Tutela Minorului 2

Drept

Tutela Minorului 2

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Considerații introductive

Interesul persoanei ocrotite. Sediul materiei

Persoanele ocrotite

Măsurile de ocrotire a persoanei fizice

Ocrotirea minorului

Ocrotirea majorului

Capitolul II Ocrotirea minorului prin tutelă

Cazuri de instituire a tutelei

Persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă

Tutorele

Persoana care poate fi numită tutore

Persoana care nu poate fi numită tutore

Desemnarea tutorelui de către părinte

Desemnarea mai multor tutori

Numirea tutorelui de către instanța de tutelă

Consiliul de familiei

Membrii și rolul consiliului de familie

Constituirea, modificarea și înlocuirea consiliului de familie

Funcționarea consiliului de familie

Capitolul III Exercitarea tutelei

Exercitarea tutelei

Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului

Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului

Inventarierea bunurilor minorului

Acte făcute în lipsa invetarului

Administrarea bunurilor minorului

Reprezentarea minorului

Regimul juridic al actelor de dispoziție

Autorizarea instanței de tutelă

Încuviințarea și autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani

Interzicerea unor acte juridice

Suma anuală necesară întreținerii minorului

Constituirea de depozite bancare

Încetarea tutelei

Capitolul IV Aspecte de drept comparat

Concluzii

Bibliografie

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

C.fam – Codul familiei

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C. – Noul Cod Civil

N.C.P.C. – Noul Cod de Procedură Civilă

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o “radiografie” a uneia dintre pricipalele instituții ale dreptului civil, respectiv mijloacele de ocrotire ale persoanei fizice, tutela .

Lucrarea este structurată în patru capitole, fiecare analizând pe larg instituția ocrotirii persoanei fizice, prin una din cele două modalități de realizare, respectiv tutela.

Astfel, lucrarea debutează cu prezentarea, în cadrul primului capitol, a unor noțiuni generale ce vizează măsurile de ocrotire a personei fizice.

Astfel, articolul 104 alin. 2 N .C .C. prevede un principiu, care de altfel este și o condiție a luării unei masuri de ocrotire, respectiv asigurarea « posibilității oricărei persoane fizice, aflate într-o situație care impune luarea unei astfel de măsuri (minori, alienați sau debili mintal, persoane aflate în situații deosebite) de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la bunurile sale », având în vedere circumstanțele în care se află datorită vârstei, stării de sănătate mintală, precum și altor circumstanțe speciale pentru care legea civilă instituie măsuri speciale de ocrotire.

Și pentru ca lucrarea face o analiză exahustivă a uneia dintre principalelor măsuri de ocrotire a persoanei fizice, capitolele II-IV analizează, în detaliu, ocrorirea minorului prin tutelă.

Trebuie remarcat faptul că N.C.C aduce importante modificări prinvind instituția ocrotirii persoanei fizice, modificari ce sunt evidențiate în cuprinsul lucrării.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând prin antiteză vechea reglementare a instituției octrotirii persoanei fizice, ce era statuată în cuprinsul Codului familei cu reglementarea din N.C.C.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul ocrotirii persoanei fizice, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția ocrotririi persoanei fizice.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin instituția ocrotirii persoanei fizice.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Interesul persoanei ocrotite. Sediul materiei

Reglementările anterioare noului Cod civil în materia ocrotirii persoanei fizice se regăseau, cu precădere, în Codul familiei, respectiv în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicata. Asfel, art. 65 alin. (2) din această lege se referă la posibilitatea instituirii tutelei copilului dacă, la desfacerea adopției, ca urmare a nulității acesteia, părinții firești ai copilului nu redobândesc drepturile și îndatoririle părintești.

Articolul 65 alin. (2) a fost abrogat prin art. 230 lit. y) Legii de punere în aplicare a noului Cod civil. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil și a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil aceste reglementari au fost abrogate total-Codul familiei și, parțial, Legea nr. 272/2004-și anume art. 40 alin. (1), art. 41 și art. 42, așa cum rezulta din art. 230 lit. x) Legii de punere în aplicare a noului Cod civil-noul Cod civil devenind principalul act normativ care reglementează, în mod unitar domeniul ocrotirii persoanei fizice.

Așadar, normele privind ocrotirea persoanei fizice se regăsesc în noul Cod civil atât în Titlul III, « Ocrotirea persoanei fizice » al Carții I, « Despre persoane », cât și în Titlul IV, « Autoritatea părintească » al Carții a II-a, « Despre familie » (ocrotirea minorului prin părinți).

Astfel, N.C.C. a abordat o soluție diferită cu privire la sediul materiei față de cea adoptată de Codul familiei, care cuprindea în Titlul III toate normele referitoare la ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane.

Trebuie menționat faptul că ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil are ca scop protejarea drepurilor și intereselor legitime ale acesteia, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, desemnate generic în alin. 1 art. 104 N.C.C. sub noțiunea de „interes”.

Ocrotirea persoanei fizice, astfel cum este reglementată în Codul civil, trebuie privită în contextul « ideii generale a protecției, ocrotirii omului, care străbate dreptul român în ansamblul său ».

Pornind de la normele edictate de Constituție ocrotirea persoanei fizice se regăsește ca un element important dezvoltat de dreptul civil.

Articolul 104 alin. 2 N .C .C. prevede un principiu, care este și o condiție a luării unei masuri de ocrotire, respectiv asigurarea « posibilității oricărei persoane fizice, aflate
într-o situație care impune luarea unei astfel de măsuri (minori, alienați sau debili mintal, persoane aflate în situații deosebite) de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la bunurile sale », având în vedere circumstanțele în care se află datorită vârstei, stării de sănătate mintală, precum și altor circumstanțe speciale pentru care legea civilă instituie măsuri speciale de ocrotire.

De altfel, această condiție constituie rațiunea de a fi a unei măsuri de ocrotire din perspectiva celorlalți participanți la circuitul civil : dincolo de ocrotirea celui în cauză. luarea măsurii facilitează participarea acestuia la desfășurarea raporturilor juridice și înlătură pericolul încheierii unor acte lovite de nulitate. care ar afecta securitatea circuitului civil.

Persoanele ocrotite

Articolul 105 N.C.C. menționează categoriile de persoane supuse măsurilor de ocrotire, ca urmare a faptului că se găsesc în situații speciale, care impun luarea unor astfel de măsuri.

Astfel, textul art. 105 N.C.C. instituie ocrotirea pentru:

Minori

alte categorii care- pentru a fi supuse acestor măsuri – trebuie să îndeplinească trei condiții:

să fie capabili, deci majori;

să nu poată să își administreze bunurile și să își apere interesele în mod corespunzător, adică să nu fie în stare să încheie acte juridice patrimoniale – fie ele de conservare, administrare ori dispoziție sau nepatrimoniale și sî își protejeze în justitie drepturile și interesele legitime;

cauzele acestei imposibilități să fie bătrânețea, boala sau alte motive prevăzute de lege.

Bătrânețea și boala sunt chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea judecătorului.

De exemplu, în cazul bolii, sunt boli (de cele mai multe ori psihice) care pot impune luarea măsurii de punere sub interdicție, după cum sunt boli (cu diferite grade de gravitate) care pot justifica numai luarea măsurii curatelei.

În ceea ce privește celelalte “motive prevăzute de lege”, acestea pot fi cele prevăzute de noul Cod civil, în materia curatelei, respectiv lipsa îndelungată de la domiciliu sau dispariția.

Măsurile de ocrotire a persoanei fizice

Ocrotirea minorului

Noul text al Codului civil are un caracter general, enumerând măsurile de ocrotire a minorului, și anume:

ocrotirea minorului prin părinți, ce reprezintă mijlocul juridic obișnuit de ocrotire a minorului, prin exercitarea autorității părintești

tutela minorului-în situația lipsirii acestuia de autoritatea parintească

darea în plasament, precum și alte măsuri speciale de ocrotire a minorului, reglementate în art. 55, art. 58 și urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;

curatela specială și interdicția judecatoreasca

Ocrotirea majorului

În ceea ce privește măsurile de ocrotire a majorului acestea sunt cele tradiționale din legislația română, respectiv: punerea sub interdicție judecătorească și curatela.

CAPITOLUL II

OCROTIREA MINORULUI PRIN TUTELĂ

Cazuri de instituire a tutelei

Potrivit art. 110 N.C.C. “Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuti din exercițiul drepturilor părintești sau li
s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătoreste morți, precum și în cazul în care, la încetarea adoptției, instanța hotărâște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”

În principiu, tutela minorului se instituie în lipsa ambilor părinți ai minorului.

Potrivit textului N.C.C, tutela se instituie fie în cazurile în care ambii părinți sunt:decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești, li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți, declarați judecătoreste morți, fie în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotarăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

Textul N.C.C. nu face altceva decât să preia dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în mod subsecvent, acesta fiind abrogat prin art. 230 lit. x) Legi d epunere în aplicare a Noului Cod civil.

Persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă

Noul Cod civil stabilește atât persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă imediat ce află despre existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, precum și împrejurările în care o astfel de situație ar putea ajunge la cunoștința lor.

De regulă, persoanele obligate a anunța instanța de tutelă suntcat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătoreste morți, precum și în cazul în care, la încetarea adoptției, instanța hotărâște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”

În principiu, tutela minorului se instituie în lipsa ambilor părinți ai minorului.

Potrivit textului N.C.C, tutela se instituie fie în cazurile în care ambii părinți sunt:decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești, li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți, declarați judecătoreste morți, fie în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotarăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

Textul N.C.C. nu face altceva decât să preia dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în mod subsecvent, acesta fiind abrogat prin art. 230 lit. x) Legi d epunere în aplicare a Noului Cod civil.

Persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă

Noul Cod civil stabilește atât persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă imediat ce află despre existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, precum și împrejurările în care o astfel de situație ar putea ajunge la cunoștința lor.

De regulă, persoanele obligate a anunța instanța de tutelă sunt fie persoane din anturajul minorului, rude sau vecini, fie autorități sau servicii publice care pot afla despre împrejurările în care se impune luarea măsurilor de ocrotire față de minor.

Ceea ce trebuie remarcat la textul legal este faptul că acestea nu sunt limitativ prevăzute, art. 111 lit. d N.C.C. făcând vorbire “despre orice altă persoană” neinteresând pe ce cale a aflat despre situația care reclamă luarea unei măsuri de ocrotire pentru minorul lipsit de îngrijire părintească”.

Tutorele

Persoana care poate fi numită tutore

Pornind de la obiectivul instituirii tutelei în interesul minorului, tutore poate fi o persoană fizică sau soțul și soția împreună, cu condiția de a nu se afla în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 113 N.C.C.

Ca urmare a reglementării art. 112 N.C.C., art. 41 din Legea nr. 272/2004 a fost abrogat prin art. 230 lit. x) Legea de punere în aplicare a N.C.C..

De asemenea, obiectivul urmăririi interesului minorului impune ca, în cazul în care doi sau mai mulți minori care sunt frați sau surori se află în situația deschiderii unei tutele, instanța de tutelă să numească, de regulă, un singur tutore. Desigur ca, în analizarea situației de fapt, instanța va decide în funcție de interesul fiecăruia dintre minorii în cauză.

Însă, Noul Cod civil instituie o regula, și anume păstrarea unui cadru pe cât posibil familial pentru minorii aflati într-o situație specială.

Persoana care nu poate fi numită tutore

Cazurile de incompatibilitate cu calitatea de tutore sunt cele reglementate anterior la art. 117 C.fam., cu unele actualizări de instituții sau chiar terminologic, respectiv completari.

N.C.C. a inclus cazul de incompatibilitate determinat de starea de insolvabilitate a persoanei. Având in vedere același obiectiv al urmăririi interesului minorului, precum și obligațiile tutorelui la instituirea, precum și pe parcursul tutelei, instituirea unei incapacități pentru persoana aflată în stare de insolvabilitate are ca scop tocmai protejarea intereselor minorului.

De asemenea, nici cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercită singur, în momentul morții, autoritatea părinteasca nu poate, potrivit noului Cod civil, să poată fi numit tutore.

Instituirea acestui caz de incapacitate urmărește respectarea voinței părinților pe care instanța este obligată să o ia în considerare, această voință fiind prezumată a avea în vedere același interes al minorului.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, din art. 117 lit. c) C.fam., art. 113 alin. (1) lit. c) N.C.C. teza finală prevede că relele purtări trebuie reținute ca atare de instanța judecătorească.

Astfel, este circumstanțiată situația în care acest caz de incompatibilitate intervine, fie reținut de instanțe anterior intervenirii propunerii de numire, fie de chiar instanța de tutelă, cu ocazia analizării îndeplinirii condițiilor privind capacitatea de a fi tutore.

Împrejurarile enumerate la art. 113 alin. 1 N.C.C. pot interveni nu numai la numirea tutorelui-caz în care persoana în cauză nu va fi eligibilă pentru numirea ca tutore-ci și pe parcursul exercitării funcțiilor tutelei (cu consecința îndepărtării tutorelui), respectându-se procedura de numire a acestuia de către instanța de tutelă.

Desemnarea tutorelui de către părinte

Noul Cod civil reglementează o nouă formă de tutelă, respectiv tutela dativă, (tutorele poate fi numit de instanță, însa poate fi desemnat și de părinții miinorului).

Astfel, se poate remarca completarea cadrului juridic actual care prevedea că tutorele poate fi numit doar de către instanța judecătorească.

Actul prin care părintele/părinții poate/pot desemna un tutore pentru copiii lor poate îmbrăca forma unui act unilateral, a unui contract de mandat încheiat în formă autentică sau, după caz, a unui testament.

Coroborand dispozițiile art. 114 N.C.C. cu cele ale art. 118 N.C.C. – care prevede că instanța de tutelă numește tutorele numai în lipsa unui tutore desemnat, rezultă că regula în materie o reprezinta desemnarea tutorelui de către părinți, iar excepția numirea acestuia de către instanță.

Desemnarea tutorelui făcută de un părinte care, în momentul morții, era decăzut din drepturile părintești sau era pus sub interdicție judecătorească nu va produce efecte.

În acestă ipoteză numirea unui tutore se va realiza de către instanța de tutelă.

Articolul 114 alineatul 3 N.C.C. reprezintă o excepție de la principiul irevocabilității actului unilateral, desemnarea tutorelui făcuta de către părinte, în modalitaățile prevăzute la alin. 1 putand fi revocată oricând de către acesta, chiar și prin înscris sub semnatură privată.

În funcție de natura actului juridic prin care a fost numit tutorele, revocarea acestuia va fi înscrisă, pentru opozabilitate, fie în Registrul național de evidență a testamentelor autentice, în care se înregistrează toate dispozițiile testamentare și revocarea lor, fie în Registrul național de evidență a revocării procurilor, în care se înregistrează toate actele de revocare expresă a procurilor date în scopul încheierii de acte și îndeplinirii de proceduri notariale.

În contextul acestor măsuri de publicitate, notarul public (cu ocazia autentificării actului de numire a tutorelui), respectiv instanța de tutelă (în cazul instituirii tutelei și numirii unui tutore) sunt obligați să verifice în registrele amintote dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată din această calitate.

Măsuri provizorii

În cazul desemnării tutorelui de către părinți, în condițiile art. 114 N.C.C, înlocuirea acestuia poate avea loc numai cu acordul său.

Astfel, instanța de tutelă poate interveni și îndepărta tutorele desemnat de părinți, fără acordul acestuia, numai în cazul în care:

tutorele desemnat se află într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute la
art. 113 NCC.

Acest caz de înlăturare reprezintă, de fapt, o aplicație a art. 113 alin. (2) N.C.C. care prevede că în cazul survenirii unui caz de incompatibilitate după începerea activității, tutorele va fi înlocuit după aceeași procedură prin care instanța de tutelă numește un tutore.

interesele minorului ar fi periclitate.

Având în vedere controlul pe care instanța de tutelă și, atunci când este instituit, consiliul de familie îl exercită asupra modului în care tutorele își exercită activitatea pot fi observate situațiile în care interesul minorului -scopul instituirii tutelei – nu mai este protejat.

În aceste cazuri, instanța de tutelă va interveni și îl va înlocui pe tutore, chiar împotriva voinței acestuia. Aceste cazuri de înlăturare a tutorelui desemnat sunt reglementate însă cu caracter excepțional, regula fiind aceea că tutorele nu poate fi înlocuit decât cu acordul acestuia.

În cazul în care tutorele desemnat potrivit art. 114 N.C.C. se află într-o situație care îl împiedică să își desfășoare activitatea, instanța de tutelă va numi un tutore provizoriu-după o procedură similară celei de numire a tutorelui-pentru o perioadă de maxim 6 luni.

Până la împlinirea termenului de 6 luni, dacă situația care 1-a împiedicat să exercite tutela încetează, cel chemat la tutelă poate să ceară instanței numirea sa ca tutore.

În ipoteza în care, după trecerea unei perioade de 6 luni, persoana desemnată de părinți pentru îndeplinirea atribuțiilor de tutore nu cere numirea sa de către instanță, tutorele provizoriu va continua să exercite atribuțiile, urmând ca instanța să procedeze la numirea unui tutore în condițiile art. 118 N.C.C..

La numirea tutorelui de către instanța de tutelă, tutorele provizoriu își va înceta activitatea.

Garanțiile tutorelui

Pornind de la principiul urmăririi interesului minorului și, ulterior, în temeiul controlului efectiv și continuu pe care instanța de tutelă îl exercită asupra modului de îndeplinire a sarcinilor tutelei, aceasta poate să decidă fie din oficiu, fie la cererea consiliului de familie-organism instituit în același scop al supravegherii activității tutorelui-să decidă că tutorele trebuie să dea garanții reale sau personale, a căror natură va fi stabilită în raport cu împrejurările cauzei și al căror regim este cel stabilit de art. 2279 și N.C.C.

Desemnarea mai multor tutori

Prin actele juridice menționate la art. 114 alin. (1) NCC, părinții pot desemna unul sau mai mulți tutori, fără precizarea unor modalități de departajare între aceștia.

De asemenea, în cazul necesității instituirii tutelei, pot exista mai multe persoane – rude ale minorului sau persoane apropiate familiei acestuia -, care își exprimă disponibilitatea de a îndeplini această calitate, fiind și capabile, în același timp, să o îndeplinească.

În acest caz, instanța va trebui să ia în considerare o serie de factori, precum: condițiile materiale ale persoanelor desemnate sau care doresc să îndeplinească această calitate, precum și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.

Aceste din urmă garanții pot fi verificate de instanța de tutelă prin intermediul instituțiilor și serviciilor cu atribuții în domeniul protecției copilului.

Numirea tutorelui de către instnața de tutelă

Atunci este necesară instituirea tutelei, instanța de tutelă este abilitată să numească tutorele în cazul în care acesta nu a fost desemnat de către părinți, în condițiile art. 114-tutela dativă.

Desigur că, pentru motive care țin de protejarea interesului minorului, vor avea prioritate la numirea ca tutore rudele, afinii sau prietenii familiei minorului.

Pentru numirea ca tutore a uneia dintre aceste persoane trebuie îndeplinite unele condiții, precum:

persoana numită să poată să îndeplinească această sarcină.

Astfel, pe lângă îndeplinirea condiției generale a capacității de a fi tutore, precum și de a nu se afla într-unui din cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 113 N.C.C., persoanele apropiate minorului trebuie să se afle în relații apropiate cu minorul, inclusiv din perspectiva apropierii domiciliilor, să dispună de condiții materiale și de garanții morale care să o facă aptă de a îndeplini sarcina tutelei

să nu existe motive întemeiate care să împiedice persoana aflată în anturajul minorului să îndeplinească sarcina tutelei.

Aceste motive sunt analizate de instanța de tutelă cu ocazia desfășurării procedurii de numire a tutorelui. În cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite condițiile pentru numirea ca tutore a unei persoane apropiate minorului, instanța de tutelă va proceda la numirea unei persoane capabile să îndeplinească această sarcină.

Procedura de numire

În camera de consiliu, tutorele este numit de instanța de tutelă, cu acordul acestuia, prin încheiere definitivă.

Fiind realizată cu acordul acestuia, dispoziția anterioară a art. 118 alin. (1) C.fam., rescpectiv “cel numit tutore nu poate refuza această sarcină”-nu mai este necesară.

În cazul desemnării tutorelui de către părinți printr-un contract de mandat, tutorele poate refuza numirea numai pentru motivele prevăzute la art. 120 alin. (2) N.C.C., motive pe care le voi expune ulterior.

Per a contrario, în cazul desemnării prin act unilateral sau prin testament, persoana desemnată poate refuza desemnarea, pentru orice motiv.

În cazul contractului de mandat, fiind vorba de un contract, deci de întâlnirea acordului de voință a părinților, respectiv a celui desemnat, acesta din urmă nu poate refuza, ulterior, desemnarea, decât în anumite condiții, obiective.

În cadrul procedurii de numire a tutorelui, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit 10 ani. În fapt, textul reprezintă o aplicație a regulii instituite prin art. 264 alin. (1) N.C.C., potrivit căreia „în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie”.

În ipoteza în care nu există un tutore desemnat, iar instanța de tutelă a constituit consiliul de familie, acesta va fi consultat la numirea tutorelui.

În vederea începerii îndeplinirii sarcinii tutelei, aceasta se comunică în scris tutorelui, iar pentru efectuarea publicității și pentru opozabilitatea numirii, încheierea se afișează la sediul instanței și la primăria de la domiciliul minorului.

Între momentul numirii tutorelui și cel al comunicării încheierii de numire, instanța poate dispune, dacă este necesar, orice măsuri provizorii, inclusiv numirea unui curator special.

Refuzul continuării tutelei

Fiind o sarcină instituită de părinții minorului, respectiv de instanța de tutelă, numai cu acordul persoanei desemnate/numite, deci o obligație asumată/acceptată, aceasta are implicit obligația îndeplinirii sarcinilor ce-i incumbă în calitate de tutore.

Textul art. 120 N.C.C. reia dispozițiile reglementate anterior de art. 118 C.fam.

Astfel, odată asumată sarcina tutelei, persoana în cauză este obligată să se îngrijească de minor, persoana și bunurile acestuia din urmă reprezentând obiectul respectivei sarcini.

Însă, cu toate acestea, împrejurări obiective pot interveni pe parcursul exercitării tutelei și-l pot împiedica pe tutore să își îndeplinească sarcinile în interesul minorului.

Astfel de cazuri sunt recunoscute și acceptate de lege ca putând determina încetarea activității tutorelui, la cererea acestuia.

Aceste cazuri sunt expres și limitativ prevăzute de art. 120 N.C.C. și se referă la:

împlinirea de către tutore a vârstei de 60 de ani.

Având în vedere principiul ocrotirii interesului minorului, sarcinile tutelei trebuie îndeplinite de tutore într-o manieră care să permită respectarea acestui principiu atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile minorului. Prin urmare, în cazul în care persoana care exercită sarcina tutelei consideră că, din cauza vârstei, nu va mai fi capabilă să îndeplinească rolul pentru care a fost desemnată sau numită, art. 120 alin. (1) lit. a) N.C.C. îi permite să solicite instanței de tutelă înlocuirea;

femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani.

În cazul în care sarcina intervine în cursul exercitării tutelei ori mama unui copil mai mic de 8 ani, îndeplinind și rolul de tutore, consideră că nu mai poate continua îndeplinirea acestei sarcini, aceasta are, de asemenea, posibilitatea recunoscută de lege de a solicita înlocuirea sa de către instanță;

persoana care, pe lângă îndeplinirea sarcinii tutelei, crește și educă doi sau mai mulți copii-în orice modalitate prevăzută de lege: în calitate de părinte sau în condițiile măsurilor de ocrotire a copilului instituite în temeiul Legii nr. 272/2004, poate solicita instanței înlocuirea din calitatea de tutore atunci când consideră că îndeplinirea sarcinii tutelei, împreună cu activitatea de creștere și educare a altor doi sau mai mulți copii poate conduce la o îndeplinire necorespunzătoare a uneia sau chiar a ambelor îndatoriri;

cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

Tutela se instituie cu luarea în considerare a unor factori, printre care și acela de a fi în stare să îndeplinească această sarcină.

Această capacitate de îndeplinire a sarcinii tutelei este analizată atât din punct de vedere al capacității fizice, al disponibilității de a petrece timp cu minorul și în vederea îndeplinirii îndatoririlor de tutore, cât și al apropierii de domiciliul minorului.

Desigur că, atunci când aceste criterii nu mai sunt îndeplinite, tutorele poate să aprecieze dacă mai poate exercita îndatoririle ce-i revin și, după caz, să solicite instanței înlocuirea acestuia.

La fel, în situația în care din orice alte motive invocate de tutore și pe care instanța le va considera întemeiate, sarcina tutelei nu mai poate fi îndeplinită, tutorele poate fi înlocuit.

Înlocuirea tutorelui

Textul art. 121 din N.C.C. reia reglementară anterioară cuprinsă în art. 120 C.fam. Legea prevede posibilitatea tutorelui de a solicita înlocuirea sa, dar, în același timp, prevede și obligația ca acesta să continue exercitarea atribuțiilor până când instanța de tutelă va soluționa cererea sa de înlocuire.

În lipsa unei precizări exprese, în sensul posibilității numirii unui curator special până la identificarea unui nou tutore, așa cum se prevede, spre exemplu în situațiile reglementate de art. 119 N.C.C. sau art. 159 N.C.C., se poate interpreta că soluționarea cererii de înlocuire a tutorelui presupune inclusiv identificarea și numirea unui nou tutore.

Cererea de înlocuire a tutorelui va trebui soluționată de urgență de către instanța de tutelă, în vederea reluării cât mai rapide a tutelei cu privire la persoana și bunurile minorului .

Consiliul de familiei

Membrii și rolul consiliului de familie

În cazul în care, din orice motiv, din oficiu sau la cererea oricărei persoane interesate, instanța de tutelă consideră necesare o supraveghere și un control mai aprofundate cu privire la modul în care tutorele își îndeplinește îndatoririle, va constitui un consiliu de familie.

Alineatul 2 al art. 124 N.C.C. reglementează cazurile în care constituirea consiliului de familie nu este necesară, având ca model alin. (2) al art. 223 din Codul civil Quebec care prevede că instituirea consiliului de familie nu este necesară atunci când aceasta este exercitată de către conducătorul instituției pentru protecția copilului, de persoana desemnată de acesta sau curatorul public.

Noul Cod civil nu reglementează o astfel de tutelă, ocrotirea minorului prin părinți fiind reglementată la art. 483-512 N.C.C. și nici în cazul instituirii măsurilor speciale de ocrotire.

Așadar, textul alin. (2) al art. 124 N.C.C. reprezintă o reconfirmare a faptului că nu se va institui un consiliu de familie, întrucât nu este vorba de situații în care se instituie tutela.

În ceea ce privește componența consiliul de familie acesta este format din 3 persoane.

Acestea sunt numite, în principal, din rândul rudelor sau afinilor minorului.

Însă, în cazul în care nu există rude sau afini, membrii consiliului de familie pot fi numiți și din rândul persoanelor apropiate familiei minorului sau care își manifestă interesul pentru a îndeplini această sarcină.

În vederea asigurării continuității în activitatea consiliului de familie, instanța de tutelă va numi și doi supleanți, în aceleași condiții și după aceleași criterii ca și în cazul membrilor consiliului.

Ca și în cazul numirii tutorelui, instanța va analiza persoana candidatului la numirea în consiliul de familie prin prisma apropierii gradului de rudenie, dar și a modului în care s-au desfășurat relațiile dintre aceasta și familia minorului.

Textul alin. (2) și (4) art. 125 N.C.C. prevede faptul că soții nu pot fi împreună membri ai aceluiași consiliu de familie, iar tutorele, la rândul său, nu poate face parte din acesta.

Rațiunea acestei prevederi este aceea de a nu se crea situații în care doi soți, membri ai unui consiliu de familie, să fie puși în situația de a decide cu privire la aspecte din viața minorului iar această decizie să fie privită cu suspiciune, în condițiile în care voturile concordante ale celor doi soți asigură întotdeauna majoritatea în cadrul consiliului de familie sau, dimpotrivă, doi soți să fie puși în situații dificile atunci când votul lor nu este concordant.

Interdicția tutorelui de a fac eparte din consiliul de familie este evidentă, acesta aflându-se într-un conflict de interese în ceea ce privește luarea unei decizii cu privire la exercitarea tutelei.

Constituirea, modificarea și înlocuirea consiliului de familie

Textul N.C.C. reglementează procedura de numire a membrilor consiliului de familie. Astfel, convocarea persoanelor care au capacitatea să îndeplinească acest rol are loc la domiciliul minorului și se realizează de către instanța de tutelă.

Persoanele care sunt convocate sunt propuse pentru calitatea de membru al consiliului fie de către instanța de tutelă, din oficiu, fie la recomandarea: minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat sau a oricăror altor persoane care au cunoștință despre situația minorului.

Ca și în cazul numirii tutorelui, nicio persoană nu poate fi obligată să accepte sarcina de a fi membru într-un consiliu de familie.

În cadrul procedurii de numire a consiliului de familie, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit 10 ani..

În ceea ce privește modificarea consiliului de familie, în vederea asigurării continuității în activitatea de supraveghere a modului de desfășurare a tutelei, componența consiliului de familie nu se va modifica decât pentru motivele evidente reprezentate de protejarea intereselor minorului, respectiv, în cazul în care unul dintre membri decedează sau este dispărut și este necesară completarea componenței consiliului.

Desigur, pentru completarea componenței consiliului de familie în aceste cazuri, pot fi luați în considerare și cei doi supleanți, numiți în aceleași condiții ca și membrii consiliului.

În cazul în care conduita consiliului de familie este sancționată de instanța de tutelă de cel puțin două ori, în mod definitiv, tutorele poate solicita înlocuirea membrilor consiliului și numirea unui nou consiliu.

Acțiunea tutorelui nu are caracter obligatorie, ci lăsată de lege la latitudinea acestuia, care poate aprecia posibilitatea continuării exercitării sarcinilor tutelei sub supravegherea respectivului consiliu de familie. În orice caz, pentru a cere înlocuirea, este obligatorie preexistenta a cel puțin două hotărâri ale instanței de tutelă care să contrazică deciziile consiliului de familie.

Totodată, înlocuirea consiliului va fi decisă de instanța de tutelă, care, la rândul ei, poate aprecia dacă mai este posibilă colaborarea între tutore și consiliul de familie.

Funcționarea consiliului de familie

Tutorele este cel care convoacă întrunirile consiliului de familie, fie din proprie inițiativă, fie la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit 14 ani sau a instanței de tutelă.

Convocarea se realizează, de regulă, cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii.

Cu toate acestea, convocarea se poate face și mai devreme de 10 zile, însă numai cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie. Prezența tuturor membrilor consiliului la data întrunirii acoperă însă întotdeauna viciile convocării..

Prezența personală este obligatorie la întrunirile membrilor consiliului de familie, având în vedere faptul că numirea lor a avut la bază considerente ce țin de relațiile personale cu minorul. Desigur. în mod excepțional, ei pot fi reprezentați, însă numai de persoane care, la rândul lor sunt rude sau afini cu părinții minorului, în scopul prezervării aceluiași interes al protejării interesului minorului, în acest caz prin prezența unor persoane care, la rândul lor, sunt apropiate acestuia.

Aceste persoane pot reprezenta un membru al consiliului de familie, însă, numai dacă nu sunt, la rândul lor, membri ai consiliului. Se evită astfel suspiciunea existenței unui conflict de interese care ar putea apărea în cazul în care un membru al consiliului de familie îl reprezintă și pe un alt membru.

Având în vedere rolul consiliului de familie, întrunirile acestuia au loc la domiciliul minorului. În cazul în care consiliul de familie este convocat de instanța de tutelă care va participa la întrunire, aceasta va avea loc la sediul instanței.

Motivul îl reprezintă, desigur, faptul că, fiind vorba de o instanță judecătorească, își desfășoară activitatea la sediul său.

CAPITOLUL III
EXERCITAREA TUTELEI

Exercitarea tutelei

Textul art. 133 N.C.C. reprezintă circumstanțierea principiului protejării interesului persoanei fizice în cazul instituirii oricăror măsuri de ocrotire a acesteia

Astfel, se precizează cele două componente ale vieții minorului, ambele de ocrotit în cazul instituirii tutelei, la fel ca și în cazul exercitării autorității părintești: persoana și bunurile acestuia.

Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului

Potrivit art. 136 N.C.C. ”măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepția măsurilor care au caracter curent.”

Având în vedere rolul consiliului de familie, de supraveghere a modului de exercitare a sarcinilor tutelei, acesta va fi consultat de către tutore cu ocazia luării măsurilor care privesc persoana minorului. Avizul acestuia este consultativ, dar consecința nerespectării obligației de solicitare a avizului poate atrage atacarea actelor sau faptelor tutorelui, considerate păgubitoare pentru minor.

Domiciliul minorului

În cuprinsul art. 137 N.C.C. sunt reluate dispozițiile art. 122 din fostul Cod al familiei.

Similar situației exercitării autorității părintești, minorul are domiciliul la tutore.

Pe lângă domiciliu, minorul poate avea și o reședință, însă numai cu autorizarea instanței de tutelă și, dacă este cazul, cu avizul consiliului de familie.

În cazul în care educația sau pregătirea sa profesională o solicită, tutorele poate încuviința ca minorul să aibă și o reședință. Consiliul de familie va fi consultat, iar instanța de tutelă va fi, de îndată, încunoștințată despre acest aspect.

Felul învățăturii sau al pregătirii profesionale

Autoritatea părintească presupune creșterea copilului, aceasta însemnând inclusiv grija față de alegerea învățăturii sau a pregătirii profesionale a copilului.

Alegerea făcută de părinți este presupusă a fi cea mai potrivită pentru copil, prin urmare, schimbarea acesteia de către tutore și dacă minorul nu a împlinit 14 ani nu poate fi realizată decât cu încuviințarea instanței de tutelă și cu avizul consiliului de familie..

În cazul minorului care a împlinit 14 ani, instanța de tutelă nu poate aproba schimbarea felului învățăturii sau a pregătirii profesionale decât dacă minorul este de acord cu această schimbare.

Textul reprezintă o aplicație a reglementării existente în materia exercitării autorității părintești, potrivit căreia copilul care a împlinit 14 ani poate cere schimbarea învățăturii sau a pregătirii sale profesionale.

Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului

Inventarierea bunurilor minorului

După numirea tutorelui și înainte de începerea exercitării sarcinii tutelei, principiul ocrotirii intereselor minorului impune realizarea unui inventar al bunurilor acestuia.

Inventarierea bunurilor minorului permite supravegherea de către consiliul de familie și controlul de către instanța de tutelă a modului de exercitare a sarcinilor tutelei.

Inventarierea bunurilor se va realiza de către un delegat al instanței de tutelă și va începe în maxim 10 zile de la numirea tutorelui, în prezența membrilor consiliului de familie și a tutorelui. Textul art. 140 din N.C.C reia, într-o nouă reglementare, pe cea prevăzută anterior la art. 126 C.fam.

În vederea evitării situațiilor de conflict de interese sau chiar a suspiciunilor cu privire la modul de exercitare a atribuțiilor de către tutore sau de către membrii consiliului de familie, aceștia vor fi întrebați de către delegatul instanței de tutelă despre creanțele, datoriile și alte pretenții pe care le au față de minor. Declarațiile vor fi făcute în scris și consemnate în procesul-verbal de inventariere.

Textul alin. (3) al art. 140 N.C:C. instituie o prezumție de renunțare la creanțele, datoriile sau alte interese pe care tutorele sau membrii consiliului de familie le au față de minor și pe care nu le-au declarat la cererea expresă a delegatului instanței de tutelă.

Nedeclararea datoriilor poate conduce la aplicarea sancțiunii îndepărtării din funcție a tutorelui sau membrului consiliului de familie.

Numai instanța de tutelă poate autoriza efectuarea plăților voluntare în cazul creanțelor pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii consiliului de familie, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile acestora. Având în vedere faptul că plata este efectuată sau, după caz, autorizată de chiar creditorii minorului, intervenția instanței de tutelă este necesară pentru asigurarea protecției interesului minorului.

Potrivit art. 229 alin. (2) și (3) Legea de punere în aplciare a N.C.C, până la organizarea și funcționarea prin lege specială a instanței de tutelă, în vederea îndeplinirii atribuțiilor referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului, instanța de tutelă, reprezentată de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie, poate delega, prin încheiere, îndeplinirea unora dintre acestea către autoritatea tutelară.

Prin urmare, spre exemplu, inventarierea bunurilor minorului, prevăzută de noul Cod civil a fi efectuată de către un delegat al instanței de tutelă poate fi delegată de către instanța de tutelă în sarcina autorității tutelare.

Acte făcute în lipsa invetarului

Întrucât realizarea inventarului poate dura o perioadă de timp chiar mai îndelungată, în funcție de întinderea patrimoniului minorului și având în vedere importanța realizării inventarului pentru desfășurarea ulterioară a sarcinilor tutelei, N.C.C. prin art.141 autorizează tutorele ca, până la finalizarea inventarului, să aibă sarcini limitate la acte de conservare și de administrare în numele minorului și numai dacă acestea nu suferă întârziere.

Administrarea bunurilor minorului

În ceea ce privește bunurile minorului, textul art. 142 din N.C.C. precizează natura juridică a obligației tutorelui, și anume aceea de a administra bunurile minorului, în condițiile art. 792-857 N.C.C. referitoare la administrarea bunurilor altuia.

Buna-credință în administrarea bunurilor minorului reprezintă o obligație instituită de lege în sarcina tutorelui.

Administrarea bunurilor minorului se realizează, de regulă, în condițiile art. 792-857 N.C.C., cu excepția cazului în care, pentru situații speciale, legea prevede altfel.

În cuprinsul art. 142 alin. 2 din N.C.C. sunt instituite excepții de la administrarea de către tutore a bunurile dobândite cu titlu gratuit de către minor, cu condiția ca donatorul sau testatorul să nu fi dispus altfel.

În aceste cazuri, administrarea se realizează fie de către cel desemnat prin actul de dispoziție, fie de către un curator numit de instanța de tutelă.

Repezentarea minorului

În cuprinsul art. 143 din N.C.C. se are în vedere situația minorului lipsit de capacitate de exercițiu, cu privire la care a fost instituită măsura de ocrotire a tutelei. Și în acest caz, se aplică însă regulile prevăzute cu privire la persoana lipsită de capacitate de exercițiu, inclusiv posibilitatea acesteia de a încheia singură anumite acte prevăzute de lege, acte de conservare, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută în momentul încheierii lor (spre exemplu, cumpărare de rechizite școlare, dulciuri etc.)

De asemenea, situația reglementată este similară cu cea a copilului sub 14 ani aflat sub autoritatea părinților.

Regimul juridic al actelor de dispoziție

Textul art. 144 N.C.C. instituie, după libertatea pe care o are tutorele în efectuarea lor, trei categorii de acte de dispoziție:

acte pe care tutorele nu le poate încheia în numele minorului în niciun caz, nici chiar cu încuviințarea instanței de tutelă, și anume: donații sau garantarea obligațiilor altuia.

Fac excepție darurile obișnuite, iar stabilirea caracterului de dar obișnuit se realizează în funcție de starea materială a minorului;

acte pe care tutorele le poate încheia numai cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă: acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, acte prin care renunță la drepturile patrimoniale ale acestuia, orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare;

acte pe care tutorele le poate încheia fără avizul consiliului de familie și fără autorizarea instanței de tutelă: acte privind bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii precum și cele devenite nefolositoare pentru minor

Actele de dispoziție încheiate de tutore fără autorizarea prevăzută de lege sau cu încălcarea prevederilor alin. (1) sunt anulabile, iar în acest caz, prin excepție de la art. 1248 N.C.C., în contextul ocrotirii interesului minorului, titularii acțiunii sunt tutorele însuși, consiliul de familie sau oricare membru al acestuia, precum și procurorul, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă.

Autorizarea instanței de tutelă

Autorizarea are ca obiect actele juridice prevăzute la art. 144 alin. (2) N.C.C.: acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, încheierea în mod valabil a oricăror alte acte ce depășesc dreptul de administrare. Textul art. 145 N.C.C. reia dispozițiile fostului art. 130 C.fam.

Urmărind ocrotirea interesului minorului, instanța apreciază dacă actul răspunde unei nevoi sau dacă răspunde unui interes neîndoielnic al minorului. În acest scop, poate apela inclusiv la colaborarea autorităților administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire.

Ocrotirea interesului minorului impune ca: autorizarea să fie dată pentru fiecare act în parte, să conțină indicații cu privire la condițiile de încheiere a actului, iar în cazul vânzării, să arate modalitatea de realizare (acordul părților, licitație publică etc.); instanța de tutelă să indice, dacă este cazul, modul de întrebuințare a sumelor de bani obținute.

Încuviințarea și autorizarea actelor minorului acre a împlinit vârsta de 14 ani

Textul art. 146 N.C.C. reia dispozițiile art. 133 din fostul Cod al familiei și cuprinde regula încheierii de către minorul care a împlinit 14 ani de acte juridice cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau curatorului – dacă acesta a fost numit..

În situația încheierii unor acte juridice dintre cele prevăzute la art. 144 alin. (2) N.C.C. (actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și încheierea în mod valabil a oricăror altor acte ce depășesc dreptul de administrare) este necesar și avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă.

Actele interzise minorului sunt cele pe care nici tutorele nu le poate face, în nicio situație: donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, garantarea obligației altuia.

Pe lângă actele prevăzute la art. 146, noul Cod civil prevede și alte categorii de acte pe care minorul care a împlinit 14 ani le poate încheia: actele minorului emancipat, actele minorului care a împlinit 15 ani, posibilitatea minorului care a împlinit 16 ani de a se căsători.

Interzicerea unor acte juridice

Articolul 147 N.C.C. se regăsea anterior la art. 128 C.fam. și reglementează o altă situație în care scopul urmărit este ocrotirea intereselor minorului.

Astfel, sub sancțiunea nulității relative, tutorele sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minorul, pe de altă parte, nu pot încheia acte juridice, cu excepția situațiilor în care actul juridic protejează interesul minorului, și anume cumpărarea la licitație publică a unui bun al minorului, dacă persoanele menționate anterior au o garanție reală asupra acestui bun ori îl dețin în coproprietate cu minorul, după caz.

Suma anuală necesară întreținerii minorului

Textul N.C.C. în cuprisnul art. 148 reia dispozițiile reglementate anterior la art. 127 C.fam. Astfel, el instituie una dintre situațiile în care consiliul de familie intervine activ în derularea tutelei, fiind cel care stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului.

Instanța de tutelă este informată, de îndată, cu privire la această decizie a consiliului.

De altfel, având în vedere caracterul facultativ al constituirii consiliului de familie, în cazul în care acesta nu se constituie, se poate considera că această atribuție va reveni instanței de tutelă, aceasta fiind responsabilă cu controlul și supravegherea generală a exercitării tutelei.

Veniturile bunurilor minorului reprezintă principala sursă pentru acoperirea sumei necesare pentru întreținerea acestuia, textul art. 148 N.C.C. prevăzând în mod expres posibilitatea ca aceasta să fie acoperită inclusiv prin vânzarea unor bunuri ale minorului, prin acordul părților sau la licitație publică. Vânzarea nu poate avea ca obiect decât în mod excepțional bunurile care au o valoare afectivă pentru minor.

În cazul în care minorul nu dispune nici de bunuri și nici de părinți sau alte rude obligate la întreținere acestuia, minorul este îndreptățit la asistență socială.

Constituirea de depozite bancare

Textul art. 149 N.C.C. reia cu completări art. 131 C.fam. și vizează: conturile cuprinzând sumele care exced nevoilor întreținerii minorului și instrumentele financiare, respectiv sumele necesare întreținerii.

În primul caz, sumele se vor depune la o instituție de credit indicată de consiliul de familie în termen de cel mult 5 zile de la încasarea lor.

Aceste sume nu pot fi utilizate de tutore decât cu autorizarea instanței de tutelă, fiind interzisă folosirea lor în scopul încheierii de tranzacții pe piața de capital.

În cel de-al doilea caz, tutorele are libertatea de a folosi sumele depuse, în scopul întreținerii minorului, fără a fi necesară autorizarea instanței de tutelă.

În cuprisul alineatul (3) al art. 149 N.C.C.se stabilește interdicția pentru tutore de a efectua orice fel de tranzacții pe piața de capital, chiar și în situația în care ar avea un acord din partea instanței de tutelă. Reglementarea se înscrie în cadrul scopului general al instituirii măsurilor referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului, și anume protejarea patrimoniului acestuia. Prin urmare, a fost interzisă efectuarea de către tutore, pe seama minorului, a unor operațiuni speculative considerate ca având un risc crescut.

Încetarea tutelei

Cazuri de încetare

Prevederile art. 156 N.C.C. reglementează pentru prima dată în mod expres cauzele de încetare a tutelei.

Tutela încetează atunci când dispar cauzele care au dus la deschiderea ei.

Astfel, pot fi cauze de încetare a tutelei:

majoratul minorului aflat sub tutelă;

dobândirea capacității de exercițiu anticipate de către minor;

revenirea minorului sub ocrotirea părintească-de exemplu, a fost ridicată decăderea din drepturile părintești sau punerea sub interdicție judecătorească ori a reapărut unul dintre părinții declarați prin hotărâre judecătorească dispăruți sau decedați;

stabilirea filiației față de unul dintre părinți;

decesul minorului (sau declararea morții prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă).

Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcției tutorelui

În cuprinsul alin. (2) al art. 156 N.C.C. se regăsește doar o enumerare a cazurilor de încetare a funcției tutorelui, acestea fiind analizate fiecare în parte, în reglementări distincte.

Astfel, încetarea funcției prin decesul tutorelui este reglementată la art. 157 N.C.C., îndepărtarea de la tutelă în art. 158 N.C.C. și înlocuirea tutorelui în art. 121 N.C.C..

Din analiza textului art. 156 alin. (2) N.C.C. rezultă că toate cazurile de încetare a funcției tutorelui țin exclusiv de persoana acestuia. Astfel, încetarea funcției tutorelui poate interveni fie ca urmare a manifestării de voință a tutorelui în acest sens-situație în care funcția tutorelui încetează prin înlocuire- fie din motive care țin de culpa tutorelui, caz în care intervine îndepărtarea de la tutelă, încetarea funcției tutorelui având în această situație un caracter sancționator.

La aceste cazuri se adaugă decesul tutorelui.

Moartea tutorelui

Pentru a se asigura o protecție eficientă a intereselor minorului, legiuitorul a instituit pentru anumite categorii de persoane, dată fiind legătura pe care acestea o pot avea cu minorul, obligația de a în înștiința instanța de tutelă cu privire decesul tutorelui.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 157 N.C.C., au această obligație moștenitorii tutorelui și persoanele prevăzute la art. 111 N.C.C.

Așa cum s-a ama arătat, acestea din urmă au obligația ca, de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, să anunțe instanța de tutelă.

Aceste persoane au însă un rol important și în anumite situații care se ivesc pe parcursul exercitării tutelei.

Astfel, ele pot sesiza instanța de tutelă ori de câte ori iau cunoștință de săvârșirea de către tutore a unor acte păgubitoare pentru minor, precum și atunci când iau cunoștință despre decesul tutorelui, potrivit alin. (1) al art.157 N.C.C.

Spre deosebire de celelalte categorii de persoane obligate potrivit alin. (1), în caz de deces al tutorelui, sarcinile moștenitorilor lui nu se rezumă la înștiințarea instanței de tutelă.

Potrivit art. 122 alin. (1) N.C.C., tutela este o sarcină personală și pe cale de consecință nu poate fi transmisă.

Cu toate acestea, ca și în cazul reprezentării prin mandatar, în caz de deces al reprezentantului, moștenitorii acestuia îi preiau îndatoririle până la numirea unui nou tutore.

Acesta este un element de noutate pe care îl aduce noul Cod civil față de vechea reglementare.

Rațiunea este dată de protejarea intereselor persoanei reprezentate, în cazul de față de interesul superior al miorului, care ar putea suferi prejudicii dacă nu i s-ar asigura reprezentarea până la numirea unui nou tutore.

În cazul pluralității de moștenitori, aceștia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei pentru îndeplinirea temporară a sarcinii tutelei. În situația în care aceștia nu se pun de acord în această privință, ei rămân obligați solidar în îndeplinirea sarcinii tutelei.

În caz de minoritate a moștenitorilor sau de imposibilitate de a îndeplini obligațiile tutelei pentru motivele arătate, instanța de tutelă numește un curator special.

Ca și în celelalte cazuri în care se impune instituirea unui curator special, procedura de numire va fi una în regim de urgență.

Îndepărtarea tutorelui

Îndepărtarea tutorelui reprezintă, așa cum am mai precizat, o cauză de încetare a funcției tutorelui care intervine ca o sancțiune pentru săvârșirea unor fapte ce contravin interesului minorului aflat sub tutela sa.

Astfel, sancțiunea îndepărtării tutorelui este aplicată de instanța de tutelă în cazul săvârșirii unui abuz, a unei neglijențe grave, a altor fapte care îl fac nedemn, precum și în cazul neîndeplinirii în mod corespunzător a sarcinilor ce-i revin.

Pe lângă situațiile prevăzute la art. 158 N.C.C., încetarea tutelei intervine și atunci când, pe parcursul exercitării tutelei, apare una dintre situațiile care împiedică o persoană să fie numită tutore.

Astfel, prin raportare la art. 113 N.C.C., îndepărtarea tutorelui intervine și atunci când tutorele este pus sub interdicție judecătorească sau sub curatelă, este decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau este declarat incapabil de a fi tutore, i se restrânge exercițiul unor drepturi civile, se pronunță împotriva sa o hotărâre judecătorească pentru rele purtări, intră în stare de insolvabilitate sau intervine un conflict de interese între el și minorul aflat sub tutela sa.

În ceea ce privește procedura îndepărtării tutorelui, aceasta este aceeași ca și la numirea acestuia..

Numirea curatorului special

Prevederile art. 159 N.C.C. nu reprezintă un element de noutate în materia tutelei, ele regăsindu-se și în vechea reglementare, respectiv în art. 139 C.fam.

Reprezentarea minorului prin curator reprezintă o excepție, fiind o măsură de protecție dispusă de instanța de tutelă, cu caracter temporar și urgent, care intervine în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Întrucât încetarea funcției tutorelui nu atrage după sine și încetarea tutelei, dar face să înceteze relația de reprezentare a minorului, se impune luarea unei măsuri care să asigure protejarea intereselor acestuia.

Astfel, instanța de tutelă, în cazul decesul tutorelui sau îndepărtării ori înlocuirii acestuia, numește un curator special, până la numirea unui nou tutore, pentru ca interesele minorului să nu fie afectate.

În ceea ce privește natura juridică a curatelei minorului, aceasta este o varietate a tutelei, fiind calificată drept o tutelă ad-hoc. Pe cale de consecință, curatelei minorului îi sunt aplicabile, în esență, regulile tutelei minorului.

Darea de seamă generală

Dacă în darea de seamă reglementată de art. 152 alin. (1) și (4) N.C.C. se are în vedere, în egală măsură, atât persoana minorului, cât și averea sa, în darea de seamă generală se urmărește, cu precădere, evoluția stării materiale a minorului pe perioada exercitării tutelei.

Din prevederile alin. (3) al art. 160 N.C.C. reiese că darea de seamă presupune prezentarea unei situații a stării materiale a minorului (veniturile și cheltuielile pe ultimii ani, precum și activul și pasivul), dar și o prezentare a stadiului proceselor în care este implicat minorul.

Spre deosebire de darea de seamă reglementată de art. 152 N.C.C., care are un caracter periodic, fiind efectuată la intervalele de timp stabilite, după caz, de legiuitor sau de instanța de tutelă, darea de seamă generală are loc o singură dată, la sfârșitul activității tutorelui și vizează activitatea sa de ansamblu în această calitate, în vederea descărcării de gestiune și a angajării, atunci când este cazul, a răspunderii sale.

Perioada ultimilor ani de exercitare a tutelei, cu privire la care se raportează darea de seamă generală, este lăsată la aprecierea instanței de tutelă, ca autoritate cu competențe depline în materie.

Darea de seamă generală se întocmește ori de câte ori încetează tutela, fie pentru motivele arătate la art. 156 alin. (1) N.C.C., fie ca urmare a încetării funcției tutorelui cauzată de decesul, îndepărtarea sau înlocuirea acestuia, după caz..

Termenul impus de legiuitor pentru efectuarea dării de seamă este, potrivit alin. (1), de 30 de zile.

Sunt obligați la darea de seamă generală tutorele sau moștenitorii acestuia ori reprezentantul lor legal, după caz, precum și curatorul special.

Așa cum se poate observa, în materia tutelei, moștenitorii tutorelui au, în accepțiunea noului Cod civil, un rol pe cât de nou, pe atât de important, aceștia suplinind activitatea tutorelui, chiar dacă temporar, sub toate aspectele implicate de această funcție.

Astfel, rolul moștenitorilor pornește de la simpla înștiințare a instanței de tutelă despre decesul tutorelui, continuă cu exercitarea propriu-zisă a tutelei și se încheie cu îndeplinirea ultimelor formalități de încetare a acesteia.

Altfel spus, moștenitorii preiau activitatea tutorelui de la momentul și în stadiul în care acesta a lăsat-o și o continuă până la numirea unui nou tutore sau până la încetarea tutelei, după caz. Ei nu pot fi însă răspunzători pentru faptele tutorelui care atrag răspunderea personală, dar pot fi obligați la acoperirea prejudiciilor cauzate de tutore minorului, în limita moștenirii.

În caz de incapacitate a tuturor moștenitorilor, obligația efectuării dării de seamă generale revine reprezentantului lor legal.

Interesant sub acest aspect este faptul că legiuitorul a instituit în sarcina reprezentantului moștenitorilor întocmirea dării de seamă generale, un act complex, de altfel, însă nu a dispus, de exemplu, să fie obligat la înștiințarea instanței de tutelă despre decesul tutorelui.

Având în vedere interesul superior al minorului, precum și faptul că, prin natura relației pe care o are cu moștenitorii tutorelui, reprezentantul moștenitorilor ar putea lua cunoștință de decesul tutorelui înaintea celorlalte categorii de persoane pentru care legiuitorul instituie această obligație, în literatura de specialitate se apreciază că ar fi fost utilă obligarea lui și la înștiințarea instanței de tutelă potrivit art. 157 alin. (1) N.C.C..

De asemenea, trebuie menționat că, deși reprezentantul legal nu poate fi obligat la preluarea sarcinii tutelei, potrivit art. 157 alin (2) N.C..C, această obligație revenind doar moștenitorilor (în caz de incapacitate, instanța instituind un curator special), el poate fi obligat la îndeplinirea formalităților de predare a bunurilor administrate de tutore, potrivit
art. 161 N.C.C..

Termenul pentru efectuarea dării de seamă generale pentru moștenitori sau reprezentantul lor legal este de cel mult 30 de zile de la data acceptării moștenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanța de tutelă.

În cazul în care nu există moștenitori ori aceștia sunt în imposibilitate de a acționa, obligarea întocmirii dării de seamă va reveni curatorului special numit de instanța de tutelă.

În cazul refuzului de a întocmi darea de seamă generală, instanța de tutelă poate constrânge pe cel obligat la această sarcină la plata unei amenzi civile, potrivit dispozițiilor art. 163 N.C.C..

Predarea bunurilor

Persoanele obligate să predea bunurile aflate în administrarea tutorelui la încetarea tutelei sunt tutorele însuși, moștenitorii săi sau reprezentantul lor legal, iar, în lipsa acestora, curatorul special numit de instanța de tutelă.

Bunurile trebuie predate în stare bună, tutorele urmând a suporta prejudiciile aduse minorului în cazul deteriorării culpabile a bunurilor.

În cazul încetării tutelei, bunurile sunt predate fostului minor-când tutela încetează ca urmare a dobândirii de către minor a capacității depline de exercițiu-sau moștenitorilor acestuia-când tutela încetează ca urmare a decesului minorului.

În situația în care intervine încetarea funcției tutorelui, bunurile sunt predate noului tutore.

Descăcarea de gestiune

Prevederile art. 162 N.C.C. reglementează descărcarea de gestiune a tutorelui.

Ceea ce reprezintă o noutate față de vechea reglementare cu privire la descărcarea de gestiune constă în completarea alin. (3), în sensul instituirii unei sancțiuni pentru noul tutore în situația în care acesta nu cere fostului tutore, chiar și după descărcarea gestiunii, repararea prejudiciilor pe care le-a pricinuit minorului din culpa sa.

Sancțiunea constă în suportarea de către noul tutore a prejudiciilor cauzate de fostul tutore.

Descărcarea de gestiune la încetarea tutelei nu-1 exonerează pe tutore de răspunderea civilă delictuală pentru pagubele pricinuite minorului. Momentul la care are loc descărcarea de gestiune este după terminarea predării bunurilor și încheierii socotelilor, iar competența descărcării de gestiune revine tot instanței de tutelă.

Amenda civilă

Prevederile art. 163 N.C..C reprezintă un element de noutate în materia tutelei, întrucât în reglementarea anterioară nu existau sancțiuni specifice instituției tutelei, fiind aplicabile cele drept comun.

Noul Cod civil introduce, în completarea sancțiunilor de drept comun, o sancțiune nouă ce se poate aplica tutorelui, respectiv amenda civilă.

O astfel de amendă se plătește în folosul statului și sancționează comportamentul defectuos al tutorelui față de îndeplinirea sarcinilor tutelei, respectiv:

pentru refuzul nejustificat de a continua exercitarea tutelei, i se poate aplica o amendă care nu poate depăși valoarea unui salariu mediu pe economie.

În situația în care tutorele refuză în continuare îndeplinirea sarcinii tutelei, amenda poate fi repetată de trei ori la un interval de câte șapte zile. În situația în care tutorele își menține refuzul și după aplicarea acestor amenzi, instanța de tutelă va trece la înlocuirea acestuia și numirea unui alt tutore;

pentru îndeplinirea defectuoasă a sarcinii tutelei, amenda nu poate depăși trei salarii medii pe economie; astfel, instanța apreciază asupra gravității neîndeplinirii corespunzătoare a sarcinii tutelei și în funcție de aceasta stabilește cuantumul amenzii, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege.

Un alt caz în care se aplică amenda civilă este cel în care tutorele, moștenitorii acestuia or reprezentantul lor legal sau, după caz, curatorul special refuză întocmirea dării de seamă generale.

Aplicarea amenzii civile nu exclude răspunderea civilă delictuală a tutorelui-atunci când, prin neîndeplinirea sau prin îndeplinirea defectuoasă a sarcinii tutelei, tutorele cauzează un prejudiciu minorului-, răspunderea contravențională-când faptele sale sunt prevăzute expres de lege ca fiind contravenție-sau penală-când, în exercițiul funcției, săvârșește fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Autoritatea competentă să aplice amenda civilă este instanța de tutelă care se pronunță prin încheiere executorie.

Având caracter executoriu, încheierea instanței de tutelă nu se mai învestește, în vederea executării, cu formulă executorie.

Stabilirea amenzii prin încheiere executorie este în concordanță cu dispozițiile de procedură civilă-atât cu art. 185 N.C.P.C., cât și cu art. 1084 C.proc.civ.-care reglementează stabilirea amenzilor și despăgubirilor prin încheiere executorie.

CAPITOLUL IV

ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND TUTELA

Asemenei legislației din România și în Franța tutela minorului se instituie când ambii părinți sunt morți, necunoscuți, decazuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți sau declarați morți sau când, din diferite cauze, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinți.

În Franța, funcția de judecător de tutelă este exercitată de un judecător ce aparține instanței districtuale în a cărei jurisdicție se află domiciliul minorului.

În cazul în care domiciulu minorului este modificat tutorelui îi revine obligația de a înștiința imediat instanța de tutelă. De asemenea, tutorelui îi revine obligația de a transmite dosarul la judecătorul de tutelă în a cărei rază domiciliază minorul. Instanța de tutelă exercită o supraveghere generală asupra administrării bunurilor.

Codul civil francez, în art. 395, menționează că una din atribuțiile judecătorului de tutelă o reprezintă convocarea tutorelui sau altor organe tutelare pentru clarificări putând, totodată, prezenta observații, somații împotriva acestora.

De asemenea, în temeiul Codului de procedură civilă din Franța judecătorul de tutelă poate să amendeze tutorele în ipoteza în care acesta nu respectă ordinele primite din partea instanței de tutelă.

Procedura instituirii tutelei se găsește reglementat și în Codul de procedură civilă.

În dreptul francez dreptul de a alege tutorele aparține parinților minorului. Însă, acaestă numire nu poate fi făcută sub forma unui testament sau o declarație specială în fața unui notar.

Trebuie precizat că tutorele ales de către părinții minorului nu este obligat a accepta sarcina tutelei.

În cazul în care nu există un tutore testamentar, consiliul de familie va fi cel care va desemna persoana care urmează a administra bunurile minorului.

Acest consiliu va fi convocat de către judecătorul de tutelă, din oficiu, sau la solicitarea rudelor părinților minorului, precum și de creditori sau alte părți interesate, sau procuror. Dacă datorită unor circumstanțe grave se impune schimbarea tutorelui, consiliului de familie îi revine obligația de a proceda la înlocuirea tutorelui.

Judecătorul de tutelă alege membrii consiliului de familie dintre rudele părinților minorului, ținând seama de toate circumstanțele cauzei precum gradul de proximitate, locul de reședință, vârstă și abilități.

În ceea ce privesc atribuțiile tutorelui acestea sunt stabilite de consiliul de familie, consiliul de familie reglementând condițiile de întreținere și educare a minorului.

Tutorele va avea grijă de persoana minorului și îl va reprezenta în toate actele civile, cu excepția cazurilor în care legea sau obiceiul permite minorilor să se reprezinte. De asemenea, tutorelui va administra proprietatea minorului și se va face răspunzător pentru daunele care ar putea rezulta din proasta gestionare a acestora.

Se impune a menționa că tutorele nu va putea cumpăra proprietatea minorului sau să ia în arendă sau în leasing, excepție făcând cazul în care consiliul de familie a autorizat tutorelui acest lucru.

Persoana desemnată tutore va gestiona și va actiona în consecință de la data numirii sale, în cazul în care numirea a fost făcută în prezența lui, în caz contrar, de la data în care a fost notificat. În termen de zece zile de la numire se impune tutorelui să facă un inventar al bunurilor minorului, urmând ca acest inventar să fie trimis judecătorului de tutelă.

În Canada, rolul consiliului de famile este reglementat în cuprinsul art. 223 potrivit căruia “consiliul de tutelă se constituie atât în cazul tutelei dative, cât și cazul celei legale dar, în acest din urmă caz, numai tatăl și mama sunt ținuți, în cadrul administrării bunurilor minorului, de a face inventarul, de a furniza garanții sau de a face dări de seamă”.

Spre deosebire de sistemul Codului civil Quebec și cel francez, Codul nostru prevede posibilitatea instituirii consilului de familie, la cererea personelor interesate, și nu ca o măsură obligatorie, adoptată cu ocazia instituirii tutelei.

Potrivit art. 224-225 din Codul civil Quebec instanța competentă sau orice persoană interesată poate solicita constituirea consilului de tutelă, solicitând fie notarului fie instanței de la domiciliul minorului, convocarea adunării generale a rudelor, afinilor sau prietenilor minorului. Potrivit doctrinei canadiene în categoria persoanelor interesate sunt incluse orice persoane care se află în relații apropiate cu minorul-părinți, bunici, rude apropiate-fie în relații de afaceri în legătură cu bunurile patrimoniul minorului sau chiar instanța de tutelă, din oficiu.

Alineatul (2) al art. 223 din Codul civil Québec reglementează situațiile în care consiliul de familie nu trebuie constituit, dar în contextul alin. (1) al aceluiași articol. Acest context are în vedere faptul că, potrivit reglementării canadiene, consiliul de tutelă se constituie inclusiv în cazul „tutelei legale”, și anume cea exercitată de părinți.

Trebuie menționat că cele două legislații civile la care am făcut referire reglementează și un alt criteriu pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere cu ocazia numirii consiliului de tutelă, și anume acela că numirea membrilor consiliului trebuie să urmărească asigurarea reprezentativității ambilor linii, maternă și paternă.

Conchizând, este cunoscut faptul că actuala noastră legislație în materia instituirii tutelei are ca punct de referință atât Codul civil fracez cât și Codul civil Québec, aceasta fiind rațiunea alegerii analizei celor două coduri.

CONCLUZII

În dreptul roman erau puse sub tutelă acele persoane care aveau capacitate de folosință însă nu aveau capacitate de exercițiu. Tutela era instituită pentru impuberi (până la vârsta de 14 ani) și pentru femei.

Spre sfârșitul republicii, urmare a emancipării femeii, tutela ei se află în declin iar în a doua jumătate al sec. al IV-lea a fost suprimată.

Tutorele-atât al impuberului cât și al femeii-nu avea gestiunea averii acestora ci doar abilitarea de a-și da încuviințarea pentru anumite acte.

Legea celor XII Table prevedea că tutorele putea fi înlăturat de la tutelă dacă s-a făcut vinovat de dol sau de culpă gravă; în cazul în care, la încetarea tutelei se dovedea că a sustras din bunurile incapabilului el era obligat să plătească dublul valorii acelor bunuri.

Pentru ocrotirea mai eficientă prin tutelă dreptul roman a creat actio tutelae acordată pupilului împotriva tutorelui pentru restituirea patrimoniului (inclusiv desocotirea), dar și tutorelui împotriva pupilului pentru rambursarea eventualelor cheltuieli pe care le-a ocazionat cu administrarea patrimoniului incapabilului.

La început răspunderea tutorelui pentru prejudiciile cauzate era apreciată in abstracta iar mai târziu in concreta, adică trebuia să depună aceeași diligentă ca și pentru patrimoniul propriu.

Din toate timpurile dreptul s-a ocupat de ocrotirea persoanei fizice. Astăzi însă, prin sublimarea drepturilor omului, el se apleacă asupra acestei instituții mai mult ca oricând.

Această ocrotire se realizează prin mijloace de drept constituțional, de drept administrativ, de dreptul muncii și protecției sociale dar și prin mijloace de ocrotire specifice dreptului civil.

Dacă toate persoanele fizice se bucură, fără discriminare, de protecția dreptului civil, sunt unele categorii de persoane care datorită vârstei, sănătății mintale, sănătății fizice sau altor circumstanțe au nevoie de o protecție specială din partea societății. Aceste persoane sunt de multe ori persoane care nu au capacitate de exercițiu sau au o capacitate de exercițiu restrânsă.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005

Beleiu, Gh. Drept civil român, ediția a XI- revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic 2007

Botori, G., Drept civil. Partea generală, Persoanele, Editura All Beck, București 2005

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006

Florian, Emese, Dreptul familiei, ediția 3, Editura C.H. Beck, București 2010

Imbrescu, I. Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București 2010

J.L. Boudouin, Code civil du Québec annoté, 2e édition, Wilson &Lafleur Itee, Monreal 1999

Lupașcu, D., Dreptul familiei, Ediția a IV-a amendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2009

Lupașcu, D., Dreptul familiei, Ediția a IV-a emendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2010

Popa, V.V. Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București 2005

Reghini, I, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Edița a 2-a, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

Legislație

Constituția României

Noul Cod civil aprobat prin Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 211 din 24 iulie 2009

Noul cod de procedură civilă