Tratatul Si Cutuma Izvoare Principale ALE Dreptului International Public
TRATATUL ȘI CUTUMA- IZVOARE PRINCIPALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
CUPRINS
CAPITOLUL I: Aspecte introductive
Scurt istoric
Definiția dreptului internațional public
Noțiune
Trăsăturile dreptului internațional public
Izvoarele dreptului internațional public
Noțiune
Clasificarea izvoarelor
CAPITOLUL II: Tratatul internațional- izvor principal al dreptului internațional public.
2.1. Considerații generale
2.1.1. Definiție
2.1.2. Elementele tratatului
2.1.3. Clasificarea tratatelor
2.2. Încheierea și intrarea în vigoare a tratatelor
2.2.1. Negocierea tratatelor
2.2.2. Semnarea tratatelor- expirimarea consimțământului de a deveini parte la tratat
2.2.3. Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor
2.3. Aplicarea, efectele, modificarea și interpretarea tratatelor
2.3.1. Aplicarea tratatelor
2.3.2. Efectele tratatelor
2.3.3. Modificarea tratatelor
2.3.4. Interpretarea tratatelor
2.4. Încetarea tratatelor
2.4.1. Cauze propriu- zise de încetare a tratatelor
2.4.2. Cauze de nulitate a tratatelor
CAPITOLUL III: Cutuma internațională- izvor principal al dreptului internațional public.
3.1. Considerații introductive
3.1.1. Definiție
3.1.2. Elementul obiectiv
3.1.3. Elementul subiectiv
3.2. Dovada cutumei
3.3. Opozabilitatea cutumei
3.4. Avantajele și dezavantajele cutumei internaționale în raport cu tratatul
3.5. Actualitatea cutumei
CAPITOLUL IV: Practica și jurisprudența internațională
4.1. Practica și jurisprudența internațională în domeniul tratelor
4.2. Cutuma în practica și jurisprudența internațională
Concluzii
Bibliografie
Introducere
“Din totdeauna, de la începuturi, de când oamenii și-au descoperit propria conștiință, până când societatea s-a dezvoltat și a ajuns dependentă de tehnologie, un rol important l-a jucat ideea de justiție (lege lato sensu), pe considerentul că ordinea este necesară și haosul este neprielnic pentru ca omenirea să coexiste. Orice sistem social, fie că este dezvoltat sau nu, puternic sau slab, a creat pentru el o serie de principii fără de care nu se poate dezvolta. Progresul a fost întotdeauna bazat pe societata,în care atât bărbații, cât și femeile, au căzut de acord pentru a-și atinge un scop comun, indiferent dacă era vorba despre a vâna animale pentru hrană, a cultiva sau, mai târziu, a face bani.”
Elementul ce impune recunoașterea valorilor și standardelor membrilor unei comunități, este în mod imperativ, legea. Astfel, indivizii, împreună, trebuie să-și stabilească propriile relații legale în vederea drepturilor și obligațiilor pe care le au, pedepsindu-i pe cei ce le încalcă.
Legea conține o serie de reguli privind comportamentul unei comunități și reflectă ideea de preocupare a societății pentru ca aceasta să funcționeze cuviincios.
Deoarece legea este cea care se afirmă în comportamentul unei societăți, însemană că nu persoanele, ci stalele sunt cele care reprezintă subiecții principali, creându-se, asftel, relații în dreptul internațional public.
Dreptul international public acoperă relațiile dintre state în toate formele sale, începând de la actele de război, până la spatial extraatomsferic, respectiv dreptul spațial.
“În dreptul international public nu există un sistem unificat de sancțiuni, însă există circumstanțe în care utilizarea forței este recunoscută ca fiind atât justificată, cât și legală. Odată cu formarea sistemului Națiunilor Unite, sancțiunile au fost impuse de către Consiliul de Securitate pentru a se putea apăra împotriva amenințării aduse păcii prin actele de agresiune.”
Exercitarea forței coercitive a Națiunilor Unite este totuși rară, deoarece necesită coordonarea din partea celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și aceasta reprezintă o dificultate nu neapărat pentru marile puteri, ci este chiar o amenințare pentru interesele lor indispensabile.
În concluzie, acei scriitori ce pun elementul forței în fruntea teoriilor lor, întampină multe dificultăți în a descrie natura sau chiar natura legala a dreptului internațional public, care este lipsită de coerență, recunoscută și cuprinzătoare în cadrul sancțiunilor. Rolul sancțiunilor este ușor neînțeles, deoarece acesta este de dispoziție a statului, nu de sistem în sinea lui.
Deoarece nu se poate descoperi natura exactă a dreptului internațional public și nu se pot extrage din definiție sancțiunile aplicabile actelor de agresiune, caracterul legilor internaționale trebuie examinate în vederea căutării și descoperirii dacă statele întradevăr sunt obligate să se supună dreptului internațional și dacă este așa, de ce.
Cheia răspunsului la această întrebare stă la baza atribuțiilor sistemului international în primul rând și exclusiv în sensul relațiilor interumane.
Așa cum vom vedea în cele ce urmează dreptul internațional public este în principal format din acorduri internaționale, care crează obligatoriu reguli pentru statele semnatare și reguli de drept comun, care sunt, în principiu, practici îndelungate ale statelor, recunoscute de comunitate .
În concluzie, statele participante la semnarea tratatelor trebuie să se țină de regulile cuprinse în acestea și, de obicei, violează aceste reguli doar pentru a-și satisfice un interes absolut necesar, fără de care nu ar putea supraviețui.
Am optat pentru alegerea temei de licență Tratatul și cutuma- izvoare principale ale dreptului international public , deoarece consider că sunt vitale pentru a înțelege mecanismul sistemului dreptului international public. Deși în zilele noastre nu i se recunoaște cu adevărat calitatea și importanța ca în trecut, cutuma a reprezentat pe parcursul timpului una dintre cele mai importante izvoare formale ale dreptului, fără de care tratatul nu ar fi putut lua naștere.
Prin prezenta lucrare doresc să subliniez aspectele teoretice și practice ale tratatului și ale cutumei, rolul acestora în dezvoltarea socoi-politică a statelor,problemele care ar putea interveni în cazul încalcării normelor imperative ale acestora și mijloacele prin care se pot soluționa diversele dispute care apar în relațiile dintre state si relațiile dintre state și staltele membre.
Totodată doresc să subliniez importanța și rolul deosebit pe care aceste două modalități de comunicare a statelor îl au în evoluția sistematică a dreptului international public.
CAPITOLUL I
Aspecte introductive
Scurt istoric.
“Justiția este elementul care face legătura dintre comunitate și membrii săi, permițând indivizilor să stabilească propriul sistem de relații juridice, cu drepturi și obligații”.
Așa este și în ceea ce se numește “drept internațional”, cu diferența că principalii subiecții ai dreptului internațional sunt națiunile, statele, nu cetățenii priviți în mod individual. Se pot constata multe diferențe între dreptul din interiorul unei anumite țări (dreptul intern) și dreptul care operează în exteriorul țării respective și între state, organizații internaționale și, în anumite cazuri, persoane fizice privite în mod individual.
În secolul al XIX- lea era utilizată expresia “jus gentium” sau dreptul ginților pentru a nominaliza relațiile de drept internațional public, expresie care se regăsește în lucrările unor autori precum Grotius, Puffendorf și Vattel.
În dreptul roman, “ius gentium” cuprindea totalitatea normelor privind relațiile dintre state, dar și normele referitoare la relațiile dintre cetățenii romani și peregrini sau dintre aceștia din urmă. Astfel “ius gentium” cuprindea atât sfera dreptului international public, cât și pe cea a dreptului internațional privat.
Structura societății internaționale, în cadrul căreia s-a dezvoltat dreptul internațional clasic, în special în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, se compunea dintr-un număr redus de state, relativ omogene, din punct de vedere al raporturilor de putere, cât și al regimului juridic și al sistemului economic.
Începutul dreptului internațional se consideră a fi încă din perioada antică, care se încheie odată cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus, când scena politică, din punctul de vedere al raporturilor externe, a fost dominată de tipuri diferite de colectivități politice, imperiile, întinse pe vaste teritorii, și orașele, în special cele grecești, ca entități de dimensiuni restrânse, dar omogene și foarte bine organizate.
Marile imperii antice, cetățile grecești și orașele feniciene au avut înclinație spre independență economică, permanența războaielor sau a amenințării cu războiul impunând izolarea ca una dintre trăsăturile generale ale societății antice. Deoarece dezvoltarea era un prim-plan al societăților antice, a fost necesară stabilirea unor raporturi pașnice cu “lumea exterioară” în urma cărora apar și unele reguli privind desfășurarea acestor raporturi, care pot fi considerate ca norme rudimentare de drept internațional.
Între cetățile grecești s-au aplicat unele norme referitoare la încheierea tratatelor, iviolabilitatea solilor, rezolvarea diferendelor pe cale pașnică, reguli prentru declararea războaielor, instituția proxeniei pentru a proteja negustorii străini etc.
Remarcabile sunt și eforturile cătăților grecești în direcția federalizării, bazată pe două reguli luate mai târziu în considerare în dreptul internațional, și anume, libertatea de adeziune și egalitatea între membrii federației, cât și cele privind încercările de “organizare internațională” a diferitelor entități existente. Acest din urmă aspect privește gruparea orașelor grecești în asocieri de administare comună a sanctuarelor religioase.
Imperiul Roman, aflat pe poziție de superioritate, nu era înclinat să-și trateze partenerii ca egali, manifestând astfel o constantă preocupare de a transpune raporturile Imperiului cu alte popoare străine în reguli juridice, dintre care sunt de menționat cele privind solii, negocierile, încheierea și executarea tratatelor, ocrotirea străinilor etc. Romanii aplicau “ius gentium” străinilor privilegiați, de regulă comercianți, veniți dintr-un alt imepriu care a încheiat un tratat de prietenie cu Roma.
În China Antică, confucianismul și filozofia lui Lao Tzu, se refereau la războaie drepte și nedrepte, la respectarea tratatelor precum și la sancțiuni internaționale, preconizându- se în final o “uniune măreață a popoarelor” bazată pe relații sociale la scara universului.
În India Antică, Legile lui Manu (sec. al V-lea î.Hr.) și Rig Vedele (texte religioase din anii 2500 î. Hr.) consemnează existența unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, prin depunerea unui jurământ.
Egiptul Antic, ne-a lăsat moștenire Tratatul, denumit “sublim”, dintre Ramses al II-lea și Hattusill al III-lea, regele hitiților, considerat a fi cel mai vechi tratat.
În perioada Evului Mediu, în plan politic, societatea a fost dominată de două rivalități. Prima se referă la disputa dintre papalitate și regalitate pentru dominarea societății creștine europene, iar cea de-a doua se referă la disputa dintre regi și seniori, în legătură cu centralizarea puterii în mâinile suveranilor. În această perioadă era predominant dreptul canonic. Astfel o serie de instituții ce țin de dreptul internațional (cum ar fi dreptul de azil, armistițiul sau sancțiunile) emanau de la biserică sau erau apanajul exclusiv al papei, care în multe ocazii intervenea ca arbitru între monarhii.
Tot în aceeași perioadă este consemnată împărțirea dreptului internațional în drept al războiului și drept al păcii, diviziune pe care o reia și H. Grotius, socotit ca fiind părintele dreptului international, apariția unor reguli noi privind armistițiul, tratamentul prizonierilor, natura tratatelor de pace, regimul aplicat străinilor, formarea primelor reguli ale dreptului mării, aplicabile atât pe timp de pace, cât și pe timp de război și s-a instituit un sistem special de protecție consulară.
În secolele al XV-lea și al XVI-lea se înregistrează și primele dezvoltări ale unei doctrine privind dreptul internațional. Astfel, în această perioadă, este evidențiat H. Grotiue erau considerate sacre, prin depunerea unui jurământ.
Egiptul Antic, ne-a lăsat moștenire Tratatul, denumit “sublim”, dintre Ramses al II-lea și Hattusill al III-lea, regele hitiților, considerat a fi cel mai vechi tratat.
În perioada Evului Mediu, în plan politic, societatea a fost dominată de două rivalități. Prima se referă la disputa dintre papalitate și regalitate pentru dominarea societății creștine europene, iar cea de-a doua se referă la disputa dintre regi și seniori, în legătură cu centralizarea puterii în mâinile suveranilor. În această perioadă era predominant dreptul canonic. Astfel o serie de instituții ce țin de dreptul internațional (cum ar fi dreptul de azil, armistițiul sau sancțiunile) emanau de la biserică sau erau apanajul exclusiv al papei, care în multe ocazii intervenea ca arbitru între monarhii.
Tot în aceeași perioadă este consemnată împărțirea dreptului internațional în drept al războiului și drept al păcii, diviziune pe care o reia și H. Grotius, socotit ca fiind părintele dreptului international, apariția unor reguli noi privind armistițiul, tratamentul prizonierilor, natura tratatelor de pace, regimul aplicat străinilor, formarea primelor reguli ale dreptului mării, aplicabile atât pe timp de pace, cât și pe timp de război și s-a instituit un sistem special de protecție consulară.
În secolele al XV-lea și al XVI-lea se înregistrează și primele dezvoltări ale unei doctrine privind dreptul internațional. Astfel, în această perioadă, este evidențiat H. Grotius, care a afirmat în lucrarea sa “De jure belli ac pacis” (“Dreptul războiului și dreptul păcii”) principiul libertății mărilor și a dezvoltat concepția războiului just, de inspirație umanitară. Un alt doctrinar care a folosit pentru prima dată noțiunea de “suveranitate” a fost Jean Bodin. El a arătat că suveranitatea monarhului are un dublu aspect, intern și extern, și a încercat să legitimeze, cu ajutorul dreptului, lupta regelui Franței contra papalității, în afară, și contra feudalității, în interior.
În ceea ce privește conturarea dreptului internațional clasic, un punct de plecare îl constituie tratatele din Westfalia din 1648. Importanța acestor tratate rezultă din faptul că acestea au marcat victoria monarhiilor asupra papalității, atât din punct de vedere politic, dar și religios, recunosc suveranitatea și egalitatea statelor ca principii fundamentale a relațiilor internaționale și introduce conceptul echilibrului dintre puteri ca mijloc de menținere a păcii.
Obiectul dreptul internațional public este constituit din relațiile internaționale, interstatale. Dreptul internațional privat reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile ce se stabilesc în cadrul societății internaționale. Sociatetea internațională este formată din state, purtătoare de suveranitate, care își asumă în mod nemijlocit, anumite drepturi și obligații în raporturile dintre ele. De vreme ce dreptul internațional public reglementează și coordonează raporturile dintre state, relevant ar fi să conexăm istoria dreptului internațional cu istoria apariției statelor. Cu toate acestea, forme incipiente ale unor instituții și regului ce țin de dreptul internațional public, au fost prefigurate încă din perioada antică și medievală a dezvoltării societății.
Definiția dreptului internațional public.
Legea internațională este împărțită în legi privind conflictul (denumite uneori și legi internaționale private) și legi internaționale publice. Legile internaționale private se referă la cazurile care, în anumite sisteme legale în care pătrund elemente externe, devin problematice în ceea ce privește aplicarea legilor străine sau în ceea ce privește rolul curților străine. Din moment ce nu se poate identifica natura legii internaționale prin referire la o definiție a legii bazată pe sancțiuni, va trebui examinat caracterul legii internaționale pentru a găsi dacă de fapt statele se simt obligate să se conformeze la regulile legilor internaționale, iar dacă se conformează, de ce o fac. Dacă într-adevăr răspunsul la prima întrebare este negativ, adică statul nu vede ca necesară acționarea în conformitate cu aceste reguli, rezultă că nu există nici un sistem de legi internațional care să „merite” această denumire.
Noțiune.
Într-o accepțiune largă, dreptul internațional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementeză raporturile ce se stabilesc în cadrul societății internaționale. Raporturile ce se stabilesc în cadrul societății internaționale sunt denumite relații internaționale, ce cuprind mai multe categorii de raporturi sociale, care au ca trăsătură comună faptul că depășesc limitele unui singur stat.
Aceste raporturi se stabilesc pe de-o parte între state și celelalte entități ale societății internaționale sau doar între state, iar pe de altă parte raporturi între persoane fizice sau juridice din diverse state. În legătură cu acest aspect relațiile care cad sub incidența dreptului internațional public sunt doar relațiile dintre state și celelalte entități ale societății internaționale, cea de-a doua categorie intrând în sfera dreptului internațional privat.
Într-o definiție mai strictă, dreptul internațional poate fi definit ca totalitatea normelor juridice create de state (și celelalte subiecte de drept internațional) pe baza acordului de voință- exprimate în tratate și alte izvoare de drept- în vederea reglementării relațiilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bunăvoie, iar în caz de necesitate, prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv ori prin intermediul organizațiilor internaționale.
Trăsăturile dreptului internațional public.
Fundamental dreptului internațional este acordul de voință al statelor care compun la un moment dat societatea internațională. Statele, în condiții de egalitate și pe baza liberului lor consimțământ, într-un process de coordonare, de punere de acord a voinței lor crează norme juridice pe care le expimă prin tratate, cutumă sau alte izvoare de drept.
Dreptului internațional public se evidențiază prin anumite trăsături care privesc:
Elaborarea normelor juridice de drept internațional;
Aplicarea normelor juridice de drept internațional;
Controlul respectării normelor juridice de drept internațional.
Astfel reiese o primă trăsătură a dreptului internațional privit ca un drept de coordonare, în sesnul că, în lipsa unei autorități cu funcții de legiferare, normele acestui drept sunt cerate prin punerea de acord a voinței statelor în conformitate cu interesele lor. în dreptul internațional funcția legislativă nu este exercitată de o instituție distinctă și superioară statelor, aceasta fiind exercitată chiar de către subiectele destinatare ale normei de drept.
Normele juridice de drept internațional capătă forță juridică și caracter genereal sau universal, tot prin consensul statelor, care sunt în același timp și destinatarele normelor.
O altă trăsătură decurge din sistemul de aplicare a normelor dreptului internațional care nu sunt aduse la îndeplinire de o autoritate internațională superioară, ci de către state care acționaeză de bunăvoie, iar în caz de nerespectare, prin măsuri luate individual sau colecitv, în baza unor tratate sau prin organizații internaționale. În ordinea juridică internațională nu există autorități ale administrației publice care să urmărească executarea normelor, structurile în cadrul cărora se elaborează normele dreptului internațional sunt și cele care au atribuții de a urmări aplicarea acestora.
O ultimă trăsătură privește controlul executării normelor acestui drept în cadrul căruia nu există, ca în dreptul intern, un sistem de organe judecătorești competente să intervină și să aplice sancțiuni în caz de încălcare a normelor. În dreptul internațional public există posibilitatea de a se recurge la anumite organisme cu atribuții de tip jurisdicțional, dar funcționarea acestora este marcată de o serie de trăsături specifice, cea mai importantă fiind caracterul facultativ al procedurii, în sensul că, porcedura nu poate fi declanșată decât cu acordul expres al fiecăruia dintre statele implicate.
Izvoarele dreptului internațional public.
Noțiune.
“În dreptul intern, izvoarele normelor sunt determinate prin dispozițiile constituției și a celorlalte legi care se adoptă pe baza acesteia. Dintr-o asemenea determinare rezultă și o anumită ierarhie între diversele izvoare ale normelor juridice.”
Chiar dacă la începuturi formarea normelor de drept international public a avut loc, în principiu, pe cale cutumiară, ulterior tratatul a devenit principala formă de coordonare dintre state și principala formă juridică care dă naștere colaborării dintre subiectele dreptului international public în diversele domenii de activitate.
Pentru a indentifica izvoarele dreptului internațional este necesară o caracterizare generală a lor spre a sesiza diferențele specifice dintre acestea. Prin izvoare ale dreptului se înțelege modalitățile specifice de exprimare a conținutului unor norme de drept.
În doctrină se face distincție între izvoare materiale și izvoare formale ale dreptului internațional. Astfel izvoarele materiale desemnează condițiile sociale care duc la apariția unor norme de drept, cum ar fi: opinia publică, conștiința colectivă, noțiunea de dreptate, solidaritatrea socială, noțiunea de justiție, diversele interdependențe dintre actorii din societatea internațională ș.a.
Practica îndelungată și interpretările regăsite în literature de specialitate au îndrumat spre constatarea unei “liste” a mijloacelor prin care se exprimă acordul statelor cu privire la anumite norme de drept internațional. Izvoarele formale ale dreptului internațional sunt mijloacele juridice prin care se exprimă normele juridice ale acestei ramuri de drept. Așadar definiția regăsită în doctrină cu privire al izvoarele dreptului internațional se referă la izvoarele formale ale acestui drept, rezultate în urma analizei procesului de formare a normelor.
Izvoarele dreptului internațional sunt acele procedee de elaborare, respectiv diversele tehnici, prin intermediul cărora se poate considera că o anumită normă de conduită, stabilită sau acceptată de către state, aparține dreptului pozitiv.
Un text important prin care se fac strânse legături în indentificarea izvoarelor dreptului internațional public, este art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție.
Clasificarea izvoarelor.
Art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, care face parte din Carta O.N.U. din 1945, conține o enunțare a izvoarelor dreptului internațional. Acest articol prevede:
“1. Curtea a cărei misiune este de a soluționa, conform dreptului internațional, diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
Convențiile interanționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
Cutuma internațională, ca dovadă a unei practici general acceptate ca drept;
Principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
Sub rezerva dispozițiilor art. 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”
Convențiile internaționale, cunoscute și sub denumirea generală de tratate, au fost considerate instrumentul cel mai adecvat de coordonare a voinței statelor sau principala formă juridică prin care se concretizează colaborarea dintre subiectele dreptului internațional public în variate domenii de activitate. “Doctrina de specialitate indică prezența tratatelor încă din perioada antică. În antichitate respectarea tratatelor avea la bază credința religioasă confundându-se cu jurământul rostit la încheierea tratatului, încălcarea obligațiilor asumate fiind asimilată jurământului fals prestart.”
Acestea fiind spuse, diversificarea domeniilor cooperării internaționale, ca și complexitatea problemelor care formează obiectul acestei cooperări, pentru stabilirea cât mai exacta a drepturilor și obligațiilor pe care statele se angajază să le îndeplinească, tratatul a excelat în a fi considerat cel mai important izvor al dreptului internațional contemporan.
Tratatul, prin impozanța sa, are următoarele caracteristici:
Claritatea cu care exprimă normele de drept;
Utilizarea unor tehnici sofisticate și precise;
Forma scrisă, solemnă, ceea ce face norma evidentă și ușor de dovedit;
Frecvența utilizării sale în relațiile internaționale;
Formarea și adoptarea în termen mult mai scurt a normelor.
Cutuma internațională este cel mai vechi izvor al dreptului internațional care, spre deosebire de tratat, este regăsită în formă nescrisă. Deși în societatea internațional contemporană tratatul este un izvor predominant, cutuma internațională continuă să existe ca izvor principal al dreptului internațional public, deoarece aceasta se aplică acolo unde statele nu mai reușesc să coopereze pentru a crea norme juridice scrise sub forma tratatului.
În conformitate cu art. 38 din Statutul C.I.J. prin sintagma “principii generale de drept” ca izvor de drept internațional, se înțeleg acele principii generale de drept internațional comune marilor sisteme de drept intern (francez, englez, german etc). Printre principiile generale de drept aplicate la nivel internațional se regăsesc: buna- credință în îndeplinirea obligațiilor asumate, legea specială derogă de la legea generală, autoritatea lucrului judecat, principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat și principiul conform căruia nimeni nu poate fi judecător și parte în același proces. Principiile generale de drept acoperă anumite lacune ale dreptului internațional, însă acestea nu reprezintă principii fundamentale ale dreptului internațional.
În ceea ce privește mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internațional, se au în vedere jurisprudența internațională și doctrina. Trebuie menționat faptul că judecătorii nu crează norme de drept internațional, ci le aplică, astfel hotărârile judecătorești date la nivelul Curții Internaționale de Justiție sunt văzute ca modalități de constatare, interpretare și aplicare într-un caz concret a anumitor norme de drept internațional, dar care sunt invocate în litigii cu elemente similare.
Doctrina , ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept internațional, nu este izvor de drept, ci se ocupă în special cu analiza, sinteza și evoluția normelor și instituțiilor dreptului internațional.
La aceste izvoare se adaugă actele unilaterale ale statelor, acestea din urmă putând fi definite ca acele manifestări de voință care emană de la un singur sunbiect de drept internațional și este susceptibil să producă efecte juridice în raporturile internaționale, fie angajând subiectul de la care emană, fie creând drepturi sau obligații pentru alte subiecte de drept internațional.
Art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Judtiție face următoarele distincții:
Diferențiază izvoarele principale (tratate, cutumă și principii) de mijloacele auxiliare (hotîrârile judecătorești și doctrina);
Stabilește o ierarhie în aplicarea izvoarelor
Acest articol reproduce cu modificări minore articolul corespunzător din Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională din 1920. Așadar, enumererea oglindește trapta pe care a parcurs-o dreptul internațional după Primul Război Mondial.
CAPITOLUL II
Tratatul internațional- izvor principal al
dreptului internațional public
Considerații generale
“Dacă la început, formarea normelor de drept international public a avut loc preponderant pe cale cutumiară, ulterior tratatul a fost considerat instrumentul cel mai adecvat de coordonare a voinței statelor sau principal formă juridică prin care se concretizează colaborarea dintre subiectele dreptului internațional public în variate domenii de activitate.”
Primele tratate international indentificate în evoluția dreptului internațional public aveau un conținut oarecum limitat fiind rezultatul nivelului de dezvoltare a perioadelor istorice în care erau încheiate.
Numărul mărginit al tratatelor încheiate în perioada de evoluție a dreptului international i-a făcut pe unii doctrinari ai acestei specializări să considera cutuma ca fiind principalul mijloc de exprimare a unor norme aparținând dreptului international, unii autori afirmând că aceasta ar fi chiar “unicul mijloc de testare” a acceptării generale a acestora în raporturile dintre state.
Însemnătatea acestui mijloc principal prin care statele, precum și celelalte subiecte de drept internațional, își manifestă voința de a crea raporturi juridice este stabilită de atenția pentru examinarea detaliată a tratatelor..
Importanța tratatului ca izvor principal de drept internațional a determinat ca statele să aibe un interes în a codifica modul de reglementare a tratatelor la nivel internațional. Activitatea desfășurată sub îndrumarea Adunării Generale O.N.U., cercetările efectuate în cadrul asociațiilor știițifice internaționale și studiile Societății Națiunilor au condus la adoptarea unor convenții în acest sens.
Un moment de maximă imprtanță în evoluția tratatelor este acela al codificării dreptului tratatelor, aceasta reprezentând transformarea regulilor cutumiare în reguli convenționale cuprinse într-o convenție cu caracter special. Rolul Convenției de la Viena asupra dreptului tratatelor adoptat în anul 1969 este de netăgăduit în evoluția domeniului analizat.
Prin natura ei, Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor constituie un tratat, însă doctrina de specialitate remarcă faptul că aceasta reprezintă un veritabil cod al dreptului tratatelor obligatoriu pentru toate statele sau principalul izvor al dreptului tratatelor, dar și mijlocul prin care s-a realizat adoptarea unor norme noi în materie.
Au urmat și alte convenții prin care s-a urmărit acoperirea acelor aspecte care nu au constituit obiectul Convenției din 1969, și anume: Convenția privind succesiunea statelor la tratate din 1978 și Convența privind tratatele încheiate între state și organizațiile internaționale sau între acestea din 1986.
Un loc remarcabil îl ocupă în rândul tratatelor și Carta O.N.U., ca și tratatele prin care au fost create alte organizații, precum Agenția Internațională pentru Energie Atomică, Fondul Monetar Internațional etc.
Practica O.N.U. a statuat reguli generale cu privire la problematica vastă a tratatelor, prin două convenții, încercându-se o codificare a acestora. Aceste două convenții sunt:
Convenția din 23 mai 1969 de la Viena, intrată în vigoare în anul 1980 și creată în scopul abordării regulilor privitoare la încheierea tratatelor între state.
Convenția din 1986 de la Viena, creată în scopul abordării regulilor de încheiere a tratalelor între state și organizațiile internaționale sau între organizațiile internaționale.
Numai tratatele licite, încheiate cu respectarea normelor imperative ale dreptului internațional, jus cogens, sunt izvoare de drept, cele încheiate cu încălcarea normelor imperative, neputând constitui izvoare ale dreptului internațional.
2.1.1. Definiție
O preocupare deosebită a entităților care s-au ocupat de codificarea în materie, dar și un subiect amplu dezbătut în doctrina de specialitate, a fost definirea tratatului. Astfel, tratatul poate fi definit ca actul juridic ce exprimă în mod expres acordul de voință dintre state (sau și alte subiecte de drept internațional) încheiat în formă scrisă și guvernat de dreptul international în scopul de a crea, modifica sau abroga norme de drept internațional.
Art. 2 al Convenției de la Viena din 1969, cu privire la dreptul tratatelor, definește tartatul ca fiind actul juridic care exprimă, în scris, acordul de voință intervenit între subiecte de drept internațional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele, fiind guvernat de dreptul internațional.
“Art. 2 expresii întrebuințate
1. în înțelesul prezentei Convenții
a) prin expresia “tratat” se înțelege un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară;”
Datorită numărului însemnat de definiții date tratatului, specialiștii în domeniul dreptului international au dorit să indentifice elementele cu caracter general, pentru a putea acoperi toate categoriile de instrumente juridice incluse în noțiunea analizată.
În acest sens, tratatul a mai fost definit ca fiind actul juridic încheiat între state sau alte subiecte de drept international, prin care se crează, se modifică sau se sting raporturi juridice internationale. Într-un sens mai larg, doctrinarii defines tratatul ca fiind acordul de vointă între subiectele dreptului international, avînd scopul de a cera, modifica sau stinge drepturi și obligații juridice, supus normelor dreptului international.
Avănd în verede numeroasele definiții acordate tratatului, dar și dispozițiile indispensabile ale Convenției de la Viena din 1969, concluzionăm că “tratatul reprezintă un acord internațional încheiat, în scris, între subiectele dreptului internațional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele, fiind guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară.”
2.1.2. Elementele tratatului
Din definițiile enunțate mai sus pot fi extrase elementele esențiale necesare calificării unui accord ca fiind tratat international. Pentru ca un act juridic internațional să poată fi considerat ca tratat, el trebuie să întrunească anumite condiții de fond, denumite elemente esențiale ale tratatelor.
Elementele esențiale ale tratetelor sunt:
Subiectele sau părțile la tratat;
Aceștia pot fi state și/sau organizații internaționale, iar pentru încheierea valabilă a tratatelor acestea trebuie să aiba capacitatea de a încheia tratate.
Art. 6 din Convenția de la Viena din 1969 prevede că “orice stat are capacitatea de a încheia tratate”. Însă excepții de la această regulă apar în cazul statelor neutre care au obligația de a nu participa la alianțe politice, militare și economice, care au ca scop pregătirea unui război.
În afară de state și organizații internaționale capacitatea de a încheia tratate este recunoscută națiunilor care luptă pentru eliberare și Vaticanului, în funcție de statutul internațional recunoscut acestora.
Voința părților:
Pentru existența unui tratat este necesar ca prin acesta să se exprime voința concordantă și liber exprimată a subiectelor participante, fără vicii de consimțământ, iar obiectul tratatului să fie licit și realizabil.
Caracterul coordonator al voinței statelor stă la baza obligativității și aplicării dreptului internațional. Un stat nu poate fi obligat să respecte norme față de care nu și-a exprimat consimțământul. Pentru a putea devein părți la un tratat, iar tratatul să fie considerat obligatoriu față de acestea, statele trebuie să-și exprime în mod liber voința fără ca aceasta să fie afectată de vicii de consimțământ.
În categoria viciilor de consimțământ sunt enumerate:
Violarea unei dispoziții a dreptului intern privin competența de a încheia tratate.
Numai o violare vădită a unei reguli de importanță fundamental a dreptului intern al unui stat privitoare la competența de a încheia tratate constituie viciu de consimțământ.
Eroarea.
Pentru a constitui un viciu de consimțământ și a avea ca effect nulitatea tratatului, eroarea trebuie să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi: să fie o eroare de fapt și nu de drept, să afecteze baza esențială a consimțământului și statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea ei.
Dolul.
Presupune conduita frauduloasă a unui alt stat participant la negocieri care, în general, duce la comiterea unei erori. Acest viciu poate fi invocate când sunt utilizate documente false, manopore dolosive și procedee viclene îndreptate împotriva celuilalt participant la tratat.
Coruperea reprezentantului unui stat.
Acest viciu de consimțământ poate fi invocat când actele de corupere au fost evidente și în măsură să exercite o influență apreciabilă asupra voinței reprezentantului, de către statul reprezentat în cauză.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului.
Presupune ca actele îndreptate impotriva reprezentantului, ca individ și nu ca organ al statului, să aibă ca obiect constrângerea libertății sau integrității fizice ale acestuia ori a familiei sale. În caz de constatare a acestui viciu, tratatul va fi lipsit de orice efecte juridice.
Constrângerea exercitată asupra unui stat.
Constrângerea statului prin amenințare sau folosirea forței determină opererea nulității asupra tratatului încheiat în astfel de condiții.
Prin Convenția de la Viena din 1969, în art. 53, este instituită regula protrivit căreia “este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului international general… ”. Așadar, se poate concluziona că obiectul tratatului trebuie să fie licit, adică nu trebuie să se afle în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional.
condiția ca tratatul să producă efecte juridice;
Tratatul trebuie să creeze drepturi pe care părțile convin să le exercite și obligații pe care și le asumă pentru a fi îndeplinite cu bună- credință. Odată acceptate, normele internaționale create trebuie respectate, altfel încălcarea lor atrage răspunderea subiectului de drept internațional parte la tratat.
tratatul să fie guvernat de normele dreptului internațional public;
Nu cad în sfera de aplicare a dreptului internațional actele juridice încheiate de state în domeniul economic, comercial, documente ce pot fi supuse dreptului intern al statului (de exemplu, statele și organizațiile internationale pot încheia acte juridice în vederea achiziționării sau închirierii unor immobile ori pentru prestarea unor servicii).
La aceste elemente esențiale ale tratatului se adaugă elemente formale sau condiții de formă. Astfel, un tratat trebuie încheiat în formă scrisă așa cum prevede si definiția data în art. 2 din Convenția de la Viena din 1969.
2.1.3. Clasificarea tratatelor
Termenul ”tratat” este un termen general, în practică regăsindu-se aceste acte juridice sub mai multe denumiri, precum: accord, convenție, protocol, cartă, statut, gentlemen s agreement, modus vivendi etc.
În Convenția de la Viena din 1969 nu se regăsește clasificarea tratatelor. Deși o parte dintre specialiștii în domeniul dreptului internațional afirmă că există trei mari criteria de clasificare, a fost regăsită în realitate o clasificare în funcție de mai multe criterii, cum ar fi:
Dupa criteriul funcției, deosebim tratate legi și tratate contract.
Tratate legi (low making- treaties) prin care se crează în mod direct norme de drept internațional. Acestea mai sunt recunoscute ca tratate normative.
Tratate contracte (contruactual treaties), influențează indirect formarea dreptului internațional.
După numărul părților, tratatele se clasifică în tratate bilaterale și tratate multilaterale. Acest criteriu se întemeiază pe numărul (mai mic sau mai mare) statelor care participă la tratat. Tratatele bilaterale presupun participarea a cel puțin două state, iar cele multilaterale sau universale sunt acorduri international și presupun participarea mai multor state. Tot în această clasificare se mai poate adăuga categoria tratatelor plurilaterale caracterizate prin participarea unui număr restrains de state.
După crieteriul timpului pentru care se încheie avem tratate cu terme sau aplicare limitată, tratate fără termen și tratete cu terme și posibilitatea prelungirii.
După crietriul posibilității de aderare avem tratate deschise și tratate închise.
Dupa criteriul formei tratatelor avem tratate propriu- zise, care urmează toate fazele de încheiere, și tratate în formă simplificată, intră în vigoare prin semnare (acorduri încheiate în condiții de urgență).
După criteriul obiectului de reglementare avem tratate politice, tratate economice, tratate culturale și tratate în problem juridice.
După criteriul întinderii efectelor lor avem tratate universal sau generale și tratate regionale sau locale.
După calitatea părților avem tratate între state și organizațiile internațional și tratate între organizațiile internaționale.
În principiu, aceste clasificări sunt cele acceptate de literatura de specialitate din dreptului internațional, însă se poate ca în practica international, diversitatea și complexitatea relațiilor international să determine indentificarea unui număr mai mare de criteria și, în același timp, categorii de tratate.
2.2. Încheierea și intrarea în vigoare a tratatelor
Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităților și procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie aplicate și a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părți, să intre în vigoare, adică să existe în conformitate cu dreptul internațional.
Regulile ce cârmuiesc încheierea tratatelor s-au format pe cale cutumiară, pe baza unei practice îndelungate a statelor, mult mai târziu în istorie intervenind codificarea acestor reguli prin adoptarea Convenției de la Viena din 1969. Caracterul facultative al regulilor formate pe cale cutumiară a fost păstrat și în cazul reglementărilor convenționale, așadar Convenția de codificare a dreptului tratatelor are în vedere rolul principiului libertății formelor sau a deplinei autonomii de voință a părților.
Art. 11 din Convenția de la Viena, care se referă la modalitățile de exprimare a consimțământului de a fi legat printr-un tratat, stabilește:
“Consimțământul unui stat de a fi legat printrăun tratat poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, prin acceptare, aderare sau aprobare, ori prin orice alt mijloc convenit de părți.”
Conturarea conținutului noțiunii de încheiere a tratatelor a provocat o serie de reacții în doctirnă, pornindu-se de la interpretarea lato sensu sau stricto sensu a acestei noțiuni. Clarificarea acestei noțiuni, deși trebuia regăsită în art. 2 din Convenție, se regăsește în Partea a II-a a acestui tratat și demonstrează ca noțiunea de încheiere a tratatelor include mai multe operațiuni, precum: aspect privind deplinele puteri, negocierea, adorpatrea textului tratatelor, autentificarea textului, exprimarea consimțământului statului de a fi legat printr-un tratat și intrarea în vigoare a tratatelor. Această enumerare demonstrează o evoluție a codificării tratatelor.
În mod obișnuit, analiza încheierii tratatelor internaționale are în vedere trei faze: negocierea textului tratatlui, semnarea și exprimarea consimțământului statelor de a fi parți la tratat.
2.2.1. Negocierea tratatelor
Este prima fază în procesul de încheiere a tratatelor în cadurl căreia se elaborează textul tratatului, adică conținutul acesteia pe articole. Negocierea tratatatelor se desfășoară de către reprezentanții statelor, special abilitați în acest sens. Din principiul suveranității rezultă că această problem se rezolvă de fiecare stat în parte prin legislația sa internă.
La negocieri participă reprezentanții statelor, care pot fi:
Împuterniciți cu depline puteri, aceștia fiind una sau mai multe persoane împuternicite, printr-un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat, să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat, potrivit art. 1 lit. c) al Convenției de la Viena din 1969.
Rolul deplinelor puteri este de a demonstra dreptul reprezentanților statului de a participa la elaborarea tratatului și de a fixa limitele participării lor.
Abilitați să îndeplinească astfel de proceduri în virtutue funcțiilor pe care le dețin în stat. ei sunt sefii de state, șefii de guverne, miniștrii afacerilor externe, șefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea unui taratat care se încheie între statul acreditant și statul acreditat și reprezentanții acreditați ai statelor la o conferință international sau pe lângă o organizație international pentru negocierea și adoptarea unui tratat în conferința sau organizația respectivă (art. 7 parag. 2 din Convenția de la Viena din 1969).
Cadrul negocierii tratatelor, ca și activitățile implicate în această fază diferă în raport de caracterul tratatelor. Astfel, tratatele bilaterale sunt negociate între două state, inițiativa încheierii aparținând acestor state, iar negocierea se face prin delegații oficiale ori prin corespondență diplomatică.
În cazul tratatelor multilaterale, negocierea se face în cadrul unor conferințe sau organizații internațional, unde nu numai numărul mare de state participante, dar și interesele lor determină negocieri îndelungate și complexe pentru obținerea acordului asupra textului tratatului. Negocierile pot avea loc în comisii, apoi în plen, tratatele fiind redactate în mai multe limbi.
Etapa negocierii se încheie cu adoptarea textului tratatului.
Conform art. 9 din Convenția de la Viena din 1969:
“1.adoptarea textului unui tratat se face prin consimțământul tuturor statelor participante la elaborarea sa, cu excepția cazurilor prevăzute la paragraful 2.
2. adoptarea textului unui tratat la o conferință internațională se face cu majoritatea de două treimi a statelor prezente și votante, afară numai dacă acetse state nu decid, cu aceeași majoritate, să aplice o altă regulă. ”
2.2.2. Semnarea tratatelor
Este cea de-a doua fază a încheierii tratatelor și se face în vederea autentificării textului tratatului, adică confirmarea faptului că negocierile s-au încheiat și textul semnat reprezintă versiunea definitivă a tratatului.
Prin semnare definitivă textl tratatului încetează să mai fie proiect, dobândește character authentic și nu mai poate fi modificat unilateral de către niciunul dintre statele care au participat la negocieri.
Autentificarea înseamnă atesterea solemnă de către statele negociatoare că negocierile s-au încheiat și că textul pe care își pun semnătura, prin reprezentanții lor, constituie forma definitive a tratatului care nu mai poate fi modificat unilateral de niciunul dintre statele participante la negocieri.
Autentificarea textului tratatului se realizează prin mai multe modalități:
semnarea ad referendum, care este o autentificare cu caracter provizoriu, intervenind atunci când reprezentantul care a negociat nu a avut și împuternicirea de a semna definitiv;
parafarea, se îndepliniște în aceleași condiții ca semnarea ad referendum și constă în înscrierea, pe textul tratatului, a inițialelor numelui reprezentantului statului împuternicit să negocieze și are character provizoriu;
semnarea definitive, intervine când reprezentanții statelor au puteri depline și este singura semnătură care dă dreptul statului la înfăptuirea procedurilor următoare.
În privința acordului de voință manifestat de către stat cu privire la prevederile din tratat, statul semnatar își poate manifesta dezacordul față de anumite prevederi. Acest dezacord se face prin rezervă la tratat.
”Prin expresia rezervă se înțelege o declarație unilateral, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făctă de un stat atunci când semnează, accept sau aprobă un tratat ori aderă la acesta prin care își manifestă intenția de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziții din tratat cu privire la aplicarea lor față de statul respectiv.”
2.2.3. Expirimarea consimțământului de a devein parte la tratat
Este a treia fază a încheierii tratatului și constă în adoptarea unui act intern al unei autorități statatle cu atribuții în domeniu. ”Consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat poate fi expirmat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor ce constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau aprobare, ori prin oricare alt mijloc convenit”.
Exprimarea consimțământului statului de a devein parte la tratat se face printr-una dintre următoarele mijloacele juridice:
Semnare, astfel semnarea tratatului are avea un efect dublu, unul de autentificare a textului tratatului și celalalt de exprimare a consimțământului statului;
Ratificarea, presupune existența semnăturii prealabile a reprezentantului statului și este modalitatea prin care autoritățile competente, de regulă parlamentele naționale, examinează dispozițiile tratatului și decid cu privire la angajarea juridcă a statului. Actul de ratificare îmbracă forma unei legi de ratificare.
Acceptarea sau aprobarea tratatului intervine atunci când tratatele, prin obiectul lor, nu implică un angajament politic semnificativ sau alte asemenea probleme.
Adererarea este modalitatea de exprimare a consimțământului de a devein parte la tratat pentru statele care au participat la negocieri, dar nu au semnat tratatul în cauză sau, deși l-au semnat, nu l-au semnat în termen, în cazul în care un asemenea termen ar fi implicit.
2.2.4. Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor
Modul și data intrării în vigoare a unui tratat sunt prevăzute în textul tratatului. De regulă, un tratat intră în vigoare în momentul în care au fost îndeplinite formalitățile de comunicare pe plan internațional a consimțământului exprimat de statele negociatoare de a devein părți sau este legată de acel moment.
Dispozițiile art. 24 din Convenția de la Viena din 1969 statuează modalitatea de intrare in vigoare a unui tratat. Astfel :
“1. Un tratat intră în vigoare la data și după modalitățile ce s-au fixat prin dispozițiile sale sau prin acord între statele care au participat la negociere.
2. în lipsa unor astfel de dispoziții sau a unui asemenea acord, un tratat intră în vigoare de îndată ce consimțământul de a fi legat prin tratat a fost stabilită pentru toate statele care au partcicpat la negociere.
3. când consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat este stabilită la o data posterioară intrării în vigoare a tratatului, aceasta, dacă nu dispune altfel, intră în vigoare față de acest stat la acea data… ”
Înregistrarea tratatelor este o modalitate prevăzută în art. 102 din Carta O.N.U., a cărei neândeplinire nu îi afectează forța juridical obligatorie, ci lipsește tratatul de opozabilitate față de organelle O.N.U.
2.3. Aplicarea, efectele, modificarea și interpretarea tratatelor
Aplicarea tratatelor internaționale are în vedere două aspecte, timpul și spațiul, iar efectele acestora se produc atât față de părți cât și față de terți. Modificările și interpretările tratatelor se fac prin reguli și proceduri speciale.
2.3.1. Aplicarea tratatelor
Aplicarea tratatelor internaționale are în vedere aplicarea în timp a acestora și implicit prezentarea principiului neretoractivității și a tratatelor successive, precum și aplicarea teritorială a tratatelor.
aplicarea tratatelor internationale în timp:
Odată ce taratul intră în vigoare pot apărea diferite problem determinate de aplicarea dispozițiilor acestuia la situații particulare. În absența unei stipulații contrare, tratatul nu va opera retroactiv.
Art. 28 din Convenția de la Viena din 1969 recunoaște principiul neretroactivității în dreptul international, dar nu exclude aplicarea cu efect retroactive a unui tratat. Astfel: ”dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau nu este stabilită pe altă cale, dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce privește un act sau fapt anterior datei întrării în vigoare a acestui taratat față de această parte sau în ce privește o situație care înceatse să existe la acea data”.
Aplicarea în timp a tratatelor aduce în centrul atenției categoria tratatelor succesive având același obiect.
Conform art. 30 parag. 2 din Convenția de la Viena din 1969, un tratat este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat, dispozițiile acestuia aplicându-se cu precădere.
În lipsa mențiunilor indicate, reglementarea raporturilor convenționale determinate de adoptare a tratatelor successive, având același obiect, a vut în vedere două situații distincte:
o primă situație privește cazul în care toate părțile la tratatul anterior sunt părți la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fie expirat sau ca aplicarea sa să fi fost suspendată. În acest caz tratatul anterior se aplică în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior.
O a doua situație are în vedere cazul în care părțile la tratatul anterior nu sunt toate părți la tratatul posterior. Atunci în relațiile dintre statele care sunt părți la ambele tratate se aplică regula din prima situație, iar în relațiile dintre un stat parte la cele două tratate și un stat parte numai la unul dintre aceste tratate, tratatul la care ambele state sunt părți reglementează drepturile și obligațiile lor reciproce.
aplicarea în spațiu a tratatelor internaționale:
Art. 29 “Aplicarea teritorială a tratatelor” din Convenția de la Viena din 1969 instituie regula generală că tratatele internaționale își produc efecetele juridice cu privire la întreg teritoriu al statelor părți la tratat. Astfel: “dacă din cuprinsul tartatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un taratat leagă pe fiecare din părți cu privire la întregul său teritoriu”.
De la regula generală au fost indentificate o serie de excepții, cum ar fi: clauza federală, clauza colonial și tratatele prin care se crează regimuri juridice obiective aplicate unor teritorii sau zone geografice.
Clauzele federale pot exclude la aplicarea tratatului anumite entități component ale statului federal, în temeiul dispozițiilor federale ale statelor respective.
Formularea clauzei coloniale urmărea clarificarea aplicării dispozițiilor tratatelor asupa teritoriilor coloniale sau altor teritorii dependente de metropolă.
Pot fi considerate situații specific tratatele mulitlaterale generale prin care se crează regimuri juridice aplicabile unor teritorii sau zone geografice situate dincolo de limitele suveranității statelor părți la tratat.
Efectele tratatelor
Efectele tratatelor sunt analizate din două perspective, și anume: efectele tratatelor față de părți și efecetele tratatelor față de terți.
În ceea ce privește efectele tratatelor față de părți, sunt aplicabile două principii:
Principiul respectării tratatelor prin îndeplinirea cu bună- credință a obligațiilor internațional (pacta sunt servanda), are origine cutumiară și este consacrat în instrumentele de bază ale relațiilor internațional, în Carta O.N.U. (art. 2, alin. (2)), în Declarația referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, dar și în Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa de la Helsinki din 1975.
Principiul relativității efectelor tratatelor conform căruia aplicarea unui tratat este limitată, în principiu, la statele părți și la relațiile lor reciproce, ceea ce exclude producerea de efecte față de statele terțe (pacta tertiis nec nocent nec prosunt).
În ceea ce privește efectele tratatelor față de terți, recunoașterea unanimă a principiului relativității efectelor tratatelor în dreptul internațional nu împiedică indentificarea excepțiilor de la acest principiu, fie sub raportul creării unor obligații pentru statele terțe, fie a unor drepturi în favoarea acestor state.
Efectele față de terți sunt prevăzute în tratete deosebite prin:
tratate care prevăd drepturi pentru state terțe, iar pentru dobândirea de drepturi în temeiul unor tratate la care statele terțe nu sunt părți trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
– un drept ia naștere pentru un stat terț din dispoziția unui tratat, dacă părțile la tratatul respectiv înțeleg să confere acest drept fie statului terț sau unui grup de state căruia acesta îi aparține, fie tuturor statelor.
– pentru nașterea unui drept în modalitatea evocată, trebuie să existe consimțământul statului terț.
b) tratate care prevăd obligații pentru state terțe; obligațiile iau naștere pentru un stat terț din dispoziția unui tratat dacă:
– părțile la tratat înțeleg să creeze o asemenea obligație;
– statul terț acceptă în mod expres și în scris această obligație;
2.3.3. Modificarea tratatelor
Schimbările produse la nivelul societăților internaționale determină modifiarea tratatelor și adaptarea relațiilor stabilite pe cale convențională la noile realități ale lumii contemporane.
În doctrină, pentru modificările tratatelor, se utilizează doi termini: “amendare ” și “revizuire”.
“Amendarea ” are în vedere modificări parțiale ale textului tratatului, pe când revizuirea desemnează un process de reexaminare în ansamblu a tratatului, care are drept consecință modificări substanțiale.
Carta O.N.U. instituie două proceduri separate pentru aceste două modalități de modificare a tratatelor. În art. 108 din Carta O.N.U. se stabilește că amenddamentele vor intra în vigoare pentru toate statele member când vor fi adoptate cu o majoritate de două treimi din membrii Adunării Generale O.N.U. În ceea ce privește revizuirea, modificările sunt stabilite cu votul majorității de două treimi din membrii Adunării Generale O.N.U. și cu voturile oricăror nouă membrii ai Consiliului de Securitate (art. 109 parag.1 din Carta O.N.U.).
Interpretarea tratatelor
Prin interpretare se stabilește urmărirea sensului exact al unor cuvinte sau expresii, clarificarea întinderii exacte a obligațiilor statelor, lămurirea textului tratatului.
Doctrina a instituit reguli generale cu privire la interpretarea tratatelor și se au în vedere două aspect:
Autoritățile competente să efectueze interpretarea si valoarea interpretării realizate;
Regulile de interpretare;
În funcție de autoritatea care realizează interpretarea putem vorbi de interpretare internațională, care include interpretarea autentică realizată de statele părți, interpretarea jurisdicțională realizată de instanțele arbitrale sau judiciare și interpretarea instituțională efectuată de un organ al unei organizații internaționale. La interpretarea internațional se adaugă o interpretare internă, care are efect limitat și se realizează de organelle abilitate conform dispozițiilor interne ale fiecărui stat în parte.
În ceea ce privește regulile de interpretare, acestea sunt stabilite prin Convenția de la Viena din 1969, iar cea mai importantă și generală este regula bunei- credințe la care se poate adăuga mijloace complementare de interpretare.
Buna- credință, ca regulă generală, presupune o serie de reguli și metode specific de interpretare, cum ar fi:
Regula sensului obișnuit sau usual pentru termenii folosiți; sau
Regula sensului specific, dacă astfel rezultă din intenția părtilor;
Orice regulă pertinentă de drept international;
Contextul, ca metodă, este folosit arunci când termenii tratatului nu au un înțeles clar;
Mijloacele complementare sunt: lucrările pregătitoare (procese- verbale din cursul negocierilor, proiectele de etxt prezentate de părți în timpul negocierilor etc.)
Împrejurările în care a fost încheiat tratatul (“împrejurări sitorice”)
2.4. Încetarea tratatelor
Încetarea unui tratat semnifică situația în care tratatul nu mai produce efecte juridice. Dreptureile și obligațiile părților, inclusive normele de conduit încetează, de regulă, din momentul apariției cauzei de încetare a tratatului.
Se poate observa o distincție în legătură cu încetarea tratatelor, astfel: cauze de încetare propriu- zise și cauze de nulitate.
2.4.1. Cauze propriu- zise de încetare a tratatelor
Cauzele de încetare propriu- zise de încetare a efectelor juridice ale tratatelor sunt, de regulă, prevăzute expressis verbis în clauzele finale ale tratatelor, iar cadurl multilateral de reglementare îl constituie Convenția de la Viena din 1969.
Art. 42 alin. (2) din Convenția de la Viena din 1969 precizează că: “stingerea unui tratat, denunțarea sa sau retragerea unei npărți nu poate avea loc decât în aplicarea dispozițiilor tratatului sau a prezentei convenții”.
În doctrină, cauzele de încetare propriu- zisă au fost împărțite în trei categorii:
cauze convenite prin voința părților: acestea pot fi prevăzute în tratat sau prin consimțământul ulterior al tuturor părților sau pot fi prevăzute în acte unilaterale ulterioare.
cauze de încetare independente de voința părților: acestea pot consta în dispariția definitive a obiectului tratatului sau în schimbarea fundamental a împrejurărilor.
alte cauze de încetare: pot consta în ruperea relațiilor diplomatice și consulare sau în cauze ce aparțin dreptului international general cum ar fi caducitatea sau desuitudinea tratatului, izbuncnirea unor ostilități la nivel internațional, dispariția calității de subiect de drept internațional sau executarea intergrală a tratatelor.
2.4.2. Cauze de nulitate a tratatelor
Cauzele de nulitate a tratatelor intervin în conformitate cu Convenția de la Viena din 1969, în condiții strict determinate și pot fi clasificate în funcție de criteriul care stă la baza producerii nulității în două grupe:
cauze de nulitate în caz de conflict al tratatului cu o normă imperativă a dreptului internațional, în vigoare la momentul încheririi sale sau cu o nromă nouă;
Această formă de nulitate intervine atunci când un tratat, în mementul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă, ori cu o normă care apare în cursul aplicării tratatului (art. 53 și art. 64 din Convenția de la Viena din 1969).
cauze de nulitate constând în vicierea consimțământului unui stat.
Aceste cauze ocupă un loc important în Convenția de la Viena din 1969 (art. 46, 47-52) și se referă la:
viloarea dispozițiilor dreptului intern referitoare la competența de a încheia tratate;
eroarea care, pentru a se constitui, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie o eroare de fapt și nu de drept, să afecteze baza estențială a consimțământului și statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea erorii;
dolul care poate fi invocat când sunt utilizate documente false, manopere dolozive și procedee viclene îndreptate împotriva altui participant la tratat;
coruperea reprezentantului unui stat; paote fi invocată de statul în cauza atunci când actele de corupere au fost evidente și în măsură să exercite o influență apreciabilă asupra voinței reprezentantului;
constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, constă în acte îndreptate împotriva lui ca individ și nu ca organ de stat, și poate avea ca obiect libertatea sau integritatea fizică a persoanei ori a familiei sale;
constrângerea exercitată asupra unui stat prin amenințarea sau folosirea forței face ca orice tratat încheiat în astfel de condiții să fie nul;
Tratatele sunt sancționate cu nulitatea absolută în cazurile privind constrângerea reprezentantului statului, constrângerea statului și conflictul tratatului cu o normă imperativă existentă sau nouă. Ea poate fi invocată nu numai de statul victimă, ci și de orice stat parte la tratat și, din oficiu, de o instanță internațională.
Sunt sancționate cu nulitatea relativă violarea dispozițiilor dreptului intern referitoare la competența de a încheia tratate, eroarea, dolul și coruperea reprezentantului statului. Ea poate fi acoperită prin confirmare de statul al căriu consimțământ a fost viciat și el este singurul în drept să o invoce.
CAPITOLUL III
Cutuma internațională
– izvor principal al dreptului internațional public-
3.1. Considerații introductive
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internațional, precum și al dreptului in general. Ca urmare, o definiție general- valabilă a cutumei în orice sistem juridic se referă la o regulă nescrisă, dar cu caracter obligatoriu pentru subiectele de drept. Deci caracterul nescris constituie acea trăsătură a cutumei care o distinge de izvoarele scrise ale dreptului, inclusive cele ale dreptului internațional.
În dreptul internațional, diversele cutume sunt rezultatul vieții internaționale colective, produs al majorității representative a membrilor comunității internațioanle. Cutuma internaționala trebuie să fie clar deosebită de obicei. Acesta din urmă nu reprezintă o obligație juridică, ci este o practică care nu a obținut și o recunoaștere juridică.
În condițiile actuale ale societății internațional, stabilirea cutumei întâmpină dificultăți ca urmare a creșterii numărului statelor membre ale societății internaționale și, îndeosebi, a eterogenității lor. Este cunoscută atitudinea de contestare a unor cutume de către noile state independente, apărute după înlăturarea dominației coloniale. Ele considerau cutuma ca fiind elaborate fără participarea și unoero împotriva lor, și ca fiind prin natura ei, nedemocratică.
Pe de altă parte prin apariția unor noi “actori” în relațiile interanționale, în special societățile transnaționale, se consideră că s-ar crea noi reguli cutumiare, un “drept transnațional” dedus din regulile generale de funcționare și puterea financiară a acestor societăți. Dar caracterul dreptului transnational și raporturile sale cu dreptul internațional reprezintă încă o problemă deschisă.
3.1.1. Definiție
În literatura juridică majoritatea autorilor definesc cutuma ca fiind „o practică generală,relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli deconduită cu forță obligatorie, adică unei reguli de drept.
Cutuma internațională, pentru a fi considerată izvor al unor norme de drept internațional, trebuie să constituie o practică generală, relative îndelungată și uniform, considerate de state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie.
Din definiția de mai sus se disting două elemente ale cutumei : elementul material și elementul subiectiv. Acestea trebuiesc întrunite cumulativ, pentru a se putea invoca existența unei norme cutumiare.
3.1.2. Elementul obiectiv
Elementul obiectiv (material) se referă la aria de răspândire a cutumei, respectiv determinarea numărului de state care trebuie să urmeze în mod uniform o anumită conduită, pentru ca aceasta să se impună ca regulă cutumiară. Curtea Internațională de Justiție a considerat că pentru formarea unei cutume este nevoie de o participare largă și reprezentativă, dar nu de totalitatea statelor care formează comunitatea internațională la un moment dat. În sensul pe care Curtea a ănțeles să-l dea termenului de “participare reprezentativă”, aceasta se referă la conduit statelor ale căror interese, prin raport cu conținutul specific al respectivei cutume, sunt în mod deosebit implicate.
De exemplu, stabilirea pe cale cutumiară a unui regim juridic al platoului continental, ca spațiu marin rezervat exclusiv exploatării resurselor sale de către statele riverine, a avut loc în urma revendicărilor și a exercitării unor asemenea drepturi suverane de către o serie de state cu litoral întins, primul dintre acestea fiind S.U.A. (“Proclamația Truman” din 1945), urmată de alte tări ca Brazilia, Chile, Argentina etc.
Deși participarea largă este, de regulă, necesară, jurisprudența internațională a recunoscut și posibilitatea apariției unor cutume pe o arie geografică limitată, denumite cutume regionale sau locale.
Posibilitatea apariției unor cutume bilaterale a fost recunoscută, de exemplu, de Curtea Internatțonală de Justiție în litigiul privind dreptul de trecere prin teritoriul indian. La susținerile Indiei, în sensul că o cutumă locală nu se poate crea doar între două state, Curtea a replicat: “nu vede de ce numărul de state între care o cutumă locală se poate crea, pe baza unei practici îndelungate, trebuie să fie mai mare de două. Curtea nu vede rațiunea pentru care o practică îndelungată și continua între două state, practică considerate de acestea că reglementează raporturile dintre ele, să nu poată sta la baza unor drepturi și obligații recipăroce între două state”.
Un alt element, care se referp tot la determinările materiale ale cutumei, are în vedere timpul necesar pentru formarea unei cutume. În legătură cu acesta, în dreptul internațional s-a formulat cerința ca o anumită practică să fie îndelungată și uniform pentru a putea fi invocată ca reprezentând o cutumă.
Într-o intrepretare mia recentă a factorului timp s-a susținut că perioada necesară formării unei cutume poate fi mai scurtă, dacă în cursul acestei perioade asistăm la o frecvență sporită cu care respectivele acte se succed în relațiile international.
“Faptul că s-a scurs o perioadă mai scurtă de timp nu constituie în sine o piedica în formarea unei reguli noi de drept international cutumiar; rămâne însă indispensabil ca, în acest interval de timp, oricât ar fi de scurt, parctica statelor, inculsiv a celor în mod special interesate, să fi fost frecventă și uniformă” (Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în litigiul privind platoul continental al Mării Nordului.
În doctrină s-a reținut că această opinie exprimată în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție reflect practica internațională a statelor. În acest sens , judecătorul polonez Manfred Lachs, în opinia sa separate observă, pe drept cuvânt, că libertatea de circulație până la spatial extraatmosferic și în acest spațiu a fost stabilită și recunoscută într-un timp deosebit de scrurt, la fel ca și elaborarea cutumiară a dreptului platoului continental.
3.1.3. Elementul subiectiv
Elementul subiectiv (psihologic) reprezintă respectarea de către state a ueni anumite conduite motivate prin convingerea că ea reprezintă și se impune ca o obligație juridică.
În cazul unor reguli de protocol, de exemplu, deși si acestea sunt urmate cu regularitate, ele raman motivate doar de traditii, de curtoazie ori de oportunitate, pe cand in respectarea unor norme cutumiare, statele au sentimentul că se conformează la ceea ce echivalează cu o obligație juridică.
Elementul psihologic, ca o condiție pentru stabilirea existenței unei norme cutumiare, oferă și răspunsul la întrebarea legitimă privind momentul de la care ce cosideră că ne găsim in prezența unei cutume, și anume: atunci când oricare din participanții la viața internațională poate să conteze că ceilalți se vor comporta conform conduitei ce formează obiectul respectivei practici.
3.2. Dovada cutumei
Tocmai datorită evaluărilor care trebuie să se facă, în fiecare caz în parte, pentru evidențierea elementelor cututmei, modalitățile de dovedire a acesteia reprezintă o problema dificilă. Sarcina probei, respectiv a elementelor constitutive ale cutumei, revine totdeauna statului care o invocă, fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenții considerată de el ca nefondată.
Pentru a dovedi elementele unei norme cutumiare se pot lua în considerare:
– orice acte ale unor organe ale statului, autorizate să îndeplineasca anumite atribuții în domeniul relațiilor internaționale (acte ale unor ministere, note diplomatice, declarații de politică externă, corespondența diplomatică etc.);
– opiniile exprimate de reprezentanții statelor în cadrul unor conferințe internaționale sau în deliberările din cadrul unor organe ale unor organizații internaționale;
– acte normative interne (legi, hotărâri ale executivului, acte administrative locale etc.) ca și hotărâri ale unor organe de justiție, cu incidență asupra raporturilor internaționale;
– dispozițiile unor tratate internaționale, care pot fi invocate ca norme cutumiare, nu între statele părți, ci în raporturile dintre state terțe sau între acestea și statele părți.
3.3. Opozabilitatea cutumei
Ținând seama de particularitățile procesului de formare a regurilor cutumiare, se pune problema dacă există cazuri în care un stat poate susține ca o anumită cutumă nu îi este opozabilă.
În situațiile în care statul avut o atitudine negativă, a formulat obiecțiuni în procesul de formare a normei cutumiare, aceasta nu îi poate fi opzabilă. Această regulă este cunoscută prin formula “persistent objectior”.
În litigiul privind zonele de pescuit anglo-norvegiene, Curtea Internațională de Justiție a considerat, de exemplu, că stabilirea lațimii mării teritoriale la o distanță de trei mile nu constituie o regulă cutumiara generala, opozabila Norvegiei, întrucat aceasta s-a opus întotdeauna oricărei tentative de a aplica o asemenea regulă în ceea ce privește coastele norvegiene.
Răspunsul nu poate fi tot atât tranșant în ceea ce privește opozabilitatea față de statele nou create a unor reguli cutumiare stabilite înainte de accesul acestor state la statutul de independent. Rațiuni de asigurare a securității juridice au fost invocate ca argument pentru un răspuns negativ în aceste situații. Statele nou create nu pot contesta, în principiu, validitatea proceselor legislative anterioare, atât convenționale cât și cutumiare. În cazurile în care au obiecțiuni de fond în ceea ce privește asemenea norme, statele noi au însa posibilitatea să declanșeze un proces de elaborare a unor noi norme cutumiare sau convenționale prin care să excludă, în ce le privește, aplicarea regulii vechi sau chiar să o suprime pe aceasta.
În ceea ce privește participarea organizațiilor internaționale la formarea cutumei, participarea tot mai intensă a acestora în raporturile internaționale, se reflectă și în planul formării unor norme cutumiare. Astfel, pentru stabilirea conținutului precis al unei asemenea norme dar și, mai ales, pentru determinarea atitudinii subiective a statelor, în procesul de formare a cutumelor, activitățile ce se desfășoară în cadrul organizațiilor internaționale sunt deosebit de semnificative.
În afară de faptul că organizațiile internaționale își oferă cadrul pentru contacte permanente între state, dezbaterile ca și luările de poziție clare pe care le prilejuiesc procesele lor decizionale, precum și promovarea unor proiecte de rezoluții, declarații, rapoarte, studii și analize sau alte activități, sunt tot atatea modalități de evaluare a atitudinii statelor, care pot contribui substanțial la formarea și cristalizarea conținutului normelor cutumiare în dreptul internațional contemporan.
De altfel, Curtea Internațională de Justiție a recunoscut posibilitatea elaborării unor cutume prin practica generala a organizațiilor internaționale. Se menționează, de exemplu, recunoașterea unei cutume potrivit căreia abținerea voluntară de la vot a unui membru al Consiliului de securitate nu costituie un obstacol în adoptarea unei rezoluții.
3.4. Avantajele și dezavantajele cutumei internaționale în raport cu tratatul
Motivul principal datorită căruia tratatul ocupă locul întâi în categoria izvoarelor de drep tinternațional public iar cutuma se află pe locul doi este reprezentat de capacitatea primului de acrea norme juridice clare și explicite, într-un interval de timp scurt.
Un al doilea avantaj al tratatului este reprezentat de forma scrisă, solemnă, de natură aînlătura echivocul și de a conferi stabilitate relațiilor internațiilor întrucât mijloacele de probăsunt mult mai diversificate și mai ușoare.
Prin comparație, cutuma are dezavantajul incertitudinii și în consecință a posibilității de afi deformată prin interpretare.Totodată, în ceea ce privește procesul de formare acesta este lent, spre deosebire de cel al tratatului. Astfel, organizațiile internaționale care își oferă cadrul pentru contacte permanente între state, dezbaterile ca și luările de poziție clare pe care le prilejuiesc procesele lor decizionale, precum și promovarea unor proiecte de rezoluții, declarație, rapoarte, studii și analize sau alte activități, sunt tot atâtea modalitîți de evaluare a atitudinii stelor care pot contribui substanțial la formarea și cristalizarea conținutului normelor cutumiare în dreptul internațional.
Totuși cutuma are avantajul flexibilității având în acest mod posibilitatea de a reflectavalorile în curd de evoluție ale societății internaționale.Din punctul de vedere al procedurii, normele cutumiare nu trebuie ratificate și nici
publicate pentru a fi aplicate în drept
Este posibil ca norme conținute in tratate să fie acceptate, pe lângă statele părți, și de alți membrii ai comunității internaționale. Asemenea norme dobândesc caracterul de norme cutumiare și devin deci obligatorii și pentru statele care le-au acceptat și aplicat, deși nu sunt părți la tratat.
O distincție trebuie făcută însa între tratatul care creeaza reguli noi, ce pot fi acceptate drept cutuma, și tratatul care codifică sau reflectă în dispozițiile sale cutuma. Această problemă a fost analizată pe larg de Curtea Internațională de Justiție în cazul privind ”Platoul Continental al Mării Nordului”.
În acest litigiu Curtea a relevant că domeniile acoperite de regulile cutumiare și regulile conținute în tratate nu se suprapun în mod exact și că nu au același conținut. Dar, subliniază Curtea, ”chiar dacă norma cutumiară și norma din tratat ar avea exact același conținut, acesta nu ar fi un motiv pentru care Curtea Internațională de Justiție să considere că încorporarea normei cutumiare într-un tratat ar trebui să înlăture aplicabilitatea normei cutumiare”. Rezula deci că tratate și cutume, având același conținut, pot să existe în paralel.
Această dublă consacrare a unei norme de drept internațional în două izvoare distincte este favorabilă unei determinări mai lesniciose a normei, tratatul fiind un izvor al dreptului internațional care, spre deosebire de cutuma, concretizează norma într-un timp mult mai scurt decât cutuma, și conferă un conținut precis și mai clar, iar dovada normei este substanțial înlesnită prin consemnarea ei în scris.
În societatea internațională actuală, tratatul are deci anumite avantaje față de cutumă. Cu toate acestea, cutuma continuă să-și păstreze însemnătatea și în unele împrejurări poate să aibă prioritate față de tratat. Astfel, deși un tribunal international este ținut să ia în consederare, în primul rând, prevederile unui tratat obligatoriu pentru părți, în caz de dubiu, tratatul va fi interpretat în raport cu dreptul international cutumiar, a cărui normă, dacă are un character imperative, va prevala, în orice situație, față de tratat.
3.5. Actualitatea cutumei
Sporirea numărului și importanței tratatelor internaționale nu înseamnă că normele cutumiare nu mai îndeplinesc nicio funcție în reglementarea raporturilor dintre state.
În preambului Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961 se arată că: ”Normele cutumiare de drept international vor continua să guverneze problemele care nu sunt expres reglementate prin prevederile prezentei convenții”. Art. 38 al Convenției de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969 prevede, de asemenea, că ”niciuna din prevederile art.34-37 nu se opune ca o regulă enunțată într-un tratat să devină obligatory pentru un stat terț, ca regulă cutumiară de drept international recunoscută ca atare”.
Norme noi de drept internațional au apărut pe cale cutumiară și în dreptul contemporan. Astfel, practica internațională bazată pe codurile aeriene ale diferitelor state, pe dispozițiile unor tratate bilateral și multilateral în domeniul navigației aeriene, a condus la formarea unei norme necontestate de drept international, în sensul că statele exercită, în spațiul aerian de deasupra teritoriului lor, suveranitatea deplină și exclusivă. Natura juridică a acestui spațiu a rezultat deci dintr-o normă universal de drept internațional stabilită pe cale cutumiară.
Un process similar s-a înregistrat în ceea ce privește drepturile statului riveran asupra platoului continental. Diverse teorii referitoare la natura și întinderea drepturilor statelor riverane asupra platoului continental au fost avansate mai întâi de o serie de juriști, publiciști și geologi. Dar Proclamația președintelui S.U.A. H. Truman, din 28 septembrie 1945, a fost considerată ca punctual de plecare al procesului de formare al unei norme de drept pozitiv, în sensul recunoașterii faptului că statul riveran are asupra platoului continental ce se întinde de-a lungul coastelor sale un drept exclusive. Proclamața Truman a fost urmată de serie de declarații similar din partea altor state cu litoral întins, astfel că în 1958, cu prilejul elaborării Convenției de la Geneva privind platoul continental, s-a considerat că există déjà o regulă general, impusă pe cale cutumiară, protrivit căreia statul riveran exercită anumite drepturi excluseive asupra acestui spațiu.
Natura juridică a spațiului cosmic a fost, de asemenea, stabilită pe cale cutumiară. Astfel, primele aparate de zbor lansate de om în spațiul cosmic au traverssat spațiul aerian al mai multor state și apoi au circulat în cosmos, fără ca statul care le-a lansat să fi cerut pentru acestea permisiunea niciunui alt stat. în acest fel, liberatatea de circulație în spre, din spre și în spațiul cosmic a ajuns să fie recunosută, pe cale cutumiară, ca o nromă de drept internațional într-un interval de timp remarcabil de scurt, respective între anii 1957 și 1967.
Unele procese noi de reformare a unor vechi reguli de drept internațional au fost calificate drept ”cutume sălbatice”, care să susține că s-au format într-un interval relativ scurt de timp, sub presiunea revendicărilor formulate de fostele popoare coloniale, țări în curs de dezvoltare, cum a fost de exemplu, dreptul la colonizare, dreptul la dezvoltare, suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale etc.
”Cutumelor linișite, statornicite prin încetineala somptuoasă a eternului ieri, li se opun cutumele sălbatice, a căror bruscă dezvoltare își trage forța din voințele trezite, care denunță desuetudinea și imposture primelor. Un trecut îndelungat făcea să se uite că vechile cutume își datorau dezvoltarea nu întelepciunii națiunilor, ci acțiunii celor mai puternice dintre ele. Cutuma contestatară ia naștere din comportamentul concomitent al unui ansamblu de state care înțeleg să o opună restului comunității internaționale și, respectiv, să o facă să fie admisa ulterior de aceasta, ca o regula generală ”.
CAPITOLUL IV: Practica și jurisprudența internațională
4.1. Practica și jurisprudența internațională în domeniul tratelor
Cazul templului Preah Vihear este un diferend între Kampuchia (Cambodgia) și Thailanda în legătură cu ocuparea, în 1954, de către aceasta din urmă a unei părți din teritoriul kampuchian unde sunt situate ruinele templului Preah Vihear, lăcaș de cult și de pelerinaj pentru populațiile kampuchiene. Diferendul a fost oferit Curții Internaționale de Justiție (CIJ) spre soluționare de către Kampuchia, cerându-i acesteia să declare că suveranitatea teritorială asupra templului îi aparține și că Thailanda este obligată să-și retragă forțele armate din teritoriul respectiv. Totodată, Kampuchia a cerut Curții să țină seamă de negocierile frontaliere franco-thailandeze de la începutul secolului și de un tratat din 1904, tratat însoțit de o serie de anexe care conțineau hărțile care indicau traseul frontierei și situarea templului pe teritoriul kampuchian și care au fost comunicate autorităților thailandeze.
Thailanda a ridicat două excepții de incompetență a Curții, care, prin hotărârea din 26 mai 1961, s-a declarat competentă. În hotărârea sa de fond, din 15 iunie 1962, Curtea a apreciat că templul Preah Vihear este situat pe teritoriul kampuchian și, în consecință, Thailanda este obligată să-și retragă forțele armate și de poliție și să restituie Kampuchiei obiectele care i-au fost luate în 1954. În motivarea hotărârii, Curtea Internațională de Justiție aprecia că Thailanda, care luase oficial la cunoștință conținutul hărților, a continuat să le folosească fără a le contesta exactitatea, ceea ce echivalează cu o recunoaștere tacită. Curtea a considerat dificil de admis că anumite acte cu caracter administrativ invocate de Thailanda ar fi putut să neutralizeze atitudinea uniformă și constantă a autorităților thailandeze și valabilitatea tratatului încheiat între Franța și Kampuchia (Cambodgia) cu privire la traseul frontierei.
În această speță este de subliniat și faptul că, desi la inceput Thailanda a contestat harta care stabilea apartenenta templului Kampuchiei, ulterior, nu s-au mai invocat nemultumiri, chiar si atunci cand un studiu a scos in evidenta anumite neclaritati existente in harta. Pozitia Thailandei a determinat Curtea sa constate ca acest stat a acceptat delimitarea facuta si sa respinga argumentul acesteia cum ca acea harta continea o eroare care nu putea fi observata si constituia baza esentiala a consitamantului exprimat, calificarea persoanelor implicate in elaborarea hartii excluzand posibilitatea existentei unei erori.
La data de 16 septembrie 2004 a fost transmisă către Curtea Internațională de Justiție de la Haga cererea de inițiere a procedurilor (Application Instituting Proceedings) a părții române în vederea soluționării problematicii delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră.
Diferendul a avut ca obiect delimitarea spațiilor maritime ale celor două părți – platou continental și zone economice exclusive – din partea de nord-vest a Mării Negre, zona în dispută fiind de cca. 12 200 de km². Sarcina Curții a fost să traseze în mod efectiv o linie de delimitare, definită prin coordonate geografice, conform normelor dreptului internațional aplicabil în materie și solicitării celor două părți în timpul procedurilor.
Partea română a prezentat în cadrul procedurilor o argumentație complexă, susținută de un material probatoriu amplu, principalele linii de argumentație fiind:
Segmentul inițial al liniei de delimitare a fost deja fixat printr-o serie de acorduri româno-sovietice (pe care Ucraina, ca stat succesor al fostei URSS, trebuie să le respecte) și care sunt în vigoare între România și Ucraina, care a recunoscut acest aspect; această linie de delimitare, care descrie un arc de cerc cu raza de 12 mile în jurul Insulei Șerpilor (lăsând spațiile maritime de la sud de acest arc de cerc României) a fost reprezentată în mod constant pe hărți de navigație emise de serviciile hidrografice competente din fosta URSS, Ucraina, România și state terțe;
În larg față de sectorul inițial, linia de delimitare trebuie trasată prin utilizarea metodei folosite de obicei de Curte și de tribunalele arbitrale în materia delimitării spațiilor maritime, denumită „linie echidistantă/mediană-circumstanțe speciale”; aceasta presupune trasarea unei linii echidistante (egal depărtate de țărmuri) între coastele adiacente (în prelungire) ale României și Ucrainei și a unei linii mediane între țărmurile opuse (față în față) ale celor țări; nicio circumstanță specială nu justifică modificarea acestei linii în favoarea uneia dintre părți;
Chiar făcând abstracție de acordurile româno-sovietice menționate, practica statelor și jurisprudența instanțelor internaționale demonstrează că Insula Șerpilor (având în vedere dimensiunile reduse și poziționarea sa geografică izolată, neintegrată în coasta continentală ucraineană) nu poate fi luată în calcul la trasarea liniei de delimitare, în caz contrar ajungându-se la consecințe inechitabile;
În orice caz, Insula Șerpilor, care nu poate susține locuirea umană sau o viață economică proprie, este o „stâncă” în sensul Convenției de la Montego Bay privind Dreptul Mării ceea ce presupune că nu este îndreptățită la platou continental și zonă economică exclusivă proprii. Această calificare a Insulei Șerpilor a fost susținută de România prin ample mijloace de probă, inclusiv provenite din anexele incluse de Ucraina în Contra-Memoriul depus în 2006.
Activitățile părții ucrainene având scopul de a modifica pe cale artificială caracteristicile naturale ale Insulei Șerpilor nu produc efecte juridice împotriva României fiind efectuate după data critică a diferendului bilateral; mai mult, ele reprezintă o recunoaștere implicită din partea Ucrainei a statutului de „stâncă” al Insulei Șerpilor;
La acestea se adaugă argumentele istorice cu relevanță juridică în caz: faptul că preluarea ilegală de către URSS a Insulei Șerpilor în 1948, precum și fixarea abuzivă a frontierei maritime în 1949 nu pot produce efecte inechitabile suplimentare; compromisul juridic de la încheierea Tratatului politic din 1997 prin care Ucraina s-a angajat să nu ia în considerare Insula Șerpilor în delimitare decât ca stâncă, conform art. 121. alin. (3) din Convenția ONU privind dreptul mării din 1982.
Așa-zisa „disproporție” dintre țărmurile celor două țări, invocată de Ucraina, este bazată pe luarea în calcul a unor segmente ale țărmului ucrainean care nu se află în nicio relație geografică cu țărmul românesc și sunt în consecință irelevante pentru delimitarea dintre cele două țări; țărmurile relevante au lungimi similare, astfel încât nu este justificată ajustarea liniei de delimitare în funcție de lungimea țărmurilor;
Activitățile legate de explorarea și exploatarea resurselor de hidrocarburi și de supravegherea pescuitului invocate de Ucraina sunt irelevante pentru problematica delimitării (aspect confirmat de practica CIJ și a instanțelor arbitrale) și în orice caz nu susțin în niciun fel linia de delimitare propusă de Ucraina.
Curtea a pronunțat hotărârea sa la 3 februarie 2009. Principalele argumente înaintate de România pentru fundamentarea poziției sale au fost acceptate de către Curte, după cum rezultă din evaluarea conținutului hotărârii:
Analizând astfel, într-o primă instanță, elementele privind jurisdicția Curții, aceasta a reținut că – așa cum a argumentat și partea română – Curtea poate trasa o linie de delimitare care să despartă platoul continental/zona economică exclusivă a unei țări de alte spații maritime (inclusiv mare teritorială) ale altei țări; Ucraina promovase o linie de argumentație bazată pe o interpretare restrictivă, anume că instanța este competentă exclusiv să traseze o linie de delimitare între platoul continental/zonele economice exclusive ale celor țări și nu poate realiza o delimitare care să privească alte spații maritime (respectiv marea teritorială);
Cu referire la problematica țărmurilor, decizia Curții a fost una predominant favorabilă României: țărmul românesc este relevant în totalitate (fiind, așa cum a menționat și partea română, atât în prelungirea țărmului ucrainean, cât și opus acestuia), în timp ce, în privința Ucrainei, țărmurile Golfului Karkinitska, ale Golfului Yahorlitska și ale Estuarului Niprului (chiar dacă mai puțin decât a susținut partea română) nu se proiectează în aria supusă delimitării și nu pot fi luate în calcul;
Și cu privire la aria relevantă argumentația României a fost cea reținută de către Curte, care a inclus în zona respectivă și o suprafață din zona de sud-est – exclusă de Ucraina – element care a favorizat România în stadiul verificării echității hotărârii prin testul proporționalității.
Curtea a folosit metodologia de delimitare aplicată în mod obișnuit în jurisprudența sa, constând în stabilirea unei linii de echidistanță provizorii, analizarea circumstanțelor speciale care ar putea justifica ajustarea liniei provizorii și verificarea rezultatului final prin testul proporționalității, în deplină consonanță cu ceea ce România a invocat constant, atât în cursul negocierilor, cât și în cursul procedurilor la Haga.
Instanța apreciat că Insula Șerpilor nu face parte din configurația costieră a Ucrainei și în consecință utilizarea unor puncte de bază pe Insula Șerpilor ar conduce la o remodelare judiciară a geografiei, nejustificată de normele de drept sau de practică (argument promovat și de România); punctele de bază pe țărmul Ucrainei sunt insula Țiganca (situată în imediată apropiere a capului Kubansky, selectat de partea română), Capul Takhankut și Capul Khersones.
Curtea a mai reținut argumentul României cu privire la modalitatea de apreciere a circumstanțelor relevante asupra liniei de echidistanță, astfel încât niciunul din factorii propuși de Ucraina nu a fost reținut pentru ajustarea acestei linii în favoarea sa.
Astfel, în primul rând, deși există o diferență între lungimile țărmurilor, nu există o disproporție suficient de semnificativă care să justifice modificarea liniei de echidistanță.
În ceea ce privește rolul Insulei Șerpilor drept circumstanță relevantă, Curtea a menționat după analiza altor elemente că nu este necesar să considere dacă Insula Șerpilor intră sub incidența reglementărilor din Convenția ONU privind dreptul mării care disting între „insulă” și „stâncă”. Ceea ce a reținut Curtea este că orice posibile spații maritime generate de Insula Șerpilor sunt subsumate celor generate de țărmul continental ucrainean; în consecință prezența Insulei Șerpilor nu justifică o modificare a liniei de echidistanță și că Ucrainei îi revin doar cele 12 mile marine în jurul Insulei Șerpilor, aspect deja convenit între părți și care a reprezentat exact teza părții române; astfel, soluția Curții cu privire la acest aspect punctual este în deplină concordanță cu ceea ce a susținut România în pledoariile sale scrise și în cursul audierilor, anume că Insula Șerpilor nu face parte din configurația costieră a Ucrainei și că practica internațională demonstrează că formațiuni maritime de mici dimensiuni (indiferent de calificare ca „insulă” sau „stâncă”) sunt ignorate în realizarea delimitării;
Curtea a analizat conduita părților (acordarea de concesiuni petroliere, activitățile de pescuit și de supraveghere a pescuitului), reținând argumentele părții române conform cărora activitățile legate de explorarea și exploatarea resurselor de hidrocarburi și de supravegherea pescuitului invocate de Ucraina sunt irelevante pentru problematica delimitării (aspect confirmat de practica CIJ și a instanțelor arbitrale)
În finalul aplicării acestei metode, Curtea a efectuat testul proporționalității, menționând că raportul dintre lungimile țărmurilor relevante ale părților este de 2,8 la 1 în favoarea Ucrainei, iar raportul dintre suprafețele din aria relevantă alocate de linia de delimitare stabilită este de 2,1:1 (de asemenea în favoarea Ucrainei) și a apreciat că acest rezultat demonstrează echitatea liniei decise, care nu mai trebuie ajustată. Curtea a confirmat astfel ceea ce România a susținut constant – anume că testul proporționalității nu reprezintă o metodă de delimitare în sine, ci doar ultima etapă din metoda echidistanței precum și faptul că prin utilizarea acestei metode nu se ajunge la un rezultat inechitabil.
Linia de delimitare trasată de Curte după analizarea elementelor de mai sus reprezintă o soluționare a problematicii delimitării favorabilă părții române, care a obținut aproximativ 79,34% din zona în dispută, adică cca. 9700 km² de platou continental și zonă economică exclusivă.
Litigiul a fost supus soluționării Curții la data de 20 februarie 1967, și a avut ca obiect
delimitarea platoului continental, între pe de o parte, Republica Federală a Germaniei și Danemarca,iar pe de altă parte între Republica Federală a Germaniei și Olanda. Părțile au cerut Curții săstabilească principiile și regulile de drept internațional aplicabile și s-au obligat ca ulterior să realizeze delimitarea pe baza acestor principii.
Apele Mării Nordului sunt puțin adânci, fundul mării fiind constituit dintr-un platou continental situat la o adâncime de mai puțin de 200 de metri, bună parte a acestuia fiind deja delimitat între statele interesate.
Republica Federală a Germaniei și Olanda, respectiv Danemarca nu au pututtotuși conveni cu privire la prelungirea frontierelor în acest spațiu, în principal pentru că Danemarcași Olanda doreau ca delimitarea să se facă pe baza principiului echidistanței, în timp ce R.F. aGermaniei considera că astfel s-ar micșora porțiunea de platoul continental ce i s-ar cuveni în baza principiului proporționalității cu lungimea liniei sale de coastă.Prin opoziție, Danemarca și Olanda doreau delimitarea platoului continental pe baza “principiului echidistanței”, astfel cum era acesta formulat în articolul 6 din Convenția privind platoul continental din anul 1958. O frontieră stabilită conform “principiului echidistanței” ar atribui fiecărei părți implicate toate acele porțiuni din platoul continental care ar fi mai apropiate de un punct de pe țărmul său decât de orice alt punct de pe țărmul celeilalte părți. În cazul unui țărm concav, cum este cel la Mării Nordului de-a lungul coastei germane, efectul aplicării principiului echidistanței ar fi acela de a “trage” linia frontierei spre înăuntru, în direcția concavității. În consecință, dacă s-ar trasa două linii echidistante, în ipoteza în care concavitatea țărmului ar fi pronunțată, ele s-ar întâlni la o distanță relativ mică de țărm, “tăind” astfel porțiunea de platou continental al statului costier. Prin opoziție, efectul aplicării principiului echidistanței unei coaste convexe, așa cum sunt, într-o anumită măsură, cele ale Danemarcei și Olandei, ar duce la o “lărgire” a platoului continental. S-a afirmat de către Danemarca și Olanda că întreaga situație este guvernată de o regulă imperativă de drept care, pe baza articolului 6 al Convenției privind platoul continental din 29 aprilie 1958, a fost desemnată de către aceste părți ca fiind regula “împrejurărilor speciale aleaplicării principiului echidistanței”. Această regulă ar avea efect doar în lipsa acordului părților de a utiliza altă metodă, toate limitele platoului continental trebuind a fi stabilite conform acestei reguli dacă nu se recunoaște că există “o circumstanță specială”. Conform statului danez și Olandei,configurația liniei de coastă a Mării Nordului pe teritoriul german nu constituie prin ea însăși o“circumstanță specială”.
La rândul său, Republica Federală a Germaniei a apreciat că regula corectă, aplicabilă linieițărmului Mării Nordului, este cea în conformitate cu care fiecare stat interesat trebuie să aibă “oporțiune echitabilă”din platoul continental disponibil, proporțional cu lungimea liniei sale decoastă. A afirmat de asemenea că în situația unei configurații a țărmului ca cea a țărmuluiMării Nordului, fiecare dintre statele interesate este îndreptățită la o porțiune de platou continental întinzându-se până la punctul central al mării, sau cel puțin până la linia sa mediană. În subsidiar,Republica Federală a Germaniei a susținut că, în situația în care se stabilește că ar fi incidentămetoda echidistanței, configurația țărmului german al Mării Nordului constituie o circumstanță specială care ar justifica îndepărtarea de acestă metodă de delimitare.
Curtea a analizat chestiunea dacă, în delimitarea acestor zone, Republica Federală a Germaniei avea o obligație legală de a accepta aplicarea principiului echidistanței. Cu toate că esteadevărat că nici o altă metodă de delimitare nu combină într-o asemenea măsură avantajele practice cu siguranța în aplicare, nu este mai puțin adevărat că acești factori nu sunt suficienți pentru
4.2. Cutuma în practica și jurisprudența international
Aplicarea tratatelor a intalnit problematica pusa de raportul dintre normele regasite in tratat si normele formate pe cale cutumiara. Astfel, din practica international rezulta ca pentru statele care nu sunt parti la Conventia de la Viena din 1969 se pot aplica regulile consecrate pe cale cutumiara, asa cum rezulta si din Hotararea din 26 noiembrie 1984 pronuntata de Curtea Internationala de Justitie cu privire la competenta in cazul activitatilor militare si paramilitare in si contra Nicaragua.
In fapt, la 9 aprilie 1984 Nicaragua a initiat proceduri impotriva Statelor unite ale Americii in fata Curtii Internationale de Justitie, acuzand guvernul American de conducerea unor actiuni militare si paramilitare pe teritoriul si in apele teritoriale ale Nicaraguei. Actiunea in justitie se fundamenta pe presupusul ajutor oferit de SUA politicilor si actiunilor mercenare ale fortelor armate Contras ( opozitia armata a guvernului revolutionar si democrat sandanist).
In opinia Nicaraguei, ajutorul American consta in finantarea si sustinerea fortelor Contras prin aceasta guvernul American facandu-se vinovat de utilizarea fortei armate impotriva statului Nicaragua si, prin urmare, de violarea obligatiilor internationale ce ii revin SUA conform dreptului international, precum si conform Cartei Natiunilor Unite, Cartei Organizatie Statelor Americane si Tratatului bilateral intre SUA si Nicaragua. De asemenea, Nicaragua a sustinut incalcarea de catre SUA a principiului interzicerii utilizarii fortei si a celui al interventiei in treburile interne.
In aplicatia sa inaintata CIJ, Nicaragua sustinea ca SUA a incalcat norme cutumiare ale dreptului international prin: utilizarea directa a unor forte militare impotriva sa, prin instalarea unor mine in apele interioare si teritoriale ale Nicaragua, cauzand prejudicii navelor comerciale nicaraguene si straine, precum si prin atacarea si prejudicierea porturilor, bazelor navale si instalatiilor petroliere nicaraguene si, respective, prin oferirea de asistenta fortelor Contras care luptau pentru inlaturarea guvernului sandanist de la putere.
Curtea a trebuit sa analizeze in ce masura este competenta sa judece acest diferend, avand in vedere ca rezerva SUA la art. 36 (2) din Statutul CIJ excludea posibilitatea judecarii SUA de catre CIJ in cazul disputelor nascute din interpretarea si aplicarea tratatelor multilateral. Deci, in situatia in care SUA ar fi fost vinovata pentru incalcarea unor dispozitii din tratate multilateral, aceasta nu putea fi trasa la raspundere in fata Curtii Internationale de Justitie.
Este motivul pentru care Nicaragua reclama incalcarea de catre SUA a dispozitiilor cutumiare similare celor conventionale in materia utilizarii fortei armate si a amestecului in treburile interne ale altui stat.
Curtea considera ca nu toate normele cutumiare au un continut identic cu cele din tratate, astfel incat in anumite cazuri acestea nu se suprapun. Cu toate acestea, chiar si atunci cand intre cutuma si tratat exista o identitate de continut, nu inseamna ca aplicarea normelor tratatului poate priva de aplicabilitatea normelor cutumiare.
Curtea a mentionat ca dispozitiile Cartei ONU cu privire la aplicabilitatea carora SUA se opune in virtutea rezervei sale, nu reglementeaza intreaga arie a relatiilor internatonale din domeniul utilizarii fortei in dreptul international. Mai mult, anumite dispozitii ale Cartei fac trimitere la un drept cutumiar preexistent. Una dintre aceste dispozitii este chiar art. 51, care reglementeaza ”dreptul inerent” al statelor la aparare colectiva sau autoaparare in cazul unui atac armat. ”Acest drept la autoaparare colectiva sau individuala este de natura cutumiara” spune Curtea. Originea cutumiara a cestei dipozitii este confirmata si de faptul ca in continutul Cartei nu se mai face nici o alta mentiune referitoare la conditiile de aplicare si exercitare a unui astfel de drept in plus fata de cele deja stabilite de dreptul cutumiar (si anume, proportionalitatea atacului si necesitatea de a raspunde la un atac armat). Mai mult, o definitia a ”atacului armat” nu poate fi regasita printre dispozitiile Cartei.
In concluzie, in acest caz, nu se poate vorbi de o suprapunere exacta a dispozitiilor conventionale cu cele cutumiare, dar chiar si daca s-ar fi putut constata o astfel de identitate, aceasta nu ar fi contravenit cu nimic aplicarii separate a celor doua tipuri de norme. Acestora le vor fi aplicabile doua regimuri juridice distincte.
In speta de fata, Curtea a trebuit sa stabileasca normele cutumiare ce pot fi opozabile SUA in materia utilizarii fortei armate, precum si in cea a interventiei in treburile interne. Pentru a stabili acest lucru, a pornit de la analizarea elementului subiectiv al cutumei, si anume opinion iuris sive necesitatis.
Pentru a stabili aceasta, Curtea va avea in vedere inclusiv aplicabilitatea Cartei ONU si a Organizatiei Statelor Americane, cu intentia de a le gasi opozabilitatea pe cale cutumiara SUA.
Curtea a observat, in acest sens, existent unui numar considerabil de acorduri intre cele doua parti cu privire la continutul principiului neutilizarii fortei si al neinterventiei ca norme cutumiare. Mai exact, Curtea a luat act de recunoasterea acestor principii de catre statele in cauza prin atitudinea consecventa adoptata in privinta unor astfel de norme. Opinio iuris poate fi dedusa, printre altele, si din analizarea atitudinii unui stat cu privire la adoptarea unor rezolutii ale Adunarii Generale ONU, una dintre cele mai relevante in acest sens fiind Rezolutia 2625 privind principiile fundamentale de drept international printre care se numara si cele doua principii in cauza. In privinta formarii opinion iuris a SUA mai poate fi avuta in vedere, de asemenea, si Rezolutia cele de-a sasea Conferinte Internationale a Statelor Americane privind condamnarea agresiunii, precum si ratificarea Conventiei de la Montevideo cu privire la drepturile si obligatiile statelor, al carei articol 11 impune partilor obligatia de a nu recunoaste achizitii teritoriale sau alte avantaje speciale obtinute prin forta.
Intr-o analiza mai extinsa, Curtea a luat in considerare si afirmatia Nicaraguei conform careia cele doua principii au capatat in plan international statutul unor norme imperative pentru aplicarea carora nu mai este necesara demonstrarea lui opinion iuris. Acest aspect a fost mentionat, de altfel, si de Comisia de Drept International cu ocazia lucrarilor sale la redactarea proiectului de Conventie privind dreptul tratatelor.
In concluzie, CIJ a putut stabili opozabilitatea, pe cale cutumiara, a normelor de drept international privind interzicerea utilizarii fortei si a neinterventiei in treburile interne ale altor state pentru SUA. Din analiza opinio juris, Curtea a putut constata existenta acestui element subiectiv al cutumei in privinta SUA.
Concluzii
Bibliografie
http://www.mae.ro/node/24347
http://www.crispedia.ro/Cazul_templului_Preah_Vihear
http://www.icj-cij.org/docket/files/70/6487.pdf
Bibliografie
http://www.mae.ro/node/24347
http://www.crispedia.ro/Cazul_templului_Preah_Vihear
http://www.icj-cij.org/docket/files/70/6487.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tratatul Si Cutuma Izvoare Principale ALE Dreptului International Public (ID: 130148)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.