Capitolul I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Capitolul I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Apariția statului și a organelor de administrare și conducere a lui a dus și la nevoia implicită de a crea o formă specială de apărare a acestor organe, astfel că, încă de la început au fost adoptate legi împotriva faptelor care aduceau atingere respectului datorat autorității statului și funcționarilor acestuia, avându-se în vedere faptul că buna funcționare a statului presupune o autoritate puternică a acestuia, iar autoritatea statului se menține numai dacă cetățenii manifestă respectul cuvenit față de organele statului. aceste organe de stat sau publice trebuie să fie protejate în mod suplimentar împotriva atingerilor ce le-ar putea fi aduse prin comportări de natură a leza autoritatea cu care sunt învestite.

Actuala reglementare a adoptat și sistematizare mai cosecventă a infracțiunilor contra autorității, bazată pe criteriul naturii și impotranței valorilor sociale ocrotite, aceste incriminări fiind grupate în același titlu – Titlul V C. pen. – Infracțiuni contra autorității. Contribuția specifică a legii penale la protejarea acestor importante valori sociale, care sunt autoritatea de stat sau cea publică, contă în incriminarea faptelor prevăzute în art. 236-244 C. Pen. Lucrarea de față vrea să prezinte una dintre aceste infracțiuni, și anume ultrajul, ea fiind cea mai gravă dintre aceste infracțiuni, și pedepsită cel mai aspru.

Lucrarea este structurată pe patru capitole. În primul capitol, voi prezenta noțiunile introductive ale infracțiunii de ultraj, conform legislației, voi explica ce presupune această infracțiune și voi defini noțiunea de autoritate, apoi voi face o scurtă prezentare a evoluției în timp a incriminării ultrajului, prezentând și elemente de drept comparat și aspecte criminologice ale acestei infracțiuni, apoi voi dacă și de ce această infracțiune este una complexă.

În capitolul doi, intitulat aspecte particulare ale infracțiunii de ultraj în dreptul comun, vor prezenta obiectul juridic special sau generic, obiectul material, subiectul activ si pasiv al acestei infracțiuni, continutul constitutiv al infractiunii – latura obiectivă – și latura subiectivă, sancțiunile și formele agravante ale acestei infracțiuni, legăturile cu alte infracțiuni și eventualele aspecte procedurale pe care le necesită.

În al treilea capitol voi prezenta aspectele particulare ale infracțiunii de ultraj în legile speciale, în al patrulea capitol mă voi ocupa de problemele pe care trebuie să le lămurească ancheta, iar în ultimul capitol voi prezenta câteva aspecte de practică judiciară.

I.1. Reglementare

Conform art. 239 C. Pen. ultrajul reprezintă amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acestei forme i se adaugă formele agravante la în alineatele următoare, și anume: la alin. 2 este prevăzut ultrajul ca fiind: lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani; la alin. 3, vătămarea corporală, săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 6 ani; alin. 4: vătămarea corporală gravă, săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani; alin. 5: dacă faptele prevăzute în alin. 1-4 sunt săvârșite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, polițist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

I.2. Definiția ultrajului

Autori ca Gheorhe Diaconescu și Constantin Duvac au definit ultrajul în conformitate cu art. 239 C. pen. ca fiind „fapta persoanei care aduce atingere libertății psihice (morale) sau integrității fizice a unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii”.

Acțiunile componente ale infracțiunii de ultraj au o incriminare de sine stătătoare în cadrul infracțiunilor contra persoanei, însă prin voința legiuitorului se absorb ca element material în diferitele variante ale normei examinate.

Legea nr. 160/2005 a abrogat din conținutul infracțiunii de ultraj, insulta și calomnia, acest lucru fiind primit cu rezerve în doctrină doarece o astfel de soluție va duce la o diminuare sensibilă a protecției de care trebuie să se bucure persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. S-a propus reincriminarea ultrajului atunci când ar fi săvârșit prin cuvinte, gesturi, prin expunere la batjocură, prin atribuirea unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate, prin amenințare ori prin afirmarea sau impunerea în public, prin orice mijloace a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public. Prin renunțarea la termenii insultă și calomnie din conținutul ultrajuluii și introducerea unor sintagme echivalente se preciază că, din punct de vedere al tehnicii legislative, se asigură independența ultrajului față de abrogarea textelor insultei și calomniei. C. Dobre consideră că abrogarea insultei și calomniei din conținutul ultrajului este „o măsură inoportună, cu consecințe dăunătoare în funcționarea autorităților publice”

Potrivit părerii autorilor citați mai sus, prin incriminarea ultrajului săvârșit prin insultă sau calomnie nu se restrânge libertatea de exprimare a persoanei, deoarece aceasta, ca în orice alt sistem normal de drept, trebuie să se exercite cu depunerea unei minime diligențe pentru verificarea informațiilor care se fac publice, încât să nu se aducă atingere demnității unor alte persoane sau instituțiilor de stat și să nu împiedice normala desfășurare a activităților ce implică exercitarea autorității de stat sau înfăptuirea în condiții normale a actului de justiție.

Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 239 alin. 1 C. pen. nu contravin prevederilor art. 20 din Constituție cu referire la art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, toate privitoare la libertatea de opinie și de exprimare. „Protecția penală asigurată autorității, în această concepție, reprezintă o garanție a exercitării atribuțiilor ce îi revin și nicidecum un privilegiu, iar legitimitatea sa derivă din însăși legitimitatea existenței autorității. Prin urmare, tratamentul juridic diferit aplicat în raport cu condiții diferite este justificat și admisibil tocmai din necesitatea ca egalitatea în fața legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii”.

Dacă raportăm acest lucru la dispozițiile art. 250 alin. 1 C. pen. – purtarea abuzivă – acestea nefiind modificate, se poate spune că se creează o discriminare a funcționarului public față de celelalte categorii de persoane.

I.3. Noțiunea de autoritate

În sistemul de organizare al societății noastre moderne, ocupă, de asemenea, un loc important autoritatea de care se bucură organele de stat, precum și cele ale autorității publice în cadrul sistemului democratic. aceste organe sunt învestite cu atribuții de organizare și conducere a unor importante sectoare ale vieții social-economice și politice.

Elementul de specificitate al infracțiunii de ultraj îl reprezintă calitatea specială a subiectului pasiv, și anume un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Prin funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, în sensul legii penale, se înțelege numai acel funcționar din cadrul organelor puterii statale sau administrative, ale justiției, care potrivit legii este împuternicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu și să impună respectarea lor (polițist, jandarm, ministru etc).

Constituția României definește în Titlul III care sunt autoritățile publice ale statului român actual: Parlamentul, organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a tării, Președintele României, Guvernul și administrația publică formând puterea executivă; iar în ultimul capitol al acestui titlu a fost reglementată autoritatea judecătorească, ce aparține instanțelor judecătorești – Curtea Supremă de Justiție și celelalte instanțe regelementate de lege, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public și al Consiliului Superior al Magistraturii.

Autoritatea de stat se exercită în cadrul acestor trei puteri, fiecare având atribuții proprii și o organizare de sine stătătoare.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în art. 2 lit. b) definește autoritatea publică ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statutul de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Una dintre categoriile de persoane care îndeplinesc funcția de autoritate publică se numesc funcționari publici, aceștia fiind persoanele desemnate într-o funcție permanentă și învestită în mod legal cu atribuțiile acesteia, în scopul realizării competenței autorității publice sau instituției publice din care face parte acea funcție.

Este de menționat și definiția legală pe care o oferă art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, noțiunii de funcționar public, astfel că acesta „reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală și autoritățile administrative autonome”, tot această lege definește și ea, noțiunea de funcționar public: „persoana numită, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică”.

Cuvântul autoritate, inclus în denumirea titlului V al Codului penal are un conținut necesar a fi cunoscut pentru a înțelege noțiunea infracțiunii de ultraj.

Autoritatea este un atribut al puterii specific formelor organizaționale etatice, dar care este conferit prin lege și unor forme organizaționale fără caracter etatic, atunci când acestea au ca scop promovarea unor interese generale.

De acest atribut, prin care , într-un sens larg, se înțelege prestigiul de care trebuie să se bucure toate aceste forme organizaționale, depinde în mare măsură, exercitarea corespunzătoare a atributelor pe care le au potrivit legii și desfășurarea în bune condiții a activității lor.

De aceea legea penală apără atributul autorității împotriva tuturor faptelor care-i aduc atingere, incriminând aceste fapte și sancționându-le în raport cu gravitatea lor.

Odată cu apariția statului și a aparatului de stat, au fost adoptate și legi împotriva faptelor care aduceau atingere respectului datorat autorității statului și funcționarilor acestuia.

S-a avut în vedere că buna funcționare a statului presupune o autoritate neștirbită, iar autoritatea statului se menține numai dacă cetățenii manifestă respectul cuvenit față de organele de stat.

De aceea, aceste organe, trebuie ocrotite împotriva atingerilor aduse prin comportări de natură a leza autoritatea cu care sunt investite.

Constituția României (1991) a definit în Titlul III care sunt “autoritățile publice” ale statului român actual : Parlamentul, Președintele României, Guvernul și administrația publică precum și puterea judecătorească.

Autoritatea în stat se exercită în cadrul acestor trei puteri, fiecare având atribuții proprii și organizare de sine stătătoare.

Conform principiului separației puterilor în stat, adunarea Constituantă a României nu numai că nu a încredințat aceste trei puteri unei singure persoane sau unei singure autorități statale, dar a mers mai departe și a operat demarcații clare chiar înăuntrul fiecărei puteri.

Astfel, puterea legislativă nu este încredințată unui singur corp legislativ, ci ea este conferită Camerei Deputaților și Senatului care nu o pot exercita decât împreună.

Puterea executivă este încredințată altor autorități publice : Președintele României, Guvernului și administrației publice.

În sfârșit, puterea judecătorească aparține instanțelor judecătorești – Curtea Supremă de Justiție și celelalte instanțe reglementate de lege, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public și al Consiliului Superior al Magistraturii.

Ultrajul apare material ca o faptă săvârșită în contra unor persoane ce dețin în cadrul aparatului de stat anumite funcții ; conceptual și normativ, fapta este îndreptată contra autorității de stat pe care acea persoană este chemată să o exercite.

Acțiunile săvârșite contra demnității, libertății sau integrității corporale a funcționarului prin care se exercită “autoritatea de stat” sunt mijloace prin care se lovește această autoritate.

Pericolul social pe care îl prezintă ultrajul rezultă așadar nu numai din acțiunile prin care este săvârșită fapta, ci îndeosebi din situația specială a subiectului pasiv al infracțiunii.

Autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect și eficiență ; or aceste însușiri sunt serios știrbite atunci când cei care o exercită ar putea fi lăsați fără apărare împotriva acțiunilor ce sunt de natură să le creeze o proastă reputație.

Prin urmare, necesitatea incriminării ultrajului își are rațiunea în preocuparea de a asigura funcționarilor care exercită autoritatea de stat posibilitatea de a-și îndeplini în bune condiții atribuțiile ce le revin, asigurare ce implică intervenția legii penale ori de câte ori acest exercițiu este periclitat.

I.4. Evoluția în timp a incriminării ultrajului în legislația românească

În legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale, au existat numeroase și severe dispoziții privind reprimarea faptelor care real sau presupus aduceau atingere respectului datorat dregătoriilor, dregătorilor statului, corespunzător importanței și atribuțiilor pe care le aveau.

Apărarea autorității, sub diverse denumiri, constituia în esență, ca orice reglementare periodică din orânduirile cu exploatare de clasă, apărarea securității și intereselor clasei dominante.

Autoritatea de stat a fost privită încă din cele mai vechi timpuri ca fiind o ofensă gravă și o infracțiune importantă. La romani insulta adusă funcționarului public era socotită la fel de gravă ca și jignirea împăratului, fiind pedepsită foarte grav, cel care comitea acest tip de infracțiune fiind pedepsit chiar și cu moartea.

Pe teritoriul românesc, în Dacia, provincie a Imperiului Roman, erau considerate infracțiuni grave: înalta trădare (perdesellio), delapidarea (repetudae), luarea de mită (perculates). În cadrul infracțiunii de înaltă trădare intra și ofensa adusă magistraților romani, și a oricărui tip de autoritate.

Mai târziu, în perioada feudală, dreptul penal românesc a oglindit n misticism accentuat și o orientare socială pronunțată. Dreptul cutumiar (preluat și în pravilele românești) a sistematizat normativul juridic penal în mai multe categorii, infracțiunile erau considerate vini mari sau vini mici, iar vina trădării (nota infidelității) era una dintre infracțiunile supuse pedepsei capitale (capitalis sententia). Tot din categoria vinilor mari au mai făcut parte și infracțiunile împotriva siguranței statului (hiclenia sau hainia cum apare în documente – lezmajestatea, sau nesupunerea la porunca domnească). Pravila lui Vasile Lupu descrie faptul că era pedepsit cel ce vorbise „cât de puțin și micșor cuvânt ce va fi de rușine și de hulă asupra domniei”. Pentru infracțiunea de înaltă trădare (hiclenie), pedeapsa, după obiceiul pământului și după pravilă, era moartea și confiscarea averii. Domnul aplica pedeapsa cu moartea cea mai severă: boierii erau spânzurați sau trași în țeapă. Iar domnul o putea extinde și la membrii familiei celui vinovat. În ceea ce privește lezmajestatea – insulta adusp domnului de către un supus – nu erau pedepsiți cei care vorbiseră de rău de domnul din cauza nebuniei sau a beției, ceilalți, în schimb erau pedepsiți „foarte cumplit” în funcție de felul sudalmei, astfel că ea era de trei feluri: (sudalmă) lezmajestate mică, mare și foarte mare.

Documentele existente nu menționează nici un caz de lezmajestate însă izvoarele narative amintesc că Vlad Țepeș ar fi tras în țeapă pe niște boieri care l-au insultat pe fratele său.

De asemenea, una dintre infracțiunile pedepsite în această perioadă a fost și neascultarea, care consta în faptul oricui, de orice stare, de a nu se supune poruncii domnești sau horărârii judecătorești sau faptul țăranilor dependenți de a nu da ascultare stăpânilor lor de moșie.

Deși în pravilele din secolele XVIII și XIX se mai păstrau unele pedepse destinate intimidării ( tragerea în țeapă, arderea de viu, mutilarea), totuși noua reglementare marchează net trecerea de la pedepsele expiatorii la cele reeducatorii și se accentuează transformarea dreptului penal feudal într-un drept penal modern.

Astfel că prin unificarea și modernizarea cronicilor existente – „Cronica criminalicească cu învățătura ei” și „Codul Șuțu-Sturdza” a apărut codul penal din 1864 care a intrat în vigoare în următorul an, adică 1865, acesta reușind, în mare parte să realizeze unificarea legislativă.

Multe din incriminările ce formează conținutul Titlului V din actualul Cod penal le găsim și în Codul penal din 1864 ; de exemplu : ultrajul, exercițiul abuziv de funcție, portul nelegal de uniformă, decorații sau semne distinctive, ruperea de sigilii.

În cadrul codului penal de la 1864 infracțiunea de ultraj era încadrată în cuprinsul Titlului III, “Crime și delicte contra intereselor publice” în articolele 182-189. Criticat pentru unele lacune, cât și pentru caracterul relativ blând al pedepselor, codul penal din 1864, cu modificările ulterioare, a avut o longevitate apreciabilă, rămânând în vigoare până la adoptarea următorului cod, la 1 ian 1937.

Acest nou cod a lui Carol al II-lea cuprinde trei părți, una introductivă, una generală și una specială. Codul carlist s-a caracterizat prin amplificarea faptelor incriminate și printr-o înăsprire excesivă a regimului pedepselor. Infracțiunea de ultraj, care, de fapt, în acea vreme constituia un delict, o găsim reglementată în noul cod în cadrul Titlului III “Crime și delicte contra administrației publice” alături de uzurpare de calități oficiale, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru.

Existau însă și infracțiuni contra autorității prevăzute în alte titluri. astfel, infracțiunea de ofensă adusă unor însemne era cuprinsă în Titlul I privind “Infracțiuni contra siguranței statului “ în art. 216 și în Titlul XVII “Infracțiuni contra ordinii obștești” în art. 576 lit. c), portul nelegal de decorații sau semne distinctive era cuprins în cadrul anterior în titlul IX “Crime și delicte contra intereselor publice”.

Mai exact ultrajul este încadrat în cuprinsul art. 253-255. Redactarea art. 253 s-a făcut sub influența art. 341 și 343 din Codul penal italian. Este de remarcat că textul prevede spre deosebire de codul din 1864 că ultrajul nu este pedepsibil decât dacă s-a săvârșit în prezența funcționarului ultragiat. art. 254, referitor la ultrajul corpurilor constituite: politice, administrative sau judiciare, e inspirat din art. 342 al codului italian. Textul art. 254 e mai complet pentru că protejează nu numai pe fiecare reprezentant al națiunii, individual, dar și întreg corpul politic al Camerei și Senatului sau numai o parte a lor cum ar fi o comisiune. art. 255 prevede diferite circumstanțe mai grave de care poate fi însoțit ultrajul astfel că ultrajul însoțit de loviri sau răniri care a cauzat vătămări grave sănătății, a fost considerat ca infracțiune unică și pedepsită mai aspru decât faptul în sine. Ultimul alineat al art. 255 e inspirat din art. 25 din Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice.

Mai trebuie precizat că publicitatea nu era element esențial al delictului de ultraj; prin urmare ultrajul se putea comite atât într-un local public cât și în biroul funcționarului sau în ședință secretă.

Codul penal de la 1937 împreună cu cel de justiție militară au fost supuse în decursul timpului numeroaselor modificări și completări în special în domeniul “ordinii publice (politice)” și “siguranței statului” .

După ani de modificări a fost redactat în cele din urmă Codul penal, din iunie 1968 care a intrat în vigoare ulterior pe 1 ianuarie 1969.

În cadrul noului cod infracțiunea de ultraj este cuprinsă în Titlul V “Infracțiuni contra autorităților” art. 239.

După decembrie 1989, Codul penal a suferit modificări prin Legea nr. 65/1992, Legea nr. 140/1996, Ordonanță de urgență nr. 58/2002 – privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, Monitorul Oficial 351/2002; Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, Monitorul Oficial 601/2006; și cea mai recentă modificare a făcut-o Ordonanță de urgență nr. 198/2008 – privind modificarea și completarea Codului penal din 4 decembrie 2008, Monitorul Oficial 824/2008. aceasta din urmă a modificat chiar art. 239, astfel că textul are acum 5 alineate, scoțând din cuprinsul ei insulta și calomnia.

Revenirea României în rândul democrațiilor europene a avut un rol determinant și în planul reglementărilor constituționale cu privire la organizarea statului, spiritul principiului separației puterilor în stat impunându-se ca o constantă în activitatea de elaborare a Constituției din 1991.

Ca atare întreg Titlul III din legea fundamentală reglementează organizarea și funcționarea celor trei puteri ale statului denumite „autorități publice”.

Astfel în art. 58 și următoarele sunt cuprinse dispoziții fundamentale cu privire la Parlament, unica autoritate legiuitoare a țării. În continuare, art. 80 și următoarele se referă Președinte care alături de Guvern constituie puterea executivă.

Referindu-se la puterea judecătorească, Constituția cuprinde în art. 123-133 dispozițiile-cadru ale organizării și înfăptuirii acesteia.

O amplă secțiune din Titlul III se referă la ansamblul organelor administrației publice prin care se realizează organizarea executării legii și executarea în concret a acesteia la nivelul colectivităților locale și a colectivităților naționale, (articolele 115, 116, 119-122). De asemenea, finanțele publice beneficiază de o reglementare detaliată în art. 136-139 din Constituție.

Pentru asigurarea controlului constituționalității legilor norma fundamentală instituie un organ jurisdicțional special și specializat, în cadrul Titlului V (art. 140-145) numit Curtea Constituțională. Instituția publică trebuie privită totodată și ca un ansamblu de elemente organizate prin voința legii pentru realizarea sarcinilor care îi sunt conferite. În acest sens, relevantă este ideea exprimată în doctrină potrivit căreia, instituția publică, privită ca organizație, presupune existența următoarelor elemente: elementul uman, care formează personalul instituției, mijloacele materiale și financiare, competența și personalitatea juridică a acesteia.

Ca atare, toate activitățile de interes public prin care se exercită autoritatea statului sau se realizează serviciile publice de interes național sau local se înfăptuiesc de oameni care sunt încadrați în diferite funcții în instituția respectivă, cu mijloace materiale sau bănești cu care sunt înzestrate acele organe și organizații și cu ajutorul competenței și personalității juridice conferite de lege.

Problematica elementului uman, a persoanelor care fac parte din instituțiile publice prezintă o importanță deosebită pentru buna organizare și funcționare a acestor organizații, deoarece calitățile și conduita lor condiționează însăși eficiența activității instituțiilor respective. Este un adevăr demonstrat de știința dreptului administrativ, că serviciile publice nu valorează decât atât cât sunt de competenți funcționarii statului și cât de corectă este comportarea lor. Funcționarul este chintesența, expresia socială, concentrată a instituțiilor publice. Și, cum orice funcționar vine în contact direct cu publicul în chestiuni sensibile și presante, nici un funcționar public nu poate să-și permită o derogare de la promptitudine și corectitudine.

Din cele menționate rezultă că respectând funcționarul public respectăm însăși autoritatea publică, acest atribut al puterii, de o deosebita importanță.

Deci, respectul datorat funcționarului public reprezintă principala condiție necesară pentru normala desfășurare a activității organelor de stat din cadrul statului de drept.

I .5. Elemente de drept comparat

Legislațiile țărilor occidentale prevăd măsuri punitive drastice pentru situațiile în care reprezentanții autorității publice sunt atacați în exercitarea atribuțiilor de serviciu. aceste măsuri merg până la aplicarea pedepsei cu moartea, atunci când legislația respectivei țări o permite. De remarcat este și faptul că infracțiunile de ultraj sunt diferențiate în funcție de poziția și funcția deținută de cel de ultragiat, polițiștii și asimilații lor (șerifi, carabinieri, agenți federali, jandarmi, etc.).

Infracțiunile contra autorității sunt reglementate diferit de la o legislație la alta.

Noul Cod penal francez intrat de curând în vigoare (1 septembrie 1993) cuprinde în cadrul Titlului III denumit “atingeri aduse autorității de stat” o gamă vastă de incriminări care depășesc sensul atribuit de legea noastră penală noțiunii de autoritate de stat.

Astfel, sunt incriminate în acest titlu faptele care aduc atingere publică (capitolul I), faptele care aduc atingere administrației publice comise de persoane exercitând o funcție publică (capitolul II); faptele care aduc atingere administrației publice comise de particulari (capitolul III); faptele care aduc atingere autorității justiției (capitolul IV).

În cadrul capitolului III referitor la faptele comise de particulari contra autorității publice sunt incriminate fapte cum ar fi : corupția activă și traficul de influență (art.433-1); actele de intimidare ale unei persoane care exercită o funcție publică (art.433-3), sustragerea și deturnarea de bunuri constituind depozit public (art.433-4) la executarea de lucrări publice (art.433-11); uzurparea de funcții (art.433-12); uzurparea de semne rezervate autorității publice (art.433-14); uzurparea de titluri (art.433-17); folosirea ilegală de calități (art.433-18).

Codul penal spaniol intrat în vigoare la 1 noiembrie 1973 cu modificările aduse până în anul 1992, incriminează în capitolul VI al Titlului II al cărții a doua, faptele contra autorității statului și contra funcționarilor, inclusiv rezistența și nesupunerea la ordinul autorității.

În acest capitol mai sunt incriminate faptele de ultraj al funcționarului (art.240), de dezordine publică (art.246), realizarea arbitrară a propriului drept (art.337), uzurparea de funcții colective (art.321), folosirea nelegală de semne, decorații, insigne (art.324).

Codul penal german , intrat în vigoare la 15 mai 1871, cu modificări aduse până la 1 octombrie 1989, incriminează în capitolul “acțiuni împotriva autorității de stat” faptele de instigare la infracțiune, faptele de opunere la acțiunile unei persoane care exercită o funcție oficială ( 113); eliberarea ilegală a unei persoane arestate ( 112). Într-un alt capitol intitulat “acțiuni contra ordinii publice” sunt incriminate printre altele faptele de folosire abuzivă de titluri și semne distinctive ( 132 a).

În capitolul referitor la infracțiuni contra persoanei, sunt incriminate și faptele de ultraj contra funcționarului (prin insultă, lovire, vătămare corporală) asemenea fapte fiind urmărite nu la plângerea prealabilă ci din oficiu ( 194, 232).

În Codul penal italian se prevăd unele infracțiuni contra autorității ca de exemplu : ultrajul (art.341); ruperea de sigilii (art.349); sustragerea de sub sechestru (art.334).

Reglementată în legislația română într-un singur titlu (Titlul V – partea specială), infracțiunile contra autorității formează un singur grup, fără subdiviziuni normative, deși conținutul lor este destul de eterogen. Lipsa de subdiviziuni nu însemnă însă că teoretic nu se pot face unele diferențieri de cadrul. astfel, unele infracțiuni privesc valoarea socială a autorității în raport cu anumite însemne sau semne distinctive sau în raport cu unele organizații, ori cu anumite persoane sau în legătură cu unele situații.

Spre exemplu, în legislația americană , Codul penal al Statului Kentucky prevede că „orice atac asupra unui reprezentant al organelor judiciare locale și statale aflat în misiune constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la închisoare pe viață, în funcție de natura atacului și vătămările psihice și fizice produse, dacă fapta în sine nu este o infracțiune federală”. același cod prevede că în circumstanțe agravante (atacul cu mâna armată și atacul care a avut ca urmare moartea victimei) pedeapsa este moartea.

Aceste particularități sunt însă dominate de late aspecte specifice, așa încât nu pot fi considerate ca subîmpărțiri ale cadrului infracțiunilor contra autorității.

I.6. Aspecte criminologice

Grupul infracțiunilor contra autorității, omogen sub aspectul obiectului juridic generic, este variat sub raportul conținutului acestor infracțiuni, cercetarea criminologică a etiologiei faptelor ce compun acest grup de infracțiuni oferind astfel un câmp interesant investigațiilor criminologice.

Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra autorității are din punct de vedere criminologic ca particularități specifice, pe de o parte faptul că valoarea socială penal apărată se înfățișează infractorului sub variate aspecte, însemne de autoritate, semne distinctive, calități și situații care implică exercitarea autorității, iar pe de altă parte faptul că multe din infracțiunile contra autorității sunt infracțiuni complexe a căror latură obiectivă absoarbe conținutul altor infracțiuni (îndeosebi infracțiunile contra persoanei).

Aceste particularități determină diversitatea infractorilor care comit astfel de fapte și deci dificultatea stabilirii din punct de vedere criminologic a unei încadrări tipologice.

Aceleași particularități canalizează însă investigațiile criminologice spre cercetarea etiologiei infracțiunilor absorbite, unde se pot găsi unele indicații privind cauzele infracțiunilor contra autorității. În țara noastră după o dinamică profund diminuată în perioada socialistă, după încheierea acesteia a urmat o perioadă de profunde transformări configurată în sporirea numărului faptelor ultragiatoare.

I.7. Caracterul complex al infracțiunii de ultraj

Partea generală a Codului penal prevede în art. 41 alin. 1 referitor la unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe : „În cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni.”

Alin. 3 al aceluiași articol menționează : ”Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau circumstanță agravantă o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.

Acțiunile prin care se realizează infracțiunea de ultraj sunt incriminate distinct în Codul penal, constituind infracțiuni contra persoanei (amenințare). Ele au fost incluse ca modalități alternative de realizare, în conținutul ultrajului, care se caracterizează astfel ca fiind o infracțiune complexă, deoarece atât calitatea specială a victimei cât și condițiile în care se săvârșește fac ca fapta să aducă atingere în primul rând autorității.

Capitulul II. ASPECTE PARTICULARE ALE INFRACȚIUNII DE ULTRAJ ÎN DREPTUL COMUN (PRECIZĂRI PRELIMINARII)

Ocrotirea autorității de stat presupune și ocrotirea funcționarilor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul acestei autorități.

Orice atingere adusă demnității sau amenințarea unui asemenea funcționar care se află în exercițiul funcției sau pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcției constituie în același timp o manifestare a lipsei de respect față de autoritatea de stat, pe care acesta o exercită.

II.1. Obiectul juridic special (generic)

Din prevederile art. 1 C. pen. rezultă că legea penală are ca obiect al ocrotirii valorile fundamentale ale statului nostru de drept ca: suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea și întreaga ordine de drept.

Pentru proteguirea existenței și normala funcționalitate a acestor valori, statul, prin organul legislativ, a reglementat prin lege organică numeroase relații sociale care se referă la conduita oamenilor față de aceste valori. De aceea, în orice normă de drept penal vom găsi, pe de o parte, ideea de îngrădire prin sancționare a acelor acțiuni sau inacțiuni care ar putea leza sau periclita valorile sociale ocrotite. Nu există incriminare care să nu privească ocrotirea unei valori sociale și implicit, a relațiilor sociale care se formează și se dezvoltă în jurul acestei valori.

Obiectivul acestei ocrotiri constituie ceea ce, în știința dreptului penal se numește obiectul infracțiunii. Prin obiect al infracțiunii se înțelege valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.

Nu se poate concepe o infracțiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv împotriva unei valori sociale ocrotite pe cale penală. Iar simpla credință a unei persoane că prin activitatea sa vatămă o asemenea valoare nu este suficientă pentru a atribui caracter penal acelei fapte. Deși nu întotdeauna textele de încriminare fac referire la obiectul infracțiunii, nu este de conceput o infracțiune fără obiect, căci, dacă n-ar exista o valoare socială lezată sau periclitată, fapta n-ar prezenta pericol social. Obiectul juridic se poate împărți în următoarele modalități:

Obiectul juridic generic (de grup)

Obiectul infracțiunii este un obiect juridic, pentru că acesta constă în valori sociale ocrotite prin dispozițiile legii penale. atributului „juridic” i se asociază uneori și acela de „social” (obiect social-juridic), deoarece obiectul ocrotirii penale îl constituie valorile sociale și pe cale de consecință, relațiile sociale legate de aceste valori. Obiectul juridic generic este tocmai criteriul care a servit legiuitorului la clasificarea infracțiunilor din partea specială a Codului Penal.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra autorității îl constituie relațiile sociale referitoare la autoritatea formelor organizaționale etatice, precum și a acelora care nu au caracter etatic, dar cărora li s-a conferit prin lege acest atribut al puterii.

autoritatea publică este conferită organelor publice prin însemne, simboluri ca și prin regimul juridic pe care o implică.

Încălcarea autorității organelor statului subminează încrederea de care aceste organe trebuie să se bucure, slăbește capacitatea de acționare a acestor organe, diminuează credibilitatea de care trebuie să se bucure în fața cetățenilor acțiunile acestor organe.

Ocrotirea penală are în vedere numai acele organe care reprezintă în sens juridic o autoritate oficială, recunoscută, având potrivit legii și anumite competențe care îi conferă dreptul de a-și impune voința și de a emite acte producătoare de consecințe juridice.

Obiectul juridic special

Uneori în cadrul aceluiași grup de infracțiuni, având deci același obiect generic, procesul de concretizare a obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul că fiecărei infracțiuni componentă a grupului sau numai unora dintre ele le este proprie ca obiect juridic, o valoare socială specifică, care se subsumează însă valorii sociale fundamentale, comună întregului grup.

În timp ce obiectul generic al infracțiunii rezultă din mod explicit, din titulatura grupului de infracțiuni din care face parte fapta penală respectivă, obiectul special se deduce din elementele infracțiunii astfel cum sunt descrise în textul incriminator și din titulatura unor subdespărțăminte create de legiuitor în cadrul anumitor grupe de infracțiuni sau chiar din denumirea marginală a unor norme de incriminare.

Este de menționat că nu toate infracțiunile au, pe lângă un obiect generic și un obiect special, care să fie o formă particulară a obiectului generic, comun întregii grupe de infracțiuni din care face parte.

Infracțiunile contra patrimoniului – de exemplu – nu se deosebesc între ele sub raportul obiectului , ceea ce înseamnă că ele nu au, fiecare în parte, un obiect juridic special. În schimb, orice infracțiune care are un obiect special lovește nu numai în acesta, dar implicit și în obiectul generic.

În afara relațiilor sociale care constituie obiectul lor comun, infracțiunile contra autorității au și un obiect juridic special care prezintă în cazul fiecăreia dintre infracțiuni o anumită particularitate (de exemplu, relațiile sociale referitoare la respectul datorat însemnelor statului român în cazul infracțiunii de ofensă adusă unor însemne, respectul datorat sigiliului legal aplicat în cazul infracțiunii de rupere de sigiliu, respectul datorat sechestrului în cazul infracțiunii de sustragere de sub sechestru).

Unele dintre infracțiunile contra autorității au și obiect juridic secundar constând în relațiile sociale referitoare la alte valori ocrotite de lege (demnitatea sau libertatea morală a persoanei în cazul infracțiunii de ofensă adusă autorității și în cazul infracțiunii de ultraj.

Exacta cunoaștere a obiectului juridic a unei infracțiuni prezintă o importanță deosebită pentru corecta încadrare juridică a acesteia în textul incriminator care îi este propriu. această problemă apare mai ales atunci când două infracțiuni sunt asemănătoare sub aspectul acțiunii săvârșite. De exemplu, infracțiunea de omor (art. 174 C. pen.) se comite prin uciderea unei persoane, dar tot în același mod se poate săvârși și infracțiunea de atentat care pune în pericol siguranța statului (art. 160 C. pen.), cu singura deosebire că, în acest ultim caz, persoana ucisă îndeplinește o activitate importantă de stat, ceea ce face ca fapta să pună în pericol siguranța statului. Din această cauză în timp ce obiectul juridic al omorului este viața oricărei persoane, iar fapta constituie o infracțiune contra persoanei, atentatul care pune în pericol siguranța statului are un obiect juridic complex – siguranța statului și viața persoanei – și întrucât cel dintâi este obiect juridic principal, infracțiunea sus menționată face parte din grupa infracțiunilor contra siguranței statului.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra autorității îl constituie relațiile sociale privitoare la autoritatea organelor de stat sau publice, valoare socială care nu poate fi ocrotită fără asigurarea prestigiului și respectului datorat autorității acestor organe sub toate formele sale de manifestare.

Toate normele cuprinse în Titlul V al părții speciale a Codului Penal protejează tocmai prestigiul necesar desfășurării unei activități normale în cadrul relațiilor sociale a căror naștere, modificare sau stingere sunt rezultatul exercitării atribuțiilor caracteristice ale organelor de stat sau publice. Prin aceasta se apără, impicit, exercitatrea efectivă a drepturilor și obligațiilor tuturor acestor organe.

Autoritatea publică este conferită organelor publice sau este exprimată prin însemne, simboluri, ca și prin regimul juridic pe care îl implică. Încălcarea autorității organelor statului subminează încrederea de care aceste organe trebuie să se bucure, slăbește capacitatea lor de acționare și diminuează credibilitatea de care trebuie să se bucure în fața cetățenilor acțiunile acestor organe.

Ocrotirea penală are în vedere numai acele organe care reprezintă în sens juridic o autoritate oficială, recunoscută, având, potrivit legii, și anumite competențe ce-i conferă dreptul de a-și impune voința și de a evita acte producătoare de consecințe juridice.

Fiecare infracțiune va avea și un obiect juridic special, constând dintr-un anumit fascicolde relații sociale a căror existență și dezvoltare este legată de aprecierea valorii sociale specificeîn vederea căreia a fost incriminată fapta respectivă.

Obiectul juridic special principal al infracțiunii de ultraj îl formează acele relații sociale referitoare la autoritatea de stat a căror existență și normală formare și desfășurare ar fi periclitate continuu, fără apărarea integrității și prestigiului persoanelor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat în exercitarea acelei funcții sau în îndeplinirea actelor legate de acea funcție.

Fiind o infracțiune complexă, fapta incriminată are și un obiect juridic special secundar care constă în relațiilșe sociale referitoare la libertatea psihică ori la integritatea corporală sau sănătatea funcționarului public.

II.2. Obiectul material

Unele infracțiuni presupun, pe lângă obiectul juridic și un obiect material.

În numeroase cazuri, valoarea socială ocrotită prin incriminare se exprimă printr-o entitate materială fizică – lucru sau persoană – iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acțiune sau inacțiune îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acestei entități materiale.

Obiectul material al infracțiunii constă, așadar, în lucrul, bunul sau persoana fizică contra ori împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată.

Nu toate infracțiunile au un obiect material pentru că nu la orice infracțiune valoarea socială ce constituie obiect juridic este susceptibilă de încorporare într-un lucru sau persoană. Dintre infracțiunile lipsite de obiect material pot fi menționate: insulta, calomnia, mărturia mincinoasă, favorizarea infractorului, dezertarea etc.

În cazul infracțiunilor care au un obiect material, absența acestuia, implicând lipsa obiectului juridic, duce la inexistența infracțiunii.

Obiectul material nu trebuie confundat cu instrumentul (mijlocul) material de care făptuitorul s-a putut servi la comiterea faptei (de exemplu o scrisoare de amenințare folosită pentru a șantaja). Uneori, însă, mijlocul de săvârșire poate fi și obiectul material al infracțiunii (de exemplu, uniforma pe care făptuitorul a purtat-o fără drept, săvârșind astfel infracțiunea de port nelegal de decorații sau semne distinctive prevăzută în art. 241 C. pen.).

De asemenea, obiectul material nu trebuie confundat nici cu lucrurile produse prin infracțiune (de exemplu, bancnota contrafăcută) nici cu bunurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii (de exemplu, banii dobândiți prin infracțiune) nici cu urmele pe care le poate lăsa o infracțiune (de exemplu, sângele de pe haina victimei unei vătămări corporale).

Infracțiunile contra autorității au, de cele mai multe ori, și un obiect material, care constă fie în bunul asupra căruia se exercită acțiunea incriminată, fie corpul victimei. astfel, există un obiect material constând în dosarul, registrul sau documentul sustras sau distrus, în cazul infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, constând în bunul legal sechestrat, în cazul infracțiunii de sustragere de sub sechestru. Întâlnim, de asemenea, un obiect material, constând în corpul victimei, în cazul infracțiunii de ofensă adusă autorității, precum și în cazul infracțiunii de ultraj, dacă aceste fapte se realizează prin lovire sau orice acte de violență.

Sunt și infracțiuni contra autorității, în cazul cărora nu există obiect material, prin săvârșirea faptei încălcându-se nemijlocit relațiile sociale ocrotite de lege. astfel, este lipsită de obiect material infracțiunea de uzurpare de calități oficiale.

Cunoașterea obiectului material este importantă din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, pentru că obiectul material, fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite prin incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic de care este legată, în mod hotărâtor, încadrarea juridică a infracțiunii.

În al doilea rând, pentru că vătămarea produsă prin acțiunea sau inacțiunea incriminată se produce asupra obiectului material, iar natura și gravitatea acestei vătămări constituie un criteriu de individualizare juridică a pedepsei.

Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acțiunea sau inacțiunea ce aduce atingere obiectului juridic și care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acțiuni.

În varianta tip a incriminării ultrajului, obiectul material lipsește. Dar se găsește, la forma agravată, în cazul săvârșirii ultrajului prin loviri, alte violențe și vătămări, obiectul material fiind corpul persoanei asupra căreia se săvârșesc acțiunile incriminate.

II.3. Subiecții infracțiunii de ultraj

Normele dreptului penal adresându-se, în principiu, tuturor membrilor societății, prin încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârși o infracțiune; în egală măsură, toți membrii societății fiind titulari ai valorilor sociale ocrotite de legea penală prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, orice persoană poate fi pusă în situația de a suporta consecințele dăunătoare, ori periculoase produse prin comiterea unei infracțiuni. Într-un fel sau altul, deci fie prin încălcarea obligației de a se conforma prescripțiilor legii penale, fie prin suportarea consecințelor provocate de nerespectarea acestor obligații – orice persoană poate fi implicată, în primul caz în mod activ și în cazul al doilea în mod pasiv în săvârșirea infracțiunii.

Subiecții infracțiunii sunt, așadar, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei.

După modul de implicare a lor în comiterea infracțiunii, subiecții infracțiunii sunt de două feluri: activi și pasivi.

II.3.1. Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunilor contra autorității este, în general, necalificat, putând fi orice persoană care întrunește condițiile răspunderii penale.

astfel că și în cazul ultrajului subiectul activ nemijlocit, sau autorul, poate fi orice persoană, cetățean român sau străin, persoană fără cetățenie, domiciliată sau nu pe teritoriul țării. aceasta poate fi o persoană din afara serviciului în care își exercită funcția persoana ultragiată sau dinăuntrul ei.

Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi și o persoană juridică, în condițiile și cu limitările arătate în art. 191 alin. 1 C. Pen. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit , în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni de ultraj.

Această infracțiune – la fel ca și toate infracțiunile contra autorității, cu excepția portului nelegal de decorații sau semne distinctive, care nu poate fi săvârșită decât în persoană proprie – este susceptibilă de săvârșire în participație, atât sub forma coautoratului, cât și sub forma instigării sau a complicității. Există și o altă părere, care a rămas destul de izolată, potrivit căreia participația penală la ultraj este posibilă numai sub forma instigării și a complicității.

În raport cu cele arătate mai sus subiect activ al infracțiunii este persoana care a comis o faptă ce constituie infracțiune. Potrivit prevederilor art. 144 C. Pen., care arată ce se înțelege prin „săvârșirea unei infracțiuni”, subiect activ al infracțiunii este atât persoana care comite o infracțiune consumată, cât și cea care săvârșește o tentativă pedepsibilă sau care participă la comiterea faptei penale în calitate de autor, instigator sau complice. Orice persoană care comite o infracțiune indiferent de forma acesteia de săvârșire sau de calitatea în care participă la săvârșirea ei, este subiect activ al acestei infracțiuni.

Noțiunea de subiect activ al infracțiunii se identifică cu aceea de infractor.

Pentru ca o persoană să poată fi subiect activ al unei infracțiuni este necesar ca ea să îndeplinească unele condiții generale, cerute oricărei persoane care comite o infracțiune și eventual, unele condiții speciale, cerute numai subiecților activi ai unor anumite infracțiuni – infracțiunea de ultraj neavând asemenea condiții speciale pentru subiectul activ.

Condițiile generale ale subiectului activ al infracțiunii sunt următoarele:

Condiția de vârstă

Infracțiunea fiind o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu vinovăție, se înțelege că pentru a exista infracțiune, făptuitorul trebuie să aibă capacitate psihică de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința. această capacitate nu se naște și nu se dezvoltă decât treptat, odată cu vârsta.

Copilăria fiind o perioadă de formare și dezvoltare fizică, fiziologică și psihică, este evident că în această perioadă lipsește în mod natural capacitatea de înțelegere și de manifestare a voinței.

Codul nostru penal prevede, în art. 99 că până la împlinirea vârstei de 14 ani nicio persoană nu răspunde penal deoarece nu are capacitatea să înțeleagă semnificația socială a faptelor și să-și manifeste în mod conștient voința. această prezumție legală are un caracter absolut.

Cu privire la perioada adolescenței care se plasează între 14 și 18 ani se face distincția între două subperioade : adolescența primară (propriu-zisă) și adolescența secundară (sfârșitul adolescenței). În legătură cu prima subperioadă între 14 și 16 ani art. 99 alin. 1 din Codul penal prevede că minorul între aceste limite de vârstă răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Există astfel o prezumție relativă de incapacitate care poate fi combătută prin dovedirea discernământului. Prin discernământ se înțelege capacitatea de a acționa în deplină cunoștință de cauză cu privire la o anumită faptă concretă, făptuitorul având conștiința periculozității acesteia și a urmărilor ei, deci conștiința semnificației sale sociale.

Nu trebuie să confundăm discernământul și lipsa de discernământ, pe de o parte, cu responsabilitatea și iresponsabilitatea, pe de altă parte. În cazul celor dintâi capacitatea psiho-fizică a făptuitorului trebuie raportată în mod strict la fapta comisă pe când în cazul celor de-al doilea, la toate faptele pe care acesta le-ar putea săvârși. Discernământul și lipsa discernământului sunt legate de o stare normală a persoanei aflată în curs de dezvoltare, de însușire a experienței vieții, de creștere a posibilităților de înțelegere, pe când iresponsabilitatea este o stare anormală, cu consecințe mai profunde.

În cea de a doua subetapă a adolescenței, situată între 16 și 18 ani, minorul se află în deplină desăvârșire psiho-fizică, între el și omul matur nu sunt diferențe sensibile în ceea ce privește capacitatea de a înțelege și de a-și manifesta în mod liber voința. De aceea, cu privire la el, legea stabilește o prezumție absolută de capacitate penală, prin art. 99 alin. 2 C. Pen.

Diferența între minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și infractorul major intervine numai în legătură cu măsura răspunderii, cu sancțiunile de drept penal ce pot fi aplicate fiecăruia. Într-adevăr, față de lipsa de experiență a acestor minori, față de posibilitatea de a obține mai ușor îndreptarea lor, ei neavând un caracter deplin format, este firesc ca sancțiunile de drept penal ce le sunt aplicabile să fie mai ușoare decât cele ce se pot aplica infractorilor majori.

Responsabilitatea

Această condiție nu este prevăzută expres de lege, dar ea rezultă, indirect, din prevederile art. 48 C. Pen., în care se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracțiune: „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.

De asemenea condiția sus-menționată se desprinde și din dispozițiile art. 17 C. Pen., care, prevăzând că vinovăția constituie una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, implicit impune ca făptuitorul să fie o persoană normală din punct de vedere psiho-fizic, deoarece, în lipsa unei asemenea normalități fie factorul intelectiv, fie factorul volitiv al vinovăției ar putea lipsi și, în aceste condiții, însăși existența vinovăției ar fi exclusă. Putem defini responsabilitatea ca fiind starea psihofizică a persoanei care este capabilă să-și dea seama de valoarea firească a acțiunilor și inacțiunilor sale și de urmările acestora, și de a-și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte. Responsabilitatea presupune, în mod obligatoriu, coexistența a doi factori: unul intelectiv constând în capacitatea persoanei de a-și da seama acțiunile sau inacțiunile sale, de semnificația lor socială și de urmările acestora, altul volitiv, constând în aptitudinea aceleiași persoane de a fi stăpână pe faptele sale, în sensul de a le putea dirija în mod conștient.

Normalitatea fiind regula, o persoană este implicit prezumată responsabilă, atâta vreme, cât nu există împrejurări, fapte, atitudini de natură să creeze îndoială asupra capacității sale sub aspectul oricăruia dintre factorii sus-menționați (intelectiv și volitiv). În acest caz organele de urmărire penală și instanța de judecată competentă sunt obligate conform art. 17 C. pen. să dispună chiar din oficiu efectuarea unei expertize psihiatrice care să lămurească dacă persoana în cauză în momentul săvârșirii faptei a avut sau nu aptitudinea de a înțelege și de a-și dirija voința în mod conștient.

În literatura juridică se discută problema dacă, în cazul unei alterări parțiale a capacității de a înțelege și a voi, poate exista o semiresponsabilitate sau responsabilitate parțială. Majoritatea autorilor vin în sprijinul unei soluții negative spunând că o distincție între un om perfect normal și omul atins de o alterare a facultăților mintale nu este nici posibilă nici utilă.

Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală. Pe când responsabilitatea este o categorie psihologică, răspunderea penală este o categorie juridică constând în obligația persoanei care a săvârșit infracțiunea de a suporta consecințele comportării sale. Dar fără responsabilitate nu există răspundere penală, pentru că numai o persoană responsabilă poate fi subiect activ al unei infracțiuni.

Libertatea de voință și acțiune

Pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracțiunii nu este suficient ca ea să posede capacitatea de reprezentare a acțiunilor sau inacțiunilor sale, inclusiv a rezultatelor, precum și capacitatea de a fi stăpână pe ele, mai trebuie ca ea să fi avut posibilitatea de a lua în mod liber hotărârea cu privire la săvârșirea faptei, și de asemenea, să fi putut acționa în mod liber, conform hotărârii luate, ceea ce implică inexistența unei constrângeri asupra conștiinței și voinței sale.

Această condiție rezultă implicit din prevederile art. 46 C. pen., potrivit cărora constrângerea fizică și constrângerea morală exercitate prin amenințarea cu un pericol grav, imposibil de evitat în alt mod decât prin săvârșirea faptei, constituie cauze de înlăturare a caracterului penal al acesteia.

În cazul anumitor fapte penale pentru existența infracțiunii sau pentru ca aceasta să îmbrace o formă calificată, subiectului activ i se cere, potrivit legii, să îndeplinească, pe lângă cele trei condiții generale examinate mai sus și o condiție specială, mai precis să aibă o anumită calitate specială. Infracțiunile contra autorității nu sunt condiționate de vreo calitate specială a făptuitorului. În consecință, aceste infracțiuni pot fi săvârșite de orice persoană.

În aceste cazuri, o anumită calitate a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă (calitatea de funcționar, în cazul sustragerii sau distrugerii de înscrisuri, calitatea de custode, în cazul ruperii de sigilii, precum și în cazul sustragerii de sub sechestru. Calitățile menționate sunt cerute de lege numai pentru autor, nu și pentru ceilalți participanți și ele trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.

II.3.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii (sau persoana vătămată) este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, a suferit răul (vătămarea) produs prin comiterea acesteia. În alți termeni se poate defini subiectul pasiv al infracțiunii ca fiind acea persoană vătămată penal, cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii.

În principiu, subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică indiferent de vârstă, chiar iresponsabilă, pentru că orice membru al societății este titular al unei valori sociale ocrotită de legea penală. Nu poate fi subiect pasiv decât omul în viață. Persoanele juridice titulare ale unor valori sociale pot fi subiecte pasive ale infracțiunii.

Subiectul pasiv al infracțiunii (persoanele vătămate) nu se identifică cu persoana dăunată prin comiterea infracțiunii care este subiect pasiv de drept civil. În timp ce subiectul pasiv al infracțiunii suferă o vătămare prin atingerea adusă uneia din valorile sociale al cărui titular este, persoana dăunată suportă o pagubă de natură civilă care are sursa în săvârșirea infracțiunii. De cele mai multe ori, subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana dăunată (de exemplu, în caz de furt, distrugere, înșelăciune, etc. ), dar există și situații când aceste calități nu se suprapun (de exemplu, în caz de omor, subiect al infracțiunii este persoana care și-a pierdut viața, pe când persoanele dăunate pot fi soția și copiii victimei).

În unele cazuri existența infracțiunii sau a unei variante agravate a acesteia este condiționată de o anumită calitate a subiectului pasiv. De exemplu, la infracțiunea de seducție subiectul pasiv trebuie să fie o persoană,de exemplu, feminină mai mică de 18 ani (art. 199 C. Pen.) la ultraj, subiectului pasiv i se cere să aibă calitatea de funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercitarea autorității de stat (art. 239 C. pen.).

În literatura juridică se fac diverse clasificări ale subiecților pasivi. Dintre aceștia menționăm următoarele :

Subiect pasiv general și subiect pasiv special. Subiect pasiv general, în cazul tuturor infracțiunilor este statul, ca reprezentant al societății, deoarece infracțiunea lovește ordinea de drept a cărei apărare constituie scopul legii penale și în valorile sociale de interes fundamental pentru întreaga societate. Subiect pasiv special este perioada fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite, prin norme de încriminare. Calitatea de subiect pasiv general conferă statului dreptul de a exercita, prin organele sale, în numele și interesul societății, acțiunea penală împotriva infractorului, iar calitatea de subiect special dă dreptul persoanelor respective de a se constitui ca părți vătămate în procesul penal și, în cazul anumitor infracțiuni, arătate de lege, de a pune în mișcare acțiunea penală prin plângere prealabilă.

Subiect pasiv principal și subiect pasiv secundar (adiacent). În cazul unor infracțiuni, în special al celor complexe, fapta vatămă sau pune în pericol două valori sociale ambele ocrotite de lege prin aceeași normă de incriminare, dintre care una constituie obiectul juridic principal și alta obiect juridic secundar (adiacent). În cazul în care titularii acestor două valori sociale sunt două persoane,fizice sau juridice, deosebite, vom avea doi subiecți pasivi speciali dintre care unul va fi subiect principal iar altul subiect pasiv secundar. De exemplu, infracțiunea de tâlhărie contra patrimoniului poate avea pe lângă un subiect pasiv general (statul), doi subiecți pasivi speciali, unul principal (unitatea ale cărei bunuri au fost furate) și altul secundar (persoana fizică împotriva căreia s-au îndreptat violența sau amenințările făptuitorului, în scopul sustragerii bunurilor dacă acestea au în pază bunurile respective).

Subiect pasiv simplu (necircumstanțiat) și subiect pasiv calificat (circumstanțiat).

Subiectul pasiv al infracțiunilor contra autorității este organul de stat sau public a cărui autoritate a fost pusă în pericol prin săvârșirea faptei. Ca subiect pasiv secundar, apare uneori și persoana fizică având o anumită calitate, și anume aceea de funcționar, asupra căreia se răsfrânge acțiunea făptuitorului.

În cazul infracțiunii de ultraj, subiectul pasiv principal este autoriatea publică, instituția publică sau o altă persoană juridică de drept public în care își desfășoară activitatea funcționarul public ultragiat.

Subiectul pasiv adiacent sau secundar este funcționarul public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, persoana față de care s-a comis fapta.

Prin „funcționar public”, în sensul legii penale, se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. Pen. (autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public).

În dreptul penal, termenul de funcționar public are un înțeles mai larg decât în alte ramuri de drept, ca de exemplu în dreptul administrativ, fapt ce se justifică prin nevoia de a se realiza în mod corespunzător ocrotirea intereselor sociale prin mijloace de drept penal.

Prin funcție ce implică exercițiul autorității de stat se înțelege acea funcție care conferă funcționarului public unele atribuții care nu ar putea fi îndeplinite fără exercitarea autorității de stat, adică fără competența de a da dispoziții și de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor.

Aceste atribuții sunt specifice autorităților publice care fac parte dintr-una din următoarele puteri: legislativă, executivă sau judecătorească.

Teoreticianul Ilie Pascu consideră că este subiect pasiv adiacent al ultrajului și funcționarul care are ca atribuții de serviciu executarea dispozițiilor emise de către un organ al autorității de stat. În cazul în care un astfel de funcționar beneficiază de o asemenea ocrotire printr-o normă specială și câtă vreme urmarea prevăzută la ultraj o regăsim în urmarea menționată și în textul special se va aplica numai acest din urmă text din legea penală. Spre exemplu, executorul judecătoresc asupra căruia se săvârșește o amenințare sau o violență, existând în acest sens o dispoziție specială care incriminează săvârșirea de acte de violență sau amenințare împotriva organelor care asigură executarea hotărârilor judecătorești, vor opera în acest caz prevederile art. 271 C. Pen. și nu cele referitoare la ultraj. Dacă împotriva executorului judecătoresc se săvârșește o altă faptă, atunci operează prevederile art. 239 alin. 1 C. Pen.

Personalul de pază al regiilor autonome și al societăților comerciale este asimilat, potrivit Legii nr. 18/1996, persoanelor cu activități ce implică exercițiul autorității de stat. Ca atare, paznicul poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj. Paznicul angajat al unei societăți comerciale, nu îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, decât dacă numirea ca paznic este avizată de poliție.

Fapta inculpatului, care, cu aceeași ocazie, a amenințat în mod succesiv trei agenți de poliție, aflați în exercițiul funcțiunii, realizează conținutul constitutiv al trei infracțiuni autonome de ultraj aflate în concurs real, iar nu o singură infracțiune sub formă continuată. Soluția concursului de infracțiuni, într-o astfel de ipoteză, este însușită de doctrină și este justificată prin aceea că autoritatea de stat este protejată prin intermediul protecției acordate fiecărui reprezentant al său.

Când militarul superior în grad lovit îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, instanța trebuie să rețină atât infracțiunea de lovire sau insulta superiorului, cât și aceea de ultraj, ambele în concurs ideal.

Faptele de amenințare, săvârșite împotriva primarului, în timp ce acesta se află în exercițiul funcțiunii și pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, constituie infracțiunea de ultraj prevăzută în art. 239 C. Pen., deoarece primarul are calitatea de funcționar public, iar funcția sa implică exercițiul autorității de stat.

Marin Făgăraș a propus, de lege ferenda, completarea textului de lege analizat în sensul protejării autorității de stat și după pierderea de către persoana fizică a calității cerute acesteia pentru fapte îndeplinite în timpul când a fost în exercițiul funcțiunii, întrucât acțiunile s-au îndreptat în principal împotriva autorității de stat manifestată prin acțiunile fostului funcționar public și numai în secundar împotriva persoanei sale ca particular. În atare situație sunt funcționarii publici învestiți cu exercițiul autorității de stat care s-au pensionat ori s-au transferat la alte instituții sau în domeniul privat ori polițiștii care și-au încetat raporturile de serviciu cu Ministerul administrației și Internelor, ori militarii trecuți în rezervă sau în retragere în condițiile legii.

II.4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de ultraj

Având în vedere conceptul conținutului constitutiv al infracțiunii, putem defini latura obiectivă ca fiind o parte componentă a acesteia care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită cerute de lege pentru existența infracțiunii.

II.4.1. Latura obiectivă

La orice infracțiune latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele componente :

Elementul material constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată;

Condiții de timp, loc, mod și împrejurări când au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate a infracțiunii;

Urmarea sau rezultatul socialmente periculos;

Raportul de cauzalitate dintre acțiune, inacțiune și urmarea socialmente periculoasă.

Infracțiunile contra autorității constau în fapte variate, care, în toate cazurile se realizează printr-o acțiune, ceea ce le caracterizează ca fiind infracțiuni comisive (acțiunea de folosire a unei calități oficiale, acțiunea de sustragere în cazul sustragerii de sub sechestru).

Întrucât elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune sau inacțiune, se impune să facem unele precizări referitoare la sensul lor juridic prin care să le delimităm de alte noțiuni cu care sunt confundate („act”, „faptă”).

Prin acțiune (comisiune) se înțelege o comportare umană activă (pozitivă), conștientă și voluntară prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abține de la o anumită conduită, declanșează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externă (de exemplu, se înlătură un sigiliu, sustrage un înscris).

Este de menționat însă că acțiunea – o conduită umană conștientă și voită – nu intră în latura obiectivă a infracțiunii decât prin materialitatea ei, în timp ce procesul psihic ce o precede și o însoțește face parte din latura subiectivă a infracțiunii. acțiunea se poate înfăptui prin cuvinte (insultă art. 205 C. pen., calomnie art. 206 C. pen.), prin scris (fals în înscrisuri art. 288, 289 C. pen.), fie prin acte materiale ( ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, art. 321 C. pen.).

Noțiunea de acțiune nu trebuie confundată cu aceea de act. actul este o mișcare materială, o operație materială care intră în compunerea acțiunii, este un fragment, o parte a acțiunii. Noțiunea de acțiune – componentă a laturii obiective – nu trebuie confundată nici cu noțiunea de faptă care include pe lângă acțiunea și inacțiunea prevăzută și rezultatul acesteia. Ea este mai mult decât acțiunea incriminată și mai puțin decât infracțiunea, care presupune și un element subiectiv, absent din conținutul faptei.

Prin inacțiune (omisiune) se înțelege rămânerea în pasivitate, făptuitorul se abține sau omite să acționeze în sensul îndeplinirii unei obligații care îi incumbă. Pentru ca o atitudine pasivă să poată constitui elementul material al unei infracțiuni este necesar să existe o îndatorire legală, de a face ceva, de a interveni, luând anumite măsuri sau precauțiuni pentru a preîntâmpina, opri, sau după caz, a înlătura anumite consecințe negative pentru societate .

De regulă pentru a întregi elementul material al infracțiunii, acțiunea trebuie să îndeplinească anumite cerințe. astfel, de exemplu, acțiunea de folosire în cazul uzurpării de calități oficiale, precum și acțiunea de purtare, în cazul portului nelegal de decorații sau semne distinctive trebuie săvârșite „fără drept”. așadar, spre deosebire de alte infracțiuni, în cazul cărora textul de lege prevede, ca modalități alternative de realizare, două sau mai multe acțiuni, în cazul infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, sunt prevăzute două acțiuni care numai dacă sunt săvârșite în mod cumulativ realizează elementul material al infracțiunii.

Folosirea calității oficiale este „fără drept”, atunci când atribuirea acelei calități nu se întemeiază pe un titlu legitim. Este suficient ca făptuitorul să-și atribuie calitatea pe care nu o are printr-o simplă afirmație (de exemplu, o persoană se prezintă ca ofițer de poliție, deși nu are această calitate). Pentru a face afirmația credibilă, făptuitorul poate să recurgă la folosirea unor mijloace frauduloase care să constituie prin ele însele infracțiuni (de exemplu, se prezintă în uniformă de ofițer de poliție sau se folosește de o legitimație falsă ). În asemenea cazuri, infracțiunea de uzurpare de calități oficiale intră în concurs cu infracțiunea pe care o realizează acel mijloc fraudulos (portul nelegal de decorații sau semne distinctive).

Prin „calitate oficială” se înțelege calitatea care dă persoanei dreptul de a reprezenta autoritatea de stat și de a acționa în numele acesteia. Calitatea de antrenor la un club sportiv – de exemplu – nu este o calitate oficială, iar cel care o folosește fără drept nu săvârșește infracțiunea de uzurpare de calități oficiale .

De asemenea, fapta inculpatului de a-și atribui fără drept calitatea de detectiv particular, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, deoarece detectivul particular nu desfășoară o activitate ce implică exercițiul autorității.

În cazul portului ilegal de decorații sau semne distinctive cerința legii (purtarea „fără drept”) este îndeplinită atunci când decorația, uniforma sau semnul distinctiv este purtat de o persoană ce nu este îndreptățită potrivit legii să-l poarte. O persoană îndreptățită să poarte o decorație, uniformă sau semn distinctiv poate să piardă ulterior acest drept; de exemplu prin desfacerea contractului de muncă, persoana pierde dreptul de a purta uniforma organului de stat respectiv. Dacă persoana poartă uniforma după ce a pierdut dreptul de a o purta, purtarea uniformei este „fără drept”, iar acțiunea realizează elementul material al infracțiunii.

Unele din infracțiuni contra autorității au conținuturi alternative (ultrajul, ofensa adusă autorității, ruperea de sigilii). În cazul acestor infracțiuni legea prevede mai multe acțiuni fiecare dintre acestea putând realiza singură elementul material al infracțiunii. astfel în cazul ultrajului elementul material presupune amenințare săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. În consecință, pentru existența infracțiunii, este suficient să se săvârșească numai una din aceste acțiuni. Dacă făptuitorul săvârșește în aceeași împrejurare și împotriva aceleași persoane, două sau chiar toate cele trei acțiuni, există o singură infracțiune de ultraj. Dimpotrivă, dacă cu aceeași ocazie, făptuitorul insultă și amenință mai multe persoane în condițiile art.ui 239 C. pen. se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni. În ceea ce privește infracțiunea de la art. 235 C. pen. elementul material propune o acțiune de atingere adusă onoarei (insulta) sau o acțiune de amenințare săvârșită împotriva unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau de interes public. Dacă în aceeași împrejurare și în executarea aceleiași rezoluții, făptuitorul săvârșește ambele acțiuni, fiind vorba de modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiuni, acesta nu-și pierde caracterul unitar.

Referitor la infracțiunea de rupere de sigilii (art. 243 C. pen.) elementul material se poate realiza fie prin acțiunea de înlăturare, fie prin acțiunea de distrugere a unui sigiliu legal aplicat.

Înlăturarea sau distrugerea trebuie să fie efectivă și trebuie să privească un sigiliu legal aplicat. Nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a acestor acțiuni.

În practica judiciară s-a decis – de exemplu – că săvârșește infracțiunea prevăzută în art. 243 C. Pen., inculpatul care rupe sigiliul legal aplicat și pătrunde în apartamentul de unde fusese evacuat, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că executarea hotărârii de evacuare a fost suspendată după săvârșirea faptei. Dimpotrivă s-a decis că există infracțiunea de furt, în cazul ruperii sigiliului de la contorul electric, deoarece în acest caz, infracțiunea prevăzută în art. 243 C. pen. este absorbită de infracțiunea de furt prin efracție (art. 209 lit. g) C. Pen.).

O caracteristică comună tuturor infracțiunilor din acest titlu se referă la urmarea pe care o include latura lor obiectivă, urmare care constă în toate cazurile în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege – autoritatea de stat. Unele norme de încriminare prevăd producerea unor leziuni (de exemplu: distrugerea de înscrisuri, distrugerea unui sigiliu legal aplicat, vătămarea corporală a funcționarului, etc.).

După cum urmarea este sau nu inclusă în norma de incriminare, infracțiunile sunt clasificate – de către literatura juridică – în două categorii: infracțiuni materiale (sau de rezultat) și infracțiuni formale (sau de pericol). La cele dintâi urmarea are caracter material și este prevăzută, explicit sau implicit, în norma de incriminare, cum e și cazul infracțiunilor contra autorității, pe când la cele de-al doilea, urmarea constă într-o stare de pericol care, fiind subînțeleasă nu este menționată în textul incriminator. această clasificare nu este lipsită de consecințe practice întrucât în cazul infracțiunilor materiale trebuie să se facă dovada nu numai a acțiunii sau inacțiunii incriminate, ci și a rezultatului prevăzut de lege, precum și a legăturii dintre elementul material și acest rezultat, în timp ce în cazul infracțiunilor formale, rezultatul și raportul de cauzalitate, fiind inerente acțiunii sau inacțiunii, sunt prezumate, astfel că nu este necesar să se facă dovada lor. Pe de altă parte, infracțiunile materiale se consumă numai în momentul producerii rezultatului, pe când în cazul celor formale consumarea are loc odată cu efectuarea acțiunii sau inacțiunii incriminate.

II.4.1.1 Elementul material

Infracțiunile contra autorității se pot comite atât prin acțiuni, cât și prin inacțiuni. În toate cazurile când elementul material constă într-o inacțiune, este necesar să se stabilească în sarcina agentului (funcționarului) existența unei obligații legale pe care acesta, nerespectând-o, a produs consecința negativă prevăzută în norma juridică.

Elementul material al infracțiunii de ultraj constă în mai multe acțiuni alternative, fiecare din ele fiind suficientă pentru realizarea acestui element. aceste acțiuni se găsesc incriminate ca fapte de sine stătătoare în cadrul grupului de infracțiuni contra persoanei.

În varianta tip a ultrajului, elementul material constă într-o acțiune de amenințare săvârșită contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Elementul material al infracțiunii de ultraj absoarbe, în varianta simplă, fapta de amenințare. acțiunea de amenințare are înțelesul arătat în art. 193 C. Pen.. În doctrină, s-a susținut nevoia unei reincriminări a ultrajului atunci când ar fi săvârșit prin cuvinte, prin gesturi, prin expunerea la batjocură, prin atribuirea unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate, prin amenințare ori prin afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace a unei fapte determinate privitoare la persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public. M. Făgăraș consideră că prin renunțarea la termenii de insultă și calomnie din conținutul ultrajului și introducerea unor sintagme echivalente se apreciază că, din punct de vedere al tehnicii legislative, se asigură independența ultrajului față de abrogarea textelor insultei și calomniei.

Înlăturarea din conținutul infracțiunii de ultraj a modalităților normative referitoare la insultă și calomnie a fost primită cu rezerve în doctrină, deoarece astfel de soluție va duce la o diminuare sensibilă a protecției de care trebuie să se bucure persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Constantin Duvac consideră că prin incriminarea ultrajului săvârșit prin insultă sau calomnie nu se restrânge libertatea de exprimare a persoanei, deoarece aceasta, ca în orice sistem normal de drept, trebuie să se exercite cu depunerea unei minime diligențe pentru verificarea informațiilor care se fac publice, încât să nu se aducă atingere demnității altor persoane sau instituțiilor de stat și să nu împiedice normala desfășurare a activităților ce implică exercitarea autorității de stat sau înfăptuirea în condiții normale a actului de justiție.

Chiar Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 239 alin. 1 C. Pen., nu contravin prevederilor art. 20 din Constituție cu referire la art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la art. 10 din Declarația pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, toate referitoare la libertatea de opinie și exprimare. Protecția penalp asigurată autorității, în această concepție, reprezintă o garanție a exercitării atribuțiilor ce îi revin și nicidecum un privilegiu, iar legitimarea sa derivă din însăși legitimitatea existenței autorității. Prin urmare, tratamentul juridic diferitaplicat în raport cu condițiile diferite este justificat și admisibiltocmai din necesitatea ca egalitatea în fața legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii.

II.4.1.2 Condițiile infracțiunii de ultraj

Condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească o faptă pentru a fi calificată drept ultraj sunt:

În primul rând, amenințarea să fie săvârșită contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii. această cerință esențială este comună tuturor ipotezelor de incriminare prevăzute de art. 239 C. Pen.

Fiecare dintre aceste două situații alternative poate realiza cerința esențială în conținutul laturii obiective. Cerința este îndeplinită din moment ce funcționarul public se află în exercițiul funcției, indiferent dacă acțiunea îndreptată împotriva sa privește acte ale infracțiunii sau fapte de ordin extrafuncțional (viața particulară a acestuia, familia etc.)

Pentru existența cerinței esențiale în cazul faptelor îndeplinite în exercițiul funcțiunii este necesar ca acțiunea îndreptată contra funcționarului public să privească fapte sau acte ce au fost efectuate de acesta în exercițiul funcțiunii, potrivit atribuțiilor sale și cu respectarea formelor legale. În cazul în care funcționarul public își depășește atribuțiile de serviciu, le încalcă ori le exercită abuziv, actele sale nu mai pot fi considerate ca acte ale autorității, ele situându-se în asemenea împrejurări, în afara protecției pe care legea i-o acordă prin dispozițiile din art. 239 C. Pen.

Valerică Dabu a susținut că aceasta nu înseamnă însă că funcționarul va ieși de sub protecția generală a legii. Dacă s-ar interpreta că funcționarul, chiar abuziv, ar ieși de sub protecția generală a legii, ar însemna că acceptăm ideea că subiectul activ ar putea să amenințe funcționarul fără să suporte rigorile legii pentru infracțiunea săvârșită, ceea ce ar însemna să se admită că participantul la ultraj – în cazul abuzului de putere din partea funcționarului – ar putea să-și facă dreptate singur, ceea ce contravine principiilor de drept.

Constituie infracțiunea de ultraj cu violență, fapta aceluia care, înlâlnind un lucrător de poliție din întâmplare și, amintindu-și că acesta l-a arestat în executarea unui mandat de executare pentru o pedeapsă la care fusese condamnat, îi aplică acestuia mai multe lovicturi cu pumnul. Deși loviturile nu au avut loc în timpul exercițiului funcțiunii lucrătorului de poliție, ele au fost aplicate pentru o faptă, arestarea inculpatului, îndeplinită de acesta în exercițiul funcțiunii sale.

Constituie ultraj în forma agravată, lovirea de către inculpată peste mână, cu un baston, a unui pădurar, pe motiv că acesta semnalase poliției că un fiu al ei sustrîsese material lemnos din pădure. Pădurarul lovit are calitatea de funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, deoarece pădurarii, potrivit art. 114 din Codul silvic, au ca atribuții specifice de lucru constatarea contravențiilor și a infracțiunilor de serviciu.

Cerința, în oricere din alternativele sale, își are rațiunea în obiectul juridic al infracțiunii de ultraj, ceea ce legea ocrotește în cazul ultrajului, fiind relațiile sociale a căror existență și desfășurare sunt asigurate prin apărarea respectului datorat autorității, apărare care impune protejarea în mod special a persoanelor care îndeplinesc funcții ce implică exercițiul autorității de stat. astfel, textul devine incident atunci când aceste persoane se află în exercițiul funcțiunii, sau când sunt atacați pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Legea nu a înțeles să creeze o protecție nelimitată în favoarea funcționarilor publici, de a ceea a delimitat această protecție numai la acele situații în care acțiunile îndreptate împotriva funcționarului public implică dispreț față de autorități.

În al doilea rând, este esențial ca amenințarea să fie săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. amenințarea poate fi comisă fie nemijlocit, deci în prezența subiectului pasiv al infracțiunii, fie prin mijloace care prin natura lorsunt susceptibile de a realiza un contact direct între autor și subiectul pasiv (în această ipoteză, subiectul pasive este absent). Prezența subiectului pasiv trebuie să fie efectivă, reală. Nu s-ar putea concepe, de pildă, un ultraj asupra unei fotografii a funcționarului public ori a unei semnături a acestuia.

Amenințarea trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptată împotriva funcționarului public ultragiat și să fie de natură să-l alarmeze pe acesta.

Mijloacele de comunicare directă sunt acelea care creează situații echivalente prezenței, spre exemplu: comunicarea telefonică, telegrafică, radio, tv, scrisoare, e-mail etc.

În variantele agravante prevăzute de art. 239 alin. 2-4 C. Pen., elementul material constă în lovirea sau orice alte violențe, vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă săvârșită împotriva persoanei care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. În consecință, în elementul material al variantelor agravante a ultrajului sunt absorbite faptele de lovire sau alte viloențe, de vătămare corporală și de vătămare corporală gravă care au înțelesul din art. 180-182 C. Pen. Pentru existența elementului material al acestor variante, sunt indiferente mijloacele și modul în care s-a săvârșit acțiunea incriminată.

Pentru a beneficia de această protecție sporită din partea legii penale, funcționarul public trebuie să-și exercite atribuțiile în limitele competenței sale și cu respectarea formelor legale. În cazul în care funcționarul public își depășește atribuțiile de serviciu, le încalcă ori le exercită abuziv, actele sale nu mai pot fi considerate ca acte ale autorității, el situându-se în asemenea împrejurări, în afara protecției pe care i-o acordă prin dispozițiile din art. 239 C. Pen..

În cazul ultrajului calificat, dacă s-a cauzat victimei moartea, fapta nu va mai constitui infracțiunea complexă, ca în Codul penal Carol al II-lea, ci vor fi aplicabile regulile generale privind concursul de infracțiuni. În susținerea acestui punct de vedere, Virgil Rămureanu a arătat că soluția care se impune este cea a concursului ideal între ultraj și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, deoarece prin aceeași activitate materială s-au produs urmări diferite, ce au adus atingere unor valori sociale distincte ocrotite de legea penală. Există concurs de infracțiuni și în situația în care ultrajul este comis pentru a săvârși ori pentru a ascunde comiterea unei infracțiuni sau pentru ca făptuitorul unei infracțiuni să-și asigure scăparea.

Atunci când o persoană săvârșește atât amenințări, cât și loviri contra unui funcționar public aflat în exercițiul funcției, nu i se pot reține în sarcină două infracțiuni de ultraj în concurs, una în formă simplă și una în formă agravată, ci numai o singură faptă de ultraj, forma calificată absorbind și forma simplă a acestei infracțiuni.

Actele de agresiune îndreptate împotriva unui polițist aflat în misiunea de a sprijini activitatea executorului judecătoresc, de punere în executare, pe cale silită, a unei hotărâri judecătorești, constituie infracțiunea de ultraj. Prin participarea sa la executarea unei hotărâri judecătorești, polițistul nu-și pierde calitatea de agent al ordinii publice, el nefiind asimilat cu organul de executare a hotărârii judecătorești, în sensul art. 271 alin. 1 C. Pen.

Fapta inculpatului de a aplica o lovitură de cuțit în abdomen unui ofițer de poliție aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, punându-i viața în pericol, constituie infracțiunea unică de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 și 175 lit. f) C. Pen., iar nu două infracțiuni distincte, respectiv tentativă la infracțiunea de ultraj prevăzut de art. 239 alin. 2 C. Pen.

II.4.1.3. Conținutul infracțiunii de ultraj și alte infracțiuni

După cum reiese din studiul conținutului juridic al infracțiunii de ultraj în această infracțiune se absorb cele de amenințare (în forma simplă a ultrajului), cele de loviri sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă (în forma agravată a ultrajului prevăzută în alin.2 art.239 teza I și teza II).

Ultrajul, în schimb, este absorbit de omorul calificat prevăzut în art.175 lit.f Cod penal (omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei).

II.4.1.4. Urmarea imediată

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea cu care este învestită unitatea din car face parte funcționarul public ultragiat.

În afară de urmarea imediată, corespunzătoare obiectului ocrotirii penale, fiecare variantă are ca urmare adiacentă și producerea unei vătămări morale sau fizice a subiectului pasiv.

II.4.1.5 Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate între săvârșirea vreuneia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj și urmarea imediată trebuie să existe. Existența legăturii de cauzalitate este, în general, presupusă fiindcă urmarea imediată constând într-o stare de pericol, realizarea elementului material implică, de regulă, producerea urmării imediate.

Săvârșirea oricăreia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială a „autorității” și implicit pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.

În afară de urmarea imediată corespunzătoare obiectului ocrotirii penale fiecare variantă are ca urmare adiacentă și producerea unei vătămări morale sau fizice funcționarului subiect pasiv.

Între săvârșirea vreuneia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Existența legăturii de cauzalitate este în general presupusă fiindcă urmarea imediată constând într-o stare de pericol, realizarea elementului material implică, de regulă, producerea urmării imediate.

II.5. Latura subiectivă

Activitatea fizică, care constituie elementul obiectiv al infracțiunii, fiind realizată prin efortul, contribuția sau inerția energiei fizice a omului, iar această energie trebuind să fie propulsată și diriguită de energia psihică, care însoțește orice manifestare a omului, este firesc ca în faptele prin care se înfrânge legea penală, să găsim alături de o latură obiectivă și o latură subiectivă (psihică).

Așadar, pentru ca să avem în concret o infracțiune nu este suficient să se stabilească existența activității care a condus la răul în contra căruia legea penală a înțeles să reacționeze, ci trebuie să se mai stabilească că cel care a efectuat acea activitate este vinovat (culpabil).

În general, procesul psihic, care premerge și însoțește acțiunile omului, reclamă intervențiunea concurentă a tuturor facultăților (factorilor psihice), conștiința (factorul intelectiv), sufletul (factorul afectiv) și voința (factorul volitiv).

Numim element subiectiv (sau intern, moral, psihic, imaterial) al infracțiunii, manifestarea sufletească care întovărășește activitatea fizică, adică atitudinea psihică sub imperiul căreia s-a efectuat elementul obiectiv al infracțiunii.

Elementul subiectiv (mens rea) alcătuiește de cele mai multe ori, el singur întreg conținutul subiectiv al infracțiunii; sunt însă cazuri când acestui element i se adaugă anumite cerințe de natură să-i imprime un colorit specific.

Infracțiunile contra autorității se comit, sub aspectul laturii subiective, în majoritate, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Excepție face numai infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri care, în una din modalitățile ei de săvârșire poate fi comisă și din culpă (art. 242 C. pen.).

Latura subiectivă a infracțiunilor contra autorității nu include vreun mobil sau scop. Cu toate că se află într-o strânsă legătură scopul se deosebește de mobil (astfel, în cazul unui omor comis din gelozie, mobilul – impulsul interior care a determinat săvârșirea faptei – este gelozia, pe când scopul este înlăturarea din viață a unui persoane). Scopul nu se confundă nici cu rezultatul faptei comise, acesta fiind calea de realizare a scopului (astfel, rezultatul omorului este moartea victimei, iar prin moartea victimei se realizează scopul, adică suprimarea vieții persoanei fizice).

Toate infracțiunile contra autorității se săvârșesc cu intenție, care poate fi directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și îl urmărește sau, cel puțin, îl acceptă. Excepție face numai infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, care, în una din modalitățile ei de săvârșire (alin. 2), poate fi comisă și din culpă.

Mobilul și scopul faptei nu sunt relevante pentru calificarea acesteia, dar pot constitui mijloace pertinente pentru identificarea formei de vinovăție cu care s-a săvârșit infracțiunea, iar stabilitatea acestora permite o mai corectă individualizare a sancțiunii.

În ceea ce privește infracțiunea de ultraj, și ea se comite întotdeuna cu intenție directă sau indirectă, iar săvârșirea faptei din culpă nu este incriminată. În doctrină s-a susținut de unii teoreticieni că această infracțiune se poate comite numai cu intenție directă, în timp ce unii autori susțin că forma de vinovăție cu care se poate comite ultrajul este și praeterintenția. Noi ne raliem primei opinii, adică infracțiunea de ultraj se poate comite cu intenție directă și eventuală.

Pentru existența intenției este necesar ca infractorul să cunoască atât situația persoanei împotriva căreia își îndreaptă acțiunea sa, cât și împrejurarea că aceasta se află în exercițiul funcției, sau că faptele la care se referă acțiunea au fost îndeplinite în exercițiul funcțiunii. Necunoșterea de către făptuitor a acestor împrejurări, exclude existența infracțiunii de ultraj.

Fapta conducătorului auto de a încerca să se sustragă controlului polițistului aflat la mică distanță de mașină, prin accelerarea vitezei și efectuarea unor manevre în urma căreia acesta din urmă a fost lovit la picior, leziunea necesitând 8 zile de îngrijii medicale, constituie infracțiunea de ultraj cu violență. Sub aspectul vinovăției, fapta este săvârșită cu intenție indirectă de a vătăma integritatea corporală a funcționarului public aflat în îndeplinirea funcției ce implică exercițiul autorității de stat, neputându-se reține intenția de a ucide, în niciuna din modalitățile ei, inculpatul evitând manevrele ce ar fi putut periclita viața victimei.

Nici în art. 239 C. Pen. nu sunt prevăzute cerințele esențiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoașterea lor este întotdeauna utilă pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei comise și la individualizarea judiciară a pedepsei.

II.6. Forme și sancțiuni

Infracțiunile contra autorității, fiind infracțiuni comisive, care se săvârșesc cu intenție, pot cunoște o desfășurare în timp, astfel încât, în cazul lor, sunt posibile atât acte premergătoare, cât și tentativa. În general, actele premergătoare și tentativa nu sunt pedepsite, aceasta din urmă fiind pedepsită numai în cazul infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, iar consmarea faptei se produce instantaneu – cu excepția infracțiunii de port ilegal de decorații sau semne distinctive (art. 241 C. Pen.), în care consumarea faptei are loc odată cu purtarea uniformeisau a semnului distinctiv.

Toate infracțiunile contra autorității sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta. În unele cazuri, pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda.

Ultrajul este o infracțiune complexă care absoarbe în conținutul său, simplu sau agravat, mai multe acțiuni care constituie prin ele însele o faptă prevăzută de legea penală (amenințarea, lovirile sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă).

În cazul ultrajului, acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj sunt susceptibile de a fi realizate printr-o activitate care se desfășoară în timp și pot parcurge fazele inerente unei astfel de desfășurări: preparea, încercarea, consumarea, epuizarea.

Actele preparatorii posibile la infracțiunea de ultraj nu sunt incriminate. Ele pot deveni însă acte de complicitate – în ipoteza săvârșirii infracțiunii – atunci când au fost efectuate de o altă persoană decât autorul sau se pot însuma în contribuția autorului.

Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.

Ultrajul se consumă în momentul în care acțiunea incriminată a fost săvârșită și a produs urmarea imediată a infracțiunii. După consumare se poate ca activitatea infracțională să se prelungească în timp datorită mijlocului de săvârșire folosit (în cazul variantei simple), ipoteză în care fapta îmbracă forma infracțiunii continue, fie prin repetarea actelor de executare (în cazul ambelor variante) în baza aceleiași rezoluții infracționale, ipoteză în care fapta devine o infracțiune continuată. În astfel de situații, infracțiunea se va epuiza, după caz, atunci când a încetat activitatea continuă sau când s-a produs ultimul act de executare. această opinie a fost criticată, deoarece amenințarea care, ca faptă absorbită, constituie elementul material al ultrajului, prin natura sa, nu implică o prelungire în timp după producerea rezultatului. Dar nu numai atât, cerința prevăzută în art. 239 C. Pen., ca amenințarea să fie comisă nemijlocit, deci în prezența funcționarului sau prin alte mijloace de comunicare directă, exclude, prin ea însăși, indiferent de mijloacele folosite de autor, o asemenea prelungire, ulterioară consumării, care ar decurge în mod firesc din conținutul incriminării. Tot Vasile Papadopol deși admite că, în fapt, este posibil ca, după o primă atingere adusă onoareai (lucrul valabil și în cazul amenințării) funcționarului public și, totodată, prestigiului autorității, făptuitorul să persevereze – în cadrul aceleiași acțiuni – în proferarea de amenințări, susține că o asemenea comportare nu atribuie ultrajului caracter continuu, infracțiunea rămânând, în raport cu conținutul său normativ, instantanee (în forma unității naturale colective). De astfel, în opinia lui, o infracțiune instantanee, potrivit naturii sale, nu se transformă niciodată într-o infracțiune continuă.

În varianta tip, infracțiunea de ultraj se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.

În varianta agravată prevăzută de alin. 2, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Pedeapsa aplicabilă este închisoarea de la 6 luni la 6 ani, în cazul variantei prevăzute de alin. 3 și închisoarea de la 3 la 12 ani, în cazul ultrajului prevăzut în alin. 4.

Pentru faptele prevăzute în alin. 1 – 3, persoana juridică se sancționează cu pedeapsa amenzii cuprinsă între 5.000 și 600.000 lei.

În ipoteza prevăzută de alin. 4, persoana juridică se sancționează cu pedeapsa amenzii cuprinsă între 10.000 și 900.000 lei.

II.7. Modalitățile infracțiunii

Cele mai multe dintre infracțiunile contra autorității prevăd una sau mai multe modalități normative în varianta simplă a infracțiunii, iar unele dintre acestea prevăd și modalități agravate: ofensa adusă autorităților, ultrajul, sustragerea sau distrugerea de însrisuri, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru.

Circumstanța agravată se referă, în aceste cazuri, fie la calitatea subiectului activ, fie la mijloacele de realizare a elementului material, fie la un anumit scop urmărit de făptuitor.

Fiecăreia dintre modalitățile normative pot să-i corespundă multiple modalități faptice, determinate de împrejurările săvârșirii infracțiunii.

II.7.1. Modalități normative

Infracțiunea de ultraj putând fi săvârșită prin mai multe acțiuni alternative, prezintă mai multe modalități normative. acestea sunt determinate în primul rând de existența celor patru variante în care fapta este incriminată. În raport cu fiecare variantă, vom avea tot atâtea modalități normative câte acțiuni pot constitui conținutul elementului material.

În cazul în care făptuitorul săvârșește în realizare aceleiași rezoluții infracționale mai multe modalități (fie simple, fie agravate), nu va exista un concurs de infracțiuni, ci o infracțiune unică, dar de această pluralitate se va ține cont la individualizarea pedepsei.

Modalitățile normative sunt: ultraj prin amenințare (art. 239 alin 1 C. Pen.), ultraj cu loviri sau orice acte de violență (art. 239 alin 2 C. Pen.), ultraj cu vătămare corporală (art. 239 alin 3 C. Pen.) și ultraj cu vătămare corporală gravă (art. 239 alin 4 C. Pen.).

II.7.2. Modalități faptice

Infracțiunea de ultraj poate prezenta și numeroase modalități faptice în raport de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei. aceste modalități, deși nu au relevanță pentru existența infracțiunii, vor fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.

II.8. Formele agravate ale infractiunii de ultraj

Potrivit alin. 3 al art. 239 C. pen. care prevede o formă agravată a infracțiunii de ultraj aceasta constă în „lovirea sau orice acte de violență precum și vătămarea corporală săvârșite împotriva persoanei prevăzută la alin. 1, aflată în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii”. Prin urmare, în această formă agravată, infracțiunea de ultraj se realizează prin săvârșirea împotriva unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat a unei acțiuni de lovire, a altor acte de violență sau a unei acțiuni de vătămare corporală.

Lovirea sau orice acte de violență este prevăzută în forma sa simplă în art. 180 alin. 1 C. pen. și constă, potrivit textului, în „lovire, sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice”.

Potrivit Codului penal în vigoare, infracțiunea este mai gravă dacă lovirea sau actele de violență au pricinuit o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 zile (art. 180, alin. 2 C. pen.).

Potrivit art. 181 C. pen., vătămarea corporală constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”.

Este de observat că textul stabilește numai limita superioară a duratei îngrijirilor medicale. În ceea ce privește limita inferioară a acestor îngrijiri, din raportarea dispozițiilor art.181 C. pen. la dispozițiile art. 180, alin. 2 C. pen., rezultă că ea este de douăzeci și una de zile, deoarece, dacă durata îngrijirilor medicale este de cel mult douăzeci de zile fapta constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe în formă agravată.

Lovirea, actul de violență sau acțiunea de vătămare corporală trebuie săvârșită împotriva funcționarului aflat în exercițiul funcției sau pentru fapte îndeplinite de acesta în exercițiul funcției.

Pentru existența ultrajului în formă agravată nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a faptei. În practica judiciară s-a reținut ca ultraj în formă agravată, de exemplu, prinderea funcționarului de mână sau de haină și smuncirea acestuia sau lovirea funcționarului cu piatra.

Prin sentința penală nr. 366 din 30 septembrie 1999 a Tribunalului Iași s-a dispus condamnarea inculpatului printre alte fapte, pentru infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239, alin. 1 și 4 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 3 și 4 C. pen.

S-a reținut în sarcina inculpatului că în noaptea de 6 / 7 ianuarie 1999, urmare a unui scandal făcut într-un local public, s-a deplasat la postul de poliție împreună cu alți trei inculpați. Intrând în biroul lucrătorului de poliție, inculpatul l-a insultat pe polițist și a exercitat violențe asupra obiectelor din încăpere. astfel, inculpatul a răsturnat biroul, dosarele, mașina de scris, scaunele și a tras perdeaua din draperie.

Instanța a încadrat fapta inculpatului în infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239, alin. 1 și alin. 3 C. pen., reținând în speță că inculpatul nu a exercitat violențe asupra lucrătorului de poliție, violențele fiind exercitate de un alt inculpat.

Sentința a fost apelată de Parchet și criticată pentru nelegalitate cu privire la schimbarea încadrării juridice.

S-a motivat că inculpatul a săvârșit actele de violență și că încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 239 alin. 3 și 4 C. pen., reținută în actul de sesizare.

acest motiv de apel nu a fost primit de instanța de control judiciar.

Pentru existența infracțiunii de ultraj, în condițiile art. 239 alin. 3 și 4 C. pen., este necesar ca acțiunile de violență ce constituie latura obiectivă a infracțiunilor să fie exercitate asupra persoanei polițistului. Cum actele de violență exercitate de inculpat nu au vizat persoana polițistului, ci bunurile aflate în biroul acestuia, polițistul fiind doar injuriat de inculpat, just instanța de fond a încadrat fapta inculpatului în dispozițiile art. 239, alin. 1 și 4 C. pen., pronunțând sub acest aspect o hotărâre legală.

Infracțiunea de ultraj este de asemenea, mai gravă potrivit prevederilor alin. 2, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei.

Potrivit art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă constă „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț, sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei”.

În situația când făptuitorul comite împotriva funcționarului atât una dintre acțiunile prin care se realizează formele agravate ale ultrajului, cât și una dintre acțiunile prin care se realizează forma simplă a infracțiunii, răspunderea penală se stabilește pentru o singură infracțiune de ultraj, prevăzută în art. 239 alin. 3 C. pen., și nu pentru infracțiuni distincte de ultraj, prevăzute în art. 239, alin 1, 2 C. pen. și art. 239, alin. 3 C. pen. aflate în concurs real.

Ca atare, atunci când inculpatul cu același prilej amenință și lovește un funcționar care exercită autoritatea de stat, forma mai simplă a infracțiunii de ultraj se absoarbe în cea mai gravă și se reține numai forma calificată.

Atunci când prin săvârșirea faptei de ultraj sunt lezate și alte relații sociale, se va face aplicarea art. 33 C. pen., privind concursul de infracțiuni. astfel, în practica judiciară, s-a statuat că sustragerea unor bunuri, urmată de lovirea subofițerului de poliție care, a încercat să-l rețină pe autorul sustragerii, constituie infracțiunile de tâlhărie și ultraj în concurs ideal.

De asemenea, în literatura juridică se susține că, dacă s-a produs moartea victimei, infracțiunea de ultraj intră în concurs cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece prin aceeași activitate materială sau produs urmări diferite ce au adus atingere unor valori sociale distinct ocrotite de legea penală. Considerăm că elementul subiectiv constă în praeterintenție, în ceea ce privește fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Acțiunea penală în cazul acestei infracțiuni se pune în mișcare din oficiu. Competența de cercetare aparține procurorului, iar judecarea în primă instanță revine judecătoriei, cu excepția art. 239, alin. 4 C. pen., când judecarea o efectuează tribunalul.

Art. 239 alin. 2 Sergiu Bogdan consideră că „este o modalitate distinctă, și anume ultraj cu violență”, dar în doctrină se susține că este o formă agravată a ultrajului.

II.9. Cazuri speciale de pedepsire (art. 239 ind. 1)

Legiuitorul a considerat că asupra persoanelor ce îndeplinesc o funcție importantă de stat ori publică sau care implică exercițiul autorității de stat, se pot realiza acte indirecte de intimidare, îndreptate împotriva soților, copiilor ori părinților. De aceea, legiuitorul a simțit nevoia ca aceste acte să fie reprimate mai aspru deoarece se ocrotește în acest fel și autoritatea.

Potrivit art. 239 ind. 1 C. Pen., „în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 180 – 182, art. 189 și 193, săvârșite împotriva soțului, copiilor sau părinților unui judecător, procuror, polițist, jandarm sau militar, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani.” Este vorba de infracțiuni de loviri și alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, lipsire de libertate în mod ilegal și amenințare.

Maximul pedepsei se majorează dacă :

s-a săvârșit vreuna dintre următoarele infracțiuni : lovirea sau alte violențe (art.180 Cod penal), vătămarea corporală (art.181 Cod penal) vătămarea corporală gravă (art.182 Cod penal), lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 Cod penal), sau amenințarea (art.193 Cod penal).

victima infracțiunii are calitatea de părinte, copil ori soț în raport cu o persoană care îndeplinește o activitate importantă de stat sau publică (în accepțiunea prevederilor art.160 Cod penal) sau cu un magistrat, polițist, jandarm ori alt militar.

fapta s-a săvârșit în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii de către persoanele prevăzute în art.238 și 239 alin.3 Cod penal.

Noțiunile de judecător și procuror sunt definite de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit căreia au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților, judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, ministrul justiției, locțiitorii săi și pesoanalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției sunt asimilați magistraților, pe durata îndeplinirii funcției. Tot astfel, potrivit prevederilor legale în materie, judecătorii militari și procurorii militari au calitatea de magistrați și fac parte din corpul magistraților. Magistrații Curții Constituționale, precum și magistrații asistenți, care, potrivit prevederilor art. 48 alin. 3 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sunt asimilați acelora de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Calitatea de polițist a fost definită prin art. 1 al Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului: „polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului”.

Calitatea de jandarm derivă din dispozițiile Legii nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.

Conceptul de militar, în sensul art. 176 lit. f), trebuie înțeles în sensul său larg, adică de profesionist militar – cadru militar activ integrat în una din structurile forțelor armate -, precum și de persoană care, în îndeplinirea îndatoririlor fundamentale consacrate constituțional, este încorporată în una dintre aceste structuri pentru efectuarea serviciului militar obligatoriu. În consecință, au calitatea de militar următoarele categorii de persoane:

Cadre militare sunt, potrivit legii, cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer;

Soldați și gradați voluntari;

Elevi și studenți din instituțiile de învățământ militar;

Bărbați cetățeni români, care execută serviciul militar obligatoriu pe durata stării de război, a stării de mobilizare și pe timpul stării de asediu, precum și cei concentrați.

Statutul cadrelor militare este identic pentru toți profesioniștii militari, indiferent de structura forțelor armate în care sunt încadrați – Ministerul apărării Naționale, Ministerul Internelor și Reformei administrative cu excepția Polițeiei Române, Ministerul Justiției – administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Serviciul de Protecție și Pază.

În ceea ce privește această ultimă noțiune, cea de militar, într-o opinie contrară s-a susținut că sfera noțiunii de militar ar cuprinde și alte categorii de persoane decât acelea arătate explicit de către legiuitor, cum ar fi de exemplu, gardienii publici, cărora lege le conferă dreptul de a purta și folosi armamentul din dotare.

II.10. Legături și asemănări cu alte infracțiuni

Pluralitatea acțiunilor care constituie alternativ conținutul elementului material al ultrajului determină în mod firesc asemănările cu infracțiunile al căror element material este absorbit de latura obiectivă a ultrajului.

Aceste legături sunt atât de strânse încât ori de câte ori va lipsi una din condițiile ce determină specificul ultrajului (de exemplu : calitatea subiectului pasiv, lipsa cerinței esențiale etc) fapta va constitui, după caz, una din infracțiunile absorbite.

Spre deosebire de infracțiunile de defăimare a țării sau a națiunii (art.2361) și ofensa adusă autorității (art.238), la infracțiunea de ultraj nu este necesar ca infracțiunea incriminată să fie săvârșită “în public”, ci să îndeplinească următoarele cerințe :

să fie săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă (în cazul primei variante);

să fie săvârșită în contra unui funcționar aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii (în cazul ambelor variante).

II.11. Ultrajul și nerespectarea hotărârilor judecătorești

În literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema dacă infracțiunea de ultraj în formă agravată intră în concurs fapta de nerespectare a hotărârilor judecătorești (art. 271 Cod penal), în situația când actele de violență sunt comise cu prilejul executării unei hotărâri judecătorești, contra organului de executare. S-a considerat că în acest caz, va subzista numai infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

Atât literatura de specialitate cât și practica judiciară consideră că, în acest caz, va exista numai infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

În activitatea practică a organelor de procuratură s-a pus problema dacă executorul judecătoresc – față de care s-au săvârșit acte de violență cu ocazia executării unei hotărâri judecătorești – poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal, sau dacă asemenea fapte sunt incriminate numai ca nerespectare a hotărârilor judecătorești, infracțiune prevăzută de art.271 alin.1 Cod penal.

În raport cu cerințele stabilite de practica judiciară – în sistemul vechiului Cod penal (Decizia de îndrumare nr.6/1967) consacrate legislativ ulterior în art.239 urmează a se decide dacă executorul judecătoresc, însărcinat cu executarea hotărârilor pronunțate în pricinile civile și a dispozițiilor cu caracter civil cuprinse în hotărârile pronunțate în pricinile penale, precum și a oricăror altor titluri executorii, îndeplinește sau nu o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Funcțiile îndeplinite de executorul judecătoresc (ținând seama de cele două criterii) se plasează în afara cadrului stabilit pentru delimitarea activității ce implică exercițiul autorității de stat, deoarece nu este investit cu dreptul de a emite acte, a da dispoziții și a lua măsuri cu caracter obligatoriu, limitându-se numai la executarea dispozițiilor date și a măsurilor luate de organele judiciare.

II.12. aspecte procesuale

Conform art. 209 alin 3 și 4 C. Proc. Pen., acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de la unitățile de parchet care funcționează pe lângă judecătorii.

Competența să soluționeze cauza, în primă instanță, este a judecătoriei.

În legătură cu competența materială exclusivă a procurorului, instanța supremă a decis, în mod just, că în cazul în care, pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 209 alin 3 C. Proc. Pen., organele de cercetare penală ale poliției efectuează și alte acte de urmărire penală decât cele care nu suferă amânare, potrivit art. 213 C. Proc. Pen., acele acte sunt afectate de nulitate prin încălcarea dispozițiilor relative la competența după materie, conform art. 197 alin. 2 și 3 C. Proc. Pen. astfel că, dacă ascultarea majorității martorilor, ascultarea inculpaților după punerea în mișcare a acțiunii penale, inițierea efectuării unor examinări medico-legale, au fost făcute de organele de poliție, procurorul mărginindu-se să finalizeze urmărirea penală, sesizarea instanței nu este conformă legii, iar hotărârea este casabilă, cu trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi penale.

Exercitarea supravegherii activității de cercetare penală de către alt procuror decât cel căruia îi revine competența potrivit art. 209 alin 4 C. Proc. Pen. atrage, în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin 2 și 3 C. Proc. Pen., nulitatea sesizării instanței și a celorlalte acte de procedură, impunându-se refacerea acestora.

Instanța supremă a decis că arătarea, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală conform art. 250 lit. a) C. Proc. Pen., a unei alte încadrări juridice, cu o pedeapsă mai ușoară decât încadrarea juridică dată faptei în rechizitoriu constituie un caz de nulitate relativă prevăzută în art. 197 alin 1 C. Proc. Pen., iar nu de nulitate absolută prevăzută în art. 197 alin 2 C. Proc. Pen.

Capitolul III. ASPECTE PARTICULARE ALE INFRACTIUNII DE ULTRAJ IN LEGILE SPECIALE

O reglementare specială se dă ultrajului prin Decretul – lege nr.41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate publicată în M.Of. nr.16 din 27 ianuarie 1990. această reglementare este o lege penală specială cu aplicare pe durată nedeterminată, deoarece cuprinde exclusiv norme de drept penal și de drept procesual penal, prin care sunt incriminate fapte ca infracțiuni speciale, în raport cu cele de drept comun din Codul penal, instituindu-se și o procedură specială de urgență, pentru urmărire și judecare, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condițiile prevăzute în art. 465 și 466 Cod de procedură penală.

Reglementarea cuprinde două articole :

– art.1 : “Insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui ofițer, maistru militar, subofițer sau militar în termen din cadrul Ministerului apărării Naționale, poliției sau a altor unități ale Ministerului de Interne, aflat în executarea unei misiuni de asigurare a ordinii și liniștii publice, de apărare a avuției naționale, a vieții, a integrității corporale și a bunurilor cetățenilor și în legătură cu activități îndeplinite în executarea unei asemenea misiuni, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Lovirea sau orice alte violențe , precum și vătămarea corporală săvârșite împotriva uneia dintre persoanele și în condițiile arătate în alin.1, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani”

Faptele prevăzute în alin. 1 și 2 îndreptate împotriva judecătorilor sau procurorilor, militari sau civili, sau a membrilor tribunalelor extraordinare aflați în exercițiul funcțiunii, se sancționează cu pedepsele prevăzute în acele alineate.

Persoanele aflate în stare legală de reținere sau deținere care produc acte de dezordine și se manifestă violent împotriva cadrelor militare cu atribuții de comandă, pază și supraveghere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, fără a se putea depăși maximul general al închisorii prevăzut de Codul penal.

– art.2 : “Urmărirea și judecarea infracțiunilor prevăzute în art.1 se fac de urgență potrivit procedurii privind infracțiunile flagrante.”

Incriminarea specială a ultrajului trebuie menționat că este realizată în condițiile climatului socio-politic creat de evenimentul istoric al lui Decembrie 1989.

“Criza socială se manifestă și amplifică în toate dimensiunile și articulațiile ei. Mai cu seamă criza de autoritate. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Profesioniștii forței publice, în vădită defensivă, traversează stări depresive, între anxietate și apatie.

Recursul la forța armelor părea neîndestulător. S-a încercat și forța dreptului. a dreptului penal. așa s-a născut, între alte instrumente ale dreptului, Decretul lege nr.41/1990“.

Această mai puțin obișnuită manieră de abordare a legii nu s-a vrut a fi un exercițiu foiletonistic, ci o readucere în memorie a stărilor de spirit – tensiune , insecuritate, negarea valorilor – încercate în acele zile de foștii guvernanți și resimțite de cei ce tindeau la guvernare, stări ce se reflectă în preambulul Decretului – lege nr.41/1990 și care explică, în bună măsură licențele legislative ale acestui act normativ. apelul la memorie este necesar pentru a se ajunge la înțelegerea, cât mai aproape de voința legiuitorului, a acestui act de guvernământ nebine făcut, care a provocat și continuă să provoace discuții și hotărâri judecătorești contradictorii.

O primă problemă de ordinul esenței – apărută și în legătură cu la fel controversatul Decret-lege nr.24/1990, privind sancționarea ocupării abuzive din fondul locativ de stat – a fost aceea dacă Decretul-lege nr.41/1990 a avut caracterul unei legi speciale temporare aplicabilă deci numai în perioada respectivă pentru – cum se glosa în preambul – “a se apăra cuceririle Revoluției populare din decembrie 1989”, ori nu avut acest caracter.

Astfel, fapta unei persoane săvârșită la 8 martie 1990, de a amenința și lovi un ofițer de poliție care, aflat în executarea unei măsuri de asigurare a ordinii în zona Gării de Nord, i-a cerut să se legitimeze, după ce acostase doi cetățeni străini, constituie infracțiunea prevăzută în art.239, alin.2 Cod penal. În speță nu sunt aplicabile prevederile art.2 din Decretul-lege nr.41/1990 potrivit cărora fapta de mai sus ar urma să fie sancționată cu o pedeapsă mai grea decât cea prevăzută în art.239 alin.2 Cod penal, deoarece actul normativ sus-menționat a avut un caracter temporar, referindu-se la anumite situații concrete, aplicabilitatea lor fiind mărginită strict în timp, iar la data săvârșirii infracțiunii nu mai subzistau condițiile și rațiunile pentru care a fost adoptat.

Totodată s-a susținut că în raport cu conținutul preambulului său, este evident că Decretul-lege nr.41/1990 are ca scop întărirea și apărarea autorităților publice – prin instituirea unor norme speciale de ocrotire a persoanelor care o exercită – și nu acela de a asigura climatul de ordine și legalitate în condițiile revoluției, situație în care, într-adevăr ar fi avut caracter temporar.

În consecință, această lege specială – nefiind abrogată expres sau tacit și nici căzută în desuetudine – este în vigoare fiind pe deplin aplicabilă în cazul faptelor ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor la care se referă, atât timp cât nu sunt îndreptate împotriva persoanelor desemnate să exercite autoritatea publică.

Și în opinia altor autori, Decretul-lege nr.41/1990 nu a fost o lege temporară, deoarece aplicarea limitată în timp a unui act normativ trebuie să rezulte neechivoc și expres ca voință a legiuitorului, iar expresia unei asemenea voințe nu se regăsește nici în expunerea de motive și nici în textele acestuia. În consecință legea este în vigoare.

Fiind un act normativ adoptat anterior intrării în vigoare a Constituției României din 1991, se pune problema dacă și în ce măsură prevederile acestuia mai sunt în vigoare prin prisma dispoziției cuprinse în art.150 alin.1 din Constituție.

Singura prevedere care contravine dispozițiilor constituționale este cea referitoare la “membrii tribunalelor extraordinare” din art.1 alin.3, deoarece potrivit art.125 alin.2 din Constituție ”este interzisă înființarea de instanțe extraordinare”.

Prevederea din art.1alin.3 avea în vedere faptul că prin Decretul-lege nr.7 din 7 ianuarie 1990 publicat în Monitorul Oficial nr.4 din 8 ianuarie 1990 se instituiseră tribunale militare extraordinare în toate județele țării și în municipiul București pentru judecarea celor vinovați de săvârșirea actelor teroriste. În majoritatea județelor însă, aceste “tribunale militare extraordinare” nici nu au funcționat, pe de o parte pentru că prin lege nu au fost definite “actele de teroare”, iar pe de altă parte pentru că existau instanțele civile și militare, ordinare cu competențe clar stabilite pentru toate felurile de infracțiuni. Formal, însă , va trebui să considerăm că Decretul lege nr.7/1990 a fost abrogat implicit prin art.150 alin.1 din Constituție, deoarece contravine dispoziției din art.125 alin.2 din Constituție. În același timp și în același temei constituțional va trebui să considerăm că au fost modificate corespunzător dispozițiile art.1 alin.3 din Decretul-lege nr.41/1990 în sensul înlăturării referirii la “membrii tribunalelor extraordinare”.

Toate celelalte prevederi ale Decretul-lege nr.41/1990 au rămas în vigoare și după data de 8 decembrie 1991 deoarece nu contravin prevederilor constituționale. Pentru a arăta acest lucru este suficient să ne referim la :

prevederile art.30 alin.6 din Constituție potrivit cărora “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

cele din art.36 potrivit cărora mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri trebuie să se desfășoare numai în mod pașnic;

cele din art.54 potrivit cărora cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți;

cele din art.33 alin.1 și 2 potrivit cărora ocrotirea sănătății este garantată, statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătății publice, inclusiv prin sancționarea celor care atentează la integritatea corporală a altor persoane, în cazul de față a celor care asigură ordinea și liniștea publică ș.a.m.d.

III.1 Relația dintre reglementarea din dreptul comun și cea specială

O importantă problemă de drept ce se ridică este dacă textul art. 1 alin. 1 și 2 din Decretul – lege nr. 41/1990 se suprapune textului art. 239, alin. 1 și 2 Cod penal – în ce privește “misiunea” în timpul căreia persoanele ce o execută sunt agresate psihic sau fizic – sau dacă, dimpotrivă, textele diferă din punctul de vedere al naturii “misiunii” executate de persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Într-o primă opinie, exprimată în mai multe hotărâri judecătorești și studii de specialitate, s-a afirmat că “în toate cazurile când polițiștii intervin pentru asigurarea ordinii și liniștii publice, pentru apărarea avuției naționale, a vieții, integrității corporale și a bunurilor cetățenilor, pot deveni subiecți pasivi ai infracțiunii prevăzute de art. 1 alin. 1 din Decretul –lege nr. 41/1990, întrucât aceștia, potrivit legii, au asemenea atribuții (sarcini, misiuni) și, de asemenea, că “a diferenția pe ofițerii și subofițerii de poliție care se află în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu, după cum sunt sau nu în anumite misiuni, care de fapt nu sunt altceva decât tot îndepliniri ale sarcinilor de serviciu, mi se pare a fi artificial formal și greu de realizat în practică”.

Într-o altă opinie, de asemenea împărtășită deopotrivă de jurisprudența și doctrina de specialitate s-a susținut că “pentru ca un ofițer de poliție să beneficieze de protecția sporită pe care o conferă art.1 din Decretul-lege nr.41/1990 este necesar ca, în momentul insultării, calomnierii, amenințării sau lovirii sale , el să se afle nu numai în exercițiul funcției, ci și în executarea unei misiuni de asigurare a ordinii și liniștii publice, de apărare a avuției naționale, a vieții și integrității corporale și a bunurilor cetățenilor.

S-a mai afirmat, în sensul aceleiași opinii, că regimul sancționator prevăzut în art.1 din Decretul-lege nr.41/1990 va fi aplicabil “numai atunci când ofițerii și subofițerii de poliție se vor afla în executarea uneia din misiunile speciale indicate în textul special” și că “o misiune încredințată devine, de drept, și o sarcină de serviciu pentru cel care a primit-o, dar aceasta nu înseamnă că toate sarcinile de serviciu sunt și misiuni în sensul art.1 din Decretul-lege nr.41/1990.

Exprimând considerația cuvenită opiniilor mai sus exprimate, ne distanțăm însă de prima, apreciem pe a doua și ne îngăduim a afirma o opinie proprie.

În părerea noastră, legiuitorul a acordat o protecție specială (suplimentară) subiecților denumiți în art.1 alin.1 din lege în cazurile în care aceștia acționează nu în realizarea atribuțiilor prevăzute de legile organice, cele generale și de rutină, ci, așa cum se susține și în a doua opinie, numai atunci când acțiunile lor sunt întreprinse în scopul apărării valorilor sociale expres enunțate în teritoriu. Fiind deci în același gând cu cei care susțin opinia precedentă, credem însă că textul legii speciale – în ce privește “misiunea” purtătorilor autorității de stat – trebuie interpretat chiar mult mai restrictiv decât a fost interpretat până în prezent.

În Decretul-lege nr.41/1990 sunt cuprinse reglementări speciale cu privire la :

incriminarea unor fapte ca infracțiuni speciale, și anume :

infracțiunea de ultraj contra unor persoane din organele de ordine cu misiuni speciale, în art.1 alin.1-3 ;

infracțiunea de producere a actelor de dezordine la locurile de deținere în art.1 alin.4 teza I;

infracțiunea de ultraj contra cadrelor militare cu atribuții de comandă, pază și supraveghere la locurile de deținere, în art.1 alin.4 teza II.

instituirea unui mod special de aplicare a pedepsei în caz de concurs de infracțiuni, recidivă postcondamnatoriu sau pluralitate intermediară ;

extinderea aplicării procedurii speciale de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante la infracțiunile speciale înscrise în acest decret-lege, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condițiile art.465-466 Cod procedură penală.

III.2 Obiectul ocrotirii penale

Obiectul juridic al infracțiunilor reglementate de legea specială este complex. Într-un prim plan, dominant, se situează relațiile sociale privind autoritatea statului, dar nu a tuturor instituțiilor sale reprezentative, purtătoare a autorității etatice, ci numai a acelora limitativ enunțate în text, respectiv, M.a.N., M.I. și M.J. – prin Direcția generală a penitenciarelor, care gestionează întreaga activitate de executare a pedepselor privative de libertate.

Într-un plan secund, sunt relațiile sociale care apără demnitatea și integritatea fizică a reprezentanților autorităților publice sus-precizate (cadre militare și militari în termen aparținând acestor ministere), cât și cele formate în legătură cu ordinea și liniștea publică, avuția națională, integritatea corporală și bunurile cetățenilor”.

În cazurile prevăzute în art. 1 alin. 1 și alin. 4, teza I, infracțiunile sunt lipsite de obiect material, dar în cazurile reglementate de art. 1, alin. 2 și alin. 4, teza II, obiectul material este constituit din corpul asupra căruia se îndreaptă acțiunea violentă.

III. 3 Subiecții

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor prevăzute în art.1, alin.1 și 2 este necircumstanțiat de text, deci el poate fi orice persoană.

La infracțiunea prevăzută în art.1, alin.4, subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii este însă calificat, neputând fi decât o persoană aflată în stare de deținere – sub puterea unui mandat de arestare preventivă – sau în stare de deținere – sub puterea unui mandat de executare a unei pedepse.

Infracțiunile sunt susceptibile de săvârșire în toate formele participației : coautor, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv al infracțiunilor este statul, a cărui autoritate este sfidată.

Subiectul pasiv al acestor infracțiuni este însă și un reprezentant al statului, dar, în deosebire de infracțiunea de ultraj – unde subiectul pasiv este orice funcționar ce îndeplinește o funcție care implică exercițiul acestei autorități – la infracțiunile prevăzute în legea specială subiecții pasivi au fost strict individualizați prin text și anume : ofițer, maistru militar, subofițer și militar în termen – din cadrul M.a.N., poliției sau al altor unități ale M.I. – precum și cadre militare (deci sunt excluse cadrele civile) – din M.I. sau Direcția generală a penitenciarelor – cu atribuții de comandă , pază și supraveghere de la locurile de reținere sau deținere a persoanelor arestate preventiv sau condamnate.

În măsura în care voința legiuitorului este de a conserva acest act normativ în patrimoniul legislativ, se impune amendarea textului art.1, alin.1, în sensul de a se include, alături de ministerele nominalizate, Serviciul Român de Informații – prin unitățile sale de intervenție antiteroristă – și Serviciul de Protecție și Pază ale căror efective sunt legal implicate în misiuni de acest gen, pentru asigurarea climatului de ordine și legalitate. Opinia de a se acorda egală protecție juridică și efectivelor militare aparținând celor două servicii publice este formulată ca propunere de lege ferenda.

III.4 Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunilor reglementate prin lege se exprimă în regulă generală, prin acțiuni de:

amenințare

lovire sau alte violențe

vătămare corporală

acte de dezordine și manifestări violente.

În cazuri mai rare, elementul material poate fi constituit și din sancțiuni la faptele de insultă, lovire sau alte violențe și vătămare corporală.

În raport cu tipurile de acțiuni – inacțiuni enunțate în text, se disting și modalitățile normative în care pot fi săvârșite infracțiunile.

Pentru a fi incidente prevederile legii speciale, textele art.1, alin.1 și 2 pretind realizarea unei cerințe esențiale, care este aceea ca faptele să fie comise împotriva acelui subiect pasiv “aflat în executarea” uneia din misiunile limitativ enunțate în texte, ori “în legătură” cu aceste misiuni, în cazul neîndeplinirii acestei condiții fapta constituind numai infracțiunea de ultraj prevăzută în art.239 Cod penal.

La ipostaza normativă reglementată în art.1 alin.1, textul pretinde și îndeplinirea unei a doua cerințe, și anume ca insulta, calomnia ori amenințarea să fie săvârșită “nemijlocit” – adică în prezența victimei – , sau “prin mijloace de comunicare directă” – respectiv în absența acesteia, dar într-o modalitate în care insulta, calomnia sau amenințarea să ajungă la cunoștința subiectului pasiv.

În ce privește “actele de dezordine” – la care se referă art.1, alin.4 acestea sunt conduite contrare normelor cuprinse în regulamentul de funcționare al locului de reținere sau deținere, comise în astfel de condiții încât ele afectează procesul de reeducare și perturbă activitățile proprii regimului respectiv (refuzul colectiv de a executa dispozițiile cadrelor, blocarea ușilor de acces, sechestrarea unui cadru însărcinat cu supravegherea ș.a.) textul pretinzând ca acestea să fie însoțite de manifestări violente.

Urmarea imediată a acestor infracțiuni este complexă. Într-un plan principal și mijlocit, fapta autorului infracțiunii este de natură a pune în pericol autoritatea cu care este investită o autoritate publică – M.a.N., M.I., M.J., D.G.P. – iar într-un plan secund nemijlocit, aceasta aduce atingere demnității, libertății psihice sau integrității corporale a persoanei anume calificate de text.

Legătura de cauzalitate între elementul material al infracțiunii și consecințele acestuia rezultă, de regulă, din însăși materialitatea faptelor.

III.5 Latura subiectivă

Infracțiunile prevăzute în art.1 se săvârșesc, fără excepție cu intenție directă sau indirectă.

Este însă esențial ca autorul să cunoască, fără dubiu, că persoana agresată de el – psihic sau fizic – are calitatea arătată în text.

Nu se pretinde, pentru realizarea infracțiunii – existența unui anumit scop sau mobil.

III.6 Formele infracțiunii

Deși modalitățile normative prevăzute în art.1 din lege sunt susceptibile de săvârșire în formă imperfectă, tentativa la infracțiune nu este prevăzută și sancționată.

Consumarea infracțiunii survine în momentul, după caz, al perceperii de către victimă a insultei ori amenințării, când calomnia a devenit publică, al exercitării agresiunii fizice -independent de rezultatele mai grave ulterioare- respectiv al provocării efective a stării de dezordine la locul de reținere sau deținere.

III.7 Regimul sancționator

Infracțiunile din legea specială au un regim sancționator diferențiat. astfel, infracțiunea îndreptată nemijlocit împotriva demnității și libertății psihice a persoanelor vătămate menționate în alin.1 sunt sancționate cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 5 ani, aceea îndreptată împotriva integrității corporale cu pedeapsa închisorii între 2 și 7 ani, iar infracțiunea prevăzută în ultimul alineat, cu pedeapsa închisorii între 3 și 10 ani.

În legătură cu cea din urmă pedeapsă, aplicată persoanelor în stare de reținere sau deținere, este de observat că aceasta nu se contopește cu, ci se adaugă la pedeapsa ce se execută – identic tratamentului instituit pentru infracțiunea de evadare, reglementată prin art.269 Cod penal – fără însă ca pedeapsa rezultată să poată depăși maximul general al închisorii stabilit de legea penală.

III.8 aspecte procesuale

Potrivit art.2 al legii speciale, infracțiunile prevăzute în art.1 sunt urmărite și judecate în regim derogatoriu de la normele de drept comun, respectiv în acela de urgență, instituit pentru infracțiunile flagrante – art.465-479 Cod procedură penală.

Prevederile acesteia nu se aplică în cazul săvârșirii infracțiunilor de către minori – art.479 pct.1 lit.b Cod procedură penală.

Capitolul IV. PROBLEME CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ ANCHETA

IV.1 Activitatea ilicită desfășurată. Metodele și mijloacele folosite

Pentru stabilirea activității ultrajului se impune determinarea existenței sau inexistenței acțiunilor ori inacțiunilor incriminate de: amenințare, lovire ori alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă. Cu această ocazie se vor lua în vedere și faptele incriminante de Decretul-Lege nr. 41/1990 și anume acte de dezordine, manifestările violente săvârșite de persoanele aflate în stare legală de reținere sau deținere, împotriva cadrelor militare cu atribuții de comandă, incluse în cadrul activităților ilicite caracteristice ultrajului.

În acest scop, organele de anchetă trebuie să stabilească și să clarifice problemele impuse de tipul, de activitatea ilicită, element material al ultrajului, săvârșită.

Concluzionând aceste probleme, organul de urmărire penală va trebui să lămurească în cazul:

Amenințării:

activitatea ilicită:

acțiunea de amenințare, de insuflare victimei a temerii că va fi supusă unui pericol, sau ca soțul ori o rudă apropiată va suferi un rău;

obiectul acțiunii de amenințare:

săvârșirea unei infracțiuni;

săvârșirea de fapte păgubitoare indiferent de gravitatea lor;

condițiile, împrejurările realizării amenințării;

urmarea imediată.

Loviri sau alte violențe, vătămări corporale sau vătămări corporale grave:

activitatea ilicită:

acțiune mecanică a unei energii cinetice exterioare de atingere, de compresiune sau de izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp contendent, prin proiectare, calcare, aruncare sau cădere;

data și locul săvârșirii;

dacă făptuitorului se află în legitimă apărare ori dacă a depășit limitele acesteia;

urmarea imediată. În funcție de urmăriri, organul de anchetă va putea face încadrarea juridică a faptei, fie ca infracțiune de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală sau de vătămare corporală gravă.

Prin acte de dezordine înțelegem conduitele contrare normelor cuprinse în regulamentul de funcționare a locului de reținere sau deținere, comise în astfel de condiții încât afectează procesul de reeducare și perturba activitățile proprii regimul respectiv: refuzul colectiv de a executa dispozițiile cadrelor, blocarea ușilor de acces, sechestrarea unui cadru însărcinat cu supravegherea, toate aceste manifestări trebuie să fie însoțite de manifestări violente.

În cadrul elementului material al ultrajului este inclusă și lipsirea de libertate săvârșită în condițiile art.239 C. pen., lămurirea existenței sau inexistenței acestei fapte impune stabilirea de către anchetator a:

– activității ilicite: acțiune sau inacțiune, după caz, prin care victima este pusă în imposibilitatea de a se manifesta potrivit voinței sale și care se exercită suficient de mult astfel încât să rezulte că victima a fost efectiv împiedicată de a se manifesta, a se deplasa și a acționa în conformitate cu voința sa;

– locul și timpul comiterii;

– scopul urmărit;

– urmărirea imediată.

Odată cu lămurirea problemelor mai sus enumerate se va stabili dacă suntem în prezența unor fapte care constituie contravenție sau ultraj, având în vedere gravitatea acestora.

Potrivit Legii nr. 60/1991, art. 26 constituie contravenție:

participarea la adunări publice nedeclarate sau intensive și urmate de refuzul de a părăsi locul de desfășurare a acestora, la avertizările și somațiile organelor de ordine, făcute potrivit legii;

opunerea cu violență a organizatorilor sau împuterniciților acestora ori împiedicarea lor de a-și exercita atribuțiile legale privind asigurarea ordinii în desfășurarea adunărilor publice;

refuzul de a părăsi imediat adunarea la solicitarea organelor de ordine potrivit legii.

De asemenea și Legea nr. 61/1991 stabilește sancționarea cu amendă contravențională socială a ordinii și liniștii publice, fapte care în anumite împrejurări, condiții pot fi încadrate la art. 239 C. pen.. astfel de fapte sunt prevăzute în art. 2 al Legii nr. 61/1991 și anume:

lit.a) Săvârșirea în public de fapte, acte, gesturi obscene, proferarea unor injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze onoarea și demnitatea acestora sau a instituției publice;

lit.t) Nerespectarea măsurilor de odine luate de organele competente în caz de calamități naturale sau alte pericole publice;

lit.ț) Refuzul unei persoane de a da relații pentru stabilirea identității sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliției la cererea ori invitația justificată a organului de urmărire penală sau de menținere a ordinii publice, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

lit.u) Împiedicarea sub orice formă a organului de urmărire penală sau a organului de urmărire penală sau de menținere a ordinii și liniștii publice de a-și îndeplini obligațiile de serviciu privind legitimarea sau conducerea unei persoane la sediul poliției ori a altui organ de stat, de a se lua măsurile necesare pentru menținerea ori stabilirea ordinii publice.

Metodele și mijloacele de comitere a ultrajului îmbracă o formă diversificată în funcție de specificul acțiunii sau inacțiunii incriminante în infracțiunea de ultraj. astfel insulta, calomnia și amenințarea sunt susceptibile a se comite direct sau indirect, prin contactul nemijlocit între făptuitor a unor mijloace materiale cum ar fi: scrisorile, casetele audio sau audio-video, telefonul, telegrama, desenele, faxurile, internet-ul etc.

Lovirile și alte violențe, vătămările corporale grave se pot comite de asemenea în mod nemijlocit, respectiv prin crearea unor situații care dacă nu sunt cunoscute de victimă pot duce la vătămarea integrității corporale și a sănătății. Mijloacele folosite de făptuitor pot fi atât materiale cât și violențe morale – provocarea fugii victimei din cauza fricii, spaimei, amenințării, victima împiedicându-se și lovindu-se.

Lipsirea de libertate din punct de vedere al modului de comitere, se realizează în mod nemijlocit prin utilizarea unor mijloace și metode diverse, legea penală precizând că reprezintă forma agravată a infracțiunii sus-amintite următoarele moduri de comitere:

a) lipsirea de libertate prin simularea de calități oficiale. De simularea unei calități oficiale se poate vorbi atunci când făptuitorul, fără a avea o calitate oficială pretinde că ar avea o asemenea calitate, acest procedeu având efect intimidant asupra persoanei care nu opune rezistență făptuitorului. Pentru a produce acest efect, făptuitorul trebuie să simuleze una din aceste calități oficiale, care dacă ar fi reale, iar da dreptul de a lipsi persoana de libertate – calitate de procuror, ofițer de poliție, lucrător sanitar însărcinat cu depistarea bolilor contagioase;

b) lipsirea de libertate săvârșită prin răpire. Există această agravantă când victima a fost luată de obicei prin violență fizică ori, mai rar, prin înșelăciune din locul unde se afla, spre a fi dusă în altă parte, împotriva voinței sale;

c) lipsirea de libertate săvârșită de o persoană înarmată. Legea nu cere ca autorul să fi întrebuințat arma aflată asupra sa pentru a înlesni săvârșirea acțiunii, fiind suficient ca autorul să fi fost înarmat. Potrivit art.151 Cod penal prin persoană înarmată trebuie să înțelegem persoana care are asupra sa un instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă prin lege, precum și persoana care are asupra sa orice obiect de natură a putea fi folosit ca urmă și pe care îl întrebuințează în mod efectiv pentru atac. În primul caz fiind vorba despre o armă propriu-zisă este suficient ca, în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să aibă asupra sa o astfel de armă, care să fie vizibilă pentru victimă. În al doilea caz fiind vorba despre un obiect care devine o armă numai prin folosire, este necesar ca făptuitorul să folosească efectiv acel obiect împotriva victimei. Efectul intimidant pe care îl produce asupra victimei, arma propriu-zisă deținută de făptuitor, cât și folosirea de către acesta a obiectului susceptibil a servi ca armă fac ca fapta să fie săvârșită mai ușor.

d) Lipsire de libertate săvârșită de două sau mai multe persoane. Fapta dobândește un pericol sporit când este realizată în aceste circumstanțe, deoarece prezența mai multor persoane care acționează împreună este de natură a face mai dificilă rezistența victimei, pe lângă faptul că această cooperare mărește îndrăzneala făptuitorului. Nu interesează dacă printre cei care acționează se găsesc și persoane care nu răspund penal, deoarece legea are în vedere numai o cooperare materială.

IV.2 Calitatea de funcționar public a persoanei ultragiate sau de membru al familiei funcționarului public

Ultrajul are ca subiect pasiv persoane care au calitatea de funcționar public. Dar așa cum am arătat în cele prezentate mai sus, nu orice persoană funcționar public poate fi subiect pasiv, ci numai aceea care este investită cu autoritatea publică. Funcționarul public trebuie să fie în exercițiul funcțiunii sau activitatea ilicită să fie în legătură cu acte săvârșite în timpul exercitării funcțiunii este o altă cerință necesară pentru existența ultrajului.

Calitatea de funcționar public investit cu autoritate publică este condiția de bază, este cerința legală obligatorie, fără această calitate a subiectului pasiv activitatea ilicită constituind elementul material al altor infracțiuni contra persoane.

Făcând distincție în diversele funcții publice investite cu autoritate publică, legea penală enumeră limitativ funcționarii publici investiți cu autoritate publică a căror calitate specială duce la agravarea răspunderii penale pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Calitățile speciale, prevăzute în art.139, alin.3 sunt: magistrat, polițist, jandarm, alt militar.

Prin Legea nr. 140/1996 calitatea de subiect al ultrajului a fost extinsă și asupra membrilor funcționarului public investit cu autoritate publică, dacă activitatea ilicită de art. 180-182, 189 și 193 din Codul penal a fost săvârșită împotriva acestora, în scop de intimidare sau răzbunare pentru acte ori fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii de funcționari.

În literatura juridică, anterior modificării art.239 prin Legea nr. 140/1996, s-au exprimat opinii diferite în legătură cu faptul dacă gardienii publici pot sau nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii speciale de ultraj înscrisă în art. 1 al Decretului-Lege nr. 141/1990.

Într-o primă opinie avându-se în vedere misiunile pe care le îndeplinesc gardienii publici s-a considerat că ei pot fi subiecți ai infracțiunii de ultraj.

Într-o altă opinie s-a considerat că în cazul infracțiunii de ultraj prevăzută în art. 1, alin. 1 și 2 din Decretul – Lege nr. 41/1990, subiectul pasiv special și adiacent are o calitate anume, fiind precis determinat (ofițer, subofițer, maistru militar, militar în termen din cadrul Ministerului apărării Naționale, Poliție sau al altor unități ale Ministerului de Interne), gardienii publici nefiind individualizați în textul incriminator, astfel ei nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj.

În ce ne privește problema aceasta rămâne de actualitate prin prisma dispozițiilor înscrise în art. 239, alin. 3 C. pen., care a preluat abrogând implicit, prevederile din legea specială, în care între alte funcții care atrag această modalitate calificată, sunt și cele de polițist, jandarm sau alt militar fără a se mai circumscrie calitatea de „militar” doare la cei aparținând de Ministerul apărării Naționale și Ministerul de Interne.

Dacă până la abrogarea, implicită, a art. 1 alin. 1-3 din Decretul – Lege nr. 41/1990 prin Legea nr. 140/1996 mai greu se putea admite ca gardienii publici să poată fi subiecți pasivi ai infracțiunii speciale de ultraj, deoarece se cere ca persoanele din categoria „alți militari” să aparțină Ministerului de Interne, prin introducerea alin. 3 la art. 239 Cod penal, prin Legea nr. 140/1996 înlăturându-se această condiție, expresia „gardian public” se apropie și mai mult de condiția de „alt militar” pentru a putea fi subiect pasiv al infracțiunii înscrise în art. 239 alin. 3 Cod penal.

Considerăm că, la o proximă perfecționare a legislației penale, în ceea ce privește textul care încriminează ultrajul, ar trebui fie să se menționeze expres în art. 239 Cod penal și calitatea de „gardian public” pentru a se putea pune capăt unor practici neunitare de organele judiciare.

IV.3 Urmările activității și scopul urmărit

Ceea ce este caracteristic infracțiunii de ultraj, din punct de vedere al activității ilicite este crearea unei stări de pericol pentru autoritatea cu care este investit organul din care face parte funcționarul ultragiat, în tulburarea bunei desfășurări a activității acestuia fie prin producerea de pagube ca urmare a distrugerii unor bunuri, fie prin împiedicarea funcționarului ultragiat de a executa atribuțiile de serviciu, de a realiza sarcinile cu care a fost însărcinat.

În secundar ca urmare adiacentă, activitatea ilicită are drept urmare:

încălcarea onoarei și demnității funcționarului ultragiat;

vătămarea integrității corporale și sănătății acestuia;

atingerea adusă libertății integrității corporale și sănătății vreunui membru al familiei funcționarului public investit cu autoritatea publică;

provocarea de pagube materiale celui ultragiat;

împiedicarea exercitării funcției cu care a fost investit, timorarea acestuia.

Față de toate aceste urmări, consecințe, făptuitorul trebuie să fi acționat cu intenție fie în forma directă fie în forma indirectă. acest lucru impune anchetatorului să dovedească, pe baza materialului probator realizat în cauză, faptul că învinuitul – inculpatul, a cunoscut calitatea de funcționar public investit cu autoritate publică a celui ultragiat și că a conștientizat consecințele faptelor celor de față de cel ultragiat, consecințe pe care fie a urmărit să le realizeze, fie a acceptat producerea lor.

În situația în care făptuitorul, din punct de vedere al formei de vinovăție, acționează cu intenție directă, el urmărește fie să se răzbune pe funcționar pentru diferite acte realizate cu prilejul exercitării atribuțiilor specifice funcției cu care a fost investit, fie încearcă intimidarea celui ultragiat, ambele activități impunând, în general, anumite activități pregătitoare.

Cealaltă formă de vinovăție – intenția directă – este întâlnită în cazurile în care ultrajul se realizează față de un funcționar public, investit cu autoritate publică, aflat în exercițiul funcțiunii, în mod spontan fără ca făptuitorul să realizeze anumite activități pregătitoare.

Ultrajul realizat în scop de răzbunare se poate comite și în mod spontan, în practica judiciară asemenea cazuri fiind nu prea numeroase.

Infracțiunea de ultraj este, însă, de cele mai multe ori urmare a încercării învinuitului de a evita consecințele actelor și activităților impuse de funcționarul public investit cu autoritate publică, de a se sustrage de la aducerea la îndeplinire a acestora.

IV.4 Făptuitorii, calitatea și contribuția acestora. Relațiile dintre aceștia și persoanele ultragiate

Autor al infracțiunii de ultraj poate fi orice persoană, legea necondiționând existența faptei de vreo calitate anume pe care să o aibă făptuitorul. Fapta poate fi comisă în oricare din formele de participație, în cadrul ultrajului, doar în cazul în care instigatorul, complicele, coautorul cunoșteau calitatea persoanei ultragiate, cea a funcționarului public investit cu autoritate publică.

Dacă calitatea sus-amintită a persoanei ultragiate nu era cunoscută de instigator, complice sau coautor, atunci în sarcina acestora se va reține instigare, complicitate sau coautor la una din infracțiunile ce constituie elementul material al ultrajului, respectiv: amenințare și alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală gravă și nu în ultimul rând lipsire de libertate – în cazul membrilor de familie a funcționarului.

Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, stabilirea, în cazul participației în oricare din formele sale, a calității și contribuției fiecăruia, prezintă o importanță deosebită întrucât determină:

încadrarea juridică a activităților realizate de fiecare făptuitor în parte ;

individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpaților.

La individualizarea pedepsei se va mai avea în vedere și comportamentul general al făptuitorului anterior comiterii ultrajului și cel vis-à-vis de fapta săvârșită asupra funcționarului ultragiat.

Relațiile dintre făptuitor și persoana ultragiată, ocupă în cadrul anchetei, alături de lămurirea „activității ilicite” și a „calității de funcționar public”, un loc important, întrucât și de natura acestora depinde încadrarea juridică a acțiunilor și inacțiunilor făptuitorului.

Bunăoară, dacă între funcționar și făptuitor au existat relații de natură personală, iar fapta a fost săvârșită în legătură cu aceasta, făptuitorul neurmărind crearea unei stări de pericol pentru autoritatea publică cu care este investit funcționarul public, ci numai „soluționarea” divergențelor existente între aceștia, nu putem vorbi de săvârșirea infracțiunii de ultraj ci, după caz, săvârșirea infracțiunii de insultă, de calomnie, de amenințare, de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă.

Aceeași situație din punct de vedere al încadrării juridice a activității ilicite a făptuitorului, o întâlnim și în cazul în care funcționarul public își depășește atribuțiile de serviciu, fie încălcându-le, fie executându-le în mod abuziv, provocându-l astfel pe învinuit. actele îndeplinite în aceste condiții, nu mai pot fi considerate ca acte ale autorității, funcționarul public nemaibeneficiind de protecție specială acordată de legiuitor.

Exercitarea în mod abuziv a atribuțiunilor de serviciu, în unele cazuri, pe lângă faptul că duce la inexistența infracțiunii de ultraj, determină și înlăturarea caracterului penal al faptei învinuitului. avem în vedere situațiile în care făptuitorul acționează în condițiile legitimei apărări față de activitățile desfășurate în mod abuziv de funcționarul public – realizarea unei percheziții domiciliare, în mod ilegal, încercarea de arestare a unei persoane fără a exista vreun mandat în acest sens etc.

Sub aspectul lămuririi existenței concursului de infracțiuni, organele de anchetă vor trebui, dacă acest lucru se impune, să extindă cercetările și cu privire la alte fapte penale, săvârșite de învinuit anterior, cu prilejul comiterii ultrajului sau ulterior acestuia.

În consecință pe lângă problemele specifice ultrajului, vor trebui stabilite și lămurite și cele caracteristice faptelor penale săvârșite în concurs real sau ideal cu ultraj.

În concurs cu ultraj cele mai frecvente infracțiuni întâlnite sunt:

ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice;

tentativa de omor;

violarea de domiciliu.

Infracțiunea de ultraj nu poate exista în concurs cu infracțiunea de omor. În aceste cazuri fiind prezentă infracțiunea de omor calificat respectiv omor deosebit de grav. Dacă activitatea ilicită a învinuitului a avut drept urmare moartea funcționarului public investit cu autoritatea publică, infracțiunea de ultraj este absorbită în conținutul infracțiunii de omor calificat. Vom fi în prezența omorului deosebit de grav dacă funcționarul public avea una din calitățile specifice prevăzute de lege și anume: polițist, magistrat, jandarm sau alt militar.

Ultrajul prin natura elementului său material este o infracțiune săvârșită împotriva persoanei. Ținând cont de acest lucru, în cazurile în care făptuitorul exercita activitatea ilicită, caracteristică ultrajului împotriva mai multor funcționari publici, investiți cu exercițiul autorității, vom avea atâtea infracțiuni de ultraj câte persoane vătămate există, în concurs.

IV.5 Cauze, condiții, împrejurări care au determinat, favorizat sau înlesnit comiterea faptelor

Lămurirea cauzelor, condițiilor, împrejurărilor care au determinat, favorizat sau înlesnit comiterea faptelor de ultraj, prezintă importanță din punct de vedere al datelor și informațiilor obținute, întrucât pe baza acestora se vor stabili măsurile preventive necesare evitării săvârșirii de alte asemenea fapte.

Astfel, organele de anchetă vor stabili:

a) măsurile de prevenire luate de organul investit cu autoritate publică precum și pe cele luate de funcționarul acestuia;

b) contribuția victimei la săvârșirea faptei:

neîndeplinirea obligațiilor de serviciu și profesionale;

exercitarea în mod abuziv a atribuțiilor cu care a fost investit;

utilizarea de anumite expresii, gesturi ori comportamente necivilizate de natură a provoca săvârșirea ultrajului;

c) starea făptuitorului în momentul comiterii ultrajului;

locul și timpul săvârșirii acestuia;

măsurile luate de cei vinovați.

IV.6 Probleme specifice în cazul ultrajului săvârșit asupra lucrătorilor Ministerului de Interne

Persoana, lucrător al Ministerului de Interne, indiferent de armă: polițist, polițist de frontieră, jandarm, are ca atribuție generală de serviciu asigurarea respectării legalității în toate domeniile vieții sociale, Legea nr. 26/1994, Legea nr. 116/1998, Legea nr. 56/1992 – conferindu-i în acest sens drepturi și obligații specifice, de a căror mod de realizare depinde existența sau inexistența ultrajului săvârșit împotriva lor.

De aceea, în astfel de cauze este necesar a lămuri pe lângă problemele generale enumerate mai sus, o serie de alte probleme impuse exclusiv de calitatea specială de polițist sau jandarm, și anume:

condițiile concrete în care s-a săvârșit fapta;

misiunea în care se afla lucrătorul Ministerului de Interne;

necesitatea, oportunitatea, respectarea legalității în activitățile desfășurate, în exercițiul funcțiunii, dar mai ales în afara timpului afectat exercițiului funcțiunii și a misiunilor;

ținuta, comportamentul lucrătorului anterior și ulterior comiterii faptei asupra sa;

delimitarea infracțiunii de ultraj de contravențiile prevăzute în Legea nr. 61/1991.

Nu orice discuție neprincipială cu organele Ministerului de Interne poate constitui ultraj.

De prevăzut că, potrivit dispozițiilor legale menționate, lucrătorul Ministerului de Interne se află la ordin 24 de ore din 24, deci trebuie să se prezume și faptul că activitatea sa este respectarea legii, el fiind obligat potrivit calității sale să intervină ori de câte ori se comite o faptă antisocială. În consecință, lucrătorul de Ministerul de Interne este apărat conform dispozițiilor legale, iar practic ancheta trebuie să demonstreze că acțiunea sa nu a fost abuzivă, netemeinică, provocatoare.

Capitolul V. ASPECTE DE PRACTICĂ JURIDICĂ

În acest capitol, voi încerca să prezint, prin intermediul exemplelor, unele din aspectele cele mai des întâlnite de organele de anchetă pe parcursul investigării infracțiunilor de ultraj, aspecte care se referă la stabilirea calității de subiect pasiv al ultrajului, la determinarea activității ilicite făptuitorului, a naturii relației dintre cel ultragiat și făptuitor, precum și a scopului urmărit de acesta din urmă. Neelucidarea unuia din aspectele sus enumerate, determină realizarea de încadrări juridice greșite, lucru care are drept consecință, de cele mai multe ori, prelungirea procesului penal doar pentru a îndrepta ceea ce au făcut alții în mod greșit, cu știință sau cu neștiință.

După cum am văzut în teoria prezentată în capitolele precedente, în cadrul organelor prin care se realizează puterea de stat nu orice funcționar poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj, ci numai acel care, având dreptul să exprime voința organului de stat din care face parte este competent potrivit legii sau altei dispoziții normative, să ia măsuri cu caracter obligatoriu și să impună respectarea lor, adică să efectueze acte ce implică exercițiul autorității de stat. acesta constituie al doilea criteriu de determinare a noțiunii subiectului pasiv al infracțiunii.

Determinarea calității de funcționar public investit cu autoritate publică, cu excepția situațiilor când sunt enumerate prin lege, în mod expres, categoriile de persoane ce au această calitate, ridică dificultăți în sensul că plecând de la o interpretare greșită a legilor, în domeniu, unor funcționari publici ce nu sunt investiți cu autoritate publică li se atribuie calitatea de subiect pasiv al ultrajului și invers.

Spre exemplu unii funcționari din cadrul aparatului administrației de stat, aveau dreptul în baza unor acte normative ce le reglementa activitatea, să constate abaterile administrative săvârșite în sectorul lor și să ia măsuri de înlăturare a acestora ori de sancționare a celor ce le-au comis sau măsuri obligatorii de altă natură.

Potrivit art. 10 și 38 din Decretul nr. 303 din 25 iulie 1972 privind organizarea și executarea pazei bunurilor, paznicii sunt asimilați, pe timpul executării pazei, funcționarilor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Deci pot fi (este vorba de paznicii anumitor unități, dintre care în speță a fostelor C.a.P.-uri) subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj.

Paznicul unui spital – ale cărui atribuții prevăzute în regulamentul de organizare și funcționare a spitalului au la bază sarcinile de serviciu ale personalului de pază prevăzute în art. 13 din același Decret 303/1972, adaptate la specificul unității spitalicești poate avea de asemeni calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de ultraj.

Medicul de circumscripție este un funcționar ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, el putând fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj. O astfel de funcție ar putea consta în anularea unui proces verbal de amendare pentru neprezentare la vaccinare.

Datorită atribuțiilor sale, printre care este și aceea de a întocmi acte de constatare a infracțiunilor silvice, pădurarul are calitatea de reprezentant al autorității și deci poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj.

În consecință, atingerea onoarei sau prestigiului lor constituia infracțiunea de ultraj prevăzută de Codul penal.

Pentru aceeași rațiune care stă la baza incriminării faptelor de atingere a onoarei sau prestigiului funcționarului public investit cu dreptul de a emite acte și de a lua măsuri cu caracter obligatoriu a fost necesar a se hotărî că sunt ocrotiți prin incriminarea infracțiunii de ultraj și funcționarii ce sunt însărcinați cu executarea dispozițiilor date și a măsurilor luate de organele competente cum ar fi executorii judecătorești.

Folosind criteriile indicate mai sus cu privire la determinarea noțiunii de funcționar și verificând existența celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii de ultraj, instanța judecătorească trebuia să încadreze corect faptele în textele de lege iar prin sancțiunile aplicate, just individualizate în raport cu pericolul social al infracțiunii și infractorului să contribuie la asigurarea unei apărări eficiente a prestigiului autorității de stat.

S-a pus problema încadrării juridice a faptei atunci când subiectul pasiv este un polițist care sprijină executorul judecătoresc în vederea executării silite a unei hotărâri judecătorești.

Inculpata P.a. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. 1 și 2 din Codul penal.

Instanța a reținut că în ziua de 30 septembrie 2010 executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul inculpatei, pentru a executa silit o sentință civilă de evacuare a inculpatei din imobil.

Executorul judecătoresc era însoțit de doi subofițeri de poliție, aflați în misiune ordonată de a asista la executare, în calitate de reprezentanți ai forței publice.

Comunicându-i-se scopul acțiunii, cunoscut de inculpată și ca urmare a primirii somației de executare și a înștiințării prealabile aceasta a devenit violentă, amenințând pe toți cei de față că va arunca pe ei cu benzină și le va da foc.

Întrucât executorul judecătoresc a încercat să o calmeze pe inculpată și i-a cerut să respecte hotărârea judecătorească, stăruind în executarea ei, inculpata a lovit cu pumnii și a îmbrâncit pe unul dintre polițiști.

În condițiile menționate executarea silită a fost întreruptă. Tribunalul Municipiului București, secția I penală, prin decizia nr. 1108/a din 29 noiembrie 2011, a admis apelul declarat de procuror a schimbat încadrarea juridică faptei inculpatei din prevederile art. 239 alin. 2 în cele ale art. 271 alin. 1 Cod penal și a condamnat pe inculpată pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a considerat că, odată ce lucrătorul de poliție a participat la punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, el a devenit alături de executorul judecătoresc, organ de executare în sensul prevăzut în art. 271 din Codul penal deci subiect pasiv al infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Din probele administrate rezultă că inculpata a săvârșit două infracțiuni aflate în concurs, și anume infracțiunea de ultraj cu violență prevăzută în art. 239 alin. 2 din Codul penal, reținută de prima instanță și infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută în art. 271 Cod penal reținută de instanța de apel.

Este stabilit că inculpata s-a opus, prin violență, executării hotărârii judecătorești de evacuare, infracțiune prevăzută în art. 271 din Codul penal.

De asemenea, este dovedit că inculpata a lovit și îmbrâncit, scoțându-l din apartament pe plutonierul de poliție aflat în misiune ordonată, însărcinat să sprijine, cu autoritatea sa de polițist, de reprezentant al forței publice, pe executorul judecătoresc în executare sentinței civile.

Stabilindu-se că polițistul, aflat în exercițiul funcțiunii, a fost lovit, este greșit a se considera, cum a făcut instanța de apel, că acesta și-a pierdut calitatea de reprezentant al forței publice, al autorității de stat și a devenit organ de executare a unei hotărâri judecătorești. În acest sens art. 373 alin. 3 din Codul de procedură civilă prevede că executarea hotărârilor se îndeplinește prin executorii judecătorești.

Deci, nu sunt menționate și alte organe de executare. Executarea se efectuează numai de către organele financiare de către executorii proprii ai societăților comerciale și, în principal, de către executorii judecătorești.

Prin urmare, din textele de lege menționate rezultă că lucrătorii de poliție, chiar dacă participă la executare, nu au calitatea de organe de executare, cum greșit a reținut instanța de apel.

Relevante sub acest aspect sunt și prevederile art. 412 raportate la art. 373 alin. 4 din Codul de procedură civilă, în care se precizează că organele de poliție sunt obligate să acorde concursul lor executorului judecătoresc la efectuarea executării silite.

Ținând seama și de faptul că infracțiunea de ultraj calificat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar pedeapsa cea mai grea prevăzută în art. 271 din Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești este de la 6 luni la 3 ani, actele de violență sau de amenințare fiind îndreptate contra organului de executare, este de neconceput să se considere că lucrătorul de poliție beneficiază din partea legii de o protecție mai redusă atunci când se află în misiune ordonată, de a-și da concursul la executarea unei hotărâri judecătorești decât atunci când se află într-o misiune de patrulare sau exercită alte atribuții curente.

În consecință, lucrătorul de poliție nu-și pierde această calitate atunci când acordă sprijin la executarea unei hotărâri judecătorești, el nu devine organ de executare, iar violențele îndreptate împotriva sa întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută în art. 329 din Codul penal, recursul în anulare urmând a fi admis potrivit considerentelor ce preced cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță.

În literatura juridică și practica judiciară se subliniază că funcționarul reprezintă autoritatea de stat sau este purtătorul ei numai atâta timp cât se găsește în exercițiul legal al funcțiunii sale; în schimb când iese din cadrul legal al exercițiului funcțiunii prin aceea că își încalcă atribuțiile de serviciu ori le exercită în mod abuziv, funcționarul nu mai este în cadrul legalității, iar actele sale nu mai pot fi considerate ca acte al autorității.

Când subiectul pasiv nu se află în exercițiul funcției, adică atunci când se găsește în postura oricărui particular, pentru ca infracțiunea de ultraj să existe, este necesar ca amenințarea sau lovirile să se fi comis “pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției”.

S-a reținut într-o speță că subcomisarul de poliție R. I., din cadrul Poliției orașului Filiași, a sesizat săvârșirea infracțiunii de ultraj cu violență de către inculpat, susținând că în noaptea de 05/06.05.2011, în timp ce se afla în exercițiul atribuțiilor de serviciu a fost agresat fizic de către inculpat, cu consecința producerii unor leziuni care au necesitat pentru vindecare unu număr de 4-5 zile de îngrijiri medicale de la data producerii.

S-a mai arătat că, din probele administrate pe parcursul urmăririi penale s-a stabilit următoarea situație de fapt: urmare a unor sesizări privind tăierile și sustragerile de arbori din pădurea numitului P. D. Ghe., situată pe raza satului M., punctul „ B.”, la data de 05.05.2010, la nivelul Poliției Filiași a fost organizată o acțiune în vederea prinderii și identificării autorilor, acțiune la care au participat mai mulți lucrători de poliție, printre care și subcomisarul parte vătămată R. I. Odată ajunși la fața locului, în jurul orelor 24,00 -0,30 din noaptea menționată, lucrătorii de poliție și-au dat seama, după zgomotul ferestraielor mecanice care se auzeau din interiorul pădurii că cele sesizate se confirmă și au hotărât să aștepte la marginea pădurii, în apropierea drumului de acces în pădure. La mai puțin de 10 minute, au observat o căruță care se deplasa spre ieșirea din pădure, moment în care au acționat somându-i pe ocupanții căruței să oprească.În aceste împrejurări s-a reușit prinderea și imobilizarea celor două persoane aflate în vehiculul cu tracțiune animală, identificate ulterior ca B. Ș. și M.Ghe.

Persoanele respective fiind suspectate de săvârșirea unor fapte ilegale, agentul de poliție V. C., inspectorul S. V. și partea vătămată R. I., care purtau uniforme de serviciu, după ce în prealabil și-au făcut cunoscută calitatea prin somația „ Stai! Poliția!”, au pornit în direcția celor 2 căruțe, în vederea prinderii, imobilizării și conducerii la sediul poliției pentru identificarea ocupanților acestora. Refuzând să se conformeze solicitărilor legale ale celor trei polițiști, inculpatul, cu intenția de a-și asigura scăparea, a lovit caii cu hățurile, a pus căruța în care se afla în mișcare și în goana cailor a reușit să forțeze cordonul format din polițiști. Deși s-a ferit la trecerea căruței, partea vătămată a fost lovită cu laterala dreaptă față a acesteia, împrejurare în care i s-au cauzat leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 4-5 zile de îngrijiri medicale, așa cum rezultă din certificatul medico-legal.

Analizând întregul material probator administrat în cauză instanța constată și reține următoarele: inculpatul, conducând o căruță cu care urma să sustragă lemne din pădure, a lovit partea vătămată, subcomisarul R. I. apărătorul inculpatului a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile infracțiunii de ultraj deoarece: inculpatul nu a văzut persoana pe care a lovit-o și nici nu și-a dat seama că este polițist, pentru ca, continuând goana cailor să accepte posibilitatea de a-l lovi pe acesta. Însă, procurorul a susținut că chiar dacă nu a urmărit acest lucru, infracțiunea de ultraj se poate săvârși și cu intenție indirectă.

Instanța a hotărât că pentru orice persoană aflată în situația inculpatului ar fi fost foarte clar că nu puteau să fie surprinși decât de către organe abilitate ale statului și nu de particulari. S-a apreciat că inculpatul și-a dar seama că se îndrepta cu căruța spre niște polițiști și a acceptat să lovească pe oricare dintre ei pentru a-și asigura scăparea, fiind cert că a lovit-o pe partea vătămată R. I.

În consecință, instanța constată că inculpatul a săvârșit infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 2 și 5 C. pen., în sarcina sa urmând a fi atrasă răspunderea penală. La individualizarea pedepsei instanța va avea în vedere atitudinea acestuia, de faptul că nu mai are antecedente penale, urmând a se aplica în cauză dispozițiile art. 74 lit. a și 76 lit. e C. pen., privind circumstanțele atenuante. De asemenea, se vor avea în vedere toate celelalte criterii de individualizare a pedepsei, prev. de art. 72 C. pen., inclusiv faptul că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție indirectă.

Ultrajul este o infracțiune complexă, absorbind în conținutul său, amenințarea, lovirea sau orice acte de violență, vătămarea corporală gravă. Prin incriminarea ultrajului, legiuitorul a înțeles să acorde protecție persoanelor care îndeplinesc anumite condiții expres prevăzute de lege: să fie funcționar public ce îndeplinește funcție, ce implică exercițiul autorității de stat.

Investirea unui funcționar cu exercițiul autorității de stat trebuie să se facă de către un organ împuternicit al statului, deoarece numai acesta este în măsură să stabilească dacă cel în cauză este apt de a îndeplini și exercita o asemenea calitate.

Când funcționarul se afla în circuitul vieții sale particulare, atingerea adusă autorității da stat și respectiv organizației de stat din care face parte nu poate avea loc decât atunci când activitățile menționate reprezintă o reacție (ripostă) la “fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii” fiind în legătură cu acestea (de exemplu, făptuitorul îi impută subiectului pasiv că n-a avut o comportare corectă în rezolvarea unei probleme de serviciu).

Constituie infracțiunea de ultraj fapta aceluia care întâlnind un lucrător de poliție din întâmplare și amintindu-și că acesta l-a arestat în executarea unui mandat de arestare pentru o pedeapsă la care fusese condamnat , îi aplică acestuia mai multe lovituri cu pumnul. Deși loviturile nu au avut loc în timpul exercițiului funcțiunii lucrătorului de poliție, ele au fost aplicate pentru o faptă – arestarea inculpatului – îndeplinită de acesta în exercițiul funcțiunii sale .

Dacă acțiunea făptuitorului nu reprezintă o reacție la o faptă îndeplinită de funcționar în exercițiul funcției ci urmarea unui conflict anterior fără nici o legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, fapta nu constituie infracțiunea de ultraj.

În activitatea practică a organelor de urmărire penală s-a pus problema referitoare la faptul dacă membrii comisiilor de lichidare a cooperativelor agricole de producție sau a celor de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și punerea în posesie a proprietarilor, constituie conform Legii nr.18/1991, pot fi subiecți pasivi ai ultrajului.

În plan teoretic, pentru lămurirea acestei probleme vom avea în vedere atât Legea fondului funciar cât și H.G.nr.131/1991, în care s-au făcut distincții clare între comisiile pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și punerea în posesie a proprietarilor, pe de o parte și comisiile de lichidare a patrimoniului cooperativelor ori a asociațiilor intercooperatiste, pe de altă parte.

Potrivit art. 11 din Legea nr.18/1991, „în scopul stabilirii dreptului de proprietate, prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuții efective a terenurilor celor îndreptați și eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraș sau municipiu se constituie, prin decizia prefecturii, o comisie condusă de primar.

Comisiile comunale, orășenești sau municipale vor funcționa sub îndrumarea unei comisii județene, numită prin decizia prefecturii și condusă de prefect.”

Alineatul trei al aceluiași articol împuternicește Guvernul să stabilească procedura de constatare și modul de funcționare a comisiilor, precum și modul de atribuire a noilor titluri de proprietate. atribuțiile comisiilor sunt prevăzute în art. 4 și 5 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuirea a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 131/1991.

Printre alte atribuții se află și cea privind punerea în posesie a persoanelor îndreptățite a primi terenuri.

Comisiile de lichidare a patrimoniului cooperativelor ori a asociațiilor intercooperatiste sau de stat și cooperatiste au fost reglementate distinct în art. 26 și 27 din Legea fondului funciar și Capitolul VII din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991. aceste comisii sunt constituite prin decizia prefecturii, la propunerea primăriei, având atribuții precise pentru lichidarea patrimoniului unităților respective.

Potrivit art. 7 din H.G. nr. 131/1991, „membrii comisiilor constituie conform art. 1 vor fi asimilați cu funcționarii aflați în exercițiul autorității de stat”. Este evident că art. 1 din H.G. nr. 131/1991, la care face trimitere art. 7 din aceeași hotărâre, se referă numai la comisiile comunale, orășenești, municipale și județene, prevăzute în art. 11 din legea nr. 18/1991, întrucât numai cu privire la aceasta legiuitorul a împuternicit Guvernul să stabilească procedura de constituire și modul de funcționare – alin. 2.

În concluzie, numai membrii acestor comisii au fost asimilați cu funcționarii aflați în exercițiul autorității de stat.

Stabilirea în mod cert a calității de subiect pasiv al ultrajului impune organelor judiciare în primul rând să determine și să interpreteze legile, care reglementează această calitate, în funcție de situațiile concrete, întâlnite de la caz la caz, și apoi, cu „ajutorul” activităților de probare a infracțiunii – solicitarea sau ridicarea de înscrisuri, de la sediul organului al cărui funcționar este cel ultragiat, din care să rezulte funcția în care a fost investit cu exercițiul autorității publice.

Relevante, sub aspectul determinării activității ilicite făptuitorului, a naturii relației dintre acesta și persoana vătămată și a scopului urmărit, sunt cazurile de ultraj comise asupra lucrătorilor Ministerului de Interne, datorită numărului și diversității acestora.

Un caz relevant în ceea ce privește cauzele, condițiile, împrejurările ce au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea ultrajului împotriva lucrătorilor de poliție, este cel soluționat în dosarul nr. 271/P/2011 de parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș Baia Mare:

Prin rechizitoriul din 15.01.2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.D., pentru infracțiunile prevăzute de art. 239 alin. 1, 2 și 3 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

În fapt, inculpatul, în seara zilei de 21 decembrie, împreună cu soția sa, au plecat la Barul „Miorița”, unde împreună cu martorii P.C., S.I. și R.V. au consumat bere. De aici, au plecat împreună la discoteca din localitate.

Inculpatul s-a dus la barul discotecii, solicitând barmanei P.M. să fie servit cu bere. Rugămintea barmanei de a aștepta, l-a determinat pe inculpat să-i arunce acesteia, în față, o cutie de suc goală. acest lucru a determinat-o pe P.M. să-l lovească cu o tavă de plastic peste cap, pe inculpat, care a ripostat, lovind-o cu palma. Pentru a aplana scandalul dintre cei doi, a intervenit martorul S.I. fiind sesizate telefonic și organele de poliție.

La locul incidentului s-au deplasat subofițerii S.G. și a.S., însoțiți de gardienii publici V.N. și P.V. Odată ajunși la fața locului, subofițerii s-au edificat cu privire la cele întâmplate și l-au condus pe inculpat în biroul șefului de unitate, unde a fost chemată și barmana, pentru a fi lămurită situația. Inculpatul a încercat s-o lovească din nou pe barmană, iar când a intervenit sg.maj. S.G., inculpatul l-a lovit cu mâna peste față. În acel moment, în încăpere au pătruns și alte persoane, creându-se un vacarm, lucru care i-a determinat pe lucrătorii de poliție să-l ducă pe inculpat la sediul poliției.

Inculpatul a refuzat să urce în mașină reușind să scape. Prin stație s-au cerut întăriri. În acest timp, gardienii care-i însoțeau pe cei doi subofițeri au plecat în urmărirea inculpatului. Când s-a încercat încătușarea lui, acesta l-a lovit din nou pe sg.maj. S.G., de data aceasta cu piciorul. a fost dus apoi din nou în fața discotecii unde se afla mașina poliției și aici când sa-a încercat din nou încătușarea inculpatului, acesta l-a lovit cu piciorul în bărbie pe sg.maj. a.S.

La locul incidentului a ajuns, ca urmare a ajutorului cerut prin stație, plt.maj.T.N., împreună cu gardianul public care-l însoțea, acesta solicitându-i inculpatului care era agitat să se liniștească. acesta din urmă a început să-i înjure și să-i amenințe pe toți lucrătorii de poliție prezenți, că-i va împușca. În acel moment, inculpatul cu cătușele puse, reușește să scape și să intre în discotecă, fiind urmat de cei trei lucrători de poliție și de gardienii care-i însoțeau. În discotecă, inculpatul continuă cu amenințările și injuriile la adresa polițiștilor, iar la un moment dat a luat un pahar de sticlă și l-a aruncat cu ambele mâini spre grupul de polițiști aflați la o distanță de 3-4 m de acesta. Paharul l-a lovit în partea dreaptă a feței pe plt.maj. T.N. , creându-i plăgi tăiate la nivelul pleoapei, nasului și feței, declanșându-i-se o hemoragie masivă. În urma acestei fapte, s-a acționat mai hotărât asupra inculpatului, care, în cele din urmă, a fost transportat și reținut la sediul organului de poliție.

Din certificatul medico-legal rezultă că, partea vătămată T.N. a suferit leziuni corporale pentru care s-au acordat 7-8 zile de îngrijire medicală pentru vindecare.

În fapt, fapta inculpatului M.D. de a insulta, amenința și lovi pe cei doi subofițeri care se aflau în exercițiul funcțiunii constituie infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 1, 2 și 3 Cod penal.

Vinovăția inculpaților se stabilește și este probată cu următoarele mijloace de probă:

– procesul verbal de constatare

– declarațiile martorilor

– declarațiile părților vătămate

– certificatul medico-legal

– declarația inculpatului

– recunoașterea de interogator

– recunoașterea la prezentarea materialului

În cauză nu există constituire de parte civilă, dar partea vătămată T.N. își rezervă dreptul de a formula pretenții materiale, în cazul rămânerii lui cu infirmitate (sluțire).

Pe parcursul anchetei inculpatul a recunoscut faptele comise, mai puțin pe cea de lovire a plt.maj. T.N., susținând că el a aruncat paharul asupra barmanei P.M. Declarațiile martorilor și ale părții vătămate infirmă această afirmație a inculpatului, însă pentru a putea dovedi în mod indubitabil, absolut rănirea plt.maj. T.N.. în seara incidentului lucrătorii de poliție trebuiau să ridice de la locul incidentului bucățile de sticlă din paharul care s-a spart în urma contactului dintre acesta și fața plt.maj. T.N., pentru că pe acestea se găseau amprentele impactului, urme de sânge. De asemenea, se puteau identifica bucățile de sticlă care au provocat efectiv leziunile de pe fața plutonierului.

Lămurirea cauzei sub aspectul cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea faptei scoate în evidență modul precar în care au acționat cei doi sergenți majori. Practic, datorită lipsei de fermitate în acțiune, neluării măsurilor care se impuneau raportat la locul incidentului, inculpatul a „reușit să-i ultragieze” pe toți lucrătorii de poliție prezenți. În primul rând în încăperea în care se găsea biroul șefului unității, cei doi subofițeri și gardienii nu trebuiau să permită accesul și altor persoane, decât al celor implicați efectiv în scandalul de la bar. În al doilea rând, în momentul în care s-a încercat transportarea inculpatului la sediul poliției, în momentul urcării acestuia în mașină acesta a scăpat, deși era însoțit de cei doi sergenți majori împreună cu gardienii ce-i însoțeau pe aceștia. În momentul în care a fost prins și s-a încercat încătușarea lui, acesta l-a lovit pe celălalt sergent major și s-a renunțat la încătușare. această activitate a fost realizată abia când la locul faptei a ajuns și plt.maj. T.N.

În mod inexplicabil, inculpatul așa încătușat cum era, a scăpat din nou, intră în discotecă și acolo reușește să-l lovească cu paharul peste față pe plt.maj. T.N.

Iată cele trei momente care practic au înlesnit comiterea celor trei infracțiuni de ultraje.

Pe fondul lipsei de hotărâre a lucrătorilor de poliție în acțiunea de soluționare a conflictului generat de inculpat, agresiunea acestuia și-a spus cuvântul – trei ultraje.

Această situație pune în evidență și importanța măsurilor de autoapărare, pe care lucrătorii Ministerului de Interne trebuie să le ia cu ocazia realizării tuturor sarcinilor de serviciu.

Într-o speță care a avut ca obiect ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzut de art. 321 alin. 1 Cod penal. S-a reținut în actul de sesizare că la data de 11.03.2009, în jurul orelor 16:30, pe fondul consumului de alcool, inculpații s-au lovit reciproc, au țipat unii la alții, și-au smuls hainele demonstrativ și au aruncat cu pietre, prin fapta lor tulburând ordinea și liniștea publică pe strada Z. din Tg.Neamț. Bătăile dintre inculpați s-au desfășurat pe strada Z., atât pe trotuar, cât și pe partea carosabilă, afectând circulația pietonală și cea a autovehiculelor. Persoanele aflate în zonă s-au oprit la depărtare de cei trei inculpați, pentru a nu fi loviți de aceștia. O parte, speriați de strigătele și agresivitatea inculpaților, s-au refugiat în spațiile comerciale din zonă. Organele de poliție au fost chemate în zonă, în urma unui apel de urgență la numărul 112. La fața locului a fost solicitată și ambulanța, pentru a-i acorda îngrijiri medicale lui unuia dintre inculpați. Ceilalți doi inculpați, care continuau să se manifeste agresiv, au fost imobilizați și conduși la secția de poliție.

Tribunalul Neamț a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătorie, a fost desființată în totalitate sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. S-a reținut de către instanța de control judiciar că la termenul la care au avut loc dezbaterile, când s-a pus în discuție și schimbarea încadrării juridice, inculpații P.L. și C.S. au fost asistați de același apărător, deși aveau interese contrare, aspect care din punct de vedere procedural se sancționează cu nulitatea absolută. Prin aceiași decizie, au fost menținute actele de procedură îndeplinite până la data de 8 aprilie 2010, inclusiv.

BIBLIOGRAFIE:

Amza, Tudor – „Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică”, Editura Lumina Lex, București, 1997;

Bogdan, Sergiu – „Drept penal. Partea specială”, Editura Universul Juridic, București, 2009;

Boroi, alexandru; Nistoreanu, Gheorghe – „Drept penal. Partea specială (Conform Noului Cod penal)”, ediția a 3-a, Editura all Beck, București, 2005;

Bulai, Costică – „Manual de drept penal”, Editura Universul juridic, București, 2006;

Conea, Nicolae; Dobrinoiu, Vasile – „Drept penal special”, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Cours de droit penal general imprime a l’Ecole superieure des inspecteurs de la police nationale, J.PH.M.P.a., 1987;

Diaconesc, Gheorghe; Duvac, Constantin – „Drept penal. Partea specială. Noul cod penal” Curs universitar, Vol. I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;

Diaconescu, Gh.– „Drept penal. Partea specială”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;

Diaconescu, Gheorghe și Duvac, Constantin – „Tratat de drept penal. Partea specială”, Editura C.H. Beck, București, 2009;

Dobre, C. – „Ultrajul și purtarea abuzivă. Considerații critice”, R.D.P. nr. 1/2007;

Dobrinoiu, Vasile; Conea, Nicolae – „Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară. Infracțiuni prevăzute în legi speciale”, Vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Doinel, D. și Buneci, P. – „Drept penal special – aspecte teoretice și de practică judiciară”, Ed. Fundației România de mâine, București, 2004;

Doinel, Dinuică – „Drept penal – partea specială: curs universitar”, Editura Lumina Lex, București, 2004;

Făgăraș, M. – „Din nou despre infracțiunea de ultraj săvârșită prin insultă sau calomnie”, R.D.P. nr. 3/2007.

Făgăraș M. – „Ultrajul săvârșit prin insultă și calomnie”, R.D.P. nr. 3/2006

Fotino, D. – „Istoria Daciei”, t. II;

Gozdax, V.– „Despre lipsa calității de subiect pasiv adiacent și special infracțiunii de ultraj prevăzute de Decret nr.12/1996”;

Iorgovan, Antonie – „Tratat de drept administrativ”, Vol. II, Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, 2005;

Iovănaș, Ilie – „Drept administrativ. activitatea administrației publice. Controlul exercitat asupra activității administrației publice", Editura Servo-Sat, arad, 1997.

Ivan, Gheorghe – „Drept penal. Partea specială. Cu referiri la Noul Cod penal”, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010;

Lazăr, Valerică; Pascu, Ilie – „Drept penal. Partea specială”, Editura Lumina Lex, București, 2003;

Marcu, L.P. – „Istoria dreptului românesc”;

Mircea, Ion – „Criminalistica”, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Mitrache, Constantin și Mitrache, Cristian – „Drept penal român. Partea generală”, Ediția a IX-a revăzută și adugită, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Neagu, Ion – „Tratat de procedură penală. Partea generală” Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010;

Nistoreanu, Gh.; Boroi, alex.; Molnar, Ioan; Dobrinoiu, V. – “Drept penal – partea specială”, Editura Europa Nova, București, 1997;

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, alexandru;  Molnar, Ioan; Dobrinoiu, Vasile; Pascu, Ilie; Lazăr, Valerică – „Drept penal. Partea specială”, Editura Europa Nova, București, 1999;

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, alexandru  – „Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență”, Editura all Beck, București, 2002;

Nistoreanu, Gheorghe și Boroi, alexandru  – „Drept penal. Partea specială”, Editura all Beck, București, 2002;

Oancea; I. – „Explicații teoretice”, vol. I;

Sima, Constantin – „Codul penal adnotat”, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Stănoiu, Rodica Mihaela – „Criminologie”, Editura Oscar Print, București, 2011;

Streteanu, Florin – „Tratat de drept penal. Partea Generală”, Editura C.H. Beck, 2008;

Vasiu, Ioana – „Drept penal român, partea specială” vol. II, Editura albastră, Cluj-Napoca, 1997;

Ungureanu, Augustin; Ciopraga, Aurel – “Dispoziții penale din legi speciale române comentate și adnotate cu jurisprudență și doctrină”, Editura Lumina Lex, București, 1997, vol. I;

Ungureanu, Augustin – „Legea nr. 140/1996 și unele legi speciale”, R.D.P., nr. 2, 1997.

Legi:

Constituția României;

Declarația Universală a Drepturilor Omului;

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;

Codul penal;

Codul de procedură penală;

Codul penal Carol al II-lea Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publ. în M. Of. nr. 123 din 18.05.1994.Legea nr. 160/2005;

Kentucky Criminal Code, art. 11452 – 67, Lousville Inc., Lousville, 1997;

Legea nr. 395/2005, publicată în M. Of. Nr. 1155 din 20.12.2005;

Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici;

Legea nr. 116/1998 prinnd organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, publ. în M. Of. nr. 224 din 18.06.1998;

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în M. Of. Nr. 155 din 11.07.1995;

Legea nr. 26/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Corpului Gardienilor Publici publicată în M.Of.nr.109/28.05.1993;

Legea nr. 14/1992, publicată în M.Of. nr. 33 în 03.03.1992;

Legea nr. 47/1992, publicată în M. Of. Nr. 101 din 22.05.1992 și republicată în M. Of. Nr. 643 din 16.07.2004;

Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României, publ. în M. Of. nr. 126 din 9.06.1992, cu modificările publ. în M. Of. nr. 396 din 24.08.2000;

Legea nr. 62/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de convețiuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în 2011.

Jurisprudență:

Jud. Sect. 1 Buc., sentința penală nr. 738 din 13 iunie 2011a.

Jud. Filiaș, dos. nr. 432/P/2011.

Tb. Sibiu, dec. pen. nr.7/19.06.2011.

Tb. Baia Mare, dos. nr. 271/P/2011.

Jud. Tg. Neamț, sentință pen. nr. 123/7.04.2011.