Unele Coordonate Conceptuale ale Fenomenului Juridic In Sfera Normativului Social In Activitatea de Cercetare

Unele coordonate conceptuale ale fenomenului juridic în sfera normativului social în activitatea de cercetare

Abstract. The issue of defining the law as representing perfection in a given domain model always coveted, but not once fully achieved, interlace in the legal field and can not be dispersed by a theoretical context proximate aimed at defining the law itself has its place and role in the world, reason for being and its mission, but also the general development of philosophy and doctrine.

Keywords: law, sources of law, law schools, law definition.

***

Rezumat. Fără a putea insista asupra cunoașterii fenomenului juridic în sfera normativului social în amploarea, complexitatea și dinamica sa, cu abordări diferite și înțelegeri controversate, în acest articol încercăm a schița unele coordonate conceptuale, orientări și idei directoare care în opinia noastră pot fi convertite metodologic în domeniul cercetării dreptului.

Cuvinte cheie: ordine socială, normă socială, ordine normativă, ordine de drept, ordine de stat, normativitate juridică.

Introducere. Ne-am propus ca în acest articol să prezentăm selectiv, sintetic și într-un mod accesibil, atît coordonate conceptuale ale fenomenului juridic în sfera normativului social în activitatea de cercetare, cît și concepte și informații fundamentale în domeniul cercetării științifice a fenomenului juridic prin metode și tehnici, apte să contribuie la înțelegerea și învățarea lor eficientă. Articolul propus valorifică și dezvoltă preocupările teoretice materializate într-o serie de studii metodologice a cercetării științifice în domeniul dreptului.

Metode aplicate și materiale utilizate. Utilizarea instrumentelor logice au permis analiza fenomenului juridic în lumina virtuților teoretice din sfera normativului social ce ține de activitatea de cercetare și valorile pe care le ocrotește sistemul de drept. Aceasta extindere a legat-o de metoda comparativă, aplicată pentru furnizarea informației cuprinse în diferite sisteme de drept. Alături de comparație se mai utilizează în mod necesar și alte instrumente, cum ar fi: tipologii clasificatoare, diviziuni, definiții, analogii. Metoda istorică a dezvăluit sensului evenimentelor trecute, regularități ce-și exercită influența sa asupra fenomenului juridic.

Rezultatele obținute și discuții. În diferite perioade și contexte sociale s-a încercat elaborarea unor concepte, teorii, învățături în vederea studierii fenomenului juridic. Tradițiile ei istorice și culturale ale diferitor țări au generat o multitudine de orientări, abordări și definiri ale sistemelor normative înscrise în sistemele sociale. Diverse modalități și metode de cercetare teoretică și practică a dimensiunii socio-juridice propun o combinație de elemente și explicații, care pot fi utilizate la fundamentarea aspectelor relevante ce țin de realitatea juridică, ordinea normativă, ordinea de drept, ordinea juridică, normativitatea juridică precum și alte fenomene din cîmpul socio-normativ.

Normativul social presupune un sistem de norme sociale. Interacțiunea reciprocă a indivizilor și colectivităților formează ”viața socială”. Toate genurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau altul, normării, în sensul că ele nu se pot desfășura neorganizat, fără să se subordoneze unor scopuri sau criterii, prefigurate într-un sistem de principii și norme. Deci, orice proces de activitate, adaptare sau integrare în societate, va avea loc într-un cadru organizat, normat, reglementat.

Normarea activității umane reprezintă o cerință indispensabilă oricărei forme de conviețuire, indiferent de gradul evoluției sau de calitatea formelor ce asigură coeziunea internă a acesteia. Această cerință este cu atît mai necesară în societatea actuală, caracterizată printr-o diversificare a formelor de schimb dintre membrii acestora. Acțiunea umană, prin însăși natura sa, impune programarea, normarea, reglarea conduitei prin norme reglementative ce asigură eficiența acțiunii.

Acționînd într-o ambianță socială și nu într-un spațiu pasiv sau neutru rezultatele acțiunii individului sunt evaluate în funcție de rezonanța lor socială și nu doar în funcție de rezonanța personală, intimă. Subiectul acțiunii își desfășoară activitatea întotdeauna în temeiul unui program, a unor reguli, alcătuit în baza scopurilor mai apropiate sau mai îndepărtate. Superioritatea omului asupra comportamentului animalului constă tocmai în faptul existenței acestui program în care omul își prefigurează rezultatul final al activității sale. Omul Este singurul animal” în stare să-și gîndească viitorul, să-și definească existența în funcție de un anumit proiect. Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din cuvînlul grecesc „nomos”, semnificînd ordinea. Inițial, cuvîntul semnifică o anumită acțiune naturală sau supranaturală incluzînd sensul de autoritate, obicei sau regulă (ex., la Eschil „a avea puterea de a face ceva”). Noțiunea de „nomos” provine, și de la zeița Nemesis, care în mitologia greacă avea rolul de a reglementa respectarea împărțirii lumii între zei. Această noțiune este opusă celei de „physis”, de origine indică, care ulterior, începînd din secolul al V-lea, va desemna “ordinea naturii”, deosebită de ordinea umanului desemnată de „nomos”. O primă accepțiune a termenului în greaca antică este aceia de ”lege cîntată” (cîntec religios adresat unui zeu și alcătuit dintr-o invocație, o povestire mistică din viața acestuia și o rugăciune) ce reprezintă o cutumă a unor popoare în faza lor arhaică. De asemenea ”nomos” mai are sensul de ”zonă”, ”regiune”, iar elementul secund de compunere savantă ”nom” are sensul de ”care dirigează”, ”diriguitor”, ”conducător” [3, p.9].

Normele pot avea caracter non-juridic, juridic sau caracter non-juridic relativ. Norma care poate fi asigurată, în mod tradițional, prin constrîngere din partea autorității publice are un caracter juridic, iar norma facultativă, obțională (morală, etică, estetică, religioasă etc.) are un caracter non-juridic relativ pe care unii autori îl înțeleg ca non-drept, denaturînd sensul non-dreptului (absenței de drept) stabilite de J. Carbonnier. M. Djuvara susține, pe bună dreptate, că ”din o normă care esxprimă ce arată rațiunea că trebuie să se facă de oameni, nu se poate scoate și ști ceia ce ei vor face efectiv. Ordinea rațională normativă este cu totul alta decît ordinea cunoștințelor prin care se constată și se prevede existența unor relații” [8, p.589].

Aceasta sumară analiză etimologică sugerează că, prin intermediul normelor, societatea devine un „cosmos” organizat într-o ordine imperativă, indicativă și sancționatoare pentru conduită. Nici o formă de asociere umană nu poate funcționa în mod adecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putîndu-se afirma că societatea se naște odată cu geneza normei [15, p.83]. Rolul normei este legat de organizarea vieții sociale pe baze raționale, societatea funcționînd în mod independent de voințele individuale, ca o „conștiință colectivă” (E. Durkheim) de la care emană regulile și obligațiile ce reglementează existența în comun și care fixează și transmite din generație în generație necesitatea sau indezirabilitatea unei acțiuni [7, p.81].

Norma socială poate avea următoarele efecte din punct de vedere al raționalizării vieții sociale:

– creează drepturi, obligații sau interdicții care materializează diferite relații, interese, scopuri și idealuri sociale, stimulîndu-le pe cele dezirabile și sancționînd pe cele indezirabile;

– asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea, în mod convergent, a acțiunilor și conduitelor individuale, creînd astfel, o „logică” a acestora, orientativă pentru membrii societății;

– permite evitarea conflictelor și tensiunilor prin limitarea reciprocă a voințelor individuale și intărirea coeziunii colective;

– întărește sentimentele de solidaritate socială și securitatea indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violență care ar putea fi exercitate asupra lor;

– stabilește reguli de conduită, stipulînd cum trebuie să acționeze sau să se comporte cineva în condiții sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat eficient și dezirabil [7, p.82];

Caracteristicile definitorii ale normei sociale sînt reflectate și în diversele definiții date normei sociale, evidențiindu-se că norma constituie [19, p.276-277; 5, p.187-188; 9, p.125-126]:

– o regulă standard, determinată de așteptările reciproce ale mai multor oameni cu privire la un comportament considerat acceptabil din punct de vedere social, care orientează conduita obișnuită;

– o lege sau un principiu care trebuie să dirijeze sau să ghideze o conduită, tinzînd să desemneze ceea ce este normal, adică conform majorității cazurilor, sau să prescrie ceea ce trebuie făcut;

– un model sau o regulă culturală față de care omul trebuie să se conformeze, prin propunerea unor căi de acțiune ordonată;

– un standard sau idee comună exprimată sub formă de precepte generale care, fiind internalizate sau acceptate de indivizi, induc conformitatea, atît în acțiuni simple, cît și în judecăți etice complexe, contribuind la unitatea grupului.

Normarea activității umane se impune ca o cerință fundamentală în orice formă de conviețuire (în familie, în colectivele de muncă, în colectivitățile rurale și urbane). Omul nu poate trăi în afara unei anumite ordini, știința nu se întemeiază fără cercetarea ordinii (nu există știință a accidentului, irepetabilului). Ordinea rezultată din uniformitatea seriei scop-realizare-scop-realizare, în care realizarea întemeiază scopuri, scopurile determină realizarea, este o ordine teleologică; nepropuneri să cumpărăm bunul X (scopul) – cumpărăm bunul X (realizarea); ca să închiriem bunul X (scopul) – închiriem bunul X (realizarea); ca să obținem o sumă de bani (scopul) – pe care o investim (realizarea) etc. Deci, putem spune că, societate se află într-o ordine teleologică normativă, adică se ordonează prin intermediul unui larg sistem de norme: juridice, politice, economice, morale.

Inițial, după cum am procedat anterior, să oferim niște explicații simple ale unor termeni cheie în vederea omogenizării unor definiții pertinente sferei normativului social și juridic.

Etimologia cuvîntului ”ordine” – latinescul ”ordo/ordinus” – are un chip semantic extins, traducerea cuvîntului ”ordine” din latină, însemnînd ”poruncă, dispoziție, succesiune regulată, rînduire, organizare, plan, legătură, regim, stabilitate” [24, p.711].

Noțiunea de ”ordine” este utilizată în mai multe sensuri: ordine socială, ordine normativă, ordine de drept, ordine juridică a societății, ordine publică, ordine de stat, ordine administrativă, ordine juridică etc.

Vom începe cu noțiunea de ordine socială.

Desfășurarea relațiilor sociale în conformitate cu dispozițiile normative din societate conduce la crearea ordinii sociale. Noțiunea de ordine socială are două sensuri principale. În acest context ea evocă un prim sens, respectiv succesiunea mai mult sau mai puțin regulată a unor evenimente, fenomene și relații sociale, spre deosebire de cel de al doilea sens, care vizează esența sistemului social și politic al unei anumite societăți, într-un anumit moment al istoriei sale6, p.187]. În conformitate cu primul sens, noțiunea de ordine își propune să explice viața socială ca un univers ordonat de evenimente sociale și de acte integrate socialității umane. Ordinea socială nu va fi niciodată absolută și nici dezordinea totală.

Un răspuns adecvat la întrebarea „de ce există ordine în societate?” este vizat de orice știință socială care își propune să distingă regularități și modele ordonate în funcționarea vieții sociale, deoarece numai un asemenea demers face posibilă descrierea și explicația ca scopuri fundamentale ale cunoașterii.

Aceasta înseamnă că cercetătorul din domeniul științelor juridice este capabil de a identifica relații ordonate nu numai în formele de organizare stabilă, dar și în evenimentele sociale care implică conflicte, schimbări sau limitări ale modului de funcționare adecvată a legii ordinii în societate (crize sociale, evoluții).

Așadar, conceptul de ordine socială evidențiază, în primul rînd, ideea că viața socială nu este alcătuită, în întregime, din evenimente desfășurate la voia întîmplări, ci implică modele de interacțiune și relații sistematice dintre indivizi, ceea ce facilitează identificarea regularităților necesare oricărei interpretări științifice a societății [7, p.82].

Diversitatea acțiunilor umane și a relațiilor sociale implică o mare varietate de norme care interacționează, interferează, se completează, se determină sau se contrazic, formînd totuși la nivelul societății un sistem normativ care permite funcționarea și stabilitatea relativă a vieții sociale prin instituirea ordinii normative – ordinea prin norme – componentă decisivă a ordinii sociale.

Ordinea prin norme poate fi înțeleasă doar raport cu înțelesul global de cultură a unei societăți. Orice cultură cuprinde trei componente majore:

a) un sistem de acțiune, care cuprinde o totalitate de modele de realizare a activităților umane;

b) un sistem normativ, care specifică în ce mod trebuie să acționeze membrii unei societăți și conform căror norme, pentru a-și exercita drepturile, datoriile și responsabilitățile;

c) un sistem de produse materiale și simbolice, apărute ca rezultat al acțiunii și interacțiunii umane și care influențează modul de viață [6, p.189].

Cît privește ordinea normativă, putem distinge:

1) un nivel prescriptiv privind orientarea comportamentelor umane și funcționalitatea relațiilor sociale conform totalității prescripțiilor normelor sociale, menit să asigure forme comportamentale interconexate, uniformitate și regularitate necesare – ordinea care trebuie să fie – dezirabilă dar niciodată realizată în totalitate;

2) un nivel real, care desemnează ordinea normativă efectivă realizată cu ajutorul prescripțiilor normelor sociale.

În același timp, trebuie avut în vedere că tensiunea, conflictul și instabilitatea socială nu sînt numai stări anormale, dar adeseori, chiar aspecte dorite ale sistemelor sociale viabile. Natura specifică a vieții sociale solicită imperios schimbarea, implică atît stabilitatea, cît și instabilitatea, atît consensul, cît și disensul [7, p.89].

Ordinea socială semnifică o anumită capacitate a societății de a: a) ține sub control agresivitatea indivizilor; b) asigura coordonarea activității sociale; c) facilita continuitatea vieții sociale; d) permite predictibilitatea conduitelor și acțiunilor umane.

Ea nu înseamnă, însă, excluderea creativității individuale, a impulsurilor iraționale, a abaterilor, a devianței, în sensul său global. Devianța există în orice societate, fiind prezentă în toate acțiunile cu caracter social. Referindu-se la acest aspect și punîndu-l în corelație cu ordinea socială, P. Rock observa următoarele: „Devianța nu este pur și simplu un set de evenimente patologice care irup spre marginile societății; ea este tocmai esența ordinii sociale. Numai atunci, cînd structura unei lumi sociale este delimitată în termeni de contraste, viața socială poate fi organizată și coordonată. Devianța susțe și produce ordine prin nașterea obligațiilor și tensiunilor, prin dispersarea ambiguităților și prin impunerea unor limite distincte acțiunii potențiale (…) Devianța animă, astfel, aproape toate procesele sociale fundamentale” [16, p.6].

De aceea cercetarea socială a rolului normelor în realizarea ordinii sociale nu poate ocoli problematica sociologiei deviantei născută din întrebări ca: „Dacă normele sociale reprezintă principalul fundament al vieții sociale, pentru ce ele sînt încălcate atît de frecvent de către indivizi?”; „Există oare norme sociale ilegitime, care justifică abuzul împotriva celor lipsiți de resursele puterii?”; „Dacă există norme sociale ilegitime și ordinea socială existentă nu mai apare ca justificată, care sînt criteriile schimbării și redobîndirii statutului legitim al normelor sociale?” ș.a. Această abordare relevă și, cel de al doilea sens, al noțiunii de ordine socială care se referă la natura organizării social-politice dintr-o anumita societate, într-un moment determinat al dezvoltării ei. Din acest punct de vedere, evaluarea ordinii sociale dobîndește anumite caracteristici ideologice generate de necesitățile imperioase de conservare a sistemului în cadrul căruia orice încălcare a normelor care-l susțin este calificată drept deviantă și este sancționată ca atare [7, p.89].

Categoria de ordine juridică (ordinea de drept) este extrem de semnificativă în planul filosofiei și teoriei generale a dreptului, deoarece ea polarizează dimensiuni generale definitorii ale normativității juridice, locul și rolul acesteia în existență, aspecte care nu pot fi ignorate în cercetarea fenomenului juridic.

Ordinea de drept (ordinea juridică) este prezentă în toate compartimentele vieții sociale și ține de forma statului, de organizarea și conducerea lui [1, p.101]. Din cele două concepte, drept și ordine, s-a constituit conceptul sau instituția juridică de „ordine de drept” una dintre instituțiile juridice ale sistemelor juridice din fiecare stat. Ordinea de drept implică respectarea strictă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea strictă a statului de drept și a structurilor sale, respectarea integrității și demnității persoanei, a relațiilor de proprietate, a egalității depline în drepturi a tuturor cetățenilor în orice raporturi s-ar afla. Ordinea de drept ar fi o garanție de stabilitate a statului și de perfecționare a democrației.

Conceptele de ordine socială, ordine de stat, ordine publică nu pot fi, așa cum am precizat, identificate cu ordinea de drept.

Conceptul de ordine referitoare la societate și nu la lucruri exprimă o rînduială stabilită de oameni privind relațiile sociale sau relațiile dintre oameni și formele lor de organizare publică și privată.

Ordinea socială, după cum s-a vorbit anterior, este un concept care are un caracter istoric. El arată dezvoltarea statului și dreptului în diferitele epoci istorice. Există și autori care au văzut în ordinea socială, organizarea societății conform cu anumite norme de comportare. Aceste norme se referă la autoritățile publice și la relațiile dintre ele, precum și la relațiile acestora cu cetățenii.

Ordinea socială era concepută în ultimele decenii a sec. XX, în unele state, ca expresie a voinței de stat, care cuprindea toate compartimentele vieții economico-sociale, publice și private și de la care nu se putea abate nimeni.

Cînd se făcea o comparație a ordinii sociale cu ordinea de drept se mergea pe raționamentul sociologic al raportului dintre morală și drept, susținîndu-se că ordinea socială ar fi “genul”, iar ordinea de drept “specia” [12, p.139].

Ordinea de stat se referă la caracterul de stat național, suveran și independent prevăzut de Constituție, la modul de organizare a puterii publice și forma de guvernămînt. Ordinea de stat e specifică statului, ceea ce face ca ea să nu se confunde cu ordinea de drept.

Analogie, dacă nu confuzie, întîlnim adesea și între ordinea de drept și ordinea publică. Cum ordinea publică se referă la respectarea normelor generale de comportare a cetățenilor, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de circulație, a întrunirilor, liniștea publică etc., nu poate fi vorba de o similitudine între ordinea publică și ordinea de drept [4, p.414]. Ordinea publică reprezintă o parte din sfera relațiilor sociale ce cad sub incidența ordinii de drept.

Spre deosebire de conceptele juridice menționate, care se referă tot la o ordine, ordinea de drept, după cum am văzut, are o arie de aplicabilitate mult mai largă.

Ordinea de drept este prezentă în toate domeniile vieții social-economice și ține de forma statului, de organizarea și conducerea lui. Statul de drept, pluralismul democratic, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sînt reflectate în ordinea de drept. Aceasta înseamnă că ordinea de drept corespunde etapei de dezvoltare a fiecărui stat și se instituie în fiecare stat potrivit rînduielilor statornicite.

Ordinea de drept sau legală, este definită ca organizare a vieții sociale bazată pe drept și legalitate, care reflectă situația calitativă reală a relațiilor sociale la anumită etapă de dezvoltare a societății.

Din definiția citată rezultă și următoarele particularități ale ordinii de drept, și anume: 1) ordinea de drept este o stare a organizării și aranjării efective a vieții sociale; 2) această ordine este stabilită și reglementată de către normele juridice; 3) ordinea de drept apare în rezultatul transpunerii reale în viață a prevederilor normelor juridice, reprezintă finalitatea reglementării juridice; 4) ea este asigurată de către stat [23, p. 420].

Conceptul ordinii de drept, adică ordinea legală stabilită de legiuitor, este o noțiune ideală, spre care se tinde la o etapă sau alta de dezvoltare a societății (scopul reglementării juridice determinat de legiuitor), pe cînd realitatea, adică ordinea legală reală din societate, este de altă natură, deoarece diferiți subiecți de drept în activitatea lor de toate zilele fac abateri de la prevederile legale (adică, rezultatul reglementării juridice).

Prima depinde de nivelul de dezvoltare a relațiilor sociale în condiții concrete, de nivelul culturii politice și juridice din societate, de starea reală a legislației, de caracterul legalității etc. Cea de-a doua, reflectă situația reală din societate, aceasta, avînd caracteristici atît calitative, cît și cantitative. Nu în zădar, în activitatea diferitelor organe de stat, de rînd cu alte activități, se evidențiază și ridicarea nivelului ordinii de drept, adică se manifestă o tendință ca ordinea legală stabilită de legiuitor să coincidă cu ordinea legală reală din societate.

De asemeni, ne vom referi și la principiile ordinii de drept, la acele idei fundamentale și călăuzitoare care o caracterizează. Printre ele menționăm: caracterul strict determinat; caracterul sistemic; caracterul organizat; garantarea din partea statului; caracterul stabil; principiul unității etc. În ansamblul lor, ele caracterizează ordinea de drept reieșind din principiile generale ale dreptului. Aceasta înseamnă că pentru ordinea de drept este construit un fundament, în baza normelor juridice existente, care poartă un caracter strict determinat, relativ stabil, constant în timp, garantat, la nevoie, de forța coiercitivă a statului, ce funcționează nu haotic, dar organizat, respectînd cerințele înaintate integrității sistemului, precum și alte cerințe.

Ordinea de drept este unică și unitară și privește pe toți cetățenii, fără nici o deosebire de rasă, de religie, de clasă socială sau profesională.

Se pune problema de ce este totuși încălcată ordinea de drept, cine o încalcă și prin ce fapte?

Ordinea de drept este astăzi încălcată din mai multe cauze. Printre acestea enumerăm, în primul rînd, atitudinea negativă acumulată de-a lungul a zeci de ani față de actele normative (legi, hotărîri, instrucțiuni, etc.), față de drept, de lege în general, care loveau în demnitatea umană, reduceau la zero drepturile și libertățile omului, încălcau cele mai elementare principii de justiție, întronau, cultivau și perpetuau abuzul și disprețul față de cetățean, față de valorile umane.

Această optică față de lege n-a dispărut încă, deși au avut loc transformări radicale în organizarea și funcționarea democratică a societății moldovenești. Odată cu separarea și structurarea puterilor în stat, cu adoptarea Constituției, cu activitatea Parlamentului și a celorlalte instituții publice, s-a trecut la elaborarea noului cadru juridic, democratic, pe toate planurile societății civile. Au fost abrogate numeroase acte normative depășite și s-au adoptat noi legiuiri prin care se respectă personalitatea umană, munca și rezultatul muncii, se garantează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, s-a creat cadrul nou, democratic al ordinii de drept, al inițiativei private și al economiei de piață.

Cu toate acestea, mai există o atitudine negativă din partea unor cetățeni față de lege, față de ordinea de drept, care în esență, pare nejustificată. Separarea puterilor în stat, structurarea organelor statului, cîmpul larg deschis și garantat al opoziției și al exprimării tuturor opiniilor, însoțit de inițiativa privată în toate domeniile, ar putea exclude orice gest de nerespectare a ordinii de drept, s-ar putea spune, o încălcare obiectivă a ordinii de drept [4, p.415].

O altă cauză de încălcare a ordinei de drept este necunoașterea legii.

Dintr-o sumară cercetare a celor care în aceasta perioada de tranziție și de reformă economico-socială încalcă ordinea de drept rezultă că este vorba de persoane care nu cunosc, de regulă, legea și cu atît mai mult Constituția, fără să mai vorbim de actele normative, care constituie izvoarele ordinii de drept și ale dreptului în general.

Necunoașterea legii n-a constituit niciodată și nu constituie nici astăzi o cauză de absolvire de răspundere. Fondatorii dreptului și ordinii, romanii, spuneau că nimănui nu-i este îngăduit să nu cunoască legea, nemo censetur legem ignorare, și, de asemenea, că necunoașterea legii nu scutește pe nimeni de răspundere cînd vine în contradicție cu aceasta.

Necunoașterea legii, lipsa de educație și cultură juridică influențează toate sectoarele și structurile publice și private și conduc la apariția încălcării ordinii de drept.

Fără să epuizăm răspunsul la întrebarea “de ce este încălcată ordinea de drept” vom încerca în continuare să răspundem la întrebarea “cine încalcă ordinea de drept prin ce fapte și care sînt sancțiunile?”.

Din perspectiva sociologiei juridice s-a arătat că normele juridice constituie o categorie aparte a sistemului normativ social care „protejează cele mai importante valori (relații) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi și obligații între indivizi, grupuri, instituții și organizații sociale” [20, p.98]. S-a remarcat și s-a comentat și din perspectivă sociologică prezența definitorie a sancțiunii juridice în contextul sancțiunilor sociale. Ce sînt sancțiunile?

Într-un sens foarte larg, sancțiunile pot fi definite ca reacții ale grupului față de comportările membrilor, care garantează normele sociale avînd ca scop realizarea conformității legitime și dezirabile într-o societate.

Pornind de la caracterul reacției sociale, deși în limbajul cotidian prin sancțiuni se înțeleg doar măsuri constrîngătoare, în literatura sociologică sînt relevate două genuri de sancțiuni: 1) sancțiuni negative, care se referă la măsuri constrîngătoare și 2) sancțiuni pozitive care vizează recompensa.

În funcție de emitentul reacției sancționatoare, sancțiunile pot fi: 1) formale și 2) informale. În prima categorie sînt incluse reacțiile instituțiilor formalizate, oficiale, cum ar fi instanțele de judecată, poliția sau alte instituții ale statului, iar în cea de a doua reacțiile instituțiilor informale, neoficiale, de genul cercului de prieteni, grupului de vecinătate, etc.

J. Szczpanski, combinînd criteriile amintite propune următoarea tipologie a sancțiunilor sociale: sancțiuni negative formale, care se bazează pe forța coercitivă a instituțiilor și organizațiilor abilitate în aplicarea sancțiunilor; sanțiuni negative informale a căror aplicare o realizează grupurile neoficiale, opinia publică sub forma oprobiului public, a disprețului, ironiei, etc; sancțiuni pozitive formale, care reprezintă reacții ale unor instituții și organizații formale sau ale reprezentanților acestora, sub forma mulțumirilor, elogiilor, recunoștinței publice, acordării de titluri, medalii, etc.; sancțiuni pozitive informale care includ reacțiile din partea instanțelor informale ale societății prin care acestea aprobă comportamentele care sînt în conformitate cu sistemul de valori și norme ale grupului, prin aprecierea tacită a activității acestora, prin recunoștință, etc.

După natura sancțiunii, același autor distinge: sancțiuni juridice; sancțiuni etice; sancțiuni satirice; sancțiuni religioase.

Dreptul, ca instrument al controlului social, caracterizat printr-o imperativitate specifică implică în mod inerent o sancțiune specifică – sancțiunea juridică. Aceasta, ca element structural al entității fundamentale a dreptului – norma juridică, și care desemnează măsurile constrîngătoare care trebuie suportate de subiectul juridic care a încălcat prevederile normei juridice, prezintă o serie de trăsături definitorii [18, p.176 și urm.].

Astfel, sancțiunea juridică: este stabilită în mod anticipat, uneori extrem de riguros precum în materia dreptului penal (nulla poena șine lege), ea fiind apartenentă structurii logico-juridice a normei juridice suportînd însă, în procesul aplicării dreptului o anumită individualizare; este o expresie a constrîngerii statale, aspect care nu înseamnă, de fiecare dată aplicarea nemijlocită a constrîngerii (manu militari); are un caracter organizat, ea aplicîndu-se de către subiecții juridici competenți conform unei proceduri; are un caracter istoric, cunoscînd mutații evolutive de-a lungul istoriei, fiind în același timp o întruchipare valorică a ideii de justiție în funcție de conștiința juridică a fiecărei epoci.

Cercetînd complexitatea sancțiunii juridice, autorul M. Bădescu reține drept caractere ale sancțiunii juridice: caracterul represiv-aflictiv; legalitatea sancțiunilor; caracterul preventiv; caracterul educativ; sancțiunea juridică – atribut al statului; iar ca funcții ale acesteia: funcția sancționatorie, de constrîngere, funcția educativ-preventivă, funcția de exemplaritate și de intimidare, funcția de eliminare” [2, p.19-31]. De asemenea, se poate remarca varietatea sancțiunilor juridice, care în funcție de relațiile sociale, la care se referă interesele și valorile promovate, periculozitatea socială a faptelor ilicite sancționate, de scopul urmărit prin reacția socială sancționatoare, cunosc aspecte specifice, care uneori contrazic, o trăsătură generală sau alta a sancțiunii juridice. Sancțiunea juridică poate viza: persoana (privarea de libertate, recluziunea), drepturile persoanei (decăderea din drepturi), actele sale (nulitățile), patrimoniul persoanei (patrimoniale).

Prezența definitorie a sancțiunii juridice, cu accente specifice de precizie, regularitate, sistematizare, în care folosirea legitimă a constrîngerii fizice printr-un „agent socialmente specializat” constituie un element constitutiv fundamentai al dreptului, fără ca dreptul să acapareze total, ceea ce se poate numi coercițiune socială (E. Durkheim, H. Kelsen, P. Roubier), nu epuizează specificitatea normelor juridice [7, p.83].

„Diferențele de grad”, care disting normele juridice de alte norme sociale au fost observate nu numai în legătură cu sancțiunea. Astfel, autorii francezi R. Pinto și M. Grawitz identifică asemenea diferențe de grad în ceea ce privește [11, p.68, 78-82]: a) modul de elaborare; b) forma și structura: c) tipul de sancțiuni: d) efectivitatea pe care o au.

Cu privire la elaborarea normelor juridice, autorii menționați remarcă prezența necesară a unei autorități organizate, stabilite și permanente (legiuitorul), procedurile tot mai complexe după care normele juridice sînt elaborate. Forma și structura normelor juridice sînt deosebit de perfecționate și deși se constată similitudini în acest plan între normele juridice și normele sociale nonjuridice, se poate aprecia gradul înalt de structurare a normelor juridice, cît și minuțioase exigente formale.

În cazul încălcării normelor juridice reacția socială atinge cel mai înalt grad de constrîngere în raport cu presiunea exercitată de societate pentru respectarea normelor non-juridice, ea implicînd intervenția instituțiilor specializate ale autorității publice (poliție, justiție, sistem penitenciar etc.).

Cît privește efectivitatea s-a apreciat că „normele juridice acționează la nivelul întregii societăți, cea ce le conferă, la prima vedere, un grad mai mare de eficacitate și efectivitate, comparativ cu cele nejuridice” [7, p.94]. Din perspectiva diferențelor de grad se conchide că „regulile de drept ne apar ca norme sociale stabilite sau recunoscute de către autoritățile competente ale grupului, formulate implicit sau expres, constituind o ordine coordonată și ierarhizată, sancționate, susceptibile de execuție forțată și suficient de eficace” [7, p.94].

Cercetarea normei juridice nu poate ocoli relațiile acesteia cu autoritatea emitentă, lumea valorilor, viața socială cu rațiunea de a fi a dreptului. Altfel spus, norma juridică trebuie analizată în diverse ipostaze specifice exprimate prin termeni ca: legalitate, legitimitate, efectivitate, validitate, care evocă totodată exigențe ale normei juridice în raport cu menirea sa. Problematica validității juridice este semnificativă, credem, în privința acestor relații, a aspectelor specifice dar și integratoare și care poate conține numeroase sugestii metodologice pentru orientarea cercetării în drept. În acest sens, încercăm să prezentăm succint cîteva semnificații conceptuale abordate pe larg în literatura de specialitate [10;22;21;13;17].

Accepțiunile primare ale termenului de validitate desemnează: recunoașterea îndeplinirii unor condiții de fond și formă; existența unui act juridic și conformitatea sa cu o normă legală; apt pentru o anumită activitate, ș.a.

Analizele doctrinare relevă din ce în ce mai pregnant distincțiile necesare dar și inter-dependențele dintre legalitate, legitimitate și efectivitate mai ales în contextul statului de drept: 1) legalitatea constă în conformitatea normei sau actului juridic cu normele superioare care stabilesc condițiile de procedură pentru emiterea normelor; 2) legitimitatea desemnează conformarea normelor juridice la exigențe valorice; 3) efectivitatea desemnează producerea efectelor prescripțiilor normelor juridice, influențarea comportamentelor destinatarilor normelor juridice, conformitatea (parțială și relativă) între norme și comportamente. Așadar legitimitatea nu poate fi redusă la legalitate, aceasta, nu trebuie confundată cu legalismul – care ignoră valorile, moralitatea dreptului, iar efectivitatea ar putea fi măsura socială a consubstanțialității dintre legalitate și legitimitate [14, p.340-347].

Accentul pus pe norme, desprinderea și ipostazierea acestora în raport cu realitatea socială au condus, în filosofia și doctrina juridică la poziții normativiste – curent juridic de mare rezonanță în contemporaneitate, sau la alte poziții doctrinare care nu pot fi ignorate în proiectarea cercetării în drept. Fără a le aborda sistematic în acest context metodologic, care evaluează doar o posibilă problematică de investigat în raport cu o temă dată, menționăm ilustrativ cîteva aspecte care privesc două mari personalități în lumea juridică: H. Kelsen și H. L.A. Hart.

În viziunea lui H. Kelsen, norma juridică se caracterizează prin 5 trăsături: imperativul ipotetic, constrîngerea, validitatea, înlănțuirea și eficacitatea.

1) Imperativul ipotetic. Astfel, dacă norma morală este un imperativ categoric, fără condiții, așa cum a spus-o Im. Kant, fără de ce, fără pentru că (ex. „să nu minți”), norma juridică este un imperativ subordonat unei condiții (ex., Dacă nu-ți plătești datoriile, îți vor fi confiscate bunurile).

2) Constrîngerea. Norma juridică este concepută sub regimul constrîngerii, o constrîngere organizată, specifică în raport cu norma morală.

3) Validitatea. A treia condiție de îndeplinit pentru ca o normă să fie juridică este validitatea. Ea provine dintr-o normă superioară, preexistentă, deoarece norma juridică este concepută ca „o componentă de sistem” dreptul nerezultînd, niciodată dintr-o singură normă juridică.

4) Înlănțuirea. A patra condiție subliniază tocmai că dreptul constituie un sistem ordonat, coerent. Această ordonare se realizează pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice: Ordinea juridică nu este un edificiu de norme juridice situate toate la același nivel, ci un sistem cu mai multe etaje suprapuse, o piramidă, sau altfel spus, o ierarhie formată dintr-un anumit număr de niveluri sau straturi de norme juridice. Coeziunea sa rezultă din relația dintre elemente, care decurg din faptul că validitatea unei norme legate corespunzător de o alta se fondează pe aceasta din urmă, că, la rîndul ei, crearea acesteia din urmă a fost condiționata de altele, care la rîndul lor, constituie fundamentul validității sale.

5. Eficacitatea. În al cincilea rînd, o normă juridică nu este valabilă decît dacă ea este efectivă, se bucură de o anumită eficacitate. De aceea „Dreptul nu poate exista în absența forței, dar el nu este identic cu forța. Dreptul este o anumită dispunere, o anumită organizare a forței” [10, p.229].

H. L. Hart concepe dreptul ca unitate a normelor primare și a normelor secundare. Prin norme primare autorul înțelege acele norme fundamentale care impun obligații, prescriu pentru ființele umane abținerea de la o anumită conduită. Prin norme secundare, înțelege acele norme care conferă împuterniciri publice, parazitare în raport cu primele și care oferă posibilitatea ca, îndeplinindu-se anumite acte sau pronunțîndu-se anumite cuvinte, fie să se introducă noi norme de tip primar, fie să se abroge sau să se modifice cele vechi. Menirea normelor secundare este aceea de a remedia dezavantajele normelor primare, respectiv caracterul lor static, incertitudinea asupra lor și ineficacitatea presiunii sociale care asigură menținerea acestor norme [7, p.101].

Concluzii. Din cele menționate anterior, putem trage concluzia că, realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realității sociale în condiții istorice determinate. Existența ei nu poate fi disprinsă de existența celorlalte părți ale unei societăți, suportînd influența acestora și exercitînd, la rîndu-i influența asupra lor. Conștiința juridică, dreptul, relațiile juridice, ordinea de drept etc. sînt părți componente ale realității juridice. Societatea ni se înfățișează ca un sistem complex de structuri și realații interumane, în care figura centrală este omul, care se află permanent în contact cu semenii săi. Este vorba de interacțiunea reciprocă a indivizilor și a comunității umane care formează viața socială. În fapt omul acceptă normarea , reglementarea tuturor activităților umane, deoarece acestea nu se pot derula dezorganizat, fără a fi subordonate unor scopuri clare, unor norme și principii comune.

Recapitulînd și rezumînd, putem menționa, că nivelul normativității sociale poate oferi cercetătorului în materie juridică sugestii metodologice referitoare la proiectarea și realizarea cercetării, în relație cu: geneza normei sociale; vocația și rolul normei sociale pentru raționalizarea vieții sociale; tipologia normelor sociale; acceptabilitatea și istoricitatea normelor sociale; ordinea normativă; ordinea socială; devianța socială; ordinea juridică; specificitatea normelor juridice, a sancțiunii juridice; legalitatea, legitimitatea, efectivitatea, validitatea normelor juridice; poziția doctrinară a normativismului; funcțiile dreptului în societate.

Referințe bibliografice:

Avornic Gh. Tratat de teoria generală a statului și dreptului. Vol. I, Chișinău: Cartier juridic, 2011.

Bădescu M. Sancțiunea juridică. București: ALL Beck, 2001.

Baltag D. Cercetarea științifică a fenomenului juridic. Chișinău: ULIM, 2011.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2010.

Birou A. Vocabulaire pratique des scienees socials. Paris: Les Editions Ouvrieres, 1966.

Craiovan I. Tratat de teorie generală a dreptului. București: Universul juridic, 2015. Criaovan I. Metodologie juridică. București: Universul juridic, 2005.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare de drept pozitiv. București: All Beck, 1995.

Duncan Mitchell G. A Dictionary of Sociology. London, 1968.

Kelsen H. Theorie poure du droi. Paris: Dalloz, 1962.

Pinto R., Grawitz M. Methodes des sciencies socials. Paris: Dalloz, 1967.

Popescu A. Teoria generală a statului și dreptului. București: Ed. Fundației „România de mâine”, 1999.

Popescu S. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2000.

Popescu S. Teoria generală a statului și dreptului. București, 1999.

Rădulescu S. Homosociologicus, raționalitate și iraționalitate în acțiunea umană. București: Șansa, 1994.

Rock P. Deviant behaviour. London: Hutchinson University Library, 1973.

Stancu R. Norma juridică. Teză de doctorat. București, 2001.

Szczpanski J. Noțiuni elementare de sociologie. București: Ed. Științifică, 1972.

Theodorson G. A., Theodorson A. G. A Modern Dictionary of Sociology. New York, Th. V. Crowell Company, 1969.

Voinea M., Banciu D. Sociologie juridică. București: Universitatea Româno-Americană, 1993.

Wright G. H. von. Normă și acțiune. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982;

Kerckhove Van, François Michel et Ost. Le système juridique, entre ordre et désordre, coll. Les voies du droit, Paris: PUF, 1988.

Корелский В. М., Перевалов В. Д.. Теория государства и права. М.: НОРМА-ИНФРА, 1999.

Дворецкий И. Латинско-русский словарь. М.: Изд-во Русский язык 1986.