Tribunalele Penale Internationale de la Cele Ad Hoc la Justitia Penala Internationala cu Caracter Permanent
TEZA DE MASTER
TRIBUNALELE PENALE INTERNAȚIONALE – DE LA CELE AD-HOC LA JUSTIȚIA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ CU CARACTER PERMANENT
CUPRINS
INTRODUCERE
1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DREPTULUI INTERNAȚIONAL PENAL ȘI APORTUL ȘCOLII ROMÂNEȘTI
1.1. Concetul dreptului internațional penal: aspecte teoretico-practice
1.2. Codificarea instituției răspunderii în dreptul internațional penal
2. NATURA JURIDICĂ A ACTELOR DE CONSTITUIRE A TRIBUNALELOR MILITARE DE LA NURNBERG ȘI TOKYO. JURISDICȚIA COMPARATIVĂ
2.1. Evoluția instituției justiției penale internaționale
2.2. Procesele de la Nurnberg și Tokyo ca primele experiențe de punere în aplicare a justiției penale internaționale
2.3. Influența celor două procese în urma celui de-al Doilea Război Mondial asupra codificării instituției răspunderii în dreptul internațional penal
3. JURISDICȚIA TRIBUNALELOR PENALE INTERNAȚIONALE AD-HOC ȘI A CURȚII PENALE INTERNAȚIONALE ÎN RAPORT CU JURISDICȚIILE STATELOR
3.1. Jurisdicția Tribunalelor Penale Internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda
3.2. Jurisdicția Curții Penale Internaționale prin prisma obligațiilor asumate de către state
3.3. Jurisdicția statelor în raport cu crimele internaționale în viziunea principiului jurisdicției universale
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
SUMMARY
INTRODUCERE
Actualitatea lucrării este dictată de faptul că odată cu terminarea „războiului rece” comunitatea internațională a revenit la ideea instituirii unei instanțe internaționale penale cu caracter permanent. Ca prima încercare a fost instituirea celor două tribunale penale internaționale pentru fosta Iugoslavie în 1993 și pentru Rwanda în 1994, ca rezultat al unor conflicte sângeroase ce au avut loc la începutul ultimului deceniu al secolului XX pe teritoriul acestor formațiuni statale. Evident că aceste două instanțe au fost instituite nu pe loc gol, ci având practica tribunalelor militare de la Nurnberg și Tokyo ce au fost create imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Un alt argument ar fi acela că în anii 80-90 al secolului XX chiar și experții erau de părerea că instituirea unei curți permanente este o chestiune ce ține de secolul XXI. Dar a avut loc un lucru plauzibil – la 18 iulie 1998 la Roma, în cadrul unei conferințe diplomatice cu participarea reprezentanților plenipotențiali ai acestora, a fost semnat Statutul viitoarei Curți Penale Internaționale, care și-a început activitatea la patru ani după aceasta după ce au fost depuse 60 de instrumente de ratificare a acestui important document. În acest sens o evaluare comparativă a jurisdicțiilor acestor instanțe prezintă un interes deosebit, dat fiind că și România și Republica Moldova sunt părți la Statut.
Scopul urmărit este de a face o paralelă între jurisdicțiile tribunalelor penale internaționale în viziunea constatării efectelor pe care le produce jurisprudența acestora în raport cu evoluția dreptului internațional penal și a dreptului internațional umanitar, dar nu în ultimul rând și asupra ordinilor de drept ale statelor. Am încercat să demonstrăm că în cazul faptelor ce cad sub incidența dreptului penal internațional săvârșite de către persoane particulare acest inconvenient este, în parte, limitat prin formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor (asistența judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii etc.) și judecat cu siguranță. În cazul celorlalte crime, grave și extrem de grave, ce constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional (genocid, crime de război, terorism etc.), posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este redusă, dacă nu chiar iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor, adevărații lor autori nefiind persoanele particulare.
Metodologia cercetării este caracterizată printr-o varietate de surse teoretice și practice, fiind utilizate așa metode cum sunt metoda istorică, logică, comparativă etc. Aceasta a permis abordarea problemei în cauză sub diverse unghiuri. În plus, aceasta a permis acordarea lucrării a unui aspect aplicativ, fapt care la rândul său permite să constatăm nivelul înalt de cercetare și valoarea acestora pentru cei ce vor fi cointeresați de problema în cauză.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei constă în încercarea de a desfășura un studiu privind caracterul comparativ al jurisdicțiilor diverselor tribunale, începând cu cele create imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, apoi cele constituite de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și terminând cu instituirea unei instanțe internaționale penale cu caracter permanent. În plus, s-a efectuat și un studiu asupra efectelor pe care le produc jurisdicțiile acestor instanțe în raport cu procesul de codificare și de interpretare a dreptului internațional umanitar și a dreptului internațional penal, în general și ordinile juridice naționale ale statelor, în special.
Pe parcursul luicrării, comparând jurisdicțiile tribunalelor penale internaționale, am constatat că deși limitate în materie de jurisdicție, ca instanțe ad-hoc, similare cu cele create la Nurnberg și Tokyo, cele două Tribunale de la Haga și Arusha continuă, într-o anumită perspectivă să dezvolte preocuparea comunității internaționale pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor de război, chiar dacă sunt supuse unor analize destul de critice. Semnificativ în sensul evolutiv al noțiunii de crimă de război, este faptul că acestea extind sfera lor de aplicare în tot sau în parte și asupra conflictelor armate fără caracter internațional. Încălcările dreptului internațional umanitar comise în cadrul conflictelor armate interne și anume cele prevăzute de art.3 comun Convențiilor de la Geneva din 1949, sunt considerate a fi crime de război. În acest sens printr-o declarație a Camerei de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, în decizia dată în cazul Tadic s-a precizat că ceea ce este inuman și prin urmare, interzis în conflictele armate internaționale nu poate fi considerat ca uman și admisibil în conflictele civile.
Sumarul compartimentelor tezei.
Teza este compusă din introducere, trei capitole, încheiere și bibliografie.
În introducere sunt menționate actualitatea temei, obiectivele urmărite, nivelul de cercetare și structura tezei.
Capitolul I descrie evoluția conceptului dreptului internațional penal și aportul școlii românești. Au fost menționat aportul marelui savant român Vespasian Pella la care fac referință savanții Grigore Geamănu, Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Dumitru Mazilu ș.a. Capitolul pornește de la descrierea concetului dreptului internațional penal prin intermediul aspectelor teoretico-practice. Apoi se examinează procesul de codificare a instituției răspunderii în dreptul internațional penal.
Capitolul II are drept obiectiv determinarea naturii juridice a actelor de constituire a tribunalelor militare de la Nurnberg și Tokyo în conceptul jurisdicției comparative. Se pornește de la evoluția instituției justiției penale internaționale, apoi se trece nemijlocit la analiza proceselor de la Nurnberg și Tokyo ca primele experiențe de punere în aplicare a justiției penale internaționale. Pentru a caracteriza efectele acestor tribunale asupra constituirii dreptului internațional penal se face un studiu privind influența celor două procese în urma celui de-al Doilea Război Mondial asupra codificării instituției răspunderii în dreptul internațional penal.
În calitate de exemplu al efectelor celor două tribunale asupra evoluției ulterioare a dreptului internațional umanitar este faptul că definirea crimelor de război în prisma Convențiilor de la Geneva se cere de menționat că acestea au extins sfera noțiunii date. Convențiile prevăd în mod categoric obligația statelor de a urmări și pedepsi persoanele care se fac vinovate de comiterea crimelor de război. Convențiile stabilesc reguli similare pentru incriminarea gravelor încălcări ale prevederilor lor, fiind diverse în materie de subiect de protecție și scopul extinderii acesteia.
Capitolul III se axează asupra jurisdicției tribunalelor penale internaționale ad-hoc și a Curții Penale Internaționale în raport cu jurisdicțiile statelor. Este examinată jurisdicția Tribunalelor Penale Internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, după care se trece la jrisdicția Curții Penale Internaționale prin prisma obligațiilor asumate de către state. Iar în final se propune un studiu privind jurisdicția statelor în raport cu crimele internaționale în viziunea principiului jurisdicției universale.
Vom încerca să demonstrăm că prevederile Statutelor Tribunalelor Penale Internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda nu sunt definitive și respectiv nici jurisprudența stabilită de acestea nu este definitivă, deoarece astăzi suntem în faza în care s-a creat o nouă instanță capabilă să judece pe baza principiului universalității crimelor de război. Această instanță este cea care dezvoltă actualmente conceptul de crimă de război prin prevederile Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale și va dezvolta în viitorul apropiat și noțiunea de crimă de război și prin practica sa judiciară.
În încheiere sunt făcute unele generalizări în urma studiului efectuat și expuse viziunile proprii vis-a-vis de problemele abordate în lucrare.
1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DREPTULUI INTERNAȚIONAL PENAL ȘI APORTUL ȘCOLII ROMÂNEȘTI
1.1. Concetul dreptului internațional penal: aspecte teoretico-practice
Înainte de a încerca formularea unei definiții, e necesar a aminti că dreptul internațional penal, ale cărui reguli decurg într-o mare măsură din dreptul cutumiar, este încă în curs de formare, mai ales pe cale convențională, adică prin tratate internaționale care stabilesc regulile generale, cu forță obligatorie.
Importanța sa se afirmă necontenit, pe măsură ce dezvoltarea tehnicii militare, a variate tipuri de arme de exterminare în masă, amenințarea cu folosirea armelor atomice necesită protecția juridică a securității internaționale și a păcii [34, p.533].
Dreptul internațional penal reprezintă dovada maturității dreptului internațional. Încălcările acestuia din urmă se înfăptuiesc din voința unor persoane concrete, de aceea atragerea lor la răspundere este necesară pentru asigurarea păcii și legalității. A existat și continuă să existe o situație paradoxală. Deciziile de efectuare a crimelor internaționale sunt adoptate de persoanele ce dețin puterea supremă într-un stat, iar povara răspunderii cade pe statul în întregime, adică pe populația acestuia. Astăzi sancțiunile impuse de societatea internațională statelor delicvente se reflectă nu asupra conducătorilor, ci asupra poporului. Exemple relevante în acest sens constituie cazurile din Irak sau Iugoslavia. O soluționare a acestei situații este oferită de dreptul internațional penal, care prevede că șeful statului și persoanele cu funcții de răspundere sunt pasibili de urmărire penală și poartă răspundere pentru comiterea crimelor contra păcii și umanității [29, p.674].
Misiunea dreptului internațional penal este astfel covârșitoare, aceea de a proteja pacea și securitatea umanității, prin prevenirea și reprimarea crimelor condamnate de morala și de justiția internațională.
Definiția dreptului internațional penal nu este deloc lipsită de importanță, prin ea se fixează obiectivele și competența, stabilindu-se totodată și întinderea acestui drept în raport cu alte discipline înrudite [34, p.533].
O primă definiție a dreptului internațional penal a fost dată de Vespasian Pella, numindu-l „totalitatea regulilor de fond și de formă, care guvernează modul de reprimare a acțiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internațională și armonia între popoare”.
Grigore Geamănu consideră că „definiția dreptului internațional penal ar trebui să evoce importanța valorilor pe care acest drept le ocrotește: pacea și securitatea internațională, drepturile elementare ale popoarelațional penal, care prevede că șeful statului și persoanele cu funcții de răspundere sunt pasibili de urmărire penală și poartă răspundere pentru comiterea crimelor contra păcii și umanității [29, p.674].
Misiunea dreptului internațional penal este astfel covârșitoare, aceea de a proteja pacea și securitatea umanității, prin prevenirea și reprimarea crimelor condamnate de morala și de justiția internațională.
Definiția dreptului internațional penal nu este deloc lipsită de importanță, prin ea se fixează obiectivele și competența, stabilindu-se totodată și întinderea acestui drept în raport cu alte discipline înrudite [34, p.533].
O primă definiție a dreptului internațional penal a fost dată de Vespasian Pella, numindu-l „totalitatea regulilor de fond și de formă, care guvernează modul de reprimare a acțiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internațională și armonia între popoare”.
Grigore Geamănu consideră că „definiția dreptului internațional penal ar trebui să evoce importanța valorilor pe care acest drept le ocrotește: pacea și securitatea internațională, drepturile elementare ale popoarelor și ale oamenilor, valori decurgând din preceptele umanității, comune tuturor statelor”. Astfel, G. Geamănu definește dreptul internațional fiind „ramura dreptului internațional ale cărui norme incriminează și reprimă crimele care aduc atingere celor mai înalte valori ale comunității statelor în ansamblu” [34, p.533].
Afirmarea dreptului internațional penal întâmpină multe dificultăți. Nu doar șefii statelor, ci și doctrina dreptului internațional tratează cu scepticism acest domeniu. Mulți autori nu acceptă denumirea de „drept internațional penal”, analizând aspectele acestuia la capitolul „răspunderea internațională penală”.
Cu toate acestea, termenul „drept internațional penal” și-a găsit o largă recunoaștere. E suficient să ne referim la protocoalele celui de-al șaselea comitet al Adunării Generale a ONU [10].
În literatura de specialitate se folosesc doi termeni pentru indicarea acestui domeniu (ramură) a dreptului internațional public: „drept penal internațional” și „drept internațional penal”. Între cei doi termeni se pot face anumite deosebiri, deși în literatura de specialitate de drept internațional ei sunt folosiți în același sens. Dreptul penal internațional ar fi format din norme de drept intern, care reglementează competența represivă a statului în domeniul luptei contra criminalității, în afara teritoriului său (pedepsirea cetățenilor săi care au comis infracțiuni pe teritoriile altor state, ori reprimarea infracțiunilor comise în detrimentul statului sau al cetățenilor săi, în străinătate). Unii autori opinează că dreptul penal internațional n-ar fi un drept internațional, ci un drept intern al statelor. Termenul de drept internațional penal este folosit mai mult. El este format din norme de drept internațional public [39, p.196].
În literatura juridică se întâlnește ideea, conform căreia dreptul internațional penal este format atât din norme cu caracter internațional, cât și din norme ale dreptului penal național. Acest conglomerat este imposibil, deoarece este vorba despre fuziunea a două sisteme de drept diferite. Fiecare dintre acestea posedă mecanisme specifice de creare și de aplicare a normelor, au natură juridică distinctă. Cu toate acestea, se recomandă studierea concomitentă a dreptului internațional penal și a normelor respective din dreptul penal intern [29, p.675].
Dreptul internațional penal reprezintă ansamblul de norme create în procesul coordonării voinței statelor. Există părerea că dreptul internațional penal reprezintă o ramură independentă de drept ce nu face parte nici din dreptul internațional public, nici din dreptul intern al statelor. Trebuie menționat faptul că tendința globală de interdependență între fenomenele și procesele statale și interstatale se reflectă și în aprofundarea interdependenței dreptului internațional și a dreptului intern, în particular – a dreptului internațional penal cu cel național penal. Normele dreptului internațional penal se realizează, de regulă, prin normele dreptului intern penal și a procedurii penale. Dar o astfel de intercondiționare între dreptul internațional penal și cel național nu generează fuziunea într-un singur sistem de drept. Normele dreptului penal intern rămân norme interne chiar și atunci când sunt create pentru păstrarea ordinii [29, p.676].
Principala particularitate a acestei ramuri rezidă în complexitatea ei, care îi caracterizează natura juridică. Complexitatea dreptului internațional penal se manifestă prin faptul că printre subiectele sale se numără statul, dar și persoana fizică; obiectul de reglementare se constituie atât din crime internaționale, cât și din crime cu caracter internațional; conține atât norme materiale, cât și procesuale; normele sale sunt valabile atât pe timp de pace, cât și de război [41, p.24].
Există opinia potrivit căreia subiecte ale dreptului internațional penal sunt nu doar statele, ci și indivizii. După afirmarea în dreptul internațional a ramurii drepturilor omului, s-a ivit ideea că persoana fizică a devenit subiect de drept internațional. Însă o astfel de concepție contravine naturii dreptului internațional, care nu are menirea de a reglementa nemijlocit relațiile între persoanele fizice și/sau juridice, pentru aceasta e necesar mecanismul de stat. În Carta ONU este strict indicat că este vorba de colaborarea internațională pentru stimularea și dezvoltarea respectului în domeniul drepturilor omului și a libertăților fundamentale [1, art.1, p.3].
Dreptul internațional penal incriminează faptele persoanelor fizice care, acționând în calitate de organe ale statului, comit în numele acestuia sau cu aprobarea lui, infracțiuni internaționale. De asemenea, el incriminează și infracțiunile internaționale comise de persoane particulare (cum sunt: actele de terorism, traficul cu sclavi, traficul cu stupefiante, femei, copii, pirateria maritimă, deturnarea ilicită a aeronavelor etc.). Totodată, el obligă statele să introducă infracțiunile internaționale în legislația lor penală și să pedepsească persoanele vinovate de comiterea lor. Până în prezent instanțele de judecată internaționale ale statelor au competența să judece infracțiunile internaționale, cu unele excepții [39, p.197].
Doctrina rusă face distincție, de obicei, între crimele internaționale și crimele cu caracter internațional. Primele se înfăptuiesc atât de către state, cât și de persoane fizice și încalcă obligațiile internaționale considerate a fi de importanță majoră pentru societatea internațională; astfel încălcarea lor se consideră ca infracțiune (art. 19 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor, elaborat în cadrul Comisiei de Drept Internațional a ONU). Cea de-a doua categorie de infracțiuni se înfăptuiesc doar de persoane fizice și statele sunt obligate să colaboreze pentru reprimarea lor. Dacă statul încalcă obligația sa în acest domeniu, atunci se consideră că acest stat a comis o faptă ilicită, și nu o crimă internațională [41, p.25].
Fiind un drept interstatal, dreptul internațional reieșea din recunoașterea monopolului statului la aplicarea normelor referitoare la persoanele fizice și persoanele juridice. Doar după cel de-al doilea război mondial apar organe judiciare internaționale ce aveau menirea de a aplica normele dreptului internațional nemijlocit indivizilor. Statutele acestor organe reglementau și procesul penal internațional.
Cele menționate mai sus ne explică de ce și în viitor funcționarea dreptului internațional penal va depinde în mare măsură de state, de sistemele lor de drept. În așa mod se determină și particularitățile interdependenței dreptului internațional penal și a dreptului intern penal, de care depinde efectivitatea celui dintâi și capacitatea celui de-al doilea de a soluționa problemele propuse. Dreptul intern penal reflectă necesitățile dreptului internațional penal. Dreptul penal contemporan al unui stat de drept, democratic își propune actualmente spre soluționare mult mai multe probleme de ordin internațional, incluzând în sfera sa astfel de scopuri ca protecția intereselor general-umane, a intereselor comunității internaționale în ansamblu [41, p.26].
Dreptul internațional penal, ca sistem de norme și principii ce reglementează relațiile între state în domeniul cooperării în lupta pentru combaterea infracțiunilor internaționale, se află în curs de dezvoltare. Perfecționarea acestuia este generată de creșterea continuă a criminalității la nivel național și internațional și poartă un caracter defensiv și de constrângere din partea societății internaționale [26, p.52].
Dreptul internațional penal este expresia schimbării tezei conform căreia subiectul răspunderii internaționale era numai statul. Treptat, a apărut și s-a impus teza că și persoanele fizice (indivizii) răspund pentru săvârșirea unor acte contrare dreptului internațional, incriminate de el, ca infracțiuni internaționale [39, p.192].
Încă dreptul roman respingea ideea răspunderii penale a unei persoane juridice, considerată fiind o pură ficțiune (societas delinquere non potest) [28, p.201].
În pofida faptului că dreptul internațional penal ca ramură a dreptului internațional s-a definitivat la sfârșitul secolului al XIX-lea, unele instituții ale sale pot fi raportate la perioada de apariție a statului și dreptului. Este vorba, în primul rând, de instituția extrădării [26, p.53]. În antichitate, în afară de preceptele canonice ale Sf. Augustin și concepțiile laice ale lui Aristotel, întâlnim reguli și sancțiuni religioase cu privire la modul de purtare a războiului (Jus in bello) [34, p.524].
În epoca sclavagistă răscoalele robilor se considerau infracțiuni deosebit de periculoase, de aceea statele se obligau să se ajute reciproc la reprimarea acestor revolte. Astfel, tratatul de pace încheiat între Atena și Sparta din 421 î. H. (pacea lui Nicias) prevede obligația Atenei de a acorda susținere Spartei în cazul răscoalei sclavilor [29, p.336].
Cutumele și tratatele internaționale în epoca feudalismului interziceau statelor de a-și extinde legile penale și jurisdicția pe teritoriile altor state. În această perioadă se conturează cutuma internațională de acordare diplomaților a privilegiilor și imunităților diplomatice, inclusiv și celor ce au săvârșit fapte incriminate penal pe teritoriul statului acreditant.
Instituția extrădării se modifică esențial ca urmare a legalizării dreptului la azil, care prevedea că nu se extrădau persoanele urmărite pentru convingeri politice. Au încetat a fi extrădate și persoanele ce au săvârșit infracțiuni contra statului (politice). De fapt, și în trecut se extrădau în cea mai mare parte robii, dezertorii, ereticii, țăranii iobagi [29, p.337].
În Evul Mediu, biserica catolică, sub influența și a lui Thomas d’Aquino, tindea să îndulcească purtarea războaielor, introducând instituții ca „pacea lui Dumnezeu” sau ”armistițiul lui Dumnezeu”. „Pacea lui Dumnezeu” consta în protecția acordată unor persoane (preoți, femei, copii), interzicând combatanților să-i atace, iar „armistițiul lui Dumnezeu”, în încetarea luptelor în anumite zile sau perioade. Abaterile atrăgeau ca sancțiune excomunicarea.
În secolul al XVI-lea doi teologi spanioli, Vittoria și Suarez, au contribuit la dezvoltarea doctrinei cu privire la purtarea războiului : ambii foloseau noțiunea de război just ca fiind numai acela care avea ca scop restabilirea dreptului încălcat de inamic.
Dar în afară de cei doi teologi spanioli, o întreagă pleiadă de gânditori laici s-au preocupat nu numai de precizarea regulilor deja admise, ci mai ales de construirea unor principii noi, inspirate cu deosebire de morală și de conceptul de justiție. Printre aceștia și-au câștigat un meritat renume, datorită contribuției lor doctrinare – Gentili, Pufendorf, Grotius [34, p.525].
Ideea de răspundere individuală se regăsea, într-o formă embrionară, încă în opera lui Hugo Grotius. În cazul în care este violat dreptul ginților, suntem – după opinia lui Grotius – în prezența unei infracțiuni care trebuie pedepsită; în acest caz, statul este îndreptățit să pedepsească nu numai pe criminalii din interior, ci și pe cei care comit infracțiuni la dreptul ginților. Dacă un stat dezlănțuie acte de violență și teroare, răspunzătoare de aceasta nu este întreaga populație și nici statul; singurul culpabil este „prințul” (șeful statului), el fiind autorul politicii represive. Această opinie apare ca o afirmare a responsabilității guvernanților pentru infracțiunile cu caracter internațional pe care le-au comis [21, p.141].
Recunoaștem astfel în doctrina lui H. Grotius o idee pe care o regăsim mai târziu în „Contractul Social” a lui J.J. Rousseau, care ridică pentru prima oară problema responsabilității guvernanților pentru infracțiunile cu caracter internațional [34, p.525].
Dreptul internațional penal capătă un veritabil contur la începutul secolului al XIX-lea, când găsim pentru prima oară în dreptul intern al Statelor Unite reguli închegate de drept penal privind pe beligeranți.
Revoluțiile burgheze generează o conturare activă a dreptului penal național. Instituțiile părții generale a dreptului penal și tipurile infracțiunilor nu se deosebeau intr-un mod vădit de la țară la țară. De aceea statele cooperau ușor in privința asistenței juridice în materie penală.
Odată cu apariția pirateriei, comerțului cu sclavi, falsificării de monede și a altor infracțiuni ce atentau la interesele mai multor state, apare iminentă cooperarea între acestea [22, p.9]. Încă dreptul roman examinează pirații ca pe dușmani ai întreg neamului omenesc (hostis humanis generis) [22, p.10].
Apare necesitatea de a unifica normele dreptului național penal, ce calificau infracțiunile, pentru acordarea reciprocă a asistenței juridice la prelevarea probelor, extrădarea infractorilor etc. și care ar asigura posibilitatea colaborării internaționale.
În 1889 din inițiativa criminaliștilor și criminologilor europeni F. List (Berlin), A. Prince (Bruxelles), H. Van Hammel (Amsterdam), a fost întemeiată Asociația internațională a dreptului penal, care a lansat un apel către state de a coopera în scopul perfecționării dreptului internațional penal, de a studia și reprima crimele internaționale prin acțiuni comune ale poliției. Această Asociație considera ca misiune a sa nu doar perfecționarea metodelor de urmărire a criminalilor de război, ci și studierea cauzelor criminalității internaționale din punct de vedere legal, antropologic și social.
În secolul XIX statele au început a colabora activ în lupta contra unor infracțiuni cu caracter internațional. Aceasta se referă, mai întâi, la comerțul cu sclavi. Congresul de din elaborat în acest sens o declarație aparte. Congresul de a condamnat comerțul cu negri, considerând această activitate criminală.
Convenția internațională de din 1841 cu participarea Rusiei, Marii Britanii, Franței, Austriei, Prusiei a pus comerțul cu sclavi pe aceeași treaptă cu pirateria și a acordat navelor militatre a acestor țări dreptul de a opri și a percheziționa navele maritime susceptibile de a activa în domeniul comerțului cu sclavi, de a elibera captivii și de a deferi justiției culpabilii. În anul 1862 Anglia și SUA au încheiat un tratat cu privire la percheziția reciprocă a vaselor suspecte [22, p.11].
În anul 1885 16 state au semnat de general despre Congo, care confirmă caracterul infracțional al comerțului cu sclavii și stabilirea de sancțiuni pentru exercitarea acestei activități. În 1890 de s-a semnat Actul General ce conținea 7 capitole și 100 de articole. Statele și-au asumat obligația de a adopta legi penale ce ar stabili sancțiunile pentru acapararea violentă a prizonierilor, transportarea acestora și de a efectua măsuri practice în scopul de reprimare a acestor infracțiuni pe propriul teritoriu. În pofida faptului că în dreptul internațional sclavia a fost interzisă în totalitate, doar la mijlocul secolului al XX-lea, documentele enumerate mai sus și-au jucat rolul istoric în constituirea acestei instituții a dreptului internațional penal.
În aceeași ordine de idei, putem menționa Congresul internațional privind lupta contra traficului cu femei, care a avut loc în 1899; adoptarea în Convenției Internaționale privind protecția cablurilor submarine telegrafice. Tratatul de încheiat în 1802 între Anglia și Franța, Spania și Olanda prevede in art. 20 extrădarea persoanelor învinuite de înfăptuirea omorului, falimentarea fictivă și falsificarea banilor [22, p.11].
În anul fost semnată Crucii Roșii Internaționale, care a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea dreptului internațional penal.
Dezvoltarea dreptului internațional penal este marcată și de ideea organizării unei jurisdicții criminale internaționale – idee care aparține lui M. Moynier, un juristconsult elvețian – pentru represiunea crimelor contra dreptului ginților (1872).
Convențiile de (1899 și 1907) marchează o nouă etapă în dezvoltarea dreptului internațional. Conferința de din 1907, la care au participat reprezentanți ai 44 de state, are o importanță considerabilă în dezvoltarea dreptului internațional penal. Aici s-au codificat legile și obiceiurile războiului, introducându-se mai multe interdicții, care, deși lipsite de sancțiuni, au constituit un succes, chiar și numai pentru afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza acestor documente [34, p.526].
În anul 1914, datorită tendințelor imperialiste ale marilor puteri a izbucnit primul război mondial. Agresiunea germană a fost marcată nu numai prin violarea neutralității Belgiei și Luxemburgului, dar și prin violarea interdicțiilor prevăzute de cea de-a IV-a Convenție de (1907).
Răspunderea pentru infracțiunile comise în timpul primului război mondial a căpătat o importanță reală după război, figurând în preliminariile tratatului de la Versailles [34 p.526].
La 25 ianuarie 1919, Conferința preliminariilor păcii a creat o Comisie alcătuită din 15 persoane (din acest motiv a fost denumită Comisia celor cincisprezece), în scopul de a investiga crimele contra legilor și obiceiurilor războiului comise în timpul primului război mondial și de a prezenta un raport asupra măsurilor ce trebuie întreprinse. Comisia a recomandat instituirea unui Înalt Tribunal Internațional care să aplice “principiile dreptului națiunilor așa cum rezultă din practica stabilită între națiunile civilizate, din legile umanității și din cele dictate de conștiința publică” [37, p.334].
În baza art.227 al Tratatului de pace de , fostul kaizer al Germaniei, Wilhelm II de Hohenzolern, urma să fie pus sub acuzație publică de către Puterile aliate și asociate pentru “ofensă supremă contra moralei internaționale și autorității sacre a tratatelor” [27, p.470].
Or, ofensa supremă contra moralei internaționale și autoritatea sacră a tratatelor consta în violarea neutralității Belgiei și Luxemburgului și a principiilor Convenției de , în fond a dreptului ginților.
Clauzele Tratatului de prevăzute în art.227 nu au fost însă aplicate, intrucât guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german.
În ceea ce îi privește pe ceilalți criminali de război, art.228 din tratat obliga guvernul german să-i predea puterilor aliate, iar art.229 prevedea că autorii actelor contra resortisanților unei puteri aliate sau asociate vor fi traduși în fața tribunalelor militare ale acestei puteri [34, p.527]. Lista alcătuită de puterile aliate cuprindea 896 de persoane vinovate de crime de război. Ca urmare a opoziției puternice a Germaniei, s-a ajuns la un compromis care consta în reducerea listei la 45 de persoane care urmau să fie judecate de către Curtea Supremă Germană a judecat însă numai 12 persoane, din care doar 6 au fost găsite vinovate și, în consecință, au fost condamnate [36, p.22]. Constituirea Înaltului Tribunal Internațional și trimiterea în judecată a unor persoane vinovate de crime de război – cu toate dificultățile ce rezultă din analiza efectuată – reprezintă un precedent deosebit de important în eforturile făcute în direcția statornicirii unei jurisdicții internaționale pentru crimele contra păcii [37, p.334].
Găsim în raportul Comisiei propuneri cu privire la calificarea și sancționarea crimelor comise. Într-o primă categorie erau clasate faptele constând în violarea cutumelor și a legilor războiului, spre exemplu, uciderea ostaticilor, deportarea persoanelor civile, obligația impusă locuitorilor din regiunile ocupate de a participa la lucrări militare, aplicarea răspunderii colective, jaful, bombardarea orașelor fără apărare etc. Autorii acestor crime urmau să fie supuși jurisdicției statului prejudiciat de comiterea lor. Într-o a doua categorie erau cuprinși criminalii de război care prin faptele lor au lezat mai multe state sau pe resortisanții mai multor state și care sunt făcuți răspunzători de următoarele fapte:
a) aplicarea de rele tratamente prizonierilor de război sau resortisanților mai multor țări reuniți în lagăre;
b) darea de ordine care au avut ca rezultat comiterea de infracțiuni pe teritoriile mai multor state;
c) comiterea de infracțiuni care prin natura lor sunt de competența unui tribunal internațional;
d) persoanele care, având calitatea, nu au luat măsuri pentru pedepsirea crimelor de război. Criminalii de război din categoria a doua trebuiau să fie deferiți unei jurisdicții internaționale penale.
În acest scop, Comisia a propus crearea unui tribunal internațional compus din trei judecători britanici, trei judecători francezi, trei judecători italieni și trei judecători japonezi, căror urma să le fie asociați judecători reprezentanți ai țărilor cu interese limitate (Belgia, România, Grecia, Polonia, Portugalia, Serbia și Cehoslovacia). Proiectul Comisiei s-a izbit însă de opoziția delegației americane, care a obiectat că tribunalul internațional nu are o lege penală scrisă și nici pedepse prevăzute de dreptul cutumiar. Obiecțiile americane au contribuit astfel la compromiterea ideii de a se crea o jurisdicție internațională represivă [34, p.523].
G. Geamănu afirmă că dispozițiile Tratatului de prezintă o deosebită importanță pentru dezvoltarea dreptului internațional penal. Apare astfel, pentru prima oară în dreptul internațional, noțiunea de crimă de război. Este, de asemenea, pentru prima oară când un șef de stat este făcut răspunzător pentru politica sa de încălcarea dreptului ginților [34, p.527].
Marțian Niciu subliniază că „prevederile Tratatului de din anul 1919 cuprind două principii importante pentru stabilirea răspunderii internaționale a persoanei fizice: răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracțiunilor internaționale și principiul instituirii unor instanțe de judecată internaționale speciale, care să judece și să pedepsească persoanele vinovate.
Aceste principii au fost reafirmate de Tratatul de pace cu Austria, de , din anul 1919 (art.173). De asemenea, răspunderea internațională a persoanei fizice a fost prevăzută și în Tratatul privind interzicerea distrugerii navelor comerciale de către submarine de din anul 1922. Acest tratat stipulează că o persoană care încalcă prevederile sale, indiferent dacă o face la ordinul unui guvern sau nu, va fi considerată infractor la legile războiului și va fi judecat de instituțiile judecătorești ale statului care l-a capturat” [39, p.193].
Între cele două războaie mondiale dreptul internațional înregistrează noi progrese în eforturile de punere a războiului de agresiune în afara legii și de pedepsire a celor vinovați de nesocotirea legilor internaționale [34, p.528].
Conferința Internațională de unificare a dreptului penal ce a avut loc în anul calificat robia, comerțul cu sclavi, falsificarea banilor, pirateria, terorismul, traficul cu femei și copii, răspândirea ilegală a drogurilor, pornografia ș.a. ca infracțiuni cu caracter internațional [36, p.33].
În perioada interbelică, Asociația internațională de drept penal atribuia, în primul rând, dreptului penal misiunea de a apăra pacea internațională, misiune care, așa cum se exprima Vespasian Pella (timp îndelungat președintele Asociației), „nici diplomația, nici politica Societății Națiunilor nu au reușit să o îndeplinească”.
Vespasian Pella și-a manifestat pentru prima oară concepțiile sale în această materie în lucrarea întitulată „Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului”, apărută în 1926 [34, p.528].
În lucrarea „Războiul crimă și criminalii de război”, publicată în 1946, autorul preconizează crearea unui drept penal interstatal destinat să reprime actele ilicite comise de stat, la cererea Uniunii Interparlamentare a elaborat „Planul unui cod represiv mondial” [27, p.471].
La invitația Secretarului general al ONU, Pella a întocmit un Memorandum asupra instituirii unei Curți criminale internaționale, publicat în 1951. Pentru remarcabilele sale opere, Vespasian Pella a fost socotit unul dintre promotorii dreptului internațional penal [34, p.528].
Printre documentele internaționale adoptate în perioada dintre cele două războaie mondiale și care au contribuit la dezvoltarea dreptului internațional penal, menționăm “Protocolul de ” (1924) pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, prin care războiul de agresiune era declarat crimă internațională și Tratatul de din 1928, denumit și Pactul Briand–Kellogg, care condamnă recurgerea la război pentru a aplana diferendele internaționale.
Cel de-al doilea război mondial, război tipic de agresiune, dezlănțuit de puterile Axei (Germania, Italia și Japonia), a însemnat nu numai violarea brutală de către aceste puteri a dreptului internațional, ca drept al păcii, dar el s-a caracterizat prin acte criminale sistematice contra beligeranților și a populației civile din țările ocupate.
Exterminarea a milioane de oameni nevinovați a provocat reacția guvernelor aliate, care au trecut la măsuri în vederea pedepsirii celor vinovați [34, p.529].
În fost creată Comisia Internațională pentru cercetarea crimelor de război. În același an, guvernele în exil ale statelor ocupate de naziști – Belgia, Ceholovacia, Grecia, Iugoslavia, Luxemburg, Norvegia, Țările de Jos și Polonia – semnează de Palace. Declarația proclamă aplicarea de pedepse pe calea justiției criminalilor de război. Pedeapsa, se precizează în Declarație, trebuie aplicată tuturor vinovaților, nu numai de crime de război, dar de orice violențe contra populației civile, care nu au nimic comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice, în înțelesul țărilor civilizate [27, p.471].
În octombrie 1943, cele trei mari puteri aliate, Marea Britanie, SUA și URSS, printr-un Act comun, semnat , declară că sunt în posesia a numeroase probe de atrocități, de masacrare și de execuții masive, comise cu sânge rece de forțele hitleriste în țările ocupate. Prin același act, autorii acestor atrocități sunt avertizați că vor fi aduși la locul crimelor și judecați de popoarele pe care le-au supus violenței și masacrului [34, p.530].
În cadrul Conferinței la nivel înalt din 4-12 februarie 1945, Wilson, Stalin și Churchill au semnat la 11 februarie Acordurile de care prevedeau “să se aplice criminalilor de război o promptă și justă pedeapsă”.
Acordurile de din 2 august 1945, adoptate reprezentanților SUA, Marii Britanii și URSS, dispuneau deferirea criminalilor de război justiției [27, p.472].
Un alt moment semnificativ îl reprezintă Acordul de din 8 august 1945 privind urmărirea și pedepsirea principalilor criminali de război. Acordul califică și precizează răspunderea celor vinovați “de atrocități și de crime sau care au luat parte în mod voluntar la comiterea lor” (al.3 preambul). În textul acordului se stipula că persoanele vinovate de săvârșirea unor asemenea fapte grave vor fi trimise să fie judecate și pedepsite în țările în care fărădelegile lor abominabile au fost comise, conform legilor acestor țări eliberate și ale guvernelor libere care s-au stabilit în țările respective, cu excepția “cazului principalilor criminali, ale căror crime sunt fără localizare geografică precisă și care vor fi pedepsiți printr-o decizie comună a guvernelor aliate” (al.4) [37, p.323].
Actului, denumit „Declarația de ”, i s-a anexat Statutul Tribunalului Militar de aplicarea principiilor din acest statut a fost creat și Tribunalul Militar Internațional de , pentru judecarea principalilor criminali de război din Asia. Caracterul internațional al Tribunalului a rezultat din faptul că judecătorii din Extremul Orient, desemnați de cele patru mari puteri, reprezentau justiția în numele tuturor țărilor aliate.
Ca trăsături esențiale ale acestor tribunale se remarcă faptul că ele erau o emanație instituțională a principalelor puteri învingătoare din coaliția antihitleristă, acționând în numele tuturor puterilor aliate și asociate din această coaliție, că erau învestite atât cu judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război, cât și cu edictarea prevederilor cuvenite pentru pedepsirea acestor crime (a jurisdicției respective) și că în competența lor intrau toate marile categorii de crime internaționale (crimele contra păcii, crimele contra umanității, crimele de război), iar principiile după care s-au călăuzit aveau să fie confirmate ulterior de Adunarea Generală a ONU.
Competența tribunalelor privea judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război din țările Axei, răspunzători de crimele contra păcii, crimele contra umanității și crimele de război. Pedeapsa nu era prevăzută în mod precis, dar art.27 din statut lăsa tribunalului latitudinea să pronunțe, după convingerea sa, pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o socotește justă.
Tribunalul Militar Internațional de a pronunțat prima sa sentință în septembrie 1946, prin care 12 acuzați au fost condamnați la moarte, doi acuzați la câte 20 ani de închisoare, iar trei acuzați au fost achitați [34, p.530].
Adunarea Generală a ONU a adoptat la 11 decembrie 1946 o rezoluție prin care aprobă și confirmă principiile de drept internațional recunoscute prin Statutul Tribunalului de și prin sentințele acestui tribunal [36, p.111].
Lista infracțiunilor stabilite de Statutele Tribunalelor Militare Internaționale și de sentințele acestora este completată prin Convențiile de din 1949, Protocolul adițional I și alte documente internaționale [36, p.112].
Prin Convenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid [7, art.1], se consacră că genocidul, „indiferent dacă a fost comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă în baza dreptului internațional” (art.1) care trebuie prevenită și pedepsită. Convenția definește genocidul ca “orice act comis cu intenția de a distruge total sau în parte un grup național, etnic, rasial sau religios” (art.2) și precizează că se pedepsește:
genocidul;
conspirația în scopul comiterii genocidului;
incitarea directă și publică în vederea comiterii genocidului;
încercarea de a comite genocidul;
complicitatea la genocid (art.3).
Aceeași definiție a fost preluată, într-un articol separat (art.6) de cel privind crimele contra umanității, în Statutul de al Curții Penale Internaționale [25, p.260].
Un important rol preventiv au prevederile Convenției cu privire la imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității [9, art.1], prin care statele părți – recunoscând că este necesar și oportun să se afirme acest principiu în dreptul internațional – au convenit să declare ca fiind imprescriptibile:
crimele de război, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internațional de din 8 august 1945 și confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a ONU 3 (I) din 13 februarie 1946 și 95 (I) din 11 decembrie 1946 și, în special, “infracțiunile grave” enumerate în convențiile de , din 12 august 1949, pentru protecția victimelor de război;
crimele contra umanității, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internațional de din 8 august 1945 și confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a ONU 3 (I) și 95 (I), evicțiunea prin atac armat sau ocupație și actele inumane care decurg din politica de apartheid, precum și crima de genocid, așa cum este definită în Convenția din 1948 pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu constituie o violare a dreptului intern al țării în care au fost comise.
S-a căzut de acord că în cazul în care va fi comisă oricare dintre aceste crime, prevederile convenției să se aplice reprezentanților autorității de stat și persoanelor particulare care participă la comiterea ei ca autori sau complici, care se fac vinovate de incitare directă la comiterea oricărei dintre aceste crime, sau care participă la o înțelegere în vederea comiterii ei, indiferent de gradul de execuție în care s-ar afla, precum și reprezentanților autorității de stat care tolerează comiterea acestor crime (art.2). Statele părți la această convenție si-au asumat angajamentul să adopte toate măsurile interne, legislative sau de alt ordin, care ar fi necesare pentru a permite extrădarea, în conformitate cu dreptul internațional, a persoanelor vinovate (art.3). Totodată, statele părți s-au angajat să adopte, în conformitate cu procedurile lor constituționale, orice măsuri legislative sau de alt ordin care ar fi necesare pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității (art.4) [37, p.324].
În 3 decembrie 1973 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluția 3074 (XXVIII) ce stabilea principiile cooperării internaționale în scopul descoperirii și pedepsirii criminalilor de război. Aceste principii dispun că fiecare stat are dreptul de a-și judeca cetățenii proprii vinovați de săvârșirea crimelor de război și contra umanității. Totuși, aceste persoane se judecă, de regulă, în țările în care s-au comis infracțiunile [22, p.174].
Având în vedere experiența Tribunalelor Militare ad-hoc de la Nurenberg și Tokyo, în cadrul celei mai cuprinzătoare organizații mondiale de apărare a păcii înființată imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial – ONU – s-a luat inițiativa creării unei instanțe internaționale permanente.
În acest sens Adunarea Generală a ONU în temeiul rezoluției 177 (II) din 21 noiembrie însărcinat organismul său specializat, Comisia de Drept Internațional, să redacteze în paralel 2 proiecte și anume: Proiectul unei jurisdicții criminale internaționale și Proiectul crimelor contra păcii și securității umanității [30, p.27].
Deși aceste proiecte au fost elaborate de Comisia de Drept Internațional în anul 1953 și 1954, totuși abordarea lor a fost amânată până la adoptarea definiției agresiunii, ceea ce s-a realizat în anul 1974, prin rezoluția 3314 (XXIX).
Proiectul Codului asupra crimelor contra păcii și securității umanității din fost criticat în literatura juridică. S-a susținut că acest proiect s-a îndepărtat de lucrările grupului de juriști specializați în domeniul dreptului internațional penal în curs de formare. Proiectul din 1954 nu ar fi decât un decepționant amalgam de principii ale Statutului de din 1945, ba chiar o dare înapoi cu privire la unele puncte, în mod stângaci juxtapuse cu cele ale Convenției din 1948 asupra genocidului. Fără un plan de ansamblu și fără profunzime, nici caracter exhaustiv, ignorând aportul decisiv al doctrinei și al jurisprudenței, proiectul nu ar fi putut inspira încrederea statelor membre. Toți penaliștii calificați pentru a-și spune cuvântul, în frunte cu Pella, Dautricourt, Ripolles, Röling și Glaser, au constatat că suntem încă departe de marele “Cod criminal internațional” întrevăzut de Adunarea Generală și vizat de juriști.
1.2. Codificarea instituției răspunderii în dreptul internațional penal
În cadrul proceselor de și Tokyo au fost adoptate un șir de decizii, ce au influențat mult procesul de creare a precedentului în domeniul răspunderii individuale în baza dreptului internațional [32, p.23]. Practica judiciară de și Tokyo a pus baza procesului de formulare și recunoaștere expresă a principiilor și normelor în cadrul căruia statele și așa organizații internaționale ca Organizația Națiunilor Unite și Comitetul Internațional al Crucii Roșii au propus acordarea acestor principii și norme forma convențională. La 11 decembrie 1946 Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția № 95 (I) întitulată „Confirmarea principiilor dreptului internațional, recunoscute de Statutul Tribunalului de la Nuremberg” [14]. Luând în considerație Acordul de din 8 august 1945 și Statutul anexat, precum și documentele analogice a Tribunalului de , Adunarea Generală a ONU a întreprins doi pași importanți. Primul avea o importanță deosebită din punct de vedere juridic: Adunarea Generală a confirmat principiile de drept internațional, fixate în Statut și în Sentința Tribunalului de , ceea ce înseamnă că în viziunea Adunării Generale, Tribunalul a ținut cont de principiile de drept internațional existente, pe care instanța trebuia doar să le „confirme”. Cel de-al doilea pas se exprimă în acordul dat de a împuternici Comisia de drept internațional a Adunării Generale a ONU să pornească procesul de codificare a acestor principii. Prin rezoluția dată ONU a confirmat existența unor principii generale ce sunt parte componentă a dreptului cutumiar, „recunoscute” de Statut și reflectate în Sentința Tribunalului de și care, trebuiau incluse în instrumentul de codificare principal, în procesul „codificării generale a crimelor contra păcii și securității umanității” sau chiar în forma unui „cod penal internațional”. În plus rezoluția a recunoscut caracterul cutumiar a prevederilor Acordului de la Londra [29, p.667].
În 1950 Comisia de drept internațional a confirmat raportul privind „Principiile de drept internațional, recunoscute de Statutul Tribunalului de , ce și-au găsit oglindirea în Sentința Tribunalului” [52, p.923]. Raportul Comisiei conținea dubii în ceea ce privește apartenența acestor principii la dreptul internațional pozitiv. Adunarea Generală deja „confirmase” faptul că aceste principii fac parte din dreptul internațional, de aceea Comisia de drept internațional s-a limitat la elaborarea conținutului acestor principii.
Principiul I prevede că „orice persoană ce a comis o faptă, recunoscută de dreptul internațional drept infracțiune, este considerat culpabil și supus răspunderii”. Acest principiu conține recunoașterea formală a faptului că individul – în sens larg („orice persoană”) – poate fi supus răspunderii pentru comiterea unei infracțiuni. În plus, această regulă este aplicabilă și-n cazurile în care fapta comisă nu constituie infracțiune conform legislației naționale – Principiul II. Principiile III și IV prevăd că circumstanțele în care persoana acționează în calitate de șef de stat sau persoană cu funcție în Guvern, sau în exercitarea ordinului Guvernului său a șefului, nu o eliberează de răspundere. Aceste două principii confirmă prevederile articolelor 7 și 8 al Statutului Tribunalului de 8 privind ordinele superiorului, admite posibilitatea atenuării pedepsei, „… în caz că Tribunalul recunoaște că aceasta o cere interesul justiției”.
Principiul IV elaborat de Comisie modifică această dispoziție – persoana nu este eliberată de răspundere „în caz că o alegere conștientă a comportamentului a fost posibilă”. Acest fapt acordă împuterniciri discreționale largi tribunalelor „care trebuie să decidă – a avut oare persoana posibilitatea de a face „alegerea conștientă” pentru a refuza executarea ordinului superiorului.
Principiul VI codifică cele trei categorii de crime prevăzute de articolul 6 al Statutului Tribunalului de ce acordul de a determinat ca „crime ce cad sub incidența Tribunalului”, acum a fost formulat ca „crime internaționale”, termen utilizat la fel și de articolul 6 menționat [36, p.167].
Confirmarea principiilor de în rezoluția Adunării Generale în 1946 și formularea lor de către Comisia de drept internațional au fost pași importanți în procesul acceptării unui cod al crimelor internaționale ce impun responsabilitatea personală. În curând sistemul convențional al răspunderii pentru comiterea crimelor de război a suferit modificări, grație adoptării celor patru Convenții de la 12 august 1949, elaborate la inițiativa Comitetului Internațional al Crucii Roșii, ce au constituit o oglindire a evenimentelor tragice a celui de-al Doilea Război Mondial. Statele participante la aceste Convenții își asumă obligația principală „de a respecta și de a impune respectarea” prevederilor sale „în orice condiții” (articolul 1 comun celor patru Convenții). Fiecare din aceste Convenții conține câte un capitol consacrat faptelor comise contra persoanelor protejate. Ele sunt numite „violări grave” și nu crime de război, însă evident că constituie infracțiuni conform dreptului internațional. Aceste acțiuni sunt delimitate în art.50 al Convenției I; art.51 al Convenției II; art.130 al Convenției III; art.147 al Convenției IV. Referindu-ne la aplicarea ratione personae, constatăm că Convențiile stabilesc responsabilitatea autorilor acestor violări grave, precum și a superiorilor lor. În realitate domeniul de aplicare a prevederilor Convențiilor este destul de larg, deoarece termenul „persoană” include atât persoanele civile, cât și combatanții, membrii formațiunilor armate oficiale și neoficiale [36, p.167].
Convenția de din 14 mai 1954 privind protecția bunurilor culturale în timp de conflict armat, obligă părțile contractante să protejeze ceea ce numim „moștenirea culturală a umanității”. Statele trebuie să i-a, în cadrul legislației penale naționale, toate măsurile necesare, pentru ca persoanele ce au încălcat sau au ordonat încălcarea prevederilor Convenției, să fie supuse sancțiunilor penale sau disciplinare.
Protocoalele adiționale I și II din 1977 au adăugat norme mai concrete la sistemul ce a devenit un sistem de drept recunoscut [51, p.446]. În special art.11 sporește nivelul de protecție a persoanelor la capitolul stării psihice și inviolabilității, declarând acțiunile sau admiterea expresă ce prezintă pericol, încălcări grave ale dreptului internațional umanitar. Mai mult, art.85 adaugă un șir de încălcări la cele existente. În plus, conform art.1 al Protocolului I, părțile se obligă „să respecte prezentul Protocol și să asigure respectarea lui în orice condiții”. Rolul progresiv al acestor prevederi este menționat de mai mulți autori [36, p.168].
O etapă importantă a procesului îndelungat a elaborării normelor, ce se referă la responsabilitatea penală individuală în baza dreptului internațional a constituit crearea celor două Tribunale speciale pentru ex-Yugoslavia și Rwanda. Înființarea lor este o demonstrație a importanței progresului în domeniul creării unui organ permanent. În plus, ele au permis conștientizarea faptului ce poate fi întruchipat în forma unui cod penal internațional în sensul Rezoluției № 95 (I) a Adunării Generale a ONU [52, p.621].
Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU ce se referă la crearea tribunalelor pentru urmărirea persoanelor culpabile de crime comise în fosta Yugoslavie și Rwanda, conțin prevederi despre faptele, ce sunt pedepsite în baza dreptului internațional. În special, art.2, 3, 4 și 5 ale Statutului Tribunalului Penal Internațional pentru ex-Yugoslavia enumeră crimele ce cad sub incidența acestui organ judiciar. Art.2 consacrat violărilor grave a Convențiilor de din 1949, acordă Tribunalului împuterniciri privind exercitarea urmăririi penale a persoanelor „ce comit sau ordonă comiterea” asemenea încălcări. Art.3 lărgește jurisdicția Tribunalului, incluzând încălcarea legilor și obiceiurilor de război. Art.4 repetă art.II și III a Convenției din 1948 privind reprimarea și prevenirea crimei de genocid.
Art.5 oferă Tribunalului împuterniciri privind exercitarea urmăririi penale a persoanelor culpabile de crime comise contra persoanelor civile în timp de conflict armat „cu caracter internațional sau non-internațional”. Conform unei tradiții fixate în documentele de așa gen, art.7 determină destul de larg domeniul „responsabilității penale individuale”, atribuind la această categorie orice persoană, ce „planifica, instiga, ordona sau contribuia la organizarea, planificarea, instigarea sau comiterea crimei”. Responsabilitatea persoanei ce ocupă funcție înaltă (șeful de stat sau de guvern sau un funcționar înalt), precum și urmările ordinelor șefilor sunt examinate în art.7 în aceiași formulă ca și în Statutul Tribunalului de și raportul din 1950 al Comisiei de drept internațional (Principiile III și IV). La fel ca și în Statutul Tribunalului de , este prevăzută posibilitatea atenuării pedepsei „în caz că Tribunalul internațional va recunoaște necesitatea impusă de interesele justiției”.
Statutul Tribunalului pentru Rwanda este formulat un pic diferit, dar conceptul general ce reflectă prevederile sale puțin diferă de conceptul Statutului Tribunalului pentru fosta Iugoslavie. În special, Statutul Tribunalului pentru Rwanda enumeră genocidul și crimele contra omenirii primele în listă, la fel face trimitere la art.3 comun celor patru Convenții de și adițional II. Aceasta se explică prin specificul conflictului din Rwanda.
Astăzi această culegere enormă de principii și norme, această moștenire juridică este fixată într-un singur document – Statutul de al Curții Penale Internaționale, adoptat în cadrul Conferinței diplomatice a ONU la 17 iulie 1998 [15]. Art.5 și 8 ale Statutului determină noțiunea crimelor ce cad sub incidența Curții. Acestea sunt „cele mai grave crime, ce ating interesele întregii comunități internaționale” (art.5). O asemenea noțiune are un caracter general și cuprinde încălcările grave atât a Convențiilor de , cât și a legilor și obiceiurilor de război. Aceste încălcări contravin normelor juridice și etice, precum și principiilor comunității internaționale.
Statutul de operează cu o nouă tipologie de infracțiuni – ele sunt clasificate în patru categorii în loc de trei – genocidul, crimele contra umanității, crimele de război și crimele de agresiune. Acest document lasă deschis întrebarea – reprezintă oare crima de război „crimă contra păcii”, după cum este definită în Statutul Tribunalului de sau „crimă contra păcii și securității omenirii” după cum este definită în proiectul Codului, elaborat de Comisia de drept internațional. Art.6 al Statutului de repetă prevederile Convenției din 1948 cu privire la genocid și poate fi considerat ca un pas în procesul de codificare a normelor și principiilor generale. Evoluția de bază referitor la crimele contra omenirii și crimele de război este reflectată în art.7 și 8. Spre deosebire de prevederile art.6 a Statutului Tribunalului de și formulările ulterioare, prevederile Statutului de au suferit unele modificări.
„Crima contra omenirii” reprezintă fapta comisă „în cadrul unor atacuri sistematice și pe scară largă asupra persoanelor civile, în caz că un asemenea atac este comis în mod conștient” (art.7) [35, p.49]. Această determinare se referă la dreptul internațional cutumiar; ea a fost dată în câteva documente elaborate după adoptarea Statutului de , inclusiv art.6 al Statutului. O explicație clară ce ar reprezenta o crimă contra umanității este dată în hotărârea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Igoslavie în cazul Erdemovic: „Crimele contra umanității reprezintă acte de violență de amploare îndreptate contra celui mai important ce are ființa umană – viața, libertatea, sănătatea fizică, bunăstarea și demnitatea. Ele constituie faptele inumane, care după seriozitatea sa depășesc limitele pe care le poate suporta comunitatea internațională, fapt ce impune necesitatea atragerii la răspundere pentru comiterea lor. Însă, crimele contra omenirii ating interesele nu doar a unei personalități aparte, deoarece atunci când atentatului criminal este supusă ființa umană – obiect al atacului și al ignorării devine întreaga omenire. Iată de ce o caracteristică esențială a crimelor contra omenirii reprezintă conceptul omenirii în calitate de victimă” [46, para.85]. Evident că acceptând această formulare, nu facem distincție dintre starea de război și de pace, dintre conflictele armate internaționale și non-internaționale. Acest principiu a fost formulat anterior în hotărârea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie în cazul Tadic din 7 mai 1997 [50, para.163]. Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda la fel nu face o asemenea distincție, deoarece marea majoritate a crimelor comise la etapa inițială a evenimentelor din Rwanda, nu pot fi examinate ca crime în situație de conflict.
Principiul cheie în cazul dat este însăși noțiunea de omenire. Victima apare ca o parte a unei categorii mai largi – omenirea. Acest principiu are tangență cu rezerva Martens, prevăzută în Convenția IV de din 1907 (preambulul acestei Convenții face trimitere la „originea dreptului internațional, deoarece ea reiese din cutumele, legile omenirii și necesitățile conștiinței sociale stabilite între popoare”), confirmat și de art.1 al Protocolului adițional I [38, p.433].
Structura art.7, ce constă din două părți de bază redă noua concepție: prima parte enumeră faptele ce reprezintă crime contra omenirii, iar cea de-a doua dă definirea unora din ele. Includerea în categoria crimelor contra omenirii a omuciderilor, a exterminărilor, reducerea la sclavie și deportarea sau transferul forțat de populație doar confirmă conceptul preluat de de ce Statutul Tribunalului de determina printr-o formulă generală „alte cruzimi comise contra populației civile”, Statutul de transformă într-o enumerare a faptelor, luându-se în considerație practica tragică a diverselor popoare acumulată pe parcursul ultimilor 50 de ani în cadrul conflictelor armate internaționale și non-internaționale, precum și-n perioadă de pace: „întemnițarea sau alte forme de privare gravă de libertate fizică cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional; tortura; violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, însărcinarea forțată, sterilizarea forțată și oricare altă formă de violență sexuală de gravitate comparabilă; dispariția forțată a persoanelor; apartheidul”. Fiecare dintre aceste fapte este definită în cea de-a doua parte a art.7. După cum observăm, o bună parte a acestor crime poartă un caracter sexual. Dacă ne referim la cazul Hagenbah și evoluția răspunderii penale internaționale, constatăm că comportamentul unor oameni în situație de conflict a depășit cu mult ceea ce era considerat pe timpuri infracțiune de viol – astăzi asemenea infracțiuni au preluat un caracter „sistematic” și „de amploare” [22, p.221]. Totuși, gravitatea infracțiunilor era apreciată la fel, drept exemplu aducem prevederile art.88 al Codului militar elaborat în 1621 de regele suedez Gustav Adolf: „În caz că cineva va comite un act de viol față de o femeie și acest fapt va fi demonstrat, el va fi pedepsit cu moartea pentru aceasta” [22, p.222]. În plus, faptele comise pe teritoriul fostei Iugoslavii au dus la apariția termenului „purificări etnice”, care a fost comentat de TPIY, în special în cazul „Srebrenica” din 16 noiembrie 1995 [48, para.162]. Enumerarea prezentată de art.7 se încheie cu o formulare de tip general: „… alte acte inumane cu caracter analog care cauzează intenționat mari suferințe sau atentate grave la integritatea fizică sau la sănătatea fizică sau mentală”. O asemenea definire va permite în viitor să se adauge la această enumerare alte fapte, deoarece dosarele penale examinate de instanțele internaționale și cele naționale, ne demonstrează că este posibilă o eventuală lărgire a acestei categorii de infracțiuni, ce constituie un atentat grav la însăși ideea omenirii.
Art.8 al Statutului de redă conceptul tradițional al crimelor de război. Dacă comparăm enumerarea propusă cu cea ce este prevăzută în art.6 al Statutului Tribunalului de devine evident că procesul determinării diverselor fapte în calitate de crime de război a avut o evoluție deosebită, ceea ce a dus la lărgirea acestei categorii și la o codificare mai detaliată [29, p.679].
Crimele de război în sens larg cad sub incidența Curții Penale Internaționale, în special „care se înscriu într-un plan sau când fac parte dintr-o serie de crime analoge comise pe o scară largă” (art.8). Aceasta presupune că CPI posedă jurisdicția și față de crimele comise de persoane în mod individual [40, p.96]. Curtea poate atrage la răspundere pentru crime de câteva categorii. Prima – „infracțiuni grave de din 12 august 1949, adică oricare din actele următoare îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de dispozițiile Convențiilor de ” (art.8, par.2, al. a, pct. i-viii).
Făcând o analiză comparativă cu textele Convențiilor de din 1949, se observă că Statutul a preluat toate infracțiunile grave prevăzute de acestea, calificându-le drept crime de război. Cea de-a doua categorie include „alte violări grave ale legilor și obiceiurilor aplicabile în conflictele armate internaționale în cadrul stabilit de dreptul internațional” (art.8, par.2, al. b, pct. i-xvii). Această enumerare reprezintă cea mai mare listă de fapte inclus într-un document internațional cu caracter obligatoriu.
La cea dea treia categorie se referă „violările grave ale articolului 3 comun celor patru Convenții de din 12 august 1949, adică oricare din următoarele acte comise contra persoanelor care nu participă direct la ostilități, inclusiv membrii forțelor armate care au predat armele și persoanele care au fost scoase din luptă prin îmbolnăvire, rănire, detenție sau alt motiv” (art.8, par.2, al. c, pct. i-iv).
Și-n sfârșit cea dea patra categorie include „alte violări grave ale legilor și obiceiurilor aplicabile în conflictele armate fără caracter internațional, în cadrul stabilit de dreptul internațional” (art.8, par.2, al. e, pct. i-xii) [36, p.219].
După enumerarea acestor categorii, Statutul prevede unele rezerve ce scot de sub incidența Curii situațiile de tensiuni și tulburări interne, actele izolate precum revoltele, actele izolate și sporadice de violență și alte acte analoge (al. f). În asemenea situații se vor aplica legislațiile naționale și evident, dreptul internațional al drepturilor omului. În plus, statutul precizează că regulile referitoare la crimele de război în situație de conflict armat non-internațional, stabilite conform art.3 comun celor patru Convenții de , nu afectează responsabilitatea guvernului de a menține sau de a restabili ordinea publică în stat sau pentru apărarea unității și integrității teritoriale a statului prin toate mijloacele legitime. Ultima formulare trezește discreții între specialiști, presupunem, că ea necesită o interpretare expresă, deoarece în diferite situații se poate ajunge la abuzuri din partea autorităților, din interese ce pot excede celor stabilite în textul enunțat [29, p.680]. Totuși, este firesc că cea dea patra categorie se aplică situațiilor conflictelor armate cu caracter îndelungat între forțele guvernamentale și grupurile armate organizate sau între asemenea grupuri, prin ce și se caracterizează majoritatea conflictelor armate contemporane.
Observăm că Statutul incriminează unele fapte săvârșite împotriva personalului, instalațiilor, materialelor, unităților sau vehiculelor care aparțin unităților de ajutor umanitar sau de menținere a păcii, asimilând dreptul la protecție a acestora cu cel pe care dreptul conflictelor armate îl garantează civililor și bunurilor cu caracter civil, indiferent de natura conflictului, internațional sau non-internațional. Este un rezultat firesc al preocupărilor din ultimii ani a Națiunilor Unite de a oferi un sistem de protecție eficient personalului ONU și celui asociat. Precizăm că, în acest sens, în anul fost adoptată „Convenția cu privire la securitatea personalului ONU și celui asociat” [12], care se aplică în operațiunile pentru pace derulate în conformitate cu Carta ONU, mai puțin în operațiunile de impunere a păci (peace enforcement), caz în care personalul este angajat în calitate de combatant, aplicându-se dreptul internațional umanitar. Convenția stabilește obligația în sarcina statelor de a introduce în legislația lor penală infracțiunile la adresa personalului ONU, enumerând mai multe fapte considerate ca infracțiuni dacă sunt comise cu intenție. Se observă că Statutul de extinde prevederile Convenției prin calificarea acestor infracțiuni drept crime de război, fără a face distincție între tipurile de operațiuni în cadrul misiunilor pentru pace. Chiar și „Proiectul de Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii” califică aceste infracțiuni ca fiind crime de război, dar menține regula potrivit căreia în operațiuni „peace enforcement” se aplică dreptul internațional umanitar.
După cel de-al Doilea Război Mondial noțiunea de crimă de război, crimă contra umanității și crimă de genocid, care sunt examinate în cadrul unei categorii generale crimina juris gentium, a avut o evoluție deosebită.
Elaborarea și semnarea noilor tratate și activitatea în scopul lărgirii aplicării dreptului internațional prin intermediul creării noilor organe judiciare, interpretarea conceptelor termenilor juridici și hotărârilor judiciare sunt acele criterii ce caracterizează această evoluție.
Atunci când a fost adoptat art.6 al Statutului Tribunalului de , prevederile sale referitor la crimele de război deja constituiau o interpretarea a dreptului internațional cutumiar. Crimele de război reprezentau încălcări ale prevederilor existente a jus ad bello. Sentința Tribunalului de a stabilit că crimele ce sunt prevăzute în art.6 (b) a Statutului, deja fusese recunoscute de dreptul internațional ca crime de război. Ele sunt prevăzute în art.46, 50, 52 și Convențiilor de din 1907 și în art.2, 3, 4, 46 și Convenției de din 1929. Faptul că încălcarea acestor prevederi constituie infracțiune, pentru care persoanele culpabile sunt supuse pedepsei, este recunoscută în mod expres și nu poate fi ignorat [36, p.220]. După cum am avut posibilitatea să constatăm, normele cutumiare ce se referă la crimele de război sunt cunoscute de aproximativ 500 de ani.
Noțiunea „crimă contra umanității” a cunoscut mai multe modificări. În Statutul Tribunalului de crimele contra umanității erau prezentate în context cu crimele de război, care la rândul său erau prezentate în context cu crimele contra păcii. Punct de reper constituia cel de-al Doilea Război Mondial, iar crimele erau examinate doar dacă ele au fost comise până la sau în timpul acestui război. Însă, Sentința Tribunalului de prevedea caracterul autonom al acestor crime: Iulius Shtraiher și Baldur von Shirah au fost judecați în exclusivitate pentru crime contra umanității [36, p.220]. Deși crimele contra umanității în mod expres au fost recunoscute doar după cel de-al Doilea Război Mondial, totuși ele au început a fi luate în considerație și anterior, deoarece erau considerate că au o legătură strânsă cu principiul umanității, ce constituie piatra de temelie a dreptului internațional umanitar. Von Hadenbah și alte persoane, culpabile pentru crimina juris gentium în situație de război și de pace, comiteau fapte ce pot fi calificate ca infracțiuni conform dreptului internațional. După 1946 nu se mai punea la dubii faptul că această categorie de infracțiuni a devenit parte a dreptului internațional cutumiar. Hotărârea TPIY în cazul Tadic a confirmat în mod expres aceasta. Statutul TPIR examinează crimele contra umanității ca categorie aparte. Legătura cu crimele de război a încetat să mai existe: art. I al Convenției din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității conține trimitere la determinarea crimelor contra umanității în baza art.6 al Statutului Tribunalului de și încheie formularea cu cuvintele „indiferent de faptul dacă au fost ele comise în timp de război sau de pace”.
Deși crimele de război și crimele contra umanității reprezintă astăzi două categorii de sine stătătoare, nu putem ignora faptul că în cadrul conflictelor contemporane ele sunt interdependente, în special când este vorba despre crimele contra populației civile. Omorul, deportarea și alte fapte enumerate în listele lungi incluse în ultimele documente, reprezintă un argument expres al acestei legături reciproce și coincidențe parțiale. Cele patru Convenții de din 1949 și Protocolul adițional I din 1977 includ numeroase fapte și situații care demonstrează că încălcările pot fi interpretate în egală măsură și ca crime de război și ca crime contra umanității.
Un aport important în evoluția conceptului răspunderii penale individuale a avut elaborarea „Proiectului de Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii”. Art.1 al proiectelor Codului din 1951 și 1954 prevede că crimele contra păcii și securității omenirii constituie crime internaționale pentru care indivizii culpabili în comiterea lor sunt supuși răspunderii [33, p.87]. Art.1 al textului documentului din 1996 constată că crimele contra păcii și securității omenirii sunt crime internaționale și sunt supuse răspunderii indiferent de faptul dacă sunt considerate infracțiuni în baza dreptului național [33, p.88]. Conform art.2 crimele contra păcii și securității omenirii impun responsabilitatea individuală. Ce ține de enumerarea faptelor, constatăm că proiectul Codului conține toate modificările menționate mai sus. Formularea crimei de genocid (art.17) redă conținutul Convenției din 1948 și repetă prevederile art.6 al Statutului de a CPI. Ce ține de crimele contra umanității, Codul (art.18) conține un supliment ce prevede că faptele sunt comise sub dirijarea sau instigarea guvernului sau orice organizație sau grup. Enumerarea faptelor în acest Cod este însă, mai puțin detailată în comparație cu art.7 al Statutului de exemplu, crima de apartheid nu este menționată în cod aparte – ea este inclusă în prevederile generale privind „discriminarea legiferată în baza criteriilor rasiale, etnice și religioase, ce duce după sine la încălcarea drepturilor și libertăților omului și aducerea unui prejudiciu considerabil unei părți a populației”. Enumerarea crimelor de război în linii generale coincide cu cea inclusă mai târziu în art.8 al Statutului de , însă totuși formularea este mai compactă. Totodată, pentru toate categoriile de crime este menționat, că faptele sunt comise în mod intenționat, fiind încălcat dreptul internațional umanitar. Proiectul Codului conține o nouă prevedere ce se referă la protecția mediului „utilizarea în timp de conflict armat a metodelor și a mijloacelor de război, ce nu sunt îndreptățite prin necesitate militară, în scopul aducerii unui prejudiciu de lungă durată, pe scară largă și considerabil mediului, care la rândul său constituie cauza unui prejudiciu sănătății și pericol pentru supraviețuirea populației” [33, p.89].
Art.19 conține prevedere nouă privind infracțiunile comise contra ONU și a personalului său îndreptate împotriva operațiunilor cu participarea acestui personal. Unica excepție constituie cazurile când personalul participă în calitate de combatanți în operațiunile ONU contra forțelor armate organizate, au un caracter de restabilire a ordinii și sunt sancționate de Consiliul de Securitate al ONU în conformitate cu prevederile Capitolului VII al Cartei ONU. În asemenea situații este aplicabil dreptul internațional umanitar. Statutul de asigură protecția personalului ONU în capitolule 8 (b) iii și (e) iii.
Continuând preocupările pentru dezvoltarea sistemelor de protecție în situații de conflict armat, la 26 mai 1999 s-a adoptat cel de-al doilea Protocol de din 1954 cu privire la protecția bunurilor culturale, document care, spre deosebire de instrumentele anterioare, stabilește și câteva fapte care constituie violări grave ale dreptului internațional umanitar. Deși nu sunt calificate expres drept crime de război, în dezvoltările anterioare și din filozofia care predomină în prezent materia răspunderii internaționale penale, rezultă că aceste fapte pot fi considerate criminale, fiind vorba de violări grave și nu de simple violări ale legilor și obiceiurilor războiului [42, p.117].
Capitolul patru al Protocolului, intitulat „Răspunderea penală și jurisdicțională”, enumeră următoarele violări grave, dacă sunt comise cu intenție și cu violarea Convenției și Protocolului (art.15 par.1 al. a)-e)).
2. NATURA JURIDICĂ A ACTELOR DE CONSTITUIRE A TRIBUNALELOR MILITARE DE LA NURNBERG ȘI TOKYO. JURISDICȚIA COMPARATIVĂ
2.1. Evoluția instituției justiției penale internaționale
Secolul XX a intrat în istorie ca perioada cea mai înfloritoare a civilizației: cercetările în domeniul științei, tehnicii, biomedicinei, cosmosului, artelor etc. au atins cel mai înalt grad de dezvoltare. Totodată, cu toate că anume în acest secol au fost elaborate tratatele internaționale prin care sunt definite și codificate crimele săvârșite de ființa umană împotriva semenilor săi și cu toate că drepturile omului au devenit o „normă a culturii și civilizației universale” [31, p.7], același secol XX este recunoscut drept perioada în care au fost comise cele mai feroce crime de când există omenirea: crime contra păcii, contra umanității, contra regulilor de purtare a războaielor, crime de genocid, crime de război, crime împotriva drepturilor omului.
Instituirea unui sistem de justiție internațională a fost răspunsul la actele de barbarie comise în secolul XX: mai întâi sub forma tribunalelor ad-hoc, mai apoi – sub forma unei Curți Penale cu caracter permanent și cu vocație de universalitate [40, p.7].
Până la începutul celui de al Doilea Război Mondial, justiția penală internațională se manifesta prin scriere de proiecte și exprimare a unor doleanțe despre necesitatea concilierii între părțile unui conflict armat și a instituirii unor instanțe de drept care ar judeca vinovații de crime grave și terorism [33, p.136].
Ideea concilierii și a protecției populației civile în timpul conflictelor armate își are originea socială în demersurile religioase ale Bisericii, care a promovat întotdeauna limitarea conflictelor de orice natură și supunerea în fața forței divine [33, p.137]. Originea juridică a acestei idei se regăsește în textele Convențiilor internaționale de la Geneva din 22 august 1854. Aceste Convenții sunt primele texte oficiale de drept internațional în care sunt înscrise ideile de conciliere între părțile dintr-un război și cele de respectare a legilor omenirii.
Continuarea ideilor de protecție a persoanelor civile și de conciliere a părților s-a făcut simțită în textele Convențiilor de la Haga din 29 iulie 1899 și din 18 octombrie 1907: „populația civilă și beligeranții să rămână protejați de principiile Dreptului ginților, așa cum acestea rezultă din practicile stabilite între națiunile civilizate, din legile umanității și din conștiința publică” [33, p.137]. Aproape unanim acceptate, aceste idei, în scurt timp, au devenit fundamentul activității de codificare a firavelor vlăstare ale normelor internaționale și al instituirii dreptului umanitar ca ramură de drept, care definește obligațiunile statelor în timpul conflictelor armate și instituie răspunderea lor pentru infracțiunile comise.
Prima situație practică de invocare a unei răspunderi penale universale este considerată în istorie Declarația-avertisment a celor trei mari puteri (Rusia, Anglia și Franța) făcută Imperiului Otoman la 24 mai 1915 în legătură cu holocaustul armenilor [33, p.138]. Textul acestei declarații constituie prima manifestare oficială de protest vehement și de atitudine principială a unor state față de crimele săvârșite pe un alt teritoriu decât al lor și față de autorii acestor crime, alții decât cetățenii lor. Este primul caz oficial prin care răspunderea pentru o crimă atât de gravă nu este pusă pe o structură abstractă (stat, guvern), dar este atribuită fiecărui membru al guvernului Turciei fără excepție sau reprezentant local al acestuia, considerându-i vinovați de genocid pe fiecare în parte și pe toți laolaltă pentru genocidul armenilor din 1915.
Prin Tratatul de la Sevres din 10 august 1920, puterile aliate în timpul Primului Război Mondial își propuneau să defere justiției persoanele concrete, membri ai guvernului Turciei din acea perioadă, care s-au făcut vinovate de masacrul armenilor [33, p.138]. Întrucât tratatul nu a fost ratificat, dar a fost înlocuit cu Tratatul de la Laussane din 1923, persoanele respective nu au compărut în fața justiției internaționale. Instanțele naționale ale Turciei au judecat doar câțiva membri ai guvernului pentru crime comise împotriva propriei populații, sancțiunile au fost simbolice și, peste un timp, criminalii au fost eliberați, fiindcă tratatul de la Laussane prevedea amnistia generală.
Mai târziu, sancționarea infracțiunilor internaționale continua să fie realizată, cu unele excepții, în cadrul național, de către instanțele penale ale fiecărui stat. Sancționarea se realiza în baza convențiilor internaționale care asigură protecția umanitară a victimelor conflictelor armate. În acest sens, statele contractante s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru reprimarea infracțiunilor grave, cu caracter de crime internaționale, definite în cuprinsul următoarelor acte internaționale: articolul 49 din Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie [3, art.49]; articolul 50 din Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate maritime din 12.08.49 [4, art.50]; articolul 129 din Convenția (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război din 12.08.1949 [5, art.129]; articolul 146 din Convenția (IV) cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12.08.1949 [6, art.146]; articolul 85, paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convențiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale din 10.07.1977 [11, art.85]; articolul 28 din Convenția de la Geneva din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat [8, art.28].
Actele normative enunțate impun statelor semnatare următoarele obligații:
A incrimina în legislația lor națională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare.
A sancționa persoanele care comit infracțiuni de război și crime contra securității omenirii.
A asigura anumite garanții de ordin procedural pentru inculpați, garanții referitoare la accesul la o judecată imparțială, dreptul de apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligații sunt asumate de către statele-părți și în cuprinsul convențiilor internaționale referitoare la reprimarea altor infracțiuni internaționale, cum ar fi genocidul (art.V al Convenției din 1948), terorismul (art.1 al Convenției din 1937), traficul de stupefiante (art.36 al Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961) etc. [19, p.66].
Crimele de război, ca și cele contra păcii și securității omenirii, potrivit legislației interne a statelor, sunt judecate de către instanțele militare, dacă acestea sunt instituite în statul respectiv, iar crimele de altă natură sunt judecate de instanțe civile ordinare sau tribunale (curți) specializate (pentru genocid sau pentru terorism, crime de război, de exemplu).
Așadar, în timpul celui de al Doilea Război Mondial și după această conflagrație practica aplicării dreptului internațional a constat în instituirea unor jurisdicții ad-hoc și a unor instanțe naționale care au condamnat și judecat, în baza legii naționale, vinovații de săvârșirea crimelor de război sau de încălcarea legilor de purtare a războiului. Sancționarea, potrivit jurisdicției naționale, a infracțiunilor incriminate prin convenții internaționale constituia o modalitate juridică necesară în stadiul de dezvoltare a relațiilor internaționale de atunci, dar nu și suficientă. Practica judiciară a dovedit că lipsa unei jurisdicții internaționale permanente și imparțiale, competente să judece toate infracțiunile cu caracter internațional, după cum acestea sunt definite și caracterizate prin convențiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internațional actual, cu consecințe extrem de defavorabile pentru comunitatea internațională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracțional și a-i sancționa pe cei ce încalcă legalitatea internațională [19, p.67].
În cazul infracțiunilor de drept penal internațional săvârșite de către persoane particulare acest inconvenient este, în parte, limitat prin formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor (asistența judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii etc.) și judecat cu siguranță. În cazul celorlalte crime, grave și extrem de grave, ce constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional (genocid, crime de război, terorism etc.), posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este redusă, dacă nu chiar iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor, adevărații lor autori nefiind persoanele particulare.
În ceea ce privește crimele de război, s-a constatat că urmărirea efectivă a autorilor acestora, exceptând situațiile din timpul celui de al Doilea Război Mondial, s-a făcut pe plan național numai în situații limitate. Crearea unei jurisdicții penale internaționale apare astfel ca indispensabilă pentru ca incriminarea infracțiunilor internaționale să nu rămână un simplu demers teoretic și pentru a se evita ca sancționarea celor care încalcă legea internațională să depindă în cea mai mare parte de guvernele unor state care inspiră sau patronează asemenea încălcări ori de interesele politice conjuncturale, exterioare actului de justiție [20, p.8].
Dreptul internațional penal a realizat în ultimul secol progrese notabile în domeniul incriminării celor mai grave fapte penale cu caracter internațional, dar o instituție judiciară internațională, care „să pună în aplicare normele de drept material consacrate”, s-a lăsat așteptată prea mult timp [28, p.295].
În lipsa unui tribunal internațional competent să judece toate categoriile de crime internaționale stabilite potrivit reglementărilor existente, ultimii ani cunosc o revenire la tribunalele internaționale constituite ad-hoc pentru judecarea unor anumite crime comise în perioade determinate și în anumite zone geografice, într-un domeniu limitat la cel al regulilor umanitare care guvernează modul de comportare a beligeranților pe timpul conflictelor armate. Cele mai recunoscute dintre acestea sunt:
Tribunalul Suprem Internațional din Leipzig,
Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg,
Tribunalul Militar Internațional de la Tokyo,
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie,
Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda,
Tribunalul Special pentru Cambodgia,
Curtea Specială pentru Sierra Leone,
Tribunalul Special pentru Timorul Oriental,
Tribunalul Special pentru Liban.
Toate aceste instanțe cu caracter ad-hoc au fost importante pentru dreptul penal internațional, ele pregătind mentalitatea comunității și acumulând experiență, dar, fiind create după izbucnirea și chiar consumarea conflictelor locale, tuturor acestor instanțe le lipsește capacitatea de prevenire a crimelor, aceasta fiind o funcție esențială, dar nerealizată, a dreptului penal [33, p.174].
Mai mult decât atât, omenirea găsește soluția de rezolvare a conflictelor locale prin crearea tribunalelor ad-hoc bună, solicitările de instituire a unor noi instanțe devenind din ce în ce mai numeroase: China, Irak, Libia, Sudan etc. au depus cereri de creare a unor asemenea instanțe în țările lor. Așadar, necesitatea unei jurisdicții internaționale permanente și unitare, fără limitări ale competenței teritoriale, se impunea și în lupta comunității internaționale contra unei criminalități tot mai organizate, mai extinse și mai agresive. La o asemenea instanță face trimitere și Convenția internațională asupra limitării și reprimării crimei de apartheid, din 1973, care în articolul V prevede că persoanele acuzate de săvârșirea unor asemenea fapte vor putea fi judecate nu numai de către tribunalele naționale, ci și de către „un tribunal internațional penal care ar fi competent față de acele state-părți care vor fi acceptat competența sa”, deci de către Curtea Penală Internațională ce ar urma să se înființeze, fapt împlinit la 17 iulie 1998, data la care a fost instituită Curtea Penală Internațională – unica instanță de drept penal internațional cu caracter permanent.
Prima inițiativă de instituire a unui proces penal internațional a fost cea de chemare în judecată a fostului împărat al Germaniei – Kaiserul Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, care urma să răspundă pentru atrocitățile săvârșite în timpul Primului Război Mondial. Acest lucru era prevăzut în Tratatul de Pace de la Versailles încheiat între Forțele aliate și cele asociate și Germania la 28 iunie 1919 [33, p.175]. Articolele 227, 228 și 229 din Tratatul de Pace de la Versailles prevedeau instituirea unei jurisdicții universale, internaționale și judecarea criminalilor. Lui Wilhelm al II-lea de Hohenzollern i se imputa „ofensa supremă adusă moralei internaționale și autorității sacre a tratatelor” [33, p.175]. În baza prevederilor acestui tratat a fost constituită o Comisie Internațională de Anchetă [33, p.175], care urma să ancheteze persoanele prezumtive de vinovăție și să pregătească toate materialele pentru judecarea crimelor comise în timpul Primului Război Mondial.
Materialele Comisiei Internaționale de Anchetă urmau a fi examinate, iar împăratul Wilhelm al II-lea – a fi judecat, conform prevederilor Tratatului, de un Tribunal internațional special constituit din cinci judecători desemnați de puterile învingătoare în prima conflagrație mondială: Statele Unite ale Americii, Japonia, Italia, Franța, Marea Britanie.
Tribunalul Suprem Internațional din Leipzig a fost creat. Comisia Internațională de Anchetă a examinat 20.000 de cazuri și a găsit 896 de ofițeri responsabili și prezumtivi criminali de comiterea crimelor de război. În termenul până la care Tribunalul și-a început lucrările, pe lista acuzaților au rămas doar 45 de persoane prezumtive de vinovăție pentru săvârșirea crimelor grave. Așadar, până la urmă, Tribunalul Suprem Internațional din Leipzig a judecat doar câteva persoane. Celelalte din lista de 45 de persoane urmau a fi judecate de instanța supremă de justiție a Germaniei: Curtea Supremă Germană.
Sentințele Tribunalul Suprem Internațional din Leipzig au fost, în marea lor majoritate, de achitare. Tribunalul Suprem Internațional din Leipzig a judecat doar 12 persoane. Dintre acestea numai 6 persoane au fost condamnate. Pedeapsa maximă care a figurat în sentințele instanței a fost închisoarea pe un termen de 3 ani. Această pedeapsă a fost aplicată în privința a 3 persoane, dar nici ele nu au ispășit pedeapsa, acestea fiind eliberate, încadrate în viața publică și chiar considerate eroi naționali.
Acest fapt s-a produs în condiții destul de vitrege ideii de constituire a unor instanțe internaționale, faptul în sine suscitând discuții și interpretări care luau proporții de la acceptare totală până la negare completă. Faptul poate fi înțeles: pentru prima dată în lume urma să fie judecat un fost împărat – un caz fără precedent. Mai multe state au criticat ideea de judecare a unui suveran, considerând că actul „este fără precedent în legea națională și cea internațională și contradictorie conceptului de bază al suveranității naționale” [33, p.176].
Instanța a făcut, totuși încercări de a-l aduce pe Wilhelm al II-lea în fața justiției internaționale. Însă Wilhelm al II-lea nu se afla pe teritoriul Germaniei, el se refugiase în Olanda. Puterile învingătoare și cele aliate au cerut Olandei extrădarea împăratului. Olanda a refuzat să-l extrădeze pe Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, motivând că faptele imputate în actul de acuzare nu sunt prevăzute de tratatele de extrădare. Wilhelm al II-lea de Hohenzollern nu a fost judecat, iar prevederile, în această privință, ale Tratatului de Pace de la Versailles nu au fost realizate.
Tratatul de Pace de la Versailles a rămas în istoria omenirii prin faptul că prin acest act a fost reinstaurată pacea în Europa, iar în istoria dreptului internațional – prin faptul că a reprezentat o primă și umilă încercare de instituire a unei instanțe internaționale de justiție. Era prea devreme, conștiința colectivă nu se cristalizase și nu se impusese până la nivelul de necesitate a „găsirii unui răspuns la crimele internaționale printr-un sistem normativ și judiciar de aceeași natură” [40, p.23].
2.2. Procesele de la Nurnberg și Toruo ca primele experiențe de punere în aplicare a justiției penale internaționale
În anul fost creată o Comisie a puterilor aliate în cel de al Doilea Război Mondial pentru cercetarea crimelor comise în această conflagrație mondială. Puterile aliate au emis, la 30 octombrie 1943, Declarația de la Moscova care conținea ideea judecării și pedepsirii ofițerilor și soldaților germani ce s-au făcut responsabili și au luat parte în mod voluntar la săvârșirea crimelor de război, a crimelor contra păcii și a crimelor împotriva umanității. Declarația de la Moscova prevedea ca vinovații de aceste crime „să fie trimiși în țările unde au fost săvârșite atrocitățile, pentru a fi judecați și pedepsiți, conform legilor din aceste țări, iar marii criminali, ale căror crime erau fără localizare geografică precisă, să fie pedepsiți, potrivit unei decizii comune a guvernelor aliate” [30, p.3]. În baza Declarației de la Moscova, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze și Guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și cel al URSS au încheiat, la Londra, la 8 august 1945, Acordul privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei, prin care au hotărât instituirea unui Tribunal Militar Internațional care să-i judece pe criminalii de război ale căror crime erau fără localizare geografică precisă [16, art.1]. Acest acord nu a fost încheiat pe loc gol. Umanitatea era preocupată de ideea pedepsirii dezlănțuitorilor celui mai grav și mai crunt conflict armat în inima Europei. În acest sens, specialiștii fac apel la următoarele acte: Declarația despre atrocități, Moscova, 1943; Acordurile de la Ialta, 1945; Declarația privind înfrângerea Germaniei și preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii Franța și de către Guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, 1945; Acordurile de la Potsdam, 1945. Așadar, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții forțelor aliate – Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța – au instituit Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg [33, p.177].
Conform articolului 2 din acest statut, tribunalul era alcătuit din 4 judecători, câte unul din partea fiecărui aliat, și 4 membri supleanți, președinția acestuia fiind asigurată, pe rând, de către unul din judecători, iar hotărârile erau luate cu majoritatea membrilor săi, în caz de egalitate prevalând votul președintelui. Pentru hotărârea de condamnare era necesar votul a cel puțin trei judecători.
Art.5 din Statut cuprindea o dispoziție, potrivit căreia, în caz de necesitate determinată de numărul proceselor de judecată, se puteau înființa și alte tribunale, cu compoziție, competență și procedură identice cu cele prevăzute în statut [16, art.5]. Această dispoziție nu a fost pusă în uz.
Competența de judecată ratione materiae a Tribunalului, prevăzută de art.6 al Statutului, se referea la:
crimele contra păcii: ordonarea, pregătirea, declanșarea sau ducerea unui război de agresiune sau a unui război prin violarea tratatelor, a garanțiilor sau a acordurilor internaționale, sau participarea la un plan concertat sau la un complot pentru îndeplinirea oricăruia dintre aceste acte;
crimele de război: violarea legilor și obiceiurilor războiului, în cadrul cărora erau incluse cu caracter exemplificativ asasinatul, relele tratamente și deportarea pentru muncă forțată sau în orice alt scop a populațiilor civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratamente ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea ostatecilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastarea lor nejustificată de necesități militare;
crimele contra umanității: asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea și orice alt act inuman comis contra oricărei populații civile înainte sau în timpul războiului, ca și persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, în cazul în care aceste acte sau persecuții, indiferent dacă constituiau sau nu o violare a dreptului intern al țării unde s-au produs, au fost comise ca urmare a oricărei crime aflate în competența tribunalului sau în legătură cu o asemenea crimă.
Cât privește competența ratione personae a Tribunalului, statutul aduce unele precizări importante referitoare la marii criminali de război. Tribunalul era împuternicit să judece orice persoană care a acționat în numele Axei și a comis, individual sau cu titlu de membru al unor organizații, oricare din crimele menționate la literele a), b), c) din articolul 6 al Statutului Tribunalului [23, p.395]. Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau executarea unui plan concertat ori a unui complot pentru comiterea oricăreia dintre crimele prevăzute de statut erau considerați răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în executarea planurilor respective, situația lor fiind, evident, aceea de instigatori sau complici, după caz.
Statutul tribunalului nu făcea diferență între acuzați în baza situației oficiale sau sociale.
Prevederile articolului 7 din statutul acestei instanțe sunt relevante în acest sens: funcția acuzaților, în calitate de șefi de state sau de funcționari ai diverselor structuri ale guvernelor, nu trebuie să servească drept argument pentru eliberare de răspundere sau pentru ușurarea pedepsei. Și imediat, în articolul 8, se stipulează: faptul că acuzatul a acționat din ordinul guvernului sau al șefului nu-l absolvă pe acesta de răspundere, dar, dacă Tribunalul hotărăște că interesele justiției o cer, acest fapt poate fi considerat drept argument pentru ușurarea pedepsei.
În baza prevederilor articolului 9 din Statut, tribunalul putea declara criminală și organizația din care a făcut parte vinovatul în comiterea crimelor ce cad sub incidența acestui Statut [42, p.130]. În virtutea textului articolului 9, Gestapoul, S.S.-ul și conducerea partidului nazist german au fost declarate criminale. O asemenea declarație îndreptățea autoritățile competente ale fiecăruia dintre statele care au constituit tribunalul să defere tribunalelor militare naționale pe oricare dintre membrii organizației sau ai grupului declarat ca având caracter criminal în virtutea simplei lor afilieri la un asemenea grup sau organizație [23, p.74], al căror caracter criminal rămânea stabilit și nu putea fi contestat.
Tribunalul era împuternicit să judece pe acuzați și în contumacie, indiferent dacă aceștia nu au fost descoperiți ori s-au prezentat, dacă consideră că judecarea lor este de competența justiției.
Pentru descoperirea criminalilor de război, efectuarea actelor de urmărire penală, pregătirea actului de acuzare și susținerea acestuia în fața tribunalului, statutul prevedea constituirea unui Comitet de acuzare, compus din reprezentanți ai ministerului public din cele patru țări semnatare ale acordului (art.14 și 15). În componența acestui comitet au intrat: din partea URSS – R.A. Rudenko, din partea SUA – R. Geckson, din partea Marii Britanii – H. Shoucros, iar a Franței – de Menton.
Statutul prevedea în articolul 16 garanțiile fundamentale pentru ca acuzații să fie judecați în cadrul unui proces echitabil, precum și reguli de procedură amănunțite care să fie observate de tribunal pe timpul procesului, inspirate de regulile fundamentale judiciare și procedurale în vigoare la acea dată în cadrul procesului penal în legislația statelor care au constituit tribunalul.
La ședința din 18 octombrie Tribunalului Internațional de la Nürnberg a fost înaintat actul de acuzare împotriva principalilor criminali de război și de recunoaștere a organizațiilor naziste drept criminale.
La 20 noiembrie 1945, la Nürnberg, în Palatul Justiției, a fost convocată prima ședință deschisă a Tribunalului Militar Internațional, la care a fost făcut public actul de acuzare. Procesul s-a desfășurat în 218 zile de dezbateri și a durat până la 1946, 1 octombrie al acestui an fiind ziua în care s-a pronunțat verdictul acestei instanțe de drept internațional [23, p.75].
Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg prin sentințe finale:
a) i-a achitat pe H. Fritzche, Frantz von Papen și pe H. Schacht;
b) i-a declarat vinovați și i-a condamnat la moarte prin spânzurare pe Hermann Wilhelm Goering (Göring), Ioachim von Ribbentrop, Wilhelm Keytel, Ernst Kaltenbrunner, Alfred Rosenberg, Hans Frank, Wilhelm Frick, Julius Streicher, Frits Zaleer, Alfred Jodl (Ëdel), Artur Seyss-Inquart și Martin Borman (în absență);
c) i-a condamnat la închisoare pe viață pe Rudolf Hess, Walter Funk și Erik Raeder;
d) i-a condamnat la câte douăzeci de ani de închisoare pe Baldur von Schirach și Albert Speer;
e) l-a condamnat la 15 ani de închisoare pe Constantin von Neurath;
f) l-a condamnat pe Karl Dönitz la 10 ani de închisoare;
g) Gestapoul, S.S.-ul și conducerea partidului nazist german au fost declarate organizații criminale.
Verdictul Tribunalului a fost pus în aplicare la ordinul Consiliului de Control al Aliaților, care avea și dreptul de a modifica sau de a reduce pedepsele aplicate, fără a le agrava (art.229).
La 16 octombrie 1946 verdictul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg a fost îndeplinit: condamnații Hermann Wilhelm Goering (Göring), Ioachim von Ribbentrop, Wilhelm Keytel, Ernst Kaltenbrunner, Alfred Rosenberg, Hans Frank, Wilhelm Frick, Julius Streicher, Frits Zaleer, Alfred Jodl (Ëdel), Artur Seyss-Inquart au fost spânzurați în subsolul penitenciarului din Nürnberg. Herman Göring, cu două ore înainte de execuție, s-a sinucis înghițind cianură de kaliu. Condamnarea pentru Martin Borman a rămas în vigoare și urma să fie pusă în aplicare după ce va fi găsit și adus în fața instanței [23, p.76].
Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg a fost o instanță ad-hoc, de excepție, special creată de puterile aliate pentru a judeca și pedepsi „în mod cuvenit și fără întârziere” numai persoanele din țările învinse recunoscute vinovate de săvârșirea crimelor, ce cad sub incidența statutului acestei instanțe. Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg nu limita instanța la formalități, ea fiind în drept să pronunțe orice pedeapsă pe care completul de judecată o credea justă, inclusiv pedeapsa cu moartea (art.27). De asemenea, tribunalul putea decide confiscarea bunurilor persoanei vinovate art.28). Conform articolului 26 din Statut, hotărârile Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg au fost definitive și nesusceptibile de revizuire.
Specialiștii în materie de drept penal au remarcat imperfecțiunile în activitatea Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg [21, p.70]. Acestea erau inerente, dacă ținem cont de mediul complex în care a fost instituit și în care a funcționat. În același timp, această instanță cu caracter ad-hoc a avut implicații deosebite în dezvoltarea dreptului internațional penal:
A fost primul mecanism jurisdicțional din lume care a activat paralel cu instanțele de tip național în judecarea celor mai mari criminali de război;
A elaborat principiile și regulile de funcționare ale acestui mecanism jurisdicțional în condiții aproape extreme;
A stabilit faptele incriminate și le-a codificat (crimele contra păcii, crimele de război și crimele contra umanității);
A recunoscut principiile dreptului internațional în Statutul instanței și sentința acesteia;
A devenit izvor al „cristalizării și consacrării instituției răspunderii în dreptul umanitar” [21, p.183];
A sintetizat experiența dreptului penal internațional și a pus-o în aplicare;
A condus la dezvoltarea dreptului penal național prin completarea acestuia cu acte normative interne care prevedeau legile și obiceiurile de purtare a războiului;
A pus bazele juridice pentru încheierea și semnarea unor convenții cu rol diriguitor în dreptul internațional: încadrarea juridică a crimelor de război și a celor contra umanității a fost confirmată ulterior, prin convenții și acte internaționale de rezonanță, anume în forma în care a fost stabilită în Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg [16], cel mai important act internațional al secolului considerându-se Carta Națiunilor Unite care reflectă preocuparea omenirii pentru reprimarea crimelor internaționale [1];
Constituie un precedent deosebit de important în istoria dreptului internațional penal, mai ales, în sancționarea persoanelor care se fac vinovate de încălcarea dreptului umanitar.
Până la apariția Statutului Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg noțiunea de criminal de război putea fi atribuită doar combatanților, adică militarilor și civililor care participau direct la atrocități. După apariția acestui document, noțiunea de criminal de război este extinsă și este atribuită nu doar combatanților, dar și civililor și reprezentanților autorităților publice și de stat. De exemplu, deportarea poate fi realizată nu doar de combatanți, dar și de funcționarii publici de diferit rang. Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg s-a autodizolvat, fiindcă și-a îndeplinit obiectivele.
Este cea de a doua instanță internațională cu caracter ad-hoc care a fost instituită pentru a judeca marii criminali de război japonezi [23, p.337]. Se mai numește Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient. A fost instituit în baza Declarației de la Postdam din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și China. Declarația cuprindea condițiile de capitulare a Japoniei în cel de al Doilea Război Mondial. A acționat în temeiul Cartei Tribunalului Militar Internațional pentru Extremul Orient, aprobate la 19 ianuarie 1946 de către comandantul suprem al forțelor aliate, generalul Mac Arthur, unica persoană care putea modifica pedeapsa pronunțată în sentința Tribunalului și dispunea executarea pedepselor.
Regulile de funcționare, procedura, garanțiile judiciare, acuzațiile și pedepsele în Carta Tribunalului Militar de la Tokyo erau aceleași ca și în Statutul instanței de la Nürnberg. Tribunalul de la Tokyo a fost abilitat să judece doar criminalii japonezi vinovați de săvârșirea crimelor de război, adică în privința competenței ratione personae se deosebea de Tribunalul Militar Internațional de La Nürnberg, instanță care a judecat și organizațiile, nu numai indivizii concreți. O altă deosebire între instanța de la Tokyo și cea de la Nürnberg o constituia cea bazată pe competența ratione materiae: Tribunalul de la Tokyo nu a avut competență să judece crimele contra umanității și organizațiile sau grupările politice. O a treia deosebire consta în faptul că Tribunalul de la Nürnberg emitea sentințele și stabilea pedepsele, iar executarea condamnărilor era pusă în seama Consiliului de Control al Germaniei – un organ care avea dreptul, în orice moment, să reducă sau să modifice deciziile luate, fără a putea agrava severitatea pedepselor. Faptele incriminate drept crime de război erau aceleași ca și în Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, adică se bazau pe principii și reglementări similare cu cele din Statutul Tribunalului Internațional de la Nürnberg, dar această instanță se deosebea prin numărul de judecători și procedură. Tribunalul era compus din cel puțin 6 membri și cel mult 11 membri, judecând în complet de 6 judecători. Tribunalul nu era abilitat să declare criminale anumite grupări sau organizații, competența acestuia limitându-se la judecarea persoanelor învinuite a fi comis crime grave. A existat de la 19 ianuarie 1946 până la 12 noiembrie condamnat la moarte 7 persoane: Heideki Tojo, Koko Hirota, Sieshoro Hagaki, Kenji Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura; la închisoare pe viață – 11 persoane și alte 7 persoane la detenție pe viață [42, p.133].
Ca și Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg, Tribunalul Militar Internațional de la Tokyo constituie un precedent important în istoria dreptului internațional penal, care este mai puternic decât toate criticile ce i se aduc.
2.3. Influența celor două procese în urma celui de-al Doilea Război Mondial asupra codificării instituției răspunderii în dreptul internațional penal
Procesele de la Nürnberg și Tokyo au dechis o nouă eră în procesul de codificare a instituției răspunderii în dreptul internațional penal. În urma examinării proceselor respective, dar a interpretării conforme tendințelor actuale, distincția dintre crimele de război nu se ma face în strictă conformitate cu clasificările făcute în perioada funcționării celor două tribunale. Specificul conflictelor după cel de-al Doilea Război Mondial a demonstrat că războailele și-au schimbat forma, acestea nemaifiind deja o confruntare lasică între două sau mai multe state. Astfel putem face distincție între:
crime de război comise în cadrul conflictului armat internațional,
crime de război comise în cadrul conflictului armat fără caracter internațional.
Cu atât mai mult clasificarea făcută pe baza criteriului conflictului armat în care au fost comise crimele înlătură orice confuzii în ce privește legea aplicabilă față de aceste încălcări precum și categoriile de persoane care urmează a fi subiecți ai răspunderii internaționale.
Însă nu orice crimă comisă în timpul unui conflict armat poate fi considerată a fi o crimă de război. O crimă de război trebuie să fie suficient legată cu însuși conflictul armat. Deși ar fi suficient ca crima să aibă legătură directă cu ostilitățile din alte părți ale teritoriilor controlate de părțile în conflict [50, para.70]. De asemenea ea nu trebuie să fie parte a politicii sau a practicii oficiale sancționate sau tolerate de una din părțile la conflict, sau să fie săvârșită prin promovarea unei politici asociate cu conduita de război sau în interesul unei părți la conflict [45, para.195].
Stabilit în baza Acordului de la Londra din 8 august 1945 Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg urma să judece „criminalii de război ale căror crime erau fără localizare geografică precisă, fie că erau acuzați individual sau cu titlu de membri ai organizațiilor sau ai unor grupuri sau având acest dublu titlu” [16, art.1].
Statutul Tribunalului, anexat la acordul de la Londra definește crimele de război ca fiind „încălcări ale legilor și obiceiurilor războiului” [16, art.6]. Deși există o enumerare a încălcărilor, acestea nu au un caracter limitativ așa încât orice faptă care constituie o încălcare a legilor și obiceiurilor de război e susceptibilă să fie încadrată în această categorie. Aceste încălcări se referă în special la actele de „omor intenționat, rele tratamente sau deportare pentru munci forțate sau pentru orice alt scop a populației civile din teritoriile ocupate, asasinate sau rele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare, executare a ostaticilor, jefuire a bunurilor publice sau private, distrugere fără motiv a orașelor și satelor sau devastare ne justificată de necesitățile militare” [16, art.6].
Analizând actele incriminate de Statut ca fiind crime de război, se poate face concluzia că aceste prevederi sunt inspirate din instrumentele anterioare privitoare la legile și obiceiurile războiului. Crimele de război în viziunea Cartei Nurnbeg și Tokyo erau doar cele comise în timpul conflictelor armate internaționale. Ca element de noutate, Statutul extinde sfera noțiunii de criminal de război în raport cu normele anterioare. Dacă anterior erau considerați autori ai crimelor de război doar militarii și civilii care luau parte la ostilități, atunci prevederile Statutului de la Nurnberg extinde sfera aplicabilității prevederilor sale și asupra civililor în special funcționarii civili, prin includerea în definiție a unor crime precum „deportarea civililor pentru munci forțate” [27, p.482].
Un tribunal similar cu cel de la Nurnberg a fost creat la Tokyo, pentru judecarea marilor criminali de război din Extremul Orient. Acesta a fost instituit prin Proclamația din 19 ianuarie 1946, iar Statutul său e asemănător cu cel al Tribunalului de la Nurnberg [2]. Singurele deosebiri erau acelea că tribunalul poate judeca numai indivizi nu și organizații și nu mai sunt incluse în competența ratione materiae a tribunalului crimele contra umanității. Actele incriminate drept crime de război erau însă identice cu cele prevăzute în Statutul Tribunalului de la Nuremberg.
Deși atât Tribunalul Militar de la Nurnberg ca de altfel și cel de la Tokyo, s-au autodizolvat ca urmare a îndeplinirii obiectivelor stabilite în Statut, prevederile acestora rămân active în continuare cu privire la crimele de război. Acest lucru s-a realizat din considerentul că actele enumerate ca crime de război au fost confirmate prin două rezoluții ale Adunării Generale a ONU – № 3 (1) din 13.02.1946 [13] și № 95 (1) „privind afirmarea principiilor dreptului internațional recunoscute de Carta Tribunalului Nuremberg” din 11.12.1946 [14] și declarate ca imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise prin „Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor contra umanității” din 1968 [9].
Noțiunea „crimelor de război” a fost extinsă considerabil prin prevederile convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de război. Acestea nu folosesc însă expresia de „crime de război”. Totuși se face distincție între „infracțiuni” ca încălcări simple ale DIU sancționate de instanțele naționale și „infracțiuni grave”, încălcări ce prezintă un pericol deosebit și care au un caracter de crime universale. Acestea din urmă cad sub jurisdicția tuturor părților la conflict sau a unor instanțe naționale conform principiului aut dedere aut judicare.
Aceste încălcări sunt enumerate de convenții într-o dezvoltare mai progresivă în raport cu normele anterioare fiind calificate drept „crime de război” prin Convenția din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor de război și crimelor contra umanității [9, art.8] și în mod deosebit prin Protocolul Adițional I din 1977 la Convențiile de la Geneva din 1949 [11, art.85], care pun semnul de egalitate între infracțiunile grave și crimele de război.
E necesar de precizat că art.3 comun celor patru Convenții de la Geneva și Protocolul Adițional II privind protecția victimelor în conflictele armate fără caracter internațional nu califică încălcările prevederilor lor ca infracțiuni grave sau încălcări grave. Totuși această situație nu înlătură obligația statelor de a lua măsuri pe plan național, chiar și penale pentru a înceta aceste încălcări. În acest sens e necesar de precizat că Statutele celor mai noi instanțe penale internaționale au inclus în categoria crimelor de război și încălcările normelor umanitare consacrate în art.3 comun și Protocolul Adițional II la convențiile din 1949.
În ce privește definirea crimelor de război în prisma Convențiilor de la Geneva se cere de menționat că acestea au extins sfera noțiunii date [43, p.14]. Convențiile prevăd în mod categoric obligația statelor de a urmări și pedepsi persoanele care se fac vinovate de comiterea crimelor de război. Convențiile stabilesc reguli similare pentru incriminarea gravelor încălcări ale prevederilor lor, fiind diverse în materie de subiect de protecție și scopul extinderii acesteia. Astfel, fiind privite în ansamblu acestea stabilesc următoarea listă stabilă de „încălcări grave”: „omuciderea intenționată, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experiențele biologice, cauzarea în mod intenționat de mari suferințe sau a gravei atingeri integrității fizice sau sănătății, distrugerea și însușirea de bunuri ne justificate de necesitățile militare desfășurate pe scară mare, în mod ilicit și arbitrar”, cu condiția ca acestea să fie comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate de convenții [3, art.50; 4, art.51; 5, art.130; 6, art.147].
Categoriile de persoane protejate diferă de la o convenție la alta în dependență de scopul protecției pentru care a fost elaborată inițial. Astfel primele două convenții fiind asemănătoare din punct de vedere al protecției pe care o oferă conțin prevederi similare referitor la categoriile de persoane protejate, cu mica diferență ca Convenția a II-a extinde sfera aplicabilității convenției și asupra naufragiaților. În rest prevederile ambelor convenții sunt similare. Din acest considerent lista persoanelor protejate include în sine: răniții, bolnavii, naufragiații, membrii personalului sanitar și religios, membrii personalului societăților naționale de Cruce Roșie și al altor societăți de ajutor voluntar valabil recunoscute și autorizate, stabilimentele fixe și formațiunile sanitare mobile ale serviciului sanitar, inclusiv materialul și clădirile acestora, mijloacele de transport sanitar [3, art.50; 4, art.51].
Convenția a III-a face anumite particularizări ale încălcărilor grave extinzând, prevederile acesteia asupra prizonierilor de război, adică asupra persoanelor care corespund calității de combatant legal [5, art.4]. La categoria „încălcări grave”, convenția mai precizează și acțiunile de „constrângere a unui prizonier de război să servească în forțele armate ale puterii inamice și lipsirea prizonierului de dreptul său de a fi judecat în mod regulat și imparțial potrivit prevederilor convenției” [5, art.130].
Ca și primele trei convenții, Convenția a IV-a în art.147 stabilește o listă specifică de „încălcări grave”, în afara celor generale conținute în toate cele patru Convenții de la Geneva. La acest capitol pot determina o asemănare cu prevederile Convenției a III-a. Însă Convenția a IV-a mai include în categoria „încălcărilor grave” și „deportarea sau transferurile ilegale; deținerea ilegală; constrângerea unei persoane protejate să servească în forțele armate ale puterii inamice; lipsirea persoanei protejate de dreptul său de a fi judecată de tribunale imparțiale, conform prevederilor convenției” [6, art.147].
Ca element de noutate în raport cu prevederile Statutului Tribunalului de la Nurnberg, care incrimina exclusiv doar executarea ostaticilor, Convenția a IV-a califică drept infracțiune gravă chiar și luarea de ostatici, precizând că în conflictele armate sunt interzise oricând și oriunde: „luarea de ostatici; execuțiile fără judecată și orice tratament crud și dezonorant [44, p.313]. Ca efect practic asupra lui jus in bello, această prevedere interzice și condamnă luarea de ostatici ca metodă de război” [3, art.3; 4, art.3; 5, art.3; 6, art.3].
Persoanele protejate în acest caz de convenție împotriva crimelor de război sunt cele care se găsesc, în caz de conflict armat sau de ocupație, sub puterea unei părți la acel conflict sau a unei puteri ocupante ai cărei cetățeni nu sunt [6, art.4]. În același timp se precizează că cetățenii unui stat care nu e legat prin această convenție nu sunt protejați de ea, fapt lipsit de relevanță deoarece 191 state, practic toate statele din lume, au ratificat Convențiile. De asemenea, persoanele protejate de primele trei convenții nu sunt considerate ca persoane protejate de Convenția a IV-a.
Ca bunuri protejate convenția face trimitere la spitalele civile, mijloacele de transport sanitare, proprietatea particulară, mijloacele de subexistența necesare populației civile (alimente, medicamente etc.), ajutoarele umanitare, locurile de internare, resursele financiare ale persoanelor protejate.
Protocolul Adițional I din 8 iunie 1977 este un instrument mai riguros în ce privește definirea crimelor de război, luând în calcul toate elementele și situațiile viitoare posibile [27, p.482]. Deci acesta extinde considerabil conceptul de „crimă de război”, calificând ca atare toate infracțiunile grave prevăzute de cele patru Convenții de la Geneva și în același timp le suplinește cu un șir de alte acte care au același calificativ de „crime de război”. Mai mult ca atât, unele prevederi sunt extinse asupra Dreptului de la Haga. Prevederile Protocolului fac o extindere a categoriilor de persoane și bunuri protejate împotriva crimelor de război. Definiția „crimei de război” prin prisma PA I prezintă un caracter unitar, deși unele aspecte sunt reglementate în articole și capitole diferite.
De fapt prevederile Protocolului Adițional I nu au drept scop înlocuirea sistemului represiv al Convențiilor din 1949, ci de al dezvolta și consolida. Protocolul I, deși nu reprezintă un maximum dorit de protecție, constituie un compromis satisfăcător în ce privește incriminarea crimele de război. În primul rând, acesta stabilește o categorie mai largă a persoanelor protejate, aceasta referindu-se în particular la:
persoanele care au luat parte la ostilități și au căzut în puterea adversarului [11, art.4], combatanți și prizonieri de război și persoanele care au luat parte la ostilități [11, art.45],
refugiații și apatrizii [11, art.73],
răniții, bolnavii și naufragiații adversarului [11, art.8(a)],
personalul sanitar și religios, al unităților sanitare sau mijloacelor de transport sanitar care sunt sub controlul adversarului [11, art.8(c)].
Faptele care sunt calificate drept încălcări grave potrivit Protocolului Adițional I [11, art.85] sunt altele decât cele recunoscute potrivit Convențiilor de la Geneva și anume: „îndreptarea atacurilor împotriva populației civile; lansarea de atacuri ne discriminatorii afectând populația civilă sau bunurile sale; atacarea instalațiilor ce conțin forțe periculoase (baraje, hidrocentrale, centrale electrice nucleare etc.); atacarea localităților neapărate și a zonelor demilitarizate; atacarea unei persoane scoase din luptă; folosirea cu perfidie a emblemelor și semnelor Crucii Roșii.” Semnificativ este și faptul că Protocolul Adițional I incriminează practicile de apartheid evident numai în situații de conflict armat internațional, crima de apartheid fiind deja consacrată cu putini ani înainte prin Rezoluția Adunării Generale a ONU № 3068 (XVIII) din 30.11.1973 și prin Convenția ONU privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid din 1976. În același timp Protocolul prin prevederile art.85 par.5 acordă „încălcărilor grave” statut de crime de război.
La rândul lor crimele de război stabilite de Protocolul I pot fi grupate în două categorii:
Crimele care atentează la viața și sănătatea anumitor categorii de persoane protejate,
Crimele care sunt comise cu intenție cu încălcarea prevederilor Convențiilor de la Geneva și Protocolului Adițional I.
-1- Crimele care atentează la viața și sănătatea anumitor categorii de persoane protejate, includ actul medical ne motivat de starea sănătății și actele care produc moartea sau lezează în mod grav integritatea fizică sau sănătatea persoanelor protejate.
În acest sens se consideră crime de război orice „act medical care n-ar fi motivat de ….starea de sănătate” a persoanei protejate și care ar pune în mod grav în pericol starea de sănătate sau integritate fizică sau mintală a persoanei. În special este interzis a se practica asupra acestor persoane, chiar cu consimțământul lor, mutilările fizice, experiențele medicale sau științifice, prelevările de țesuturi sau de organe pentru transplanturi, cu excepția cazurilor când acestea sunt justificate de starea lor de sănătate [11, art.11(2)]. Analizând actul medical ca crimă de război se poate observa apariția unei noi categorii de infractori pasibili de răspundere și anume personalul medical, militar și civil.
În ce privește faptele care atentează la sănătatea și integritatea fizică a persoanelor protejate acestea privesc: „supunerea populației civile sau a persoanelor civile unui atac, lansarea unui atac ne diferențiat atingând populația civilă sau bunurile cu caracter civil, cunoscând că acest atac va cauza pierderi de vieți omenești, rănirea persoanelor civile sau cauzarea de daune bunurilor cu caracter civil și care sunt excesive, atacarea localităților neapărate și a zonelor demilitarizate, a unei persoane care este scoasă din luptă, folosirea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Roșii, al Semilunii Roșii sau a altor semne protectoare recunoscute de către convenții sau Protocol” [11, art.95(3)].
-2- Crimele care sunt comise cu intenție cu încălcarea prevederilor Convențiilor de la Geneva și a Protocolului Adițional I – se referă nemijlocit la:
transferarea de către puterea ocupantă a unei părți a populației sale civile în teritoriul pe care-l ocupă sau deportarea sau transferul în teritoriul sau în afara teritoriului ocupat a totalității sau a unei părți a populației acestui teritoriu, cu încălcarea art.49 al Convenției a IV-a. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie colonizarea de către Israel după război a teritoriilor arabe din 1973 cu cetățeni ai statului evreu;
orice întârziere ne justificată în repatrierea prizonierilor de război sau a civililor;
practicile de apartheid și celelalte practici inumane sau degradante, bazate pe discriminare rasială, care iau forma unor ofense grave la adresa demnității persoanelor;
îndreptarea atacurilor împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau a lăcașurilor de cult recunoscute, constituind patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor și cărora le este acordată o protecție specială;
privarea unei persoane protejate de convenții sau de către Protocol de dreptul său de a fi judecată conform procedurii legale și imparțiale.
Contribuția Protocolului Adițional I, deși nu reprezintă apogeul în consolidarea sistemului de reprimare a crimelor de război, este un pas important în efortul comunității internaționale de a identifica și condamna aceste crime [27, p.483].
Deși limitate în materie de jurisdicție, ca instanțe ad-hoc, similare cu cele create la Nurnberg și Tokyo, cele două Tribunale de la Haga și Arusha continuă, într-o anumită perspectivă să dezvolte preocuparea comunității internaționale pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor de război, chiar dacă sunt supuse unor analize destul de critice. Semnificativ în sensul evolutiv al noțiunii de crimă de război, este faptul că acestea extind sfera lor de aplicare în tot sau în parte și asupra conflictelor armate fără caracter internațional. Încălcările DIU comise în cadrul conflictelor armate interne și anume cele prevăzute de art.3 comun Convențiilor de la Geneva din 1949, sunt considerate a fi crime de război. În acest sens printr-o declarație a Camerei de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPIY), în decizia dată în cazul Tadic s-a precizat că „ceea ce este inuman și prin urmare, interzis în conflictele armate internaționale nu poate fi considerat ca uman și admisibil în conflictele civile.” Crimele de război stabilite de Statutului TPIY sunt divizate în două categorii:
art.2 al TPIY prevede drept crime de război „încălcările grave” ale Convențiilor de la Geneva, legate de protecția victimelor conflictelor armate internaționale, adică încălcările grave comise în timpul unui conflict armat internațional;
art.3 prevede „încălcarea legilor și obiceiurilor războiului”, cu enumerarea unei liste nelimitate a unor asemenea încălcări. Acest articol trebuie să se aplice oricăror încălcări serioase altele decât „încălcările grave”, indiferent dacă acestea au fost săvârșite în contextul unui conflict armat cu caracter internațional sau fără caracter internațional [45, para.278].
Astfel art.3 al Statutului TPIY nu se limitează doar la crimele conform „dreptului de la Haga” referitor la modul de ducere a ostilităților, dar cuprinde în același timp și prevederi referitoare la încălcările Convențiilor de la Geneva. În același timp art.3 al Statutului TPIY oferă jurisdicție acestuia de a trage la răspundere persoanele care au încălcat legile și obiceiurile războiului. Aceasta părea a fi o prevedere generală care cuprindea toate încălcările de DIU, care nu erau calificate drept încălcări grave, acte de genocid, crime de război sau crime contra umanității [50, para.559]. De asemenea s-au impus unele condiții care trebuie să fie satisfăcute pentru ca art.3 al Statutului TPIY să se aplice:
încălcarea trebuie să constituie o încălcare a unei reguli de DIU;
regula trebuie să fie cutumiară după natură;
încălcarea trebuie să fie „serioasă”;
încălcarea regulii trebuie să atragă conform dreptului cutumiar sau convențional, răspunderea penală internațională individuală, a persoanei care a încălcat această regulă [50, para.94].
În ce privește determinarea conceptului de „crimele de război” conform Statutului Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda (TPIR) acestea sunt cele săvârșite doar în cadrul conflictelor interne lucru ne acceptat până în acel moment de comunitatea internațională. În acest sens art.4 al Statutului prevede ca crime de război încălcările:
art.3 comun al Convențiilor de la Geneva;
prevederilor Protocolului Adițional II din 1977.
Prevederile Statutelor TPIY și respectiv TPIR nu sunt definitive și respectiv nici jurisprudența stabilită de acestea nu este definitivă, deoarece astăzi suntem în faza în care s-a creat o nouă instanță capabilă să judece pe baza principiului universalității crimelor de război. Această instanță este cea care dezvoltă actualmente conceptul de crimă de război prin prevederile Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale (CPI) și va dezvolta în viitorul apropiat și noțiunea de crimă de război și prin practica sa judiciară.
Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 7 iulie intrat în vigoare după 60 de zile de la depunerea celui de-al șaizecilea instrument de ratificare. Chiar dacă sfera de aplicare universală e destul de departe de ar fi reală, Statutul reprezintă un moment de excepție în evoluția dreptului internațional penal, cel puțin din două considerente:
pentru că s-a ajuns la o înțelegere de creare a unei instanțe penale cu caracter permanent, fapt fără precedent în istoria dreptului internațional penal;
pentru că s-a reușit o lărgire apreciabilă și foarte bine sistematizată, aproape codificată a conceptului de „crimă de război”.
Astfel la ora actuală crimele de război își găsesc oglindire într-o formă relativ nouă în Statutul Curții Penale Internaționale. Acesta face o enumerare exhaustivă a crimelor de război, fiind în același timp una din cele mai largi prevederi, în comparație cu prevederile relativ laconice ale Cartei Nurnberg și ale Convențiilor de la Geneva. Statutul face și o distincție tranșantă între crimele de război comise în cadrul conflictelor armate internațional și respectiv în cadrul conflictelor armate fără caracter internațional.
Modificările art.8 impun apariția unei dificultăți în determinarea existenței unui conflict armat, fie el intern sau internațional, iar experiența tribunalelor ad-hoc pentru ex-Iugoslavia și Rwanda au demonstrat deja cît de dificilă e problema calificării în aceste cazuri. Din aceste considerente în viitor judecătorii vor avea dificultăți mari în inițierea unui nou sistem de precedente judiciare, fapt dovedit de practica TPIY în cazul Tadic. Din punct de vedere a timpului unele crime de război pot fi comise după încheierea ostilităților, în special a celor legate de repatrierea prizonierilor de război. De aceea crimele de război pot fi comise și atunci când nu există conflict, sau cu alte cuvinte, după încheierea conflictului. Din punct de vedere al teritoriului, legea crimelor de război se aplică în unele cazuri întregului teritoriu al statului și nu doar regiunii unde au avut loc nemijlocit ostilitățile. TPIY a menționat în acest sens că „un conflict armat există indiferent dacă există recurgerea la forța armată între state sau extinderea violenței armate între autoritățile guvernelor și grupuri organizate sau între asemenea grupuri înăuntrul statului” [50, para.561]. În acest sens se cere de specificat unele noțiuni care ar putea duce la apariția unor dificultăți în cadrul examinării cazurilor deduse Curții Penale Internaționale, cu privire la crimele de război.
Orice persoană poate fi atrasă la răspundere penală internațională pentru crimele de război [43, p.15]. Nu doar soldații, dar și oamenii din stradă, membrii guvernului, judecătorii și procurorii, doctorii și asistentele medicale, persoanele care execută ordinele, precum și internații unor lagăre de concentrare au fost atrași la răspundere pentru crime de război în cadrul tribunalelor de după cel de-al II-lea război mondial. Acest lucru a fost clarificat ulterior de către TPIR care în cazul Kayishema & Ruzindana menționează că: „… Persoanele de orice rang care aparțin forțelor armate de sub conducerea uneia dintre părțile beligerante cad sub incidența categoriilor de infractori. Dacă persoanele nu aparțin forțelor armate, ei pot fi atrași la răspundere penală doar atunci când există o legătură între ei și forțele armate. La fel nu trebuie omis și faptul că forțele armate guvernamentale sunt sub conducerea permanentă a persoanelor oficiale ce reprezintă guvernul care a susținut eforturile de război și a îndeplinit un mandat” [49, para.175]. Din acest punct de vedere în cazul Akayesu s-a inclus corect în clasa infractorilor și „persoanele care în mod legal au fost împuterniciți drept reprezentanți sau agenți ai poporului sau persoane care în alt mod dețin autoritatea publică, sau care de facto reprezintă Guvernul în susținerea eforturilor de război” [47, para.99].
3. JURISDICȚIA TRIBUNALELOR PENALE INTERNAȚIONALE AD-HOC ȘI A CURȚII PENALE INTERNAȚIONALE ÎN RAPORT CU JURISDICȚIILE STATELOR
3.1. Jurisdicția Tribunalelor Penale Internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda
Drept bază juridică pentru crearea acestui Tribunal au servit Rezoluțiile nr.764 din 13 iulie 1992, nr.771 din 13 august 1992, nr.780 din 6 octombrie 1992, nr.808 din 22 februarie 1993, nr.827 din 25 mai 1993 ale Consiliului de Securitate al ONU, ultima fiind definitivă în crearea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie: „Se înființează un tribunal internațional în mod exclusiv cu scopul de a urmări persoanele responsabile pentru violări serioase ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii, între 1 ianuarie 1991 și o dată care va fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea păcii și în acest scop, adoptă Statutul Tribunalului Penal Internațional anexat”.
În accepțiunea Statutului [23, p.381], Tribunalul avea caracter triplu:
de jurisdicție internațională, pentru că modul de înființare, competența atribuită și componența Tribunalului o permiteau;
de jurisdicție universală, pentru că infracțiunile pe care urma să le judece și să le pedepsească sunt forme de atrocitate pentru toată omenirea;
de jurisdicție imparțială, pentru că urma să nu aibă legături de subordonare cu alte instanțe jurisdicționale de orice rang.
Tribunalul este abilitat să urmărească persoanele care comit sau dau ordin de comitere a infracțiunilor ce cad sub incidența Convențiilor de la Geneva din 1949, încălcări ale legilor de purtare a războaielor, genocidul, crime contra securității omenirii.
Tribunalul și-a început activitatea la 1 ianuarie 1991. Așadar, decizia Consiliului de Securitate al ONU a stat la baza instituirii acestei instanțe de drept internațional, celelalte instituții de acest tip au fost create prin Rezoluții ale Adunării Generale a ONU. Faptul nu este o încălcare, fiind prevăzut de Carta Națiunilor Unite: „Consiliul de Securitate poate înființa organele subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale” [1, art.15].
Tribunalul este compus din 11 judecători care sunt aleși pe o perioadă de 4 ani, cu dreptul de a fi realeși, de Adunarea Generală a ONU, la propunerea Consiliului de Securitate, de pe o listă de 22-23 de persoane [30, p.12].
Tribunalul este constituit din [17, art.11]:
Trei camere – două camere ale primei instanțe, cu câte 3 judecători fiecare, și o cameră de apel, cu 5 judecători. Camera de apel a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie este comună și pentru Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda.
Procurorul.
Grefa.
Procurorul este numit de Consiliul de Securitate, la propunerea Secretarului General al ONU, pentru o perioadă de 4 ani și este ajutat de personalul necesar numit, la propunerea sa, de către Secretarul General al ONU [17, art.16].
Competența Tribunalului este stabilită de Statutul instanței, judecă doar persoane fizice (autori, coautori, complici și instigatori) care au comis violări ale dreptului internațional umanitar. Aspectele competenței sunt:
Competența ratione personae [17, art.6-7];
Competența ratione loci [17, art.8];
Competența ratione temporis [17, art.8];
Competențele concurente [17, art.9].
Așadar, se statuează: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie are competență, cu privire la persoanele fizice, în condițiile prezentului Statut (art.6) și se afirmă responsabilitatea penală individuală (art.7); orice persoană care a planificat, a incitat la comitere, a ordonat, a comis sau a ajutat și încurajat în orice mod planificarea, pregătirea sau executarea uneia dintre crimele vizate în art.2-5 din prezentul statut, este, în mod individual, responsabilă pentru crima respectivă [21, p.233].
Tribunalul nu-și extinde competența asupra unor grupuri instituționalizate: organizații, partide, instituții, grupări, asociații etc. La baza jurisdicției instanței este pus principiul răspunderii individuale a făptuitorului crimei și precedentul în practica acestui tip de jurisdicții.
Urmărirea penală este decisă de către procuror în baza sesizărilor statelor, ale organizațiilor sau ale victimelor.
Statutul Tribunalului stipulează drepturile inculpatului [17, art.21] și protecția victimelor și a martorilor [17, art.22]. Inculpatului i se asigură prezumția nevinovăției, până la momentul în care va fi dovedit contrariul și până la momentul în care decizia instanței de judecată rămâne definitivă. Inculpatului i se recunosc următoarele drepturi:
dreptul la apărare,
dreptul la comunicare cu apărătorul,
dreptul de a fi informat despre temeiurile acuzării într-o limbă pe care o cunoaște,
dreptul de a fi audiat în mod echitabil și public,
dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil,
dreptul de a participa la procesul în care este judecat,
dreptul de a interoga martori,
dreptul de a nu depune mărturii împotriva sa,
dreptul de a se recunoaște vinovat.
Camera de primă instanță a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie pronunță sentințe și aplică pedepse și sancțiuni [17, art.23]. Sentința se emite în ședință deschisă, motivată în scris, judecătorii având posibilitatea a-și anunța opiniile individuale.
Aplică pedeapsa cu închisoarea și, dacă găsește de cuviință, decide restituirea bunurilor și valorilor, obținute ilegal de către condamnat, proprietarului (art.24). Termenul închisorii este stabilit în corelație cu legislația internă locală. Pedeapsa cu închisoarea se execută într-un stat-membru al ONU care și-a dat consimțământul în acest sens (art.27). Articolul 28 prevede grațierea care este acordată de statul pe teritoriul căruia condamnatul își execută pedeapsa, dar sub controlul Tribunalului.
Deciziile Camerelor de primă instanță pot fi atacate în Camera de apel a Tribunalului care examinează recursurile înaintate de condamnați sau de procuror, pentru eroarea asupra unui element de drept, care invalidează decizia sau eroarea de fapt, care a antrenat denigrarea de justiție [17, art.25]. Tribunalul poate confirma, anula sau revizui deciziile celor două Camere de primă instanță.
Tribunalul își exercită în prezent funcțiunile de aducere în fața instanței a persoanelor răspunzătoare pentru încălcările grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii.
Cu toate că în ultimul timp devin mai numeroase criticile cu privire la mandatul și mijloacele restrânse atribuite acestei jurisdicții (Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie), precum și cu privire la lipsa sprijinului internațional pentru această instanță, totuși jurisdicția existentă a fost completată și prin includerea violului drept crimă de război pe lista infracțiunilor penale grave întocmită de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și Rwanda. Drept argument, în acest sens, a servit Declarația Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care a citat Recomandarea 1403 (1999) a Comitetului de Miniștri cu privire la criza din Kosovo și la situația din Republica Federală Iugoslavia prin care a fost condamnată cu fermitate politica de epurare etnică și în special „răpirea și violarea femeilor, considerate drept crimă de război sistematică” și în care se reafirmă că „violul și tortura în cursul conflictelor armate constituie crime de război care ar trebui tratate drept crime contra umanității”.
Întrucât numărul cauzelor puse pe rol la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie este impunător, iar situația creată nu este una ordinară: criminalii de război nu sunt pedepsiți, mulți dintre ei se află în căutare etc., s-a decis instituirea unui nou tribunal local pentru Bosnia și Herțegovina, primul din regiune care va judeca criminalii de război pe plan local. Până la 9 martie 2005, tribunalele locale aveau voie să judece numai cazuri mici, cu aprobarea prealabilă a Tribunalului ONU. De la 9 martie 2005 – ziua instituirii Tribunalului pentru Crimele de Război din Bosnia-Herțegovina (BH) – această instanță va fi prima din regiune care va derula întregul proces în țara în care s-au comis atrocitățile de război. Instanța nouă se numește Tribunalul pentru Crimele de Război din Bosnia-Herțegovina (BH) și va avea menirea să ușureze povara Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, preluând unele dintre cazuri, permițând astfel instanței ONU – care este programată să își încheie activitatea în 2010 – să se concentreze asupra suspecților de rang înalt [24, p.4].
Așadar, Tribunalul pentru Crimele de Război din Bosnia-Herțegovina (BH) a fost instituit la 9 martie 2005. La inaugurare au participat președintele Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, Theodor Meron, și procurorul-șef al ONU pentru crime de război, Carla del Ponte. Sediul Tribunalului se va afla într-o fostă unitate militară a Armatei Yugoslave din Sarajevo [24, p.5].
Personalul Tribunalului pentru Crimele de Război din Bosnia-Herțegovina (BH) va fi format din judecători și procurori internaționali, iar cei locali vor prelua treptat cazurile. Începând cu luna aprilie 2005 proiectul UNDP și guvernul japonez au început pregătirea profesioniștilor din domeniul juridic și cel al aplicării legii din cadrul noii structuri [24, p.6].
Transferul cazurilor penale către noul tribunal din Sarajevo se va face treptat. Prin prima sa decizie asupra regulii 11 bis, de la 17 mai 2005, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a transmis primul caz, cel al lui Stanković, către Tribunalul Bosnia-Herțegovina [24, p.6].
Specialiștii consideră că instituirea unei astfel de instanțe este un pas înainte în efectuarea justiției internaționale [24, p.6]. Iar acordarea capacității practice de a administra justiția Bosniei-Herțegovina este un act de încredere, ce a început la Haga și va fi terminat de Bosnia-Herțegovina.
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a judecat și l-a declarat vinovat, în 1996, pe Gojko Janković, pentru crimele de război din cursul conflictului din 1992-1995 din Bosnia și Herțegovina. Gojko Janković a fost comandant adjunct al poliției militare și unul dintre principalii lideri paramilitari din Foca, oraș situat la sud-est de Sarajevo. În aprilie 2001, printr-o inculpare amendată, Gojko Janković a fost găsit vinovat în baza a șapte capete de acuzare privitoare la crime împotriva umanității și șapte capete de acuzare privitoare la încălcarea legilor sau cutumelor de război [24, p.7]. Lui Gojko Janković i se impută responsabilitate penală individuală și superioară.
În aprilie 2002, la Haga, a început cel mai important proces pentru crime de război desfășurat în Europa după cel de la Nürnberg [33, p.194]. În fața Tribunalului Penal Internațional de la Haga a fost adus Slobodan Miloșević, fostul președinte al Iugoslaviei, care va trebui să răspundă pentru rolul său în cele trei conflicte militare care au sfârtecat Balcanii. Slobodan Miloșević a condus Serbia și apoi Iugoslavia, din 1989 până în octombrie 2000. Este primul șef de stat ce compare în fața Justiției internaționale pentru crime de război comise în timpul exercitării funcțiunilor. Slobodan Miloșević este acuzat de crime de război și crime împotriva umanității săvârșite în campania din Croația (1991-1992), genocid în războiul din Bosnia (1992-1995) și crime împotriva umanității în războiul din Kosovo (1999).
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie îi judecă deja pe primul comandant al Corpului 3 al ARBH, generalul Enver Hadzihasanović, și pe comandantul celei de-a șaptea brigăzi musulmane, Amir Kubura, pentru crime comise de El-Mujahid. În septembrie 1995, în timpul operațiunii corpurilor 3 și 2 de eliberare a satului Vozuca, unitatea El-Mujahid a fost trimisă în spatele liniilor inamice și a comis acte violente împotriva civililor sârbo-bosniaci, precum și împotriva prizonierilor de război [33, p.195].
Întrucât opinia mondială este convinsă că atrocitățile de război nu au putut fi săvârșite doar de Miloșević și alți câțiva generali aflați la Tribunal, au fost chemați în instanță și ceilalți mari demnitari de stat de la acel timp din fosta Iugoslavie. În marea lor majoritate, foștii demnitari inculpați de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie s-au ascuns și nu au fost deferiți justiției internaționale. Au urmat un șir de acțiuni internaționale de constrângere a Bosniei-Herțegovina, pentru ca acest stat să-și defere justiției cetățenii inculpați de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie.
Menționăm doar câteva:
Guvernele statelor noi de pe teritoriul fostei Iugoslavii (Bosnia-Herțegovina și Serbia-Muntenegru) și-au luat un șir de obligațiuni față de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie în sensul deferirii suspecților, acuzaților sau vinovaților de crimele de război săvârșite pe teritoriile lor în timpul conflictului din Balcani. Obligațiunile asumate urmează a fi respectate și îndeplinite cu strictețe. Guvernele însă nu doresc să purceadă la arestări, dar speră că predările voluntare, în favoarea cărora pledează guvernul Bosniei-Herțegovina (Vojislav Kostunica, prim-ministru sârb), ale foștilor conducători vor reprezenta un mod de cooperare cu comunitatea mondială, mai ales că Bosniei-Herțegovina i se poate refuza, în aprilie 2005, pentru a treia oară, statutul de membru al Parteneriatului pentru Pace al NATO anume din cauza că inculpații de război nu s-au prezentat la Haga. Unii suspecți care au hotărât să se prezinte în fața instanței internaționale sunt însoțiți de reprezentanți ai guvernului până la Haga.
Comunitatea internațională transmite mesaje dure în ceea ce privește soarta statelor Bosnia-Herțegovina și Serbia-Muntenegru. De exemplu, Uniunea Europeană și Guvernul SUA au menționat franc: „Arestați-vă acuzații de crime de război sau puteți să uitați de aderarea la Uniunea Europeană sau de primirea de ajutor financiar din partea SUA”.
Autoritățile de la Washington au suspendat un ajutor de 10 milioane de dolari pentru Serbia, spunând că Belgradul nu a cooperat cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie.
SUA au retras un număr impunător de experți care ofereau sprijin tehnic guvernului sârb.
Javier Solana, șeful politicii externe a Uniunii Europene, și-a anulat o vizită la Belgrad, susținând că nu este nimic nou de discutat cu această țară atâta timp cât acuzații de crime de război sunt lideri în Serbia.
Bosniei-Herțegovina i s-au refuzat de două ori invitațiile la programul de Parteneriat pentru Pace al NATO (PP) din cauza aceluiași lucru [33, p.195].
Din decembrie 2004, guvernul sârb, împreună cu Republica Srpska a transferat 14 inculpați de către Tribunalul, inclusiv cei care au legătură cu evenimentele de la Srebrenica. Și Bosnia-Herțegovina a început, din ianuarie 2005, deferirea în justiție a unor foști conducători de mare rang pe care Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie i-a inculpat. Majoritatea suspecților și acuzaților se prezintă de bună voie în fața Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Yugoslavie. Theodor Meron, președintele Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, afirma că seria de predări benevole constituie rezultatul presiunilor sporite exercitate asupra guvernelor din regiune pentru îndeplinirea obligațiilor ce le revin față de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Într-adevăr, predarea de bună voie a inculpaților este impunătoare [33, p.196], dar 10 dintre cei mai mari criminali de război, inclusiv Mladić, fostul lider politic sârb Radovan Karadzić, Tolimir, Hadzić, Milan, Sredje Lukić, Zupljanin, Vlastimir Djordjević, Dragan Zelenović, precum și croatul Ante Gotovina [33, p.196], se află în libertate.
Titulatura completă a acestei instanțe este următoarea: Tribunalul Penal Internațional pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid și alte violări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Rwandei și a cetățenilor ruandezi, responsabili de genocid și alte asemenea violări comise în teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1994.
A fost înființat prin Rezoluția nr.955 din 8 noiembrie Consiliului de Securitate al ONU la cererea guvernului ruandez [18, preambula].
În anii’90 ai secolului XX, Consiliul de Securitate al ONU a decis crearea a două tribunale ad-hoc [33, p.197]: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda. Motiv pentru această decizie au servit faptele și fărădelegile care se întâmplau în teritoriile fostei Iugoslavii și al Rwandei, situația din aceste țări devenea tot mai vizibil în contradicție cu normele dreptului internațional, care eminamente erau negate și nerespectate.
Apogeul conflictului local din Rwanda, în cadrul căruia etnicii hutu i-au asasinat pe conaționalii lor cu viziuni moderate și pe membrii comunității tutsi, care sunt minoritari în Rwanda, s-a desfășurat la 7 aprilie 1994. Președintele Rwandei, reprezentant al etniei hutu, a murit într-un accident de avion. Nimeni nu a dovedit nici până astăzi că avionul în care se afla președintele ar fi fost doborât de cineva din etnia tutsi, dar comandamentul armatei i-a învinuit imediat de crimă pe aceștia și, peste o zi de la moartea președintelui, hutu a început masacrul îngrozitor – reprezentanții etniei locale hutu au nimicit circa un milion de oameni din etnia tutsi. Speriați, etnicii tutsi s-au refugiat într-o mănăstire din comuna Gishyita, dar au fost masacrați fără îndurare.
Se impunea faptul incriminării și reprimării faptelor comise în aceste teritorii.
Consiliul de Securitate al ONU a întreprins toate măsurile de conciliere, mediere, a condamnat nerespectarea prevederilor de drept internațional, a recomandat diverse proceduri și metode de aplanare, până s-a folosit de regula generală, „diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție [1, art.36], în conformitate cu dispozițiile Statutului Curții”.
A fost însă nevoie de ceva timp, fiindcă, doar la 26 martie 2004, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 1534/2004 privind înființarea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda. Această rezoluție reflectă hotărârea comunității internaționale de a-i aduce în fața justiției pe principalii responsabili de încălcările grave ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului comise pe teritoriul fostei Iugoslavii și al Rwandei.
Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda își are sediul la Arusha (Tanzania), are mandat și este abilitat să judece persoanele vinovate de crime de genocid și alte violări grave ale dreptului internațional umanitar săvârșite în Rwanda timp de exact un an: de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1994. Oficiul acuzatorului se află la Kigali (capitala Rwandei).
Competența Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda are putere juridică pe teritoriul Rwandei și pe teritoriile învecinate cu această țară și cuprinde trei categorii de fapte:
Genocidul, așa cum este definit în Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 1948;
Crimele contra umanității (atacuri sistematice săvârșite asupra populației civile în temeiul unor considerente de ordin național, politic, etnic, rasial sau religios);
Crimele de război săvârșite prin violarea art.3 al Convențiilor de la Geneva din 1949 și al Protocolului adițional de la Geneva din 1977.
Competența acestui Tribunal are caracter prioritar în comparație cu alte instanțe naționale de judecată. Poate rejudeca persoanele judecate de instanțele naționale pentru crimele ce țin de competența Tribunalului dacă:
hotărârile acestora s-au pronunțat cu erori de fapt și de drept,
dacă nu a fost respectată procedura,
dacă judecata nu a fost imparțială,
dacă s-a urmărit salvarea inculpatului de răspundere internațională,
dacă crimele au fost judecate ca fapte de drept comun etc.
Tribunalul poate aplica următoarele pedepse:
Închisoarea.
Confiscarea averii dobândite ilicit de către condamnat.
Restituirea bunurilor proprietarului de fapt și de drept.
Termenul pedepsei cu închisoarea se stabilește în raport cu cel al pedepselor de același tip din Rwanda. Pedeapsa poate fi executată în Rwanda sau în oricare altă țară care și-a dat acceptul ca inculpatul/condamnatul să-și execute pedeapsa pe teritoriul său [33, p.198].
Confiscarea averii dobândite ilicit de către condamnat și restituirea bunurilor proprietarului de drept și de fapt nu constituie pedepse aparte, dar sunt adiacente închisorii.
Sentințele Tribunalului pot fi atacate cu apel în instanța de apel, ele putând fi supuse revizuirii pentru erori de fapt și de drept.
Condamnatul poate fi grațiat numai de către președintele Tribunalului, după consultarea obligatorie a celorlalți judecători, dacă o cer autoritățile statului pe teritoriul căruia condamnatul își execută sentința [33, p.198].
De asemenea, Rezoluția 1534/2004 subliniază importanța aplicării stricte a strategiei de finalizare a activității celor două instanțe, prin încheierea cercetărilor penale până la sfârșitul anului 2004, finalizarea proceselor în primă instanță până la sfârșitul anului 2008 și încheierea întregii activități în anul 2010. Un aspect esențial în cadrul implementării strategiei de finalizare menționate îl reprezintă cooperarea statelor cu instanța internațională. Anume statelor-parte le revine responsabilitatea arestării și transferului persoanelor puse sub acuzare ce se află încă în libertate.
La 8 iunie 2001, în fața completului de judecată, au compărut patru responsabili de genocidul din Rwanda care sunt puși sub acuzare [33, p.199]. Patru ruandezi (Sr. Benedictină Gertrude, Sr. Maria Kisito, Alphonse Higaniro și Vincent Ntezimana) au fost acuzați de crime în timpul masacrului din 1994 din Rwanda și condamnați la închisoare între 12 și 20 de ani. Dintre cei patru făceau parte două surori călugărițe. Ele au fost condamnate de către un juriu din 12 membri din Bruxelles. Sr. Benedictină Gertrude, cunoscută și sub numele de Consolata Mukangango, a fost condamnată la 15 ani pentru rolul ei în masacrarea a aproximativ 7.000 de persoane, care au căutat refugiu la mănăstirea ei din sudul Rwandei. Sora ei, Maria Kisito, cunoscută și ca Julienne Mukabutera, a primit 12 ani. Omul de afaceri Alphonse Higaniro a primit 20 de ani, iar profesorul universitar Vincent Ntezimana – 12 ani.
Acuzarea a cerut pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru toți cei patru acuzați. Principalul martor al acuzării celor două călugărițe, Emmanuel Rekeraho, a afirmat în fața Tribunalului: „Chiar dacă surorile călugărițe nu au pus mâna pe arme pentru a ucide oameni, Sr. Gertrude și Sr. Kisito i-au scos pe tutsi din locurile lor de refugiu, din mănăstire, și ni i-au dat pe mână”. Acest Emmanuel Rekeraho a condus trupele milițienești care au produs masacrul din Sovu, lângă Butare, în primăvara anului 1994. „Ele (călugărițele) au împărtășit ura noastră pentru tutsi”. Procesul asupra celor patru ruandezi a durat aproape opt săptămâni și a fost primul în care un juriu de cetățeni a judecat crime comise într-o altă țară decât a lor [33, p.200].
Comunitatea internațională are o opinie aparte față de funcționarea Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda în raport cu instanța similară pentru fosta Iugoslavie, care s-a dovedit a fi mai eficientă, mai flexibilă și mai rezultativă [33, p.200]. În același timp, sentința în procesul lui Jean Claude Akayesu, pronunțată la 2 septembrie 1998 de către Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda, este prima condamnare pentru genocid emisă de o instanță internațională ad-hoc. Importanța acestei sentințe este extrem de mare pentru crearea precedentului într-un act justițiar internațional.
Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda a considerat crima de genocid parte a dreptului cutumiar internațional și, mai mult, a lui “jus cogens” [49, para.88]. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid este considerată de asemenea parte a dreptului cutumiar internațional [47, para.46].
La 15 martie 2005, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda a pronunțat decizia de achitare a lui Vincent Rutaganira referitoare la acuzația de genocid, dar l-a condamnat la 6 ani de închisoare pentru crime împotriva umanității.
Lui Vincent Rutaganira i-au fost înaintate, prin actul din 6 mai 1996, 7 capete de acuzare, printre care și învinuirea în săvârșirea crimei de genocid în timpul atacului din 14 și 17 aprilie 1994 asupra mănăstirii din comuna Gishyita, Rwanda, locul de refugiu al populației tutsi din această localitate, pentru a scăpa de atacul populației hutu [49, para.123].
La 7 decembrie 2004 Vincent Rutaganira a semnat acordul de recunoaștere a vinovăției în săvârșirea crimei contra umanității și a crimei de exterminare, pentru care a fost condamnat de Camera primei instanțe III a Tribunalului în următoarea componență: Andrésia Vaz (Senegal) – președinte, Flavia Lattanzi (Italia) și Florence Arrey (Camerun). Acuzarea a fost reprezentată de dl Charles Adeogun-Adeogun-Phillips. Apărarea lui Vincent Rutaganira a fost asigurată de avocatul François Roux (Franța). Tribunalul a ținut cont de următoarele circumstanțe atenuante: Vincent Rutaganira s-a prezentat, în martie 2002, de bună voie la Tribunal, și-a recunoscut propria vinovăție, s-a comportat impecabil în închisoare, are o vârstă de 60 de ani și sănătatea precară. Tribunalul a mai apreciat faptul că Vincent Rutaganira nu avea antecedente penale, nu a luat parte personal la masacru și a acordat ajutorul numeroșilor răniți aflați în sectorul Mubuga.
Jurisdicția existentă a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda, ca și cea a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, a fost completată și prin includerea violului drept crimă de război, adică lista infracțiunilor penale grave întocmită pentru instanțele internaționale ad-hoc pentru fosta Iugoslavie și Rwanda a fost extinsă. Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda, în cauza Akayesu, a apreciat că violul a produs distrugeri la nivel psihic și psihologic ale femeilor tutsi, ale familiilor lor și ale comunității, iar violența sexuală a fost parte integrantă a unui proces de distrugere, vizând în mod special femeile tutsi, și a contribuit la distrugerea lor și a întregului grup tutsi [47, para.731].
3.2. Jurisdicția Curții Penale Internaționale prin prisma obligațiilor asumate de către state
Preocuparea Națiunilor Unite pentru crearea unei instanțe internaționale penale permanente este veche, având o istorie de peste un secol. Așa cum demonstram în paginile anterioare, inițiative de instituire a unei jurisdicții penale internaționale au existat încă în secolul XIX. Problema creării unor instanțe penale internaționale s-a pus, pentru prima dată, anume în secolul XIX, de către juristul elvețian Gustav Moynier, care, în propus crearea unui tribunal internațional pentru reprimarea crimelor comise împotriva dreptului ginților. În concepția lui Gustav Moynier, un asemenea tribunal trebuia să judece crimele de război comise prin încălcarea dispozițiilor Convenției de la Geneva din 1864. Ideea constituirii unui asemenea tribunal nu a avut, însă, o prea mare audiență la data respectivă, considerându-se că prin aceasta s-ar nesocoti sau chiar s-ar anihila jurisdicțiile naționale [34, p.562], dar a fost adesea reluată în perioada următoare, când s-a revenit la proiectul de instituire a unor jurisdicții internaționale de drept penal.
Tratatul de la Versailles din 1919 prevedea în art.227 constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători provenind din țările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia – pentru a-l judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei învinse în război. Tratatul mai prevedea în articolele următoare (art.228-230) urmărirea și judecarea în Germania și pe teritoriul Puterilor aliate și asociate a persoanelor acuzate de a fi comis acte contrare legilor și obiceiurilor războiului, tribunalele care urmau să-i judece fiind compuse din membri aparținând tribunalelor militare ale Puterilor interesate, dacă faptele erau comise împotriva resortisanților mai multor puteri aliate.
Preocuparea pentru crearea unei instanțe permanente de drept penal internațional a reapărut pe arena după Primul Război Mondial. Asociația Internațională de Drept Penal, prin spiritul și luciditatea celor mai reprezentativi membri ai ei [34, p.563], a avut un rol considerabil în acest sens. Societatea Națiunilor și alte foruri științifice de drept internațional s-au pronunțat în repetate rânduri în favoarea acestei idei.
Primul proiect de organizare a justiției penale internaționale sub forma unei Curți de Justiție Internațională, cu competență de judecare a crimelor contra dreptului ginților, a fost întocmit în 1920 de către un comitet de juriști ai Societății Națiunilor. Adunarea Societății Națiunilor nu a aprobat însă proiectul, clasificându-l prematur.
La 16 noiembrie 1937, paralel cu Convenția asupra prevenirii și reprimării terorismului, a fost deschisă spre semnare și Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale. În sensul acestei convenții, potențiala Curte trebuia să judece indivizii acuzați de săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute de Convenția asupra prevenirii și reprimării terorismului. Curtea trebuia să aibă un caracter permanent, un sediu, de asemenea, permanent, la Haga, și să fie compusă din 5 membri juriști cu o competență recunoscută în dreptul penal, care au fost sau sunt judecători ai unor instanțe penale naționale ale statelor-membre ale Societății Națiunilor. În Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale au fost tratate următoarele probleme: statutul judecătorilor, organizarea și competența Curții, procedura de judecată, pedepsele pe care le poate aplica și executarea acestora, modalitatea de grațiere a pedepselor. Convenția a fost semnată de 24 de state, dar nu a intrat în vigoare, fiindcă nu a fost ratificată de aceste state.
Imediat după al Doilea Război Mondial, rolul unor instanțe internaționale de drept penal l-au îndeplinit cele două tribunale militare internaționale cu caracter ad-hoc: Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg și Tribunalul Militar Internațional de la Tokyo. Aceste instanțe au judecat principalii și marii criminali care au săvârșit crime împotriva păcii, a umanității și crime de război în timpul celei de a doua conflagrații mondiale din secolul XX.
În anii 1946-1947, Organizația Națiunilor Unite a pus în discuție și a confirmat Statutul și practica Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, considerându-le precedente în înfăptuirea actului justițiar. În același timp, după al Doilea Război Mondial, s-au întețit și criticile orientate asupra caracterului ad-hoc al tribunalelor respective, invocându-se chiar ilegalitatea unor asemenea instanțe. Paralel, au apărut noi proiecte, idei, argumente și interese ale comunității internaționale în organizarea unei jurisdicții universale [27, p.483].
Imediat după procesele de la Nürnberg și Tokyo, ONU a purces la elaborarea bazei normative necesare pentru lupta cu infracțiunile împotriva păcii și umanității. Astfel, prin Rezoluția nr.177 din 1947 a Adunării Generale, i-a fost încredințat Comisiei de Drept Internațional să formuleze principiile dreptului internațional, recunoscute în Statutul Tribunalului Internațional de la Nürnberg și în sentința acestuia, și să elaboreze Codul crimelor împotriva păcii și securității omenirii.
Un astfel de cod a fost elaborat, proiectul lui fiind adoptat în 1954. Primul proiect al Codului crimelor împotriva păcii și securității omenirii s-a detașat de la original. El nu păstra clasificarea crimelor așa cum sunt ele clasificate în Statutele Tribunalelor Militare Internaționale de la Nürnberg și Tokyo, esența acestora însă se păstra în denumirea de crime contra păcii și securității umanității. Proiectul a fost criticat vehement de guvernele mai multor țări, Comisia fiind pusă în situația să elaboreze o nouă variantă a proiectului de Cod al crimelor împotriva păcii și securității omenirii. Până în prezent, noua variantă de cod nu a depășit stadiul de proiect și conține următoarele deosebiri față de prima variantă [30, p.30]:
ideea de precizare a independenței față de dreptul intern a calificării unei acțiuni sau unei omisiuni drept crimă împotriva păcii și securității umanității, adică faptul că o acțiune sau o omisiune era sau nu pedepsită în dreptul intern, nu avea efect asupra acestei calificări (art.2)
se precizează că orice individ care comite crime împotriva păcii și securității omenirii este responsabil pentru fapta sa și pasibil de pedeapsă (art.3 p. 1);
se prevede pedepsirea alocării de ajutor, asistență sau mijloace în vederea comiterii unor astfel de crime, precum și participarea la o înțelegere pentru săvârșirea lor, precum și tentativa săvârșirii (art.3 p.2 și 3);
se reafirmă principiul de bază al dreptului penal internațional că urmărirea angajată asupra unui individ pentru o crimă împotriva păcii și securității umanității nu elimină răspunderea de drept internațional al unui stat, pentru un act sau o omisiune care îi poate fi atribuită (art.5);
se prevede că statul, pe al cărui teritoriu se află autorul presupus al unei crime împotriva păcii și securității omenirii, este dator să-l judece, fără să-l extrădeze (art.6 p.1);
se afirmă imprescriptibilitatea crimelor contra păcii și securității omenirii (articolul 6), precum și neretroactivitatea Codului (articolul 10);
se reafirmă următoarele reguli: ordinul Guvernului sau al superiorului ierarhic nu-l exonerează de răspundere pe autorul unei crime prevăzute de Cod, dacă acesta a avut posibilitatea să nu se conformeze ordinului (articolul 11); superiorul răspunde, în anumite condiții, pentru crima comisă de subordonați (articolul 12); autorul unei crime internaționale, chiar dacă are o calitate oficială în statul său, nu este exonerat de răspundere penală (articolul 13) [27, p.485].
În 1991, la Sesiunea 43 a Comisiei de Drept Internațional, a fost adoptat în prima lectură Codul crimelor împotriva păcii și securității, care, apoi, a fost expediat, prin Secretarul General al ONU, guvernelor țărilor pentru discuții.
Noul Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii este alcătuit din două părți. Prima parte cuprinde norme care formulează problemele generale ale răspunderii penale pentru crimele contra păcii, securității omenirii și crimele de război (principii generale, garanții juridice, cauzele care exclud răspunderea penală etc.). Partea a doua a acestui cod stipulează 12 crime împotriva păcii și securității omenirii, crime de război. Acestea sunt:
agresiunea (art.15);
amenințarea cu agresiunea (art.16);
intervențiile în afacerile altui stat (art.17);
dominația colonială și alte forme de dominație străină (art.18);
genocidul (art.19);
apartheidul (art.20);
violarea sistematică sau masivă a drepturilor fundamentale ale omului (art.21);
crimele de război de o deosebită gravitate (art.22);
recrutarea, folosirea, finanțarea și instruirea de mercenari (art.23);
terorismul internațional (art.24);
traficul ilicit de stupefiante (art.25);
promovarea de prejudicii deliberate și grave mediului înconjurător (art.26) [41, p.143].
Registrul acestor crime este mai amplu în noua variantă de Cod al Comisiei pentru Dreptul Internațional, în comparație cu crimele prevăzute de Statutele Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg și de la Tokyo. Guvernele a 22 de state au protestat împotriva acestui fapt. Guvernul Marii Britanii, de exemplu, și-a exprimat protestul față de 7 tipuri de crime propuse pentru a fi introduse în registrul crimelor contra păcii și securității omenirii și a crimelor de război. Acestea sunt: intervențiile în afacerile altui stat (art.17); dominația colonială și alte forme de dominație străină (art.18); violarea sistematică sau masivă a drepturilor fundamentale ale omului (art.21); recrutarea, folosirea, finanțarea și instruirea de mercenari (art.23); traficul ilicit de stupefiante (art.25) și promovarea de prejudicii deliberate și grave mediului înconjurător (art.26). Statele Unite ale Americii au protestat împotriva următoarelor tipuri de crime: dominația colonială și alte forme de dominație străină (art.18); violarea sistematică sau masivă a drepturilor fundamentale ale omului (art.21); traficul ilicit de stupefiante (art.25) și promovarea de prejudicii deliberate și grave mediului înconjurător (art.26). Olanda a găsit argumente suficiente pentru a motiva excluderea următoarelor crime din registrul infracțiunilor contra păcii și securității omenirii: intervențiile în afacerile altui stat (art.17); apartheidul (art.20); recrutarea, folosirea, finanțarea și instruirea de mercenari (art.23) și promovarea de prejudicii deliberate și grave mediului înconjurător (art.26). Norvegia a protestat împotriva ideii de clasificare a crimelor internaționale în noul Cod, propunând excluderea următoarelor crime: apartheidul (art.20); recrutarea, folosirea, finanțarea și instruirea de mercenari (art.23) și traficul ilicit de stupefiante (art.25). Alte țări și-au exprimat protestul contra includerii în noul Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii a câte unei infracțiuni. De exemplu, Elveția a protestat împotriva introducerii în Codul crimelor contra păcii și securității omenirii a infracțiunii de dominație colonială și alte forme de dominație străină (art.18), motivând că fenomenul nu are un conținut juridic bine conturat și exprimă un fapt istoric, dispărut de pe arena vieții politice și nu comportă un caracter actual [41, p.144].
Remarcăm, în același timp, că nici un stat nu a protestat împotriva introducerii în Codul crimelor contra păcii și securității omenirii a următoarelor infracțiuni:
agresiunea (art.15);
amenințarea cu agresiunea (art.16);
genocidul (art.19);
crimele de război de o deosebită gravitate (art.22);
terorismul internațional (art.24).
Aceste infracțiuni, unanim acceptate de toate guvernele statelor, formează nucleul viitorului Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii, iar determinarea și nominalizarea tuturor infracțiunilor, ce ar forma conținutul acestui document, constituie, deocamdată, o problemă în dreptul penal internațional, fapt care se răsfrânge și asupra legislațiilor naționale ale statelor-părți. Problema nu constă în elaborarea și adoptarea unui Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii, ci în elaborarea unor mecanisme concrete și viabile de punere în aplicare a unui atare document. Lipsește, deocamdată, procedura de urmărire a infracțiunilor contra păcii și securității omenirii [41, p.145].
În activitatea de elaborare a Codului crimelor contra păcii și securității omenirii, precum și în cea de creare a tribunalelor ad-hoc, ONU a înțeles că fără o instituție de drept penal permanentă, cu o competență clară și precis exprimată, este tot mai dificil să țină sub control evoluția evenimentelor de pe glob. Ideea instituirii unei asemenea curți se discuta demult, elaborarea Codului crimelor contra păcii și securității omenirii fiind un prim pas concret spre realizarea acestui deziderat. Experiența, necesitatea și oportunitatea zilei și ultimilor ani, când marile conflicte armate s-au întețit, ilustrau elocvent acest fapt: mai mulți criminali de război din Europa, Africa și Asia au fost condamnați și își ispășesc pedeapsa în diferite penitenciare din Europa sau sunt în curs de judecată la Haga, la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie [41, p.146]. Dar, pentru că nu exista o legislație internațională, pentru că nu existau instrumentele juridice necesare și o Curte internațională unitară și permanentă, procedura era grea și îndelungată. Acțiunile criminalilor de război și ale celor care săvârșesc infracțiuni contra păcii, contra umanității și securității omenirii în Somalia, Afganistan, Kosovo, Rwanda, Cecenia, Irak etc. trebuie să fie judecate, iar autorii lor trebuie să fie condamnați pentru ceea ce au comis sau pentru ordinele pe care le-au dat în timpul unor conflicte locale sau regionale. În caz contrar, Organizația Națiunilor Unite se vedea impusă să creeze tribunale ad-hoc pentru țările în care se declanșau conflicte militare: Iran, Irak, Cambodgia.
Pentru prima dată, după al Doilea Război Mondial, problema instituirii unei curți penale permanente a fost abordată și în contextul adoptării, în Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid [7], care prevede, în articolul VI, posibilitatea ca judecarea celor care comit asemenea crime să se facă și de către o Curte penală internațională. O asemenea instanță însă lipsea. Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție specială, concomitent cu Convenția, în care se afirma necesitatea constituirii în viitor a unui organ jurisdicțional pentru judecarea crimelor de drept internațional și, în primul rând, a celei de genocid, cerând Comisiei de Drept Internațional să studieze posibilitatea de înființare a acesteia. La cea de a doua sesiune a sa, în 1950, Comisia de Drept Internațional a ajuns la concluzia că este oportun și posibil să se creeze un asemenea organ judiciar internațional cu competență penală, preconizând inițial ca acesta să funcționeze ca o cameră pentru infracțiuni internaționale pe lângă Curtea Internațională de Justiție de la Haga, apoi ca un tribunal penal de sine stătător [28, p.301].
În 1950, Adunarea Generală a ONU a însărcinat un Comitet special cu elaborarea unui proiect de statut al unei jurisdicții penale permanente. Acest document, sub titlul Proiect al statutului unei jurisdicții criminale internaționale, a apărut într-o primă redactare în 1951, apoi cu unele mici modificări operate de un nou comitet special, în fost înaintat Adunării Generale a ONU un Proiect de statut al unei Curți penale internaționale [28, p.300]. În anul următor, discutarea proiectului a fost amânată sine die de către Adunarea Generală a ONU, considerându-se că înființarea unei Curți penale internaționale este strâns legată de proiectul de Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii și de definiția agresiunii, care constituiau, de asemenea, în acel moment obiectul de preocupare al unor organisme ale ONU.
Între timp, agresiunea a fost definită, în 1974, iar lucrările Comisiei de Drept Internațional asupra proiectului Codului crimelor contra păcii și securității omenirii au fost reluate din 1982. Ca urmare a acestui fapt, în 1989, Adunarea Generală a ONU a cerut Comisiei de Drept Internațional să reia studiul problemei creării unei Curți penale internaționale în limitele proiectului de cod menționat. Problema se află și în prezent pe agenda Comisiei de Drept Internațional a ONU, fără a se fi ajuns la formularea unui nou proiect care să fie înaintat Adunării Generale.
Conflictele și atrocitățile comise în Europa centrală la sfârșitul anilor ’80-începutul anilor ’90 din secolul XX au mobilizat Națiunile Unite care, prin Rezoluția 47/33 din 25 noiembrie Adunării Generale a ONU, au mandatat din nou Comisia de Drept Internațional pentru elaborarea unui proiect de Statut al unei instanțe penale internaționale. Ideea de constituire a unei asemenea instanțe a fost, chiar de la începutul lansării ei, bună, necesitatea fiindu-i recunoscută, dar problema a constituit pentru statele ONU un obiect de studiu serios pentru zeci și zeci de ani.
La sfârșitul anilor’90 din secolul trecut, crearea unei curți penale internaționale s-a transformat dintr-un deziderat într-o realitate. Curtea Penală Internațională a fost instituită la 17 iulie 1998 în cadrul Conferinței diplomatice a plenipotențiarilor Națiunilor Unite asupra înființării unei Curți penale internaționale ce s-a desfășurat la Roma în perioada 15-17 iulie 1998.
Statutul Curții Penale Internaționale a fost votat pentru adoptate de 120 de state, 7 state au votat împotrivă și 21 de state s-au abținut. La Conferința respectivă au participat 148 de state. Statutul a fost semnat la 17 octombrie 1998, rămânând deschis pentru semnare până la 31 decembrie 2000.
Data oficială a înființării Curții Penale Internaționale, în conformitate cu art.126 din Statut, se consideră 1 iulie 2002: această dată fiind cea de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare al Statutului CPI la Secretarul General al ONU [33, p.164].
Inaugurarea oficială a Curții Penale Internaționale s-a produs la Haga, pe data de 11 martie 2003. La inaugurare au participat candidații a 89 de state-părți din partea cărora, cu o lună înainte, au fost aleși cei 18 judecători: 11 bărbați și 7 femei. Regina Olandei Beatrix, Kofi Anan, Secretarul General al ONU, președinții, prim-miniștrii, miniștrii de externe ai mai multor state au constituit lista celor mai prestigioși invitați. Președinte al CPI a fost ales, în conformitate cu prevederile art.38 al Statutului CPI, Philippe Kirsch [33, p.165], judecător din Canada. Cei doi vicepreședinți ai CPI au fost aleși din numărul celor 18 și de către cei 18 judecători, așa cum prevede art.38: Akua Kuenyehi – prim-vicepreședinte și Elizabetj Odio Benito – al doilea vicepreședinte al CPI.
Jurisdicția acestei Curți este complementară jurisdicțiilor penale naționale a statelor care-i recunosc Statutul.
Curtea Penală Internațională este o instituție independentă, legată de Națiunile Unite printr-un acord care trebuie să fie aprobat de Adunarea statelor-părți la statut, apoi încheiat de președintele CPI în numele acesteia. CPI nu are legături directe cu vreo altă instanță judiciară internațională, este un organism permanent, cu competență obligatorie pentru statele-părți la Statutul acesteia, care poate fi convocat în sesiune ori de câte ori este necesară soluționarea unei cauze.
Sediul CPI se află la Haga, dar este competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut ori, în baza unei convenții, chiar pe teritoriul oricărui alt stat care nu este parte la Statutul CPI.
Actualmente Curtea Penală Internațională este unica autoritate cu caracter penal internațional competentă să judece persoanele vinovate de comiterea infracțiunilor deosebit de grave care aduc atingere intereselor și securității comunității internaționale. Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracțiunilor precizate în statut (articolele 5-8: crime de genocid; crime împotriva umanității; crimele de război; crimele de agresiune), dacă au atins vârsta de 18 ani.
Demnitatea de șef de stat sau de guvern, de președinte de parlament, de deputat, alt demnitar sau funcționar public nu exonerează autorul faptei de răspundere penală în fața CPI și nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei, adică imunitățile sau regulile de procedură speciale, care însoțesc demnitatea oficială a unei persoane, nu împiedică CPI să își exercite competența față de persoana în cauză [33, p.165].
Răspunderea penală a persoanelor fizice este o răspundere individuală.
Statutul CPI nu admite răspunderea colectivă a persoanelor fizice sau a partidelor, organizațiilor, instituțiilor etc., răspunderea penală fiind una individuală.
Au fost exprimate opinii pro și contra instituirii CPI. Cele mai mari probleme au creat definirea strictă a infracțiunilor internaționale, care urmau să facă obiectul jurisdicției CPI, și delimitarea prerogativelor statelor.
De exemplu, stricta delimitare a crimelor este făcută prin prevederile articolului 5 al Statutului CPI, în care, la litera d), este înscrisă crima de agresiune [33, p.166]. Imediat în același articol, în alineatul 2, se menționează: „Curtea își va exercita competența în ceea ce privește crima de agresiune când va fi adoptată o dispoziție conform art.121 și 123, care va defini această crimă și va fixa condițiile exercitării competenței Curții în ceea ce o privește. Această dispoziție va trebui să fie compatibilă cu dispozițiile pertinente ale Cartei Națiunilor Unite”. Acest fapt s-a întâmplat, fiindcă, nici până la momentul de față, statele nu au ajuns la o definire a crimei de agresiune, contururile juridice exacte ale acestei infracțiuni urmează a fi precizate de către statele-membre la Statutul CPI.
În ceea ce privește delimitarea prerogativelor statelor, cei mai mulți reprezentanți ai acestora erau convinși că „recunoașterea unei jurisdicții internaționale ar echivala cu un transfer de suveranitate” [30, p.8]. O altă parte din reprezentanții statelor considerau că, prin delegarea judecării cetățenilor lor unei curți internaționale, care poate fi lipsită de obiectivitate față de faptele săvârșite de persoane din diverse țări, se va renunța de bună voie la unul din drepturile fundamentale ale statelor – cel de a-și judeca propriii cetățeni.
Prin Statutul său, CPI dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.
Sarcina acestei instanțe, definită în preambulul Statutului Curții Penale Internaționale și în Actul final al Conferinței de la Roma, este de a completa competențele naționale penale. Curtea Penală Internațională este o instituție jurisdicțională nouă, care a înlocuit jurisdicțiile ad-hoc. De asemenea, este o instanță jurisdicțională independentă față de Curtea Internațională de Justiție și de Organizația Națiunilor Unite, ea nefiind un organ al ONU, așa cum este Curtea Internațională de Justiție. CPI are legătură cu ONU printr-un acord aprobat de Adunarea Statelor-părți la Statutul Curții și încheiat apoi de către președintele Curții, în numele acesteia (art.2). CPI are un sediu permanent la Haga, dar își poate avea sediul în orice alt stat-parte, atunci când apare o necesitate stringentă. Pe teritoriul unui stat, care nu este parte la Statutul Curții, CPI poate să aibă sediu, dacă se încheie un acord special între statul respectiv și CPI [30, p.9].
CPI judecă indivizii acuzați de crime de genocid, crime împotriva umanității, crime de război și crime de agresiune. Drept de sesizare îl are Adunarea Generală a ONU și oricare stat-parte contractantă la statutul acestei instanțe.
Articolul 126 prevede că Statutul Curții Penale Internaționale intră în vigoare în prima zi a lunii care urmează celei de-a 60-a zi după data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare pe lângă Secretarul General al ONU (alin.1). Pentru fiecare stat care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Statut după depunerea celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, Statutul intră în vigoare în prima zi a lunii care urmează celei de-a 60-a zi după depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare (alin.2).
CPI este formată din următoarele organe (articolul 34):
președinția;
o secție de Apel, o secție de judecată și o secție pentru faza preliminară de judecată;
procuror;
grefier.
Judecătorii CPI sunt în număr de 18, dar președinția poate propune statelor-părți mărirea acestui număr, prezentând motive pentru care acest lucru este considerat necesar și potrivit. Judecătorii CPI sunt aleși prin vot secret la o reuniune a Adunării Statelor-părți. Judecătorii vor avea mandat de funcție pentru o perioadă de 9 ani și nu vor putea fi realeși. Excepție fac judecătorii numiți la Secția Apel sau Secția preliminară de judecată care vor funcționa atâta timp cât va dura procesul sau apelul a cărui audiere a început în fața acestei secții. Judecătorii sunt independenți. Judecătorii permanenți nu au dreptul la nici o altă angajare profesională. Ceilalți judecători nu se vor angaja într-o altă activitate care poate interveni în exercitarea funcțiilor lor juridice sau afecta încrederea în independența lor.
Președinția este constituită din președintele Curții și cei doi vicepreședinți: primul și al doilea. Toți trei activează în această funcție 3 ani sau până la sfârșitul perioadei în care funcționează ca judecători, care expiră mai devreme. Membrii președinției pot fi realeși o dată.
Limbile oficiale ale CPI sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. Limbile de lucru ale CPI sunt engleza și franceza, dar CPI autorizează folosirea unei alte limbi, alta decât franceza și engleza, la cererea unei părți sau a unui stat de a i se permite să intervină într-o acțiune. Condiția constă în faptul ca instanța să considere justificată cerința [30, p.10].
Hotărârile CPI și deciziile de soluționare a problemelor fundamentale în fața Curții se publică în toate limbile oficiale.
O noutate în constituirea și funcționarea CPI constă în faptul că orice stat semnatar al Statutului CPI are dreptul, pe o perioadă de șapte ani, să conteste jurisdicția Curții în ceea ce privește crimele de război, chiar dacă acestea au fost comise de unul dintre cetățenii săi sau pe propriul teritoriu.
Considerăm acest fapt o eroare, deoarece, în cazul unei situații concrete într-un anumit stat care aprobă statutul, statul dat se va putea sustrage, timp de șapte ani, de la rigorile CPI, iar făptuitorii vor rămâne nepedepsiți.
Procurorul are dreptul de a deschide anchete din proprie inițiativă pe baza informațiilor de care dispune referitoare la faptele ce cad sub jurisdicția CPI [33, p.167]. Organul de învinuire al CPI este în drept să desfășoare de sine stătător ancheta preliminară și acțiunea în cauză. Fiecare stat-membru la Statutului este în stare să invoce organul de învinuire al Curții pentru ca acesta să intenteze învinuirea. Consiliul de Securitate al ONU este în drept, în conformitate cu Capitolul VII al Cartei ONU, să transmită un caz sau altul CPI.
În ceea ce privește condamnările, pedeapsa cu închisoarea nu va putea depăși 30 de ani, iar detenția pe viață va fi pronunțată în cazurile unor delicte extrem de grave. În același timp, CPI va putea aplica amenzi sau va putea confisca averi provenite direct sau indirect din contravenții.
Fiind independentă față de Consiliul de Securitate al ONU, CPI poate să acționeze radical și repede, poate începe examinarea cazurilor în orice timp. Competența CPI, spre deosebire de tribunalele ad-hoc, nu este limitată nici de teritoriu, nici de timp.
După cum remarcam anterior, competența Curții Penale Internaționale configurează cu strictețe 4 categorii de crime: genocidul, crimele împotriva umanității; crimele de război și crimele de agresiune.
Genocidul este incriminat într-un articol aparte (art.6), prin această crimă înțelegându-se oricare dintre faptele săvârșite cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, și anume:
uciderea de membri ai grupului;
vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale privind membri ai grupului;
supunerea cu intenție a grupului unor condiții de existență care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parțială;
măsuri vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului;
transferarea forțată de copii aparținând unui grup în alt grup.
Întrucât infracțiunea de genocid a fost supusă unei ample analize într-o lucrare de-a noastră publicată anterior [23, p.268], nu vom aduce amănunte de ordin judiciar pentru a o elucida, dar vom face referință la conținutul acestei lucrări.
CPI înțelege prin crime contra umanității oricare dintre actele menționate în continuare, atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populației civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer forțat de populație, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură, viol, sclavie sexuală, prostituție forțată, sarcină sau sterilizare forțată sau orice altă formă de violență sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, crima de apartheid și alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferințe puternice și care aduc atingere gravă integrității fizice sau mentale [33, p.168].
Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate ori când ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scară largă.
Potrivit doctrinei penale, în accepțiunea CPI, crimele de război constituie o categorie de fapte penale prin care se încalcă în mod grav regulile de război stabilite prin tratatele internaționale sau cu caracter cutumiar, referitoare la modul de desfășurare a conflictului armat și la protecția anumitor categorii de persoane și bunuri în cadrul acestuia [40, p.240].
A patra categorie de crime care ține de competența ratione materiae a CPI este crima de agresiune. Acest tip de crime nu este, deocamdată, definit și CPI și-a rezervat dreptul de a nu le judeca până la definirea lor de către statele-părți.
Curtea poate fi sesizată de către un stat-parte, Consiliul de Securitate al ONU sau prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătură cu comiterea unei infracțiuni.
Condițiile de admisibilitate a unei cauze sunt următoarele:
O cauză nu este considerată admisibilă de către Curte, atunci când:
a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză, mai puțin atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze ancheta.
b) Persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul plângerii; conform principiului non bis in idem – nimeni nu poate fi judecat de către Curte sau de către altă instanță pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de către Curte.
c) Cauza nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi judecată de către CPI.
În viziunea CPI, următoarele fapte înlătură răspunderea penală a făptuitorului infracțiunii:
bolile psihice care împiedică conștientizarea caracterului infracțional al faptei;
starea de intoxicație provocată involuntar, care împiedică conștientizarea caracterului infracțional al faptei;
legitima apărare;
constrângerea prin amenințarea cu moartea sau atingerea gravă a integrității fizice;
comiterea crimei de către alte persoane;
alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curții.
La baza unei atare stipulări CPI pune preceptul următor: „Nimeni nu poate fi răspunzător și nu poate fi pedepsit pentru o crimă de competența Curții decât atunci când elementul material al crimei a fost săvârșit cu intenție și în cunoștință de cauză” [33, p.169]. Or, săvârșirea oricărei fapte ce cade sub incidența CPI prin mijlocirea uneia sau câtorva cauze enumerate mai sus, exclude vinovăția.
Eroarea de fapt și eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, autorul faptei nu este exonerat de răspundere, dacă a îndeplinit ordinul unui superior, militar sau civil. Singura excepție o constituie cazul în care persoana concretă nu a realizat că ordinul este ilegal. Potrivit Statutului Curții, ordinul de a comite un genocid sau o crimă împotriva umanității este evident ilegal, ilegalitatea acestui act poate fi realizată de orice subaltern în orice condiții.
Dreptul aplicabil al CPI se constituie din prevederile Statutului, Convențiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte convenții și cutume internaționale. De asemenea, cauzelor sunt aplicabile, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminării și a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penală individuală.
Crimele ce țin de competenta Curții sunt imprescriptibile, adică nu se prescriu, rămânând valabile pentru eternitate [33, p.169].
Curtea beneficiază pe teritoriul statelor-părți la Statut de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, procurorul, procurorii adjuncți și grefierul beneficiază, în exercitarea atribuțiilor lor, de privilegiile și imunitățile acordate șefilor misiunilor diplomatice. După expirarea mandatului, ei continuă să beneficieze de imunitate împotriva oricărei proceduri legale în legătură cu declarațiile date sau actele realizate în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
Procedura în fața CPI comportă mai multe etape:
sesizarea procurorului;
procedura în fața Camerei preliminare;
procedura în fața instanțelor judiciare ale statului național;
procedura în fața Camerei de primă instanță;
pronunțarea sentinței;
procedura în fața Camerei de apel.
Procurorul va putea porni anchete din propria inițiativă pe baza informațiilor de care dispune referitoare la fapte ce cad sub jurisdicția CPI.
Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe care o dispune Camera preliminară pe baza convingerii că există motive rezonabile de a crede că persoana în cauză a comis crima și că arestarea este necesară pentru a garanta prezența acesteia în fața instanței, împiedicarea obstrucționării anchetei, precum și a comiterii unei alte crime [33, p.170].
Statul-parte care primește cererea de arestare trebuie să ia imediat măsuri pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislații și Statutului CPI. Persoana arestată este imediat deferită autorității judiciare competente a statului de detenție, care verifică dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura de arestare a fost respectată și dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză. Persoana arestată are dreptul de a cere punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de detenție, decizia finală aparținând însă Camerei preliminare [33, p.170].
Persoanele supuse anchetei au următoarele drepturi:
nu pot fi obligate să depună mărturie împotriva lor înseși sau să se declare vinovate;
nu pot fi supuse nici unei forme de constrângere sau amenințare și nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau degradant;
beneficiază gratuit de interpret, atunci când este necesar;
nu pot fi arestate sau reținute în mod arbitrar.
Persoana suspectată de comiterea unei crime urmează a fi interogată, dar ea se bucură de următoarele drepturi:
să fie informată înainte de a fi interogată asupra motivelor invocate în suspectarea de a fi comis crima concretă;
să păstreze tăcerea, fără a-i fi invocată în determinarea vinovăției;
să fie asistată de un apărător ales sau, în cazul în care nu are un astfel de apărător, de un apărător din oficiu, în mod gratuit;
să fie interogată în prezența apărătorului său.
Procesul are loc la sediul CPI, în prezența acuzatului și se desfășoară respectând principiul publicității și al contradictorialității dezbaterilor. Singura excepție de la principiul publicității o constituie cazul în care Camerele CPI, pentru a proteja victimele, martorii sau acuzații, dispun ca o anumită parte a procedurii să se desfășoare cu ușile închise [33, p.170].
Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparațiile pe care condamnatul este obligat să le acopere victimelor sau urmașilor acestora.
Curtea poate pronunța împotriva unei persoane declarate vinovată o sentință de condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate, detenție pe viață. Pedeapsa închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum și cu confiscarea profiturilor și bunurilor câștigate direct sau indirect prin crimă, fără a prejudicia însă drepturile terților de bună-credință. Amenzile dispuse de CPI sunt vărsate în fondul pentru ajutorarea victimelor, structură special creată prin decizia Adunării statelor-părți [33, p.171].
Sentința de condamnare pronunțată de prima instanță poate fi atacată cu apel. Atât condamnatul, cât și Procurorul pot face apel împotriva sentinței primei instanțe. Hotărârea Camerei de Apel se dă cu votul majorității judecătorilor, în ședință publică și este motivată.
Executarea sentințelor de condamnare la pedeapsa cu închisoarea se realizează pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse să primească condamnați. Sentința de condamnare este executorie pentru statele-părți, care nu o pot modifica.
Prin prevederile art.112 al CPI, statele-părți la Statutul CPI constituie Adunarea statelor. Fiecare stat-parte are în cadrul Adunării un reprezentant, care poate fi asistat de supleanți și de consilier. Celelalte state care au semnat statutul sau Actul final pot să participe cu titlu de observatori.
Adunarea statelor-părți are un birou compus dintr-un președinte, doi vicepreședinți și 18 membri aleși de ea pe o perioadă de 3 ani. Biroul are un caracter reprezentativ, ținând seama îndeosebi de principiul repartizării geografice echitabile și de necesitatea asigurării unei reprezentări adecvate principalelor sisteme juridice ale lumii. Biroul se reunește ori de câte ori este necesar, dar cel puțin o dată pe an. El ajută Adunarea statelor-părți să se achite de responsabilitățile sale [33, p.172].
Adunarea creează celelalte organe subsidiare pe care le consideră necesare, îndeosebi un mecanism de control independent care procedează la inspecții, evaluări și anchete cu scopul administrării Curții cât mai eficace și mai economic posibil.
Președintele Curții, procurorul și grefierul sau reprezentanții lor participă, după cum se convine, la reuniunile Adunării statelor-părți și ale biroului.
Adunarea statelor-părți se reunește o dată pe an și, când circumstanțele o cer, ea ține sesiuni extraordinare la sediul Curții sau la sediul Organizației Națiunilor Unite. În afară de cazul în care prezentul statut dispune altfel, sesiunile extraordinare sunt convocate de către birou fie din oficiu, fie la cererea unei treimi a statelor-părți.
Un stat-parte aflat în întârziere cu plata contribuției sale la cheltuielile Curții nu poate participa la vot, nici în adunare și nici în birou dacă suma arieratelor este egală sau superioară contribuției pe care o datorează pentru ultimii doi ani împliniți. Adunarea poate totuși autoriza acest stat să participe la vot în Adunarea statelor-părți și în birou, dacă ea constată că această lipsă este datorată unor circumstanțe independente de voința acestuia. Adunarea statelor-părți adoptă propriul său regulament interior. Statutul CPI nu admite rezerve.
3.3. Jurisdicția statelor în raport cu crimele internaționale în viziunea principiului jurisdicției universale
Negocierea statelor pentru instituirea unei noi instanțe jurisdicționale s-a început prin Rezoluția nr.1315 din 14 august Consiliului de Securitate al ONU. Crearea acestei instanțe a fost legată de Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda la propunerea din iulie reprezentantului american în Consiliul de Securitate al ONU. Propunerea concretă viza extinderea jurisdicției Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda asupra conflictului din Sierra Leone [33, p.217]. Însă Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda nu prevedea modificarea acordului de constituire și, în absența unui atare acord, s-a ajuns la decizia de a crea un tribunal independent cu caracter ad-hoc pentru judecarea vinovaților de crimele din Sierra Leone.
Competența materială (ratione materiae) a Tribunalului Special pentru Sierra Leone consta în judecarea încălcărilor de drept internațional și ale celor de drept intern: crime de război și unele crime împotriva umanității.
Competența teritorială (ratione temporis) abilitează Tribunalul să judece încălcările comise pe teritoriul Sierra Leone începând cu 30 noiembrie 1996.
Competența ratione personae: instanța judecă principalii responsabili de comiterea infracțiunilor ce fac obiectul competenței materiale, ceea ce înseamnă sancționarea liderilor politici și militari, a superiorului pentru fapta subordonatului, pe care se presupune că a cunoscut-o, a subordonaților pentru executarea ordinelor superiorilor [40, p.65].
Caracterul instanței: Tribunalul Special pentru Sierra Leone este o instanță sui generis, creată printr-un Acord internațional încheiat între ONU și Sierra Leone, nu printr-o Rezoluție specială a Consiliului de Securitate al ONU, adică este o instanță independentă. Prin Acordul enunțat, ONU, în baza prevederilor capitolului VII din Carta Națiunilor Unite, nu putea să-i acorde acestui stat decât sprijin politic, nu și ajutor de altă natură. Acordul între ONU și Sierra Leone urma să fie implementat în dreptul intern al acestui stat.
Tribunalul are o jurisdicție mixtă, concurentă cu dreptul intern: dreptul aplicabil va include ambele fațete ale dreptului: internațional și național, dar prioritate în aplicarea dreptului îl va avea totuși jurisdicția Tribunalului Special pentru Sierra Leone asupra dreptului intern al acestei țări.
Tribunalul Special pentru Sierra Leone va fi compus din:
Două Curți de primă instanță,
O curtea de apel,
Biroul Procurorului,
Grefa.
Referitor la Tribunalul Special pentru Liban ne vom expune doar referitor la motivele constituirii sale și competențelor ratione temporis, ratione personae și ratione materiae. Aceasta ne va da posibilitatea să constatăm importanța recunoașterii necesității aplicării cât mai largă a principiului jurisdicției universale pentru comiterea crimelor internaționale, inclusiv a crimelor de război. În Raportul prezentat de Secretarul General al ONU CE în aplicarea paragrafului 6 al Rezoluției 1644(2005) (S/2006/176) a fost expus asupra naturii și necesitații asistenței internaționale în scopul atragerii la răspundere a autorilor atentatului terorist în urma căruia a fost omorât ex-prim-ministrul libanez Rafic Hariri i alte persoane și să fie judecați de către un tribunal internațional. Acest raport conține principiile generale de constituire a unui asemenea tribunal, competența ratione personae și ratione materiae, componența, sediul și finanțarea, în urma consultărilor ce au avut loc între secretariatul ONU și autoritățile libaneze [33, p.221].
Originea juridică a creării Tribunalului special constituie acordul dintre ONU și Guvernul libanez la care este anexat Statutul Tribunalului. Acordul prevede că Tribunalul nu este nici un organ subsidiar al ONU, nici un element al sistemului judiciar libanez, ci este un organ convențional [33, p.221]. Tribunalul pentru Liban diferă de alte tribunale penale internaționale create sau susținute de ONU prin următoarele:
Realizarea proceselor se bazează atât pe dreptul civil, cât și pe common law.
Ancheta Comisiei de anchetă internațională (Comisia) independente constituie punctul de plecare pentru Biroul procurorului.
Tribunalul este primul susținut de ONU care a combinat elemente importante ale celor două sisteme juridice. Aplicabilitatea Codului de procedură penală libanez este considerată drept un principul direcțional pe lângă alte texte de referință răspunzând normelor internaționale ale celei mai înaintate proceduri penale (art.28); împuternicirile largi de care dispune tribunalul pentru a lua măsuri, în scopul asigurării examinării rapide a spețelor, și de a evita orice acțiune cea ar putea antrena o reținere nejustificată (art.21) sunt aporturile cele mai notabile ale dreptului civil. Tribunalul a fost precedat de Comisia creată prin Rezoluția 1595 (2005) a Consiliului de Securitate al ONU pentru a ajuta autoritățile libaneze să ancheteze sub toate aspectele atentatul terorist cea a avut ca efect decesul fostului prim-ministru [33, p.222].
Putem spune că odată cu crearea Comisiei a pornit și faza anchetei, fapt care ar avea ca efect reducerea termenelor activității tribunalului și ridicarea eficacității, precum și reduceri de cost în funcționarea instanței respective.
Rezoluția 1664 (2006) a Consiliului de Securitate al ONU prevede urmărirea responsabililor pentru atentatul terorist soldat cu moartea fostului prim-ministru la 14 februarie 2005. Între timp, asasinatul lui Rafic Hariri se înscrie în contextul altor atentate cu caracteristici identice sau similare comise între 1 octombrie 2004 și 12 decembrie 2005 [33, p.222]. Aplicând competența tribunalului asupra acestor atentate, nu este vorba doar despre o lărgire a competenței sale ratione temporis, ci despre avantajul de a aplica competența sa în viziunea cuprinderii altor atentate comise în perioada numită pentru ca Tribunalul să poată stabili legătura dintre ele și asasinatul lui Rafic Hariri care sunt similare prin natura și gravitatea lor. Lista acestor atentate figurează în partea a III-a a Raportului Comisiei (S/2006/161, par.55). S-a decis de a uni aceste atentate în virtutea a trei argumente:
pe parcursul efectuării anchetei, Comisia devenea tot mai promptă în promovarea ideii că asasinatul lui Rafic Hariri și alte atentate erau legate între ele.
Lărgind mandatul Comisiei, prin acordarea unei asistențe tehnice autorităților libaneze în ceea ce vizează alte 14 atentate, Consiliul de Securitate al ONU a atenționat că salută faptul stabilirii responsabilității în egală măsură pentru alte fapte asemănătoare cu asasinatului lui Rafic Hariri.
Urmărirea responsabililor de acest atentat în afara altor atentate similare nu poate să nu conducă la crearea impresiei unei justiții selective.
Rezoluția 1664 (2006) al Consiliul de Securitate al ONU nu a precizat care trebuie să fie competența ratione personae a tribunalului, fiind stabilit că poporul libanez insistă ca toate persoanele responsabile de acest atentat terorist să fie identificate și urmărite în justiție.
Primul articol al Statutului prevede că Tribunalul pentru Liban are competența „în raport cu persoanele responsabile de crime” rezultă din competența sa ratione materiae, modalitățile responsabilitățile lor penale fiind precizate în art.3. Ținând cont de definirea largă dată competenței ratione personae a tribunalului, procurorul are toată împuternicirea pentru a defini strategiile de urmărire și pentru a întocmi lista persoanelor examinate în funcție de probele de care va dispune contra lor.
Articolul 2 al Statutului Tribunalul pentru Liban prevede: „sunt supuse urmăririi și reprimării infracțiunile vizate în primul articol sub rezerva dispozițiilor prezentului Statut:
dispozițiile Codului penal libanez referitoare la urmărirea și reprimarea actelor de terorism, a crimelor și delictelor contra vieții și integrității fizice a persoanelor, a asociațiilor ilicite, a ascunderii crimelor și delictelor, inclusiv regulile referitoare la elementul material al infracțiunii, la participarea criminală și calificarea complotului; și
articolele 6 și 7 ale Legii libaneze din 11 ianuarie 1958, care prevăd pedeapsa referitor la seducere, război civil și lupta confesională” [33, p.223].
Dacă dreptul aplicabil este dreptul penal libanez, aplicarea sa este restrânsă crimelor și delictelor vizate în art.2 al Statutului, ea se extinde, la fel, sub rezerva dispozițiilor din Statut și exclude unele pedepse care ar urma drept consecință prevăzute de dreptul libanez (pedeapsa capitală și munca forțată). Ținând cont de mandatul acordat, de Consiliul de Securitate Secretarului General al ONU de a crea un tribunal internațional, precum și de situația din Liban unde o schemă a atentatelor teroriste pare a fi bine pusă la punct, ne întrebă,, dacă le putem califica drept crime contra umanității și să le definim ca omor și alte acte inumane cu caracter analogic ce cauzează intenționat suferințe grave sau atentate grave asupra integrității psihice sau sănătății psihice sau mentale comise în cadrul unui atac generalizat sau îndreptat în mod sistematic contra populației civile [33, p.224].
Luând în considerație numărul victimelor stabilit între seria de atentate teroriste comise în Beyruth și diferite regiuni ale lumii, în raport cu care tribunalele penale internaționale existente au competență, considerăm că cele 14 atentate comise în Liban puteau corespunde definiției prima facie a crimei contra umanității acceptate de jurisprudența acestor tribunale. Atentatele comise în Liban începând cu 1 octombrie 2004 ar putea releva o „schemă” sau „un plan metodic” de atacuri îndreptate contra populației civile, chiar dacă distrugerea acesteia nu este totală sau parțială. Ele ar putea fi „colective” prin natura sa sau să constea „în multiplicarea actelor” și, în consecință, să excludă comportamentul individual izolat sau fortuit din partea unei persoane care activează de una singură. Pentru ca omorul să poată fi calificat drept crimă contra umanității nu este obligatoriu ca el să fi fost comis în cadrul unui atac sistematic îndreptat contra populației civile.
Ținând cont de avizele exprimate de către unii membri ai Consiliului de Securitate al ONU, competența ratione materiae a Tribunalul pentru Liban nu s-a extins asupra crimelor contra umanității. Din aceste considerente, calificarea crimelor a fost redusă la crimele de drept comun prevăzute de Codul penal libanez [33, p.224].
Conform prevederilor art.3, par.1 al Statutului, este responsabil în mod individual oricine care a comis crima, a participat la comiterea ei în calitate de complice, a organizat-o sau a ordonat altor persoane s-o comită sau a contribuit la comiterea ei. Această dispoziție corespunde Codului penal libanez și principiilor generale de drept penal pe care le găsim, de exemplu, în art.2, par.3 al Convenției internaționale pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozive din 1997, adoptată prin Rezoluția 52/164 a Adunării Generale a ONU. Art.3, par.2 al Statutului Tribunalului pentru Liban prevede că persoana ce este obligată să execute un ordin al superiorului nu este exonerată de răspundere penală, dar acest fapt are pondere la minimalizarea pedepsei.
Tribunalul pentru Liban are următoare structură: Camera de primă instanță; Camera de Apel; Procurorul; Grefa; Biroul Apărării.
Structura camerelor este mixtă cu o majoritate dintre judecători internaționali. Procurorul are, de asemenea, statut internațional, fiind asistat de un procuror adjunct libanez. Procurorul conduce ancheta și exercită urmărirea persoanelor susceptibile de a fi responsabile de crimele ce cad sub incidența tribunalului [33, p.225].
Grefa este numită de Secretarul General al ONU și are statut de funcționar al Națiunilor Unite. Faptul că Tribunalul pentru Liban este constituit dintr-o majoritate de judecători internaționali, un procuror internațional și grefa, corespunde poziției constante a ONU, conform căreia, la crearea unui tribunal mixt, prezența unui puternic element internațional este o garanție a independenței, obiectivității și imparțialității proceselor de judecată.
La 10 noiembrie 2006, Secretarul General al ONU a transmis primului ministru libanez proiectul acordului dintre ONU și Guvernul libanez referitor la crearea unui tribunal special pentru Liban, la care a fost anexat un proiect de Statut al tribunalului. În scrisoarea din 13 noiembrie 2006, primul ministru libanez informa Secretarul general că Consiliul de Miniștri libanez a aprobat, în aceeași zi proiectul menționat și așteaptă cu nerăbdare să fie eliminate ultimele formalități în crearea tribunalului. Prin nota verbală din 14 noiembrie 2006, misiunea permanentă a Libanului a adresat Secretarului General al ONU o copie a observațiilor făcute de către președintele Republicii Libaneze, notă ce conține acceptarea deciziei Consiliului de Miniștri. Instrumentele negociate au fost transmise Consiliului de Securitate al ONU pentru examinare.
ÎNCHEIERE
La o sumară comparație a textului Protocolului cu prevederile Statutului de , constatăm o dezvoltare semnificativă a sferei crimelor de război care au ca obiect bunurile culturale, așa cum sunt definite de Convenția din 1954, primele două incriminări vizând numai bunurile culturale aflate sub protecție specială.
Protocolul obligă statele părți să adopte măsurile necesare pentru a stabili infracțiunile penale conform legislațiilor interne și pentru a face ca aceste infracțiuni să fie sancționate cu pedepse corespunzătoare. Mai mult, statele părți sunt obligate să se supună principiilor generale de drept și celor de drept internațional, inclusiv regulilor care extind răspunderea penală individuală la alte persoane decât cele care comit direct actul respectiv (art.15, par.2). Protocolul cuprinde prevederi de detaliu referitoare la jurisdicție (art.16), acuzare (art.17), extrădare (art.18), asistență juridică (art.19), precum și enumerarea altor violări pentru care statele au obligația de a lua măsuri pentru a le reprima prin legislația națională (art.21). Art.21 enumeră următoarele acte, cu condiția să fie comise în mod intenționat: orice utilizare a bunurilor culturale cu violarea Convenției și Protocolului; orice export ilicit, alte mutări sau transferuri de proprietate a bunurilor culturale de pe teritoriul ocupat, prin violarea Convenției și Protocolului.
Pe lângă faptul că tipologia crimelor ce impun răspunderea penală individuală a devenit mai largă și expresă, au fost formulate și unele principii generale. Examinându-se fapta, inacțiunea este la fel este calificată ca infracțiune. Pornind de la hotărârea Comisiei militare a SUA în cazul generalului Iamashita cu privire la cruzimile comise contra populației civile în Fillipine, neprevenirea crimelor este privită ca infracțiune în egală măsură cu însăși crima și necesită o pedeapsă la fel de dură: „atunci când omorurile, violurile și actele de răzbunare constituie infracțiuni răspândite pe scară largă, iar comandantul nu depune eforturi pentru a preveni și a curma faptele criminale, acest comandant poate fi atras la răspundere, inclusiv penală, pentru faptele ilegale ale subalternilor săi”. Același principiu este expus în art.86 și Protocolului adițional I și în Statutul de
O altă tendință pe care este important să o menționăm, vorbind despre practica codificării dreptului internațional, este interdependența crescândă între dreptul internațional umanitar și drepturile omului. Într-adevăr, unele dintre prevederile dreptului internațional umanitar adoptate în ultimii ani au fost puternic influențate de prevederile drepturilor omului și protecția acordată de acest drept. Statutul de enumeră așa noțiuni cum ar fi „demnitate personală”, interzicerea „unei adresări înjositoare”, „garanții judiciare”, interzicerea „urmăririi” (determinată ca privare „intenționată de drepturile fundamentale ce contravine dreptului internațional în baza criteriului apartenenței la un oarecare grup sau comunitate”), discriminarea și apartheidul. Toate aceste noțiuni au fost formulate în documentele de bază ale ONU, adoptate în scopul protecției drepturilor indivizilor. Totodată, principiul umanității constituie nucleul dreptului internațional umanitar și este originea tuturor modificărilor evoluționale, ce sunt examinate în prezenta lucrare. În plus, principiul răspunderii individuale este prevăzut în mod expres de dreptul internațional umanitar.
Și-n sfârșit, dreptul internațional convențional și cutumiar tot mai sunt influențate reciproc. Dreptul cutumiar a început să joace rolul principal, deoarece dreptul internațional cutumiar aplicabil conflictelor armate nu se limitează de și Protocoalele adiționale. Dreptul cutumiar a urgentat dezvoltarea dreptului conflictelor armate, în special ce se referă la infracțiunile comise în timpul conflictelor interne. În acest sens un rol deosebit l-a avut precedentul judiciar dezvoltat de Tribunalul special pentru ex-Yugoslavia.
Codificarea instituției răspunderii pentru comiterea crimelor de război a cunoscut o cale lungă, începând cu anul 1474 în cazul Hagenbah. Însă, ideea de bază ce caracterizează acest concept, originea căruia a fost pusă cu mulți ani în urmă și care de atunci a suferit schimbări – rămâne aceleași: principiul umanității trebuie să rămână piatra de temelie a sistemului normelor juridice, ce protejează de infracțiunile comise de indivizi, atât în timp de pace, cât și în timp de război, fie că este vorba despre un conflict armat internațional sau non-internațional. Aceasta este nu doar o obligație morală, ci una din obligațiile principale conform dreptului internațional cutumiar.
Astăzi, la fel ca și anterior, legile umanității și „cerințele conștiinței sociale” impun un lucru enorm în scopul propagării principiilor și normelor ce ar asigura o protecție efectivă a indivizilor, ce devin victime ale actelor de violență, numărul cărora este în permanență în creștere. „Pacea și securitatea omenirii”, precum și protecția drepturilor omului și sancțiunile severe contra încălcărilor grave a dreptului internațional umanitar aplicabil în timp de conflict armat, pot fi atribuite la performanțele cele mai importante ale omenirii.
CPI este un organ permanent de justiție, al cărui scop constă în descoperirea, reținerea, intentarea acuzării și condamnarea persoanelor fizice, care au săvârșit crime grave împotriva dreptului omului.
CPI nu are competență să se pronunțe asupra organizațiilor, instituțiilor, partidelor, asociațiilor sau altor forme de instituționalizare publică.
Ședințele CPI se vor desfășura în mod permanent , Olanda, dar pot avea loc și în alte state, dacă apare necesitatea respectivă.
Faptele săvârșite de criminalii de război cad sub incidența CPI. Actualmente urmărirea penală a persoanelor inculpate de săvârșirea crimelor de război sau alte crime din competența CPI constituie preocuparea justiției naționale. Legea penală a statelor-părți conține în mod obligatoriu principii corespunzătoare, care presupun urmărirea penală a persoanelor vinovate de crime împotriva securității omenirii, folosirea actelor de tortură și de alte crime grave.
La nivel internațional, Consiliul de Securitate al ONU a luat decizia în două cazuri de formare a tribunalelor speciale (Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie și Tribunalul Penal pentru Rwanda).
CPI a înlocuit instanțele ad-hoc care aveau o competență limitată pentru anumite tipuri de infracțiuni și pentru un anumit areal geografic. Actuala CPI este net superioară față de instanțele ad-hoc, fiindcă:
examinează numai acuzațiile împotriva persoanelor fizice;
are o adresă precisă și o infrastructură stabilită prin statut, fapt care o face mai independentă și mai rapidă;
poate să acționeze radical;
nu se află în dependență nemijlocită față de Consiliul de Securitate al ONU sau față de alte instanțe de justiție;
dispune de o competență nelimitată în timp și spațiu;
organul de învinuire al CPI este în drept să efectueze de sine stătător ancheta preliminară și acțiunea într-o cauză concretă;
CPI examinează, respectând cu strictețe competența ratione temporis, doar infracțiunile săvârșite după depunerea a 60 de instrumente de ratificare a Statutului CPI și după intrarea în vigoare a acestui act pentru statul pe al cărui teritoriu a fost comisă infracțiunea sau al cărui cetățean a comis infracțiunea;
CPI nu examinează infracțiunile care nu sunt enumerate în Statutul CPI. De exemplu, terorismul, traficul de droguri, infracțiunile economice, traficul de ființe umane etc., deși un complet de specialiști pregătesc acest subiect pentru a fi pus în atenția Statelor-părți de revizuire a Statutului CPI;
CPI se deosebește de CEDO (Curtea Europeană pentru Drepturile Omului) prin competență: CEDO, fiind organul de control al respectării Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, examinează plângerile individuale ale cetățenilor împotriva statului în cazul nerespectării de către stat a prevederilor acestei Convenții;
CPI se deosebește și de Curtea Internațională de (CI), aceasta din urmă examinând litigiile dintre state.
Una dintre premisele intentării acuzării constă în faptul că statul al cărui supus este bănuitul, sau statul pe al cărui teritoriu a fost comisă infracțiunea trebuie să cadă de acord pentru intentarea acuzării. Doar Consiliul de Securitate al ONU este în drept să anuleze această clauză de accesibilitate și să transmită cazul nemijlocit organului acuzării CPI.
Acuzarea poate fi intentată nu numai împotriva persoanelor inculpate de săvârșirea unor infracțiuni ce cad sub incidența instanței, din statul care a ratificat Statutul CPI, dar și a persoanelor supuse statelor care nu au ratificat acest act. În acest caz este nevoie doar de acordul în acest sens al statului care a ratificat Statutul de , pe al cărui teritoriu a fost săvârșită infracțiunea. Menționăm că, și în acest caz, Consiliul de Securitate al ONU este în drept să transmită cazul CPI, fără a obține acordul statului respectiv.
După momentul transmiterii cazului concret CPI, instanțele naționale de judecată nu mai au nici o influență asupra efectuării actului justițiar. Sentința CPI poate fi atacată numai în Curtea de Casație (Curtea de Apel) a CPI. Reexaminarea cazului în instanțele de judecată naționale este exclusă.
Statutul CPI a extins principiul răspunderii penale individuale spre o sferă mai largă de crime internaționale, săvârșite atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. Nepedepsirea criminalilor de război sau impunitatea lor dă frâu liber diverșilor conducători de formațiuni armate și de state să purceadă la conflicte regionale sau interstatale. Statutul CPI elimină impunitatea (scutirea de pedeapsă a unui infractor din cauza unor împrejurări speciale sau personale, prevăzute de lege), adică, indiferent de cauzele care i-au determinat pe diriguitorii statali să purceadă la soluționarea unor relații prin conflict armat, aceștia vor răspunde în fața legii.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Carta Organizației Națiunilor Unite din 26.06.1945 [on-line] http://www.dri.gov.ro/documents/Carta%20ONU.pdf (accesat la 12.11.2013).
Carta Tribunalului Militar Internațional pentru Extremul Orient din 19.01.1946 [on-line] http://www.jus.uio.no/english/services/library/treaties/04/4-06/military-tribunal-far-east.xml (accesat la 11.11.2013).
Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20I.pdf (accesat la 17.11.2013).
Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate maritime, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20II.pdf (accesat la 18.11.2013).
Convenția (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20III.pdf (accesat la 18.11.2013).
Convenția (IV) cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20IV.pdf (accesat la 17.11.2013).
Convenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid din 09.12.1948 [on-line] http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=89&inline= (accesat la 21.11.2013).
Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, Haga, 14.05.1954 [on-line] http://www.unap.ro/ro/unitati/cdiu/H%20CP.htm (accesat la 12.11.2013).
Convenția cu privire la imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității din 25.01.1974 [on-line] http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/082-Romanian.pdf (accesat la 18.11.2013).
Doc. O.N.U. A/CN.4/464/Add.1, 22.02.1995 [on-line] http://legal.un.org/ilc/guide/3_4.htm (accesat la 22.11.2013).
Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva din 1949 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale, Geneva, 10.07.1977 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Protocolul%20Aditional%20I.pdf (accesat la 11.11.2013).
Rezoluția Adunării Generale a ONU A/RES/49/59 din 17.12.1995 [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N95/768/14/PDF/N9576814.pdf?OpenElement (accesat la 21.10.2013).
Rezoluția Adunării Generale a ONU № 3 (1) din 13.02.1946 [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/751/29/IMG/NR075129.pdf?OpenElement (accesat la 09.10.2013).
Rezoluția Adunării Generale a ONU № 95 (1) din 11.12.1946 [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/033/46/IMG/NR003346.pdf?OpenElement (accesat la 11.10.2013).
Statutul Curții Penale Internaționale, Roma, 18.07.1998 [on-line] http://www.cab1864.eu/upload/STATUTUL%20CURTII%20PENALE%20INTERNATIONALE.pdf (accesat la 15.11.2013).
Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg din 08.08.1945 [on-line] http://www.uni-marburg.de/icwc/dateien/imtcenglish.pdf (accesat la 11.11.2013).
Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie [on-line] http://www.icty.org/x/file/Legal%20Library/Statute/statut_sept08_fr.pdf (accesat la 12.11.2013).
Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda [on-line] http://www.unictr.org/Portals/0/English%5CLegal%5CStatute%5C2010.pdf (accesat la 12.11.2013).
Monografii, articole de specialitate
Alecu Gh. Incriminarea traficului și consumului ilicit de droguri. Constanța: Editura Europolis, 2004. 270 p.
Andries A. Le droit penal des conflits armés: un droit sans tribounal. Bruxelles: Dunant, 1998. 219 p.
Anghel I.M., Anghel V.I. Răspunderea în dreptul internațional. București: Editura Lumina Lex, 1998. 278 p.
Askin K.D. War Crimes against Women, Prosecution in International Law. 2 edition. The Hague: Shambhala, 2007. 579 p.
Barbăneagră A. Infracțiunile contra păcii și securității omenirii. Chișinău: Reclama SA, 2005. 500 p.
Barbăneagră A. Jurisdicția penală internațională pentru fosta Iugoslavie. Tribunalul pentru crimele de război din Bosnia-Herțegovina. În: Avocatul poporului, nr.4, 2005, p.4-7.
Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept internațional contemporan. București: Editura ALL BECK, 2000. 390 p.
Cauia A., Chirtoacă N. Statutul juridic al combatantului în conflictele armate contemporane. Chișinău: Notograf Prim, 2012. 236 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Drept internațional umanitar. București: Casa de Editură și Presă „Șansa”, 1992. 528 p.
Crețu V. Drept internațional public. București: Editura Fundației “România de Mâine”, 2005. 350 p.
Dailler P., Pellet A. Droit international public. 9 edition. Paris: L.G.D.J., 2009. 1480 p.
Diaconu D. Curtea penală internațională. Istorie și realitate. București: Editura All Beck, 1999. 330 p.
Dobrinoiu V. Drept penal. Partea specială. Volumul I. Teorie și practică. București: Editura Lumina-Lex, 2000. 369 p.
Gamurari V. Codificarea normelor cutumiare și a practicii judiciare internaționale privind răspunderea pentru crime de război în cadrul ONU. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale. № 1, 2008, p.23-32.
Gamurari V., Barbăneagră A. Crimele de război. Chișinău: Reclama SA, 2008. 500 p.
Geamănu Gr. Drept internațional public. Volumul II. București: Editura Didactică și Pedagocică, 1983. 575 p.
Lattanzi F. (ed.). The International Criminal Court: Comments on the Draft Statute. Napoli: Palmero, 2002. 372 p.
May L. Crimes Against Humanity. A Normative Account. Cambridge: University Press, 2005. 310 p.
Mazilu D. Dreptul păcii. Tratat. București: Editura All Beck, 2002. 455 p.
Miyazaki S. The Martens Clause and International Humanitarian Law. Studies and Essays in Honour of Jean Pictet. Geneva: ICRC, 1984. 770 p.
Niciu M. Drept internațional public. Volumul I, ediția a IV-a. Iași: Editura Fundației „Chemarea”, 2001. 300 p.
Ponta V., Coman D. Curtea Penală Internațională. Consacrarea juridică a statutului primei instanțe penale permanente din istoria omenirii. București: Editura Lumina Lex, 2004. 258 p.
Sârcu-Scobioală D., Lupușor I., Goncearova E. Jurisdicția internațională penală. Chișinău: CEP-USM, 2008. 289 p.
Scăunaș S. Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar. București: Editura All Beck, 2002. 228 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
Dicționar de drept internațional umanitar. Chișinău: Pontos, 2007. 360 p.
Dicționar diplomatic (colectiv). București: Editura Politică, 1979. 440 p.
Prosecutor v. Delalic et al. (Judgement). ICTY Case No. IT-96-21-T of 16 November 1998 [on-line] http://www.un.org/icty/celebici/trialc2/jugement/index.htm (accesat la 09.11.2013).
Prosecutor v. Erdemovic. ICTY Case No. IT-96-22-T of 29 November 1996 [on-line] http://www.un.org/icty/erdemovic/trialc/jugement/erd-tsj961129f.htm (accesat la 14.10.2013).
Prosecutor v. Jean-Paul Akayesu (Judgement). ICTR Case No. ICTR-96-4-T of 2 September 1998 [on-line] http://69.94.11.53/FRENCH/index.htm (accesat la 14.11.2013).
Prosecutor v. Karadzic and Mladic. ICTY Case No. IT-95-5-18 of 16 November 1995 [on-line] http://www.un.org/icty/indictment/french/kar-ii951116f.htm (accesat la 14.10.2013).
Prosecutor v. Kayishema & Ruzindana (Judgement). ICTR Case No. ICTR-95-1-T of 21 may 1999 [on-line] http://69.94.11.53/FRENCH/index.htm (accesat la 13.11.2013).
Prosecutor v. Tadic (Jurisdiction). ICTY Case No. T-94-1-T of 7 May 1997 [on-line] http://www.un.org/icty/tadic/trialc2/jugement/index.htm (accesat la 14.10.2013).
Sandoz I., Swinarski C., Zimmermann B. Commentary on the Additional Protocols of 8 June 1977 to the Geneva Conventions of 12 August 1949. Geneva: ICRC, Martinus Nijhoff, 1987. 880 p.
Shindler D., Toman J. The Law of Armed Conflicts: A Collection of Conventions, Resolutions and other Documents. Dordrecht-Geneva: Martinus Nijhoff-Henry Dunant Institute, 3rd ed., 1988. 1279 p.
SUMMARY
Facing multiple recent controversies over attempts of extraterritorial application of the criminal law by some states, it appears interesting to analyze the confrontation between several antagonistic systems: first, the confrontation between national systems of criminal repression, which are exercised as a sovereign privilege on the state’s territory; second, the confrontation between the national repressive system and that of international justice, the latter postulating the overcoming of the principles of sovereignty and of territoriality of punishment. The confrontation of these systems leads inevitably to a conflict of jurisdictions and therefore to a competitive delimitation of the repressive space. Thus, the examination of this confrontation consists in researching the causes which lead to the concurrence of jurisdictions, but also in studying possible solutions to overcome the arising conflict.
The Permanent Court of International Justice, in the case of S.S. « Lotus » affirms that « (…) all that can be required of a State is that it should not overstep the limits which international law places upon its jurisdiction ». Thus, the criminal jurisdiction of a state, being able to enter in conflict with that of another state, is framed by international law. This framework is certainly informal, in the sense that it is not the result of principles that expressly provide the criminal powers that states are entitled to exercise. This framework is still felt because it is likely to reduce the repressive powers of the states.
This is why international law tends to organize the interaction between national repressive spaces between them and the interaction between national repressive space and the space of international criminal justice. This organization goes through overcoming the territoriality of the repression, the international nature of offenses or crimes ordering the establishment of rules that will either define competing powers or will lay the foundation for cooperation between them.
Thus, the conflict of jurisdictions arising from the confrontation of national repressive spaces in fighting transnational crime and from the confrontation between national repressive space with the space of the international criminal justice in fighting international crime can be solved only by properly organizing and delimiting these repressive areas. Only by organizing national and international criminal systems, by preventing and resolving jurisdictional conflicts, can the effective implementation of repressive justice both in its national and international dimensions be achieved.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Carta Organizației Națiunilor Unite din 26.06.1945 [on-line] http://www.dri.gov.ro/documents/Carta%20ONU.pdf (accesat la 12.11.2013).
Carta Tribunalului Militar Internațional pentru Extremul Orient din 19.01.1946 [on-line] http://www.jus.uio.no/english/services/library/treaties/04/4-06/military-tribunal-far-east.xml (accesat la 11.11.2013).
Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20I.pdf (accesat la 17.11.2013).
Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate maritime, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20II.pdf (accesat la 18.11.2013).
Convenția (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20III.pdf (accesat la 18.11.2013).
Convenția (IV) cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război, Geneva, 12.08.1949 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Conventia%20de%20la%20Geneva%20IV.pdf (accesat la 17.11.2013).
Convenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid din 09.12.1948 [on-line] http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=89&inline= (accesat la 21.11.2013).
Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, Haga, 14.05.1954 [on-line] http://www.unap.ro/ro/unitati/cdiu/H%20CP.htm (accesat la 12.11.2013).
Convenția cu privire la imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității din 25.01.1974 [on-line] http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/082-Romanian.pdf (accesat la 18.11.2013).
Doc. O.N.U. A/CN.4/464/Add.1, 22.02.1995 [on-line] http://legal.un.org/ilc/guide/3_4.htm (accesat la 22.11.2013).
Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva din 1949 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale, Geneva, 10.07.1977 [on-line] http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Protocolul%20Aditional%20I.pdf (accesat la 11.11.2013).
Rezoluția Adunării Generale a ONU A/RES/49/59 din 17.12.1995 [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N95/768/14/PDF/N9576814.pdf?OpenElement (accesat la 21.10.2013).
Rezoluția Adunării Generale a ONU № 3 (1) din 13.02.1946 [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/751/29/IMG/NR075129.pdf?OpenElement (accesat la 09.10.2013).
Rezoluția Adunării Generale a ONU № 95 (1) din 11.12.1946 [on-line] http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/033/46/IMG/NR003346.pdf?OpenElement (accesat la 11.10.2013).
Statutul Curții Penale Internaționale, Roma, 18.07.1998 [on-line] http://www.cab1864.eu/upload/STATUTUL%20CURTII%20PENALE%20INTERNATIONALE.pdf (accesat la 15.11.2013).
Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg din 08.08.1945 [on-line] http://www.uni-marburg.de/icwc/dateien/imtcenglish.pdf (accesat la 11.11.2013).
Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie [on-line] http://www.icty.org/x/file/Legal%20Library/Statute/statut_sept08_fr.pdf (accesat la 12.11.2013).
Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda [on-line] http://www.unictr.org/Portals/0/English%5CLegal%5CStatute%5C2010.pdf (accesat la 12.11.2013).
Monografii, articole de specialitate
Alecu Gh. Incriminarea traficului și consumului ilicit de droguri. Constanța: Editura Europolis, 2004. 270 p.
Andries A. Le droit penal des conflits armés: un droit sans tribounal. Bruxelles: Dunant, 1998. 219 p.
Anghel I.M., Anghel V.I. Răspunderea în dreptul internațional. București: Editura Lumina Lex, 1998. 278 p.
Askin K.D. War Crimes against Women, Prosecution in International Law. 2 edition. The Hague: Shambhala, 2007. 579 p.
Barbăneagră A. Infracțiunile contra păcii și securității omenirii. Chișinău: Reclama SA, 2005. 500 p.
Barbăneagră A. Jurisdicția penală internațională pentru fosta Iugoslavie. Tribunalul pentru crimele de război din Bosnia-Herțegovina. În: Avocatul poporului, nr.4, 2005, p.4-7.
Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept internațional contemporan. București: Editura ALL BECK, 2000. 390 p.
Cauia A., Chirtoacă N. Statutul juridic al combatantului în conflictele armate contemporane. Chișinău: Notograf Prim, 2012. 236 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Drept internațional umanitar. București: Casa de Editură și Presă „Șansa”, 1992. 528 p.
Crețu V. Drept internațional public. București: Editura Fundației “România de Mâine”, 2005. 350 p.
Dailler P., Pellet A. Droit international public. 9 edition. Paris: L.G.D.J., 2009. 1480 p.
Diaconu D. Curtea penală internațională. Istorie și realitate. București: Editura All Beck, 1999. 330 p.
Dobrinoiu V. Drept penal. Partea specială. Volumul I. Teorie și practică. București: Editura Lumina-Lex, 2000. 369 p.
Gamurari V. Codificarea normelor cutumiare și a practicii judiciare internaționale privind răspunderea pentru crime de război în cadrul ONU. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale. № 1, 2008, p.23-32.
Gamurari V., Barbăneagră A. Crimele de război. Chișinău: Reclama SA, 2008. 500 p.
Geamănu Gr. Drept internațional public. Volumul II. București: Editura Didactică și Pedagocică, 1983. 575 p.
Lattanzi F. (ed.). The International Criminal Court: Comments on the Draft Statute. Napoli: Palmero, 2002. 372 p.
May L. Crimes Against Humanity. A Normative Account. Cambridge: University Press, 2005. 310 p.
Mazilu D. Dreptul păcii. Tratat. București: Editura All Beck, 2002. 455 p.
Miyazaki S. The Martens Clause and International Humanitarian Law. Studies and Essays in Honour of Jean Pictet. Geneva: ICRC, 1984. 770 p.
Niciu M. Drept internațional public. Volumul I, ediția a IV-a. Iași: Editura Fundației „Chemarea”, 2001. 300 p.
Ponta V., Coman D. Curtea Penală Internațională. Consacrarea juridică a statutului primei instanțe penale permanente din istoria omenirii. București: Editura Lumina Lex, 2004. 258 p.
Sârcu-Scobioală D., Lupușor I., Goncearova E. Jurisdicția internațională penală. Chișinău: CEP-USM, 2008. 289 p.
Scăunaș S. Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar. București: Editura All Beck, 2002. 228 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
Dicționar de drept internațional umanitar. Chișinău: Pontos, 2007. 360 p.
Dicționar diplomatic (colectiv). București: Editura Politică, 1979. 440 p.
Prosecutor v. Delalic et al. (Judgement). ICTY Case No. IT-96-21-T of 16 November 1998 [on-line] http://www.un.org/icty/celebici/trialc2/jugement/index.htm (accesat la 09.11.2013).
Prosecutor v. Erdemovic. ICTY Case No. IT-96-22-T of 29 November 1996 [on-line] http://www.un.org/icty/erdemovic/trialc/jugement/erd-tsj961129f.htm (accesat la 14.10.2013).
Prosecutor v. Jean-Paul Akayesu (Judgement). ICTR Case No. ICTR-96-4-T of 2 September 1998 [on-line] http://69.94.11.53/FRENCH/index.htm (accesat la 14.11.2013).
Prosecutor v. Karadzic and Mladic. ICTY Case No. IT-95-5-18 of 16 November 1995 [on-line] http://www.un.org/icty/indictment/french/kar-ii951116f.htm (accesat la 14.10.2013).
Prosecutor v. Kayishema & Ruzindana (Judgement). ICTR Case No. ICTR-95-1-T of 21 may 1999 [on-line] http://69.94.11.53/FRENCH/index.htm (accesat la 13.11.2013).
Prosecutor v. Tadic (Jurisdiction). ICTY Case No. T-94-1-T of 7 May 1997 [on-line] http://www.un.org/icty/tadic/trialc2/jugement/index.htm (accesat la 14.10.2013).
Sandoz I., Swinarski C., Zimmermann B. Commentary on the Additional Protocols of 8 June 1977 to the Geneva Conventions of 12 August 1949. Geneva: ICRC, Martinus Nijhoff, 1987. 880 p.
Shindler D., Toman J. The Law of Armed Conflicts: A Collection of Conventions, Resolutions and other Documents. Dordrecht-Geneva: Martinus Nijhoff-Henry Dunant Institute, 3rd ed., 1988. 1279 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tribunalele Penale Internationale de la Cele Ad Hoc la Justitia Penala Internationala cu Caracter Permanent (ID: 130149)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.