Ue Si Politica Externa Si de Securitate Comuna

Conceptul de „securitate” Europeană – În opinia specialiștilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entități statale, este asigurată dacă se ține cont de următoarele cinci componente: componenta politica a securității, componenta militară, componenta economică, componenta societală și cea ecologică.

Problematica securității nu se confundă cu funcționarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la amenințările care, prin dimensiunile menționate, pun în pericol existența statului.

Securitatea politică, se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernământ și a ideologiilor care le legitimează.

Componenta militară a securității privește interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive și al capacităților defensive ale statelor, împreună cu percepția statelor despre intențiile celorlalți pareticipanți la viața internațională.

Securitatea economică privește accesul la resurse, finanțare și piețe necesare pentru a susține nivele acceptabile ale dezvoltării și puterii statului.

Securitatea societală, se referă la menținerea, procesului de evoluție, a identității naționale colective, a modelelor tradiționale ale limbii, culturii, religiei și obicieiurilor unui popor.

Securitatea mediului înconjurător este una dintre componentele importante ale conceptului de securitate, alături de celelalte componente.

Procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate și apărare a UE a cunoscut în ultimii cinci ani o evoluție spectaculoasă, fiind una dintre cele mai dinamice zone ale proiectului European. Ambiția Uniunii de a deveni un „actor” global în arena mondială, are implicații directe atât asupra politicilor de securitate și apărare ale statelor membre, cât și în planul mai general al relațiilor transatlantice, dintre UE, NATO și SUA.

În prezent, UE este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate internațională, beneficiind de o viziune strategică integrată în propria Strategie de Securitate și de instrumentele necesare asumării unui rol operațional în domeniul managementului crizelor.

După o jumătate de secol de dependență strategică a Europei față de America și de garantare a securității europene preponderent prin intermediul NATO, dezvoltările recente din cadrul PESA semnalează o tendință de emancipare și de asumare a unei identități proprii pe dimensiunea militară și de securitate.

Toate aceste evoluții reprezintă etape majore ale unui amplu proces de reconfigurare a rolului pe care UE îl are în gestionarea securității globale.

BAZA ÎNFIINȚĂRII UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE

Tratatul de la Bruxelles conturează pentru prima dată ideea unei structuri comune de apărare a Europei Occidentale.

În anul 1950, țările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis să-și integreze organizațiile lor militare în NATO, care devenise între timp un element central în sistemul de securitate vest-european și nord-atlantic. Tot în 1950 Franța a propus înființarea unei Armate Europene, care să funcționeze în cadrul NATO, propunere care a avut drept consecință Comunitatea Europeană de Apărare. Insuccesul acesteia a determinat organizarea unei conferințe speciale la Londra, în septembrie 1954, ale cărei concluzii au fost formalizate prin Acordul de la Paris, semnat în octombrie 1954, prin care se amenda Tratatul de la Bruxelles creându-se în acest mod Uniunea Europei Occidentale ca fiind o nouă organizație internațională, în cadrul căreia Italia și Republica Federală Germania au devenit membre.

Acordul de la Paris definea trei obiective principale ale UEO :

– crearea unei baze sigure în Europa de Vest în scopul redresării economice a Europei;

– acordarea de ajutor reciproc în caz de agresiune externă;

– promovarea și încurajarea unității și integrării pozitive a Europei.

Din 1954 și până în 1973, UEO a jucat un rol important prin promovarea consultărilor și a cooperării în Europa de Vest. Activitățile UEO s-au redus treptat între 1973 și 1984 iar o mare parte din rolurile sale economice, sociale și culturale au fost preluate de OECE și Consiliul Europei iar dezvoltarea Cooperării Politice Europene a făcut ca activitățile politice ale Consiliului UEO să piardă mult din relevanța lor.

În 1992, la Maastricht s-a declarat că UEO este o componentă de apărare a UE și un mijloc pentru întărirea pilonului european al NATO.

Cooperarea Politică Europeană

La Summit-ul de la Haga, din 1969, liderii celor șase țări membre în acel moment, au cerut miniștrilor de externe să identifice modalități de avansare către o uniune politică. Cooperarea Politică Europeană a fost rezultatul acestei cereri . Era o formă de cooperare între state suverane care presupunea informare și consultare reciprocă, armonizarea punctelor de vedere și diplomație concertată.

Cooperarea Politică Europeană a introdus principii cheie care au devenit caracteristice politicii externe europene; procesul de luare a deciziilor a fost dominat de mecanisme interguvernamentale și pilonul a rămas în afara structurilor comunitare supranaționale. CPE a fost concepută pe baze pragmatice, pentru a furniza platforma de pe care Statele Membre să urmărească acțiuni comune la nivel internațional în tandem cu politicile lor externe naționale.

Raportul de la Luxemburg , din octombrie 1970, a urmărit ca prin schimbul continuu de informații, coordonarea pozițiilor și a întâlnirilor miniștrilor de externe și directorilor politici să dea formă și putere Uniunii cu ajutorul pozițiilor comune.

Raportul de la Londra din 1981 a întărit rolul președinției și a angajat mai ferm CPE în vederea consultărilor și coordonarea aspectelor politice ale securității.

Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987) a reformat CPE și totodată a recunoscut-o oficial în Titlul III, care recunoaște cooperarea politică externă :“Statele Membre (…) vor formula și implementa împreună o politică externă europeană”. Cu toate acestea cooperarea statelor se epuizau la nivelul unor declarații comune neurmate de acțiuni concrete.

Schimbările geopolitice produse după prăbușirea comunismului și izbucnirea unor crize regionale în Balcani și în alte zone, au îndemnat statele membre UE să dubleze eforturile lor în acest domeniu. La Conferința Inter-Guvernamentală din decembrie 1990 s-au perceput aceste schimbări ca o necesitate pentru definirea și implementarea politicii externe și de securitate comune europene.

Astfel, la 7 februarie 1992, la Maastricht, în Olanda, douăsprezece state europene – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – “au decis să instituie o Uniune Europeană” prin semnarea oficială a Tratatului de constituire. Conform acestui tratat cu adevărat istoric , “templul” UE se spijină pe 3 piloni (Fig. 1 Cei trei piloni ai Uniunii Europene) : Comunitățile Europene, Politica Externă și de Securitate Comună și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Este pentru prima dată când menționarea securității comune apare la nivelul documentelor comunitare. Tratatul Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea parlamentară sau referendumul din fiecare stat membru. Această dată marchează nașterea Uniunii Europene.

Fig. 1 Cei trei piloni ai Uniunii Europene

ETAPELE DEZVOLTĂRII POLITICII EUROPENE DE SECURITATE ȘI APĂRARE

Așadar, premisele dezvoltarii PESC (Politica Externă și de Securitate Comună) și PESA (Politica Europeana de Securitate si Aparare), ca parte a PESC, au fost statuate de Tratatul Uniunii Europene, care stipuleaza la articolul J.4 al Titlului V urmatoarele: “Politica externă si de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune”.

Obiectivele PESC sunt :

– protejarea valorilor, intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;

– intărirea, pe toate căile, a securității Uniunii și a statelor membre;

– păstrarea păcii si intărirea securității internationale, în acord cu principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki și Cartei de la Paris;

– promovarea cooperării internaționale;

– dezvoltarea și consolidarea democrației, legalității, respectului pentru drepturile omului și a libertaților fundamentale.

Statele membre sprijină activ politica externa si de securitate a Uniunii si o vor servi in spiritul loialitatii si solidaritatii reciproce. Ele se vor abtine de la orice actiune contrara intereselor Uniunii sau de natura sa lezeze eficacitatea acesteia. Consiliul va veghea la aplicarea acestor principii.

Politica Uniunii nu trebuie sa prejudicieze caracterul specific al politicii de securitate si aparare a statelor membre, va respecta obligatiile statelor in cadrul NATO si va fi compatibila cu politica de securitate si aparare stabilita prin acorduri internationale.

Presedintia UE reprezinta Uniunea in probleme ce decurg din PESC;

– ea va fi responsabila de implementarea masurilor comune; in aceasta calitate, va reprezenta, in principiu, pozitia UE in cadrul organizatiilor si activitatilor internationale;

– in acest sens, presedintia va fi asistata de catre statul membru care a detinut aceasta pozitie in perioada anterioara si de catre cel care va detine presedintia in urmatoarele sase luni .

Consiliul UE defineste principiile si liniile directoare pentru PESC; el ia deciziile necesare pentru definirea si implementarea PESC pe baza liniilor directoare adoptate de catre Consiliul European, asigurand unitatea, consistenta si eficacitatea actiunilor Uniunii. La 1 noiembrie 1993, Tratatul a intrat în vigoare și astfel s-a putut face auzită vocea Europei pe scena internațională, s-au exprimat poziții proprii asupra unor conflicte și subiecte internaționale, conform principiilor și valorilor comune europene.

Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare in 1999, a adus unele modificari in PESC fata de tratatul de la Maastricht. Astfel, s-a stabilit includerea unei Politici Comune de Securitate și Apărare (PESA) in cadrul PESC. Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001 a adoptat o declaratie cu privire la capacitatile operationale ale PESA, recunoscand oficial ca Uniunea este acum capabila sa conduca operatiuni in conditii de criza. Tot în Declarația de la Laeken se reamintea scopul fundamental al construcției europene, acela de a apăra continentul de război și de a crea o Europă puternică și unită. Structurile interimare stabilite dupa Amsterdam au devenit permanente.

Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) presupune dezvoltarea unei capacităti de decizie autonome si – in situatia in care Alianta Nord-Atlantica nu este angajată – lansarea si coordonarea unor operatii militare sub autoritatea UE, ca raspuns la situatii de criza. Intrucat angajarea resurselor de catre statele membre la astfel de operatii se bazează pe decizii suverane, este important de subliniat că PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra acestuia fiind exercitat de șefii de state si de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de catre parlamentele nationale.

Problema principală a fost împărțirea competențelor între state și organele UE. Soluția adoptată a fost că în problemele principale decid statele membre, iar în celelalte decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de unanimitate în luarea deciziilor.

Tratatul de la Amsterdam prezintă cinci obiective fundamentale pentru PESC:

– apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independenței și integritatii Uniunii in conformitate cu Carta Natiunilor Unite;

– intărirea securității in interiorul Uniunii, prin toate mijloacele;

– mentinerea păcii și intărirea securitatii internaționale;

– promovarea cooperării internaționale;

– dezvoltarea si consolidarea democrației si respectului legilor, a

drepturilor omului și libertaților fundamentale.

Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC și a introdus noi instrumente politice, structuri și reguli.

Instrumente politice

principiile și liniile directoare – oferă orientarea politică generală;

strategiile comune – stabilesc obiectivele, durata și mijloacele puse la dispoziție de către Uniune și de către statele membre în probleme de interes reciproc, (in prezent exista strategii comune cu Rusia, Ucraina, țarile mediteraneene si cu privire la Procesul de pace in Orientul Mijlociu).

acțiunile comune – prezintă detalii suplimentare referitoare la situații specifice ce necesită “acțiuni operaționale”;

propunerile comune – definesc “atitudinea Uniunii față de anumite probleme de natură geografică sau tematică”.

De asemenea, Tratatul a inclus două noi formule de luare a deciziilor:

abținerea constructivă – atâta timp cât nu constituie mai mult de o treime din voturile din Consiliu, membrii statelor se pot abține de la decizia luată unanim de celelalte state membre. Statele membre care se abțin acceptă că o decizie este obligatorie pentru UE, dar ele însele pot să nu o aplice;

încălcarea de urgență – când adoptarea poate fi luată prin vot majoritar calificat (precum adoptarea unor acțiuni comune), un stat membru poate să-și declare opoziția față de adoptarea unei astfel de decizii “din cauza unor importante rațiuni de politică națională”. Într-un asemenea caz, Consiliul poate decide prin vot majoritar calificat pentru a supune problema Consiliului European care ar urma să decidă apoi unanim asupra problemei, dacă să se întreprindă sau nu o acțiune.

Tratatul de la Amsterdam a introdus și noua funcție de Înalt Reprezentant pentru PESC.

Înaltul Reprezentant “trebuie să ajute Consiliul în probleme referitoare la scopul PESC, în mod special prin contribuția la formularea, pregătirea și implementarea deciziilor de politică și coordonarea dialogului politic cu terțe țări, atunci când este necesar și când acționează din partea Consiliului la cererea Președintelui”. Javier Solana este primul Înalt Reprezentant și a intrat în funcție după ce fusese înainte Secretar General NATO.

În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înființată o Unitate de Planificare a Politicii și de Avertizare Timpurie. Aceasta are ca scop monitorizarea, analiza și aprecierea evenimentelor și desfășurărilor internaționale, incluzând avertizări timpurii privind potențialele crize.

Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001), aduce următoarele modificări:

extinderea votului cu majoritate calificată;

întărirea eficacității și vizibilității acțiunii exterioare a Uniunii Europene. Consiliul statuează în unanimitate atunci când acordul încheiat (cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale) privește o problemă pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de decizii interne;

atunci când acordul pune în aplicare o acțiune sau poziție comună, Consiliul statuează cu majoritate calificată;

încredințarea controlului politic și a conducerii strategice a operațiunilor de gestiune a crizelor Comitetului politic și de securitate;

dezvoltarea conceptului de cooperare întărită și a asocierii Comisiei la această procedură.

Tratatul de la Nisa a produs o imagine mai bună a misiunii și a funcțiilor noilor organisme care se ocupă cu probleme de securitate și de apărare.

În lumina modificărilor aduse de Tratatul de Nisa, politica de apărare comună se rezumă la :

cooperare în materie de armament;

cooperare în misiunile umanitare și de evacuare;

cooperare în misiunile de menținere a păcii;

participarea cu unități combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii.

Tratatul de la Nisa a definit apărarea UE ca o “apărare autonomă”, marcând sfârșitul UEO și modificând art. 17 TUE, dar identitatea europeană a securității și apărării a rămas doar în NATO, ca un dispozitiv de consultare și cooperare UE-NATO.

Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară și a fost stabilită arhitectura instituțională de soluționare a problemelor securității și apărării europene.

Obiectivul principal al PESA l-a reprezentat realizarea de către statele europene membre ale UE a unei Forțe de Reacție Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003. Operaționalizarea deplină a forței face ca statele membre să fie apte să o disloce în întregime în timp de 60 de zile și să asigure, în cadrul acesteia, elemente de răspuns rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar și să sprijine logistic forța dislocată cel puțin un an. Misiunile FRR a UE includ operațiuni de la cele mai grele, de restabilire a păcii sau de menținere a păcii, până la unele ușoare, de tip umanitar, de salvare sau evacuare.

În general, se consideră edificarea PESC ca fiind o întreprindere dificilă, atâta timp cât capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre. Astfel, se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu 10 membri, ar putea spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra principiilor fundamentale pentru o acțiune comună.

Semnat la Roma, in data de 29 octombrie 2004, de catre sefii de state si guverne ale tarilor membre si candidate, Proiectul Tratatului referitor la o Constitutie pentru Europa (The Draft EU Constitution) face referiri atat la Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), cat si la Politica de Securitate si Aparare Comuna (PSAC), ca parte integranta a PESC. In proiectul Constitutiei Europene, noul concept PSAC inlocuieste, asadar, deopotriva vechiul concept PESA, cat si varianta sa „desfasurata”, PESAC.

Proiectul Constitutiei Europene contine prevederi distincte cu privire la actiunile externe ale Uniunii Europene (Titlul V). Acestea din urma cuprind o serie de elemente interdependente, intre care:

– politica comerciala comună;

– politica externă comună;

– politica comună de securitate și apărare;

– cooperarea cu statele terțe;

– relațiile UE cu alte organizații internaționale;

-clauza de solidaritate.

Proiectul Constitutiei Europene aduce si cinci importante elemente de noutate in sfera Politicii de Securitate si Aparare Comune:

– extinderea misiunilor Petersberg;

– decizia infiintarii unei Agentii Europene in domeniul Armamentelor, Cercetarii si Capacitatilor Militare, European Defence Agency (EDA);

– aplicarea cooperarii structurate (structured cooperation) la misiunile internationale;

– posibilitatea cooperarii mai stranse (closer cooperation) a statelor Uniunii in sfera apararii reciproce (mutual defence);

– introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri teroriste si a unor dezastre naturale sau produse de om.

Extinderea misiunilor Petersberg semnifica o importanta miscare strategica, menita sa conduca la asumarea de catre Uniune a unor sarcini militare inedite, inexistente in trecut:

– operatii comune de dezarmare;

– misiuni de salvare si umanitare;

– servicii de asistenta si consultanta militare;

– misiuni de prevenire a conflictelor si de mentinere a pacii;

– misiuni ale fortelor combatante pentru gestionarea crizelor, incluzand impunerea pacii si stabilizarea post-conflict.

În eforturile de realizare a unei apărări colective continentale, noul Tratat Constituțional ar putea sta la baza abordării coerente, unite a problematicii securității și apărării comune.

Strategia Solana “A Secure Europe in a Better World”, adoptata de catre Consiliul European in decembrie 2003, reprezinta prima strategie de securitate europeana. Reprezintă, de fapt, un preconcept care trebuie tradus într-un mecanism care statuează când, unde, de ce și cum va acționa Uniunea Europeană.

Premisa care articuleaza Stategia Solana de securitate europeana este aceea ca: “Uniunea este un actor global” si, in consecinta, “ar trebui sa fie gata sa isi asume responsabilitatile in domeniul securitatii globale”.

Strategia defineste caracteristicile mediului actual de securitate, amenintarile si provocarile la adresa securitatii spatiului european, precum si obiectivele si directiile de actiune pentru intarirea securitatii europene.

Principalele amenintari identificate de Strategie sunt:

– terorismul – Europa este tinta si baza unei asemenea amenintari;

– proliferarea armelor de distrugere in masa – riscul potential cel mai serios la adresa securitatii europene;

– conflictele regionale – cele din imediata vecinatate: Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Caucaz, Transnistria – sau din zonele indepartate;

– instabilitatea statala – proasta guvernare, coruptia, abuzul de putere, institutii slabe, lipsa de raspundere si conflictele civile corodeaza autoritatea statala din interior, ceea ce poate duce la colapsul statelor;

– crima organizata – Europa constituie un obiectiv principal pentru crima organizata; ca amenintare interna aceasta are si o dimensiune externa – traficul transfrontalier de droguri, fiinte umane, arme, bani, migratie ilegala.

Ca răspuns direct la aceste amenințări, UE iși definește o serie de obiective strategice:

-reactia la amenintari si combaterea acestora, prin mutarea “primei linii de aparare” in afara UE si prin recunoasterea faptului ca “nici una dintre aceste amenintari nu este pur militara si nici nu poate fi combatuta doar prin mijloace militare”. In consecinta, UE propune o abordare multidimensionala a raspunsurilor la diversele provocari la adresa securitatii;

-construirea securitatii in vecinatate – interes major ca statele din vecinatate sa fie bine guvernate si administrate. Largirea UE nu trebuie sa genereze noi linii de demarcatie; sarcina UE este aceea de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate in partea de Est a Uniunii (dialog si cooperare cu tarile din bazinul mediteranean, Orientul Mijlociu si din Caucaz, rezolvarea conflictului arabo-israelian este o prioritate strategica pentru UE);

-ordinea internatională bazată pe multilateralism eficace – dezvoltarea unei societati internationale puternice, cu institutii functionale si guvernata conform principiilor de drept international.

Una dintre cele mai importante dezvoltari o reprezinta initierea si operationalizarea conceptului de Grup tactic de lupta (EU Battlegroups), ca modalitate concreta de realizare a Fortei Europene de Reactie Rapida. Aceste grupuri sunt constituite la nivel de batalion (1.500 militari), incluzand elemente de sprijin de lupta, impreuna cu capacitatile de transport strategic.

Strategia de Securitate Europeană reflectă sistemul actual de relații internaționale, prin statele membre, asigurând o contribuție majoră la securitatea și stabilitatea mondială. Cu ajutorul ei se poate contura o imagine generală privind specificul și complexitatea politicilor și intențiilor Uniunii Europene în ceea ce privește rolul său ca participant activ în gestionarea marilor probleme cu care se va confrunta omenirea în secolul XXI.

Politica Europeană de Securitate și Apărare reprezintă așadar cadrul instituțional care permite UE să se exprime unitar în problemele de politică externă, întărind legitimitatea acestui for, pe plan internațional. Pe scurt, acesta este mecanismul și motivația care ghidează evoluția PESC, instituțiile acționale ale acestui demers fiind deja operaționale, oferind UE mecanismele de negociere în politica externă și de securitate.

AGENȚIILE PESA

Centrul Satelitar (SATCEN) a fost creat de Uniunea Europei Occidentale (UEO) în 1993. Prin acțiunea comună adoptată de Consiliul UE în 2001, a fost preluat de către Uniunea Europeană, devenind Centrul Satelitar al Uniunii Europene, cu sediul la Torrejon de Ardoz, în Spania. Funcțiile SATCEN vizează acoperirea nevoilor UE și statelor membre de imagini și analize bazate pe fotografii din satelit. Conducerea politică a SATCEN este asigurată la nivelul PSC, care transmite SG/ÎR pentru PESC liniile directoare privind activitățile prioritare ale centrului. De produsele SATCEN pot beneficia state membre, Comisia Europeană, organizații internaționale sau state terțe, cu condiția respectării criteriilor de securitate și a avizului favorabil al SG/ÎR pentru PESC.

Institutul pentru Studii de Securitate (ISS)

Înființarea Institutului pentru Studii de Securitate ca agenție a Uniunii Europene, prin preluarea funcțiilor existente în cadrul UEO, s-a realizat în 2001, prin adoptarea unei Acțiuni Comune a Consiliului UE. Misiunea Institutului este de a contribui la dezvoltarea PESC/PESA prin cercetare academică și elaborarea de analize în domeniile relevante. Scopul ISS este crearea unei culturi de securitate comune la nivel european și de promovare sistematică a intereselor Uniunii.

Colegiul European de Securitate și Apărare

Colegiul European de Securitate și Apărare (European Security and Defence College – ESDC) a fost creat în iulie 2005, în baza deciziei Consiliului European de la Thessaloniki, din iunie 2003. Colegiul vizează dezvoltarea unei culturi de securitate și apărare comune între statele membre prin punerea în comun a resurselor pe care acestea le au deja în domeniu (i.e. expertiză academică, învățământul de specialitate, institutele de cercetare).

Activitatea Colegiului este susținută de o rețea de institute de pregătire în domeniul securității și apărării europene. Un rol cheie în acest sens în are Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris. Coordonarea este asigurată de un secretariat permanent în Bruxelles, localizat la nivelul SG al Consiliului UE. Liniile directoare ale activității Colegiului sunt decise la nivelul Comitetului Permanent, compus din state membre, SG al Consiliului și Comisia Europeană, și la nivelul Comitetului Academic Executiv.

Agenția Europeană de Apărare

Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA) a fost creată prin acțiunea comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004.

SG/ÎR pentru PESC este șeful EDA și președintele Comitetului Director (CD), structura decizională a Agenție, în cadrul căreia statele membre sunt reprezentante la nivel de miniștrii ai apărării (cu excepția Danemarcei) și Comisiei Europene. Comitetul Director acționează sub autoritatea Consiliului UE și cu respectarea liniilor directoare trasate de acesta. La nivelul EDA funcționează 4 direcții: Capabilități, Cercetare și Tehnologii, Armamente, Industrie și Piețe, precum și o direcție de servicii.

Mecanismul de conducere/control al activității EDA este reprezentat de reuniunile EDA CD (cu frecvență de regulă lunară) în format ministerial (apărare) și la nivelul directorilor naționali pentru Armamente, directorii pentru Capacități, directorii pentru Cercetare/Tehnologii). La fiecare reuniune participă un reprezentant al Comisiei Europene și, după caz, al EUMC/EUMS.

OBIECTIVELE POLITICII EXTERNE ȘI DE SECURITATE COMUNĂ

Salvarea valorilor comune, intereselor fundamentale și a independenței Uniunii,

Întărirea securității UE și a statelor membre;

Menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite, principiile Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris;

Promovarea cooperării internaționale;

Dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, ca și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru a atinge aceste obiective, două sunt metodele prevăzute în tratat UE și care stipulează totodată obligațiile statelor membre privind punerea în practică a acestei politici: pozițiile comune menite să sistematizeze și să coordoneze mai bine cooperarea și acțiunile comune, care permit mobilizarea resurselor disponibile pentru a atinge obiectivele vizate. Instrumentele PESC: pozițiile pot să se refere la orientări fundamentale sau la intervenții concrete, în timp ce acțiunile se pot limita la măsuri diplomatice sau administrative ad-hoc.

VIITORUL POLITICII EUROPENE DE SECURITATE ȘI APĂRARE

De la crearea sa, în 1999, PESA a făcut progrese importante și neașteptate, impunându-se ca o realitate de netăgăduit a procesului de integrare europeană. Drumul de parcurs rămâne totuși lung și întortocheat. Astăzi, dezbaterea privind dezvoltarea viitoare a PESA comportă numeroase mize, printre care se pot cita: problema coerenței între mijloacele civile și mijloacele militare, relația dintre PESA și NATO, problema controlului democratic din partea Parlamentului european, chestiunea finanțării PESA, problema capacităților militare a UE și bugetele naționale pentru apărare. În realitate, aceste mize revin la o chestiune de fond care este, în sine, destul de simplă și care privește calitatea integrării europene în domeniul apărării și al politicii externe. Deosebit de semnificative pentru redefinirea fizionomiei viitoare a Uniunii Europene sunt relațiile PESA cu NATO și problema capacităților militare și civile ale Uniunii.

Odată PESA creată, problema relației sale cu NATO s-a pus deosebit de acut dintr-o serie de motive. Printre acestea din urmă se numără: definirea clară a cadrului intervenției statelor europene și anume sub egida NATO sau în afara Alianței Nord-Atlantice; stabilirea riguroasă a valorii adăugate de PESA în raport cu NATO. În acest context, riscul creării funcțiilor duble a împins UE și NATO să conceapă un acord „Berlin plus” (decembrie 2002), în scopul clarificării relației între cele două organizații. Acordul „Berlin plus” a definit maniera în care UE poate să folosească capacitățile NATO în materie de planificare și comandament în cadrul propriilor misiuni. Preluarea operațiunilor SFOR ale NATO în Bosnia de PESA, de exemplu, s-a făcut în termenii dispozițiilor Acordului „Berlin plus”. Relația dintre PESA și NATO, totuși, nu poate fi redusă la o simplă problemă de coordonare. Ea privește, desigur, o miză mai importantă, care este cea a autonomiei militare și, deci, politice a UE în raport cu SUA. O autonomie ce ar putea modifica statutul Europei în lume și antrena o oarecare rivalitate strategică între cele două continente. Pe acest plan, statele europene se divizează între atlantiști și europeniști.

În 2003, în plină criză irakiană, voința de a demarca PESA de NATO a împins Franța, Germania și Belgia să propună crearea unui cartier general al UE total independent de organizația atlantică. Această idee, evident, a întâlnit opoziția Marii Britanii. Un acord a fost apoi găsit: din 2004, o celulă de planificare a fost creată în cadrul SHAPE a NATO (cartierul general al puterilor aliate în Europa) pentru a pregăti misiunile PESA ce apelează la mijloacele NATO potrivit termenilor „Berlin plus”. În paralel, o celulă de planificare civilomilitară a fost creată în cadrul Consiliul UE, în scopul planificării operațiunilor autonome ale UE care nu au recurs la suport din partea NATO. Relația PESA – NATO nu este definitiv stabilită. Crearea progresivă a PESA a fost acompaniată de o critică neîncetată a capacităților militare ale Europei, în special atunci când se confruntă cu aliatul american.

Uniunea Europeană în materie de apărare și securitate poate evolua fie printr-o aprofundare a integrării europene, fie prin creșterea bugetelor militare naționale. Desigur, nu se exclude nicio variantă. Importantele progrese înregistrate de PESA până în prezent rămân strict circumscrise unei dimensiuni pur interguvernamentale. Astfel, Europa ar putea, în viitor, să crească bugetele militare ale fiecărui stat membru fără ca să existe o integrare europeană efectivă în termeni calitativi. Or, dacă statele membre se găsesc mai înarmate fără a fi în paralel mai bine integrate, ele vor fi inevitabil mai puțin interdependente. Altfel spus, fiecare stat va avea mai puțină nevoie de celălalt pentru a fi influent în lume.

BIBLIOGRAFIE

Poede, George, “Instituții de securitate”, în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, București, 2005

Năstase, Adrian, Europa, quo vadis, Editura R.A.M.O., București, 2003

European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, București, 2003

Naumescu, Valentin, “Spațiul securității europene” în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, București, 2005

Gyula, Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004

Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București,2005

Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO și UE : determinări și finalități, Centrul de Studii Strategice de Apărare și de Securitate, Editura UNAP, 2004

Matei, Dumitru, “Strategia de securitate Solana” : răspunsul UE la noile riscuri și provocări din mediul internațional” în Revista Gândirea Militară Românească, nr.2/2005

A Secure Europe in a Better World. European Security Strategy, Bruxelles, 2004.

“Interviu cu Jonathan Scheele : România și Uniunea Europeană” în Revista Studii de Securitate, nr.2(3)/2004, p. 5