Tratamentul Penal al Minorului Delincvent
Abrevieri
alin. alineatul
art. articolul
C. civ. Codul civil
C. pen. Codul penal
C. proc. pen. Codul de procedură penală
Ed. Editură
H.G. hotărârea Guvernului
I.C.C.J. Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. litera
M.Of. Monitorul Oficial al României, Partea I
NCP noul Cod Penal
(Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009)
NCPP noul Cod de procedură penală
(Legea nr. 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010)
n.n. nota noastră
nr. numărul
O.U.G. ordonanța de urgență a Guvernului
p. pagina
pp. paginile
pct. punctul
vol. volumul
N.n.
La elaborarea lucrării de licență a fost avută în vedere legislația publicată până la data de
10 iunie 2014.
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Psihologia delincvenței juvenile – considerații și noțiuni
teoretice fundamentale
Subcapitolul 1.1. Normele sociale ale comportamentului
Raportul dintre normalitate comportamentală, deviantă și delincventă
Tipuri de devianță comportamentală
Subcapitolul 1.2 Reacția socială față de devianța comportamentală
Aspectul delincvenței juvenile în plan social
Rolul factorilor economico-sociali în dinamica criminalității
1.2.2.1. Factori economoci
Factori socio-culturali
Capitolul al II-lea. Studii etiologice ale delincvenței juvenile
Subcapitolul 2.1. Considerenții teoretice vizând etiologia delincvenței
2.1.1. Teoriile cu caracter biologic
2.1.2. Teoriile cu caracter psihologic
2.1.3. Teoriile cu caracter sociologic
Subcapitolul 2.2. Factori agresivi ai delincvenței
Capitolul al III-lea. Tratamentul penal al minorului delincvent
în stuctura noului Cod penal
Subcapitolul 3.1. Regimul sancționator al minorilor infractori
în noul Cod penal
Regimul măsurilor educative neprivative de libertate
Stagiul de formare civică
Supravegherea minorului delincvent
Consemnarea la sfârșitul de săptămână
Asistența zilnică a minorului
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
(obligațiile minorului)
Regimul măsurilor educative privative de libertate
3.1.3.1. Internarea într-un centru educativ
3.1.3.2. Internarea într-un centru de detenție
Schimbarea regimului de executare ale delincventului
Prescripția răspunderii penale și prescripția executărilor educative
Situația minorului delincvent devenit major
Subcapitolul 3.2. Observații critice asupra tratamentului minorului infractor
in noul Cod pena și cu privire la serviciul de probațiune
Capitolul al IV-lea. Prevenirea și abordările terapeutice în contextul
delincvenței juvenile
Subcapitolul 4.1. Prevenirea delincvenței juvenire
4.1.1. Rolul școlii și al familiei în prevenirea delincvenței juvenile
4.1.2. Rolul asistenței sociale în combaterea fenomenului infracționalității
Subcapitolul 4.2. Programele de consiliere și terapie
4.2.1. Obiectivele consilierii și terapiei
4.2.2. Tipuri de programe de consiliere și terapie
Subcapitolul 4.3. Profilaxia delincvenței juvenile
Concluzii
Bibliografie
Motto:
„Nimeni nu începe cu propria sa gândire.
Fiecare găsește prezentă în vremea lui o anumită
stare de fapt a cunoașterii și a punerii problemelor,
stare în care el se integrează și de la care
pornește în cercetare”.
Nicolai Hartmann
Introducere
Delincvența juvenilă, ca formă a comportamentului deviant, reprezintă în prezent, una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă România, a cărei amploare este remarcată atât de statisticile oficiale, cât și de mass-media. Fiind o consecință directă sau mediată a modului în care funcționează familia, școala și diferitele mecanisme de socializare, sancționare și reabilitare socială, ea solicită o abordare multidisciplinară a influenței exercitate de aceste instituții, din punct de vedere al factorilor de risc implicați.
Colectivitatea românească contemporană se confruntă cu o multitudine de probleme sociale, ce nu au fost deloc anticipate, generate de evoluțiile majore în toate sferele vieții sociale și care au un impact negativ asupra întregii societați. La nivelul transformărilor produse în sfera atitudinilor și comportamentelor, schimbările sociale au generat o accentuată insecuritate socială, suspiciune și frustrare în special în rândul tineretului, un puternic pesimism social, un sentiment de descurajare și chiar de inadaptare. Comportamental, aceste percepții și atitudini se materializeaza fie în conduite din ce în ce mai dezabuzate, fie în comportamente deviante. În multitudinea formelor pe care le poate îmbrăca devianța socială, un loc aparte îl ocupă conduitele delincvente, acestea caracterizându-se prin cel mai înalt nivel al pericolului social.
De aceea, tratarea și prevenirea infracționalității, implică în mod direct responsabilitați la toate nivelele sociale, de la legislativ până la executiv, având în vedere faptul că sărăcia, crizele economice și sociale nu generează de la sine asemenea fenomene, criminalitatea având o etiologie mult mai complexă, iar profilaxia sa presupune cooperarea tuturor entităților care au tangență cu acest fenomen.
Așadar toate aceste lucuri multiplică o serie de fenomene și procese disarmonice și disfuncționale, susținute de aspectele de anomie și patologie socială, problemele educării, adaptării și mai ales promovării tinerilor, care devin extrem de presante și dificile, nerezolvarea lor putând determina apariția unor fenomene de frustație, inadaptare, înstrăinare și delincvență în rândul anumitor tineri și adolescenți.
Identificarea unor mijloace adecvate de control și prevenire a fenomenului delincvenței presupune o cunoaștere clară a cauzelor acestuia. Astfel, rezolvarea acestor probleme ale tinerilor, presupune adoptarea unei legislații satisfacătoare în diferite domenii (familie, învățământ, muncă, religie etc.), și, de asemenea presupune cunoașterea, evaluarea, explicarea și determinarea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestări antisociale și apoi elaborarea unor modele etiologice și predictive care să cuprindă complexitatea factorilor delictogeni.
Reprezentând ansamblul actelor și faptelor care, violând regulile juridice penale, determină adoptarea unor sancțiuni negative organizate din partea agenților specializați ai controlului social (poliție, justiție, tribunale, instituții de recluziune, etc., delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături și note distincte pentru o societate sau alta, care deriva atât din condițiile socio-economice și culturale ale societății respective cât și din modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor comise de minori și tineri. Aceste caracteristici se identifică prin factorul „agresivitate” sau cel de „frustare”, de instabilitate afectivă și comportamentală și de egocentrismul și impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței. Din acest punct de vedere, apar ca și cauze ale delincvenței juvenile decalajele înregistrate între maturizarea fizică și cea psihică, ostilitatea și agresivitatea față de generația precedentă, reacțiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, tarele ereditare.
Astfel, una din direcțiile principale ale lucrării de licență a avut rolul de a aduce în prim plan trăsăturile și dimensiunile fenomenului de delincvență juvenilă, formă a comportamentului deviant, prin definirea sensurilor conceptului de delincvență, raportul dintre normal și patologic și, mai ales rolul dezvoltarii bio-psiho-sociale a persoanei în general și a minorului în special, precum și tratamentul delincvent. Formarea personalității adolescentine se caracterizează prin trăsături generale ceea ce face să existe o „schemă- genetică” comuna dezvoltării tuturor adolescenților.
În acest sens, scopul lucrării de licență a constat în atingerea a doua finalități: o documentare cu privire la fenomenul delincvenței juvenile, analiza factorilor sociali ai conduitelor de delincvență juvenilă, rolul tatamentului și a sancțiunilor alternative în cazul minorilor delincvenți și o analiză privind caracteristicile specifice delincvenților tineri, percepția privind rolul sancțiunilor alternative aplicate în general și cele pentru minori în special, studii și teorii de caz privind etiologia comportamentului delincvent cu scopul de a trasa un profil al delincventului minor și tânar și cauzele care generează criminalitate, identificarea unor metode și tehnici terapeutice de prevenire, formularea unor soluții pentru îmbunatățirea cadrului legislativ și instituțional pentru tratamentul minorului.
Așadar, construcția valorică a educației prin forma de comportament, constă în acest moment din „produsul social” pe care-l redă comunității atunci când anii celor mai frumoase vise sunt tulburați de incertitudini, izolare și marginalizare, redându-i acestuia, încrederea, acceptarea, speranța, dar mai ales șansa de a putea merge mai departe.
Capitolul I.
Psihologia delincvenței juvenilă
considerații și noțiuni teoretice fundamentale
Procesul de umanizare și socializare a ființei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări totale și certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor umane fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita minorului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conștiință pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieții, precum și gradul devierilorde conduită contractare, asimilate de minor.
Astfel, în societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, circulare, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspindite și sancționate prin legislația sau prin tradiții, obiceiuri și opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianță.
Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medicină, sociologie, pshiologie, pedagogie, criminalistic, juridic etc. conferindu-i acestui fenomen o investigație inderdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptați (termeni sociologic); „copii-problemă” (termeni pshio-pedagogic); minori delincvenți (termen juridic) etc. Toți acești termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care viețuiesc. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societății din care face parte minorul.
Structurarea și funcționarea societății depinde de conformitatea indivizilor și grupurilor sociale ce o compun față de modelul său etic, normativ și cultural. Acest model, întocmit dintr-un asamblu articulat și ierarhizat de valori, norme, reguli și îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea și progresul societății. Directivele sociale conțin reguli de comportament mai mult sau mai puțin obligatorii, în funcție de care își ghidează acțiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea diferite tipuri de comportament, atât conformiste, inovatoare, cât și nonconformiste, evazioniste sau deviante. Așadar, societatea apreciază diferențiat comportamentele, stimulând pe unele și respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul „controlului social”, care reprezintă în esență, un ansamblu de mijloace și mecanisme sociale și culturale, prin intermediul cărora:
sunt impuse individului o serie de interdicții și constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor și valorilor dezirabile;
sunt permise anumite acțiuni, fiind apreciate și recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ și cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare și ordonare a conduitelor individuale și a raporturilose, răspindite și sancționate prin legislația sau prin tradiții, obiceiuri și opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianță.
Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medicină, sociologie, pshiologie, pedagogie, criminalistic, juridic etc. conferindu-i acestui fenomen o investigație inderdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptați (termeni sociologic); „copii-problemă” (termeni pshio-pedagogic); minori delincvenți (termen juridic) etc. Toți acești termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care viețuiesc. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societății din care face parte minorul.
Structurarea și funcționarea societății depinde de conformitatea indivizilor și grupurilor sociale ce o compun față de modelul său etic, normativ și cultural. Acest model, întocmit dintr-un asamblu articulat și ierarhizat de valori, norme, reguli și îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea și progresul societății. Directivele sociale conțin reguli de comportament mai mult sau mai puțin obligatorii, în funcție de care își ghidează acțiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea diferite tipuri de comportament, atât conformiste, inovatoare, cât și nonconformiste, evazioniste sau deviante. Așadar, societatea apreciază diferențiat comportamentele, stimulând pe unele și respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul „controlului social”, care reprezintă în esență, un ansamblu de mijloace și mecanisme sociale și culturale, prin intermediul cărora:
sunt impuse individului o serie de interdicții și constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor și valorilor dezirabile;
sunt permise anumite acțiuni, fiind apreciate și recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ și cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare și ordonare a conduitelor individuale și a raporturilor sociale, asigurând consistența și coeziunea internă a societății, continuitatea și stabilitatea sa internă, orientarea și reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează și impune indivizilor motivația asimilării și respectării valorilor și normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic și respingând pe cele care se abat de la acest model.
În fiecare societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect.
Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea și cunoașterea de către indivizi a valorilor, normelor și regulilor de conviețuire socială, ca și pe motivația acestora de a le respecta din convingere. În schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile individuale că va fi sancționat în cazul nerespectării sau încălcării normelor și regulilor sociale. Incluzând o serie de tubuuri și interdicții de natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, această formă a controlului social constă în dezaprobarea și respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detenție etc. În acest caz, indivizii se vor conforma față de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancționați.
Așadar, controlul social poate fi, în funcție de instanțele de la care emană, organizat (instituționalizat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme și organizații specializate, statale și sociale și neorganizat (neinstituționalizat), realizat de anumite grupuri de apartenență (de prieteni, vecinătate, cartier etc.). Din aceeași perspectivă controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi și prescripții de natură morală, administrativă, juridică etc., și informal, întemeiat pe aprobare difuză și spontană.
Ambianțele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune și persuasiune, organizate și neorganizate, implicite și explicite, directe și indirecte, formale și informale, conștiente și difuze etc. menite să influențeze indivizii pentru a respecta normele morale și juridice.
Astfel, mijloacele controlului social pot fi grupate în:
pshiosociale (prin care se încearcă realizarea conformității acționându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor și comportamentelor indivizilor, astfel încât să se realizeze o internalizare morală și o respectare din convingere a normelor și valorilor sociale);
instituționalizare (prin care se exercită presiunea socială și este impusă ordinea socială și juridică, prin intervenția organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative și economice);
neinstituționalizate (reprezentate de obiceiuri, tradiții, moravuri, uzanțe, cutume care, datorită evoluției cultural-istorice și recunoașterii de către majoritatea membrilor unei societăți, devin adevărate etaloane de conduită).
Minorul dobândește, în mod curent, propria personalitate prin învățarea și asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca urmare a influenței factorilor sociali, a interacțiunilor dintre individ și mediu social. În multe cazuri procesul de socializare se desfășoară pe fondul unor conflicte între individ și societate, între aspirațiile legitime și mijloacele pe care societatea le pune la dispoziție pentru îndeplinirea lor, între condițiile, aptitudini și fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare și implicit la formarea unor personalități dizarmonic structurate, pretabile să comită acte infracționale. Conținutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvența lor a continuat să crească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situații, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenței infantilo-juvenile.
Delincvența juvenilă, reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârșite de către tineri sub 18 ani (de minori), încălcări sancționate de noul Cod penal, care se referă așadar la activitățile ilegale comise de tineri.
Se consideră că perioada minoratului, din perspectiva psihofiziologiei vârstelor, coincide cu copilăria și adolescența. Între aceste două perioade nu există granițe cronologice precis determinate. Adolescența cuprinde două etape:
– preadolescența, de la 11-12 la 14-15 ani;
– adolescența propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice și biologice care marchează trecerea la maturitatea normală.
Acest proces de transformare și evoluție a copilului însoțit adesea de momente de criză, de îndoieli, de neliniști se desfășoară în medii și contexte sociale diferite, cu propriile lor particularități, influențând dezvoltarea și formarea personalității minorului.
Concomitent cu vârsta adolescenței debutează să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescența este considerată „vârsta contestației”. Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii „protecționiste” și „paternaliste”. Activitatea lui majoră în relația cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate și nu raporturi de tipul celor dintre cel educat și educator. Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Necesitatea de a contesta aproape totul nu este alceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent și de a nu accepta nici o idee „de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raționament personal.
Noțiunea de delincvență juvenilă este o creație a doctrinei penale și teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracțiunile în funcție de criteriul de vârsta a infractorului.
Ansamblul noului Cod penal diferențiază limitele răspunderii penale (art. 113 NCP) pentru minori astfel, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracțiuni (pentru aceștia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredințarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită). Cei care au vârsta între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ (care se stabilește la expertiza medico-legală psihiatrică), iar minorii care au implinit vârsta de 16 ani răspund penal potrivit legii.
Caracterizarea delincvenței juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidențierea definirilor specifice personalității delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui „profil pshiologic” al acestuia:
înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (de exemplu, munca);
instabilitatea emoțională, stârnită de carențe educaționale și, în ultima instanță, de fragilitatea eului;
inadaptarea socială, emanată din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l elimine prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și muncă;
duplicitatea conduitei, demostrată în discordanța dintre două planuri: unul, cel al comportamentului ezoteric, intim în care se pregătește infracțiunea și celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea, prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea;
dezechilibrul existențial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte analize susțin ca în definirea delincvenței să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare în societate, care întră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabilă din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenților se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale și implicit, al dezvoltării personalității. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale pe de altă parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât și o peturbare afectiv-motivațională și caracterială.
Însușirile individuale ale adolescenților care țin de comportamentul delincventului includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. și judecățile morale, precum și aspecte ale competenței sociale, incluzând abilitățile sociale, abilitățile în rezolvarea de probleme și imaginea de sine (narcisismul, precum „self-estreem”).
Competențele sociale se referă la abilitățile de a utiliza mediul și resursele personale pentru a achiziționa o bună dezvoltare ulterioară. Fiecare din aceste caracteristici se formează prin influența mediului social asupra adolescentului, care la rândul său inflențează mediul social. „Un rol important în reacția comportamentală a subiectului îl joacă și feed-back-ul”.
Autori ca H.C. Quay (1987) concluzionează că delincvenții juvenili au un Q.I. mai scăzut decât subiecții non-delincvenți. Un Q.I. ridicat ajută la protejarea riscului de a fi implicat în cazuri de delincvență.
Abilitățile intelectuale scăzute predispun copiii la dificultăți de adaptare școlară și dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. Abilitățile intelectuale scăzute sunt asociate cu dificultăți psihosociale, delincvența crescută reprezentând o manifestare a acestor dificultăți.
Sunt studii care atestă faptul că minorii delincvenți posedă o deficiență morală care-i împiedică să înțeleagă ce e bine și ce e rău și că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.
Kohlberg Lawrence a redactat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul unor întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg L. a postulat existența a cinci studii în dezvoltarea judecăților morale la copii. În stadiul 1 și 2 (preconvențional) binele și răul sunt larg determinate în termenul contingenței externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii cedează în favoarea autorității doar pentru a nu fi pedepsiți. În stadiul 2, copiii au o conștiință naivă asupra a ceea ce alții doresc de la ei și apreciază noțiunea de „bine” (pozitiv), doar în sensul acțiunilor ce le satisfac dorințele personale și câteodată și dorințele altora. Stadiul 3 și 4 (convențional) asimilează regulile și așteptările familiei și societății. Stadiul 3 definește binele ca pe niște acțiuni care vin în întâmpinarea așteptărilor celorlalți. În stadiul 4, binele reprezintă acele acțiuni care vin să ajute la menținerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenționale) recunoaște caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale și apreciază că aceste legi pot fi schimbate.
Gibbs John C. consideră că în stadiul 2, adolescenții sunt mai predispuși activităților delincvențiale decât în stadiul 3, deoarece gândirea lor este egocentrică și pragmatică, evaluând evantajele și dezavantajele acțiunii doar prin punctul lor de vedere.
Unii autori, concluzionează că această asociere între judecățile morale și comportamentul antisocial nu este mediată de vârstă, clasă socială sau severitatea infracțiunii.
În completarea judecăților morale, teoreticienii au sugerat că empatia este un factor important în decizia adolescenților de a fi morali. Empatia are un rol important în ameliorarea comportamentului antisocial.
În general, stima de sine (self-estreem) se referă la percepția individului asupra lui însuși sub aspectul competenței și al succesului, cât și asupra propriului potențial.
Analizele arată că o stimă de sine (self-estreem) scăzută favorizează un comportament delincvent. Adolescenții care au avut experiență de succes relativ se pot angaja în săvârșirea unui comportament delincvent în încercarea de a-și îmbunătăți stima de sine.
Stima de sine scăzută a adolescentului delincvent reprezintă o apreciere realistă a experiențelor negative de viață ale acesteia și a eșecurilor concomitente și nu cauza acestor dificultăți. De asemenea este logic faptul că o slabă apreciere a propriei competențe va duce în mod cert la exacerbarea propriilor probleme de către adolescent.
Subcapitolul 1.1.
Normele sociale ale comportamentului
Acestea sunt „reguli de conduită, standarde în funcție de care comportamentul este justificat, aprobat sau dezaprobat. Ele sunt specificări ale valorilor, manifestarea lor concretă”.
În condițiile în care valorile desemnează standardele ideale de comportament și se manifestă la nivel individual sub formă de obligație, această implică automat obligativitatea de a cunoaște valorile culturii de apartenență în vederea socializării și educării minorului.
Normele sociale reprezintă cifrul valorilor sau limbajul codat al acestora.
Norma este cea care stabilește modelul prescriptiv. Acest model va fi recunoscut și copiat de toți indivizii care doresc să se integreze în societatea respectivă.
„Pentru acest motiv, orice normă socială devine o regulă standard, definită de așteptările reciproce ale mai multor indivizi cu privire la un anumit tip de comportament considerat dezirabil din punct de vedere social”.
Totodată, aceste norme stabilesc limitele între care se înscrie aria permisibilității acțiunii și comportamentului minorilor în diferite împrejurări sociale, fie că este vorba de comportamentul individual, fie de comportamentul de grup.
Fiind caracterizate de diversitate (juridice, economice, familiare, morale, tehnice etc.) ele sunt elaborate de instanțe diferite. În funcție de instanțele de la care emană, elaborarea normelor poate fi:
neorganizată (neinstituționalizată), această elaborare se face spontan și difuz, iar instanțele neinstituționalizate sunt reprezentate de grupuri sociale care nu au caracter oficial, în acest mod sunt instituite, prin intervenția colectivă, dar anonimă, cutume, uzanțe, obiceiuri familiare ale minorului, care sunt respectate prin forța tradiției;
organizată (instituționalizată), procedura de elaborare este aplicată de instituți, organizații sau agenti specializați (forma în care este elaborată norma este standardizată și precisă).
Menirea normelor sociale constă în realizarea coeziunii și solidarității la nivel intragrupal, precum și a unei relaționări reciproce avantajoase la nivel intergrupal (de exemplu între membri familiei sau în comportamentul de grup al minorului).
Grație rolului pe care-l îndeplinesc, acestea funcționează în calitate de „factor de reglementare normativă și de integrare socială a indivizilor în structurilor sociale”.
Principiul de comportament include în normele sociale impun, permit sau interzic anumite acțiuni sociale, în funcție de caracteristicile societății de apartenență.
Conformitatea sau obiediența la normele sociale se datorează, după cum afirmă sociologul D. Banciu, contribuției a cel puțin patru factori:
„presiunea” grupului social exercitată asupra minorului și integrarea conformistă a acestuia în grupul respectiv;
procesul de socializare și de învățare socială a normelor de către minor;
conștiința faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancțiuni represive (cei care au discernământ), în timp ce conformitatea reprezintă comportamentul socialmente „normal”, fiind recompensat pozitiv;
faptul că adeseori minorul nu este conștient de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament.
Așadar, finalitățile normelor sociale își găsesc corespondent în:
stabilirea rolului social asociat statusului fiecărui minor, aceasta implică o relație de reciprocitate: rolurile sociale exprimă, pe de o parte, așteptările individului în raport cu comportamentul celorlalți, iar, pe de altă parte, așteptările celorlalți în raport cu comportamentul minorului, din funcționarea normală a acestei relații rezultă integrarea individului în grup, societate etc. În cazul în care apar carențe în funcționarea relației mai sus amintite, avem de-a face cu dezintegrarea sau cu imposibilitatea realizării apartenenței la grup;
asigurarea concordanței între scopurile indivizilor și mijloacele folosite de ei în vederea atingerii respectivelor scopuri. Pentru aceasta, normele sociale conduc la elaborarea regulilor și regulamentelor care au capacitarea de a coordona activitatea socială a minorului;
constatarea și instituirea unor modalități și mijloace de control social cu scopul de a evalua și anticipa diferitele manifestări comportamentale;
mulțumită caracterului lor prescriptiv, normele sociale contribuie la reglementarea relațiilor sociale interpersonale. Aceasta se întâmplă și din cauză că ele prescriu aceea ce ar trebui să se întâmple în societate, astfel încât nu permit manifestarea condițiilor propice conflictelor și tensiunilor sociale.
Normele constituie un fundament al ordinii sociale. Cu cât acestea sunt mai puternice, cu atât este mai mică povara aplicării lor de către organele legii aceasta pentru că „legile sprijinite de norme sociale sunt în principiu mult mai ușor de aplicat și legile formulate în conformitate cu normele sociale au șanse mai mari să fie puse în aplicare decât legile ce desconsideră asemenea norme”.
Tot cu privire la ordinea socială, H.L. Ross, în lucrarea „Perspectives on the Social Order. Ridings in Sociology”, arată că acceptarea și suportarea normelor și regulilor sociale de către membrii unui grup este determinată de două categorii de cauze:
fiind internalizate de către indivizii înșiși în procesul de socializare, aceștia doresc să se conformeze normelor sociale din convingere, întrucât le consideră o parte de „eul” lor;
reciprocitatea așteptărilor comportamentale de la individ la grup și invers. Nerespectarea acestui raport determină dezacord și în final dezintegrare.
Așadar, o abordare socio-economică se fundamentează pe afirmația că normele sociale acționează asupra minorului, pe de o parte, asupra mediului social al actorilor sociali, iar, pe de altă parte, ele se constituie ca influență ce afectează predispozițiile intrinseci ale acelorași actori sociali.
Ca factor de mediu, normele sociale ale comportamentului minorului conduc la propria lor încorporare în lege și economie.
Predispozițiile intrinseci fac referire la combinația predispozițiilor biologice și a amprentei culturale.
1.1.1. Raportul dintre normalitate comportamentală,
deviantă și delincventă
Sectorul judiciarului este preocupat în primul rând de actul infracțional în sine, de comportamentul delincvent manifest și asta pentru că acesta are un impact direct obsevabil asupra mediului înconjurător și asupra celorlalte persoane. Doar ulterior, pecând de la manifestările comportamentale, se pot face inferențe probabilistice cu privire la trăsăturile de personalitate, motivele și atitudinile pe care aceste manifestări le reflectă. Prin consecință, științele comportamentale aduc cea mai valoroasă contribuție la științele judiciare.
Diferiți autori au încercat să ofere o definiție operațională comportamentului, văzând în acesta un eveniment psihofiziologic complex (o reație globală: motorie, endocrină, afectivă), expresie a unei relații a organismului cu mediul, a cărui apariție este determinată de necesitatea de a oferi un răspuns unor stimuli de natură endogenă, exogenă sau mixtă. Acest răspuns comportamental nu apare „în vid”, nu este determinat numai de stimulul declanșator, intervin în plus o serie de variabile mediatoare ținând de structura de personalitate. Stimulul este evaluat la nivelul cognitiv și abia este elaborat răspunsul comportamental, răspunsul prin care se încearcă reducerea unei tensiuni sau satisfacerea unei trebuințe.
Așadar, actul comportamental poate fi investigat din patru perspective:
din perspectivă etologică sau biologică: actul comportamental ca impuls;
din perspectivă ontologică sau developmentală: rolul proceselor de socializare în modelarea comportamentului;
din perspectivă socioculturală: modelarea comportamentului în funcție de normele socioculturale la care individul aderă;
din perspectivă contextuală: comportamentul suportă influența factorilor situaținali, circumstanțiali.
Sunt extrem de diverite comportamentele umane. Din perspectiva respectării normelor morale și juridice interesează dimensiunea antisocialității actelor comportamentale. Din această perspectivă, viziunea dihotomică (prosocial versus antisocial) nu se susține, comportamentele evaluează pe un continuum între aceste două extreme. Totuși legea penală promovează dihotomia delincvent – nondelincvent, viața cotidiană ne învață că situația este mult mai nuanțată.
Ființele umane au tendința de a judeca un comportament și succesiv o persoană în termeni de „bun” sau „rău”, de „moral” sau „imoral”, de „normal” sau „anormal, patologic”, de „prosocial” sau „antisocial”. Dar aceste noțiuni nu se suprapun întotdeuna peste cele de „delincvent” și „nondelincvent”, de exemplu, în cazul unui furt simplu motivat de nevoia de bani pentru a asigura hrana familiei, din punct de vedere al normelor familiale, comportamentul delincvent a fost unul „bun” și „moral”.
Pe de altă parte, nici identificarea persoană-comportament nu se susține: chiar și persoane „morale” pot săvârși acte „imorale” și invers. Tot așa cum în fiecare om există în grade diferite și „binele” și „răul”, în fiecare om există și potențialitatea de a se comporta în moduri prosociale sau de antisocialitate extremă. Ceea ce diferențiază oamenii este doar frecvența și intensitatea atitudinilor și comportamentelor prosociale și antisociale.
Moralitatea actelor umane este evaluată pe un continuum în care punctele extreme sunt practic imposibil de atins: nu există om de o sfințenie absolută, tot așa cum nu există criminal absolut, lipsit de orice urmă a sociabilității. Problema care apare în acest context este următoarea: unde se situează pe acest continuum „delincventul”, cu alte cuvinte, ce anume poate fi considerat și ce nu un act delincvent, care este limita dincolo de care abaterea comportamentală este suficient de mare pentru a justifica o astfel de etichetă și care sunt factorii contextuali ce fixează o astfel de limită?
Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesară operarea distincției dintre normalitate (comportament normativ), devianță comportamentală și delincvență, o distincție în general destul de greu de precizat și cu atât mai mult la vârsta adolescenței.
Normalitatea comportamentală poate fi definită după trei mari criterii: criteriul static, criteriul normativ și criteriul medical. Din punct de vedere static, normalitatea reprezintă „media”, sau mai degrabă „modul”, modalitatea cea mai frecventă de conduită, calificată în limbajul comun drept „normală”. Prin opoziție, „anormalul” reprezintă ceea ce se abate de la această tendință modală. Cum abaterile se pot produce în ambele sensuri, se disting două sensuri ale „anormalității” sau două clase de anormalitate: sensul pozitiv („sfântul”, „geniul”) și sensul negativ („criminalul”, „nebunul”). Din punct de vedere normativ, comportamentul „normal” este un comportament conformist, socialmente acceptat și dezirabil, predictibil. Astfel de comportamente mențin ordinea de drept și stabilitatea vieții sociale. Din perspectivă medicală „normalul” traduce lipsa tulburărilor sau a tendințelor psihopatologice, fapt ce reprezintă o premisă pentru o bună adaptare psihosocială.
Devianța comportamentală poate fi definită, de asemenea, folosind cele trei criterii. Din punct de vedere statistic, devianța comportamentală traduce o abatere considerabilă de la tendința modală, de la „etalonul” pe care îl reprezintă „comportamentul normal”. Deși abaterile pot evalua în ambele sensuri, sintagma face referire în mod curent la devianța în sens negativ, antivaloric. Din punct de vedere medical, devianța face referire la „comportamentul aberant”, ce include aspecte psihopatologice, psihiatrice, medico-legale.
Devianța de factură sociologică (devianța normativă) reprezintă, în sens larg, comportamentele umane contrare normelor sociale existente într-o cultură sau subcultură dată.
Comportamentul normativ, într-o societate, menține ordinea socială și instituțională, permite existența normală a vieții sociale. Aderarea la normele sociale definește o bună integrare și adaptare socială, pe când respingerea acestor norme echivalează cu respingerea socială și marginalizarea.
Poate fi înțeleasă devianța numai în context social. Normele socioculturale diferă de la o societate la alta, sunt relative, de aceea se poate afirma că „devianța” de factură sociologică există numai în funcție de țară și epocă. Societatea este cea care definește moralitatea și imoralitatea, binele și răul. Nota definitorie a conduitei deviante reprezentând-o abaterea de la normele morale și legale dominante într-o anumită cultură, rezultă că unul și același act poate fi deviant într-o anumită cultură sau la un individ și conformist în altă cultură sau la un alt individ.
Societăți diferite au grade diferite de toleranță față de âncălcarea normelor, ele folosesc nu doar criterii diferite în definirea devianței, ci și modalități diferite de intervenție. În sancționarea actelor delincvente, actorii sistemului de reacție socială (opinia publică, sistemul penal) intervin după regulile politicii represive în vigoare în țara în care s-au produs respectivele acte.
Delincvența (infracționalitatea, criminalitatea) reprezintă o formă particulară a devianței sociale și anume, devianța de natură penală.Dacă devianța înseamnă încâlcarea regulilor sociale, delincvența înseamnă încâlcarea normelor juridice penale. Comportamentele delincvente sunt comportamente deviante ce au un grad ridicat de periculozitate socială și, ca urmare, sunt sancționate de lege.
„Crima”, într-o accepțiune largă sociologică, reprezintă un act uman ce duce atingere unor relații sociale, punând în pericol valorile sociale acceptate și protejate normativ.
Infracțiunea, din perspectiva dreptului penal, este definită drept o faptă antisocială, ilicită, ce lezează o serie de valori și relații sociale, o faptă imputabilă ce generează o serie de consecințe și efecte juridice, adică o răspundere penală. Săvârșirea unei infracțiuni impune din partea agenților specializați ai controlului social (poliție, procuratură etc.) adaptarea unor sancțiuni negative, organizate.
Anteriorul Cod Penal definea infracțiunea drept fapta care prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovâție și este prevăzută de legea penală (art. 17 alin 1 C.pen.). Fapta penală este orice manifestare exterioară a persoanei, constând într-o acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale enumerate în art. 1 C. pen. (suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului; persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept).
Pentru existența infracțiunii, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții:
fapta să prezinte pericol social (ilicitatea faptei): fapta pune în pericol valorile fundamentale ale societății, gradul de pericol social al faptei se stabilește în concret în funcție de mai mulți factori: categoria de infracțiune; modul și mijloacele de săvârșire a faptei; mobilul sau scopul acțiunii; împrejurările comiterii faptei; mărimea și natura urmărilor produse etc.;
fapta să fie săvârșită cu vinovăție (vinovăția sau responsabilitatea făptuitorului); fapta constituie infracțiunea numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală;
fapta să fie prevăzută de legea penală (incriminarea faptei): fapta să fie prevăzută de lege ca infracțiune și sancționată cu o pedeapsă penală.
În Noul Cod Penal în vigoare, definiția instituției infracțiunii s-a modificat în mod substanțial, renunțându-se la pericolul social ca trăsătură generală. Infracțiunea este astfel definită ca fapta prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o (art. 15 alin. 1 NCP) și din definiția actuală a infracțiunii se evidențiază următoarele:
„renunțarea la pericolul social ca trăsătură esențială și – pe cale de consecință – eliminarea din asamblul cauzelor generale de excludere a infracțiunii a instituției disciplinate de art. 18 CP 1969, căruia i se substituie, cu privire la faptele lipsite de gravitate care să justifice o pedeapsă concretă, două noi instituții, anume renunțarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82 NCP), respectiv renunțarea la urmărire penală (art. 318-320 NCPP);
menținerea în cuprinsul definiției a prevederii faptei în legea penală și a săvârșirii eu cu vinovăție, în această ordine;
adăugarea, ca trăsături generale noi, a caracterului nejustificat și a caracterului imputabil al faptei”.
În ceea ce privește vinovăția, aceasta se referă la spectul subiectiv al infracțiunii – și anume, la atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și urmările acesteia. Vinovăția este rezultatul interacțiunii a doi factori:
factorul intelectiv: dacă persoana, în momentul săvârșirii faptei, a fost sau nu conștient de ceea ce face – a avut sau nu reprezentarea faptei și a urmărilor acesteia sau posibilitatea reală, subiectivă, a acestei reprezentări;
factorul volutiv: dacă persoana a voit sau nu să săvârșească fapta, mobilizându-și energia psihică în acest sens.
Când persoana săvârșește fapta cu voință neconstrânsă există vinovăție, având reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau având posibilitatea acestei reprezentări. Sunt mai multe forme ale vinovăției (art. 16 alin. 1-6 NCP):
cu intenție: făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui (intenție directă) sau nu urmărește, dar acceptă posibilitatea producerii lui (intenție indirectă);
din culpă: făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere sau ușurința); sau nu prevede rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă (culpa simplă sau neglijență);
cu praeterintenție sau intenție depășită (constă în unirea intenției cu culpa): făptuitorul prevede și dorește sau acceptă producerea unor urmări periculoase, dar cele produse în realitate sunt mult mai grave (iar pe acestea le-a prevăzut, dar le-a socotit, fără temei, că nu se vor produce; sau nu le-a prevăzut, dar trebuia și putea să o facă).
Nu există vinovăție dacă persoana nu a voit (fiind constrânsă) sau nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui. Legea penală prevede situațiile în care fapta nu constituie infracțiune: legitima apărare, starea de necesitate, cauzele de neimputabilitate (constrângeri fizice, constrângeri morale, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicarea involuntară cu substanțe pshioactive, eroarea de fapt etc.). După cum se poate observa, minoritatea constituie una dintre cauzele iresponsabilității penale: nu constituie infracțiune fapta săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinit condițiile legale pentru a răspunde penal (art. 27 NCP).
Dincolo de trăsăturile generale discutate anterior (ilicitate, vinovăție, incriminare), infracțiunile prezintă o serie de elemente care le individualizează – elemente reunite sub sintagma de „conținut constitutiv al infracțiunii”. Acestea sunt:
actul de conduită; conduita infracțională are, ca orice conduită umană, două laturi inseparabile: o latură obiectivă (denumită „elementul material al infracțiunii” și constând în acțiunea sau inacțiunea făptuitorului) și una subiectivă (denumită „elementul moral al infracțiunii” și constând în conștiința și voința legată de faptă);
valoarea sau relația socială lezată, care definește obiectul infracțiunii; se face distincția între obiectul juridic al infracțiunii (valorile sociale lezate, de exemplu, integritatea corporală, libertatea, dreptul la viață, proprietatea asupra bunului) și obiectul material al acesteia (entitatea, bunul concret prejudiciat);
subiecții infracțiunii, adică persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea actului (subiectul activ, făptuitorul), fie prin suportarea consecințelor infracțiunii (subiectul pasiv, persoana vătămată);
locul, modul și mijloacele săvârșirii infracțiunii și consecințele infracțiunii (elemente care pot defini și caracterul agravant sau atenuant al unui act).
Dreptul penal și criminologia sunt interesate atât de studiul de studiul infracțiunii ca act de conduită înfăptuită de către o ființă umană singulară, cât și de studiul totalității actelor infracționale. În acest context este definit conceptul de infracționalitate sau criminalitate, ca fiind totalitatea infracțiunilor săvârșite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat.
Se face distincția în teoria dreptului penal între mai multe forme de criminalitate:
criminalitatea reală: totalitatea infracțiunilor săvârșite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat, indiferent dacă aceste infracțiuni sunt sau nu cunoscute ori inregistrate în evidențele organelor judiciare competente;
criminalitatea aparentă (cunoscută, descoperită, relevată): totalitatea faptelor prevăzute de legea penală cunoscute de organele competente (poliție, parchet, instanțe); pot exista fapte care țin de criminalitate aparentă, dar nu intră în sfera criminalității reale (anumite sesizări fiind soluționate în sensul constatării inexistenței infracțiunii sau faptei);
criminalitatea legală (juridică, judecată): totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârșite pentru care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare;
cifra neagră a criminalității (criminalitatea „ocultă”): criminalitatea săvârșită, dar nedescoperită; această cifră nu poate fi determinată, ci doar apreciată pe baza unor criterii relative (de exemplu, rezultatele sondajelor de victimizare).
Criminalitatea reală nu poate fi coantificată cu precizie, datorită existenței cifrei negre a criminalității, ci doar aproximată, în realitatea obiectivă nu sunt cunoscute toate faptele care constituie infracțiuni. De aceea, creșterea numărului infracțiunilor relevate poate însemna o mai mare eficiență a organelor implicate în activitatea de realizare a justiției sau, realmente, poate reprezenta o creștere a infracționalității. Analog, creșterea numărului infracțiunilor pentru care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare și creșterea gradului de ocupare în penitenciare sunt indicii că infracționalitatea se află pe un trend crescător, dar pot reflecta și o modificare la nivelul politicii penale.
Cunoașterea criminalității din perspectiva criminologiei, presupune cunoașterea structurii criminalității, a dinamicii criminalității și a trendului criminalității.
Structura criminalității reprezintă starea, conținutul criminalității la un moment dat. Ea este relevată pe baza studiilor statistice asupra faptelor penale descoperite și înregistrate. Conținutul criminalității poate fi analizat după mai mulți parametri:
după tipul faptelor penale săvârșite;
după valorile sociale și morale prejudiciate (se disting astfel mai multe forme de criminalitate: criminalitatea îndreptată împotriva persoanei, împotriva patrimoniului, împotriva ordinii publice și conviețuirii sociale, împotriva siguranței statului);
după atribuția spațială a infracțiunilor (pe regiuni geografice, județe, mediu de săvârșire a infracțiunii rural sau urban);
după caracteristicile sociodemografice și criminologice ale făptuitorilor (minori/majori, femei/bărbați, recidiviști/nonrecidiviști);
după mobilul faptei (nevoile materiale, răzbunarea, gelozia);
după gradul de organizare în comiterea infracțiunii (forme de criminalitate organizată sau nu) etc.
Dinamica criminalității se referă la evoluția criminalității într-un anumit interval de timp și pe un anumit teritoriu. Această evoluție îmbracă forma unui proces nonlinear, cu oscilații (creșteri și descreșteri) ce pot fi explicate parțial de contextul socioeconomic și politic și de schimbările la nivel de legislație penală și acțiune penală.
Un concept conex celui de dinamică este cel de trend. Trendul criminalității vizează tendința generală a evoluției criminalității pe o perioadă specifică de timp și pe un anumit teritoriu (pot fi relevate tendințe de creștere, stagnare sau descreștere).
Atât indicatorii de dinamică, cât și cei de trend se pot determina pentru criminalitate în general sau pentru diferite categorii de infracțiuni și făptuitori.
1.1.2. Tipuri de devianță comportamentală
Se consideră de obicei, că devianța este un comportament care provoacă disfuncții sociale și uneori chiar pierderi pentru societate (cum ar fi cazul consumului de droguri sau alcoolismului) mulți autori au remarcat faptul că ea poate constitui și un factor al progresului. Din acest punct de vedere devianța poate fi calificată drept negativă sau pozitivă.
Devianța negativă cuprinde comportamentele care în orice societate sunt considerate patologice și condamnate atât de membrii societății cât și de lege. În această categorie intră majoritatea infracțiunilor și a acțiunilor care lezează interesele sociale.
Devianța pozitivă cuprinde comportamentele care constituie un element al programului social, un element reformator în societate. La începutul secolului XX sufragetele, care manifestau pentru drepturile femeilor erau considerate deviante pentru că majoritatea populației aprecia că femeile nu au capacitate de a lua o decizie politică și sunt mult inferioare din punct de vedere intelectual bărbaților. În această categorie pot fi incluse și persoanele care au luptat împotriva rasismului sau discriminărilor de orice fel.
Așadar într-o abordare pur fenomenologică devianța ar cuprinde următoarele categorii:
Infracțiunile și delictele. Aici sunt incluse toate categoriile de fapte incriminate de legea penală;
Sinucidera. Aceasta a fost considerată comportament deviant mai ales după apariția celebrului studiu al lui Emile Durkheim (Le suicide,1897);
Consumul de droguri. Cercetătorii s-au concetrat asupra acestui obicei al adolescentului mai ales în a doua jumătate a secolului XX efectuând o serie de studii atât asupra consulului de droguri în general cât și asupra consulului anumitor droguri: marijuana, opiacee, hașiș, cocaină, alcool și în ultimul deceniul al etnobotanicelor (mai numite „legale”) etc.
Transgresiunile sexuale. În această grupă sunt incluse prostituția, homosexualitatea, pornografia, și diverse forme de perversiuni sexuale. Unii autori includ în această categorie și adulterul.
Devianțele religioase. Sectarismul, ereziile, vrăjitoria și alte fenomene aflate la periferia fenomenului religios au atras atenția cercetătorilor care le-au dedicat deseori studii amânunțite.
Bolile mentale. Acestea au fost deseori studiate pentru determinarea factorilor sociali care l-au determinat apariția precum și a mecanismelor sociale care sunt folosite pentru controlul bolnavilor.
Handicapurile fizice. Unii cercetători au studiat interacțiunile dintre persoane normale și cele cu handicap precum și modul în care nevăzătorii, surzii, handicapații motorii etc., reușesc să se integreze în societate.
Unii autori apreciază că acest tip de clasificare determină o fragmentare nepermisă a fenomenului și nu oferă o imagine coerentă a devianței. Ei propune clasificarea devianței în funcție de voința persoanei deviante de a nu respecta normele sociale, pornind de la devianții care doresc cel mai mult să încalce normele sociale și ajungând la cei care nu controlează voluntar starea în care se află:
Devianții subculturali. În această categorie sunt incluse minoritățile active, nonconformiștii care pun în discuție legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze și să impună norme și valori substituente și militează în acest sens. Sunt incluși aici teroriștii, dizidenții și diverșii membri ai unor secte religioase.
Transgresorii. Acești sunt devianți care violează deliberat o normă dar îi recunosc validitatea. Ei acționează din interes sau se lasă pradă pasiunii. Majoritatea infractorilor sunt transgresori. Ei nu contează necesitatea normelor penale și protestează atunci când cad victime infracțiunii de care ei înșiși o săvârșesc.
Indivizii cu tulburări de comportament. În această categorie intră o serie de comportamente în care caracterul actului voluntar este discutabil sau poate fi voluntar în unele faze și involuntar în altele. Toxicomanii și alcoolicii acționează voluntar în primele faze dar apoi, după ce se instalează dependența, nu se mai pot opune viciului. În cazul unor tulburări psihiatrice cum ar fi psihopatia unele nevroze sau tulburările de comportament este dificil să separăm latura voluntară de compulsie.
Handicapații. În cazul acestei categorii avem dea face cu un determinism strict, aceste persoane nu pot face nimic pentru a modifica starea lor. Multi pshiologi și sociologi, printre care și Maurice Cusson nu consideră oportună introducerea acestei categorii în sfera devianței.
Într-o monografie dedicată devianței Daniel Glaser clasifică devianții în șapte mari categorii în funcție de tipul de comportament săvârșit:
Jaful. (Predation) În această categorie Glaser include actele prin care cineva distruge definitiv și intenționat persoana sau proprietatea altuia. Termenul de „predațion” nu se suprapune peste niciuna dintre noțiunile juridice românești sau străine, fiind un construct al autorului. Cele două categorii de fapte care alcătuiesc acest construct sunt ofensele împotriva proprietății (furt, fraudă, fals) și ofensele împotriva persoanei (vătămare corporală, omucidere, răpire etc.). Autorul apreciază că tâlhăria reprezintă o combinație a acestor două tipuri de ofense. Actele de acest tip sunt percepute ca deviante întotdeauna când sunt comise împotriva membrilor propriului grup pe când atunci când sunt săvârșite în dauna altui grup pot fi tolerate. De pildă furturile sau distrugerile bunurilor inamicului în timpul războiului. Autorul evidențiază faptul că unele fapte de acest tip nu sunt considerate de majoritatea populației drept deviante deși constituie infracțiuni, cum ar fi infracțiunile săvârșite de minori lipsiți de discernământ.
Consumul deviant. Acest tip de comportament constă în folosirea unor bunuri și servicii considerate inacceptate de către cei care domină sistemul social. De-a lungul timpului această categorie a inclus folosirea unor substanțe ca alcoolul sau drogurile, sau a unor servicii ca prostituția, avortul, homosexualitatea sau jocurile de noroc. Acest tip de acte nu au o victimă. Persoanele care le etichetează drept deviante pot chiar să-l considere pe deviant drept victimă și să se refere la comportament ca la un „viciu” sau „abuz”, chiar dacă devianții nu împărtășesc această opinie considerând comportamentul lor ca fiind relativ normal. În unele perioade au loc controverse și dispute asupra faptului dacă aceste forme de devianță trebuie sau nu să fie sancționate de sistemul penal.
În ultimele decenii autoritățile din țările democratice s-au dovedit tolerate față de o parte dintre aceste comportamente. De pildă consumul de droguri nu este considerat în cele mai multe sisteme penale o infracțiune spre deosebire de posesia sau vânzarea lor. De asemenea actele homosexuale săvârșite între adulți care consimt și prostituția voluntară au fost dezincriminate dovedindu-se astfel că infracțiunea este deseori rezultatul unui act de putere săvârșit de grupul dominant. În cazul unor comportamente de acest tip este chiar contestată eticheta de devianță.
Vânzări deviante. Cealaltă latură a consumului deviant este furnnizarea de bunuri sau servicii ilegale. Acestea sunt socotite de obicei deviante atunci când sunt săvârșite pentru bani. Uneori numai cel care oferă serviciile este considerat deviant. Prostituata sau proxenetul sunt mult mai adesea etichetați drept devianți decât clientul. Totuși vânzarea și cererea de servicii deviante sunt într-o strânsă relație. De asemenea Daniel Glaser remarca faptul că pshiologul sau sociologul trebuie să privească dincolo de rețelele de furnizare a acestor servicii și să sesizeze faptul că proxeneții sau traficanții de minori și de droguri sunt susținuți de poliție sau de unii oamenii politici în schimbul unor profituri bănești.
Activități deviante. Această categorie cuprinde un număr de comportamente care chiar dacă u sunt de cele mai multe ori incriminate sunt considerate deviante în anumite contexte. Nuditatea și beția mai ales la minori sunt considerate deviante dacă au loc în spații publice dar nimeni nu obiectează împotriva lor dacă au loc în locuri private sau special amenajate. Printre activitățile deviante unii autori includ și vagabondajul sau cerșetoria la minori sau manifestările unor persoane schizofrenice. Uneori o formă de activitate este considerată infracțiune dacă este săvârșită în locuri publice. Homosexualitatea care a dat naștere unui scandal public sau zoofilia intră în această categorie în unele legislații. În trecut unele dintre aceste activități, precum este homosexualitatea, erau considerate boli psihice pe când altele, ca alcoolismul sau consumul de droguri acceptate ca fiind relativ normale sunt considerate în zilele noastre ca fiind manifestări patologice.
Credințe deviante. Aderența la unele credințe religioase sau la unele idei politice sunt criterii de etichetare a unor persoane drept deviante. Daniel Glaser observă că aproape orice grup religios a fost considerat la începutul existenței sale deviant și persecutat. Persecuțiile religioase au avut drept rezultat moartea violentă a sute de mii de protestanți și catolici în Europa secolului XVII și de musulmani și hinduși în secolul XX în India. Toleranța religioasă actuală este un fenomen istoric recent care a urmat câtorva milenii de intoleranță și de războaie religioase. Chiar și în momentul de față pe glob există câteva focare de conflict provocat de intoleranța religioasă. Ideile politice nonconformiste au generat aceleași reacții. Chiar dacă Constituția S.U.A. consacra libertatea de opinie aboliționiștii au fost considerați devianți înainte de Războiul Civil, anarhiștii au fost persecutați în perioada interbelică iar în anii 50 senatorul McCarthy și adepții săi au declanșat un val de persecuții împotriva simpatizanților comunismului (așa numita vânătoare de vrăjitoare). Și în domeniul politic ceea ce era considerat radical într-o perioadă devine „liberal” peste câteva zeci de ani sau chiar „conservator”.
Sinuciderea. În toate societățile sinuciderea este considerată un act deviant. Ea este prohibită și de către unele credințe religioase. În unele contexte ea este acceptată mai ales dacă are loc pentru a salva un grup de oameni sau pentru a apăra interesele comunității. În timpul celui de-al doilea război mondial guvernul japonez a organizat chiar misiuni sinucigașe ale piloților de avioane militare care se aruncau în picaj asupra unor nave inamice murind cu avionul încărcat cu explozibil și sacrificându-și viața pentru patrie. Sacrificarea propriei vieți pe front este considerată un act de eroism și uneori este încurajată.
Atribute deviante. A fi pitic sau amputat, bolnav de Parkinson, surd, orb sau retardat mental este considerat în societate o formă de devianță și îi blochează individului accesul la multe profesii sau funcții. De asemenea apartenența la o minoritate rasială sau etnică generează uneori persecuții deși această caracteristică nu este rezultatul unei alegeri conștiente.
Unii autori fac distincție între devianța netolerată și devianța tolerată. Devianța netolerată cuprinde tipurile de devianță sancționate sever și imediat de autorități și societate. Majoritatea infracțiunilor intră în această categorie. Devianța tolerată se referă la situații de devianță lejeră sau la acte de devianță foarte frecvente, vizibile și sancționate indulgent de către autorități. Este vorba de unele cazuri de corupție în rândurile unor categorii profesionale cum sunt de pildă medicii, de neplata la timp a impozitelor, vagabondajul, cerșetoria. Prostituție etc.
Subcapitolul 1.2
Reacția socială față de devianța comportamentală
Atitudinea societății față de devianți diferă în funcție de gradul de pericol social pe care se crede că îl reprezintă comportamentul deviant. Atunci când se consideră că devianța este neglijabilă ea este tolerată sau sancționată cu pedepse morale dar când este considerată periculoasă pentru interesele societății devianții sfârșesc prin a fi marginalizați, persecutați, întemnițați sau chiar executați. Howard Becker îi numește „antreprenori morali” pe cei care promovează într-o societate ideea că cineva este deviant și luptă împotriva devianței. De cele mai multe ori rolul de antreprenor moral îl au organele statului. Prohibiția alcoolului sau a drogurilor, incriminarea prostituției sau a pornografiei este opera unor antreprenori morali care au reușit să îi convingă pe concetățenii lor că aceste comportamente, care erau tolerate până atunci, sunt periculoase. Activitatea antreprenorului moral are succes dacă el reușește să insufle opiniei publice trei convingeri:
Că deviantul își face rău propriei persoane în lumea aceasta sau în viața de apoi.
Că devianța este contagioasă și îi poate afecta și pe ceilalți membri ai societății, în special pe tineri care sunt mai ușor de influențat.
Că devianța, chiar dacă prin ea însăși nu este dăunătoare societății, dă naștere altor consecințe dăunătoare. Se acreditează de pildă ideea că atunci când cineva consumă alcool în exces sau se droghează devine violent sau că alcolicii sau consumatorii de droguri sunt în cele mai multe cazuri nevoiți să fure pentru a-și satisface viciul.
Antreprenorii morali recurg la exagerari sau chiar la falsificarea faptelor (a statisticilor de obicei) pentru a ajunge la rezultatul dorit. Aceste exagerări au de obicei succes la cei care nu cunosc grupul deviant. Atunci când societatea consideră că devianța este periculoasă reacționează diferit în funcție de gradul de periculozitate estimat. Cele mai întâlnite metode de control a devianței sunt următoarele:
a) Răzbunarea. Aceasta este o reacție care se manifestă mai ales atunci când devianții au produs o vătămare fizică sau distrugerea bunurilor victimei. În multe societăți răzbunarea ia forma linșajului. Un grup de cetățeni ce reprezintă societatea îl prinde pe infractor și îl execută în fața mulțimii. Uneori infractorul este chiar scos cu forța din închisoare pentru a fi linșat. Răzbunarea se manifestă de multe ori nu numai împotriva deviantului ci și a familiei sale sau chiar a grupului social din care face parte acesta. În România în ultimul deceniu se cunosc cazuri în care după ce au fost supuși timp îndelungat violențelor de către unii tinerii romi săteni din satele respective au incendiat casele tuturor care făceau parte din aceeași etnie fără a face deosebire între cei vinovați și cei nevinovați (incidentele de la Hădăreni, hudețul Mureș din 1993).
Daniel Glaser consideră că răzbunarea are următoarele funcții:
de a satisface victimele și pe simpatizanții lor;
de a realiza justiția transcendentă care nu se poate realiza uneori pe cale legală din lipsă de probe sau pentru că justiția este prea blândă.
de a-i preveni pe eventualii infractori de viitoarele consecințe ale faptelor lor și astfel a împiedica escaladarea criminalității.
de a preveni restul populației de consecințele unei asemenea fapte și a evita transformarea unor cețățeni în infractori.
de a defeni devianța ca pe un comportament negativ.
Răzbunarea se poate efectua și de către membrii familiei victimei fiind aprobată de societate. Pedeapsa socială este de multe ori mai severă decât cea legală incluzând tortura, mutilarea și omorul.
b) Respingerea. Această metodă se aplică în cazul tuturor persoanelor deviante care sunt marginalizate în societate. Respingerea poate să meargă de la expulzare sau exil până la efectuarea unor „liste negre”. În decursul istoriei multe grupuri de devianți au fost expulzați de societate, atât englezii cât și francezii au recurs în Epoca Modernă la măsura deportării infractorilor în Australia sau în America, acestora fiindu-le interzis să se întoarcă în țară chiar și după ce și-au executat pedeapsa legală. U.R.S.S. a folosit aceeași metodă atunci când a deportat pe toți dizidenții și adversarii politici ai comunismului în Siberia. În anii ´50 adepții senatorului McCarthy au declanșat „vânătoarea de vrăjitoare”, o virulentă companie anti-comunistă care a culminat cu concedierea tuturor comuniștilor și simpatizanților comunismului care rămâneau astfel fără mijloace de subzistență, și cu întocmirea unor „liste negre” care au fost răspindite prin toată țara pentru ca orice cetățean „onest” să știe să nu-i angajeze pe devianți. Respingerea se manifestă și prin adevărate ceremonii de degradare publică, de respingere verbală a devianților care sunt tratați ca o specie inferioară cu mai puține drepturi.
c) Reprimarea. Răzbunarea și respingerea sunt deseori acompaniate de eforturi de prevenire a răspândirii ideiilor deviante. Reprimarea presupune eforturi de prevenire a publicități, a adunărilor publice și demonstrațiilor, de interzicere a formării de organizații de susținere a persoanelor deviante. Primele manifestații ale negrilor sau homosexualilor au fost întâmpinate cu duritate de către autorități. Pentru ca reprimarea să aibă succes ea trebuie să fie completă, să nu permită răspândirea ideilor deviante pe nici o cale. Acest lucru nu a fost posibil decât în statele totalitare sau autoritare în care autoritățile politice dețineau și monopolul mass-mediei și a posesiei de armament.
d) Restrângerea libertății. În epoca modernă pedeapsa capitală și tortura au fost înlocuite cu restrângerea libertății deviantului prin închiderea lui în penitenciare sau în azile de bolnavi mentali. În Europa secolului XVII se întrevedea această tranziție atunci când au fost create legături de muncă pentru vagabonzi, cerșetori și bețivi, instituții care au fost înlocuite de către închisoare după două secole.
Închisoarea modernă a fost creată în colonia Quakerilor din Pensylvania. Izolarea în celule de o singură persoană a înlocuit închisorile de până atunci în care erau închiși de-a valma bărbați și femei de toate vârstele nevoiți să trăiască împreună uneori în grupuri de mai mult de o sută de persoane. Restrângerea libertății a fost preferată pentru controlul devianței pentru că persoanele închise nu mai puteau să-și continue activitatea deviantă și nici să o răspândească. Uneori devianții sunt închiși nu în închisori ci în instituții psihiatrice considerându-se că suferă de o boală psihică și nu de un deficit moral. În țările comuniste în spitalele psihiatrice au fost închiși mulți dizidenți pe motiv că dorința de a schimba regimul politic este o manifestare paranoică.
e) Reabilitarea. Sistemul penitenciar avea drep scop nu numai restrângerea libertăți ci și schimbarea persoanelor deviante în nedevianți. Au fost elaborate programe de reducare care trebuiau să-i facă pe devianți oameni normali. În momentul de față fiecare închisoare are propriile programe de reeducare și specialiști care îndeplinesc această sarcină. Reeducarea se aplică mai ales în centrele de corecție pentru tineri pentru că aceștia sunt considerați mai receptivi. În acest scop se efectuează consilierea psihologică, tratamentele psihanalitice, consiliere religioasă, ergoterapie etc.
f) Reintegrarea. Succesul reabilitării are ca rezultat reintegrarea individului în societate. Eliberarea condiționată este una dintre formele de reintegrare. Diferitele organizații ale foștilor deținuți sau organizații caritabile au drept scop sprijinirea celor care au terminat de executat o pedeapsă privativă de libertate oferindu-le șansa de a se specializa într-o meserie și ajutându-i să-și găsească un loc de muncă.
1.2.1. Aspectul delincvenței juvenile în plan social
Pentru criminologie, o temă cu relevanță este aceea a modalităților de reprezentare a crimei la nivel social.
Oamenii sunt ființe sociale, ei aparțin diverselor grupuri sociale și se mișcă în diverse medii socioculturale, în aceste medii, comportamentul lor este desemnat prin sintagma „comportament social”. Când acest comportament provoacă un rău celorlalți, fie că persoana dorește acest lucru sau nu (este prezentă sau nu intenția), el este calificat drept „comportament antisocial” și generează din partea societății reacții dintre cele mai diverse, de regulă, polarizate spre condamnare, respingere, etichetare, marginalizare socială, excluziune și intoleranță.
Atenția pe care oamenii o acordă actelor antisociale, ce provoacă un rău celorlalți oameni, este una universală și are o bază evoluționistă, așa cum au arătat etologii, toate animalele ce trăiesc în grupuri reacționeză negativ la vctimizarea membrilor grupului propriu.
S-a pus întrebarea dacă există o diferență între reacțiile sociale la delincvență în funcție de vârsta faptuitorului, minor sau major. Răspunsul este pozitiv și, contrar așteptărilor, în defavoarea segmentului de vârstă adolescentin, cazurile de delincvență juvenilă sunt intens mediatizate și aspru condamnate, diferențele dintre minori și majori sunt ignorate și chiar se arată mai multă îngăduire față de majori. Există mai multe explicații posibile pentru acest fapt.
Ncunoașterea sau ignorarea caracteristicilor vârstei duce la intoleranța față de devierile comportamentale ale adolescenților și calificarea lor ca fiind mai „periculoși” decât adulții.
Pe de altă parte, viața cotidiană a adolescenților este supusă unor forme particulare de reglare socială, adolescenții sunt dependenți de părinți sub aspect financiar și, de regulă, locuiesc împreună cu aceștia, urmează cursurile unei școli sau ale unui liceu și își petrec timpul liber în locuri special amenajate (cluburi sportive, cercuri artistice etc.). Când ei încalcă normele vieții sociale (prin fuga de acasă, absenteism, vagabondaj, distrugerea proprietății etc.), reacțiile sociale nu întârzie să apară și „vinovații” nu întârzie a fi căutați (este incriminantă familia, școala, contextul social larg). Delincvența juvenilă tinde astfel să fie mai aspru condamnată tocmai pentru că ea indică și un eșec al instituțiilor de socializare și control – instituții guvernate de astfel de adulți. Sunt voci care afirmă că „problema adolescenților” derivă din nesiguranță, teamă și intoleranța adulților.
În acastă polarizare a atenției publicului spre segmentul de vârstă adolescentin un truc al politicienilor pentru a abate atenția populației de infracțiuni și probleme sociale mult mai grave. Unii autori prezintă adolescenții ca fiind cauza unui prezent problematic și sursa unui viitor problematic al națiunii (adolescenții fiind „adulții de mâine”).
Așadar interesul pentru devierile comportamentale ale acestei categorii de vârsta este unul larg, nu interesează doar delincvența în sine, ci și actele calificate drept „predelincvene” (subsumate de regulă categoriei nosografice a „tulburărilor de comportament”: fuga de acasă, chiulul din invățământ, chinuirea animalelor etc. De altfel, în alte legislații, sfera conceptului de „delincvență juvenilă” a fost extinsă pentru a include și aceste așa numite „comportament predelincvent” (care au primit denumirea de infracțiuni care se bazează pe statutul de minor – status offences).
La nivel social pot fi indentificate trei reprezentări sau construcții sociale ale delincvenței juvenire:
adolescenți sunt „periculoși”, sunt generatori de „necazuri” pentru alții, reprezintă o amenințare pentru societate;
adolescenții sunt vulnerabili și au nevoie de protecție;
adolescenții suferă de diferite deficiențe și au nevoie de supraveghere și intervenție de specialitate.
Aceste reprezentări sociale sunt competitive și întrețin dihotomia „îngeri versus demonii”. Adolescenții sunt în general percepuți a nu fi suficient de raționali și responsabili pentru a se putea folosi de toate drepturile lor (capacitatea deplină de exercițiu se dobândește abia la 18 ani în dreptul civil român), dar sunt considerați pe deplin raționali și responsabili dacă săvârșesc o infracțiune.
Discursurile media și politice întrețin această imagine deformată asupra delincvenței juvenile. În multe dezbateri politice, termenii de „adolescent” și „tânăra generație” au fost folosiți într-un discurs negativ pentru a descrie o stare considerată a fi atât problematică în sine, cât și generatoare de noi probleme. Această imagine persistă ca potențială sursă de voturi pentru politicieni și un titlu de succes pentru media. În aceea ce privește infracționalitatea portretizată în mass-media, aceasta este în general demonizată. Media oferă imaginea unor adolescenți cu sânge rece care săvârșesc infracțiuni extrem de violente îndreptate împotriva unor „inocenți”.
Aceste imagini definesc adesea „percepția publică” asupra delincvenței juvenile, ca aflându-se pe o pantă ascendentă și fiind, prin cruzimea faptelor săvârșite, calitativ diferită de cea a generațiilor precedente. Dar, deși sunt parte a realității crimei, infracțiunile extrem de violente săvârșite de minori nu sunt reprezentative pentru această categorie de vârstă, ci din contră, servesc la construirea unei imagini distorsionate asupra delincvenței juvenile.
Așadar, în jurul acestor reprezentări sociale se clădesc și „politicile sociale” pentru adolescenți. Aceste politici sociale controlează resursele sociale alocate pentru satisfacerea nevoilor individuale și de grup ale adolescenților, reglementează viața cotidiană a acestora și reprezintă baza reformei sociale și juridice. Ele diferă de la o jurisdicție la alta, fiind în strânsă dependență de factorii de ordin economic. În alte state, politica socială pentru adolescenți are ca principale coordonate: derularea de programe educaționale, de formare profesională, de consiliere și asistență și de prevenție a infracționalității, promovarea parteneriatelor instituționale, promovarea implicării instituților private în oferirea unui răspuns de delincvența jevenilă, adică responsabilizarea comunității.
1.2.2. Rolul factorilor economico- sociali în dinamica criminalitĂȚii
Activitatea fenomenului infracțional din ultimii ani și eforturile instituțiilor statului și ale societății civile de a-i face față într-o maniera coerentă și eficace, impune realizarea unei strategii naționale de prevenire a criminalității. Acest lucru este deplin posibil deoarece există o bază teoretică bogată consacrată acestui domeniu: acte normative românești, programe și recomandări ale Consiliului Europei și ale O.N.U., strategii elaborate recent în alte țări.
Noile evoluții contemporane demonstrează pericolul criminalității pentru dezvoltarea socială, dreptul cetățenilor de a trăi în securitate și, ca o consecință, elaborarea unei strategii pe termen lung pentru a evita mersul spre o societate terorizată. Peste tot în lume, statisticile oficiale arată creșteri importante ale criminalității dar și eforturi din ce în ce mai mari pentru ai face față atât la nivel de stat cât mai ales la nivel comunitar. Deși serviciile de poliție rămân în continuare esențiale pentru combaterea și prevenirea criminalității, cetățenii și comunitățile devin din ce în ce mai vizibile în domeniul atât de complex al ordinii sociale și al creșterii calității vieții.
Traversăm o perioada în care, la marile flageluri sociale cunoscute – corupția, sărăcia, somajul, drogurile, alcoolismul – se adaugă terorismul, crima organzată, degradarea mediului urban precum și factori subtili ca abuzurile, discriminările, absența controlului, promovarea violenței prin mass-media. Toți acești factori se conjugă, desigur, cu cei particulari unei țări sau unei regiuni amplificând vulnerabilitatea socială și costurile criminalității. Grupurile care suferă cel mai mult din cauza unei rate înalte a criminalității, ramân mereu aceleași: tinerii, vârstnicii, femeile, persoanele singure, cei care trăiesc în cartiere marginalizate. Deși riscurile imediate par urgente, ameliorări de durată apar doar când sunt abordați factorii indirecți: sărăcia, incultura, șomajul, lipsa perspectivei, etc.
Scopul oricărei cercetări științifice, în general, și al cercetării științifice în criminologie, în particular, este reprezentat de identificarea, analizarea și explicarea cauzelor criminalității, pentru a crea, astfel, premisele necesare atingerii scopului general al acestei științe, acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsura să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Criminologia este considerată un caz particular al devianței sociale, care cuprinde totalitatea actelor ce încalcă normele stabilite și violează codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripțiile cutumei, așteptările opiniei publice etc), reprezentând manifestări ilicite sau transgresiuni de la modelul normativ al unei anumite societăți.
Din considerente practice preferam o analiză mai succinta a factorilor care determina criminalitatea ca fenomen social, clasificându-i în factori economici și factori sociali.
1.2.2.1. Factori economici
Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza economică determină structura socială, politică, culturală, instituțională. În consecință, este de așteptat ca situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea economică și criminalitate, studiile efectuate au evidențiat ca fenomenul infracțional este atât de complex încât el poate fi generat în aceeași măsură, dar în tipuri diferite, atât de prosperitate cât și de sărăcie.
Ne vom limita să analizăm unii din factorii economici considerați a avea un pronunțat conținut criminogen:
– Industrializarea:
Prin ea însăși, industrializarea este un factor de progres economic și social, oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună și implicit, creșterea nivelului de trai al oamenilor.
Statistic, s-a constatat un fenomen surprinzator: progresul social economic a fost însotit de creșterea criminalității. Pentru a se lega acest fenomen economic de industrializare s-a admis ca aceasta produce unele efecte secundare cum ar fi:
a) Cresterea masiva a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale, care se deplaseaza spre zonele industrializate, în speranța unui trai mai bun și a unei îmbogățiri mai rapide. Înlocuirea mediului social specific localităților rurale în care individul este cunoscut și apreciat la valoarea sa, iar sistemul relațional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natura să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutații în structura lor de personalitate, mai ales atunci când „transplantul” s-a soldat cu un eșec;
b) Industrializarea, prin „mașinismul” sau, mai ales prin munca „pe bandă”, produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea să-și manifeste spiritul creator;
c) În general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt implantate cu efecte care accentuează starea de stress a muncitorilor și a populației de pe platformele industriale;
d) Ritmul industrializarii constituie și el un factor criminogen ca urmare a imposibilitatii asigurarii unor condiții social-edilitare minime pentru populația atrasă de acest sector.
– Șomajul:
Explica un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se exercită nu numai prin scaderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emoțională pe care o influentează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.
Șomajul atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul sau de sustinător al familiei fiind alterat. Înversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorința de revanșă împotriva societății. Anumite studii evoca o creștere puternică a procentului de tâlhării, furturi, înșelaciuni în perioada de recesiune economică.
– Nivelul de trai:
Trebuie evidențiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică obiectivă, ci și o dimensiune spirituală.
Dimensiunea obiectiva se raporteaza la un nivel de trai mediu într-o societate ori epocă precizată.
Dimensiunea subiectiva se referă la percepția individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului sau economic, situației financiare într-un mediu social și în epoca în care trăiește. În funție de nevoi, aspirații și obligații unii își vor considera nivelul de trai satisfacator, altii de-a dreptul mizer. Același salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot considera jenant sau insuficient pentru un trai onest.
Deci pe lânga sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni, se adaugă și dorința de îmbogățire sau de un trai mai bun, care, la rândul ei, împinge spre delicvență un mare număr de persoane.
Alături de șomaj sunt implicați în scaderea nivelului de trai și alți factori precum: angajarea pe timp limitat și angajarea sezonieră, șomajul parțial și mai ales inflația care bulversează echilibrul economic familial spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate.
– Crizele economice:
Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentueaza în timpul crizelor economice care afecteaza producția, nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.
1.2.2.2. Factori socio – culturali
În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie intereseaza în mod deosebit acei factori socio-culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor și care, finalmente, îi conduc la săvârșirea faptelor antisociale.
a) Familia:
Celula de baza a societății, cum a mai fost numită, familia are valente multiple. În primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum și atitudini de aderare sau de lipsă de cooperare față de anumite valori sociale. Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale la societate, cât și asupra structurii sale de personalitate.
Una dintre cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influenta perturbarilor familiale asupra delicventei juvenile a fost realizata în America în lucrarea „Unraveling Juvenile Delinquency” care a constatat următoarele:
– un numar important de copii delicventi și-au schimbat reședința în timpul copilariei;
– sunt prost întreținuți din punct de vedere material și igienic;
– au părinți despartiți sau necăsătoriți;
– sunt privati de beneficiul culturii.
Influența familiilor divorțate sau despărțite constituie un factor criminologic major pentru copii delicvenți.
De asemenea familiile infractoare își implică copii în activități infracționale sau îi influentează pe calea imitației, împrumutându-le percepte morale contrare eticii societății. În acest caz, delicvența rezultă ca un conflict între cultură proprie familiei infractoare și cea a societății.
b) Nivelul de instruire școlară:
O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a ști dacă infracționalitate este influențată calitativ și cantitativ de nivelul de instrucție școlară.
Pe plan cantitativ, nu rezulta consecinte vizibile în planul infractionalității. Pe plan calitativ, nivelul de instruire școlară se reflectă prin alegerea unor forme infracționale mai puțin primitive.
Nu există preocupări centrate pe forme de educație adecvate și necesare schimbării comportamentului agresiv la tineri în școală. De regulă, se adopta măsuri contraproductive pentru normalizarea comportamentului școlar prin extrapolarea în școli a unor forme extremiste de protecție forțată, de tip polițienesc (pază și ordine prin metode coercitive impuse autoritar tinerilor). Chiar dacă situațiile de criza, existente în școli, par a fi ținute sub control prin astfel de metode coercitive în spațiul educațional, ele se vor regăsi supradimensionate în afara spatiului școlar, unde protectia gardienilor nu mai functionează. Ori școala, ca instituție cu funcție nu numai de informare și de cunoaștere, dar și cu funcții complexe de tip formativ pentru copii și tineri, nu poate să-și mențina rolul ei în comunitate decât prin recurgerea la metode de schimbare a comportamentului elevului/tânarului pe baza unor norme, principii și valori morale asimilate organic la nivel comportamental și nu impuse fortat. Cu cât metodele de persuasiune și explicația normelor valorice de gândire, de trăire, de simțire, de relaționare vor fi mai profesionist utilizate în școli, cu atât gradul de interiorizare a valorilor comportamentale de către tineri va fi mai ridicat, indicând în timp, modificări majore ale modelelor de comportare și relaționare atât în mediul școlar cât și în cel extrașcolar.
Tinerii, ca segment cu risc crescut de vulnerabilitate, datorata, în principal, fragilității psiho-emoționale a vârstei, dar și unor modalități improprii de ajutor, terapie și intervenție, nu au fost analizați corespunzător vizavi de profilul complex al nevoilor lor.
Tensiunile și conflictele se înmulțesc, iar consecintele lor conduc la multiple disfuncții psihologice, sociale și culturale greu de soluționat în timp. În acest sens, se impune o cunoastere clara a problematicii tinerilor, ca rezultat al unei abordari pluridisciplinare. Aceasta va putea stabili o diagnoză clară a situației lor în vederea stabilirii unui plan de acțiune centrat pe structura și profilul nevoii. Cunoașterea clară a contextului bio-psiho-socio-cultural de viața în care tânarul se dezvoltă, reprezintă un prim pas pentru soluții eficiente de întegrare. Relația dintre tânăr și mediul său de viață este una crucială pentru înțelegerea nevoilor lui.
Analiza distributiei anuale a persoanelor cercetate pentru comiterea de infracțiuni în funcție de nivelul de educație indică o corelație directă între nivelul scăzut de educație și comportamentul criminogen. Putem trage astfel concluzia că abandonul școlar reprezintă o premisă (un factor de risc) importanța a delincventei juvenile. Și că eforturile pentru reducerea acestuia reprezintă o modalitate optimă de prevenire a apariției comportamentelor delictuale în rândul tinerilor.
c) Starea civila:
Există studii conform cărora atât femeile, cât și bărbații necăsătoriți sunt mai predispuși să comită delicte sexuale, în timp ce în cazul soților au fost relevate o serie de infracțiuni savârșite cu violență, datorate neînțelegerilor dintre soți.
d) Discriminarea:
Este considerată un factor criminogen fiind asociată cu prejudecată. O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.
Prejudecătile nasc sentimente de frustrare care, de regulă declansează porniri agresive, precum și dorinte puternice de revanșa din partea celor care se considera discriminați. Acesta este un caz tipic de „conflict de cultură”.
e) Impactul mijloacelor de comunicare în masă:
Studiile efectuate au relevat influența adeseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass-media și în special video-violența.
Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass–media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel încât video-violența va produce efecte doar asupra acelora care au înclinații, predispoziție spre violență, fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masă în formarea unor atitudini nedorite și neconforme cu interesele societății.
f) Specificul național:
Prin el însuși nu este un factor criminogen. El include însă un anumit temperament național care trebuie luat în calcul în analiza fenomenului infracțional, deoarece în anumite condiții economice, sociale și politice, tipul de reacție populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.
g) Toxicomania:
Analiza privind consumul de droguri evidentiază unele tendințe ascendente ale fenomenului (creșterea numarului consumatorilor, a toxicomanilor, escaladarea unor boli cu transmitere virală, creșterea criminalității conexe etc.), căruia, dacă nu i se vor interpune măsuri eficiente de prevenire și combatere, vor avea consecinte dezastruoase la nivel social, mai ales pentru categoria tineri. La toate acestea, se adauga faptul că adevaratele dimensiuni ale consumului de droguri sunt greu de stabilit nu numai în România, dar și în țări unde acest flagel a căpătat dimensiuni alarmante pentru societate.
România a devenit treptat o piață de desfacere și implicit de consum de droguri, caracteristic fiind faptul că marea majoritate a consumatorilor a fost și este reprezentată de traficanți și respectiv distribuitori, iar din punct de vedere al originii, inițial, drogurile erau tranzitate prin România de arabi sau africani, ulterior aceste activități fiind preluate și desfășurate în cea mai mare măsura de cetățenii turci, activități la care au fost cooptați treptat și cetățenii români.
În România, traficul și consumul de droguri a cunoscut dimensiuni noi, cu tendințe ascendente. Se contată o creștere semnificativă atât a numarului consumatorilor de droguri, cetățeni români, îndeosebi tineri, cât și a persoanelor implicate în furnizare.
A crescut complexitatea fenomenului pe toate laturile sale. Rețelele de traficanți sunt mai extinse, având conexiuni la nivel regional, național și în străinatate. Deoarece România nu a avut un sistem unitar adecvat culegerii datelor specifice despre traficul și consumul ilicit de droguri, sistem care să permita evaluarea situației reale a fenomenului drogurilor și să pună la dispoziția factorilor decizionali elemente cheie.
Prin înființarea Agenției Naționale Antidrog s-au creat condițiile necesare pentru realizarea sistemului național de raportare și evidentiere care să corespundă standardelor europene.
h) Profesia:
Toate statisticile releva o rata extrem de diversă a delicvenței profesionale. Într-un grad diferit, majoritatea profesiilor oferă condiții pentru săvârsirea de infracțiuni.
De regulă, criminalitatea profesională se realizează prin ignorarea și prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie voită între limitele licitului și ale ilicitului, uneori profitându-se de ambiguitatea legilor adoptate.
Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădacini în istoria și evoluția umanitații, ea este, în primul rând, un fenomen individual ce cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovație, savârsesc infracțiuni care prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală.
O caracteristică de interes a delincvenței cercetate o reprezintă ocupația (sau lipsa ei) adolescenților și tinerilor implicați.
Numărul mare al acestora din urma este deasemenea un motiv de îngrijorare pentru factorii responsabili în acest domeniu.
Capitolul al II-lea.
STUDII ETIOLOGICE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE
Diversitatea elaborării unei explicații sau unui set de explicații convingătoare pentru amploarea și intensitatea fenomenului de delincvență juvenilă din România de astăzi, constituie un obiectiv fudamental pentru cercetarea teoretică și practică în acest domeniu.
După ani și ani de cercetare în acest domeniu, în cursul căruia s-au strâns numeroase categorii de date, au fost comparate diverse statistici și s-au evidențiat multiple variabile cantitative și evaluări calitative, apreciem că este timpul unei operații de sinteză, pentru a formula, dacă nu teorii de amploare, cel puțin unele teorii de rang mediu, chiar cu caracter „parohial”.
După cum se știe, cea mai mare parte din teoriile elaborate, până acum, în domeniul delincvenței juvenile, se pot clasifica simplu, în trei mari categorii:
– teorii care susțin că delincvența juvenilă este o conduită moștenită, datorită unor factori cu caracter genetic-ereditar;
– teorii care apreciază că ea este, de fapt, o conduită dobândită, datorită unor factori sau structuri cu caracter familial, social ori cultural;
– teorii mixte, care îmbină aceste două explicații.
Prima categorie de teorii aparține genului de explicație biologică (sau biologistă). Cea de a doua aparține atât genului de explicație psihologică (sau psihologistă), cât și genului de explicație sociologică (sau sociologistă). În fine, cea de a treia categorie aparține genului de explicație eclectică, care combină mai multe elemente etiologice.
Unele dintre aceste teorii sunt desuete, altele își păstrează actualitatea, dar ceea ce trebuie arătat este faptul că ele au fost elaborate de către analiști sau teoreticieni aparținând altor spații culturale, decât cel românesc și care nu s-au confruntat cu numeroasele probleme pe care le-a avut România, înainte și după 1989.
Putem credita, oare, aceste teorii cu gradul de universalitate cerut de aplicarea lor și la cazul României? Aceasta este o problemă asupra căreia trebuie încă reflectat, dacă dorim să elaborăm explicații convingătoare în legătură cu cauzele delincvenței juvenile din România. Deoarece țara noastră se confruntă cu o situație aparte, generată de perioada de „tranziție”, schemele etiologice tradiționale nu au decât o validitate limitată, motiv pentru care căutate explicații specifice, chiar dacă, au un caracter „parohial”.
Subcapitolul 2.1.
Considerenții teoretice vizând etiologia delincvenței
Majoritatea teoriilor cu privire la cauzele juvenile pot fi clasificate în două mari categorii:
– teorii care susțin că delincvența este o conduită moștenită, prin intermediul unor factori cu caracter genetico-ereditar;
– teorii care consideră că delincvența este o conduită dobândită, prin intermediul unor factori familiali, sociali și culturali.
Din prima categorie fac parte teoriile biologice, iar din cea de-a doua categorie fac parte teoriile cu caracter psihologic și sociologic. Există, desigur și teorii mixte care încearcă să îmbine diferite explicații.
2.1.1. Teoriile Cu CARACTER biologic
Așadar, teoriile cu caracter biologic reprezintă cele mai vechi explicații în acest domeniu. Conform unor explicații elaborate încă din secolul al XIX-lea, copilul delincvent, la fel ca și infractorul adult, este definit de anumite tare genetice, moștenite de la ascendenți. Noțiunea de degenerescență, extrem de răspândită în acea perioadă, încerca să explice faptul că descendenții unor persoane vicioase (alcoolice sau imorale) ori criminale vor ajunge, ei înșiși, vicioși și/sau infractori. Școala pozitivă de criminologie (Cesare Lombroso) aprecia că degenerescența poate fi identificată prin „stigmatele” tipice ale individului, sintetizate de o constituție corporală specifică. În acest sens, credeau reprezentanții acestei școli, delincventul nu este un produs al mediului, ci un efect al involuției pe scară genetică, născându-se cu tendințe și deprinderi criminale.
Pentru William Sheldon, care a dus mai departe concepția constituției corporale, delincvenții sunt caracterizați de un tip somatic (somato-tip) particular – tipul mezomorf (definit de musculatură și corp atletic), care este cel mai înclinat, datorită structurii sale corporale, către agresiune, violență și delincvență.
O dată cu progresele geneticii, a căpătat o mare răspândire concepția în concordanță cu care conduita violentă sau criminală este determinată de anumite anomalii cromozomiale, astfel că cei mai mulți criminali bărbați posedă un cromozom Y în plus, având structura cromozomială XYY, în loc de cea obișnuită XY. Nici-una dintre aceste teorii nu a fost, însă, confirmată de o evidență empirică clară și suficientă.
Pentru a se putea demonstra, și mai bine, ipoteza caracterelor moștenite, au fost efectuate o serie de studii asupra gemenilor. Întrucât gemenii monozigeți (rezultați din aceeașți celulă-ou fecundată) sunt mai similare din punct de vedere genetic, decât gemenii dizigeți (rezultați din două celule-ou), s-a plecat de la ideea că există mai multe șanse ca același factor genetic să se regăsească la ambii gemeni monozigeți. În acest sens, studiile efectuate au arătat că există, într-adevăr, o mai mare concordanță a tendințelor de criminalitate printre gemenii monozigeți (care sunt de același sex), decât printre cei dizigeți (care sunt de sexe diferite). Rezultatele unor asemenea cercetări nu par, însă, convingătoare în măsura în care mai marea similaritate între gemenii monozigeți poate fi atribuită, mai degrabă factorilor de mediu, condițiilor familiale și reacției părinților față de gemenii de același sex, comparativ cu cei de sex diferit. Pe de altă parte, tendințele antisociale ale copiilor nu pot fi desprinse de caracteristicile climatului familial, unde frecventele conflicte între ambii părinți sau dezorganizarea familiei pot reprezenta importanți factori de risc.
Alte studii au încercat să evidențieze rolul factorilor biochimici în geneza delincvenței, atribuind alimentației o importanță principală.
În ansamblul lor, teoriile biologice și cercetările întreprinse în baza acestor teorii nu au reușit să demonstreze convingător influența factorilor ereditari în conturarea tendințelor spre delincvență, în primul rând, pentru că au ignorat rolul factorilor de ambianță, concentrându-se unilateral numai asupra factorilor cu rol ereditar.
2.1.2. Teoriile cu caracter psihologic
Teoriile psihologice, deși nu ignoră influența mediului social (mai ales, a celui familial) în determinarea tendințelor delincvente, se concentrează, cu prioritate, asupra rolului trăsăturilor de personalitate. La baza lor stă presupunerea că, întrucât delincvența este o formă de conduită, ea depinde, esențial, de personalitatea delincventului. În S.U.A., de exemplu, F.B.I. utilizează „profiluri psihologice” pentru a putea orienta, mai ușor, investigațiile în direcția identificării delincvenților și infractorilor. Delincvenții sunt priviți, în acest sens, ca persoane inadaptate, care nu pot întreține raporturi sociale normale, definite de frustrare, agresivitate, coeficienți scăzuți de inteligență și alte tendințe ce pot fi atribuite factorilor de personalitate. Testele utilizate de către psihologi, pentru a evidenția acești factori sunt extrem de variate, având ca scop principal identificarea acelor factori de risc care influențează cel mai frecvent comportamentul delincvent. Unul dintre cele mai cunoscute teste de acest tip este M.M.P.I. (Minnesota Multiphasic Personality Inventory – Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota) care, printr-o serie de întrebări își propune să descopere ce tip de personalittae are tânărul și ce tendințe prosociale sau antisociale îl caracterizează. O întrebare distinctă este următoarea: „Te-ai aflat vreodată în conflict cu legea?”. Criticile care s-au adus la adresa acestei întrebări (și, de fapt, la adresa întregului test) au arătat că răspunsul la această întrebare nu poate dovedi altceva decât că tinerii care s-au aflat deja în conflict cu legea sunt mai probabil să fie delincvenți, decât aceia care n-au experimentat încă acest conflict. Deoarece se axează pe caracteristici singulare, detașate de contextul social în care se inserează, testele psihologice nu pot discrimina, cu acuratețe, între trăsăturile de personalitate ale delincvenților și nondelincvenților, astfel că aceleași trăsături pot fi regăsite și la unii și la ceilalți.
O direcție specifică a teoriilor cu caracter psihologic este direcția psihanalitică. În conformitate cu concepția lui Freud, delincventul are un tip de personalitate caracterizat de un supraeu slab, care-l împiedică să țină sub control tendințele antisociale, absența sublimării, datorită controlului prea sever exercitat de părinți asupra vieții sale în cursul primei copilării, eșecul rezolvării conflictului „oedipian”, datorat fie unei carențe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenței identificării cu imaginea tatălui. Existența unui supraeu slab determină o personalitate care nu-și poate inhiba sau înfrâna tendințele antisociale. Absența mecanismelor de sublimare generează un tip de personalitate ce nu resimte nici o constrângere morală în acțiunile lui, acționând după dorințe și plăceri și nu în funcție de reguli. În fine, eșecul rezolvării conflictului în cadrul copilăriei determină un traumatism profund ce generează acte impulsive, agresive și antisociale.
Deși seducătoare prin conținutul lor teoretic, interpretările freudiene sunt destul de echivoce pentru a se putea preta la o multitudine de explicații care nu se pot verifica în mod empiric. De exemplu, ideea că delincventul nu resimte nici o constrângere morală poate fi contrazisă de evidența că, odată cu ralierea la o subcultură (bandă) delincventă, delincventul este obligat să se supună controalelor acesteia, conform cu alte standarde de moralitate, decât cele convenționale.
Fără a minimaliza eforturile psihologilor în această direcție, se poate aprecia că o mare parte dintre teoriile utilizate de ei au un caracter unilateral, axându-se, cu prioritate, asupra unor factori și trăsături care sunt detașate de influențele sociale și culturale, de influența subculturilor delincvente și a valorilor criminale, de exemplu.
2.1.3. Teoriile cu caracter sociologic
Diferența dintre teoriile biologice și psihologice, teoriile sociologice își propun să evidențieze influența structurilor și condițiilor sociale asupra delincvenței juvenile. Nici în domeniul cunoașterii sociologice nu există o concepție etiologică unitară, existând o mare diversitate de teorii și modele teoretice (teoria anomiei, teoria subculturilor delincvente, a bandelor de la marginea străzii etc.). O mare parte din aceste teorii au un caracter mixt, atât sociologic, cât șu psihologic.
Cele mai multe explicații pare să le reunească familia ca un context social particular, care poate potența, în anumite condiții, conduita delincventă. În acest sens, delincvența este rezultatul erorilor, carențelor, distorsiunilor și orientărilor socializării în mediul familial. Delincventul este, astfel, victima propriului educator, a acelor părinți care ignoră drepturile minorilor sau tinerilor, aplică un sistem deficitar de sancțiuni (în sensul că o serie de conduite pozitive sunt pedepsite, iar o serie de conduite negative sunt recompensate) accentuând fie latura supraconformistă a educației, fie stilul „laissez faire”, prin libertatea deplină acordată tânărului.
Supraconformismul împiedică, astfel, creativitatea, iar libertatea deplină determină o creativitate de tip „anomic”. Dezorganizarea familiei (prin deces, abandon sau divorț) constituie, de asemenea, una din cele mai frecvente explicații ale apariției comportamentului delincvent, în condițiile în care, în familiile dezorganizate există o serie de condiții negative, printre care lipsa supravegherii timpului liber și a anturajului minorilor, absența identificării fie cu modele paterne, fie cu cele materne, frustrarea resimțită ca urmare a lipsei din cămin a unuia dintre părinți etc. Totuși, considerăm că se abuzează prea mult de asemenea explicații, care pun accentul pe dezorganizarea familiei, ca variabilă independentă, deoarece pot exista familii dezorganizate în care climatul educațional este adecvat, iar părintele (de obicei, mama) poate asigura minorului o bună educație morală. Din acest punct de vedere, mai importantă decât dezorganizarea familiei este lipsa de funcționalitate a familiei. Pot exista, astfel familii organizate, unde lipsesc funcțiile principale de subzistență, protecție, ocrotire și socializare morală adecvată a copilului. În aceste familii, există conflicte acute între părinți, violență, alcoolism, modele parentale negative pentru copii.
În aceste familii, cel mai adesea, copiii sunt traumatizați, maltratați sau martori ai violenței exercitate asupra unuia dintre părinți. La aceasta se adaugă indicațiile divergente ori contradictorii oferite de fiecare dintre cei doi părinți, neînțelegerile lor în ceea ce privește educația copilului, lipsa de interes pentru anturajul său, pentru problemele cu care se confruntă etc. Adeseori, în aceste familii, copiii sunt nedoriți, lipsa de afectivitate a părinților exercitând un puternic efect asupra tendințelor de evaziune ale minorilor, implicit asupra tendințelor lor antisociale. În concluzie, dezorganizarea familiei nu este o cauză, ci o condiție favorizantă pentru delincvența minorilor.
Alături de factorii strict de natură familială, un rol important revine în explicațiile sociologice ale delincvenței juvenile, structurilor, proceselor și problemelor sociale. În acest sens, familia este, ea însăși, plasată într-un mediu social, căreia nu poate să nu-i recepteze influențele. Mai multe cercetări, întreprinse în acest sens, au arătat că o mare parte dintre tinerii delincvenți provin din familii caracterizate de un pronunțat handicap economic și cultural, nevoite să se confrunte cu o serie de dificultăți materiale, cu sărăcia, șomajul, lipsa resurselor și caracterul deplorabil al condițiilor de locuit. În aceste medii familiale defavorizate, copilului nu i se poate asigura nici măcar nevoile elementare de hrană, educație sau protecție socială, părinții fiind, ei înșiși persoane nerealizate, care au trăit din plin experiența eșecului. Plasat în acest mediu defavorizat, definit de lipsa resurselor și a aspirațiilor, tânărul aspiră, de cele mai multe ori, la scopuri și stiluri de viață superioare categoriei sociale din care face parte. La școală, prin intermediul instrucției și al educației, el învață că toți oamenii sunt egali și morali și au dreptul legitim de a aspira la bunăstare economică și prestigiu social. În exteriorul școlii, el învață, dimpotrivă, că oamenii nu sunt egali între ei, că nu cei morali, ci, tocmai cei imorali au cel mai mult de câștigat, motiv pentru care nu mijloacele morale, ci cele imorale sunt cele mai eficiente. Se naște, astfel, un conflict profund între aspirațiile tânărului către realizarea bunăstării și a standarde.lor ridicate de viață, larg popularizate în unele filme, și mijloacele legitime de a le realiza. Un asemenea conflict, denumit de către socioligul Robert Merton „anomie” dă naștere tendințelor antisociale și asociale ale tânărului, care adoptă fie conduita „inovatoare” (infracționale), de acceptare a scopurilor sociale legitime, dar prin mijloace ilegitime, fie conduite de „evaziune” (vagabondaj, alcoolism, consum de droguri și etnobotanice). În marea majoritatea a cazurilor, delincvența juvenilă este o formă de „protest” contra inegalităților sociale, o formă ilicită de acțiune care-și propune „ruperea” barierelor sociale în calea realizării scopurilor dorite.
Protestul tânărului poate fi exprimat cel mai bine în afara școlii și a familiei. În familie, el are de-a face, cel mai adesea, cu adulți resemnați, marcați de experiența eșecului, victime ale aceleiași discrepanțe între aspirații și posibilități legitime de realizare, persoane alcoolice, cu antecedente penale, care detestă școala, lipsite de sentimentul unei lumi ordonate. În școală tânărul învață, contrar realităților existente, că numai prin muncă se poate ajunge la realizarea valorilor și scopurilor sociale (conform principiului „ai carte, ai parte”).
Rezultă o stare de „ambivalență atitudinală” ca efect al tuturor acestor mesaje divergente. Pentru a utiliza termenii lui Leon Festinger, e vorba de instalarea unei stări de „disonanță cognitivă”, manifestată ca un dezacord între atitudine și realitate. Pentru reducerea stării tensionale determinate de această disonanță, tânărul adoptă noi atitudini cu caracter antisocial, care-l orientează, adesea, spre grupuri și subculturi delincvente, unde protestul său poate fi exprimat cel mai bine. În aceste grupuri marginale, de „la marginea străzii”, din care fac parte cei egali cu el ca vârstă și ca stare socială, tânărul dobândește sentimentul solidarității și identității sociale, împărtășind cu ceilalți membri aceleași norme, valori și stiluri de viață, revoltându-se, împreună cu ei, contra rânduielilor sociale inechitabile. Deși aceste subculturi au un caracter antisocial, deoarece sunt îndreptate contra valorilor și normelor societății legitime (convenționale), ele sunt, totuși, instanțe socializatoare pentru tânăr, un gen de „societăți alternative” definite de standarde normative proprii, în care tânărul învață tehnicile infracțiunii și diferite forme de utilizare a mijloacelor ilicite în realizarea unor scopuri. Printre aceste standarde normative se numără absența obligațiilor, lipsa responsabilităților, respingerea căilor legitime de realizare a scopurilor, căutarea senzațiilor tari etc. În ansamblul lor, subculturile delincvente potențează evaziunea tinerilor din societatea legitimă, determinând fuga, vagabondajul, întâlnirea cu ocaziile infracționale etc.
Delincvența nu este, astfel, un fenomen individual, ci un fenomen de grup, care se învață, la fel ca orice conduită, în grupuri delincvente formate din minori care se confruntă cu aceleași probleme de inadaptare și care învață, împreună, tehnicile și raționalizările crimei, atitudinile față de poliție, justiție și alte autorități etc. Majoritatea delincvenților provin din familii dezorganizate sau lipsite de funcționalitate educative, în care autoritatea părinților este fie prea slabă, fie excesivă, în care educația morală este neglijată, unde școala este detestată, iar munca nu este respectată, și de unde copiii preferă să evadeze, pentru a-și petrece timpul liber, împreună cu cei egali ca el din punct de vedere al vârstei și al condițiilor de viață sau educație.
Subcapitolul 2.2.
Factori agresivi ai delincvenței
Una dintre trăsăturile psihologice cele mai des incriminate este agresivitatea, mai ales când se vorbește despre delincvenți, cele mai multe comportamente antisociale au ca element central agresivitatea.
Agresivitatea poate fi definită drept comportamentul verbal sau acțional ofensiv, intenționat, ce are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea propriei persoane sau a altora, sau distrugerea unor obiective. Principala caracteristică a unui act agresiv o constituie intenționalitatea.
Așadar, pot fi percepute mai multe subtipuri de comportament agresiv:
după direcția, agresivitatea poate fi orientată spre sine (autoagresivitate: autovătămările, suicidul-tentativă, suicidul realizat și echivalențele suicidale), spre obiecte sau spre ceilalți oameni;
după existența sau nu a caracterului adaptativ, se vorbește de agresivitate benignă și agresivitate malignă;
după mijloacele folosite, agresivitatea poate fi fizică sau verbală;
după obiectivele urmărite, se face distincția între agresivitatea instrumentală, când se urmărește controlul asupra unor resurse, un câștig material, dar și o agresivitate reactivă, când se urmărește rănirea sau distragerea victimei, satisfacerea orgoliului, răzbunarea;
după gradul de obiectivare în actele de conduită, agresivitatea poate fi manifestă sau latentă, ca potențial;
după gradul de normalitate psihică a făptuitorului, se vorbește de agresivitate „normală” sau nonpatologică și agresivitate cu substrat psihopatologic, întâlnită în retardul mintal, tulburările de personalitate, manie, schizofrenie și alte psihoze, epilepsie, consum de substanțe psihoactive (etnobotanicele).
Cea mai importantă distincție atunci când se discută subtipuri de agresivitate este cea între „impulsiv” și „premeditat”. Criteriul de distingere este reprezentat de factori precum nivelul de planificare, gradul de apreciere a consecințelor și intensitatea efectelor asociate actelor agresive.
Deosebirea este caracterizată în diferiți termeni: agrsivitate impulsivă sau reactivă, afectivă, neplanificată și agresivitate premeditată sau proactivă, instrumentată și controlată.
Capitolul al III-lea.
Tratamentul penal al minorului delincvent
în stuctura noului Cod penal
(Legea nr. 286/2009)
Subcapitolul 3.1.
Regimul sancționator al minorilorilor infractori
în noul Cod penal
Similar cu reglementarea fostului Cod penal, în noul Cod penal, „Minoritatea” este dezbătută în Titlul V și cuprinde un număr de 4 capitole, cu 22 de articole (art. 113-134 NCP), făță de fostul cod penal, în care instituția cercetată nu este structurată pe capitole, ci cuprinde numai 13 articole (reglementarea anterioară: art. 99-110΄ CP 1969).
Din examinarea întregului conținut al instituției minorității în noul Cod penal se poate observa că ne găsim în prezența unui sistem unitar de norme, în cadrul cărora sunt reglementate atât limitele răspunderii penale, consecințele acesteia, cât și regimul măsurilor educative neprivative și privative de libertate. Noul legiuitor acordă o importanță deosebită acestei instituții, limitând tratamentul penal al minorului numai la măsuri educative, prin renunțarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în favoarea măsurilor educative, și prin abandonarea sistemului mixt al consecințelor răspunderii penale. Abandonarea sistemului mixt în această materie exprimă tendința de a pune în valoare experiența și rezultatele pozitive obținute pe plan internațional în combaterea delincvenței juvenile. Majoritatea sistemelor contemporane de drept penal au în comun aceeași orientare de politică penală care recunoaște necesitatea unui regim sancționator special pentru infractoorii minori, deosebit de sistemul destinat majorilor. Cercetările criminologice asupra delincvenței juvenile au scos în evidență particularitățile personalității minorului infractor, caracterizat printr-o insuficientă formare și dezvoltare biopsihică, reflectată prin săvărșirea infracțiunii.
Se poate observa, din analiza normelor care reglementau minoritatea din fostului Cod penal că legiuitorul a tratat-o nu ca pe o stare de atenuare a pedepsei, ci ca pe o instituție cu un regim propriu, specific de sancționare. Fenomenul infracțional sau criminalitatea în rândul minorilor, cu toate că este parte componentă a fenomenului infracțional în general, prezintă unele particularități, determinate de anumite caracteristici biologice, psihologice și sociale ale minorilor, particularități pe care le-a avut în vedere legiuitorul când a reglementat răspunderea penală a acestora. Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, deși viața fiecărei persoane are în mod firesc o desfășurare specifică, aceasta nu exclude posibilitatea ca la nivel conceptual, în reglementarea unor instituții de drept penal, să se adopte o terminologie comună a unor concepte, împrumutând, de pildă, din dreptul privat împărțirea persoanelor în minore și majore și să se folosească termenul de minoritate.
Se consideră în doctrina penală, că faptele săvârșite de minori sunt considerate că prezintă un grad de pericol mai redus decât atunci când sunt săvârșite de majori, motiv pentru care starea de minoritate constituie o cauză de diferențiere a răspunderii penale, și așadar, a regimului de sancționare, accentul punându-se pe prevenție, atât antedelictuală, cât și postdelictuală.
Reglementarea noului Cod penal, sub această infățișare, nu diferă de Codul penal anterior. Ad litteram, se admite că până la vârsta de 14 ani minorul este prezumat că nu are discernământ, aceasta constituind o prezumție absolută și, ca atare, nu va răspunde penal. Aceasta înseamnă că minorul până la vârsta de 14 ani este prezumat, în toate cazurile, că nu are capacitate de a înțelege semnificația socială a faptelor sale și nici de a-și manifesta în mod conștient voința, prezumție care are caracter absolut (iuris et de iure), în sensul că nu este permis să se facă, în niciun caz, proba contrarie. Între 14-16 ani minorul va răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, așadar lipsa de discernământ din această etapă a minorului este relativă (iuris tantum), putându-se face proba contrarie. Existența sau inexistența discernământului se face, de regulă, printr-o expertiză psihiatrică, coroborată cu alte probe. În situația în care minorul cu vârsta între 14-16 ani săvârșește mai multe fapte prevăzute de legea penală pentru care urmează să fie tras la răspundere, discernământul trebuie stabilit în raport cu fiecare faptă în parte.
Așadar, după împlinirea vârstei de 16 ani minorul este prezumat că a acționat cu discernământ și, prin urmare, răspunde penal. Aceasta înseamnă că minorul este prezumat că are posibilitatea de a înțelege implicația socială a faptelor sale și este în măsură să își dirijeze în mod conștient comportamentul. Prezumția are caracter relativ, fiindcă se poate face dovada contrară, și anume în sensul că nu a avut capacitate de a înțelege semnificația faptei sale și capacitatea de a-și manifesta voința corespunzător acestei înțelegeri a sensului faptei. Astfel, din modul de comitere a faptei se desprinde lipsa capacității de a înțelege, din antecedentele minorului, din starea sa de sănătate, dar și pe baza unei expertize medico-legale, care poate stabili în fiecare cauză supusă cercetării existența sau inexistența discernământului. Existența discernământului în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu înseamnă și existența vinovăției, ci numai o premisă pentru aceasta.
În general, se apreciază că cele două stări: vârsta și discernămâtul, trebuie luate în considerare în raport de data săvârșirii infracțiunii. Întocmai, se consideră în literatura de specialitate, că atunci când o parte a acțiunilor (inacțiunilor) aparținând unei infracțiuni continuate au fost comise în timpul minorității, fără discernământ, iar restul acțiunilor (inacțiunilor) cu discernământ, minorul va răspunde numai pentru faptele comise cu discernământ. Dacă acțiunea sau inacțiunea este continuată după împlinirea vârstei de 18 ani, minorul va răspunde în relație cu infracțiunea continuată, în întregul ei.
Se dezbate, în doctrină, situația în care față de minor se face mai multe cauze care înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a înlăturării vinovăției. Potrivit art. 15 NCP, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Soluția care se prefigurează în situația concursului între cauzele justificate și cele de neimputebilitate are în vedere prioritatea cauzelor justificative. Atunci când în concurs intră doar cauze de neimputabilitate, minoritatea va avea prioritate în raport cu celelalte cauze. Dacă în conceptul de faptă prevăzut de lege penală intră și vârsta subiectului activ, în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani alegerea minorității înaintea altor cauze, inclusiv justificative, ar fi determinată de faptul că legea penală nu i se aplică minorului sub 14 ani. Analiza altor cauze care înlătură caracterul penal al faptei nu ar putea fi acceptată, întrucât minorului sub 14 ani nu i se aplică ab initio legea penală, indiferent de modalitatea, circumstanțele, împrejurările comiterii faptei.
Noul Cod Civil, potrivit efectele hotărârii penale care prevăd că „instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”. Pentru minorul sub 14 ani, Codul civil prezumă relativ lipsa discernământului (Art. 1366). În cazul în care în fața instanței civile se dovedește discernământul față de fapta ilicită comisă, apărarea poate proba lipsa vinovăției pentru fapta proprie pe un alt temei de drept (precum legitima apărare, art. 1360 C. civ., starea de necesitate, art. 1361 C. civ., îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, art. 1364 C. civ.).
Emulația unor cauze justificate și de neimputabilitate pentru minor care are vârsta între 14-16 ani, dar nu are discernământ, ar putea să fie rezolvată în raport cu cauza care produce efecte mai largi, respectiv cauza justificativă. Lipsa discernământului ar părea însă că exclude ab initio concursul cu acele cauze care presupun evaluarea împrejurărilor faptei de către autorul său prin caracterul injust al atacului la legitimă apărare, aprecierea existenței unui pericol la starea de necesitate.
Necesitatea unui criteriu cronologic de evaluare a incidenței cauzelor este discutabilă. Din punctul de vedere cronologic, existența cauzelor se evaluează, deopotrivă, la data săvărșirii faptei, dacă există mai multe cauze care înlătură caracterul penal (de exemplu un minor iresponsabil a fost constrâns fizic să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală), acestea au valoare concretă doar prin raportarea la faptă. Înainte de comiterea faptei, împrejurările obiective, cum ar fi minoritatea sau iresponsabilitatea, nu aveau semnificație penală. Invocarea minorității (cauză cu efect in personam) nu poate fi făcută decât dacă nu a operat o cauză justificativă (care produce efecte in rem).
În circumstanța în care minorul invocă și alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, pentru motive diferite, sunt incidente cele care produc efecte mai extinse asupra acțiunii penale, având în vedere că, în caz de achitare pentru existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, instanța penală poate obliga la repararea prejudiciului potrivit legii civile. Lipsa discernământului înainte sau după săvârșirea faptei nu produce consecințe asupra răspunderii penale.
Așadar, în ceea ce privește consecințele răspunderii penale aminorului, art. 114 NCP prevede „(1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se poate lua o măsură educativă neprivativă de libertate (desigur, în măsura în care sunt întrunite condițiile legale ale unei asemenea măsuri – n.n.). (2) Față de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață”.
Această reglementare reprezintă o soluție nouă în raport cu legea anterioară, întrucât se prevede că față de minorul care răspunde penal se pot lua numai măsuri educative. În viziunea noului Cod penal s-a renunțat la sistemul mixt al sancționării minorilor care răspund penal, instituindu-se un sistem unic al răspunderii penale, dar nu prin aplicarea unei pedepse, ci prin luarea uneia dintre măsurile educative neprivative sau privative de libertate.
Pentru obținerea uneia dintre măsurile educative neprivative de libertate, este indispensabil, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
minorul să fi avut vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. În raport cu prevederile din art. 113 alin. (2) NCP, se va avea în vedere că minorul care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvâeșit fapta cu discernământ. Dacă se face proba contrarie, și anume că minorul a comis fapta fără discernământ, dacă avea vârsta cuprinsă între 14-16 ani, acesta nu va răspunde penal, fiind asimilat minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, stabilirea discernământului fiind obligatorie. Prin urmare, cadrul sancțiunii măsurii educative neprivative de libertate este comun pentru toți minorii care răspund penal;
să fi săvârșit o infracțiune. Această condiție presupune realizarea dispozițiilor cuprinse în art. 15 NCP, în sensul săvârșirii unei fapte care îndeplinește cele patru trăsături pentru a o constitui infracțiune, respectiv să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârșită cu vinovăție, să fie nejustificată și imputabilă persoanei care a comis-o. Sunt aplicabile și prevederile art. 174 NCP, care arată că prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitatea de coautor, instigator sau complice.
Astfel, factorul necesar luării măsurii educative privative de libertate este:
minorul să fi săvârșit o nouă infracțiune după executarea infracțiunii anterioare sau după un început de executare a infracțiunii anterioare;
noua infracțiune să fie prevăzută de lege cu o pedeapsă mai mare de 7 ani ori cu detențiunea pe viață.
Așadar, pentru a se putea aplica minorului o măsură educativă privativă de libertate, se impune ca aceasta să mai fi săvârșit anterior o infracțiune pentru care să i se fi aplicat o măsură educativă care a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat. Constatăm că textul nu precizează natura măsurii educative luate, ceea ce înseamnă că, indiferent dacă este vorba de o măsură educativă neprivativă de libertate ori o măsură educativă privativă de libertate, atâta timp cât anterior s-a comis o infracțiune și față de minor s-a luat una dintre aceste măsuri educative, se va dispune o măsură educativă privativă de libertate pentru noua infracțiune.
În al doilea rând, este necesar ca noua infracțiune să fie comisă în timpul executării primei infracțiuni ori după executarea acesteia. Nu se intrevede în text ce fel de infracțiune sau ce grad de pericol social trebuie să aibă infracțiunea săvârșită anterior și nici infracțiunea care atrage măsura educativă privativă de libertate. Pentru aplicarea măsurii educative privative de libertate prezintă importanță momentul săvărșirii infracțiunii care atrage aplicarea acestei măsuri, și nu momentul descoperirii faptei.
Astfel, pentru a se putea administra minorului o măsură educativă privativă de libertate în cazul prevăzut la lit. b, se impune ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață. Deși textul de lege nu prevede că în cazul acestei condiții referirea la pedeapsă de 7 ani se face prin trimitere la maximul special al pedepsei, în aprecierea luării măsurii educative a privării de libertate se va avea în vedere limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, și nu pedeapsa aplicată în raport cu cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei. În raport cu prevederile art. 33 NCP, potrivit cărora tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate, considerăm că, în cazul în care infracțiunea săvârșită de minor anterior a rămas în faza tentativei, pentru luarea măsurii educative privative de libertate se va avea în vedere pedeapsa astfel rezultată, și nu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată.
La deciderea uneia sau alteia dintre categoriile de măsuri educative, neprivative sau privative de libertate, se vor avea în vedere dispozițiile art. 114 NCP, iar cadrul acestor categorii de măsuri, la aplicarea concretă a uneia sau alteia dintre ele, vor fi avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 74 NCP.
Prin urmare, noul Cod penal prevede menținerea măsurilor educative, grupate în două categorii, și anume măsuri educative neprivative de libertate și măsuri educative privative de libertate.
Regimul măsurilor educative neprivative de libertate sunt următoarele:
stagiul de formare civică;
supravegherea;
consemnarea la sfârșit de săptămână;
asistarea zilnică;
Regimul măsurilor educative privative de libertate sunt următoarele:
internarea într-un centru educativ;
internarea într-un centru de detenție.
Apreciem că noul Cod penal, în comparație cu cel anterior, a instituit un sistem în acord cu tendința generală a dreptului european în această materie, menit să prevină și să reducă infracționalitatea în rândul minorilor. Avem însă dubii că acest sistem, alflat în „trendul” european, va reuși să satisfacă nevoile de reeducare a minorilor în condițiile actuale. Renunțarea la sistemul mixt (măsuri educative și pedepse) reprezintă politica penală adoptată de statul român ca urmare a aderării la structurile europene. Această renunțare s-a produs, în opinia noastră, cu prea mare ușurință, cu atât mai mult cu cât încâ sunt țări care folosesc acest sistem mixt. Măsurile protectoare vizate de noua legislație penală, cum ar fi instituția probațiunii, activitatea în folosul comunității sau organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, sancțiuni care nici pe departe nu ating numărul celor privative de libertate, deși necesare, nu sunt și suficiente, deoarece rămân dispensate, fără prea mare coerență între ele și vizează doar unele segmente dintr-o activitate complexă, care s-ar cere să facă parte dintr-un sistem bine închegat și cu posibilități de coordonare și control, inclusiv posibilități materiale. La fel, nu credem, în prezent, nici în așa-numita justiție restaurativă, bazată pe repararea prejudiciului adus victimei.
Se pretinde, sub aspectul conceptual, că măsurile educative sunt sancțiuni penale restrictive de drepturi și libertăți, dar cu un pronunțat caracter educativ, executarea lor urmărind desfășurarea și completarea formării școlare și profesionale a infrractorilor minori. Chiar în cazul măsurilor educative privative de libertate, care presupun internarea minorului într-o instituție specializată, recuperarea acestuia are loc tot prin realizarea unor programe de pregătire școlară și de formare profesională potrivit aptitudinilor acestuia, obiective care se realizează, în anumite cazuri, și într-un regim de pază și supraveghere.
Măsurile educative privative de libertate urmăresc să evite efectele negative ale închisorii, care presupune un regim mult prea grav pentru un minor care a comis una sau mai multe infracțiuni și cu atât mai mult în cazul unor infracțiuni cu un grad redus de pericol social. Avem rezerve în ceea ce privește terminologia folosită. Măsurile educative, prin natura lor, nu presupune încarcerarea. Evocăm încarcerare, deoarece în noua reglementare privarea de libertate se face în cadrul unui penitenciar. Ne întrebâm cum își vor îndeplini rolul de educare / reeducare aceste măsuri educative privative de libertate? Minorii au nevoie permanentă de supraveghere și control, în vederea îndreptării, educării lor, iar în condițiile fostului cod penal, atât economice, cât și sociale, prețuim că nu există suficient personal calificat pentru a se realiza o educare corectă a minorului infractor. Deși ne încadram în „trendul” internațional cu această nouă reglementare privitoare la minori, nu vom reuși să implementăm într-un timp atât de scurt această stuctură.
În pledare afirmației că penitenciarul poate fi un mediu mult prea nepotrivit pentru minorii delincvenți s-ar putea aduce următoarele argumente:
există pericolul contaminării minorului în urma contactului cu alți deținuți;
b) minorii pot suferi un șoc la contactul cu mediul penitenciar și aceasta poate fi atât de mare, încât la eliberare lor să nu mai reușească să se reintegreze în societate, familie, școală.
Observăm că măsurile educative privative de libertate, sunt luate în mod excepțional atunci când pericolul social, raportat fie la antecedentele penale, fie la pedeapsa prevăzută de lege, fie la conduita în cursul executării sancțiunii, indică o perseverență infracțională crescută. Din interpretarea gramaticală a textelor de lege rezultă că în anumite cazuri măsura privativă de libertate este obligatorie, iar în altele facultativă. Potrivit art. 114 NCP, „se poate lua o măsură educativă privativă de libertate”, întrunirea condițiilor de aplicare a unei măsuri educative privative de libertate nu exclude posibilitatea luării unei măsuri educative neprivative de libertate. Dacă ar fi dorit contrariul, legiuitorul ar fi exclus opțiunea „se poate lua” și ar fi impus luarea măsurii educative privative de libertate, astfel cum a procedat în cazul înlocuirii măsurii educative neprivative de libertate ca urmare a nerespectării cu rea-credință a condițiilor de executare sau a obligațiilor impuse [art. 123 alin. (1) lit. c) și alin. (2) NCP].
În prezumția înlocuirii măsurii educative, legiuitorul dispune luarea măsurii internării într-un centru educativ, fără a da posibilitatea instanței să aleagă între cele două măsuri educative privative de libertate. Condițiile prevăzute în art. 114 NCP arată acele cazuri în care instanța de judecată are de ales între măsurile educative privative de libertate și cele neprivative de libertate. Per a contrario, în celelalte situații se poate dispune doar una dintre măsurile educative neprivative de libertate.
3.1.1. Regimul Măsurilor educative neprivative de libertate
3.1.1.1. Stagiul de formare civică
Așadar, minorul este obligat să participe la un program de stagiu de formare civică cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșiri de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Structurarea, ca și asigurarea participării și supravegherii minorului pe durata cursului de formare civică se fac sub coordonarea serviciului de probațiune.
Stagiul de formare civică, fiind prima măsură educativă neprivativă de libertate aplicată de instanța de judecată, nu este facultativă pentru minorul față de care s-a dispus aceasta, el având obligația de a participa la programul de formare civică. Deși este prevăzut a putea fi aplicat de instanța de judecată pe o perioadă de cel mult 4 ani, apreciem că, în raport cu persoana minorului, cu perspectivele psiho-comportamentale ale acestuia de a se îndrepta, durata programului ar putea să fie până la termenul limită, după cum ar putea fi și mai scurt. Prin stagiul de formare civică se înțelege acea perioadă în care un minor este inițiat, format, pregătit pentru o comportare demnă în societate. Stagiul de formare civică a minorului nu presupune o implicare directă a serviciului de probațiune în realizarea activităților din programul stabilit, în schimb, aceasta (serviciul de probațiune) are atribuții atât de monitorizare a modului în care minorul respectă programul stabilit, cât și atribuții de coordonare a programului, prin măsuri de organizare și asigurarea participării minorului la programul de formare civică, precum și de supraveghere a acestuia pe toată durata programului de formare civică [alin. (2) al art. 117 NCP].
Așadar, măsurile luate de serviciul de probațiune nu trebuie să afecteze sub nicio formă programul școlar sau profesional al minorului, în așa fel încât, prin corelarea și îmbinarea stagiului de formare civică cu pregătirea școalară sau de formare profesională, să se creeze garanția că minorul față de care s-a luat o astfel de măsură educativă neprivativă de libertate s-a reeducat și poate fi integrat în societate.
În situația în care s-a luat față de minor măsura educativă neprivativă de libertate a stagiului de formare civică prevăzută în art. 117, după rămânerea definitivă a hotărâri se fixează un termen pentru aducerea minorului și chemarea reprezentantului serviciului de probațiune pentru punerea în executare a măsurii luate.
De menționat este faptul că, pe lângă măsura educativă neprivativă de libertate a stagiului de formare civică, instanța poate dispune una sau mai multe obligații prevăzute în art. 121 NPC. În fond, acest program ar putea consta în expuneri asupra consecințelor încălcării legii penale, cu exemplificări convingătoare (de exemplu, declarații ale unor foști condamnați, vizitarea unor penintenciare etc.), menite să îi impresioneze pe participanți, urmate de discuti cu aceștia.
3.1.1.2. Supravegherea minorului delincvent
Supravegherea minorului delincvent în lumina art. 118 NCP constă în controlul și îndrumarea minorului, în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a minorului. În lipsa unei prevederi exprese, apreciem că supravegherea, poate fi încredințată, după caz, părinților sau tutorelui minorului, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții corespunzătoare, va fi încredințată unei persoane de încredere (în principiul, la o rudă) sau unei instituții însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanța trebuie să pună în vedere persoanei căreia i-a încredințat supravegherea că are îndatorirea de a veghea îndeaproapen asupra minorului, în scopul îndreptării sale, și că are obligația să înștiințeze instanța dacă minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele sau comite alte fapte prevăzute de legea penală. Prin acțiunea de „controlare a minorului” se înțelege acea activitate a serviciului de probațiune prin care în mod permanent, periodic sau inopinat și pe tot parcursul perioadei de supraveghere dispusă de instanță de judecată, minorul este verificat, supravegheat, ținut sub control, spre a se cunoaște modul cum își desfășoară programul zilnic, dar și în scopul de a preveni desfășurarea unor activități dăunătoare, de încălcare a regulilor programului prestabilit.
Referitor la termenul „îndrumarea minorului” se înțelege acea activitate a serviciului de probațiune prin care minorul este orientat, călăuzit, dirijat, îndemnat, sfătuit și învâțat să respecte programul zilnic stabilit, să participe la cursurile școlare sau de formare profesională, să aibă o conduită bună în familie și în afara acesteia, să nu intre în legătură cu diverse persoane care i-ar afecta procesul de îndreptare și remediere socială.
Dacă în situația în care s-a luat față de minor măsura educativă neprivativă de libertate a supravegherii prevăzute în art. 118 NCP, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentu aducerea minorului și chemarea reprezentantului serviciului de probațiune în vederea punerii în executare a măsurii luate.
Instanța poate dispune, pe lângă măsura educativă neprivativă de libertate a supravegherii, una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în art. 121 NCP, iar supravegherea executării acestora se face sub coordonarea serviciului de probațiune, prin consilierii de probațiune care au sarcini explicite prevăzute în lege [art. 121 alin. (4) NCP]. Printre sarcinile și obligațiile serviciului de probațiune se enumeră și aceea de a sesiza instanța în cazul constatării unor situații care să justifice fie modificarea obligațiilor impuse minorului, fie înlocuirea lor cu alte obligații sau renunțarea la unele obligații, fie sesizarea nerespectării condiților de executare a măsurii educative dispuse.
Măsura educativă neprivativă de libertate a supravegherii poate fi luată pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, ceea ce înseamnă că instanța de judecată, în raport cu probatoriul existent la dosar și cu referatul serviciului de probațiune, poate să aplice măsura pe o perioadă de minim 2 luni și maxim 6 luni. Conform art. 123 alin. (1) NCP, măsura supravegherii nu poate depăși maximul prevăzut de lege (adică 6 luni), însă ea poate fi înlocuită cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai exigentă.
3.1.1.3. Consemnarea la sfârșit de săptămână
Este prevăzut în art. 119 NCP, Consemnarea la sfârșit de săptămână, care constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de școală, de locul de muncă sau de instanță. Obligația nepărăsirii locuinței are caracter cumulativ pentru cele două zile, și nu alternativ. Supravegherea se face, în acestă situație, sub coordonarea serviciului de probațiune. În cazul luării măsurii consemnării, persoanele cărora le sunt încredințate minorii (părinți, adoptatorul, tutorele, ruda etc.) au un rol considerabil. La stabilirea duratei se vor avea în vedere nu numai natura infracțiunii săvârșite, ci și alte împrejurări legate de posibilitatea ca minorul să între în contact cu anumite persoane care i-ar afecta nu numai programul școlar sau de formare profesională, ci chiar procesul de reintegrare socială. Este de remarcat că ceea ce s-a urmărit prin interdicție impusă minorului este ca acesta să nu părăsească acel loc unde își desfășoară în mod firesc și normal viața, astfel încât, în ipoteza în care, deși minorul își are domiciliul într-un alt spațiu, localitate etc., în realitate locuința sa firească, permanentă sau chiar temporară este într-un cu totul alt spațiu, localitate etc., la aplicarea măsurii instanța de judecată va trebui să aibă în vedere acest din urmă loc, într-cât pentru minor acesta constituie locuința sa și consemnarea la sfârșit de săptămână aici trebuie executată.
În situația în care s-a luat față de minor măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, instanța, după rămânerea definitivă a hotărârii, fixează un termen pentru aducerea minorului și chemarea reprezentantului serviciului de probațiune în vederea punerii în executare a măsurii luate.
Instanța poate dispune, pe lângă măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în art. 121 NCP. În raport cu probatoriu existent la dosar și cu referatul serviciului de probațiune, instanța poate să aplice măsura pe o perioadă de minim 4 săptămâni și cel mult 12 săptămâni. Potrivit art. 123 alin (1) NCP, măsura luată nu poate depăși maximul prevăzut de lege, adică 12 săptămâni, însă ea poate fi înlocuită cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai exigentă.
Conform alin. (2) al art. 119, supravegherea modului cum minorul respectă măsură educativă luată se face sub coordonarea serviciului de probațiune.
3.1.1.4. Asistarea zilnică a minorului
Ultima măsură educativă neprivativă de libertate este asistarea zilnică, care constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, program care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Această măsură se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune care întocmește, pentru minorul față de care instanța de judecată a dispus o astfel de măsură, un program special pe care minorul este obligat să îl respecte. Indiferent de greutatea și complexitatea programului impus, minorul nu se poate abate de la respectarea lui. Este însă evident faptul că, la redactarea și organizarea programului, serviciul de probațiune va trebui să aibe în vedere, între altele, nivelul de dezvoltare psiho-somatică a minorului, stadiul de pregătire școlară sau de formare profesională a acestuia etc., în așa fel încât programul să poată fi respectat și executat. De altfel, potrivit art. 11 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune, aceste servicii au și atribuția de a iniția programe speciale de protecție pentru minorii care au săvârșit infracțiuni. Textul de lege care reglementează măsura asistării zilnice nu prevede ce se întâmplă în situația în care programul întocmit de serviciul de probațiune este excesiv, peste posibilitățile efective de realizare ale minorului. Minorul, în această situație prin reprezentanții săi legali, poate să se adreseze șefului serviciului de probațiune, care, dacă constată vreo abatere disciplinară sau exces din partea celui care a întocmit programul de asistare, poate aplica una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute în art. 74 din Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciul de probațiune.
3.1.2. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative
neprivative de libertate (obligațiile minorului)
În noul Cod penal, măsurile neprivative de libertate se iau pe o durată de maxim 6 luni. În acest timp, minorul are unele obligații de îndeplinit cum ar fi:
să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare prosesională;
să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;
să nu se afle în anumite locuri sau să participe la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie al acestuia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;
să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;
să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Considerăm ca pozitivă reglementarea posibilității stabilirii, în mod alternativ, a mai multor obligații care pot fi impuse minorului de către instanță de judecată, aceasta având rolul de a contribui la o mai bună individualizare a măsurilor educative aplicate minorului, precum și la realizarea unei protecții eficiente a victimelor infracțiunii. Însărcinările și obigațiile impuse de instanță pot fi modificate dacă intervin motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente. Schimbările trebuie astfel luate, încât să asigure persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare, instanța putând dispune încetarea unora dindre obligațiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menținerea lor nu mai este utilă.
Dacă măsurile educative neprivative de libertate nu au fost respectate cu rea-credință de către minor, insstanța va dispune, după caz, așa cum menționează art. 123 alin. (1) NCP, prelungirea măsurii, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta, sau înlocuirea măsurii educative cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă ori înlocuirea măsurii cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.
Prin utilizarea expresiei „rea-credință”, legiuitorul a subliniat foarte clar voința de a exclude posibilitatea prelungirii sau înlocuirii măsurii educative aplicate și a obligațiilor impuse în situația în care nerespectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse s-ar datora culpei minorului. Prin urmare, pentru a se dispune motivat prelungirea sau înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate, instanța de judecată trebuie să stabilească împrejurările că minorul, în mod deliberat, cu un scop bine determinat și în cunoștință de cauză, a încălcat, nu a respectat condițiile specifice de executare a măsurii aplicate sau nu a executat în condițiile stabilite obligațiile care îî reveneau.
Astfel, dacă minorul aflat în exercitarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentu o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate dispune, conform art. 123 alin. (3) NCP, fie prelungirea măsurii inițial dispuse, înlocuirea acesteia cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate, fie înlocuirea cu o măsură educativă privativă de libertate.
3.1.3. regimul Măsurilor educative privative de libertate
3.1.3.1. Internarea într-un centru educativ
În lumina NCP, măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorului, unde acesta va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială. Măsura se dispune pe o perioadă cuprinsă între 1 și 3 ani.
Așadar, măsura poate fi schimbată, fie în sensul prelungirii, fie în sensul înlocuirii cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție, dacă minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior. Dacă, dimpotrivă, minorul a avut o conduită corespunzătoare, dovedind interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale, făcând progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune fie înlocuirea măsurii educative a internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie libertatea din centrul educativ, dacă persoana internată a implinit vârsta de 18 ani.
Simultan cu înlocuirea sau libertatea, instanța dispune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile referitoare la conduita și pregătirea minorului prevăzute în art. 121 alin. (1) NCP. Astfel, instanța de judecată poate reveni asupra înlocuirii sau liberării dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, dispunând executarea respului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ. În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanța revine, în condițiile art. 124 alin. (7) NCP, asupra înlocuirii și dispune fie executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenție.
3.1.3.2. Internarea într-un centru de detenție
Internarea într-un centru de detenție fiind cea de-a doua măsură educativă privativă de libertate conform art. 125 NCP, care constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Măsura educativă a internării într-un centru de detenție se aseamănă cu internarea într-un centru de reeducare prevăzută de fostul Cod penal și constă în plasarea obligatorie a minorilor, care au comis infracțiuni și care nu pot fi lăsate în libertate supravegheată, într-un centru specializat, sub pază, pentru a putea continua procesul educativ sau pentru a dobândi o calificare profesională.
Deosebirea majoră față de internarea într-un centru de reeducare, care este o sancțiune penală cu o durată nedeterminată, este aceea că internarea într-un centru de detenție se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.
Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvărșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a se putea depăși 15 ani, în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la pronunțarea hotărârii. Dacă, dimpotrivă, minorul, pe durata internării, a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării scolare, după executarea a cel puțin jumătate din durată internării, instanța poate dispune, în condițiile art. 125 alin. (4) NCP, fie înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea din centrul de detenție, dacă persoana înternată a implinit vârsta de 18 ani. În acest caz, de asemenea, odată cu înlocuirea sau liberarea, instanța impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligațiile care privesc modul de comportament al minorului prevăzute în art. 121 alin. (1), până la împlinirea duratei măsurii internării. Instanța de judecată va putea reveni asupra deciziei luate și va putea înlocui măsura educativă a asistării zilnice în cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, dispunând, potrivit art. 125 alin. (6) NCP, executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenție.
În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii educative a internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune, în condițiile art. 125 alin. (7) NCP, executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenție sau prelungirea duratei acestei măsuri.
3.1.4. Schimbarea regimului de executare
ale delincventului
Schimbarea a regimului de executare, este cea mia severă măsură, care poate avea loc dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a implinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate. Așadar, pentru continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar, trebuie să fie îndeplinite două condiții esențiale:
persoana condamnată să fi împlinit 18 ani;
comportamentul acestuia să fie vădit negativ.
3.1.5. Prescripția răspunderii penale
și prescripția executărilor educative
Noul Cod penal a prevăzut în ceea ce privește prescripția răspunderii penale a minorilor, reducerea termenului de prescripție la jumătate, fiindcă dacă la data săvârșirii infracțiunii făptului era minor (art. 131 NCP). Conform art. 16 alin. (1) lit. c) noul C. proc. pen., în cazul în care s-a prescris răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau, dacă a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi continuată.
Chestiunea verificării împlinirii termenului prescripției răspunderii penale se realizează de către organul judiciar (procuror sau instanța de judecată) în fața căruia se află cauza penală.
Poate fi invocată prescripția răspunderii penale a minorilor în tot cursul procesului penal, de către oricare dintre părțile și luată în considerare chiar și din oficiu, iar de prescripție, conform art. 18 noul C. proc. pen., inculpatul nevinovat poate cere continuarea procesului.
Circumstanțele atenuante sau agravante nu prezintă relevanță în stabilirea termenelor de prescripție, deoarece acestea se referă la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de minor, și nu la pedeapsa aplicabilă, pe când circumstanțele agravante sau atenuante produc efecte numai în cazul operațiunii de individualizare juridică a pedepsei.
În situația în care infracțiunea săvârșită de minor a rămas în faza tentativei, termenul de prescripție a răspunderii penale depinde de maximul special al pedepsei pentru infracțiunea rămasă în faza de tentativă, astfel cum a fost redus în coondițiile art. 33 alin. (2) NCP, deoarece legiuitorul se referă la infracțiunea săvârșită, aceasta este o infracțiune imperfectă, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru ea este mai redusă. Dacă la săvârșirea infracțiunii au participat mai mulți autori, instigatori sau complici, dintre care unii sunt minori, instituția prescripției răspunderii penale va opera diferențiat după cum aceștia sunt majori sau minori. În situația în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedepse alternative, stabilirea termenului de prescripție a răspunderii penale se va face în raport de maximul special al pedepsei mai grele.
În lumina prevederilor din art. 153 NCP, efectele prescripției răspunderii penale constau în înlăturarea răspunderii penale, regula generală fiind aceea că prin prescripție se stinge răspunderea penală pentru orice infracțiune. De la această uzanță, în alin. (2) al aceluiași articol se prevede și o excepție, în sensul că prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise, nici în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 188 și art. 189 NCP (omorul și omorul calificat) și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.
Așadar, pentru ca prescripția răspunderii penale a minorului să își producă efectele, trebuie să se determine momentul de inceput, inițial, de la care începe să curgă acest termen. Conform dispoziției art. 154 alin. (2) NCP, termenele de prescripție a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue, termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei de la data săvârșirii ultimului act. Alineatul (3) al art. 154 prevede că, în cazul infracțiunilor progresive, termenul începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs, iar în alin. (4) se reglementează situația infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale săvârșite față de un minor, când termenul începe să curgă de la data la care acesta a devenit major.
Înteruperea cursului prescripției răspunderii penale a minorului se face în condițiile prevăzute în art. 155 NCP, și anume „prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”, are ca efect neluarea în calcul a timpului scurs de la săvârșirea infracțiunii și până la îndeplinirea acelui act de procedură, adică până în momentul când se realizează efectiv actele de procedură.
Înteruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de înterupere privește numai pe unul dintre ei. Înteruperea cursului prescripției răspunderii penale a minorilor prin îndelinirea oricărui act de procedură are ca efect pierderea beneficiului timpului scurs până la intervenirea actului de înterupere și începerea curgerii unui nou termen de prescripție.
În condițiile prevăzute în art. 156 NCP, termenul prescripția răspunderii penale poate fi suspendată pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, prescripția urmând să își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Astfel, în ceea ce privește prescripția executării măsurilor educative, conform art. 132 NCP, măsurile neprivative de libertate se prescriu în termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, iar cele privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puțin de 2 ani [art. 132 alin. (2) NCP]. Termenele de prescripție a executării măsurilor educative se înterup și se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori [art. 132 alin. (3) NCP]. Dacă măsurile educative au fost înlocuite, executarea acestora se prescrie în raport cu măsura educativă cea mai grea și termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.
Dacă termenele prescripției răspunderii penale prevăzute în art. 154 NCP, reduce la jumătate pentru minori (art. 131 NCP), încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii, termenele de prescripție a executării măsurilor educative se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă [art. 162 alin. (2) NCP], deoarece de la această dată măsura educativă devine executabilă. Așadar, prescripția executării măsurilor educative poate fi constatată din oficiu sau invocată pe calea unei contestații la executare. Împlinirea termenului de prescripție a executării măsurii educative neprivative de libertate ori a măsurii educative privative de libertate, acestea nemaiputând fi executate ca urmare a împlinirii termenului de prescripție.
În situația înlocuirii măsurii educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea și termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.
Conform art. 163 NCP, cauzele înteruperii cursului prescripției executării măsurilor educative sunt:
începerea executării măsurilor educative;
săvârșirea unei noi infracțiuni;
sustragerea de la executare, după începerea executării măsurii educative.
Prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut un alineat distinct pentru reglementarea prescripției speciale care să opereze indiferent de numărul întreruperilor care ar interveni.
3.1.6. Situația minorului delincvent devenit major
Cazul minorului care a devenit major în timpul judecății, dar era minor cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani la momentul săvărșirii faptei, i se aplică dispozițiile titlului privitor la minoritate. Dacă la data pronunțării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate făptuitorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanța, ținând seama de posibilitățile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum și de celelalte criterii prevăzute în art. 74 NCP, poate dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar [art. 134 alin. (2) NCP]. Sancțiunea aplicată inițial continuă să își păstreze aceeași natură juridică, de măsura educativă, modificându-se doar locul instituției de executare, durata acesteia rămânând așa cum fusese stabilită inițial prin hotărârea instanței de judecată de aplicare a măsurii educative prvative de libertate. Așadar, ceea ce se va schimba va fi regimul de executare a măsurii educative în penitenciar, care, în opinea noastră, ar trebui să fie diferit atât de regimul de executare a măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție, dar și de regimul de executare a pedepsei închisorii. Aceasta va presupune înființarea unor penitenciare speciale.
Subcapitolul 3.2.
Observații critice asupra tratamentului minorului infractor
În noul Cod pena și cu privire la serviciul de probațiune
Concepția de a-l sancționa pe minor numai cu măsuri educative, spre a evita pedepsele, este o idee generoasă și cu mari perspective de realizare, prin intrarea în vigoare noului Cod penal.
Problema care se pune în fața legiuitorului penal din țara noastră era dacă, în condițiile actuale, ar fi posibilă revenirea la sistemul de sancționare a minorului numai prin măsuri educative, ținând seama de creșterea masivă în ultimii 25 ani, de la revoluția din 1989, a numărului de minori abandonați și care duc o viață dezorganizată (așa-numiții „copii ai străzii”), care trăiesc din cerșit și din mici furtișaguri, dorm prin podurile locuințelor părăsite sau vara pe băncile din parcuri. Unii dintre acești minori nu au nici vârsta la care ar putea fi angajați să muncească, spre a avea un venit legal din care să se întrețină, nu au părinți, rude, care să se îngrijească de ei și să le asigure un trai decent. Statisticile juridiace care nu înregistrează decât minorii care sunt în atenția organelor juridiare arată că mii de minori sunt în situații limită și nevoiți să ducă o viață dezordonată, încălcând legiile țării.
Astfel, este greu de crezut că un număr redus de agenți de probațiune vor fi în măsură să influențeze comportamentul minorilor delincvenți, fără să mai ținem seama de miile de minori care nu răspund penal și care, pentru a trăi, sunt nevoiți să încalce legea penală. Acești minori vor fi viitorii delincvenți.
Regimul măsurilor educative neprivative de libertate presupun existența unor minori care pot fi ținuți sub control, care au o locunță și sunt sub îndrumarea unui adult (premisa unei familii). Numai asemenea minori ar putea fi obligați să participe la programe educative în cadrul stagiului de formare civică sau ar putea fi supravegheați zilnic de un agent de probațiune ori obligați să nu părăsească locuința în zilele de sâmbătă și duminică și să desfășoare anumite activități ordonate de instanță ori să respecte un program stabilit de serviciul de probațiune în cadrul măsurii educative de asistență zilnică.
Cum vor îndeplini aceste obigații minorii care nu au locuință, care trăiesc din cerșit sau din furturi mărunte ori din comiterea altor fapte ilicite? Acești minori, în mod inevitabil, dacă au vârsta la care pot fi trași la răspundere penală și comit fapte din ce în ce mai grave, vor ajunge să fie internați fie într-un centru educativ, fie într-un centru de detenție.
Modul de reglementare a măsurilor educative neprivative de libertate, pe lângă faptul că reprezintă noutăți legislative care nu au fost întrevăzute nici de docrină, nici de jurisprudență, trădează o anumită lipsă de cunoaștere a realității din partea legiuitorului, un anumit romantism legislativ, o concesie făcută unor dorințe de mai bine în această materie, dorințe care s-au inspirat din legislații străine, occidentale, care nu au nimic în comun cu realitățile țării noastre și cu momentul istoric pe care îl străbatem.
Deși legiuitorul a voit cu orice preț să evite detenția minorului în închisoare, propunând ca în cazuri grave să se apeleze la măsura educativă a internării într-un centru de detenție, această măsură s-a apropiat mult de pedeapsa cu închisoarea și ca durată (putând fi aplicată pe o perioadă de la 5 la 15 ani), cât și ca perspective, deoarece, dacă minorul care a împlinit vârsta de 18 ani în cursul executării măsurii educative privative de libertate are un comportamnet negativ, instanța poate să dispună executarea măsurii educative într-un penitenciar (art. 126 NCP). În felul acesta, asistăm la o anumită atitudine duplicitară normativă a legiuitorului. El alungă pedeapsa închisorii pe ușă, ca aceasta să fie reintrodusă sub o altă formă pe geam. La ce folosește o atare echivocitate?
Minorul devenit major în timpul executării unei măsurii educative privative de libertate și care prezintă un pericol sporit va fi transferat într-un penitenciar. Nu este vorba de un penitenciar special pentru asemenea foști minori, ci de un penitenciar obișnuit, alături de infractori adulți.
Este de remarcat, rolul important care-i revine serviciului de probațiune și consilierului de probațiune. Vor fi oare un număr suficient de absolvenți de facultate cu experiență care să opuce asemenea posturi? Vor fi fondurile necesare pentru salarizarea unui mare număr de asemenea persoane? Dacă consilierii de probațiune vor fi tineri absolvenți de liceu în căutarea unui loc de muncă, toate aceste activități vor fi compromise (vor putea exista chiar cazuri de corupție, unii infractori minori putând cumpăra generozitatea acestor agenți), vor exista, de asemenea, și riscurile unor atentate la viața, libertatea, integritatea corporală a consilierilor de probațiune, obligându-i pe aceștia să fie mai „înțelegători”cu cei supravegheați de ei.
În situația în care criza financiară din ultimul deceniu, determină autoritățile să reducă drastic numărul polițiștilor (cu grave consecințe asupra stării de legalitate în țară), este greu de imaginat că se vor găsi fonduri pentru angajarea unui mare număr de consilieri de probațiune. Atunci, care va fi circumstanța de aplicare benefică a dispozițiilor din noul Cod penal la care ne-am raportat?
Capitolul al IV-lea.
Prevenirea și abordările terapeutice în contextul delincvenței juvenile
Subcapitolul 4.1
Prevenirea delincventei juvenile
Prevenirea delincvenței cuprinde acțiuni colecțive necoercitive asupra cauzelor infracțiunilor pentru a le reduce probabilitatea sau gravitatea. În ultimii ani, două modalități sunt cele mai utilizate în lume: prima este prevenirea socială, care, apelând la educație, prin intermediul instituțiilor și specialiștilor, împiedică evoluția indivizilor spre înadaptare și antisocialitate. A doua, este prevenirea situaționala, care urmărește protejarea persoanelor și bunurilor cu ajutorul politiștilor și experților în domeniu care stabilesc măsuri eficace în teren, instruiesc cetățenii, instalează dispozitive.
Sentimentul de securitate personală este condiția de bază a calității vieții și este cel mai mult alterat de criminalitate. Deseori, presa de senzație joacă un rol important în percepția pericolelor de către cetățeni. Statul coordonează întreaga activitate și asigură prevenirea situațională prin norme de securitate, legi pentru alcool și arme, reglementări urbane privind amenajarea spațiului public, iluminatul public și alte măsuri asemănătoare.
Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acționează asupra tinerilor inadaptați în contextele sociale în care trăiesc: familie, școală, grup de prieteni, cartier, localitate. În acest sens, acțiunile preventive au o dubla orientare: pe de o parte, spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei și a familiei sale și, pe de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc acestia. În mod deosebit, prevenirea socială dezvoltă programe de ameliorare precoce a competențelor de viață ale minorilor, de eliminare a carențelor parentale, de creare a condițiilor pentru o bună evoluție intelectuală și morală a familiei, de îmbogățire a mediului educativ în care traiesc minorii pre-delincvenți.
Cu cât vulnerabilitatea sociala a copiilor și părintilor este mai mare, cu atât riscul apariției și menținerii conduitelor antisociale este mai amplu.
Problematica actuală a prevenirii criminalității este complexă și impune clarificări teoretice, investigații de teren și o bună comunicare cu lumea științifica din tară și străinatate. Iată o serie de asemenea probleme ce trebuie abordate în cuprinsul proiectului de strategie națională de prevenire: tendințele criminalității în timp și spatiu, cauzele acesteia, sursele vulnerabilitatii sociale, crearea unei culturi adecvate ideii de prevenire,sursele tradiționale ale ordinii sociale, limitele sistemului penitenciar, domeniile și principiile care fundează acțiunile și programele de prevenire, necesitatea acțiunilor proactive.
Prevenirea criminalității minorilor devine un imperativ al acestei perioade pentru România, în care obiectivele principale sunt ordinea socială, consolidarea mecanismelor de respectare și aplicare a legilor, formarea și solidarizarea publicului la acțiunile preventive, supravegherea și evaluarea riscurilor în timp și spațiu.
Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile, cunoscute sub denumirea de Principiile de la Riyadh din decembrie 1998 subliniază faptul că, prevenirea delincvenței juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalității în societate. Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea unor activități sociale folositoare, a unei orientări umaniste spre societate și nu egoistă, persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă. Succesul în prevenirea delincventei juvenile cere eforturi din partea întregii societăți să asigure o dezvoltare armonioasă a adolescenților, cu respect pentru propria personalitate încă din copilarie.
Aceste Principii ar trebui explicate și implementate împreună cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, Convenția Internaționala a Drepturilor Civile și Politice, Declarația Drepturilor Copilului și Convenția Drepturilor Copilului, și contextul Regulilor Standard Minime a Națiunilor Unite pentru Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing), de asemenea și ale instrumentelor și normelor legate de aceste drepturi, interese și bunăstare a copiilor și persoanelor tinere.
În acest sens se va pune accentul pe politicile de prevenire care facilitează socializarea și integrarea tuturor copiilor și tinerilor, mai ales cu ajutorul familiei, comunității, grupurilor compatibile, școlilor, pregatirii profesionale și al sistemului de muncă, precum și cu ajutorul organizațiilor de voluntari.
Deoarece familia este unitatea de bază care răspunde de socializarea primară a copiilor, trebuie făcute eforturi la nivelul guvernului și al societății de păstrare a integrității familiei, inclusiv formarea familiei extinse. Societatea are răspunderea de a ajuta familia să asigure asistența și protecția copiilor, precum și o bună stare fizică și mentală. Este important a se pune accentul pe funcția socializatoare a familiei și este la fel de important a se recunoaste faptul că tinerii vor avea roluri, responsabilități și o participare deosebită în societate.
Tinerii care prezintă un anumit risc social vor beneficia de o atenție și de o grijă deosebită din partea sistemelor de învătământ, sens în care vor fi utilizate și dezvoltate pe scară largă programe de prevenție specializate, precum și alte materiale educaționale;
Comportamentul infracțional al minorilor constituie una din problemele cu care ne confruntăm în prezent. Prevenția sau prointervenția cuprinde totalitatea măsurilor profilactice, îndreptate asupra individului sau a comunității sociale, în vederea prevenirii conduitelor deviante, a cauzelor, condițiilor și circumstanțelor care o pot genera.
În această categorie distingem patru grupe principale, în funcție de caracterul -specializat, etapa și șituațiile pe care le vizează:
– Masurile socio-psihologice (inserție socio-familială pozitivă, relații interpersonale pozitive, măsuri de securitate psiho-socială de natură protectoare), vin să se opună cauzelor acțiunii de ordin comunitar, sociale, ale comportamentului deviant. Ele vizează remedierea precoce a condițiilor nefavorabile de microclimat social. Aceste măsuri cu caracter de asistență socială, au ca indicație majoră suplinirea familiei în absența fizică a acesteia sau când ea este depășită ca funcție educativă. Ele se adresează în special prevenirii dizarmoniilor de personalitate de etiologie pregnant sociogenă, etichetate și sub numele de ,,sociopații”. Aplicarea lor se impune printr-o depistare activă, de către organele de asistență socială, a focarelor necorespunzătoare de microclimat familial sau de grup, încă înainte de conturarea unei dezvoltări dizarmonice precoce a personalității minorului.
– Măsurile socio-profesionale (ergonomice, psihopedagogice) care trebuie să prevină riscurile de esec adaptativ, prin alegerea necorespunzătoare a unei profesiuni, în dezacord cu înclinațiile, aptitudinile, preferințele și capacitățile somato-psihice ale copilului. Aplicarea lor poate începe din primii ani de școlarizare, prin coordonarea datelor ce rezultă din observația psiho-pedagogica cu cele furnizate de ancheta socială (divergențele dintre aspirațiile copilului și ale părinților cu privire la instruirea și formarea profesională). O orientare profesională încă din primii ani de școlarizare, impune și aici colaborarea interdisciplinară, testări psihologice în direcția aptitudinilor și a capacității de asimilare.
– Măsurile psihoprofilactice (educație sanitară, depistare precoce a tulburărilor psihice) aceste măsuri vin să se opună acțiunii cauzelor de ordin individual, organogene sau neuropsihogene, cu conținutul patologic, care predispun și se traduc, în condiții favorizante, la conduite deviante. În această direcție este necesară depistarea precoce și activă a tulburărilor de comportament, prin măsuri de asistență preventivă medicosocială, încă înainte ca aceste tulburări să capete un caracter sistematizat. Măsurile de educație sanitară trebuie să prevină familia asupra semnificației pe care o pot avea aceste tulburări, mai ales dacă ele se manifestă precoce și prezintă un caracter pregnant de instabilitate, agresivitate, inadaptabilitate, impulsivitate. Aceste cazuri nu trebuie să constitue o acțiune formală, ci va avea în vedere, pe langa precizarea diagnosticului neuro-psihiatric, o activitate de echipă, în vederea completării dosarului de personalitate, precum și controlul periodic pentru reevaluări diagnostice și prognostice.
Unii autori deosebesc trei etape ale măsurilor psihoprofilactice:
– prevenirea primară, care se adresează direct cauzelor generatoare, înpiedicând apariția tulburărilor;
– prevenirea secundară, ce vizează descoperirea precoce a tulburărilor și remedierea lor, înainte ca acestea să se structureze sau să îmbrace un aspect delictual;
– prevenirea tertială, constă în măsurile ce trebue luate în cazurile în care tulburările de comportament au căpătat un conținut antisocial sau delictual și care urmăresc prevenirea recidivelor.
Măsurile care urmăresc prevenirea aspectelor antisociale ale comportamentului deviant au un caracter complex, vizează categoriile predispuse, încă din copilărie și adolescență, precum și la adult, prin existența unor cauze și condiții favorizante în această direcție, de ordin endogen sau exogen.
Aceste măsuri se adresează acelor cazuri care prezintă prin caracterul tulburărilor psihice (tulburări de intensitate psihotică) un grad de periculozitate socială, atât pentru anturajul apropiat, cât și în afară.
Copiilor, spune Burnham, ,,trebuie să li se dea oportunități pentru o reacțiune normală a instinctelor și impulsurilor lor, să fie activi la joc și la lucru, să doarmă după trebuința, sa-și exprime emoțiile nu numai pentru a se afirma ei însiși, ci și pentru a servi pe alții și a coopera cu ei. Funcționarea, răspunsul la stimulație, acțiune, munca, reprezintă prima condiție atât a sănătați mintale cât și a sănătăți fizice”.
De foarte mare importanță sunt, din punct de vedere a igienei mintale, relațiile sociale normale. Este mai bine pentru sănătatea mintală a unui copil să mănânce, să se joace, să lucreze și să studieze cu alti copii decât singur sau numai cu adulți.
Copilului care este singur în familie sau căruia i-au lipsit oportunitățile unei dezvoltări sociale, trebuie să i se dea o educație specială.
Pentru a împiedica trecerea la infracțiune a copiilor părăsiți morali, trebuie ca ori de câte ori astfel de cazuri sunt observare, să se procedeze la un studiu sistematic al copilului și a condițiilor sale de mediu, și să se ia măsurile cele mai indicate, conform cu diagnoza stabilită (de exemplu: plasarea într-un institut special, într-o familie favorabilă unei educații îngrijite, s.a.m.d.).
4.1.1. Rolul Școlii Și al familiei în prevenirea
delincvenȚei juvenile
Complexitatea problemelor sociale au un impas decisiv asupra formării personalității unei noi generații de cetățeni. Ori problema delincvenței juvenile se plaseaza în centrul atenției pe măsura ce societatea constientizează locul și rolul generației tinere în structura contemporană a sistemului social, precum și importanța pe care aceasta o reprezintă pentru viitorul societății.
Delincventa juvenilă constitue un fenomen întâlnit în toate societățile, fiind generată și condiționată de o multitudine de factori și cauze generale și particulare, obiective și subiective, sociale și individuale.
Personalitatea individului are o dinamica majoră. Pe parcursul anilor, personalitatea individului poate să se modifice destul de rapid, în urma influenței unor factori, mai ales până la vârsta de 25 de ani.
În procesul de dezvoltare a personalității individului o influentă deosebită asupra lui o are mediul în care traiește, mediul extern este principala sursă din care individul se inspiră în procesul de dezvoltare. El reprezintă un agent de vârf în socializare, precum și un element negativ în cazul nerespectării normelor sociale.
Un rol important în prevenirea, ca și în determinare delicțelor și anomaliilor de conduită la copii, îl are familia și școala. Acest lucru devine cu atât mai important cu cât populația școlara din România, deși într-un ușor declin reprezintă totuși un număr semnificativ din ansamblul populației.
Primele experiențe sociale copilul le trăiește în mediul său familiar. În acest mediu se acumulează primele acte de conduită morală ale copilului. Dacă acest mediu nu este prielnic, în psihicul copilului se pot produce conflicte emotive care să influențeze deforabil conduita lui socială. Brutalitatea părinților ca și indulgența sau indiferența lor, conduită anormală a vreunuia dintre membrii familiei, raporturile familiare înasprite, toate acestea pot să influențeze într-o măsura considerabilă conduita copilului.
În perioada copilariei, individul poate fi ușor manipulat, îndreptat spre o anumită direcție, indiferent care e polul acesteia – negativ sau pozitiv.
În acest context, școala este instituția care însumează factori pozitivi de socializare, dar și negativi, cu alte cuvinte, pe de o parte școala este instituția care joacă un rol important în formarea unei personalități deschise, tolerante, care respectă toate normele (morale și de drept), iar, pe de altă parte, ea este locul unde se manifestă factorii ce generează comportamentul delincvent.
,,Scoala de asemenea poate să fie facută responsonsabilă de multe ori de conduita anormală sau criminală a copiilor, fie prin faptul că poate face să se producă anomalii în conduita copiilor, fie prin faptul că nu semnaleaza din timp anomaliile observate și nu caută – atât cât stă în putință și este de competența ei, să vadă care ar putea fi cauzele și care remediile”.
Școala poate să favorizeze producerea anomaliilor de conduită nu numai prin aceea că aici fiind copii foarte diferiti, se pot lega prietenii defavorabile, ci prin însăși atitudine învatatorilor sau profesorilor față de copii. Copiii, mai ales în perioada pubertății, pot fi câștigati foarte ușor, în ceea ce priveste dragostea pentru carte și o conduită socială normală, dacă se știe a se face apel la amorul lor propriu, la tendințele lor de a se afirma și de a fi luați în considerare, și invers, pot fi depărtați foarte ușor de la carte și de la o conduită socială corectă și sănătoasă dacă sunt continuu ironizați, neluați în considerare. Pentru copiii cu o fire mai sensibilă atitudinea de batjocură a profesorului poate fi dăunătoare. Este unul din cele mai importante principii în educație, spune A. Adler, că ,,copilul să fie luat în serios, să fie considerat ca egal, să nu fie umilit, ironizat luat în râs, pentru că copilul percepe toate aceste manifestări ca apasătoare, căci astfel simte totdeauna unul mai slab, decât acela care se găseste în situația privelejiată de a poseda o superioritate spirituală sau corporală”
Școala trebuie să formeze la copil abilitățile multi-laterale, de aceea este necesar ca ea să devină un actor important în viața psihosocială a copilului. Prin intermediul asistenților sociali și al psihologilor, specialiști neglijati de autoritățile sistemului de învățământ, școala poate controla pulsul vieții de stradă și familie a copilului.
Psihologul american David Hopkins a studiat posibilitățile de reformare a sistemului școlar, prin a ,,construi o nouă școală ce ar deveni un nucleu a acțiunilor comunitare de prevenire a comportamentelor deviante”, analizând toate demersurile școlii: dimensiune circulară, dimensiunea psihosocială, raporturile dintre copii, pedagogi și comunitate și dimensiunea modelării comportamentelor.
Pentru a face mai eficient răspunsul școlii la ,,riscul formării personalității delincvente”, Hopkins oferă următoarea listă de propuneri:
1) Necesitatea activări liberismului bazat pe autoritatea personală a pedagogilor. Pedagogii trebuie să promoveze modele pozitive de comportament. Fiecare elev trebuie să găsească ceva impresionant la pedagogi, să-i identifice ca lideri, nu numai în baza cunoștințelor profesionale, dar și în baza identității acestora.
2) Dezvoltarea de activități didactice și extra curriculare care vor oferi o motivatie a ocupațiilor normale.
3) Promovarea comunicării continue și deschise între pedagogi și elevi. Elevii nu trebuie să aiba subiecte interzise pentru a le discuta cu profesorii.
4) Implicarea continuă a părinților în proiecte educaționale extracurriculare ale școlii.
Pentru a valida aceste propuneri, este necesar ca în școli să se introducă posturile de psiholog și asistent social, acestia lucrând împreuna cu copiii ce manifestă comportament delincvent. Asistentul social va stabili legatura între manifestările dezvoltării personalității copilului și familia lui, utilizând metode și tehnici care valorifică potențialul familiei, al comunității și al mediului neformal al copilului pentru a preveni apariția factorilor de formare a personalității delincvente.
În afara de continutul programelor școlare și viața de familie, asistentul social în domeniul delincvenței juvenile își îndreaptă atenția spre rolul grupurilor de referință în formarea personalități deviante și al mediului comunitar, sursă de factori generatori de comportament delincvent, dar și de răspunsuri la altfel de probleme.
Pentru a reduce riscul factorilor generatori de comportament delincvent, întreaga societate trebuie să constientizeze necesitatea abordării profesioniste de către asistenții sociali a tuturor formelor de comportament deviant.
4.1.2. Rolul asistenȚei sociale în combaterea
fenomenului infracȚionalitĂȚii
Sistemul instituțional de asistentă socială trebuie să fie astfel structurat încat instituțiile centrale din domeniu, să se armonizeze și completeze reciproc cu cele la nivel județean, local și familial, permitând o bună funcționare, dar și o relativă autonomie tuturor organizațiilor publice, private, ONG-urilor de profil. Prin sinergia programelor instituționale dezvoltate, se va asigura astfel acoperirea prin servicii corespunzătoare de sprijin, a tuturor nevoilor pe care tinerii le au.
Desigur, sistemul legislativ este esențial pentru susținerea egalității de șanse, pentru nediscriminarea dupa vârstă, sex, etnie, religie. Cu toate acestea, legile singure nu pot asigura acest lucru în lipsa unor pârghii concrete de implementare în fiecare domeniu de dificultate, a unor prevederi punctual centrate pe profilul nevoilor. Mai mult, în procesul de incluziune sociala, un accent excesiv la nivel legislativ poate duce la falsa impresie că trebuie așteptate în timp, efectele legii, fără a se mai face ceva.
De asemenea, se poate menționa necesitatea unui nou stadiu în politicile de incluziune socială prin accentuarea capacității instituționale de schimbare socială și culturală prin dezvoltarea mecanismelor de evaluare a politicilor și programelor de promovare a egalității de sanse în rândul tinerilor.
Problema care apare aici nu este legată numai de acuratețea cunoașterii situației tinerilor și oferirea unei diagnoze clare de către specialiști, ci de modul în care ele sunt receptate de factorii decidenți la timp, pentru a primi un răspuns calificat în sistemul de servicii sociale.
Principalele aspecte problematice, cu semnificație majoră pentru integrarea tinerilor, pot fi grupate în câteva categorii. Acestea se refera în principal la participarea școlară (abandonul școlar, slaba participare școlara și motivația pentru formarea profesională, orientarea profesională, performanța școlara etc.), integrarea pe piața muncii a tinerilor (oportunități ocupaționale-profesionale, somaj, orientarea profesională și pregatirea pentru o profesie, migrație ocupațională), relațiile dintre sexe (probleme ale cuplului tânăr, prostituția, violul, consecințele sexului neprotejat, îmbolnăviri cu virusul HIV/SIDA), natalitatea și familia tânără (valorile morale ale familiei, relațiile de cuplu, forme de suport pentru familia tânără, locuința, ocupație, sănătatea reproducerii, factori de dezagregare a familiei tinere, patologii ale vieții de familie, nașteri în afara căsătoriei, nașterile sub 20 de ani, abandonul copiilor, valorile morale în căsătorie, alegerea partenerului, divorțialitatea și implicațiile ei asupra copiilor etc.), participarea tinerilor la viața comunității (integrarea comunitară a tinerilor, suport comunitar, asumarea de către comunitate a responsabilității față de tineri, participarea politică, solidaritate intergeneraționala, rețele de asociere, participarea tineretului la programe, proiecte de dezvoltare comunitară și culturală), delincvența juvenilă (cauze ale delincvenței, forme/tipuri de delincvență, modalități de prevenire și combatere a delincvenței, diversificarea formelor de pedeapsă, reinserția lor socială, tineri ca victime ale abuzurilor și suportul pentru ei, dependența de droguri și consumul de alcool, violența în familie, scoala și societate etc.).
Aceste probleme ale tinerilor nu sunt nici pe departe epuizate de tipologia amintită. Asistam la o permanență dinamică a nevoilor în funcție de contextul situațional de viață care este foarte schimbător. De aceea, pe lânga problemele obisnuite specifice tinerilor, menționate mai sus, sistemul de asistență și protecție socială trebuie să fie pregătit pentru a răspunde adecvat și acelor situații de urgență, de criză, care, la vârsta adolescenței și tinereții nu sunt deloc puține. Aceste probleme fac obiectul unei diagnoze speciale și a unor acțiuni specifice, centrate punctual pe tulburări comportamentale datorate, pe de o parte, factorilor de natură biologică, fiziologică, psihică, emotionalafectivă, sexuală, iar pe de altă parte, factorilor sociali de mediu (în special relații formale și relații interpersonale vicioase). Disfuncțiile comportamentale duc adesea de la patologii minore precum deficitul de atenție, de concentrare, la stări de nervozitate și stres crescut la schimbare, la dependențe multiple prin apariția unor nevoi compensatorii ca abuz și dependență de alcool, drog, sex, pornografie, mâncare (bulimie), televizor, computer, jocuri de noroc etc., până la forme accentuate de agresivitate și chiar violență.
Patologiile comportamentale evidentiază, de regula, tipuri de nevoi artificial create, de natura compensatorie. Aceste nevoi apar prin îngrosarea, exacerbarea nevoilor obișnuite, normale. Nevoile compensatorii devin centrale, obsesive pentru individ, inducând o patologie a dependenței de ceva sau cineva cu forța imperativă asupra comportamentului. Acestea domină organismul, elimină vointa și posibilitatea autocontrolului, terorizând individul în alegerile și opțiunile sale de viață prin direcționarea lor doar către o singură posibilitate și exercitate de presiunea abuzului/dependenței create. Gama nevoilor artificiale, compensatorii sunt mult mai frecvente la adolescenți și tineri datorită fragilității vârstei, dar și datorită mediului vicios de viață în care trăiesc. Un mediu social, instituțional, familial, de prieteni, de grup neprotectiv, neprietenos, lipsit de flexibilitate față de diversitatea culturală și individuală, opac la înțelegerea modelelor diferite de viață, ostil așteptărilor și proiectelor tinerilor este total dezechilibrant pentru sistemul afectiv-emoțional, foarte fragil și labil la vârsta tinereții.
La nivel național nu există încă un sistem de responsabilități coerent și unitar în domeniul asistenței sociale pentru toate categoriile de beneficiari. Asumarea unor responsabilități clar structurate și unitare de către un organism guvernamental a fost blocată de o dezvoltare rapidă și de multiplicarea numeroaselor agenții guvernamentale, organisme independente sau semi-independente de acesta. Pattern-ul dezvoltării fragmentare a polițicilor de suport pentru familie a generat un vacuum de coordonare, autoritate și răspundere instituționala. Dispersia responsabilităților factorilor de decizie la nivel național, județean și local a generat în asistenta socială acțiuni cu eficiență scăzută și costuri ridicate.
Sistemul de finantare pentru asistență socială a fost și este și el fragmentat pe programe mărunte, fără a se ține seama de obiectivele globale, de priorități și de distribuție diferențiată pe zone geografice, în funcție de profilul nevoilor. Identificarea, distribuția și definirea corectă a priorităților de finanțare este limitată de existența unui ansamblu legislativ neunitar, incoerent, generator de disfuncționalitati majore în sfera asistenței sociale etc. În ciuda faptului că au fost consumate resurse financiare imense venite atât din exterior cât si din interior, am asistat la rezultate reduse ale programelor de asistență socială. Aceste programe, în loc să coopereze între ele, au intrat în competiție pentru resursele limitate, producând blocaje majore, neasteptate, la nivel instituțional.
Resursele financiare, pe lângă insuficiența lor cronică, au fost și încă sunt înalt fluctuante, neacoperind nici măcar soluționarea priorităților din sistem. Mai mult, resursele financiare existente au fost ineficient utilizate. Ineficiența lor provine din reorganizările continue care consumă neproductiv finanțele din sistem, din dublarea și suprapunerea activităților, din corupția existentă în instituții, din deturnarea fondurilor greu de controlat. Sistemul de asistentă socială devine astfel pagubos. El tinde să monitorizeze doar aplicarea regulilor și procedeelor administrative formulate, manifestând o capacitate redusă de evaluare a performanțelor efective.
De-a lungul anilor se știe că asistenții sociali, voluntari sau nu, au intervenit în sprijinul delincvenților atât în prevenție, cât și pentru reintegrarea minorilor care au comis acte antisociale.
Sistemul preventiv care vizeaza; devianța, delincvența și criminalitate include totalitatea măsurilor profilactice îndreptate asupra individului sau a comunităților sociale în vederea prevenirii conduitelor deviante, a cauzelor, condițiilor și circumstanțelor care le pot genera.
Munca asistenților sociali trebuie să se desfășoare pe lângă altele și pe teren, în zonele defavorizate sau marginalizate care sunt, cel mai adesea, mediile în care se constituie bandele delincvente și în care se experimentează ,,tehnicile de lucru” ale infractorilor și ale ,,elevilor” acestora.
Aplicând strategii de consiliere, mediere sau negociere, asistentul social va încerca să amelioreze mediile familiale tensionate sau nocive (generate de alcoolism, tabagism, consumul de droguri și etnobotanice etc.) sau mediile stradale deviante (bandele de copii, grupurile stradale etc.), colaborând cu alti profesioniști, în echipe multidisciplinare, asistentul social trebuind să identifice conduitele pre-deviante sau tulburarile de comportament prin observații socio-psiho-medicale, înainte ca acestea să capete caracter sistematic structural sau anti-social.
Cele mai importante aspecte ale intervenției asupra minorilor delincvenți, din perspectiva asistenței sociale sunt:
– preventia fenomenului, activitatea de prevenire a comportamentelor antisociale la copii, prin oferirea unui mediu social sănătos, prin sprijinirea famiilor și a celorlalte sisteme sociale cu care copiii intră în raport, oferirea unei educații orientate spre valori puternic pozitive etc.;
– reeducarea, resocializarea minorilor delincvenți, proces care se desfășoara în prima fază pe parcursul savârșirii pedepsei și ulterior în cadrul activității de resocializare, după ieșirea din penitenciar, presupunând redefinirea modelelor comportamentale, a valorilor sociale dupa care tineri se ghidează;
– reintegrarea, reinserția sau acea etapa din viața infractorului ce se desfașoara imediat după ce și-a ispășit pedeapsa, aceasta componență, deși implică și activitități educative și de socializare, au ca principal scop integrarea subiectului în societate.
Asistentul social, în activitatea de reintegrare socială, nu se poate rezuma doar la lucrul direct cu clientul, un rol extrem de important avându-l lucrul în mediul social: familie, grup de prieteni, școala, vecini și comunitate.
Nu se poate vorbi de reinserție socială sau resocializare ca despre o metodă ce impune anumite procedee stricte sau modalități bine determinate care își au granițile sau limitele bine înradăcinate în practică. Vorbim de resocializare ca despre un proces complex multifactorial, care se desfășoară și are elemente de care ar trebui să se țină seama, nu numai în acea perioadă strict postpenitenciară, ci și cu mult înainte, adică începând cu ancheta și terminând cu ispășirea propriu-zisa a pedepsei, aceasta ultimă perioadă având o influență determinantă pentru procesul reeducării și, mai ales, pentru prevenirea recidivei.
Asistentul social, ca specialist în reintegrare socială, are rolul de a coordona echipa multidisciplimară în efortul acesteia de a realiza o integrare optimă a subiecților. Aceasta etapă de intervenție în cazul unui minor delincvent trebuie realizată cu ajutorul rețelei comunitare de suport, lucru care face cu atât mai dificilă și mai complexă activitatea asistentului social responsabil de caz.
Asistentul social va trebui să găsească serviciile și resursele necesare, să facă legătura între componentele disponibile ale sistemului comunitar, să planifice o cale de urmat în procesul de reintegrare, să supervizeze modul în care fiecare serviciu sau institutie implicată în intervenție își desfășoară activitatea etc.
Recuperarea, tratamentul sau eforturile de prevenire a conduitelor delincvențe prezentate de un minor pot fi realizate cu succes doar dacă au loc în familie sau în comunitatea de origine. O comunitate cu o nouă morală și o nouă conducere este esentială în planificarea unor programe speciale de prevenire a delincventei juvenile.
O societate deschisă pentru a primi cazurile de delincvență juvenilă cu realism, cu o conștientizare a necesității reintegrării acestuia va ajuta foarte mult realizarea cu succes a ,,misiunii” asistentului social, pe când o societate care privește cu suspiciune, fără a sprijini real eforturile echipei responsabile de caz, va face ca eforturile acestora să ducă la rezultate slabe sau la eșec.
Subcapitolul 4.2.
Programele de consiliere și terapie
Platforma de consiliere și terapie sunt o parte esențială a componentei socioeducaționale a serviciilor corecționale. Intervențiile recuperative psihologice pleacă de la ipoteza reversibilității atitudinile antisociale și a posibilității schimbării comportamentale.
O premisă a intervenției eficiente o reprezintă intervenția timpurie, inainte ca o serie de credințe, atitudini sau modele comportamentale antisociale să se stabilizeze în structura personalității. Aceasta este motivul pentru care o atenție specială este acordată adolescenților delincvenți, considerându-se că personalitatea acestora este încă în formare. Adolescenți pot beneficia mult de pe urma programelor de consiliere și terapie, mai ales că la mulți dintre ei sunt întâlnite simptome psihopatologice și dificultăți în adaptarea psihosocială.
Rolul programelor terapeutice îl reprezintă restructurarea aspectelor cognitive, emoționale, comportamentale și sociale ale vieții minorilor delincvenți, astfel încât să scadă probabilitatea reiterării faptelor antisociale. Sunt multe aspecte ce trebuie abordate, de la relația cu familia și cu grupul de egali până la problemele de dependență și atitudine față de autoritate, normele sociale și legale. Principalele categorii de „nevoi ale minorilor delincvenți” sunt: medierea relațiilor intrafamiliale; gestionarea relaților cu anturajele negative; reducerea consumului de substanțe psihoactive; susținerea motivației în vederea integrarii școlare și profesionale; abilitarea în folosirea constructivă a timpului liver; dezvoltarea personală (creșterea stimei de sine, creșterea responsabilității personale, îmbunătățirea abilităților decizionale, creșterea autocontrolului, creșterea toleranței și frustrarea, reducerea agresivității).
4.2.1. Obiectivele consilierii și terapiei
Planul de consiliere și terapie, ca parte a unui demers mai larg de reeducare și reintegrare socială, ajută adolescenții delincvenți în următoarele direcții:
conștientizarea consecințelor și pericolul social al faptelor săvârșite;
asumarea responsabilității pentru faptă;
o mai bună cunoaștere de sine, a propriilor „slăbiciuni” și puncte forte (aptitudini);
acceptarea de sine;
îmbunătățirea imaginii de sine: să se perceapă pe ei înșiși drept persoane capabile să-și rezolve problemele cotidiene și demne de respectul, încrederea și afecțiunea celorlalți;
înțelegera legăturilor determinative dintre gânduri automate, sentimente și acțiuni și conștientizarea faptului că dacă și-ar schimba modul de gândire (logica antisocială) și-ar schimba și modul de acțiune (comportamentul antisocial, delincvent);
formarea mecanismelor interne crimino-inhibitive: dezvoltarea de abilități de autocontrol al agresivității și emițiilor negative;
dezvoltarea autodisciplinei și a abilităților de autoconducere: formarea de abilități de fixare a scopurilor și conducere după un plan structural de viață;
formarea de abilități de gestionare a timpului liber, a banilor și resurselor;
îmbunătățirea abilităților de luare a decizilor: să învețe să aleagă cunoscând pe deplin alternativele comportamentale pe care le au și consecințele fiecăreia;
dezvoltarea gândirii morale;
dezvoltarea abilităților psihosociale, învățarea unor modalități noi și eficiente (adaptative, nonagresive) de interacțiune socială (comunicare eficientă, asertivitate, empatie);
dezvoltarea de abilități de rezolvare a problemelor și soluționarea a conflictelor;
Acest ansamblu de lucruri se constituie într-o premisă a unei bune adaptări atât în interiorul locurilor de deținere, cât și în comunitate și, implicit, scad riscul de recidivă.
4.2.2. Tipuri de programe de consiliere și terapie
Cele mai însemnate tipuri de programe de consiliere și terapie derulate în contextul corecțional sunt: consilierea ocupațională și orientarea vocațională (depistarea și valorificarea aptitudinilor); terapiile cognitiv-comportamentale; terapia ocupațională; terapia prin teatru (drama-terapia); terapia cu animale; terapia de familie; programe de tratament specializate (de exemplu, programe pentru dependența de substanțe).
Așadar, majoritatea studiilor de metaanaliză au identificat ca și tratament de succes în context corecțional intervențiile comportamentale și cognitiv-comportamentale, intervențiile familiare și unele abordări multimodale. Abordări bazate pe un model psihodinamic nondirectiv sau dovedit a fi ineficace.
În efortul de a detecta „ce merge în context corecțional”, trebuie ținut cont de necesitatea de a diferenția tipul de tratament în funcție de problemele minorilor. Așadar:
pentru minorii cu tulburări ale dispoziției afective sunt mai indicate terapiile cognitiv-comportamentale;
în cazul tulburărilor de conduită, se recomandă terapia multisistemică, în care componenta comunitară este esențială (implicarea familiei, a grupului de egali, a școlii și a vecinilor în procesul de reabilitare);
în cazul comportamentelor adictive dezadaptative, dau rezultat terapiile cognitiv- comportamentale;
în cazul minorilor cu dizarmonii de personalitate, se recomandă un program structural de reguli și activități, acești minori au deficiențe la capitolul autocontrol, dar funcționează bine în medii înalt structurate ce furnizează un control extern comportamentului lor;
în cazul prezenței simptomelor prepsihotice sau psihotice, este necesar un tratament psihiatric de specialitate.
Mulți dintre minorii delincvenți suferă de tulburări mentale ce pot fi ameliorate, motiv pentru care se impune o colaborare între serviciile de sănătate mintală și sistemul de justiție. Astfel este necesar ca screening-ul și îmbunătățirea procesului de evaluare a sănătății mentale a minorilor bănuiți sau acuzați de săvârșirea unei infracțiuni.
Subcapitolul 4.3.
Profilaxia delincvenței juvenile
Platformele de prevenție a delincvenței juvenile vizează reducerea factorilor de risc asociați cu delincvența și potențarea factorilor protectivi (factori care cresc capacitatea persoanei de a se menține în afara perimetrului infracțional).
Măsurile de profilaxie a delincvenței juvenire se pot clasifica după situarea lor în timp, după tipul de intervenție pe care se bazează și după tipul de beneficiari.
În dezvoltarea și implementarea acestor programe platforme se ține cont de faptul că minorul este parte a unei rețele familiale și sociale, astfel, pentru a reduce riscul global, se urmărește intervenția la toate aceste niveluri. Beneficiarii programelor de prevenție pot fi, prin urmare, minorii sau mediul în care aceștia se dezvoltă.
Strategiile de prevenție și intervenție în domeniul delincvenței juvenile, după aspectul temporal, pot fi conceptualizate pe trei niveluri: „primar”, „secundar” și „terțiar”.
Profilaxia primară presupune intervenția proactivă asupra factorilor de risc asociați cu delincvența (dependență de alcool, etnobotanice și droguri, chiul și abandon școlar, violență școlară etc.), astfel încât comportamentul nedorit să nu apară. Astfel de programe pot varia de la programe individualizate (de exemplu: antrenament în vederea rezolvării conflictelor, dezvoltarea de abilități interpersonale, creșterea toleranței la frustrare, precum consilierea vocațională pentru părinți, programe antidrog derulate în școli și licee, etc.) la campanii de informare ce au ca țintă publicul larg, fiindcă specialiștii accentuează asupra necesității prevenției primare.
Profilaxia secundară implică intervenția imediată după apariția comportamentului antisocial, pentru a diminua efectul factorilor de risc asociați cu delincvența. Profilaxia secundară vizează categoriile de minori cu risc crescut (de exemplu: copiii străzii, adolescenții dependenți de droguri) sau care au afișat o formă de comportament deviant sau violent, încercând să prevină angajarea lor în acte delincvente. De regulă, intervenția se centrează pe individ și rețeaua de relații interpersonale a acestuia.
Exemplu de astfel de programe sunt: programe de management al furiei, programe de terapie de familie, programe ce încearcă schimbarea atitudinilor și comportamentelor antisociale.
Tratamentul și măsurile de profilaxie terțiară au ca obiectiv prevenirea reiterării comportamentului delincvent. Aceste măsuri sunt direcționate spre minorii care au săvârșit în mod repetat fapte antisociale și implică atât o componentă de pedeapsă, cât și o componentă de reabilitare prin medierea sistemului de justiție. Măsurile de profilaxie terțiară presupun eforturi de reintegrare, resocializare și creșterea a calității vieții minorului delincvenți.
Măsurile profilactice, după tipul de intervenție pe care se bazează, pot fi clasificate în:
măsuri profilactice adoptate la nivel de familie: sprijinirea famililor cu risc crescut (de exemplu: susținerea financiară a familiilor cu o situație materială precară prin ajutoare sociale; plasamentul copilului intr-o familie substitut), formarea părinților a abilităților de interrelaționare cu proprii copii;
măsuri profilactice adoptate la nivel de comunitate: creșterea gradului de implicare a oamenilor în activități religioase, culturale, de voluntariat, dezvoltarea rețelei de suport social care să faciliteze reintegrarea minorului delincvent în socieate;
măsuri psihopedagogice: prevenirea abandonului școlar, educația morală desfășurată în școli, oferirea unor modele de rol pozitive, campaniile de informare cu privire la comportamentele de risc (de exemplu, educația antidrog în școli);
măsuri medicale: screening-ul neurologic și psihiatric;
măsuri psihologice: dezvoltarea abilităților de a face față situațiilor dificile, învățarea unor metode nonviolente de dezvoltare a conflictelor;
măsuri juridico-sociale: popularizarea legilor, reducerea accesului la arme, droguri, băuturi alcoolice și în ultimul rând la etnobotanicele;
măsuri adoptate la nivel media: campanii media desfășurate pentru a schimba atitudinile publicului față de tema delincvenței juvenile, recomandări făcute presei pentru a evita etichetarea minorilor prin prezentarea în presă a cazurilor de delincvență juvenilă.
Concluzii
În mod evident, activitatea de prevenire a delincvenței juvenile din România este încă caracterizată de o serie de deficiențe, blocaje instituționale și, mai ales, lipsă acută de resurse. Totuși, unele realizări în acest domeniu permit, credem, o atitudine evaluativă de „optimism temperat”, care implică, deopotrivă, anticiparea unor eșecuri, inerente unui sistem în curs de reformare, și a unor realizări care sperăm să se realizeze în cursul timpului.
Din perspectiva psihologică, cercetarea delincvenței juvenile ca formă a comportamentului deviant apare ca o necesitate de întregire a abordării normativelor juridice și a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă a individualității individului delincvent și nondelincvent. Punctul de vedere psihologic, vizează omul concret ce există și acționează în mediul ambiant, percepția și evoluția de sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalți spre sine și reverberând la nivelul interiorității sale. Astfel conturat, orice proces psihic se supune determinismului probalistic aplicat în psihologie, pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în ultimă instanță, de acțiunea externă mediată de condițiile externe (însușiri, stări, activitate psihică supusă acestor acțiuni).
În ceea ce privește minorii care săvârșesc acte de delincvență, pentru a se evita identificarea faptă-faptuitor, și astfel efectele etichetării, la nivel de legislație sintagma „delincvent minor” a fost înlocuită cu cea de „minor care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”.
Așadar, conduitele deviante ale adolescenților nu au, în toate condițiile și în mod obligatoriu, un caracter delincvent. Cel mai adesea, diferitele acte deviante ale acestora nu încalcă normele penale, reprezentând doar deviații ale comportamentului față de regulile etice, morale, ca atare, astfel de acte nu sunt sancționate juridic, nu pot fi calificate ca acte delincvente, cel mult s-ar putea opera în acest caz cu noțiunea de „predelincvență juvenilă”, care se referă la ansamblul de acte intrate în conflict cu norma de comportament morală și care îl pot predispune pe adolescent la săvârșirea a unor fapte și mai grave. De aceea, vârsta este deosebit de importantă în studierea acestei problematici, indiferent că vorbim de minor ca subiect activ al infracțiunii sau ca subiect pasiv al infracțiunii (violența domestică).
Cercetarea noastră reprezintă un început într-o secvență educațional-formativă specială a comportamentului deviant, ceea ce crează noi modalități de abordare, având centrat întregul dispozitiv logistic pe minorul vulnerabil, dar care, este și continuă să se raporteze la comunitatea căreia îi aparține. Pornind de la aceste considerații întregul demers inițiat prin cercetarea și analiza noastră propunem o serie de principii care ar trebui luate în considerare de legiuitor în vederea unei viitoare legislații speciale cu privire la minori:
legislația cu privire la justiția juvenilă trebuie să se aplice tuturor persoanelor sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile când legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă (art. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului);
justiția juvenilă face parte integrantă din procesul de dezvoltare națională a fiecărui stat, în cadrul unei structuri cuprinzătoare de instruire socială pentru toți minorii (Regula nr. 1.4. de la Beijing);
dreptul copilului cu discernpmânt de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta și gradul de maturitate (art. 12 din Convenția cu privire la drepturile copilului);
niciun copil nu va fi supus la tortură sau la altă formă de tratament sau pedeapsă crudă, inumană, degradantă sau aspră [art. 37. din Convenție cu privire la drepturile copilului, Regula nr. 87 lit. a) din Regulile Națiunilor Unite pentru protejarea minorilor privați de libertate];
dreptul copilului la protecția și asistență socială din partea statului, în condițiile în care aceasta este lipsit de mediul familial [art. 20 alin. (1) din Convenția cu privire la drepturile copilului];
justiția juvenilă trebuie să fie organizată într-o manieră compatibilă cu dreptul copiilor la viața privată, familie, locuință sau corespondență (art. 16 din Convenția cu privire la drepturile copilului);
principiul nediscriminării se aplică în justiția juvenilă, statele fiind obligate să respecte și să garanteze drepturile tuturor copiilor din propria jurisdicție, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, situație materială, incapacitate fizică, statut la naștere sau statut dobândit al copilului, al părinților sau reprezentanțiilor legali (art. 2 din Convenția cu privire la drepturile copilului);
niciun copil nu trebuie să fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar, orice privare de libertate a minorilor trebuie să fie o măsură extremă și cât mai scurtă posibilă [art. 37 lit. b) din Convenția cu privire la drepturile copilului];
copilul care a comis sau care este bănuit că a comis o faptă prevăzută de legea penală trebuie să fie tratat de o manieră care să faciliteze reintegrarea socială a acestuia și asumarea unui rol constructiv în societate [art. 40 alin. (1) din Convenția cu privire la drepturile copilului].
Dar investigarea psihologică și psihosocială a delicventului minor vizează reliefarea nucleului central al personalității infracționale: egocentrismul, indiferența afectivă, labilitatea și agresivitatea. Evidențierea acestor trăsături și a relației dintre ele sunt elemente esențiale pentru individualizarea acțiunilor de reeducare și a integrarii lor în programele terapeutice în contextul „delincvenței juvenile, ca formă a comportamentului deviant”.
Și nu în ultimă „instanță”, autorul aduce mulțumirile sale, doamnei prof. univ. dr. Mărioara Petcu care, a sugerat un astfel de demers și a susținut cu receptivitate și răbdare activitatea de documentare și concepție asigurându-i parcursul ideal pentru atingerea obiectivelor propuse.
Alături de autor au fost, în permanență, și alți membri ai Facultății de Drept din Cluj-Napoca, din cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București și care și-au adus, fiecare, o contribuție însemnată, necondiționată, la realizarea întregului program de pregătire pentru elaborarea lucrării de licență.
Bibliografie
Adler, A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996.
Albu, G., Introducere într-o pedagogie a libertății, Editura Polirom, Iași, 1998.
Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura did. și ped., București, 1981.
Aniței, M., Fundamente psihologice, Editura Universitară, București, 2010.
Baciu, D., & Pușcaș, M., Minorul în conflict cu legea: delincvent sau victimă? Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 3, 2006.
Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Editura Lex, București, 2000,
Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, București, 1985.
Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R., Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul Ed. și Cin., București, 1983.
Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.
Buș, I., Miclea, M., David, D., & Opre, A, Psihologie judiciară – curs postuniversitar. Universitatea Babeș-Bolylai (suport de curs), Cluj-Napoca, 2004.
Butoi, T., Psihologie juridică, Curs universitar, Abordări teoretice și practice, Editura Trei, București, 2012.
Ciofu, I., Comportamentul simulat, Editura Acad., București, 1974.
Ciopraga, A., Criminalistica -Tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996.
Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.
Crișu, A., Tratamentul infractorului minor în materie penală, Aspecte de drept comparat, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Cucu-Ciuhan, G., Cercetarea calitativă în psihologie, Editura Sylvi, București, 2005.
Cusson, Maurice, Devianța în Tratat de sociologie, Raymond Boudon (coord.), Editura Humanitas, București, 1997.
Dodea, I., Doraș, S., Banciu, Gh., Pădure, A., Coșciug, & Rîjicova, S., Expertiza judiciară în cauzele privind minorii, Editura Institutului de Reforme Penale, Chișinău, 2005.
Florian, G., Psihologia juridică – note de curs, Universitatea Titu Maiorescu, București, 2007.
Glaser, D., Social deviance, Chicago Markham Publishing Company, 1971.
Labo, G., Cercetarea criminalistică, Editura Pro Universitaria, București, 2013.
Labo, G., Elemente de tehnică criminalistică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.
Lăzărescu, M., & Nireștean, A., Tulburările de personalitate, Editura Polirom, Iași, 2007.
Muntean, A., Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași, 2006.
Noul Cod Civil și Legea de punere în aplicare, Editura Hamangiu, București, Ediția 2011.
Pașcu, A., Justiție Restaurativă, Revista de Știință Penitenciară, nr. 3/2000.
Petcu, M., Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Editie revizuita, Editura Alma Mater, Cluj- Napoca, 2012.
Petcu, M., Delincvența. Repere psiho-sociale, Editura Dacia, Cluj, 1999.
Petcu, M., Eficiența cunoașterii factorilor de personalitate în orientarea școlară și profesională a elevilor, Editura Dacia Cluj, 1990.
Petcu, M., Indrumător de dezvoltare și deblocare a creativității, Ediția a 2-a, Editura Alma Mater, 2011.
Petcu, M., Mecanismele psihosociale ale juridicului, Editura Argonaut Cluj, 2005.
Petcu, M., Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1997.
Petcu, M., Retorica Juridica, ediție revizuită, Editura Alma Mater, 2012.
Pintulescu, I., Criminalitatea juvenilă. Fenomenul „copiii străzii”, Editura Național, București, 2000.
Preda, V., Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Rădulescu, S.M., & Banciu, D., Evoluții ale delincvenței juvenile în România: cercetare și prevenire socială, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Rădulescu, S.M., & Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența – între normalitate și devianță, Editura Medicală, București, 1990.
Rădulescu, S.M., Devianță criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Roșca, A., Delincventul minor. Studiu psihofiziologic și social, Cluj, 1932.
Siserman, S., Drept procesual penal, Parte generală, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2009.
Siserman, S., Drept procesual penal, Parte specială, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2008.
Stănișor, E., Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2003.
Tițian, D., Cauzele cu minori în materie civilă și penală, Practică juriciară, Editura Hamangiu, București, 2006.
Toader, T., Michinici, M.-I., Raducanu, R., Raduletu, S., Dunea, M., Noul Cod Penal / comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014.
Toader, T., Noul Cod Penal / Nou Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2014.
Bibliografie
Adler, A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996.
Albu, G., Introducere într-o pedagogie a libertății, Editura Polirom, Iași, 1998.
Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura did. și ped., București, 1981.
Aniței, M., Fundamente psihologice, Editura Universitară, București, 2010.
Baciu, D., & Pușcaș, M., Minorul în conflict cu legea: delincvent sau victimă? Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 3, 2006.
Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Editura Lex, București, 2000,
Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, București, 1985.
Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R., Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul Ed. și Cin., București, 1983.
Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.
Buș, I., Miclea, M., David, D., & Opre, A, Psihologie judiciară – curs postuniversitar. Universitatea Babeș-Bolylai (suport de curs), Cluj-Napoca, 2004.
Butoi, T., Psihologie juridică, Curs universitar, Abordări teoretice și practice, Editura Trei, București, 2012.
Ciofu, I., Comportamentul simulat, Editura Acad., București, 1974.
Ciopraga, A., Criminalistica -Tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996.
Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.
Crișu, A., Tratamentul infractorului minor în materie penală, Aspecte de drept comparat, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Cucu-Ciuhan, G., Cercetarea calitativă în psihologie, Editura Sylvi, București, 2005.
Cusson, Maurice, Devianța în Tratat de sociologie, Raymond Boudon (coord.), Editura Humanitas, București, 1997.
Dodea, I., Doraș, S., Banciu, Gh., Pădure, A., Coșciug, & Rîjicova, S., Expertiza judiciară în cauzele privind minorii, Editura Institutului de Reforme Penale, Chișinău, 2005.
Florian, G., Psihologia juridică – note de curs, Universitatea Titu Maiorescu, București, 2007.
Glaser, D., Social deviance, Chicago Markham Publishing Company, 1971.
Labo, G., Cercetarea criminalistică, Editura Pro Universitaria, București, 2013.
Labo, G., Elemente de tehnică criminalistică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.
Lăzărescu, M., & Nireștean, A., Tulburările de personalitate, Editura Polirom, Iași, 2007.
Muntean, A., Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași, 2006.
Noul Cod Civil și Legea de punere în aplicare, Editura Hamangiu, București, Ediția 2011.
Pașcu, A., Justiție Restaurativă, Revista de Știință Penitenciară, nr. 3/2000.
Petcu, M., Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Editie revizuita, Editura Alma Mater, Cluj- Napoca, 2012.
Petcu, M., Delincvența. Repere psiho-sociale, Editura Dacia, Cluj, 1999.
Petcu, M., Eficiența cunoașterii factorilor de personalitate în orientarea școlară și profesională a elevilor, Editura Dacia Cluj, 1990.
Petcu, M., Indrumător de dezvoltare și deblocare a creativității, Ediția a 2-a, Editura Alma Mater, 2011.
Petcu, M., Mecanismele psihosociale ale juridicului, Editura Argonaut Cluj, 2005.
Petcu, M., Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1997.
Petcu, M., Retorica Juridica, ediție revizuită, Editura Alma Mater, 2012.
Pintulescu, I., Criminalitatea juvenilă. Fenomenul „copiii străzii”, Editura Național, București, 2000.
Preda, V., Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Rădulescu, S.M., & Banciu, D., Evoluții ale delincvenței juvenile în România: cercetare și prevenire socială, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Rădulescu, S.M., & Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența – între normalitate și devianță, Editura Medicală, București, 1990.
Rădulescu, S.M., Devianță criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Roșca, A., Delincventul minor. Studiu psihofiziologic și social, Cluj, 1932.
Siserman, S., Drept procesual penal, Parte generală, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2009.
Siserman, S., Drept procesual penal, Parte specială, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2008.
Stănișor, E., Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2003.
Tițian, D., Cauzele cu minori în materie civilă și penală, Practică juriciară, Editura Hamangiu, București, 2006.
Toader, T., Michinici, M.-I., Raducanu, R., Raduletu, S., Dunea, M., Noul Cod Penal / comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014.
Toader, T., Noul Cod Penal / Nou Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tratamentul Penal al Minorului Delincvent (ID: 130141)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.