– psihologici: nivel al dezvoltării intelectuale, afectivitate, voință, sugestibilitate, influențare etc.; – psihosociali: orientări morale, relații sociale, statut și rol social.
Implicațiile psihologice ale victimei provocatoare. Pentru victimă, a reacționa nu înseamnă doar a înțelege și a evalua forma agresiunii și intenția agresorului. Reflectarea actului violent în planul psihovolitiv al victimei determină dereglări de comportament, agitație, lipsa de voință în acțiune. În plan afectiv, emoțiile pozitive sînt înlocuite, total sau parțial, cu reacția de ură, dispreț sau umilință. Dacă comportarea victimei pure este dominată de ideea că agresorul urmărește doar agresiunea în sine pentru satisfacerea unor interese individuale și ulterior victima își motivează propria tendință prin tratarea cu simpatie sau emoții altruiste față de agresor, atunci comportamentul victimei provocatoare își găsește exprimarea prin alte diverse modalități, precum determinarea, iritarea, crearea de condiții și chiar inhibiția, etc.
Unul din efectele victimizării este și imposibilitatea psihică de a se opune, inhibiția. Efectul psihologic rezultat din lipsa de împotrivire a victimei poate fi dăunător, experiența individuală a victimei fiind înlocuită cu o nouă stare subiectivă determinată de unele tulburări incomunicabile. Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv și chiar dacă nu cunoaște nimic despre agresor, victima va putea identifica unele procedee de acțiune agresională după elemente ca: figura infractorului, ritmul acțiunilor sale, contradicțiile de comportament etc.
Perceperea și reflectarea fenomenului de agresivitate de către victimă se produce sub trei aspecte: afectiv, intelectual și volitiv. Reacția victimei la actul agresional se caracterizează prin atenuarea valențelor intelectuale, prin scăderea puterii de a preîntîmpina efectele agresionale, iar în plan afectiv, prin trăirea unor stări ca frica, dezorientarea, ura, disprețul, umilința. Aceste trăiri pot declanșa reacții care scapă raționalului, determinînd trecerea de la o stare afectivă la alta, parțial sub influența instinctului de conservare. Cunoașterea fenomenului agresional nu se reduce doar la percepții, ci depinde și de relațiile victimei cu mediul care reflectă stilul și finalitatea agresională, de calități intelectuale, de perspicacitate, de tăria unor încordări psihice (voință, curaj, caracter), de forța fizică, de modul declanșării efectelor actului violent etc. Adeziunea spontană, admirația, în special reacțiile instinctului sexual, implorarea sau exorcismul determină decizia victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina, întunericul, singurătatea generează confuzie, anulînd reacțiile instinctuale, deducțiile logice și judecata victimei. Naivitatea determină o anumită necesitate a reîntîlnirii cu agresorul și, uneori, se poate ajunge la o adeziune nejustificată a victimei față de agresivitate (cum ar fi împăcarea victimei cu agresorul).
Se poate constata că, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil și individual, reacția victimei este dependentă de o mulțime de condiționări și justificată, în mod confuz, de o anumită formă de reflectare a constiinței individuale. Rezultă că, între agresiune și reacția victimei nu există un echilibru deoarece apar reacțille instinctuale ale victimei, care sînt supuse incoerenței și greșelii. Spaima victimei devine dispreț față de agresor, ferocitate în actul de apărare pentru ca după un timp să se atenueze și să se convertească în acceptarea agresivității și resemnarea în acțiune. Victima nu poate înțelege agresiunea decît în limitele suferinței biologice și psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este semnificativ și ceea ce este secundar în evenimentul criminogen.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care țin de relația victimă-agresor urmărește dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul în ceea ce privește comiterea actului agresiv. Sub acest aspect, în literatura de specialitate opiniile sînt împărțite. Introducînd noțiunea de „victimă activantă”, prin care înțelegem rolul jucat de victimă în declanșarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, Hans von Hentig ajunge la concluzia că, direct sau indirect, și victima poartă o parte din vina delictului. La această concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnalînd, însă, că fenomenul victimal este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru aspecte: facilitarea, favorizarea, precipitarea și provocarea. Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi factori:
a) factori personali: se referă la trăsăturile particulare ale victimei care favorizează comiterea infracțiunii: retardații mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligență redus, imigranții, cei cu experiență socială redusă, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevîrstnice sau prea vîrstnice, femeile pentru infractori bărbați, minoritățile etnice pentru xenofobi extremiști, naivitatea, încrederea, neglijența, sentimentele de afecțiune pentru infractor etc.;
b) factori situaționali: presupun existența anumitor perioade de timp sau circumstanțe, conjuncturi ale mediului înconjurător care au determinat sau favorizat infracțiunea: de exemplu, turiștii sînt un grup mai vulnerabil care, datorită unor considerații legate de timp (pe timp de noapte, în locuri aglomerate), bani etc., nu sînt dispuși să participe la soluționarea unui proces penal în cadrul sistemului judiciar.
Cele mai întîlnite forme de vinovăție ale victimei față de actul agresional sînt facilitarea și favorizarea, născute din naivitate, ignoranță, încredere, supraaprecierea forțelor proprii, adică din multitudinea posibilă de factori personali și situaționali.
Cele mai grave forme sînt precipitarea și provocarea.
Precipitarea constă în declanșarea acțiunii agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, deși între victimă și agresor nu există relații anterioare. De exemplu, persoana care nu își încuie portiera autoturismului sau femeia care umblă singură, seara, prin locuri puțin circulate și cu o costumație provocatoare.
Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci cînd victima, anterior victimizării ei, a comis ceva, conștient sau inconștient, față de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant față de viitorul infractor, nu și-a ținut o promisiune dată, a avut relații cu soțul viitorului infractor, etc. Provocarea indirectă este situația în care trăirile și reacțiile victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea sau determină pe agresor să comită fapte pe care inițial nu le-a urmărit. Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), agresorul poate fi depășit de inițiativa unor acțiuni perverse ale victimei, care determină reacții macabre și de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de șocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen.
Boala patologică poate juca și ea un rol important în săvîrșirea actului agresional. De exemplu, în actele relaționale de cuplu conjugal nesesizarea unor trăiri patologice cu comportamente de tip psihotic, iar alteori disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele să fie din mediul apropiat, așa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a delirului de otrăvire la schizofrenul paranoid etc.
Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă a victimei care a jucat un rol oarecare în săvîrșirea agresiunii, și care este determinată de interdependența unor factori obiectivi (economici, politici, ideologici, religioși etc.) și a unor factori subiectivi (interese individuale, sentimente de inferioritate, de superioritate, atitudinile și relațiile interindividuale etc.). Cauzalitatea victimală este întotdeauna concretă și formează împreună cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale și ale integrării victimei în mediul social.
Factorii de risc conjunctural, relațional și natural. Clasificarea factorilor de risc victimal este determinată de mediile socio-structurale de proveniență a victimelor, de tipologia valorilor lezate (fizice, morale, religioase, politice), de condițiile socio-economice în care trăiesc victimele, de regulile de conduită acceptate de victime. Factorii de risc relevă și gradul concret de responsabilitate a victimelor în comiterea actului agresional.
a) Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atît la nivel individual, cît și la nivelul grupului au ca motivări discordanțele dintre situația economico-socială a individului și tendința modificării imediate a acesteia. Natura acestor factori poate rezulta și din nevoile obiective care preocupă victima comportamental, viața de familie, perfecționarea individuală sau profesională), asigurînd pluralitatea, coexistența și similitudinea modurilor comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relațional. În cadrul existenței umane, caracterul subiectiv al relațiilor individuale determină concordanța dintre actul agresional și efectul victimal. În acest sens, relația victimei cu agresorul e percepută în mod diferit de fiecare dintre aceștia, depinzînd de condițiile sau de momentele variabile ale existenței. Efectul victimal este mijlocit de relația anterioară, simultană sau posterioară dintre victimă și agresor, reacțiile victimei fiind rezultatul acceptării sau refuzului scopului relației, a reflectării acestui scop în psihicul victimei. În mod receptiv, atitudinea victimei și a agresorului devine esențială în comportamentele individuale și în stimulii, împrejurările sau stările care comandă aceste comportamente.
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat în mod obiectiv de modul de înțelegere a exigenței sociale, modul de determinare în raporturile interindividuale, de calitățile individuale de natură psihică, morală și intelectuală. Existența socială determină un anumit comportament și un anumit grad de înțelegere a existenței. Înzestrarea biologică, gradul de sănătate fizico-psihică și apariția unor necesități de natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social, la un conflict interindividual și la urmările lui. În situație de incapacitate gravă de adaptare este nevoie de intervenția societății cu măsuri de recuperare victimală. Așadar, factorii de risc natural își au sorgintea în existența socială și în viața psihomorală a victimei.
Condițiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric și demografic. Cunoașterea condițiilor favorizante apariției victimizării nu se reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie stabilite și intențiile individuale conștiente ale victimei de manifestare a acestora. Condițiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violența și conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de fenomen victimal în care se integrează. Aceste condiții amplifică tensiunile, conflictele și antagonismele dintre victimă și agresor, fără a declanșa actul agresional, acest atribut revenind întotdeauna cauzelor. Continuitatea sau discontinuitatea condițiilor favorizante demonstrează relativitatea apariției actului agresional și a particularităților fenomenului agresional.
§ 4. Vinovăția victimei provocatoare
Unul din postulatele victimologiei este ”într-un șir vast de infracțiuni este vinovată însăși victima”, infracțiuni comise în stare de afect, stare de neliniște sufletească provocată de actele ilicite ale victimei etc. Pentru victimologie studierea aprofundată a personalității și comportamentului victimei constituie un punct de plecare important în urmărirea desfășurării "carierei " de victimă, stabilirea legităților victimizării acesteia în condițiile comportamentului ei amoral sau ilicit.
Pentru a caracteriza acțiunile victimei, care au contribuit la cauzarea de prejudicii acesteia atît nemijlocit înainte de infracțiune, cît și în timpul incidentului, cercetătorii au elaborat un șir de concepții. Potrivit acestor concepții, victimele pot crea condiții pentru săvîrșirea infracțiunilor sau pot avea un comportament neatent ori provocator. Anume presupunerea precum că cuvintele sau acțiunile victimei ar contribui într-un anumit mod la cauzarea de daune acesteia, a determinat orientarea prioritară a cercetărilor științifice desfășurate de către victimologii din Occident de la începutul anilor 1940 și pînă la sfîrșitul anilor 1960 (H. von Henting 1941, 1948; H. Ellenberger 1955; M. Wolfgang 1958; S. Schafer 1968; M. Amir 1967).
Problema vinovăției și răspunderii victimei a fost abordată și în literatura juridică sovietică. Astfel, în dreptul civil problema dată a fost examinată nu o dată și destul de detaliat. Repararea pagubei, conform Codului civil, depinde direct de aprecierea de către instanță a comportamentului victimei. Persoana care a pricinuit un prejudiciu altei persoane sau proprietății acesteia trebuie liberată de răspundere dacă dauna a fost produsă drept urmare a intenției sau neatenției vădite a victimei.
În anul 1960, academicianul rus, Vladimir Kudreavțev, atrage atenția asupra lipsei de studii privind importanța juridico-penală a vinovăției victimei, menționînd, totodată, existența unei interdependențe între vinovăția victimei și răspunderea vinovatului.Despre valoarea juridico-penală a vinovăției victimei scria și profesorul Alexandr Saharov. În aceeași perioadă de timp, cercetătorul Lev Franc a încercat să examineze vinovăția victimei ca o problemă victimologică, fiind studiat mecanismul “inversării vinovăției”, cînd starea “infractor-victimă” se caracterizează prin schimbarea de nenumărate ori a rolulrilor în procesul comiterii infracțiunii. Totodată autorul afirma că vinovăția victimei în componența de infracțiune nu este o trăsătură a laturii subiective dar este localizată printre semnele laturii obiective, fiind o circumstanță ce favorizează săvîrșirea acțiunii infracționale.
Vinovăția victimei a fost studiată detaliat în articolul profesorului Plehan Dagheli (1967), în care a fost concentrată atenția asupra posibilității creării unei componențe de infracțiune de sine stătătoare atunci cînd este prezentă vinovăția victimei. În aceste cazuri, potrivit opiniei autorului, victima urmează a fi trasă la răspundere penală. Discuția asupra problemei date a fost continuată de Nineli Kuznețova care menționa că, deși legislația penală nu cunoaște termenul „vinovăția victimei”, totuși această noțiune este utilizată în practica judiciară, atunci cînd în rezultatul infracțiunii se constată nu doar vinovăția subiectului crimei, ci și a victimei.
„Vinovăția victimei” în dreptul penal este o circumstanță care atenuează răspunderea.Vinovăția victimei este tratată de autoare sub două aspecte:
a) vinovăție juridică sau morală;
b) cauzarea de prejudicii victimei de către ea însăși împreună cu subiectul infracțiunii.
Nineli Kuznețova propune de a completa legislația penală cu o normă despre „vinovăția” victimei, care nu exclude vinovăția subiectului infracțiunii, calificarea și pedepsirea acțiunilor ultimului trebuie să reflecte gradul real al vinovăției și cauzării pagubei persoanei vătămate. Totodată, este discutabilă propunerea autoarei de a introduce în dreptul penal instituția de „vinovăție mixtă” sau „vinovăție comună” , deoarece în dreptul penal vinovăția și răspunderea sunt personale și individualizate, iar victima frecvent nu este vinovată în sens juridico-penal.
Vasimea Minskaia, examinînd problema privind răspunderea victimei pentru comportamentul său, care a contribuit la comiterea infracțiunii, propune înlocuirea termenului „vinovăția victimei” prin noțiunea de comportament negativ al persoanei vătămate. În opinia autoarei, stabilirea rolului comportamentului negativ al victimei, ce interacționează cu infractorul în situația criminală, oferă posibilitatea de a determina cît a fost de liberă voința subiectului infracțiunii și apoi a soluționa corect problema despre vinovăția și limitele răspunderii acestuia pentru fapta comisă.
Problema vinovăției victimei a căpătat o tratare minuțioasă în cercetările științifice speciale. Se are în vedere vinovăția în sens larg al cuvîntului atît ca o categorie juridică, cît și ca noțiune social-psihologică, care servește drept temei al răspunderii sociale a individului, grupului social, colectivului sau persoanei juridice.
Așadar, vinovăția victimei este o variantă a vinovăției sociale (în sens larg) și constă în atitudinea negativă a acesteia față de interesele societății. Victimologia criminologică nu poate să examineze problema vinovăției victimei numai ca o categorie a dreptului penal sau, în genere, a dreptului. În această ordine de idei, suntem de acord cu opinia autorilor care afirmă că vinovăția victimei trebuie să poarte un alt caracter și, respectiv, să fie în alt mod apreciată de către organele de ocrotire a normelor de drept, comparativ cu vinovăția infractorului. Vinovăția victimei este, în mare parte, o vinovăție morală și constă în „atitudinea negativă a acesteia față de interesele sociale”. Vinovăția în victimologie, ca o categorie socială, este exprimată deci prin comportamentul necorespunzător al victimei infracțiunii, determinat de atitudinea negativă a persoanei vătămate față de interesele societății, instituțiile acesteia sau față de cetățeni. Categoria de vinovăție reprezintă evaluarea social-psihologică a comportamentului victimei atît sub aspect moral, cît și juridic.
Este necesar a delimita clar noțiunea de vinovăție în dreptul penal și conceptul respectiv utilizat în cadrul cercetărilor victimologice sau în lucrările criminologice, cînd prin cuvîntul vinovăție se dă apreciere acțiunilor și comportamentului victimei, dar nu infractorului. Vinovăția victimei reprezintă prin sine o categorie social-psihologică, care nu corespunde cu conținutul și volumul vinovăției în drept. Legea penală definește vinovăția drept atitudinea psihică a subiectului față de infracțiunea comisă și consecințele acesteia și de aceea este un semn necesar al laturii subiective a infracțiunii. Vinovăția reprezintă deci prin sine atitudinea psihică concretă a subiectului față de comportamentul său exterior concret, dar nu starea sau însușirea psihicului persoanei date în genere. Dacă în cadrul procesului penal a fost stabilită și vinovăția altor persoane în comiterea de fapte prejudiciabile (în afară de învinuit), atunci, fiind prezente elementele constitutive ale componenței de infracțiune și alte condiții, trebuie pusă problema despre tragerea la răspundere penală a acestor persoane. Victimele infracțiunilor în această privință nu sunt o excepție. În ultimul caz pot fi două (sau mai multe) componențe de sine stătătoare cu toate consecințele procesuale ce rezultă din situația dată.
Vinovăția victimei, ca unul dintre pretextele comiterii faptei ilicite, nu poate să aparțină laturii subiective a componenței de infracțiune, ci își ocupă locul printre semnele laturii obiective a acesteia ca și orice alte circumstanțe ce contribuie la săvîrșirea actului. Aceasta este una din deosebirile principale dintre definiția juridică a vinovăției și noțiunea vinovăției definită în victimologia criminologică.
Doar vinovăția victimei reprezintă prin sine atitudinea psihică a acesteia față de comportamentul său în situația preinfracțională, în momentul incidentului și după comiterea infracțiunii, manifestîndu-se în exterior prin acțiunile sau inacțiunile persoanei vătămate. Individul poate să prevadă și poate să nu prevadă consecințele comportamentului său sau poate să conteze pe un alt rezultat. Astfel, după părerea autorului Gh. Gladchi, atitudinea psihică a victimei față de comportamentul său și consecințele acestuia atît în situația precriminală, cît și în momentul incidentului, precum și după consumarea infracțiunii, de asemenea, poate fi exprimată sub formă de intenție sau imprudență. Atitudinea psihică a victimei față de infracțiunea comisă de către subiect poate fi exprimată doar prin imprudență.
În acest context, urmează a fi menționată opinia profesorului Plehan Dagheli, potrivit căreia, în cazul vinovăției victimei, acțiunile acesteia „trebuie să fie intenționate sau imprudente”. Totodată, menționăm că obiectul prevederii consecințelor în cadrul vinovăției victimei, bineînțeles, este altul decît în cazul comportamentului ilicit al subiectului infracțiunii, deoarece comportamentul negativ al persoanei vătămate se manifestă, îndeosebi, nu prin încălcarea normei juridice, ci a normei morale. De aceea, în cazul vinovăției victimei sub aspect victimologic poate fi vorba mai ales despre comportamentul etico-moral negativ al acesteia și nu despre caracterul prejudiciabil al acțiunilor sau inacțiunilor vinovatului.
Cînd persoana vătămată încalcă norma juridică sau morală provocînd infracțiunea, aspectul victimologic al comportamentului acesteia trece pe plan secundar, dominînd aspectul juridic. Aceasta înseamnă că în astfel de cazuri vinovăția victimei parcă absoarbe o parte din vinovăția infractorului, devenind o circumstanță ce atenuează răspunderea făptuitorului. Deci reducerea gradului de vinovăție a subiectului are loc în urma transferului unei anumite părți a vinovăției pentru infracțiunea comisă asupra persoanei vătămate.
Mai mult decît atît, în unele cazuri, față de victima care a încălcat norma de drept penal, dacă sunt suficiente temeiuri, poate fi chiar pornită urmărirea penală în cadrul căreia persoana vătămată a unei infracțiuni devine subiect al altei infracțiuni.
Așadar, la comiterea anumitor categorii de infracțiuni, studiate în mod special de victimologie, apare situația în care este vinovat nu numai infractorul, dar și victima. Bineînțeles, acest „coautorat” în crearea condițiilor de comitere a infracțiunii nu are nimic comun cu noțiunea juridico-penală de participație. Potrivit juristului Lev Frank, în acest caz poate fi vorba, probabil, despre o vinovăție „mixtă” sau „covinovăție”, dar nu în cadrul definiției juridico-penale, ci într-o accepțiune mai largă a noțiunii de vinovăție (în cadrul vinovăției sociale), unde, de regulă, vinovăția unei părți (a infractorului) apare numai în calitate de semn al laturii subiective a infracțiunii, iar vinovăția celeilalte părți (a victimei) poate fi atît juridică, cît și morală. Indiferent care este forma vinovăției victimei, morală sau juridico-penală, persoana vătămată în anumite condiții trebuie să poarte răspundere: morală, disciplinară, administrativă, civilă, penală. În ultimul caz, victima se transformă în învinuit, inculpat, condamnat, adică în infractor sau mai exact în „victimă – infractor”. Transformarea dată este posibilă numai atunci cînd comportamentul victimei conține elementele constitutive ale unei componențe de infracțiuni. Prin urmare, chestiunea despre pornirea urmăririi penale față de victimă trebuie soluționată deosebit de atent, fiind luate în considerație normele respective atît din partea specială, cît și generală a Codului penal.
Deci în anumite situații, persoana devine purtătoare concomitent a două roluri sociale contrar opuse: infractor și victimă. Acest fapt și prezintă un interes deosebit pentru victimologie. Sarcina științei date constă în elaborarea mijloacelor de stabilire a conținutului real al diferitelor forme, tipuri, categorii de vinovăție a victimei și a raportului acesteia cu vinovăția persoanei care a comis infracțiunea în cadrul răspunderii sociale unice a fiecărui cetățean față de societate, concetățeni și față de sine însăși.
Chiar dacă unii juriști consideră că noțiunea de „vinovăție a victimei” nu este utilă pentru teoria și practica dreptului penal, menționăm că lit. „g” al art. 76 C.P. al Republicii Moldova prevede, în calitate de circumstanță atenuantă, acțiunile ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracțiunea, iar în legea procesual penală a Republicii Moldova este stipulat că partea descriptivă a sentinței trebuie să conțină indicații asupra circumstanțelor care atenuează sau agravează răspunderea, adică inclusiv și asupra vinovăției victimei.
Victimologia studiază vinovăția victimei sub următoarele aspecte: drept semn al laturii obiective a infracțiunii, pretext al săvîrșirii infracțiunii, circumstanță ce influențează asupra vinovăției și răspunderii subiectului infracțiunii, adică drept una dintre verigile legăturilor cauzale care au determinat comiterea faptei penale. Problema vinovăției victimei, în sens victimologic, are importanță nu numai pentru formarea convingerii intime a judecății și la individualizarea pedepsei în cazuri concrete, dar și pentru întreprinderea măsurilor cu caracter profilactic. Categoria vinovăției victimei ne oferă posibilitatea de a determina, în majoritatea cazurilor, „defectele preinfracționale” ale raportului „infractor – victimă” și permite a concretiza conținutul specific al orientării victimologice în prevenirea criminalității.
S-a menționat nu o dată că există persoane care parcă ar fi predispuse de a deveni victime ale unei anumite categorii de infracțiuni. Prin prisma problemei abordate privind vinovăția victimei, o astfel de predispoziție poate fi vinovată și nevinovată.
Prin predispoziție vinovată subînțelegem comportamentul neadecvat al victimei potențiale, care se manifestă ca unul din factorii ce determină apariția și dezvoltarea actului. De exemplu, individul lacom, care caută posibilitatea de a obține cinci lei în schimb la un leu, de acum, în virtutea acestei trăsături și a altora de acest fel, este predispus de a deveni victimă a escrocheriei. Acest individ nu poate să-și manifeste trăsăturile menționate altfel, decît printr-un comportament negativ.
Prin predispoziție nevinovată se caracterizează persoanele, victimitatea sporită a cărora este determinată nu de comportamentul necorespunzător, ci de trăsăturile personalității acestora (sociale, biofizice, psihologice, demografice etc). De exemplu, femeile tinere, în virtutea „statutului fizic”, sunt mai predispuse de a deveni victime ale violatorilor decît femeile de vîrstă înaintată; împotriva membrilor gărzilor populare, în virtutea statutului lor social, mai frecvent decît împotriva altor cetățeni care nu participă la menținerea ordinii publice, este îndreptată agresiunea infractorilor etc.
Atît predispoziția vinovată, cît și cea nevinovată poate fi individuală și de grup. Astfel, printr-o predispoziție vinovată de grup se caracterizează păturile sociale marginalizate (prostituatele, cerșetorii, vagabonzii, recidiviștii, alcoolicii, bețivanii, persoanele destrăbălate etc.). Predispoziția nevinovată de grup este caracteristică anumitor categorii de persoane în virtutea statutului lor de serviciu, social, profesional, material etc., de exemplu, funcționarii organelor afacerilor interne, vînzătorii, paznicii, taximetriștii, casierii, expeditorii, businessmenii etc.
Analiza practicii judiciare mărturisește că comportamentul vinovat al victimei frecvent este o manifestare a predispoziției individuale a persoanei, predispoziția de grup rar se realizează prin comportamentul negativ al victimei și, de regulă, nu contribuie la comiterea infracțiunii.
Vinovăția victimei se manifestă prin comportamentul provocator sau neatent (imprudent) al acesteia. Victimele, într-un șir de cazuri, pot crea deci condiții favorabile pentru săvîrșirea infracțiunii, demonstrînd un comportament neatent (neprevăzător) sau provocator. Juristul rus, Veniamin Polubinski, precizează că vinovăția victimei se manifestă atît prin comportamentul provocator sau neatent, cît și prin starea de neputință a acesteia.
Comportamentul provocator al victimei este caracteristic, îndeosebi, infracțiunilor violente contra persoanei. Aceste acțiuni (inacțiuni) ale persoanei vătămate se manifestă prin insultă, violență, amenințare, batjocură etc., fiind orientate asupra victimizatorului sau anturajului apropiat al acestuia. Potrivit studiilor realizate de autorul Gh. Gladchi, 51,9 la sută din victimele omorului intenționat și 73 la sută din victimele vătămării intenționate grave a integrității corporale sau a sănătății au provocat actul infracțional împotriva lor. Un astfel de comportament al victimei frecvent este constatat și la comiterea infracțiunii de viol. Provocarea violului se întîmplă atunci cînd persoana vătămată, prin comportamentul ei imoral, creează o situație sexuală tensionată (prin acțiuni, limbaj, priviri etc.). Comportamentul provocator al victimei este acela care, în anumite condiții, conține elemente ce excită sexual potențialul victimizator.
Prin provocare din partea victimei se înțelege forma extremă de contribuire a persoanei vătămate la comiterea infracțiunii. În victimologia occidentală se folosește, în acest, sens noțiunea
de „victim precipitation”, lansată în circuitul științific de către Wolfgang M., subliniind rolul deosebit al victimei în procesul de victimizare a acesteia (de la latinescul „precipitatus” – căzut în jos, poate însemna anumite procese de victimizare a persoanei) cînd individul, conștient sau inconștient, face totul pentru a se transforma cît mai repede, mai vehement în victimă a infracțiunii. Același sens îl are și termenul de „victime catalyseuse”, propus de Fattah.
Esența „provocării” ca și a „vinovăției” în victimologia criminologică se deosebește prin conținutul și volumul său de noțiunile respective în știința dreptului penal și practica judiciară. În practica judiciară, problema privind estimarea provocării se rezumă numai la analiza elementelor în comportamentul victimei care merită pedepsirea morală și socială.
Provocarea este un astfel de comportament neadecvat al victimei, care generează reacția de răspuns a subiectului ce se manifestă prin acțiuni ilicite. Comportamentul provocator întotdeauna se află în legătură cauzală cu fapta ilegală a infractorului. Pentru victimologie nu are importanță dacă victima a prevăzut sau nu consecințele comportamentului său negativ, dacă își dădea seama care pot fi urmările acțiunilor sale, dacă aștepta reacția de răspuns a victimizatorului sau nu. Principala sarcină a victimologului, în acest caz, este de a releva toate legăturile cauzale dintre comportamentul victimei care conține elemente de provocare în sensul larg al noțiunii date și fapta ilicită a victimizatorului, iar în baza acestora, a elabora măsuri de prevenire și protecție a victimei potențiale împotriva agresiunii criminale.
Codul penal al Republicii Moldova prevede comportamentul provocator al victimei (acțiunile imorale sau ilicite) în calitate de circumstanță atenuantă (art. 76, lit. „g”) de care se ține cont la individualizarea pedepsei făptuitorului.
Un exemplu elocvent din practica judiciară constituie următoarea speță:
„V”, la data de 21.10.2014, în jurul orelor 03.00, a venit acasă în stare de ebrietate alcoolică. Aflîndu-se la domiciliul său unde locuia cu soțul său „M”, acesta din urmă, la fel în stare de ebrietate alcoolică dormea îmbrăcat pe pat. „V”, l-a trezit spunîndu-i să se dezbrace, la ce ultimul s-a exprimat cu cuvinte necenzurate în adresa ei lovind-o o dată cu pumnul în regiunea feței, urmare a cărui fapt ea, intenționat avînd scopul provocării leziunilor corporale soțului său, cu un cuțit de bucătărie i-a aplicat o lovitură acestuia în regiunea abdomenului, provocîndu-i leziuni corporale sub formă de plagă a peretelui abdominal anterior cu penetrare în cavitatea abdominală și lezarea intestinului subțire și a mezoului cu hemoragie care sînt periculoase pentru viață în momentul cauzării și conform raportului de expertiză medico-legală din 04.11.2014 se califică ca vătămare corporală gravă.
Cazul de față, este doar unul din exemplele în care instanța de judecată la stabilirea pedepsei a ținut seama de circumstanțele atenuante prevăzute de art.76 CP al RM printre care și acțiunile ilegale ale victimei care au provocat infracțiunea.
La fel, Codul penal al Republicii Moldova prevede comportamentul provocator al victimei și ca element necesar al componențelor de infracțiune „privilegiate” sau cu circumstanțe atenuante (art. 146, Omorul săvîrșit în stare de afect și art. 156, Vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății în stare de afect).
Astfel, de exemplu, într-o speță privind infracțiunea prevăzută la art.146 CP RM s-a consemnat că, în fapt, instanța de fond a constatat că C.M., la 26 septembrie 2009, aproximativ la orele 16.50, aflându-se în gospodăria proprie situată în s. Mihailovca, r-nul Cimișlia, în rezultatul relațiilor ostile apărute în timpul certei cu C.I. și fiind în stare de afect survenit în mod subit, provocat de actele de violență ale victimei, i-a aplicat ultimei două lovituri cu cuțitul: una în regiunea inimii și una în regiunea brațului stâng, care i-au cauzat o plagă penetrantă în regiunea pieptului în cavitatea pleurală din stânga cu lezarea pericardului, a cordului, a diafragmei, a lobului stâng, a ficatului cu hemotorace circa 500 ml pe stânga, hemopericard circa 100 ml, hemoperitoneum circa 100 ml, plagă pe brațul stâng, excoriații, care se califică ca leziuni corporale grave periculoase pentru viață la momentul cauzării, în urma cărora C.I. peste puțin timp a decedat.
În această situație, urmează să notăm caracterul drastic și rolul primordial al urmărilor provocării pentru însăși victimă.
Deoarece nu este exlus ca nu unul, dar două sau mai multe acte ale victimei să ducă la apariția stării de afect a făptuitorului, sub acest aspect, este relevantă următoarea speță: la data la 17.06.2013, aproximativ la ora 04.00, aflîndu-se la domiciliul său, „ N ”, fiind în stare de afect survenită în mod subit provocată de actele de violență și de insulte grave din partea victimei „ C”, care fiind în stare de ebrietate, a manifestat un comportament agresiv față de „ N ” și i-a aplicat acestuia cîteva lovituri cauzîndu-i echimoză pe nas și excoriații pe mîna stîngă, totodată exprimînd amenințări în adresa lui, cu aplicarea violenței fizice, vătămarea integrității corporale și lipsirea de viață, se exprima totodată și cu cuvinte indecente, înjosindu-i astfel grosolan cinstea și demnitatea, în urma cărui fapt numitul „ N ”, aflîndu-se într-o stare de agitație emoțională maximă, care corespunde afectului fiziologic a luat o rangă metalică și i-a aplicat lui „ C ” multiple lovituri în regiunea capului în urma cărui fapt i-au fost cauzate leziuni corporale grave de la care „ C” a decedat pe loc.
În acest caz, remarcăm anume acea situație în care vinovăția victimei este mai mare decît a infractorului, aceasta fiind manifestată printr-o stare de ebrietate și un comportament agresiv însoțit de amenințări față de viitorul infractor, ceea ce a avut ca urmare decesul victimei.
O altă formă a comportamentului vinovat al victimei se exprimă prin nerespectarea de către persoana vătămată a măsurilor de precauție necesare în anumite condiții. Acest tip de comportament poate fi generat de diverse cauze: nepăsare elementară, sineîncredere exagerată, nepriceperea urmărilor finale ale comportamentului său, naivitatea etc. Așadar, victima, prin comportamentul său ușuratic, neatent, imprudent, neprevăzător, creează condiții favorabile pentru comiterea infracțiunii. Comportamentul neatent al victimei poate fi întîmplător, cînd persoana vătămată o singură dată, involuntar, creează o situație periculoasă pentru viața, sănătatea, patrimoniul acesteia etc. Vinovăția din neatenție poate fi și permanentă, cînd victima creează în repetate rînduri situații periculoase pentru sine însăși.
Starea de neputință vinovată a victimei este starea creată conștient sau inconștient de însăși persoana vătămată, de regulă, consumînd băuturi alcoolice, droguri sau alte mijloace. Starea dată se caracterizează prin lipsa reacției normale psihice și fizice a individului față de evenimentele externe și pierderea completă sau parțială a controlului asupra comportamentului său.
Acțiunile ilicite sau imorale ale victimei, care au provocat infracțiunea, mărturisesc despre reducerea gradului de pericol social al faptei și infractorului pînă la înlăturarea caracterului penal al comportamentului victimizatorului (legitima apărare, reținerea infractorului, unele cazuri de extremă necesitate). În asemenea cazuri, vinovăția victimei absoarbe parcă o parte din vinovăția subiectului infracțiunii, devenind o circumstanță care atenuează răspunderea penală a făptuitorului. Menționăm că, conform regulii stabilite de legea penală, numai vinovăția victimei care a provocat infracțiunea diminuează vinovăția infractorului. Alte forme de vinovăție a victimei nu sunt considerate de Codul penal al Republicii Moldova drept circumstanțe atenuante.
La săvîrșirea infracțiunii, în legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor ei de serviciu sau obștești, dimpotrivă, în toate cazurile cînd această circumstanță agravantă nu este prevăzută în componența de infracțiune respectivă ca element calificativ, este luată în considerație la individualizarea pedepsei și atrage o răspundere sporită a infractorului. În sfîrșit, în cazurile cînd victima a încălcat normele dreptului penal, în baza temeiurilor suficiente poate fi pornit procesul penal în care partea vătămată a unei infracțiuni devine subiect al altei infracțiuni săvîrșite din vinovăția ei (fig. 1.2, anexe).
Așadar, unii cercetători încearcă să stabilească care este contribuția comportamentului neatent sau provocator al victimei în comiterea unor astfel de infracțiuni, cum ar fi: omorurile, violurile, jafurile, tîlhăriile, furturile mijloacelor de transport etc. Totodată, alți autori resping asemenea încercări, considerîndu-le că stimulează tendința negativă de a învinui victimele în nenorocirile proprii și reprezintă prin sine, de fapt, căutarea unui țap ispășitor, cînd persoanele sunt trase la răspundere pentru apariția situațiilor care, în realitate, n-au fost determinate de victime. În așa mod, învinuirea victimelor absolvă de răspundere infractorii și justifică condițiile sociale ce generează criminalitatea. Astfel, stabilirea vinovăției în cuvintele și acțiunile femeilor maltratate și victimelor violurilor abate atenția de la discriminarea sexuală, care s-a înrădăcinat în cultura societății și în sistemul de drept. Asemenea învinuiri aduse proprietarilor neglijenți de autovehicule liberează producătorii de răspundere pentru furnizarea automobilelor care ușor pot fi furate, deoarece securitatea mijloacelor de transport nu este prioritatea principală a conducătorilor companiilor de automobile.
În realitate, încercarea de a determina gradul de răspundere a victimei relevă o multitudine de probleme teoretice. Criticii afirmă că argumentele în susținerea principiului vinovăției victimei pur și simplu repetă justificările aduse infractorilor și reprezintă prin sine o greșeală logică, generînd un cerc vicios, în care contravenientului i se atribuie doar acțiunile de răspuns, iar comportamentul victimei este considerat drept o condiție necesară și suficientă a săvîrșirii infracțiunii.
În timp ce specialiștii discută asupra acestor modele teoretice, chestiunea privind determinarea gradului de răspundere își păstrează importanța practică pentru sistemul de drept penal și, de regulă, apare la toate etapele procesului penal. Totuși problema vinovăției victimei nu trebuie supraapreciată în cadrul teoriei și practicii combaterii criminalității. Supraestimarea acestei probleme poate duce la denaturarea perspectivei investigațiilor victimologice și aplicării lor corecte în practică. Ar fi necesar de deplasat centrul de greutate de pe vinovăția victimei asupra problemei împotrivirii acesteia și acțiunilor de curmare a atentatelor criminale, inclusiv, asupra autoapărării, autoajutorului și autocontrolului, deoarece pentru majoritatea victimelor, incapacitatea de a se apăra de agresiune este o nenorocire, dar nu o vinovăție a acestora.
Cercetarea victimologică a vinovăției victimei reprezintă cheia de soluționare a problemei cauzalității criminalității și clarificării mecanismului comportamentului infracțional individual. Astfel, s-a stabilit că, cu cît este mai evident (provocator) rolul victimei la săvîrșirea infracțiunii concrete, cu atît mai multă atenție trebuie acordată aprecierii personalității subiectului infracțiunii (în dreptul penal, după cum s-a menționat, aceasta poate contribui la aplicarea unei pedepse mai blînde, iar uneori chiar la liberarea de pedeapsa penală). Totodată, abordarea problemei cu privire la vinovăția victimei în aspect criminologic este deosebit de importantă nu numai la analiza mecanismului actului infracțional, la individualizarea răspunderii și pedepsei penale a făptuitorului, dar și la elaborarea și realizarea măsurilor de prevenire victimologică.
Concluzie :
În cele expuse în capitolul al doilea al acestei lucrări, am constatat că personalitatea și comportamentul victimei infracțiunii pot juca un rol destul de crucial în situația infracțională, deoarece potrivit studiilor victimologice, mecanismul infracțiunii este determinat de personalitatea și comportamentul victimei într-un număr foarte vast de infracțiuni, care s-ar putea diminua în cazul nedemonstrării de către victime a trăsăturilor negative precum: caracterul certăreț, amorul propriu foarte sensibil, irascibilitatea, egoismul, aviditatea, degradarea morală, lipsa voinței etc. Aceste trăsături ale personalității contribuie la dezvoltarea viziunilor și dorințelor negative care, la rîndul lor, intensifică manierele proaste, nefavorabile ale comportării persoanei, slăbesc autocontrolul și reduc spiritul ei autocritic. Urmează deci ca personalitatea și comportamentul victimei să fie cunoscute în detaliu întru organizarea eficientă a prevenirii victimologice.
La fel, am realizat că că pentru înțelegerea și prevenirea infracțiunilor este necesar de studiat relația dintre infractor și victimă. Aici, o mare însemnătate au circumstanțele săvîrșirii infracțiunii. Infractorul, asemeni victimei, acționează nu numai conform reacției normale, ci în funcție de modul cum o percepe și o interpretează. În procesul interacțiunii criminalului și victimei apare situația criminogenă în care este săvîrșită infracțiunea, care la rândul ei poate fi evitată prin lipsa creării de către victimă a condițiilor necesare criminalului întru satisfacerea poziției sale antisociale.
De asemenea, am analizat implicațiile psihologice ale victimei provocatoare și importanța majoră, deoarece odată cunoscînd condițiile favorizante ale producerii efectului victimal, fie acestea de ordin psihologic, fiziologic, social, psihiatric și demografic, vom putea stabili și intențiile individuale conștiente ale victimei de manifestare a acestora.
În acest mod, studiind victima infracțiunii din toate unghiurile posibile, putem să ne expunem și la categoria de vinovăție a acesteia. Vinovăția victimei este o noțiune etico-morală și juridico-criminologică, care este în legătură strînsă cu răspunderea socială a persoanei vătămate pentru comportamentul său imoral sau ilicit. Criminologul polonez Holyst B. precizează că despre vinovăție în victimologie poate fi vorba doar în acele cazuri, cînd comportamentul victimei infracțiunii s-a caracterizat prin astfel de elemente care au contribuit la apariția intenției criminale și realizarea acesteia. Menționăm că, spre deosebire de vinovăția în dreptul penal, care reprezintă atitudinea psihică a subiectului infracțiunii față de acțiunile (inacțiunile) sale și consecințele acestora, vinovăția victimei este o categorie obiectivă, fiind aprecierea negativă a comportamentului persoanei date de către societate, iar starea de neputință a persoanei, produse în urma îmbolnăvirii acesteia, mutilării sau determinată de alte cauze independente de voința victimei, nu poate fi apreciată drept vinovată.
CAPITOLUL III. PREVENIREA VICTIMALĂ
§ 1. Formele și metodele prevenirii victimologice
Strategia combaterii criminalității în întreaga lume are în ultimii ani un caracter sistemic, bazîndu-se pe un șir de programe de măsuri sociale și juridico-penale în vederea combaterii acestui flagel. Eforturile în acest sens depuse anterior erau orientate în special spre elaborarea măsurilor de influență asupra criminalității și infractorilor, victima infracțiunii rămînînd în umbră. Din această cauză nu se ținea o evidență strictă a victimelor, iar drept urmare nu erau studiate caracteristicile lor social-demografice și juridice, rolul lor în geneza comportamentului criminal și proporțiile daunelor pricinuite. Măsurile prevenirii victimologice aveau un caracter fragmentar, iar personalitatea victimei era cercetată numai ca sursă de informație despre infracțiune, infractor și ca parte în procesul penal. Cu toate acestea, în țările străine începînd cu anii '40 ai secolului al XX-lea își găsește realizare ideea despre apărarea victimei infracțiunii de acțiunile ilegale ale criminalilor și samovolnicia demnitarilor de stat.
Respectiv, statele și-au propus drept scop utilizarea mai activă a posibilităților prevenirii victimologice avînd ca obiectiv diminuarea riscului de a deveni victimă a infracțiunii. În această activitate sînt antrenate organizațiile publice, diferite societăți și comitete, cluburi ale victimelor etc. De exemplu, în Germania există organizația obștească Veriga Albă, în SUA – Asociația Națională pentru Acordarea Ajutorului Victimelor și Comitetul Femeilor în Lupta contra Bestialității Violurilor. La nivel internațional acționează Asociația Victimologică Internațională, Forul European pentru Susținerea Victimelor Infracțiunii, Asociația Internațională "La Strada" ș.a.
Problema apărării drepturilor victimelor infracțiunii este susținută și de Organizația Națiunilor Unite. Asambleea Generală a ONU în 29 noiembrie 1985 a adoptat Declarația principiilor generale ale justiției privind victimele infracțiunilor și abuzurile de putere.
Majoritatea țărilor dezvoltate au adoptat un șir de acte normative în scopul protecției drepturilor victimei infracțiunii. În Europa, din 1950, anual, la 22 februarie se celebrează Ziua Susținerii Victimelor Infracțiunilor.
Legislația procesual-penală prevede dreptul victimei de a intenta o acțiune, cercetată de instanța de judecată concomitent cu cauza penală. Dar, în condițiile declinului economic și a nivelului scăzut de trai al populației, aceste hotărîri sînt realizate parțial. Situația dată ar putea fi ameliorată prin crearea unui fond de stat pentru restituirea pagubelor victimelor infracțiunilor, ceea ce ar amplifica protecția socială a omului, ar optimiza situația morală în societate și imaginea bună a statului și organelor de drept.
Deoarece intenția de a săvîrși infracțiune, în majoritatea cazurilor, e condiționată de calitățile personale ale victimei, de comportamentul și relația acesteia cu infractorul, la elaborarea și realizarea măsurilor de prevenire trebuie luate în considerație problemele ce țin de minimalizarea predispozițiilor victimogene ale unor persoane. Comportamentul omului prin natura sa poate fi victimogen, adică riscant, neprevăzut, nechibzuit, libertin, provocator, și deci periculos pentru sine însuși. De aceea, nu încape îndoială că victimele potențiale trebuie incluse, de asemenea, în cîmpul activității de prevenire a infracțiunilor.
În concepția lui M. Bîrgău, prevenirea victimologică poate fi definită ca un sistem de măsuri individuale, sociale, statale, organizate și interdependente, orientate spre stabilirea combaterea sau neutralizarea factorilor ce determină posibilitatea de a deveni victimă a infracțiunii.
Gh. Gladchi definește prevenirea victimologică a infracțiunilor ca activitatea îndreptată spre protecția cetățenilor împotriva infracțiunilor prin reducerea sau înlăturarea victimității. Deseori este suficient să inițiezi acest proces, ca apoi el să capete un caracter de autodezvoltare din contul aspirației instinctive a fiecărui om normal către autoprotecție, autoapărare.
În funcție de scopuri și sarcini, prevenirea victimologică are trei niveluri:
1. public;
2. special;
3. individual.
Nivelul public include măsurile legate de rezolvarea problemelor social-economice și cultural-educative, direcționate spre combaterea factorilor victimizatori ai populației.
La nivel special se iau anumite măsuri de către organele de stat, organizațiile sociale și cetățenii avînd un scop bine determinat — prevenirea infracțiunilor prin neadmiterea realizării calităților victimologice ale anumitor grupuri de persoane (minori, persoane de vîrsta a treia, reprezentanții unor profesii etc).
Nivelul individual cuprinde măsurile raportate la persoanele care, în baza particularităților de caracter și comportamentale, riscă în mare măsură să devină victime ale infracțiunilor. Atare măsuri sînt îndreptate spre dezvoltarea reacției de apărare, precum și spre asigurarea securității personale, materiale și de alt gen a cetățenilor.
Locul, timpul, metodele comiterii infracțiunii, categoriile tipice de persoane antrenate în calitate de infractori ori victime — toate acestea trebuie cunoscute în procesul de organizare a activității de prevenire. Studierea informației date permite evidențierea tipurilor victimelor potențiale, fapt ce poate fi realizat în trei modalități:
1) pornind de la situație cînd, analizînd starea de lucruri, se descoperă persoanele concrete vulnerabile victimologic;
2) pornind de la infractor, relațiile infractorului și comportamentul acestuia, stabilindu-se astfel cercul potențialelor victime;
3) pornind de la victimă, cind e vorba de o persoană concretă ce manifestă calități victimologice sporite.
O metodă eficace de prevenire victimologică o constituie educația juridică. Experiența mai multor ani ne demonstrează că unele infracțiuni au fost posibile urmare a analfabetismului juridic al victimelor. Efecte pozitive are propagarea cunoștințelor date printre cetățeni, în special printre victimele potențiale. E eficientă, de asemenea, răspîndirea informației despre persoanele care din imprudență au devenit victime ale infracțiunilor, folosirea pe larg a mijloacelor mass-media în acest scop. Colaboratorii și funcționarii organelor de drept trebuie să atenționeze populația referitor la circumstanțele cu caracter victimologic, să ceară respectarea regulilor securității și o atitudine critică față de propriul comportament.
În cadrul prevenirii victimologice pot fi utilizate două direcții interdependente:
1. depistarea persoanelor cu victimitate sporită;
2. suprimarea victimității unor cetățeni.
Depistarea persoanelor cu victimitate sporită constituie, de fapt, pronosticarea comportamentului victimal al acestora, un lucru greu de realizat, deoarece volumul și calitatea informației este asigurată nu numai de studierea calităților juridice și social-demografice ale persoanei, ci și a caracteristicii comportamentale a acesteia.
Structura prevenirii victimologice este similară structurii generale a activității de preîntâmpinare a infracțiunilor și include următoarele elemente: obiectul, subiectul și măsurile de prevenire.
Obiect al prevenirii victimologice a infracțiunilor este fenomenul (sau grupul de fenomene) asupra căruia sunt îndreptate eforturile instituțiilor și persoanelor abilitate care practică această activitate în scopul reducerii probabilității ca o anumită persoană (sau un grup de persoane) să devină victimă a infracțiunii. În acest context, nu ne vom referi la toate tipurile de victimitate, ci anume la calitățile personale concrete și relațiile sociale care condiționează victimitatea.
Subiectul prevenirii victimologice este elementul activ al acestei activități. În calitate de subiecți pot fi atât organele de stat și organizațiile obștești, inclusiv societățile victimologice (deosebit de răspândite în țările occidentale), cât și cetățenii.
Sistemul subiecților profilaxiei victimologice il constituie:
1) organele administării publice centrale și locale care determină direcțiile principale, funcțiile și sarcinile activității profilactice, asigurînd funcționarea și realizarea programelor regionale și locale;
2) organele de drept care asigură realizarea măsurilor profilaxiel victimologice individuale și speciale (securitatea personală, paza locuinței, averii);
3) organizațiile și întreprinderile avînd diferite forme de proprietate, formațiunile obștești și cetățenii în parte.
Toți subiecții profilaxiei victimologice au un scop comun și sînt în raporturi informaționale, coordonatoare și juridice.
Direcțiile principale ale activității subiecților prevenirii victimologice sunt următoarele:
• instruirea și educarea victimologică a cetățenilor (elaborarea algoritmilor conduitei optime în situațiile victimogene și antrenamentele speciale);
• ridicarea gradului de protecție a persoanelor cu funcții de răspundere, care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu;
• reducerea maximă a situațiilor victimogene; evitarea, neutralizarea și înlăturarea lor; informarea cetățenilor despre situațiile victimogene tipice, pentru a le evita în măsura posibilităților;
• protecția, resocializarea și reintegrarea socială a victimelor infracțiunilor.
Măsurile de prevenire victimologică a infracțiunilor constituie un proces integru, care include prevenirea socială generală și victimologică specială,(fig.1.3, anexă). La nivel macrosocial, prevenirea victimologică a infracțiunilor se realizează prin măsuri de ordin economic, politic, ideologic, organizatoric, legislativ etc. Acestea nu au drept scop combaterea infracțiunilor, dar în mod obiectiv creează condiții care reduc riscul comiterii acestora, înlătură factorii criminogeni și victimogeni.
Prevenirea victimologică generală ține de relevarea factorilor victimogeni, elaborarea și utilizarea măsurilor orientate spre minimalizarea, neutralizarea și înlăturarea factorilor respectivi. Ea vizează un număr mare de persoane aflate sub impactul unor imprejurări negative și pot deveni în orice moment victime ale infracțiunilor.
Prevenirea victimologică generală se realizează în trei direcții principale:
• relevarea și înlăturarea circumstanțelor cărora le revine rolul de factori externi de influență negativă asupra persoanei, condiționându-i calități victimimale sporite;
• stabilirea și înlăturarea condițiilor care favorizează realizarea calităților de victimitate sporită a unei categorii anumite de persoane, care se manifestă prin comportamentul victimogen periculos; • determinarea și înlăturarea situațiilor care favorizează realizarea calităților de victimitate sporită a unei categorii anumite de persoane, indiferent de comportamentul lor.
Un rol deosebit de important le revine măsurilor victimologice generale la prevenirea următoarelor categorii de infracțiuni:
a. infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei, inviolabilității și libertății sexuale;
b. infracțiunile violente săvârșite în locuri publice;
c. escrocheriile și furtul de buzunar în centrele comerciale, transportul în comun etc.;
Prevenirea victimologică generală include:
• propagarea normelor de drept, lucrul explicativ în rândul populatiei, mai ales sub aspectul demascării actiunilor și a procedeelor folosite de infractori;
• instruirea corespunzătoare a persoanelor cu functii de răspundere sau care execută functii cu un grad sporit de risc victimologic;
• acțiunile de activizare a populatiei în vederea folosirii de cetăteni a mijloacelor de pază a locuintelor și autoprotectie pesonală;
• supravegherea nemijlocită a persoanelor cu un comportament imprudent în locurile publice și interventia în situatiile victimogene periculoase.
Prevenirea victimologică individuală, spre deosebire de cea generală, reprezintă un complex de măsuri orientate spre depistarea persoanelor care, judecând după comportamentul lor sau după totalitatea calităților lor personale, pot deveni cu un grad sporit de probabilitate victime ale infractorilor, precum și influențarea pozitivă asupra acestora și asigurarea securității lor. Prevenirea victimologică individuală include identificarea persoanelor care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită și promovarea unor măsuri de protecție sau autoprotecție ale acestora; resocializarea și reintegrarea socială a victimelor infracțiunilor în scopul reducerii victimizării lor repetate. Această formă a prevenirii are totdeauna în calitate de obiect o persoană concretă. De aceea, clasificările după tipul de, comportament al victimelor sunt deosebit de importante pentru elaborarea schemelor tactice de influență profilactică asupra victimelor potențiale.
Victimitatea individuală se manifestă prin diferite forme. De exemplu, la victimele de pe urma escrocheriilor și violului este evidentă indiferența, comportamentul amoral și provocator; la victimele de pe urma furturilor de buzunar — comportamentul ușuratic. Desigur, cunoașterea circumstanțelor și factorilor victimologici, îmbunătățirea situației economice în țară și perfectarea legislației nu garantează nici pe departe că nu vor mai exista cetățeni neglijenți care pot deveni în orice moment victime ale infracțiunilor, după cum nu putem afirma și faptul că activitatea de combatere a victimității unor oameni este zadarnică.
Stabilind nivelul și particularitățile victimității și aplicînd măsurile prevenirii victimologice poate fi minimalizat potențialul victimologic al persoanei. Anume în această perioadă trebuie să acționeze programa de corecție victimologică a cetățenilor, care se realizează în două forme: nemijlocită și timpurie.
Măsurile prevenirii nemijlocite sînt direcționate spre persoana care a devenit deja victimă a infracțiunii ori este pe punctul de a deveni, iar măsurile profilaxiei timpurii – spre persoana care posedă un înalt grad de victimitate. Deosebirea dintre aceste forme de profilaxie este condiționată de un criteriu temporal, care e determinat de starea victimei potențiale în momentul săvîrșirii infracțiunii. Ultima determină măsurile profilactice concrete ce urmează a fi aplicate. De exemplu, dacă cetățeanul se comportă în mod iresponsabil în locurile publice, demonstrîndu-și conținutul portmoneului său fără a controla situația, apoi trebuie luate măsurile de curmare a comportamentului victimologic dat. În atare caz este vorba de profilaxia nemijlocită, deoarece factorul temporal aici se reduce la zero.
Prevenirea timpurie se aplică la un anumit interval în timp. Astfel, în cazul prevenirii furturilor din apartamente trebuie selectată oportun informația despre locuitorii sectorului care pot deveni victime în virtutea situației lor materiale ori neluării măsurilor de siguranță.
Prevenirea victimologică individuală trebuie direcționată nu numai spre victimele potențiale, ci și spre micromediul acestora. Sistemul de măsuri al profilaxiei nominalizate se caracterizează nu prin simpla influență a subiectului activ asupra obiectului pasiv, dar prin forma specifică de interacțiune cînd o parte se străduie să reorienteze comportamentul celeilalte părți în direcția, convenabilă primei părți.
Măsurile de influență individuală pot fi clasificate în două tipuri: de convingere și de ajutorare.
Măsurile de convingere au caracter protector și educativ. Acestea pot fi convorbirile, explicațiile privind evitarea situațiilor victimologice, asigurarea integrității (bunurilor) averii etc. O condiție specifică de săvîrșire a infracțiunilor este alcoolizarea victimei, de aceea profilaxia victimologică este orientată în special spre prevenirea alcoolismului. Pe lîngă aceasta, trebuie propagate și alte metode profilactice: instalarea mijloacelor de semnalizare, utilizarea metodelor de securitate personală.
În lista măsurilor de ajutorare se înscriu mai întâi organizarea centrelor de asistență social-psihologică a cetățenilor, sarcina principală a cărora constă în informarea populației despre metodele de protecție contra infracțiunilor.
Aici trebuie organizate consultații individuale și de grup cu victimele potențiale ale infracțiunilor, de pronosticat comportamentul lor individual, de depistat și, cu eforturi comune, de neutralizat calitățile victimologice importante ale persoanei.
Prevenirea victimologică individuală în raport cu victimele agresive are multe tangențe cu măsurile care se întreprind în cazul potențialilor infractori. Acestea au drept scop determinarea respectivului să refuze la intențiile sau acțiunile lui agresive. În calitate de măsuri practice pot fi aplicate atât influența prin diferite canale asupra potențialei victime, cât și măsuri de izolare și tragere la răspundere a acesteia.
Prevenirea victimologică individuală în raport cu victimele active necesită acțiuni în două direcții:
• influența nemijlocită asupra victimei potențiale;
• influența asupra potențialului infractor, evident, în cazul când este posibilă depistarea acestuia.
Prevenirea victimologică individuală vizavi de victimele cu inițiativă include preponderent măsuri de instruire. Pe de o parte, este vorba de dotarea acestora cu procedeele de autoapărare — aceasta se referă mai ales la persoanele care dețin anumite funcții cu risc victimologic sporit (politiștii, paznicii, controlorii etc.). Pe de altă parte, este vorba de "înarmarea" persoanelor respective cu arsenalul de cunoștinte privind recunoașterea infractorilor, pornind de la caracterul conduitei acestora, precum și cultivarea la aceste persoane a prudenței, rezonabilității comportamentale, a înaltelor calități morale.
Prevenirea victimologică individuală în raport cu victimele pasive presupune două niveluri de activitate:
1) victimele pasive care obiectiv nu sunt în stare să opună rezistență infractorului;
2) victimele pasive care obiectiv sunt în stare să opună rezistență infractorului.
În cazul victimelor pasive care obiectiv nu sunt în stare să opună rezistență infractorilor (bolnavii, bătrânii etc.), măsurile de prevenire au drept scop principal protecția lor. În cazul victimelor pasive care obiectiv sunt în stare să opună rezistență, măsurile de prevenire au drept scop "trezirea lor", formarea conștiinței privind necesitatea de a opune rezistență infractorului. Activitatea de prevenire victimologică față de victimele pasive din rândul minorilor are drept scop principal cultivarea la aceștia a capacităților de conștientizare a pericolului situațiilor în care ei s-au pomenit.
Prevenirea victimologică individuală în raport cu victimele necritice este orientată spre formarea comportamentului critic corespunzător. În cazul când comportamentul necritic este legat de deficiențe psihice, se impune tratamentul acestora, inclusiv în cadrul instituțiilor medicale specializate.
Așadar, prevenirea victimologică reprezintă activitatea multilaterală a organelor de stat și ale societății civile, care are scopul de a reduce sau chiar de a înlătura victimitatea, adică de a-l lipsi pe infractor de obiectul atentării. Anume aceasta condiționează alegerea mijloacelor, metodelor și formelor de prevenire a comportamentului victimogen. Prevenirea victimologică învață oamenii să se protejeze de atentatele infracționale, inclusiv în baza propriilor greșeli comportamentale, cât și a greșelilor comise de alte persoane. Ea avertizează omul că el poate să devină victimă a infracțiunii grație comportamentului propriu, care trebuie să fie modificat pentru a evita riscurile. Or, cel avertizat este deja "înarmat", prin urmare poate să se protejeze. Esențială pentru prevenirea victimologică este cultivarea capacității persoanei de a anticipa situația când poate deveni victimă a infracțiunii.
Încă în anul 1967, criminologul Ezzat A. Fattah sublinia: "este foarte posibil ca insuccesele noastre în domeniul prevenirii să fie determinate de faptul că de-a lungul secolelor toată atenția era concentrată asupra delictului sau asupra infractorului și nu se acorda atenția cuvenită victimei". Obiecția dată este astăzi deosebit de actuală pentru țara noastră. Și asta pentru că, spre deosebire de multe alte țări, până în prezent în Republica Moldova nu este pusă la punct o oarecare evidență stabilă a victimelor, nu sunt studiate particularitățile lor personale. Ca și în epoca de până la afirmarea în lume a victimologiei, la noi victima în general este considerată doar ca o sursă de date despre infractor și infracțiune sau parte a relațiilor procesuale. În Republica Moldova "intârzierea" la nivel de stat în domeniul prevenirii victimologice este compensată, într-o anumită măsură, destul de modestă deocamdată, de structurile societății civile. Astfel, una din sarcinile de bază ale organizațiilor obștești "Femeia azi" și "Femeia și societatea" ține de prevenirea violenței în familie, resocializarea și reintegrarea socială a femeilor. Probleme similare încearcă să le soluționeze organizația "Salvați copiii", organizație care activează în domeniul trasat de către UNICEF.
Între timp, țările străine ne oferă exemple demne de invidiat în vederea organizării și desfășurării activității de prevenire victimologică a infracțiunilor atât la nivel de stat, cât și al societății civile. Vom menționa în această ordine de idei activitatea asociației obștești "Cercul alb" din Germania (la crearea căreia un aport deosebit 1-a adus profesorul Hans-Joachim Schneider), Asociația Națională pentru Acordarea de Ajutor Victimelor din S.U.A., Asociația de Susținere a Victimelor Infracțiunilor din Rusia, societăților naționale de victimologie din Croația, Serbia, Polonia, Grecia, Brazilia, India, Japonia, Australia etc.
În majoritatea statelor civilizate se editează reviste victimologice specializate, posturile naționale de radio și televiziune difuzează cicluri de emisiuni corespunzătoare. În diferite orașe activează cu succes asociații ale victimelor anumitor infracțiuni (de viol, escrocherii), ale părinților copiii cărora au suferit în urma anumitor infracțiuni, asociații ale vecinilor, părinților, fraților mai mari etc.
Aceste structuri ale societății civile acordă ajutor și sprijin moral, pedagogic familiilor incomplete, familiilor în care sunt narcomani sau alcoolici, contribuie la organizarea timpului liber al minorilor, consultă cadrele didactice și profesorii, vizavi de contingentul din subordine. În Austria, Belgia, Irlanda, Italia și Elveția funcționează comisii speciale de coordonare chiar și a măsurilor polițienești și administrative, orientate spre preîntâmpinarea infracțiunilor.
În plus, în majoritatea statelor Europei Occidentale, SUA, Canada, Japonia, în ultimul timp și în Rusia, Ucraina, Cazahstan sunt organizate și funcționează cu succes diferite centre științifice în domeniul victimologiei. Deja este un lucru obișnuit includerea în programele de studiu ale centrelor universitare a diferitor cursuri din domeniul victimologiei. Grație influenței și insistenței societăților victimologice de diferit nivel, în SUA, Franța, Canada, Germania, Japonia în grădinițe micuții sunt familiarizați cu instrucțiunea victimologică inițială. Simplu și pe înțelesul lor li se explică de ce nu se poate să urce în automobilul unei persoane necunoscute, că este periculos să se lase ademeniți în casa unor oameni străini sau să urce în ascensor cu bărbați necunoscuți etc. În școli, colegii și licee doritorii au posibilitatea nu numai să asculte prelegeri victimologice, dar și să treacă un trening special — începând de la comportarea în situații de criză și amenințare personală până la însușirea măsurilor de autoapărare și aplicare a mijloacelor de apărare individuală.
Așadar, organizarea prevenirii victimologice este de neconceput fără crearea unor organe speciale și antrenarea în această activitate a structurilor societății civile. Tocmai de aceea specialiștii moldoveni au ridicat problema necesității instituirii Societății Naționale de Victimologie. Alături de un șir de alte sarcini, aceasta ar avea drept scop intensificarea procesului de soluționare a problemelor ce țin de coordonarea activității științifice și practice, inclusiv din domeniul prevenirii victimologice, asigurarea colaborării victimologilor din țara noastră cu Societatea Internațională de Victimologie, cu alte structuri internaționale și regionale specializate și cu societățile victimologice din diferite state ale lumii.
Practica mărturisește că chiar cele mai simple recomandări ale victimologilor, fiind percepute de cetățeni, reduc posibilitatea lor de a deveni victime. Așadar, estimarea reală a situației victimogene de către cetățeni le permite nu numai să aibă un comportament corect în circumstanțele respective, ci și, totodată, să fie mai atenți și să evite crearea unor astfel de situații. Menționăm, că este util a informa cetățenii despre motivele sau despre pretextul inițierii și evoluării conflictelor, precum și despre trăsăturile caracteristice persoanelor predispuse de a intra în conflict.
§ 2. Cunoașterea psihologiei victimei – sursă importantă pentru descoperirea infracțiunii
Psihologia victimei infracțiunii a fost mai puțin abordată în literatura de profil, comparativ cu studiul psihologiei martorului sau învinuitului dacă avem în vedere doar câteva din posibilitățile oferite prin analiza profilului psihic al persoanei vătămate pentru tactica criminalistică.
În primul rând, aceasta permite elaborarea științifică a regulilor și procedeelor tactice de ascultare a victimei infracțiunii, reprezentând totodată o sursă potențială deosebit de importantă în descoperirea infractorului.
În al doilea rând, este posibilă cercetarea mai exactă a împrejurărilor în care a fost săvârșit un fapt penal și, de aici, conturarea laturii subiective a infracțiunii, a celorlalte elemente de natură să permită aflarea adevărului și tragerea corectă la răspunderea penală a agresorului.
Dorind să aibă o poziție cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele infracționale în mod conștient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări sunt influențate de afectivitate, sugestibilitate, imaginație etc. Jocul psihologic, dramatizarea – nu întotdeauna conștientă – pe care o realizează victima, ne determină ca și față de ea să procedăm cu același spirit critic ca și față de orice alt participant la actul infracțional.
Depozițiile victimelor trebuie analizate cu grijă, chiar cu precauție, întrucât ele joacă un rol special în procesul judiciar. O prudență deosebită se impune în cazurile cînd victimele suferă traumatisme, ca urmare a infracțiunilor comise prin violență, deoarece șocul produs de traumatism poate denatura conținutul obiectiv al depozițiilor.
Cu toate rezervele necesare față de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri grave, mai ales în infracțiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor” care apar în elucidarea cazului. În aceste situații, putem obține informații cu valoare deosebită, din reconstituirea și descifrarea personalității, preocupărilor, viciilor, mentalității și obiceiurilor victimei, a activității desfășurate, precum și a cercului de relații, a anturajului și locurilor frecventate cu predilecție, a mișcărilor în timp și spațiu, mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului infracțional. Investigarea acestei perioade preinfracționale prezintă un interes prioritar și trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci și prin modalități de manieră psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viața și relațiile victimei.
Modul de reacție al victimei, psihologia acesteia pot oferi informații utile cu privire la profilul psihocomportamental al infractorului. O semnificație deosebită în procesul identificării autorului de infracțiuni comise prin violență o reprezintă:
– datele referitoare la precizarea naturii juridice a faptei, pentru a stabili dacă este vorba de omor, sinucidere sau moarte accidentală;
– datele relative cu privire la precizarea circumstanțelor esențiale ale evenimentului (de loc, timp, mod de comitere, alte împrejurări semnificative.);
– datele care definesc personalitatea victimei (nivel de educație și cultură, calități morale, temperamentale, atitudini, obiceiuri, echilibrul psihic, izolarea socială, anumite vicii ascunse cum ar fi consumul de băuturi alcoolice, droguri, jocuri de noroc, relații extraconjugale etc.);
– cercul de relații al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu etc.), mediile și locurile frecventate, natura relațiilor (de prietenie, dușmănie, gelozie, indiferență etc.);
– informații cu privire la mișcarea în timp și spațiu a victimei;
– informații despre bunurile și valorile pe care le deținea victima, dispariția acestora;
– informații cu privire la antecedentele penale, medicale și morale ale victimei.
Așadar, motivele care determină insuficiența măsurilor de autoprotecție ale victimelor sunt multiple:
– trăsături care conduc la supraestimarea imaginii de sine și a posibilităților proprii fizice și mentale, și care prin contrast, subevaluează pericolul și devin, adesea, victime ale diferitelor tipuri de agresiune;
– neglijența și indiferența, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori involuntară, a pericolelor de victimizare;
– credulitatea sau nivelul de influențare, trăsături care permit infractorului stimularea și atragerea unei persoane în acțiuni victimizante;
– stările de izolare, frustrație și complexare;
– nivelul modest sau redus al capacităților psihointelectuale, care limitează foarte mult posibilitățile persoanei de a înțelege și decodifica intențiile infractorului potențial;
– nivelul de tulburare și dezorganizare psihică al victimei și care poate fi speculat de infractor;
– consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei și limitarea posibilităților de anticipare a consecințelor unor acțiuni.
Nu de puține ori, din diverse motive, (teama de urmări, relația de rudenie, jena, rușinea etc.) victima refuză demascarea infractorului, îngreunând sarcina ofițerului de urmărire penală.
Luînd în consideratție situația psihologică deosebită a victimei, este nevoie de a colecta toată informația depusă de aceasta, iar mai apoi de a o diviza în material factologic, concluzii și considerații proprii, fără referință la eveniment, momente relatate fals sau eronat.
Primul moment al formării declarațiilor victimei în reprezintă recepția, ca rezultantă psihologică a percepției sale senzoriale, în momentul în care este supusă unei agresiuni.
Omul este capabil să perceapă dintr-o infinitate de nuanțe, o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc obligatoriu sau întâmplător săvârșirea unor infracțiuni.
Informația oferită de victimă este în multe cazuri unicul izvor al argumentelor de care va dispune inițial investigatorul. Subiectul este persoana căreia i-a fost adus un prejudiciu și unul din participanții la proces. Victima urmărește scopul reparării daunei aduse, satisfacerii drepturilor garantate prin lege. De aceea ea este o parte interesată de rezultatele cercetării. Victima, însă, fiind o parte a procesului, poate utiliza informația deținută nu doar în scopul determinării persoanei infractorului, dar uneori și în cel al ascunderii unor amănunte, sau al apărării personale. Din aceste considerente rezultă atitudinea victimei în raport cu cercetarea: de la interesarea în stabilirea adevărului și depistarea infractorului, pînă la indiferență sau chiar o poziție negativă față de anchetă, manifestată în ascunderea informației. Iată de ce psihologia judiciară consideră necesar studiul personalității victimei si al caracterului informației depuse de aceasta.
Când între victimă și infractor au existat legături anterioare infracțiunii, acestea pot explica declanșarea acesteia. Atunci infractorul știa unele lucruri despre victimă care 1-au deterrninat să acționeze, deci putem descifra motivele infracțiunii.
În general, cunoașterea temeinică a victimei de către investigatori, le va ușura metodologia cercetării infractorului. Sunt și situații în care victima nu poate oferi explicații, fie din cauză că a decedat, fie deoarece infracțiunea s-a produs pe întuneric. Apoi și teama de urmările declarației face ca unele victime să nu relateze nimic cu privire la infractor.
Pentru evitarea victimizării, sunt persoane care iau din timp toate măsurile de precuație: blocarea intrărilor în locuință, ocolirea persoanelor dubioase, discreție în jurul bunurilor personale.
Așadar, pe lângă măsurile de protecție publică care ar trebui să le ia organele cu un asemenea statut (poliția, justiția), fiecare cetățean ar trebui să-și ia propriile măsuri de autoprotecție.
De mare importanță este și formarea unui sentiment de solidaritate al victimelor împotriva infractorilor și al tuturor oamenilor onești împotriva faptelor antisociale.
De asemenea elaborarea și votarea unor legi severe împotriva infractorilor și infracțiunilor va putea determina scăderea numărului victimelor, dar numai dacă se iau măsuri coordonate complementare de eliminare a factorilor cauzali criminogeni.
Cunoașterea psihologiei victimei este importantă din mai multe perspective:
– victima este o sursă bogată de informații în descoperirea infractorului;
– cunoscând tipurile de victime și caracteristicile lor se poate interveni la nivel de prevenție (protecție și autoprotecție);
– cunoașterea așteptărilor și nevoilor victimei, (nevoia de a fi ascultată, susținută, de a i se rezolva cazul) astfel se poate interveni eficient, inclusiv prin apel la consiliere sau psihoterapie.
Ca particularități ale psihologiei victimei, evidențiem că în mare parte, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional, astfel că obiceiurile de viață, trăsăturile psihomorale și psihocomportamentale, cercul de prieteni și cunoscuți, pot reconstitui tabloul relației interpersonale dintre infractor și victimă, identificându-se mai facil făptuitorul.
Astfel, cunoașterea psihologiei victimei și a particularităților acesteia înlesnește selectarea unor tactici, metode potrivite în vederea obținerii unei informații veridice și complete în sensul descoperirii infracțiunii.
§ 3. Protecția juridică a victimei infracțiunii
În rezultatul comiterii infracțiunilor împotriva anumitor persoane concrete, acestora li se cauzează o daună morală, fizică sau materială. Paguba morală este, practic, o consecință inevitabilă a oricărei infracțiuni, iar cauzarea prejudiciului fizic sau material depinde de caracterul faptei penale. În toate cazurile apare însă problema necesității reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune și protecției victimei în genere.
Protecția juridică și ajutorul acordat victimelor infracțiunilor cuprinde, în opinia noastră, repararea prejudiciului material cauzat prin atentatele contra patrimoniului și acțiunile violente (infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei), compensarea daunei morale (atît prin achitări materiale, cît și prin alte forme de reparare a daunei), reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate, precum și apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate. Teoretic și în baza practicii existente în statele lumii pot fi propuse următoarele soluții ale problemei date:
– repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracțiunii, prin compensările statului;
– repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent;
– repararea prejudiciului cauzat victimei prin achitarea primei de asigurare, în cazurile cînd această persoană anterior a fost asigurată împotriva infracțiunilor;
– repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donațiilor benevole ale membrilor comunității, realizate din sentimentul solidarității față de persoanele vătămate (fonduri, organizații obștești);
– reabilitarea fizică și moral-psihologică, reintegrarea socială a victimelor, care cuprinde tratamentul rănilor, patologiilor, depresiunilor de nervi, depășirea complexului de vinovăție, acordarea ajutorului psihologic, social, juridic, formarea opiniei publice în favoarea victimei, crearea unui confort moral la nivelul micromediului social al victimei;
– realizarea programelor și măsurilor de apărare fizică a victimelor împotriva atentatelor în perioada postinfracțională.
Repararea pagubei produse victimei prin infracțiune este o problemă internațională, soluționarea căreia, în fiecare țară concretă, caracterizează, de fapt, nivelul dezvoltării unui sau altui sistem de drept. Repararea prejudiciului are un rol important în restabilirea echității sociale, constituind baza sistemului judiciar.
Comunitatea Internațională acordă o deosebită atenție problemelor ce vizează prevenirea victimizării, repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, statutul persoanei vătămate în sistemul dreptului penal și procesual-penal, reabilitarea morală și reintegrarea socială a victimelor infracțiunilor. În consecință, au fost adoptate un șir de acte normative, ce reflectă aceste prevederi. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 (articolul 8), Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966 (articolul 9), Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 și alte acte normative internaționale conțin dispoziții despre dreptul fiecărui cetățean la „restabilirea efectivă în drepturi”. În preambulul actului final al Congresului al XI-lea al Asociației Internaționale de drept penal, pe lîngă alte dispoziții importante, este menționat faptul că compensarea efectivă, bazată pe cerințele actuale ale solidarității sociale, este o sarcină importantă a societății, mai cu seamă în cazurile cînd infractorul nu este cunoscut și împotriva lui n-a fost pornit un proces judiciar sau acesta a fost condamnat, dar nu este capabil de a plăti.
Dispoziții referitoare la repararea prejudiciului cauzat victimelor prin infracțiune se conțin și în actul final al Congresului al V-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalității și tratamentul delincvenților, care și-a desfășurat lucrările la 1-12 septembrie 1977 în orașul Geneva. Ulterior, au fost adoptate Convenția Europeană despre compensarea pagubei victimelor infracțiunilor de violență (1983), care stabilește principiile reparării pagubei victimelor infracțiunilor respective din partea statelor și ale colaborării internaționale în acest domeniu a țărilor membre ale Consiliului Europei; recomandările Comitetului European al ONU privind problemele combaterii criminalității „Despre statutul victimei infracțiunii în sistemul dreptului penal și procesual-penal”; hotărîrile Congresului al VII-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalității și tratamentul delincvenților (Milano, 26 august – 6 septembrie 1985).
În soluționarea problemelor reparării prejudiciului cauzat victimelor prin infracțiune, sunt deosebit de importante și principiale dispozițiile Declarației privind principiile justiției față de victimele infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985. Declarația dată recomandă statelor a consolida în legislațiile naționale atît dreptul victimei la despăgubire din partea persoanei vinovate, cît și dreptul acesteia la ajutorul și susținerea materială, psihologică și socială de care are nevoie.
Declarația privind principiile justiției față de victimele infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985, conține prevederi care au o importanță deosebită pentru soluționarea problemelor de reparare a prejudiciului cauzat victimelor:
1) delincvenții sau terțele părți trebuie să acorde restituire echitabilă victimelor, membrilor familiilor acestora ori persoanelor întreținute, în care se va include întoarcerea bunurilor sau achitarea în bani pentru prejudiciul sau dauna pricinuită, rambursarea cheltuielilor suportate în rezultatul victimizării, prestarea de servicii și restabilirea în drepturi (articolul 8);
2) e necesar ca restituirea să fie considerată de către state ca una dintre măsurile de pedeapsă, fiind incluse în legislație (articolul 9);
3) dacă nu există alte posibilități, statul trebuie să acorde compensare financiară victimelor cărora le-au fost cauzate vătămări corporale considerabile sau care și-au zdruncinat sănătatea fizică ori psihică, precum și familiilor victimelor care au decedat sau au devenit incapabile fizic sau psihic în rezultatul victimizării (articolul 12).
4) Trebuie create fonduri naționale în scopul acordării de compensări victimelor (articolul 13) etc.
La elaborarea legislației naționale în direcția dată a chemat și congresul al VIII-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalității și tratamentul delincvenților (Havana, 27 august – 7 septembrie 1990).
Prevederi vizînd restituirea, adică obligarea vinovatului de către instanță de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune, conțin practic toate legislațiile naționale, deși au anumite particularități în diferite țări. Astfel, în Olanda, Danemarca, Suedia, precum și alte țări din Europa de Est și de Nord, inclusiv în Republica Moldova, restituirea se realizează atît în cadrul procesului penal, cît și al procesului civil. În Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda, Cipru, Turcia, Malta, Grecia, Japonia, principala formă de reparare a prejudiciului este achitarea „dispoziției de compensație”. Dispoziția dată a instanței judecătorești poate fi alternativă pedepsei penale sau complimentară acesteia. De regulă, dispozițiile de compensație se pronunță asupra cauzelor ce conțin infracțiuni violente. Condamnatul achită banii potrivit dispoziției de compensație în judecată, iar instanța la rîndul ei, îi transmite persoanei vătămate.
Practic în legislațiile tuturor statelor este prevăzut dreptul instanței judecătorești de a obliga vinovatul a repara prejudiciul cauzat victimei prin infracțiune. Însă, repararea prejudiciului numai în baza restituirii, adică de însuși delincvent, nu soluționează această problemă complet. Aceasta se explică și prin incapacitatea infractorului de a plăti, și prin perioada îndelungată de aflare a acestuia în instituțiile penitenciare, și prin faptul că frecvent vinovatul nu este identificat și deci nu este de la cine încasa. Pentru țara noastră este deosebit de serioasă și problema asigurării insuficiente cu locuri de muncă a condamnaților. În aceste cazuri ar fi probabil corect ca compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracțiune să fie realizată de către stat. Forma dată a compensării este justificată și prin faptul că statul, avînd obligația de a apăra cetățenii săi de infractori, în acest caz concret nu a putut asigura protecția dată, anume statul fiind vinovat că în societate sporește riscul victimizării.
Astfel, în 1963 în Noua Zeelandă a fost adoptată, pentru prima dată în lume, Legea privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin infracțiune. Apoi, acte normative similare au fost adoptate în Anglia, Australia (în cinci state), Canada (în opt provincii), SUA (în douăsprezece state), Suedia, Germania, Franța, Olanda, Finlanda, Austria etc. Primele programe de compensare erau finanțate din fonduri obștești, create special în acest scop, ulterior, într-un șir de state au căpătat dezvoltare programe ale compensării de stat. În 1980, Japonia a adoptat Legea cu privire la compensațiile bănești acordate victimelor infracțiunilor. Conform acestei legi, victimele infracțiunilor contra vieții sau sănătății ori familiile persoanelor decedate în urma infracțiunilor respective pot primi compensații bănești de la stat, dacă nu primesc compensații de la victimizator sau nu beneficiază de un oarecare alt ajutor din partea statului. Acțiunile legii nu se extind asupra acelor victime care se află în relație de rudenie cu infractorul, precum și asupra persoanelor vătămate care merită o admonestare pentru provocarea infracțiunii.
Comitetul de miniștri al Consiliului Europei a adoptat în septembrie 1977, Rezoluția nr. 27 despre compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin „violența premeditată”, iar la 24 noiembrie 1983 Consiliul Europei a adoptat Convenția Europeană privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor violente, care a fost ratificată de Marea Britanie, Olanda, Suedia, etc. Conform prevederilor convenției, compensarea de către stat trebuie aplicată numai în cazurile cînd repararea prejudiciului este imposibilă din alte surse; nu este admisă o compensare dublă; infracțiunea trebuie să fie violentă, premeditată, să cauzeze vătămări corporale serioase ori o daună sănătății; violența poate fi fizică sau psihică; otrăvirea, violul și incendierea sunt forme ale violenței premeditate; victimele accidentelor rutiere și infracțiunilor patrimoniale nu sunt cuprinse în convenție. În calitate de victime ale infracțiunilor sunt considerate, potrivit convenției, și persoanele care au suferit în timpul curmării faptelor penale, acordării de ajutor poliției sau victimei.
Legislația tuturor țărilor care realizează programe privind compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei stabilește (cu unele nuanțe) că o condiție obligatorie a compensației este contribuția persoanei vătămate la cercetarea și examinarea judiciară a cauzei penale, comunicarea oportună a acesteia despre infracțiunea comisă, precum și comportamentul ei pozitiv.
Opunerea victimei poliției și judecății, precum și „vinovăția” acesteia exprimată prin provocarea infracțiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza compensarea.
Este necesar a menționa că apariția programelor privind repararea prejudiciului cauzat prin infracțiuni a semnalat, de fapt, începutul tranziției de la justiția represivă spre justiția de restabilire. Potrivit concepției justiției de restabilire, în socializarea delincventului trebuie să participe grupurile sociale în cadrul cărora acesta trăiește și acționează. „Victima și infractorul trebuie să se împace prin repararea pagubei cauzate victimei”.
În prezent, s-a stabilit că procesul înfăptuirii justiției penale trebuie să fie echitabil atît pentru învinuit/inculpat, cît și pentru victimele infracțiunii. În acest context, apare problema coraportului dintre drepturile învinuitului (bănuitului, inculpatului) și cele ale părții vătămate. De asemenea, pot apărea dispute între interesele societății care este reprezentată prin partea acuzării și interesele victimei, de exemplu: în cazul în care victima nu dorește să depună declarații. Drept contradicție este și achitarea amenzii în folosul statului, dar nu în cel al victimei.
Astfel, în cadrul procesului trebuie respectate, pe de o parte, interesele societății, infractorului și victimei, iar pe de altă parte, este necesar de a asigura echitatea tuturor părților. Menționăm însă că, în urma nerespectării acestor interese, consecințele sunt diferite. Așa, de exemplu, spre deosebire de încălcarea drepturilor fundamentale ale învinuitului, încălcarea drepturilor fundamentale ale părții vătămate nu poate implica schimbarea sentinței de instanțele superioare. Nerespectarea acestor drepturi nu duce la respingerea probelor ca inadmisibile sau la emiterea unei sentințe de achitare. Procesul penal, prin sine însuși, nu conține sancțiuni pentru nerespectarea drepturilor victimei, sunt doar cîteva garanții juridice ale acestor drepturi. În pofida acestui fapt, în Statele Unite ale Americii a început o campanie pentru introducerea unor modificări în Constituția federală și anume de a acorda victimelor dreptul să asiste și să fie ascultate la toate etapele procesului penal. În alte țări, grupurile de susținere a victimelor infracțiunilor afirmă că drepturile constituționale trebuie aplicate în același mod atît față de învinuit, cît și față de victimă, de exemplu: dreptul la viața intimă, familială și privată sau dreptul la inviolabilitatea domiciliului, trebuie să fie realizate și referitor la victimă.
Sub alt aspect apar contradicțiile dintre stat și interesele victimei. Participarea părții vătămate la examinarea cauzei întărește, de regulă, poziția acuzării. Anume așa este situația cînd victima apare ca ajutor al acuzării (variantă folosită în multe țări ale Europei Centrale și de Est, inclusiv în Republica Moldova). Apariția victimei în calitate de parte independentă poate schimba balanța dintre interesele învinuitului și ale acuzării în favoarea acuzării. În unele cazuri, interesele victimei și ale statului nu coincid și, ca rezultat, pot apărea disensiuni serioase. Partea vătămată poate fi contra deciziei de încetare a procesului, din cauza insuficienței probelor sau bazîndu-se pe principiul utilității urmăririi penale. În multe țări, victimele au dreptul să „intenteze proces” în instanță sau să atace decizia de încetare a procesului. Asemenea instituții permit părții vătămate să dispună de unele garanții juridice contra abuzului sau corupției. Pe de altă parte, victima poate să fie contra intentării dosarului penal. De obicei, în unele cazuri, procesul poate fi pornit doar la cererea victimei sau cu acordul acesteia. În majoritatea cazurilor, ar fi binevenit faptul ca victima să dispună de dreptul veto la intentarea procesului. Asemenea drept ar duce la întărirea poziției victimei în cadrul procesului penal, dar aici apare riscul de a fi supusă constrîngerii din partea infractorului de a se folosi de acest drept. Potrivit experienței acumulate de unele țări privind examinarea dosarelor despre violența în familie, un astfel de risc este destul de real. Chiar neposedînd dreptul veto, victimele/martorii actualmente sunt supuși unei terori din partea persoanelor învinuite. Din această cauză, unele organizații ale victimelor sunt categoric împotriva introducerii unor astfel de drepturi și insistă asupra dreptului victimelor ca acestea să nu fie împovărate de o oarecare răspundere pentru luarea deciziilor referitoare la urmărirea penală.
Este deosebit de important și actual pentru țara noastră desăvîrșirea legislației naționale în baza prevederilor Convenției Europene cu privire la compensarea pagubei victimelor infracțiunilor de violență, Declarației privind principiile justiției față de victimele infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985 și altor acte juridice internaționale în problema respectivă. Utilizînd practica acumulată de țările în care demult au fost adoptate legi speciale privind protecția juridică și ajutorul social al victimelor infracțiunilor, este necesar, a elabora și a adopta Legea cu privire la reabilitarea victimelor infracțiunilor. Menționăm că actele normative în vigoare, adoptate în ultimii ani: Legea Republicii Moldova privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei vătămate în acțiune criminală din 28 aprilie 1994, etc, vizează doar unele aspecte ale sistemului de protecție a victimelor infracțiunilor. De aceea, se recomandă a se duce pînă la bun sfârșit reforma sectorului justiției care are drept obiectiv general: edificarea unui sector al justiției accesibil, eficient, independent, transparent, profesionist și responsabil față de societate, care să corespundă standardelor europene, să asigure supremația legii, respectarea drepturilor omului și să contribuie la asigurarea încrederii societății în actul de justiție, și anume ne referim la consolidarea mecanismului de asigurare a drepturilor victimelor prin adoptarea legii care vizează protecția și reabilitarea victimelor infracțiunilor.
De asemenea, trebuie create centre speciale care ar acorda victimelor infracțiunilor de violență nu numai susținere materială, dar și asistență și protecție psihologică.
Concluzie :
În cadrul celui de-al treilea capitol, ne-am axat atenția asupra fenomenului de prevenire victimală. Astfel, am supus analizei metodele prin intermediul cărora se realizează prevenirea victimală și am propus soluții întru protecția juridică a victimei infracțiunii.
Am determinat în acest sens sistemul subiecților profilaxiei victimologice și direcțiile principale ale activității acestora din urmă, precum :
– informarea și educarea victimologică a cetățenilor;
– sporirea gradului de protecție a persoanelor care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu;
– micșorarea la maxim a situațiilor victimogene;
– protejarea, resocializarea și reintegrarea socială a victimelor infracțiunilor.
Tot aici am constatat că până în prezent în Republica Moldova, victima în general este considerată doar ca o sursă de date despre infractor și infracțiune sau parte a relațiilor procesuale, motiv din care încă nu este pusă la punct o oarecare evidență stabilă a victimelor și nu sunt studiate particularitățile lor personale.
Concluzii
În rezultatul cercetării complexe a problemelor teoretice și aplicative în domeniul științei despre victimă în general și despre victima provocatoare a infracțiunii, în special, care a devenit deosebit de actuală în condițiile democratizării și edificării statului de drept, am constatat următoarele:
Cei doi piloni care stau la baza conceptului de victimă provocatoare sunt: criminologul german Hans von Hentig care publică lucrarea „Criminalul și victima sa ”, inspirat de o nuvelă austriacă în care un personaj spunea : „ eu asasinul și el victima suntem amândoi vinovați, dar el mai mult decât mine ”. Cel de-al doilea pilon fiind avocatul român, B. Mendelsohn care insista că în calitate de obiect de studiu al victimologiei trebuie să fie nu numai victima infracțiunii, dar și victima care a devenit astfel grație comportamentului ei propriu. Însă Mendelsohn fiind evreu de origine, a părăsit România, emigrând în Israel, unde a văzut suferind consecințele nefaste ale regimului nazist. În asemenea circumstanțe el încetează de a mai fi pasionat de ideea fundamentării gradului de vinovăție a victimei.
Am observat că, chiar dacă în literatura din domeniu întîlnim un șir de noțiuni care încearcă să explice care ar fi esența și cine este „victima”, totuși în studiul realizat nu am identificat nici o definiție care s-ar referi la „victima provocatoare”, ceea ce am încercat să facem de sine stătător în lucrarea de față.
De asemenea, ne-am referit la statutul penal și procesual – penal al victimei, unde am relatat despre conceptul legal de victimă, care este definit în art. 58 C.P.P., al. (1) și (2): „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima are dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit, să fie soluționată de organul de urmărire penală, iar după aceasta să fie informată despre rezultatele soluționării”. Fiindcă personalitatea și comportamentul victimei au importanță la incriminarea faptelor și individualizarea pedepsei penale, legea penală în vigoare stipulează trăsăturile caracteristice personalității victimei, care sunt atît fizice (sexul – femeie, bărbat; vîrsta – copil, minor, persoana care nu a atins vîrsta de 16 ani, bătrîn), cît și sociale (reprezentant al autorității publice legale, proprietar, angajat, inventator, autor, consumator, client, judecător, expert, etc.).
Tot în acest capitol am elaborat o serie de clasificări ale victimei infracțiunii, însă cea mai mare atenție am oferit-o clasificărilor cu însemnătate pentru lucrarea în cauză, și anume criteriilor conform cărora victima infracțiunii provoacă într-un fel sau altul făptuitorul, adică poartă o parte de vină în săvârșirea atentatului criminal.
În cel de-al doilea capitol, am tratat victima provocatoare sub mai multe aspecte, cum ar fi personalitatea și comportamentul acesteia. Studiind comportamentul victimei în diferite relații rezultă, de regulă, faptul că între personalitatea și comportamentul victimei există o legătură indisolubilă. Comportamentul reprezintă ansamblul manifestărilor obiective ale individului prin care se exteriorizează viața psihică, modalitatea de a acționa în anumite împrejurări sau situații. Personalitatea, în special calitățile ei psihologice, este în același timp și premisa, și rezultatul activității individului. Așadar, cu cît rolul comportamentului victimei în geneza infracțiunii este mai semnificativ, cu atît este mai puțin intensivă orientația antisocială a infractorului, deoarece în asemenea cazuri, vinovăția victimei absoarbe parcă o parte din vinovăția subiectului infracțiunii, devenind o circumstanță care atenuează răspunderea penală a făptuitorului.
După cum s-a mai menționat anterior, într-adevăr, victima și criminalul sunt subiecți ai unui parteneriat. De aceea, pentru înțelegerea și prevenirea infracțiunilor este necesar de studiat relația cuplului penal de infractor – victimă. În unele cazuri victima formează, educă criminalul și finalizează formarea acestuia. Ea de bunăvoie decide să devină victimă, cooperează cu criminalul și îl provoacă.
Cât despre vinovăția victimei provocatoare, aceasta se manifestă prin comportamentul provocator, neatent (imprudent) și prin starea de neputință a acesteia. Victimele, într-un șir de cazuri, pot crea deci condiții favorabile pentru săvîrșirea infracțiunii, demonstrînd un astfel de comportament. În cadrul acestui paragraf, am exemplificat și câteva cazuri practice în care ușor am identificat conduita necorespunzătoare a victimei, care în final a dus la săvârșirea crimei. De aceea, cercetarea victimologică a vinovăției victimei reprezintă cheia de soluționare a problemei cauzalității criminalității și clarificării mecanismului comportamentului infracțional individual.
În final, în cadrul ultimului capitol, ne-am referit în mare parte asupra problematicii de prevenire victimologică, care la rândul ei cunoaște două forme importante: prevenirea victimologică generală și prevenirea victimologică individuală. Dacă prevenirea victimologică generală se ocupă cu realizarea aspectului victimologic al educării juridice al populației, cu elaborarea măsurilor speciale de reducere și neutralizare a gradului de victimizare a acesteia, precum și cu realizarea măsurilor cu caracter general pentru a înlătura sau neutraliza cauzele și condițiile victimizării, atunci prevenirea individuală se bazează pe descoperirea persoanelor cu victimitate sporită și aplicarea măsurilor educative în scopul diminuării riscului respectiv. De facto, metodele și procedeele prevenirii victimologice individuale se reduc numai la o activitate protecțional-educativă în raport cu cetățenii care au devenit deja victime. Activitatea de relevare a persoanelor cu o victimitate sporită, practic, nu se realizează. Unilateralitatea prolilaxiei victimologice se explică atît prin lipsa metodelor speciale de descoperire a persoanelor cu victimitate sporită, cât și a subiecților care realizează acest tip de prevenire.
Un element însemnat în activitatea de prevenire victimologică îl constituie instruirea juridică a populației. Cunoașterea legilor care reglementează relațiile civile, de muncă, familiale, juridico-penale ș.a. ce creează posibilitatea de a evita statutul de victimă a infracțiunii.
În acest sens, nu putem impune cetățenii să se dezică de la un anumit mod de viață pe care obișnuiesc să îl ducă, dar putem cultiva în ei cunoștințele necesare autoapărării și nedispunerii pericolului de a deveni victimă, la nivelul maxim posibil.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003 în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.06.2003, nr. 104-110, art Nr : 447
Codul Penal al Republicii Moldova, nr.985 din 18.04.2002 în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.04.2009, nr.72-74, art Nr : 195
Declarația privind principiile de bază ale justiției cu privire la victimele crimelor și victimele abuzului din partea puterii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985.
Legea Republicii Moldova privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei vătămate în acțiune criminală din 28 aprilie 1994.
Monografii, manuale, cursuri
Bejan O., ȚurcanV., Ursan I., Cum să eviți crimele și criminalii. Sfaturi utile, Chișinău, 2002.
Bîrgău Mihail. Criminologie, Chișinău, 2010.
Bujor Valeriu, Manole-Țăranu Daniela, Victimologia, Chișinău, 2002
Brînză S., Stati V., Drept Penal. Partea Specială, Volumul I, Chișinău – 2011
Brînză S., Stati V., Drept Penal. Partea Specială, Volumul II, Chișinău – 2011
Ciobanu Igor A. Criminologie, Volumul II., Chișinău, 2007
Constantin Păunescu. Agresivitatea și condiția umană. Editura Tehnică, București.1994
Gh. Gladchi. Victimologia și prevenirea infracțiunilor. Monografie, Chișinău, 2004.
Ioana-Teodora Butoi ș.a. Psihologie Judiciară, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004.
Svetlana Rîjicova, V. Prițcan, Gh. Baciu. Elemente de psihologie judiciară. Medicina Legală. INJ. Suporturi de curs, Chișinău, 2009
Svetlana Rusnac. Psihologia dreptului. Editura ARC 2000
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Metacriminologie. București, 2008. Editura C. H. Beck.
Tiberiu Duțu. Modalități de ajutor pentru victimele infracțiunii. Univ. Spiru Haret, Constanța.
V.Popa, I. Drăgan, L. Lăpădat, Psiho-Sociologie Juridică, Lumina Lex, 1999
А. Б. Сахаров. Уголовно-правовая охрана безопасности условий труда в СССР. М., Госюриздат, Москва, 1958
Буева Л.П. Общественные отношения и общение.
Дагель П.С. Потерпевший в советском уголовном праве. Владивсток, 1974.
Канашина О.А. Понятие взаимной вины в уголовном праве Учебное пособие. Самара: Изд-во "Универс-групп", 2006.
Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления, Москва, 1960
Полубинский В.И. Правовые основы учения о жертве преступления. Горький, 1979.
Ривман Д.В. Криминальная виктимология. Питер, 2002.
Самощенко, И.С. Социальная сущность вины по советскому праву. B Советская юстиция, № 5, 1976
C.B.Кудрявцев. Изучение преступного насилия: социально-психологические аспекты // Псих, журнал. 1988. № 2
Туляков В.А. Типология и класификация жертв преступлений.
Франк Л.В. Об изучении личности и поведения потерпевшего
Шнайдер, Г.И. Криминология. Москва, "Издат. группа "Прогресс", 1994 г.
Andrew Karmen. Auto theft: Beyond victim blaming. Victimology, Vol.5, 1980
Andrew Karmen. The Controversy over Shared Responsibility To Be a Victim. 1991
Andrew Karmen. Crime Victims: An Introduction to Victimology, California, 1990
Browne, A. When battered women kill. New York: Free Press, 1987
Kurt Rossa, „La peine de mort” Ed. Plon, Paris,1966
Leslie Sebba, Third Parties: Victims and the Criminal Justice System. Ohio State, 1998
Mendelsohn B., La victimologie et les besoins de la société actuelle, 1973.
Sandra Walklate. Victimology (Routledge Revivals): The Victim and the Criminal Justice Process.
Studii și articole științifice
Elena Opincă. Gh. Gladchi. Victimologia și prevenirea infracțiunilor. În: Criminalitatea în Republica Moldova: Starea actuală,tendințele, măsurile de prevenire și de combatare, Chișinău, 2003
Gladchi Gheorghe. Unele Probleme Privind Protecția Juridică Și Resocializarea Victimelor Infracțiunilor În Republica Moldova. În „Revista de Științe Penale”, Anul I. Chișinău : Institutul de Reforme Penale, 2005.
Gladchi Gheorghe. VICTIMA ÎN DREPTUL PENAL. În „Revista de Științe Penale”, Anuar. Anul II. Chișinău : Institutul de Reforme Penale, 2006.
http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4663&parent=0
(vizitat 26.04.2015)
Teze de doctorat
Gladchi Gheorghe. Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice și aplicative. Teză de doctor habilitat în drept, Chișinău, 2005.
Dicționare
Dicționar de Criminologie, Octavian Bejan, Chișinău 2009, p.99.
http://dexonline.ro/definitie/comportament (vizitat 24.04.2015)
http://www.oxforddictionaries.com/definition/learner/victim (vizitat 27.03.2015)
Practică judiciară
Arhiva Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-704/11. Decizia din 12 octombrie 2011.
Sentința Judecătoriei Basarabeasca din 27 februarie 2015. Dosarul nr. 1-xx/15
Sentința Judecătoriei Cahul din 07 februarie 2014. Dosarul nr. 1-477/13
ANEXE
Tabelul 1.1 (tabelul unu din capitolul întâi).
Tabelul 1.2 (tabelul unu din capitolul al doilea).
figura 1.1 (figura unu din capitolul al doilea)
figura 1.2 (figura doi din capitolul al doilea)
Vinovăția vicimei și răspunderea penală
Fig. 1.3 (figura unu din capitolul al treilea)
Sistemul prevenirii victimologice a infracțiunilor
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003 în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.06.2003, nr. 104-110, art Nr : 447
Codul Penal al Republicii Moldova, nr.985 din 18.04.2002 în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.04.2009, nr.72-74, art Nr : 195
Declarația privind principiile de bază ale justiției cu privire la victimele crimelor și victimele abuzului din partea puterii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985.
Legea Republicii Moldova privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei vătămate în acțiune criminală din 28 aprilie 1994.
Monografii, manuale, cursuri
Bejan O., ȚurcanV., Ursan I., Cum să eviți crimele și criminalii. Sfaturi utile, Chișinău, 2002.
Bîrgău Mihail. Criminologie, Chișinău, 2010.
Bujor Valeriu, Manole-Țăranu Daniela, Victimologia, Chișinău, 2002
Brînză S., Stati V., Drept Penal. Partea Specială, Volumul I, Chișinău – 2011
Brînză S., Stati V., Drept Penal. Partea Specială, Volumul II, Chișinău – 2011
Ciobanu Igor A. Criminologie, Volumul II., Chișinău, 2007
Constantin Păunescu. Agresivitatea și condiția umană. Editura Tehnică, București.1994
Gh. Gladchi. Victimologia și prevenirea infracțiunilor. Monografie, Chișinău, 2004.
Ioana-Teodora Butoi ș.a. Psihologie Judiciară, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004.
Svetlana Rîjicova, V. Prițcan, Gh. Baciu. Elemente de psihologie judiciară. Medicina Legală. INJ. Suporturi de curs, Chișinău, 2009
Svetlana Rusnac. Psihologia dreptului. Editura ARC 2000
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Metacriminologie. București, 2008. Editura C. H. Beck.
Tiberiu Duțu. Modalități de ajutor pentru victimele infracțiunii. Univ. Spiru Haret, Constanța.
V.Popa, I. Drăgan, L. Lăpădat, Psiho-Sociologie Juridică, Lumina Lex, 1999
А. Б. Сахаров. Уголовно-правовая охрана безопасности условий труда в СССР. М., Госюриздат, Москва, 1958
Буева Л.П. Общественные отношения и общение.
Дагель П.С. Потерпевший в советском уголовном праве. Владивсток, 1974.
Канашина О.А. Понятие взаимной вины в уголовном праве Учебное пособие. Самара: Изд-во "Универс-групп", 2006.
Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления, Москва, 1960
Полубинский В.И. Правовые основы учения о жертве преступления. Горький, 1979.
Ривман Д.В. Криминальная виктимология. Питер, 2002.
Самощенко, И.С. Социальная сущность вины по советскому праву. B Советская юстиция, № 5, 1976
C.B.Кудрявцев. Изучение преступного насилия: социально-психологические аспекты // Псих, журнал. 1988. № 2
Туляков В.А. Типология и класификация жертв преступлений.
Франк Л.В. Об изучении личности и поведения потерпевшего
Шнайдер, Г.И. Криминология. Москва, "Издат. группа "Прогресс", 1994 г.
Andrew Karmen. Auto theft: Beyond victim blaming. Victimology, Vol.5, 1980
Andrew Karmen. The Controversy over Shared Responsibility To Be a Victim. 1991
Andrew Karmen. Crime Victims: An Introduction to Victimology, California, 1990
Browne, A. When battered women kill. New York: Free Press, 1987
Kurt Rossa, „La peine de mort” Ed. Plon, Paris,1966
Leslie Sebba, Third Parties: Victims and the Criminal Justice System. Ohio State, 1998
Mendelsohn B., La victimologie et les besoins de la société actuelle, 1973.
Sandra Walklate. Victimology (Routledge Revivals): The Victim and the Criminal Justice Process.
Studii și articole științifice
Elena Opincă. Gh. Gladchi. Victimologia și prevenirea infracțiunilor. În: Criminalitatea în Republica Moldova: Starea actuală,tendințele, măsurile de prevenire și de combatare, Chișinău, 2003
Gladchi Gheorghe. Unele Probleme Privind Protecția Juridică Și Resocializarea Victimelor Infracțiunilor În Republica Moldova. În „Revista de Științe Penale”, Anul I. Chișinău : Institutul de Reforme Penale, 2005.
Gladchi Gheorghe. VICTIMA ÎN DREPTUL PENAL. În „Revista de Științe Penale”, Anuar. Anul II. Chișinău : Institutul de Reforme Penale, 2006.
http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4663&parent=0
(vizitat 26.04.2015)
Teze de doctorat
Gladchi Gheorghe. Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice și aplicative. Teză de doctor habilitat în drept, Chișinău, 2005.
Dicționare
Dicționar de Criminologie, Octavian Bejan, Chișinău 2009, p.99.
http://dexonline.ro/definitie/comportament (vizitat 24.04.2015)
http://www.oxforddictionaries.com/definition/learner/victim (vizitat 27.03.2015)
Practică judiciară
Arhiva Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-704/11. Decizia din 12 octombrie 2011.
Sentința Judecătoriei Basarabeasca din 27 februarie 2015. Dosarul nr. 1-xx/15
Sentința Judecătoriei Cahul din 07 februarie 2014. Dosarul nr. 1-477/13
ANEXE
Tabelul 1.1 (tabelul unu din capitolul întâi).
Tabelul 1.2 (tabelul unu din capitolul al doilea).
figura 1.1 (figura unu din capitolul al doilea)
figura 1.2 (figura doi din capitolul al doilea)
Vinovăția vicimei și răspunderea penală
Fig. 1.3 (figura unu din capitolul al treilea)
Sistemul prevenirii victimologice a infracțiunilor
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Victima Infractiunii (ID: 130218)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.