Trasaturile Esentiale Si Caracteristic ale Infractiunii

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1.Infracțiunea în dreptul penal

1.1.Definirea conceptului de drept penal

1.2. Necesitatea dreptului penal

1.3. Obiectul dreptului penal

1.4.Caracterele juridice ale dreptului penal

Capitolul 2.Infracțiunea – fapta prevăzută de legea penala.

2.1.Noțiunea de infracțiune

2.2. Preliminarii

2.3.Definiția generală a infracțiunii

Capitolul 3.Caracterul nejustificat și imputabil a faptei

3.1.

3.2.

3.3.

Capitolul 4.Aspecte din practica judiciara

4.1.

4.2.

4.3.

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Nullum crimen, nulla poena sine lege = Nu exista infracțiune, nu exista pedeapsă, fără prevederea expresa in lege 

In viziunea doctrinei române , infracțiunea este un segment al vieții , un comportament uman cu o manifestare episodica repetativa pe care legiuitorul o evaluează raportându-se la criteriile proprii prezentând-o ca pe un pericol pentru ordinea sociala solicitând a se impune împiedicarea pentru a nu se repeta folosindu-se constrângerea . Daca am reduce infracțiunea la forma cea mai simpla am putea spune ca infracțiunea este o ciocnire de voințe între voința legiuitorului si voința făptuitorului și totodată rezultatul acestei ciocniri – înfrângerea, prin săvârșirea infracțiunii a voinței legiuitorului.

Noua definiție a infracțiunii prevăzută in articolul 15 al Codului Penal formulată astfel spune ca infracțiunea este fapta penală prevăzută de legea penala , săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Concepând în acest mod trăsăturile esențiale ale infracțiunii, acestea reprezintă noutatea Codului Penal adoptat prin Legea nr.301/2004, lege care definea infracțiunea ,, ca fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție”.

Noua definiție dată infracțiunii a abandonat de fapt ideea ca infracțiunea este fapta care prezintă pericol social ajungând la ideea cerințelor doctrinare de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, situând-o pe pozițiile unei concepții formale asupra definiției infracțiunii. Totodată în Noul Cod Penal s-a renunțat nu numai la elementul de pericol social ci si la definirea scopului legii penale.

S-a considerat că textul la care se renunțase , nu cuprindea o reglementare precisă , ea fiind o expunere de principii, dar o expunere incompletă care nu detalia toate valorile sociale , valori apărate de legea penala împotriva infracțiunilor, ci doar acele principii foarte importante, restul fiind cuprinse sub egida formulei globale denumită întreaga ordine de drept.

In această viziune sub egida Codului Penal se regăsește prima trăsătură esențială a infracțiunii , aceea că fapta sa fie prevăzută de legea penală , confirmându-se ideea că norma creează infracțiunea , ea îmbracă haina juridică a faptei , acel cadru legal care conferă faptei caracterul de faptă prevăzută de legea penală .

Argumentarea corectă a legii folosind noțiunea de faptă intr-un mod generic, admite ideea că fapta prevăzută de legea penală nu poate fi decât o faptă concretă , deoarece doar o faptă anume ar putea sa se alinieze la norma de incriminare pentru a constitui o infracțiune. Fapta concretă nu se va identifica cu fapta descrisa in normă , se va putea doar compara verificând ca trăsăturile faptei sa corespundă cu descrierea din textele de incriminare .

Actuala definiție a infracțiunii menționează vinovăția ca fiind a doua trăsătură esențială a acesteia .S-a motivat in doctrina penală ca in practica , organele judiciare se preocupă mai întâi de existența unei norme de incriminare care prevede fapta pentru care au fost sesizate și abia după aceea verifică daca fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită cu vinovăție. Principial , prevederea faptei in legea penală și anume , tipicitatea faptei concrete poate sugera ideea ca această prevedere face referire nu numai la elementele obiective ale faptei ci și la cele subiective .

In viziunea doctrinei penale române , vinovăția constituie un element al laturii subiective a infracțiunii si se prezintă în forma intenției , a intenției depășite și a culpei. În același context ea reprezintă o trăsătură esențială a infracțiunii, fiind prevăzută la articolul 16 alin.2 Cod Penal .Pozitiv este faptul ca se semnalează in definiția vinovăției introducerea in Codul Penal a intenției depășite ca formă mixtă a acesteia. De remarcat este faptul ca s-a renunțat la diferențierea de tratament între infracțiunile săvârșite prin acțiuni comisive si cele săvârșite prin inacțiuni omisive , ele putând fi săvârșite fie cu intenție , fie din culpă , atunci legea sancționa numai săvârșirea faptei cu intenție . Aceasta diferențiere sub aspectul pericolului social este evitata de Noul Cod Penal prin unificarea diferențierilor prevăzând ca atât faptele comisive cât și cele omisive constituie infracțiuni când sunt comise cu intenție , iar din culpă doar când legea prevede in mod explicit .

Noul Cod Penal , pe lângă aceste două trăsături esențiale , introduce încă două noi trăsături și anume , caracterul nejustificat al faptei si caracterul imputabil al faptei . Făcând referire la caracterul nejustificat al faptei se observă ca s-a introdus încă o trăsătură esențială aceea a imputabilității faptei persoanei care a săvârșit-o subliniindu-se caracterul echivoc al acestei noțiuni.

Anumiți autori folosesc acest termen al răspunderii penale incluzând imputabilitatea de fapt si imputabilitatea psihică , alți autori folosesc acest termen ca si capacitate psiho-fizică.

Profesorul V. Dongorez consideră ca imputabilitatea exprimă apartenența fizică și morală a unui fapt a celui care a săvârșit o faptă. Totodată ,V. Dongoroz creează deosebirea între cauze de neimputabilitate explicită si implicită .

Această noțiune de imputare a unei fapte săvârșite cu vinovăție ca nouă trăsătură esențială a infracțiunii apare ca o tautologie, căci vinovăția este o trăsătură esențială a infracțiunii. Se sugerează ca infracțiunea ar putea fi definită ca o faptă prevăzută de legea penală fără să fi intervenit una din cauzele justificative prevăzute de lege și săvârșită cu vinovăție.

Reflecția asupra ideilor susținute în doctrina penală, conduce spre impunerea unor principii de bază ale dreptului penal numite intr-un termen convențional fundamentale și anume principiul legalității , a pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță , principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară și chiar obiectivă , principiul răspunderii penale subiective și principiul potrivit căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, principiul răspunderii penale personale, principiul dublei esențe a pedepsei ca măsură de constrângere și ca mijloc de reeducare, principiul individualizării judiciare a sancțiunii și principiul instituirii unui regim sancționator special pentru minori .

Aceste principii specifice dreptului penal la care adăugam și alte principii care aparțin sistemului de drept în general precum și influența unor principii legat de prevenirea săvârșirii de fapte prevăzute de legea penală configurează imaginea unui cadru de principii care îmbracă legislația penală în vigoare cu un caracter modern și eficient.

Principiul legalității , în dreptul penal descrie acea regulă conform căreia întreaga activitate din domeniul dreptului penal trebuie să se desfășoare conform legii și în strictă conformitate cu legea. Raportat la cele trei instituții ale dreptului penal și anume infracțiunea , sancțiunea penala și răspunderea penală, principiul legalității îmbracă trei laturi și anume legalitatea incriminării – nullum crimen sine lege , legalitatea pedepselor ,a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță – nulla poena sine lege și legalitatea răspunderii penale , a constrângerii penale , a constrângerii – nullum judicium sine lege .

,, Răspunderea penală este instituția juridică care cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice care se nasc în sfera activității de tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept prin săvârșirea de infracțiuni care se desfășoară de autoritățile publice , în temeiul legii , guvernată de principii proprii , în scopul apărării valorilor sociale esențiale confirmate de ordinea constituțională în vederea menținerii și promovării ordinii juridice și binelui public ,,

,, Încălcarea normelor stabilite de societate determină întotdeauna , în mediul social un dublu curent de emoții și acțiuni , în grade și limite diferite , reacția fiind determinată de calitatea victimei , de îndrăzneala , ciudățenia sau abilitatea actului periculos sau vătămător și de consecințele produse. Pe de o parte se produce o tulburare a conștiinței publice , iar pe de altă parte , se pune în mișcare angrenajul justiției penale.,,

,,Termenul de justiție penală este folosit pentru a denumi sistemul normelor juridice penale care reglementează relațiile de apărare socială .În cadrul relațiilor ce se stabilesc în societate, conduita fiecărei persoane este apreciată de ceilalți membri ai colectivității și este considerată convenabilă sau neconvenabilă pentru ei sau pentru grupul social , după cum acțiunea se armonizează sau vine în conflict cu acțiunile acestora.,,

In Capitolul I- se evidențiază

In Capitolul II- se evidențiază

In Capitolul III- se evidențiază

In Capitolul IV – se evidențiază

1. INFRACȚIUNEA ÎN DREPTUL PENAL ROMAN

1.1.Definirea conceptului de drept penal

Noul Cod Penal Roman adoptat prin Legea 286/2009 prin asumarea răspunderii se situează pe poziția necesitații definirii infracțiunii printre dispozițiile codului penal adoptând o definiție formala a infracțiunii. În viziunea doctrinei romane infracțiunea este un fragment de viață , o manifestare umana care s-a produs episodic cândva și s-ar mai putea produce, pe care legiuitorul o evaluează prin criteriile proprii prezentând-o ca pe un pericol pentru ordinea socială impunându-se împiedicarea repetării ei prin folosirea constrângerii mai exact a pedepsei.

Apărând valorile sociale contra faptelor periculoase a însemnat in toate timpurile și in lume o condiție de existenta a societății , iar o data cu apariția statului a devenit o parte importanta a acestuia realizându-o cu ajutorul dreptului penal. Arătând faptele periculoase pentru valorile sociale precum și a sancțiunilor care se aplica celor care săvârșesc asemenea fapte , dreptul penal contribuie la apărarea valorilor.

In acest sens , termenul de drept penal este utilizat pentru a numi ramura de drept , ca un sistem al normelor juridice penale care reglementează relațiile de apărare socială. Acest termen de drept penal se mai folosește si pentru a denumi știința dreptului penal , considerat un ansamblu de teorii , idei și concepții cu privire la dreptul penal.

Între aceste accepțiuni nu se poate pune un semn al egalității chiar daca între ele există o legătură organica , obiectul științei dreptului penal fiind dreptul penal ca ramura de drept .

In literatura juridica de specialitate străină , dreptul penal este numit și drept criminal , denumire ce derivă de la cuvântul latinesc crimen –crima , adică fapta infracționala interzisă .

Mergând pe aceeași idee, denumirea de drept penal derivă din latinescul poena =pedeapsă , sancțiunea care se aplică pentru fapta interzisă. Având în vedere obiectul și scopul reglementărilor juridice care apară valorile sociale propunându-se și denumirea de drept al apărării sociale .

Pentru a defini dreptul penal , trebuie avute in vedere trăsăturile specifice ale acestei ramuri de drept cu privire la obiect, la metodele specifice de reglementare, s penal este numit și drept criminal , denumire ce derivă de la cuvântul latinesc crimen –crima , adică fapta infracționala interzisă .

Mergând pe aceeași idee, denumirea de drept penal derivă din latinescul poena =pedeapsă , sancțiunea care se aplică pentru fapta interzisă. Având în vedere obiectul și scopul reglementărilor juridice care apară valorile sociale propunându-se și denumirea de drept al apărării sociale .

Pentru a defini dreptul penal , trebuie avute in vedere trăsăturile specifice ale acestei ramuri de drept cu privire la obiect, la metodele specifice de reglementare, scopul fiind cel specific de realizare .

Luând in considerare elementele de mai sus menționate așa cum au fost susținute in literatura de specialitate apreciem dreptul penal ca ,, sistemul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse , a faptelor periculoase pentru valorile sociale , în scopul apărării acestor valori , fie prin prevenirea infracțiunilor , fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârșesc ,, .

Dreptul penal , ca ramură de drept, nu constituie doar o totalitate de norme juridice ci si un ansamblu de norme juridice structurat in sistem urmărind criterii științifice in preajma unor norme cu caracter de principiu pe instituțiile fundamentale ale dreptului penal – infracțiunea , sancțiunile de drept penal si răspunderea penala .

Ca ramură distinctă a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu prin care reglementează o categorie aparte de relații sociale , relații care sunt create în jurul valorilor sociale , datorită valorilor sociale de a căror apărare depinde existența și dezvoltarea societății.

În doctrina noastră s-a arătat că dreptul penal constă în legi de drept intern prin care popoarele, în virtutea suveranității și în numele interesului general, organizează, prin organele lor legal constituite , apărarea socială împotriva infractorilor , determinând astfel în acest scop infracțiunile, sancțiunile corespunzătoare și condițiile în care urmează a fi aplicate.

O definiție recentă arată ca dreptul penal este considerat ,, o ramură a sistemului nostru de drept, fiind alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale , sancțiunile și alte măsuri ce urmează fi aplicate sau luate de către instanțele judecătorești persoanelor care au săvârșit infracțiuni , în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept,,.

In literatura de specialitate străină dreptul penal a fost definit ca ansamblul de norme juridice care reglementează puterea punitiva a statului , care protejează valorile sociale vitale pentru societate , prin calificarea ca infracțiuni , stări de pericol a unor anumite conduite asociate cu un titlu de consecințe juridice , pedepse sau masuri de siguranță . Din înscrisurile altor autori, rezultă ca dreptul penal reprezintă un ansamblu de norme prin care statul interzice sub sancțiunea unei pedepse anumite comportamente, numite acțiuni sau inacțiuni umane determinate.

Dreptul penal este considerat o ramură autonomă , distinctă a sistemului de drept român împreună cu alte ramuri și are ca obiect de reglementare prevenirea si combaterea acestui fenomen infracțional prin incriminarea unor fapte periculoase precum și tragerea la răspundere. Asemenea formulări se regăsesc și în alte lucrări de drept penal atât din literatura română cât și cea străina care nu fac decât sa reliefeze specificul dreptului penal prin lupta împotriva infracționalității pentru a apăra unele interese și valori sociale , prin a stabili fapte considerate infracțiuni ,prin determinarea ilicitului penal a pedepselor , prin reglementarea acțiunii represive a statului.

Sistemul de apărare a valorilor sociale are o forța mai mult decât obligatorie fața de indivizii care exercită acțiuni /inacțiuni destul de periculoase pentru întreg mediul in care trăiesc. Prin acest sistem sunt definite principiile , formele răspunderii penale pentru toate infracțiunile săvârșite prin încălcarea întregilor norme penale , implicit prevenirea si pedepsirea tuturor persoanelor vinovate.

Dreptul penal incriminează aceste acțiuni /inacțiuni umane care constituie fapte care prezintă un pericol social săvârșite cu vinovăție și prevăzute de legea penală, care stabilesc pedepsele penale ce sunt aplicate persoanelor vinovate de producerea lor.

În literatura de specialitate au existat mai multe definiții date acestei noțiuni de drept penal, dar ne vom opri cu precădere asupra definiției date de marele penalist român I. Tanoviceanu, care afirma : ,, Dreptul penal este acea ramură a dreptului public intern, care se ocupă de infracțiune și de pedepse ce trebuie aplicate acelora care le comit,,. Astfel trebuie precizat faptul că marii autori în domeniul dreptului penal au scos în evidență faptul că ceea ce este specific dreptului penal este “dreptul de a pedepsi” sau dreptul statului de a exercita represiunea ce sunt aplicate persoanelor vinovate de producerea lor.

1.2. Necesitatea dreptului penal

Când se pune problema necesității dreptului penal sunt invocate următoarele argumente – necesitatea apărării valorilor esențiale ale societății, existența fenomenului infracțional si necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare a valorilor sociale .

Pentru a proteja si a apăra valorile esențiale ale societății, statul folosește diverse mijloace , printre care și dreptul penal.

Dreptului penal îi revine obligația ca prin normele sale să apere împotriva infracțiunilor Romania, suveranitatea , independența , unitatea si indivizibilitatea statului , persoana , drepturile si libertățile acesteia , proprietatea și totodată întreaga ordine de drept .

Concomitent cu apărarea acestor valori esențiale ale societății care se realizează prin operele de incriminare a tuturor faptelor sociale periculoase , dreptul penal este de fapt un instrument destul de eficient in prevenirea și combaterea fenomenului infracțional , desfășurată de stat prin organele sale specializate.

După cum se cunoaște , criminalitatea , ca fenomen social , este dată de totalitatea infracțiunilor ce s-au petrecut la un moment dat intr-o societate determinată. În studiul criminalității se face diferența intre criminalitatea ,,legala ‘’ , criminalitatea ,,aparentă’’ si criminalitatea ,,reală’’.

Criminalitatea ,, legala’’ conține totalurile condamnărilor pronunțate de instanțele judecătorești in timp ce criminalitatea ,, aparenta’’ numește totalitatea infracțiunilor de care organele de cercetare penală au luat la cunoștință.

Criminalitatea ,,reala’’ însumează totalul infracțiunilor săvârșite în mod real într-o societate , în tr-o perioadă anume de timp , incluzând cele necunoscute de organele judiciare.

Un alt argument în a demonstra necesitatea dreptului penal pleacă de la premisa că pentru a apăra valorile sociale trebuie sa se realizeze in interesul societății și totodată cu respectarea drepturilor omului. Activitatea tragerii la răspundere penală a infractorului trebuie făcută după anumite reguli bine stabilite in așa manieră încât să fie respectate drepturile acestuia , dar sa fie realizate interesele societății care trebuiesc apărate intr-un mod eficient împotriva faptelor infracționale.

Astfel , dreptul penal ne apare atât ca mijloc de apărare a societății împotriva conduitei periculoase a individului infractor , cât și ca mijloc de apărare a individului infractor împotriva acțiunii arbitrare a organelor de stat însărcinate cu îndeplinirea funcției de apărare socială.

Dreptul penal interferează cu dreptul civil în ceea ce privește apărarea relațiilor patrimoniale și personale nepatrimoniale .Aceste valori sunt protejate prin mijloace specifice de drept penal care cuprind sancțiunile penale împotriva faptelor periculoase.

1.3. Obiectul dreptului penal

Constă în relațiile sociale care privesc faptele ce sunt considerate a fi infracțiuni (crime și delicte) și pedepsele ce se stabilesc și se aplică celor care săvârșesc infracțiuni. Dreptului penal îi revin relații sociale pe care trebuie să le reglementeze, relații sociale care conferă participanților anumite drepturi și obligații. Relațiile sociale ce revin dreptului penal sunt activitățile de luptă împotriva infracțiunilor, activități ce se realizează prin tragerea la răspundere penală a celora care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală.

De asemenea obiect al dreptului penal îl reprezintă și relațiile de represiune penală, adică acele relații ce se stabilesc după săvârșirea faptei interzise, între stat și făptuitor, în sensul că statul are obligația și totodată și dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul de această dată se va „bucura” numai de obligația de a suporta consecința faptei sale, și anume să suporte pedeapsa penală aplicată. Trebuie precizat de asemenea faptul că obiectul dreptului penal mai cuprinde și relațiile de apărare socială, relații ce se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale.

O a doua opinie care primește din ce in ce mai mulți adepți și la care ne aliniem , consideră că obiectul dreptului penal cuprinde relațiile de apărare socială care se nasc nu din momentul săvârșirii faptei interzise cât din momentul intrării în vigoare a legii.

Se lărgește astfel sfera relațiilor de apărare socială ca obiect al dreptului penal și i se acordă acestuia un rol cu preponderență preventiv in a apăra relațiile sociale esențiale pentru societate.

Argumentele in sprijinirea acestei opinii se regăsesc in faptul că dreptul penal se realizează in într-o proporție ridicată a cazurilor prin respectarea normelor sale , destinatarii legii penale își conformează conduita exigențelor normelor penale în cadrul unor relații sociale reglementate și nu în afara acestora .

Astfel în cadrul celei de a doua opinie , obiectul dreptului penal are o sferă considerabil mai vastă in care sunt cuprinse nu numai relațiile conflictuale cât și cele de cooperare , de conformare stabilite de legi penale prin care făptuitorul este obligat să suporte sancțiunea penală nesocotită.

1.4.Caracterele juridice ale dreptului penal

Caracterele dreptului penal sau trăsăturile acestei ramuri de drept s-au născut din specificitatea relațiilor de apărare socială care le revin spre reglementare .

În literatura juridică de specialitate sunt admise ca trăsături caracteristice ale dreptului penal : autonomia , unitatea si caracterul de drept public .

Caracterul autonom al dreptului penal se evidențiază prin faptul că are în primul rând un obiect propriu de reglementare, care îl reprezintă relațiile sociale specifice acestei ramuri de drept ce trebuie să fie ocrotite, prin faptul că pentru apărarea valorilor sociale să creează reguli de conduită care vin să sublinieze netemeinicia tezei conform căreia dreptul penal reglementează doar relații de sancționare.

Caracterul autonom al dreptului penal poate fi justificat și prin faptul că se pot evidenția domenii ale vieții sociale unde numai dreptul penal ocrotește anumite interese, interese ce nu sunt ocrotite prin intermediul nici unei altei ramuri de drept.

Potrivit acestei concepții relațiile sociale ar fi reglementate de alte ramuri de drept și dreptul penal ar trimite un plus de sancțiune atunci când sancțiunea din norma extrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru restabilirea ordinii de drept încălcate .

Această teză a caracterului sancționator al dreptului penal a fost criticată în literatura juridică de specialitate , încă de la formularea ei .

Caracterul unitar se desprinde din prevederile art. 362 Cod penal :” Dispozițiile din partea generală a acestui cod se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel”. Normele dreptului penal sunt nu numai în Codul penal cuprinse ci și în legi extrapenale, reprezentând sistem unitar datorită unicității principilor care străbat legislația penală. Dreptul penal își păstrează caracterul unitar nefiind afectat de faptul că normele penale sunt grupate în partea generală, partea specială a Codului penal ori în legi penale, sau legi nepenale cu dispoziții penale.

Cel de al treilea caracter este caracterul de drept public în care dreptul penal aparține dreptului public datorită faptului că prin reglementările sale specifice dreptul penal a venit întotdeauna în apărarea valorilor sociale, unde interesul major l-a avut societatea, statul ca reprezentant al acesteia. Prin faptul că dreptul penal reglementează relațiile de apărare socială, se creează raporturi juridice între stat și persoanele fizice ca destinatari ai legii penale. Aceste raporturi nu reprezintă altceva decât raporturi de putere prin intermediul cărora se realizează funcția de apărare a valorilor sociale împotriva infracțiunilor. Statul în toate raporturile juridice de drept este subiect dominant care pretinde o anumită conduită de la destinatarii legii penale, și tot statul este acela care în caz de încălcare a normelor penale, prin organele sale specializate, asigură restabilirea ordinii încălcate, prin tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni.

Dreptul penal are ca scop apărarea împotriva infracțiunilor , a valorilor sociale esențiale ale societății. Așa cum era prezentată în vechiul Cod Penal în articolul 1, prin legea penală se apară împotriva infracțiunilor România , suveranitatea , independența , unitatea și indivizibilitatea statului , persoana , drepturile și libertățile acesteia , proprietatea precum și întreaga ordine de drept .Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva infracțiunilor fiind exemplificativă , permite sa fie cuprinse și alte valori sociale , ce au fost consacrate prin Constituția din 1991, valori ale Statului de drept .

Scopul dreptului penal este pus în evidență de politica penală cu care acesta se găsește într-o legătură indisolubilă , dreptul penal fiind principalul instrument de realizare a politicii penale .

În literatura de specialitate , politica penală este definită ca ,, ansamblul de procedee susceptibile să fie propuse legiuitorului , sau care sunt efectiv folosite de acesta la un moment dat într-o țară determinată , pentru combaterea criminalității sau politica penală este în egală măsură o știință și o artă , ce constă în a descoperi și a organiza în mod rațional cele mai bune soluții posibile pentru diferitele probleme de fond și de formă pe care le ridică fenomenul criminalității .,,

,,Din aceste definiții prezentate se desprinde ideea că politica penală este o parte a politici generale a statului și se referă la măsurile și mijloacele ce trebuie adoptate și aplicate pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional într-o anumită tara și intr-o perioadă determinată.,,

,,Desigur că, apărarea valorilor sociale nu se realizează exclusiv prin mijloace juridice ci și prin mijloace extrajuridice de ordin economic, social, cultural , educativ , ca și prin intermediul normelor juridice extrapenale de drept administrativ , de drept comercial , de drept al muncii .,,

2.INFRACȚIUNEA – FAPTA PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ

TRĂSĂTURI GENERALE

Definiția și trăsăturile generale ale infracțiunii reprezintă unul din punctele în care noul Cod penal aduce o reformă profundă, ducând la reașezarea întregii teorii generale a infracțiunii în dreptul penal român.

Potrivit vechii definiții, consacrată de art. 17 alin. 1 C.p., infracțiunea era fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Pornind de la definiția legală, infracțiunea se caracteriza prin trei trăsături fundamentale: prevederea în legea penală, pericolul social și vinovăția.

Potrivit art. 15 alin.1 N.C.p., infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Prima constatare care se poate face este aceea că noul Cod penal renunță la pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii, trăsătură specifică legislațiilor de inspirație sovietică, fără legătură cu tradițiile dreptului nostru penal.

Renunțarea la reglementarea pericolului social – și implicit la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracțiunii – nu atrage după sine aducerea în sfera infracțiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situația acestora se va rezolva, în contextul reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunității urmăririi penale.

Prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta concret săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât și al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăție). Așa de pildă, dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la 39 infracțiunea de furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârșită cu intenție. Cu toate acestea, pentru a sublinia importanța elementului subiectiv în structura infracțiunii și a evita orice neclarități în interpretarea definiției, s-a considerat necesar ca vinovăția să fie menționată explicit în cuprinsul definiției. Așadar, noțiunea de vinovăție care apare în definiția infracțiunii din art. 15 N.C.p., se referă la vinovăția cerută de norma de incriminare pentru existența infracțiunii, sub forma intenției, a intenției depășite sau a culpei.

Prevederea faptei în legea penală se raportează în principal la următoarele elemente: subiectul, obiectul, latura obiectivă și latura subiectivă. Spre exemplu, incriminarea omorului presupune o serie de condiții pe care trebuie să le îndeplinească orice faptă concretă pentru a fi calificată ca atare. Acestea sunt: să existe o acțiune de ucidere care determină moartea (element obiectiv), să fie comisă intenționat (element subiectiv), să fie exercitată asupra unei persoane în viață (obiect și subiect pasiv), să fie comisă de o persoană fizică sau juridică (subiect activ). 1. Obiectul infracțiunii În literatura de specialitate se face distincția între obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii. Prin obiect juridic al infracțiunii vom înțelege valoarea socială protejată de norma juridică penală și căreia i se aduce atingere prin comiterea infracțiunii (dreptul la viață în cazul omorului, dreptul la inviolabilitatea domiciliului în cazul violării de domiciliu etc.). Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acțiunea sau inacțiunea ce aduce atingere obiectului juridic și care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acțiuni. Obiectul material poate consta într-un lucru (bunul sustras, în cazul furtului), în corpul unei persoane în viață (în cazul violului, omorului), într-un cadavru (în cazul profanării de morminte) etc. Având în vedere faptul că nu toate infracțiunile presupun existența unui obiect material, acesta stă la baza clasificării infracțiunilor în infracțiuni materiale și infracțiuni formale. Infracțiunile materiale sunt faptele caracterizate de existența unui 42 obiect material, asupra căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea. Sunt infracțiuni materiale: omorul, furtul, violul, abuzul de încredere, ultrajul comis prin violență, tortura etc. Spre deosebire de infracțiunile materiale, infracțiunile formale nu presupun existența unui obiect material, în cazul lor valoarea socială ocrotită nefiind strâns legată de un anumit lucru. Suntem în prezența unei infracțiuni formale în cazul trădării, divulgării secretului profesional, evadării în formă simplă etc. § 2. Subiectul infracțiunii Subiectul infracțiunii este persoana care comite acțiunea sau inacțiunea infracțională ori persoana împotriva căreia se îndreaptă această acțiune sau inacțiune. De aceea, o primă distincție care trebuie făcută în această materie vizează delimitarea subiectului activ de subiectul pasiv. 2.1. Subiectul activ al infracțiunii Subiectul activ al infracțiunii este persoana care comite o faptă conformă faptei descrisă în norma de incriminare. Așa cum rezultă din definiția dată, subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie în mod necesar o persoană. Dacă în mod tradițional subiectul activ era o persoană fizică, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006, a fost consacrată și în dreptul nostru răspunderea penală a persoanei juridice, astfel că în prezent subiect activ poate fi și persoana juridică. Noul Cod penal reia în esență dispozițiile anterioare privind răspunderea penală a persoanei juridice, așa cum vom vedea într-o secțiune următoare. În raport de subiectul activ, infracțiunile se clasifică în infracțiuni cu subiect activ general și infracțiuni cu subiect activ special. Infracțiunile cu subiect activ general sunt cele care, potrivit normei de incriminare, pot fi comise de orice persoană, fără ca acesteia să i se ceară o calitate specială. Sunt astfel de 43 infracțiuni: furtul, omorul, falsificarea de monede etc., ele putând fi săvârșite de orice persoană. Infracțiunile cu subiect activ special sunt, însă, infracțiuni care nu pot fi comise decât de o persoană ce deține calitatea prevăzută în norma de incriminare. Spre exemplu, infracțiunea de dezertare nu poate fi săvârșită decât de un militar, delapidarea nu poate fi comisă decât de o persoană ce are calitatea de funcționar public care administrează sau gestionează bunuri etc. 2.2. Subiectul pasiv al infracțiunii Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana titulară a valorii sociale care constituie obiectul juridic al infracțiunii. Subiectul pasiv nu trebuie confundat cu persoana prejudiciată, noțiune care desemnează orice persoană care în urma comiterii unei infracțiuni a suferit un prejudiciu. De cele mai multe ori calitatea de subiect pasiv și cea de persoană prejudiciată se întrunesc în aceeași persoană, așa cum se întâmplă în cazul furtului. Alteori însă, cele două calități aparțin unor persoane diferite. În cazul omorului, subiectul pasiv al infracțiunii este persoana ucisă, în vreme ce persoanele prejudiciate sunt, spre exemplu, persoanele aflate în întreținerea victimei. În funcție de subiectul pasiv, distingem infracțiuni cu subiect pasiv general și infracțiuni cu subiect pasiv special. Sunt infracțiuni cu subiect pasiv general acele infracțiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparține oricărei persoane, astfel că oricine poate fi subiect pasiv. Spre exemplu, în cazul furtului, omorului, amenințării avem infracțiuni cu subiect pasiv general. Sunt infracțiuni cu subiect pasiv special acele infracțiuni în cazul cărora legea prevede o anumită calitate specială a subiectului pasiv. Această calitate poate determina însăși existența infracțiunii – în absența ei fapta fiind licită – așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii de corupere sexuală a minorilor, sau poate fi cauză de agravare a răspunderii penale, spre exemplu, în cazul 44 infracțiunii de omor comis asupra unei femei gravide (art. 189 lit. g) N.C.p.). § 3. Latura obiectivă a infracțiunii Doctrina noastră regrupează în mod tradițional sub denumirea de latură obiectivă, trei elemente esențiale ale incriminării tip: acțiunea sau inacțiunea, urmarea și raportul de cauzalitate. Vom urma și noi această structură, analizând succesiv cele trei elemente. 3.1. Acțiunea sau inacțiunea Acțiunea este o mișcare a corpului aptă să lezeze valoarea socială protejată de norma penală. Prin mișcare corporală urmează a se înțelege, de regulă, o mișcare a membrelor, dar ea se poate de asemenea concretiza și în cuvinte, într-o schimbare a mimicii etc. Acțiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare. Spre exemplu, o persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea în mod succesiv a mai multor lovituri. Inacțiunea a fost definită ca nerealizarea unei acțiuni posibile pe care subiectul avea obligația juridică de a o realiza sau ca neefectuarea unei acțiuni așteptate din partea unei persoane. În funcție de modalitatea de realizare a laturii obiective, infracțiunile se clasifică așadar în infracțiuni comisive, săvârșite printr-o acțiune, și infracțiuni omisive, comise printr-o inacțiune. La rândul lor, infracțiunile omisive sunt clasificate în literatura de specialitate în infracțiuni omisive proprii și infracțiuni omisive improprii (comisive prin omisiune). Infracțiunile omisive proprii constau în neîndeplinirea unei obligații impuse de lege, așa cum se întâmplă în cazul nedenunțării (art. 266 N.C.p.), al omisiunii sesizării (art. 267 N.C.p.) sau al lăsării fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 N.C.p.). În cazul acestor infracțiuni, 45 inacțiunea ca modalitate de săvârșire este prevăzută explicit de legea penală. Infracțiunile omisive improprii (comisive prin omisiune) au la bază o incriminare comisivă, dar rezultatul prevăzut de norma de incriminare poate fi în concret produs și printr-o inacțiune, fără ca aceasta să fie expres prevăzută de norma de incriminare. Astfel, ceea ce caracterizează aceste infracțiuni este faptul că subiectul nu împiedică producerea unui rezultat pe care, potrivit legii avea obligația de a-l împiedica. Exemplu: o mamă ia hotărârea de a-l ucide pe noul născut prin neacordarea de hrană. În acest caz, deși textul de lege (art. 188 N.C.p.) prevede comiterea faptei prin acțiune – ucidere – în concret ea se poate comite și printr-o inacțiune (în speță, neacordarea de hrană). În materia infracțiunilor comisive prin omisiune noul Cod penal aduce o modificare extrem de importantă. Codul penal din 1969 se caracteriza prin absența oricărei prevederi legale referitoare la infracțiunile comisive prin omisiune, ceea ce a făcut ca acestea să se bucure doar de recunoașterea pe cale jurisprudențială și doctrinară. Astfel, atât literatura de specialitate cât și practica judiciară admiteau asimilarea inacțiunii cu acțiunea atunci când exista o obligație legală sau contractuală de a acționa. O asemenea postură era puțin compatibilă cu exigențele principiului legalității incriminării, dat fiind că, deși legea prevedea doar acțiunea ca modalitate de comitere, în anumite situații și inacțiunea putea duce la angajarea răspunderii penale. De aceea, noul Cod penal a adus o reglementare în materie, stabilind în ce situații inacțiunea este asimilată acțiunii. Potrivit art. 17 N.C.p., infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când: a) există o obligație legală sau contractuală de a acționa; 46 b) autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Obligația legală sau contractuală de a acționa poate decurge din: a) o legătură naturală. Este cazul membrilor de familie, între care există obligația reciprocă de a evita producerea unor urmări vătămătoare pentru viața sau integritatea corporală. Suntem, de pildă, în prezența unei obligații legale de a acționa în cazul mamei care trebuie să îl hrănească și să îl protejeze pe noul născut, astfel că dacă ea nu își îndeplinește această obligație, iar copilul decedează vom fi în prezența unei infracțiuni de omor sau ucidere din culpă săvârșită prin inacțiune. b) o legătură strânsă de comunitate. În acest context este avută în vedere atât „comunitatea de viață”, cât și „comunitatea de risc”, iar obligația de asistență decurge din relațiile de dependență și încredere reciprocă care trebuie să existe în astfel de împrejurări. Se va reține, pe acest temei, existența unei obligații de a acționa în cazul conviețuirii a două persoane, ori în cazul practicării în comun a unor sporturi periculoase (alpinism etc.). c) asumarea voluntară a obligației de protecție. Pe această bază se identifică obligația de a acționa în cazul medicului ce trebuie să îl trateze pe pacientul pe care îl are în grijă, în cazul instructorului de înot în privința copiilor care urmează cursurile sub îndrumarea sa, în cazul întreținătorului care și-a asumat printrun contract obligația de întreținere, în cazul bonei care trebuie să aibă grijă de copil în absența părinților etc. d) obligația de control asupra unei surse de pericol. Fundamentarea unei obligații legale de a acționa în acest caz pornește de la ideea că cel ce are în stăpânire un bun ce poate prezenta un pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală 47 este obligat să ia toate măsurile rezonabile pentru a preveni o eventuală lezare a acestor valori. Așa de pildă, deținătorul unui câine care nu utilizează lesă și botniță cu ocazia plimbării acestuia în locuri publice, răspunde pentru vătămarea corporală provocată de câine unei alte persoane. e) acțiunea anterioară. Fundamentarea unei obligații de a acționa se poate face și pe baza unei acțiuni anterioare periculoase comise de autor. Se pornește în acest caz de la premisa că o persoană ce a comis o acțiune prin care a creat o stare de pericol pentru altul este ținută să ia toate măsurile ce se impun pentru a preveni materializarea acelui pericol într-o urmare prevăzută de legea penală. Astfel, dacă o persoană sapă o groapă în trotuarul din fața porții pentru a remedia o defecțiune la conducta de alimentare cu apă, prin acțiunea sa creează o stare de pericol pentru integritatea fizică a celor care trec prin zonă. În consecință, dacă ulterior lasă groapa nesemnalizată și neacoperită peste noapte iar un trecător cade în groapă, cel care a săpat-o va răspunde pentru vătămările corporale sau decesul victimei. 3.2. Urmarea În doctrină s-a propus utilizarea fie a doi termeni distincți, fie a două sensuri – unul larg și altul restrâns – pentru noțiunea de „urmare”. Astfel, urmarea ar desemna atingerea adusă valorii sociale ocrotite (urmarea în concepția juridică), în vreme ce rezultatul sau urmarea în sens restrâns ar desemna modificarea produsă în realitatea înconjurătoare (urmarea în sens naturalistic). Pe această bază, se poate afirma că urmarea există în cazul oricărei infracțiuni, în vreme ce rezultatul ar fi specific acelor infracțiuni pentru care norma de incriminare prevede necesitatea existenței unei modificări în realitatea exterioară. Pe baza acestei concepții se poate realiza o clasificare a infracțiunilor în funcție de urmarea produsă, făcându-se distincție 48 în doctrină între infracțiunile de rezultat și infracțiunile de pericol. Infracțiunile de rezultat sunt cele care produc un rezultat material, o modificare fizică, perceptibilă în realitatea înconjurătoare. Sunt infracțiuni de rezultat omorul, furtul, vătămarea corporală etc. Infracțiunile de pericol sunt acelea care nu presupun o urmare materială, urmarea lor concretizându-se într-o stare de pericol pentru valoarea protejată prin norma de incriminare. De pildă, constituie infracțiuni de pericol trădarea, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, amenințarea etc. 3.3. Raportul de cauzalitate Pentru a putea vorbi de o faptă prevăzută de legea penală nu este suficient să se constate că s-a comis o acțiune sau inacțiune dintre cele prevăzute în norma de incriminare și că există rezultatul material prevăzut de aceeași normă. Este în plus necesar să se demonstreze că respectivul rezultat este consecința acțiunii sau inacțiunii, cu alte cuvinte să se constate existența unui raport de cauzalitate între acțiune și urmare. Raportul de cauzalitate nu apare menționat explicit în norma de incriminare, și nici nu se bucură de o reglementare în partea generală a Codului penal. În consecință, noul Cod penal nu aduce modificări în sfera cauzalității și a criteriilor și teoriilor elaborate pentru stabilirea acesteia, motiv pentru care nu vom insista în acest context asupra lor, făcând trimitere la lucrările teoretice publicate sub imperiul Codului penal din 1969 care tratează această problematică. 3.4. Alte elemente din structura laturii obiective Alături de cele trei elemente principale prezentate anterior, conținutul infracțiunii, reglementat de norma de incriminare, mai poate conține și alte elemente, privind locul, timpul, modul și 49 mijloacele de comitere a infracțiunii. Este evident că orice infracțiune se comite într-un anumit loc, la un anumit moment, într-un anumit mod și folosind anumite mijloace. Aceasta nu înseamnă, însă, că elementele menționate fac întotdeauna parte din conținutul legal al infracțiunii, ci doar atunci când ele sunt cerute de norma de incriminare. În acest caz, pentru a vorbi de o faptă prevăzută de legea penală, trebuie constatat că fapta s-a comis în prezența împrejurărilor menționate. Toate aceste elemente pot apărea fie ca elemente constitutive ale infracțiunii – în absența lor fapta neatrăgând incidența legii penale – fie ca împrejurări care modifică răspunderea penală, de regulă în sensul agravării acesteia. Spre exemplu, locul comiterii infracțiunii, este element constitutiv în cazul infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri (art. 375 N.C.p.) – fapta trebuind să fie comisă în public – și respectiv constituie element de agravare în cazul furtului săvârșit într-un mijloc de transport în comun (art. 229 alin. 1 lit. a) N.C.p.). De asemenea, distrugerea bunului propriu nu constituie, de regulă, infracțiune, dar dacă aceasta se realizează prin incendiere, explozie sau alte asemenea mijloace și dacă rezultă pericol public, fapta va cădea sub incidența legii penale (art. 253 alin. 4 și 5 N.C.p.). Alteori, modul și mijloacele de comitere a infracțiunii constituie cauze de agravare a răspunderii, așa cum se întâmplă în cazul înșelăciunii comise prin mijloace frauduloase (art. 244 alin. 2 N.C.p.). § 4. Latura subiectivă a infracțiunii În mod obișnuit, în cadrul laturii subiective doctrina română identifică un element principal – elementul subiectiv (vinovăția) – la care se pot adăuga uneori alte elemente – mobilul și scopul infracțiunii. La rândul ei, vinovăția cunoaște mai multe forme. Sub acest aspect, noul Cod penal aduce o modificare, în sensul 50 consacrării explicite în art. 16 N.C.p., alături de intenție și culpă, reglementate și de art. 19 C.P., a intenției depășite (praeterintenției) 4.1. Intenția Reglementarea formelor intenției consacrată în art. 16 N.C.p. este identică cu cea conținută în art. 19 C.p., așa încât nu vom face decât succinte precizări în legătură cu aceasta. Potrivit art. 16 N.C.p., fapta este comisă cu intenție atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale și dorește sau acceptă posibilitatea producerii acestuia. 4.1.1. Structura intenției În structura intenției se pot identifica doar două elemente: elementul intelectiv și elementul volitiv. Elementul intelectiv – denumit de legiuitorul nostru prevedere – se raportează, potrivit definiției din art. 16 N.C.p., doar la rezultatul faptei. În realitate, elementul intelectiv presupune cunoașterea de către autor a tuturor elementelor ce caracterizează fapta prevăzută de legea penală, mai exact a tuturor elementelor de factură obiectivă de a căror întrunire depinde existența infracțiunii. Astfel, în cazul unei infracțiuni de omor, făptuitorul trebuie să știe că acțiunea sa este susceptibilă să producă moartea unei persoane, că victima este o persoană în viață etc. Elementul volitiv reprezintă poziția subiectivă a autorului față de urmarea asupra căreia poartă factorul intelectiv. Pentru a fi în prezența intenției, este necesar ca autorul să dorească sau să accepte producerea urmării ca rezultat al acțiunii sale. Existența elementului volitiv se apreciază în raport de elementele obiective ce caracterizează starea de fapt. Spre exemplu, stabilirea intenției de a ucide se face în funcție de instrumentul folosit pentru lezarea victimei, de zona 51 vizată de lovitură, de numărul și intensitatea loviturilor, de starea fizică a victimei, de raportul de forțe între autor și victimă etc. Este important de subliniat faptul că trebuie avută în vedere zona vizată de lovitură și nu zona efectiv lezată. De pildă, într-o speță s-a reținut că inculpatul a încercat să lovească victima cu sapa în cap, dar aceasta a parat lovitura cu un ciomag, astfel că a fost lovită cu sapa peste mâna cu care ținea ciomagul, fiindu-i retezat un deget. Ulterior victima a decedat ca urmare a unor complicații survenite în evoluția rănii de la deget. Importantă pentru stabilirea elementului volitiv aici este zona vizată de lovitură – în speță zona capului – și nu zona efectiv lezată, care nu conține organe vitale și care nu ar putea releva existența intenției de a ucide. În consecință, se poate spune că în speță inculpatul a acționat cu intenție. 4.1.2. Formele intenției A) intenția directă și intenția indirectă În funcție de intensitatea elementului volitiv raportat la urmarea prevăzută de norma de incriminare, este posibilă delimitarea celor două forme principale ale intenției: intenția directă și intenția indirectă (eventuală). a) Intenția directă Intenția directă există atunci când autorul dorește producerea urmării prevăzute de norma de incriminare. Așa se întâmplă atunci când, spre exemplu, autorul împușcă victima în cap de la mică distanță sau îi aplică o lovitură de cuțit în zona inimii ori o lovitură de topor în cap. Intenția directă se va reține chiar dacă producerea rezultatului nu este certă, ci doar posibilă pentru autor, în măsura în care el dorește producerea acestui rezultat. Așa de pildă, dacă victima se află la distanță mare de autor, iar acesta știe că nu este un bun trăgător cu arma, uciderea victimei prin împușcare nu este 52 certă. Cu toate acestea, în măsura în care autorul deschide focul asupra victimei, este posibilă reținerea intenției directe. b) Intenția indirectă (eventuală) Potrivit art. 16 N.C.p., intenția eventuală există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. În această ipoteză, autorul prevede de fapt cel puțin două urmări: o urmare pe care o dorește și care poate să fie sau să nu fie prevăzută de legea penală, și o urmare prevăzută de legea penală, pe care nu o dorește, dar a cărei realizare apare ca fiind posibilă și este acceptată de autor. Există, de pildă, intenție eventuală în ipoteza în care inculpatul, intenționând să protejeze un teren cultivat, împotriva atacului animalelor sălbatice, îl împrejmuiește cu un gard metalic pe care îl conectează la rețeaua de distribuție a energiei electrice. Dacă o altă persoană atinge respectivul gard și decedează, se va reține în sarcina inculpatului o infracțiune de omor comisă cu intenție eventuală. În acest caz, inculpatul a prevăzut două urmări: o urmare certă și dorită, neprevăzută de legea penală – protejarea culturilor agricole – și o a doua urmare, posibilă și prevăzută de legea penală – decesul unei persoane care ar atinge gardul – urmare pe care nu a dorit-o, dar i-a fost indiferent dacă se va produce. Este, însă, posibil ca și urmarea dorită să fie prevăzută de legea penală. Spre exemplu, inculpatul dorește să îi aplice o corecție victimei, dar datorită numărului și intensității loviturilor prevede și acceptă că victima ar putea să decedeze. În acest caz atât urmarea dorită – cauzarea de suferințe fizice victimei -, cât și urmarea acceptată – decesul – sunt prevăzute de legea penală. 53 B) Intenția spontană și intenția premeditată a) Intenția spontană (repentină) Această formă a intenției se caracterizează prin două elemente principale: hotărârea este luată într-o stare de tulburare sau emoție și ea este pusă imediat în executare. Spre exemplu, inculpatul este lovit cu pumnul de către victimă, cauzându-i-se astfel o stare de tulburare, iar acesta ripostează aplicându-i agresorului o lovitură de cuțit. Omorul comis în aceste condiții va fi caracterizat de o intenție spontană. Intenția spontană este o cauză de atenuare a răspunderii penale și ea apare reglementată atât în partea generală a Codului – intrând în structura circumstanței atenuante a stării de provocare (art. 75 lit. a) N.C.p.) -, cât și în partea specială, de pildă în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului comisă de către mamă (art. 200 N.C.p.). b) Intenția premeditată Intenția premeditată se situează pe o poziție diametral opusă față de intenția repentină. Astfel, în cazul intenției premeditate, autorul ia hotărârea în stare de relativ calm, iar până la momentul punerii ei în executare se scurge un timp mai îndelungat. Bineînțeles, pe durata acestui interval de timp, hotărârea infracțională se menține și chiar se consolidează. Comiterea unei infracțiuni caracterizate de intenție premeditată presupune de regulă și o pregătire a acesteia, indiferent dacă pregătirea îmbracă forma unor acte materiale – procurarea de instrumente – sau intelectuale – culegerea de informații, analizarea tuturor variantelor de comitere etc. Trebuie subliniat, însă, că premeditarea nu este condiționată de efectuarea unor acte de pregătire, căci ea este posibilă și în cazul unor infracțiuni care nu sunt susceptibile de astfel de acte. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni comisive prin omisiune – uciderea noului-născut de către mamă prin neacordarea de hrană – nu este posibilă efectuarea de acte materiale de pregătire, dar 54 infracțiunea este, de regulă, premeditată. De aceea, se poate afirma că actele de pregătire nu condiționează existența premeditării, ci doar ajută la dovedirea acesteia. Intenția premeditată atrage o agravare a răspunderii penale față de intenția în forma sa de bază, dovedind o atingere mai accentuată a valorii ocrotite de norma penală. În dreptul nostru premeditarea apare ca o circumstanță agravantă legală în cazul infracțiunii de omor calificat (art. 189 lit.a) N.C.p.). 4.2. Culpa În dreptul nostru, potrivit art. 16 N.C.p., care reia conținutul art. 19 C.p., infracțiunea este comisă din culpă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori când nu prevede rezultatul deși putea și trebuia să îl prevadă. Legiuitorul român a consacrat astfel o distincție tradițională între două principale forme ale culpei: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere. 4.2.1. Culpa cu prevedere Există culpă cu prevedere atunci când autorul prevede ca o posibilă urmare a faptei sale producerea unei urmări vătămătoare pentru valoarea socială ocrotită, dar consideră că această urmare nu se va produce în concret. Exemplul clasic de culpă cu prevedere îl reprezintă cazul „aruncătorului de cuțite” de la circ, care, în realizarea numărului său, aruncă de la distanță cuțite ce urmează a se înfige într-un panou, cât mai aproape de corpul partenerului său. În acest caz, autorul prevede posibilitatea rănirii partenerului, dar consideră că această urmare nu se va realiza. Dacă totuși urmarea prevăzută survine, vom fi în prezența unei culpe cu prevedere. Și în cazul culpei cu prevedere, la fel ca în situația intenției eventuale, autorul prevede două urmări: o urmare dorită, care 55 poate fi licită sau ilicită și o a doua urmare, pe care nu o dorește, considerând că ea nu se va produce. Spre exemplu, o persoană aflată la vânătoare, vede un animal la distanță mică de un coleg de vânătoare, dar decide să tragă, socotind că va reuși să evite rănirea colegului. Dacă acesta este totuși rănit, fapta va fi comisă din culpă cu prevedere. În acest caz, urmarea dorită – uciderea animalului – poate fi licită (dacă vânătoarea se desfășura legal) sau poate fi o faptă prevăzută de legea penală (dacă, de pildă, autorul nu avea permis de vânătoare), însă urmarea nedorită – rănirea colegului – este întotdeauna prevăzută de legea penală. Criteriul de delimitare a culpei cu prevedere față de intenția eventuală formulat de doctrina noastră pornește de la faptul că în cazul culpei cu prevedere, convingerea autorului că rezultatul nu se va produce se bazează pe anumite împrejurări obiective, pe care însă, în concret, le evaluează în mod eronat. Spre exemplu, conducătorul auto care se angajează în depășire într-o curbă fără vizibilitate, prevede posibilitatea comiterii unui accident în cazul în care un autovehicul vine pe contrasens, dar nu acceptă această posibilitate, bazându-se pe împrejurări cum ar fi: cunoașterea respectivei porțiuni de drum, viteza cu care mașina răspunde la comenzi, experiența sa în conducere etc. Dacă totuși accidentul are loc, în sarcina șoferului se va reține astfel o culpă și nu o intenție eventuală. Dacă însă neproducerea rezultatului nu este o convingere bazată pe astfel de împrejurări de factură obiectivă, ci o simplă speranță, dependentă de hazard, vom fi în prezența unei intenții eventuale. 4.2.2. Culpa fără prevedere Potrivit art. 16 N.C.p., există culpă fără prevedere atunci când autorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, cu toate că trebuia și putea să îl prevadă. Culpa fără prevedere este singura formă a vinovăției căreia îi lipsește prevederea urmării periculoase. Suntem, spre exemplu, 56 în prezența unei culpe fără prevedere în cazul mamei care iese din casă, uitând în cameră, la îndemâna copiilor mici, un recipient conținând o substanță toxică cu care lucrase anterior. În măsura în care unul dintre copii consumă respectiva substanță și decedează, în sarcina mamei se va reține o culpă fără prevedere, căci nu a prevăzut urmarea, deși putea și trebuia să o prevadă. Potrivit definiției date de Codul nostru penal, pentru a fi în prezența culpei fără prevedere, pe lângă lipsa în concret a prevederii, mai trebuie constatată existența a două elemente: obligația de prevedere și, respectiv, posibilitatea de prevedere. Obligația de prevedere se leagă de existența unei obligații de diligență impuse subiectului, obligație cuprinsă într-un act normativ sau decurgând dintr-o regulă de conduită nescrisă. În ceea ce privește posibilitatea de prevedere, ea se analizează prin raportare la împrejurările concrete în care s-a desfășurat acțiunea și la caracteristicile subiective ale autorului. Se va avea astfel în vedere gradul de pregătire profesională, experiența de viață, anumite caracteristici fizice etc. 4.3. Intenția depășită (praeterintenția) Așa cum am menționat, noul Cod penal consacră explicit această formă mixtă a vinovăției, creată prin combinarea unor elemente aparținând intenției și culpei. Potrivit art. 16 alin.5 N.C.p., există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. Spre exemplu, autorul aplică victimei o lovitură cu pumnul, iar aceasta se dezechilibrează, cade, suferă o leziune craniană și decedează. Prin urmare, în structura praeterintenției vom avea două forme de vinovăție suprapuse: o intenție, cu privire la rezultatul dorit (lovirea), și o culpă cu privire la rezultatul mai grav, efectiv produs (moartea victimei). Trebuie subliniat în acest context faptul că pentru a fi în prezența praeterintenției este suficient ca acțiunea de bază să fie 57 prevăzută de legea penală, indiferent de gravitatea ei. Astfel, un simplu act de violență, susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 193 alin.1 N.C.p., chiar comis în glumă, va intra în structura praeterintenției în măsura în care a cauzat un rezultat mai grav. 4.4. Elemente secundare în structura laturii subiective – mobilul și scopul Scopul infracțiunii nu apare ca element constitutiv decât în situația în care el este prevăzut în mod expres în norma de incriminare, caz în care este numit și scop special. Scopul, în structura incriminării, poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de bază, cât și ca element al formei agravate. Spre exemplu, scopul este un element constitutiv în cazul infracțiunii de furt (art. 228 alin.1 N.C.p.) – dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însușirii, fapta nu va constitui furt – sau în cazul asocierii în vederea comiterii de infracțiuni, căci în absența scopului ilicit, asocierea nu are relevanță penală. Scopul apare, în schimb, ca un element de agravare în cazul omorului comis pentru a înlesni sau a ascunde o altă infracțiune (art. 189 lit. d) N.C.p.). La rândul său, mobilul infracțiunii – reprezentat de elementul care îl determină pe infractor să acționeze – devine un element constitutiv doar atunci când este prevăzut de norma de incriminare. La fel ca și scopul, mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a infracțiunii sau ca o cauză de agravare. Mobilul constituie element al formei de bază a infracțiunii în cazul abuzului în serviciu (art. 297 alin.2 N.C.p.) – când îngrădirea exercițiului unor drepturi se face pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie – și reprezintă un element de agravare în cazul omorului comis din interes material (art. 189 lit. b) N.C.p.).

Considerații cu privire la necesitatea prevederii în Codul penal a unei definiții a infracțiunii. Deși în literatura de specialitate s-a pus sub semnul întrebării în numeroase rânduri necesitatea prevederii în Codul penal a unei definiții legale a infracțiunii, iată că și Noul cod penal – Legea nr. 286/2009 se înscrie pe aceeași linie tradițională a Codului penal de la 1968 și enunță în cuprinsul art. 15 noua definiție a infracțiunii: Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Necesitatea existenței unei definiții legale a infracțiunii a constituit și constituie încă un subiect controversat în doctrina penală. Din analiza multitudinii de definiții care s-au încercat a fi date infracțiunii, literatura de specialitate a decelat două tipare: tiparul sau modelul formal și tiparul sau modelul substanțial. Modelul formal definește infracțiunea în raport de consecințele violării preceptului normei penale. Modelul substanțial se axează pe identificarea și enumerarea elementelor caracteristice faptelor de acest fel.2 „Definițiile elaborate în doctrina penală sunt de o așa de mare diversitate încât o analiză critică exhaustivă a acestora este aproape imposibilă și cu atât mai puțin utilă cu cât orice definiție este criticabilă sub un aspect sau altul”.3 De remarcat este faptul că legislațiile penale moderne nu cuprind o definiție a infracțiunii, trăsăturile sale putând fi reconstituite numai din modul de reglementare al acestei instituții. Astfel, Codul penal francez, Codul penal german, spaniol sau italian condiționează existența infracțiunii de săvârșirea unei fapte, iar răspunderea penală de existența vinovăției. În nici una dintre aceste legislații nu este prevăzută trăsătura faptei care prezintă pericol social, deoarece este de prisos o atare caracterizare suplimentară a faptei. Dacă legiuitorul a înțeles să incrimineze o faptă, este de la sine înțeles că a avut în vedere doar acele fapte care prezintă un pericol social relevant, aducând atingere sau periclitând valorile sociale fundamentale ale societății.4 S-a mai exprimat opinia că existența unui text anume în Codul penal care să fixeze trăsăturile esențiale ale infracțiunii poate conduce la „înghețarea” doctrinei penale, maifestându-se tendința de a repeta la infinit formulele legiuitorului și a nu depune eforturi spre aprofundarea teoretică a conceptului de infracțiune.5 Definiția infracțiunii din Noul cod penal se vrea a fi una inovativă, și chiar este, prin înlăturarea trăsăturii pericolului social, amplu controversată în doctrina elaborată pe marginea prevederilor art. 17 din Codul penal de la 1968. Principala critică a prevedrii pericolului social ca trăsătură a infracțiunii consta în aceea că aparținea filierei sovietice, fără nici o legătură cu ”tradițiile dreptului nostru penal”.6 O principală observație se impune a fi realizată în ceea ce privește ordinea trăsăturilor infracțiunii în noua concepție a legiuitorului, care a dat prevalență prevederii faptei în legea penală. Această nouă abordare a fot interpretată ca o încercare de îmbrățișare a criteriului 2 F.Streteanu, Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti 2003, p.286 și urm. 3 V.Pașca, Privire critică asupra definiției infracțiunii în Noul Cod Penal în Noul Cod Penal. Reformă și continuitate în legislația română, Comunicări științifice, Editura Universitaria Craiova 2005, p.51. 4 Coord.G.Antoniu, Reforma legislației penale, Editura Academiei RomâneBucurești 2003, p.95. 5 G.Antoniu, op.cit., p.95. 6 Expunerea de motive, www.just.ro. 41 formal în materia incriminării și o abandonare a criteriului substanțial, prezent în Codul penal de la 1968 încă în vigoare.7 De asemenea, tot ca o abordare nouă este privită și prevederea trăsăturii imputabilității. Includerea acestei trăsături a fost echivalată cu abandonarea teoriei psihologice în ceea ce privește vinovăția și îmbrățișarea teoriei normative, de inspirație germană.8 Cu toate acestea, legiuitorul român a eșuat lamentabil prin prevederea în cuprinsul art. 15 NCP atât a trăsăturii vinovăției, cât și a trăsăturii imputabilității, imputabilitatea presupunând în mod necesar săvârșirea faptei cu vinovăție. În consecință noua definiție nu a scăpat criticilor doctrinei, aceasta calificând-o ca redundantă.9 II.Analiza trăsăturilor infracțiunii potrivit art. 15 din Noul Cod Penal 1.Prevederea faptei în legea penală – Tipicitatea O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât în cazul săvârșirii unei infracțiuni, cu alte cuvinte răspunderea penală a acesteia nu poate interveni decât dacă fapta concretă întrunește toate condițiile de ordin obiectiv și subiectiv prevăzute în conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel cum este el reglementat prin norma de incriminare. Această încadrare perfectă a faptei concrete în tiparul prevăzut de norma de incriminare poartă denumirea de tipicitate. Tipicitatea, ca și condiție pentru existența infracțiunii este impusă de principiul legalității incriminării10 – nulla poena sine lege – prevăzut de art. 2 C.pen. în vigoare11 , potrivit cu care Legea prevede care fapte constituie infracțiuni (…). Prin urmare, legea penală prevede un model abstract de comportament de care leagă aplicarea unei sancțiuni penale, iar tipicitatea nu este o caracteristică a infracțiunii ca noțiune abstractă, ci este o cerință a infracțiunii fapt concret.12 Nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracțiune13 , dar orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, afirma profesorul Pașca, subliniind distincția dintre infracțiunea – conduită concretă și infracțiunea – model abstract de comportament. Profesorul Antoniu afirmă că, pentru a interveni răspunderea penală a infractorului, trebuie să existe o concordanță între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare și că există situații ”care pot să reducă la aparență” concordanța la care ne-am referit.14 Aceste situații sunt clasificate de autor în trei categorii și se referă la : 7 G.Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, R.D.P. nr. 2/2004, p. 12. 8 Expunerea de motive, www.just.ro. 9 F.Streteanu, Proiectul noului cod penal și reconfigurarea teoriei infracțiunii în dreptul român, Caiete de drept penal nr. 2/2009, p. 53-54; V.Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010, p. 120. 10 V.Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010, p. 122. 11 Noul cod penal reglementează în art. 1 principiul legallității incriminării, statuând: Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni. 12 G.Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 15-33. 13 V.Pașca, op.cit. (Curs de drept penal …), p. 122. 14 G.Antoniu, op.cit. (Infracțiunea…), p.9. 42 a)desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ca manifestări exterioare ce aparțin infractorului, fiind expresia voinței sale libere (constrângerea fizică, actele reflexe, acte comise în stare de inconștiență, spasm, leșin, formele participației improprii în care autorul material acționează din culpă sau fără vinovăție); b)existența permisiunii legii; astfel pot fi săvârșite fapte care, deși întrunesc toate condițiile obiective și subiective prevăzute în norma de incriminare, în realitate nu sunt fapte ilicite, ci fapte permise de lege (cauzele justificative). c)realități care afectează poziția psihică a autorului în raport cu fapta comisă, excluzând fie capacitatea actantului de a înțelege sau a voi (minoritatea, alienația mintală, beția completă fortuită15), fie capacitatea acestuia de a se autodetermina în mod liber (contrângerea morală), fie capacitatea de a prevedea (cazul fortuit) sau de a avea o reprezentare corectă a condițiilor în care acționează (eroarea).16 Tipicitatea ca trăsătură a infracțiunii nu este reglementată expres de codul penal încă în vigoare, acesta păstrând în definirea infracțiunii concepția substanțială asupra infracțiunii care pune accent pe pericolul social al faptei în delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic.17 Noul cod penal însă renunță la această concepție și revine, așa cum am arătat mai sus, la concepția formală, definind în art. 15 infracțiunea ca fiind ”fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșito”. Legiuitorul român se reorientează în ceea ce privește stabilirea trăsăturilor infracțiunii, către poziția exprimată în doctrina penală germană, italiană, elvețiană sau spaniolă, potrivit cu care infracțiunea este o faptă tipică, antijuridică și comisă cu vinovăție.18 Tipicitatea nu presupune pedepsibilitatea faptei, dar fără a se fi dovedit ca existentă tipicitatea faptei concrete nu se poate face un pas mai departe pentru a se ajunge la pedepsibilitate.19 Relevante deci pentru angajarea răspunderii penale a unei persoane în cazul săvârșirii unei fapte concrete, sunt antijuridicitatea și imputabilitatea faptei respective.

3. CARACTERUL NEJUSTIFICAT ȘI IMPUTABIL A FAPTEI

3.1. INFRACȚIUNEA – FAPTĂ NEJUSTIFICATĂ. CAUZELE JUSTIFICATIVE

3.1.1. Preliminarii

Odată constatat că fapta este prevăzută de legea penală, adică întrunirea tuturor elementelor prevăzute de norma de incriminare, următorul pas în stabilirea existenței infracțiunii îl constituie stabilirea caracterului nejustificat al faptei, cu alte cuvinte a împrejurării că aceasta are caracter ilicit.

Caracterul nejustificat presupune o contradicție între fapta comisă și ordinea juridică, cu alte cuvinte fapta nu este autorizată de o dispoziție legală. Spre deosebire de Codul penal din 1969, noul Cod penal consacră explicit noțiunea de „cauză justificativă”.

De asemenea, spre deosebire de Codul anterior care reglementa doar două dintre cauzele justificative (legitima apărare și starea de necesitate), noul Cod penal a consacrat explicit și alte două cauze justificative ce până acum erau considerate cauze extralegale – consimțământul persoanei vătămate și respectiv exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații.

3.1.2. Legitima apărare Conform art. 19 alin.2 N.C.p., este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

În reglementarea anterioară, consacrată de art. 44 alin.2 C.p., era în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, 59 îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Așa cum se poate observa din simpla comparare a celor două texte, noul Cod penal a renunțat la condiția pericolului grav produs de atac, gravitatea atacului urmând ai fi luată în calcul pentru aprecierea condiției proporționalității. În acest fel, se extinde posibilitatea invocării cauzei justificative a legitimei apărări și cu privire la fapte care sub reglementarea anterioară erau excluse de plano datorită faptului că atacul nu producea un pericol grav.

Așa de pildă, dacă victima i-a aplicat inculpatului mai multe lovituri cu palma peste ață, iar acesta a ripostat cu o lovitură de pumn care a determinat încetarea atacului, sub imperiul odului penal din 1969 fapta inculpatului nu putea fi analizată pe terenul legitimei apărări, chiar dacă nu a cauzat o vătămare corporală, deoarece loviturile cu palma peste față nu puneau în pericol grav integritatea fizică a inculpatului. În baza noului Cod penal, fapta inculpatului poate fi justificată în măsura în care nu a produs urmări disproporționate în raport cu cele produse de atac.

3.1.3. Condițiile atacului

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 19 alin.2 C.p., atacul trebuie să fie material, direct, imediat, injust și să se îndrepte împotriva valorilor sociale arătate de art. 44. Aceste condiții se regăseau și în reglementarea Codului penal din 1969.

a) caracterul material al atacului Caracterul material al atacului presupune că acesta trebuie să fie exercitat prin mijloace fizice și să se îndrepte împotriva existenței fizice a valorii sociale ocrotite. Atacul este material atunci când pentru efectuarea lui se recurge la violență fizică, cu sau fără folosirea unor mijloace ofensive (arme, narcotice, animale dresate etc.). Prin urmare, atunci când agresiunea constă 60 exclusiv în cuvinte, scrieri nu se poate vorbi de un atac material care să legitimeze o apărare în sensul art. 19 N.C.p. Trebuie subliniat, însă, că și omisiunea poate constitui un atac, în măsura în care ea creează un pericol pentru valoarea socială ocrotită. Așa se întâmplă în cazul angajatului societății de transport feroviar care nu schimbă macazul, din dorința producerii unui accident. Dacă o altă persoană intervine și exercită violențe asupra acestui salariat pentru a putea schimba ea macazul, vom fi în prezența unei fapte comise în legitimă apărare.

b) caracterul direct al atacului Atacul este direct atunci când se pune în pericol nemijlocit valorarea socială ocrotită. Această condiție nu trebuie, însă, înțeleasă în sensul obligativității unui contact direct al agresorului cu obiectul care încorporează valoarea socială ocrotită. Astfel, va exista un atac direct și atunci când atacatorul încearcă să scufunde o barcă în care se află o persoană ce nu știe să înoate. Atacul nu va fi, însă, direct în măsura în care între agresor și obiectul care încorporează valoarea ocrotită există un obstacol pe care acesta nu îl poate depăși (un zid, o poartă încuiată sau un spațiu foarte mare). Desigur, se vor avea în vedere mijloacele de atac de care dispunea în concret agresorul, pentru a decide dacă obstacolul era într-adevăr o piedică serioasă în calea acestuia.

c) caracterul imediat al atacului Caracterul imediat al atacului presupune că acesta trebuie să fie iminent sau în curs de desfășurare. Pentru ca atacul să fie iminent, trebuie ca declanșarea lui să constituie o certitudine și nu o simplă eventualitate. În ceea ce privește atacul în curs de desfășurare, acesta legitimează o apărare atâta timp cât nu s-a epuizat. Din momentul în care atacul a încetat nu se mai poate vorbi de o apărare legitimă. 61 d) caracterul injust al atacului Caracterul injust al atacului presupune lipsa autorizării acestuia de către ordinea juridică, astfel că, atunci când actul are loc în baza legii, nu se poate vorbi de un atac injust. Chiar dacă actul în sine este autorizat de lege, caracterul just se menține doar atâta timp cât el rămâne în cadrul limitelor impuse de lege. Spre exemplu, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, în caz de infracțiune flagrantă orice persoană poate să îl rețină pe infractor și să-l conducă înaintea autorității. Prin urmare, în acest caz, lipsirea de libertate a autorului faptei flagrante nu are caracter injust și nu poate da loc unei legitime apărări. În cazul în care, însă, persoana care l-a privat de libertate pe infractor nu îl conduce în fața autorităților judiciare și nici nu anunță prinderea acestuia, transformând reținerea într-o detențiune privată, privarea de libertate dobândește caracter injust, iar persoana astfel reținută se poate elibera. Pe baza condiției caracterului injust al atacului, doctrina și jurisprudența noastră au concluzionat că atacul nu poate proveni decât din partea unei persoane umane, fiind exclusă invocarea legitimei apărări atunci când atacul este exercitat de un animal. Trebuie precizat aici că este vorba de acțiunea spontană a unui animal și nu de o acțiune a acestuia provocată de o persoană. Astfel, în cazul în care proprietarul unui animal determină atacarea unei persoane de către acesta, se poate vorbi de o legitimă apărare, cu precizarea că în această ipoteză atacatorul nu este animalul, ci proprietarul său, animalul fiind un simplu instrument. e) atacul să se îndrepte împotriva uneia dintre valorile prevăzute în art. 19 alin.2 N.C.p. În ceea ce privește sfera valorilor sociale care fac obiectul atacului și care pot fi, în consecință, apărate, aceasta nu este limitată la persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci se extinde și la drepturile acestora și la interesul general. Astfel, pot fi apărate și valori ca siguranța statului, bunurile aparținând proprietății publice sau orice alt interes important al colectivității. Valorile menționate pot fi apărate de orice persoană prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

3.1.4. Condițiile apărării

O dată constatată întrunirea elementelor care caracterizează atacul, cel atacat poate în mod justificat să se apere prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, posibilitatea menționată nu este nelimitată, altfel spus o stare de legitimă apărare nu justifică săvârșirea oricărei fapte penale. Pentru a beneficia de efectul justificativ, apărarea trebuie să îndeplinească, la rândul ei, câteva condiții.

a) apărarea să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală În măsura în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema verificării caracterului nejustificat și deci nici problema identificării unei cauze justificative. Sub aspectul formei de vinovăție, această faptă se poate comite atât cu intenție cât și din culpă, fiind necesar doar ca persoana care se apără să aibă cunoștință de existența atacului și să acționeze animată de dorința de a se apăra.

b) apărarea să fie necesară Necesitatea apărării este o formulă generică, ce regrupează la rândul ei mai multe condiții. Astfel, în primul rând, necesitatea apărării impune cerința ca ea să intervină în intervalul de timp cât atacul este imediat, adică din momentul când acesta a devenit iminent și până la încheierea atacului. Dacă riposta intervine după ce atacul a fost încheiat, nu mai vorbim de o apărare, ci de o răzbunare, care nu poate pretinde o justificare. În același timp, necesitatea apărării presupune că ea trebuie să aibă caracter idoneu, cu alte cuvinte, să fie aptă prin natura ei să înlăture atacul.

Caracterul necesar al apărării nu implică însă faptul că ea trebuie să fie singura posibilitate de a înlătura atacul. În măsura în care persoana atacată are la dispoziție mai multe posibile mijloace de respingere a atacului, ea poate în principiu uza de oricare dintre ele, sub rezerva respectării condiției proporționalității.

c) apărarea trebuie să fie proporțională cu gravitatea atacului Fapta săvârșită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a atacului. Desigur că nu este vorba aici de un calcul matematic, ci de o apreciere globală, așa cum se putea ea realiza în condițiile atacului. Examenul de proporționalitate trebuie să pornească de la urmările celor două acțiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul și urmarea produsă în urma apărării. Trebuie însă avute în vedere și valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate în atac și apărare, raportul de forțe dintre agresor și victimă precum și toate circumstanțele în care sa desfășurat atacul.

3.1.5. Efectele legitimei apărări

Întrunirea tuturor condițiile analizate anterior face ca fapta comisă să fie justificată. Așa fiind, pentru o faptă comisă în legitimă apărare nu este posibilă aplicarea unei sancțiuni sau a altei măsuri cu caracter penal (măsuri de siguranță). În plus, legitima apărare înlătură și răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator. Mai mult decât atât, va fi exclusă răspunderea civilă și pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea instrumentelor sau mijloacelor folosite la desfășurarea atacului, chiar dacă nu aparțin atacatorului. Dacă, spre exemplu, atacatorul s-a folosit de un câine care nu îi aparținea și acesta a fost ucis, persoana care a beneficiat de efectul justificativ al legitimei apărări nu va fi ținută să repare prejudiciul astfel suferit de proprietarul câinelui. Acesta se va putea însă îndrepta împotriva atacatorului, potrivit dreptului comun.

3.1.6. Legitima apărare

Conform art. 19 alin.3 N.C.p., se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin.2, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții.

Textul reia în principiu reglementarea conținută în art. 44 alin.21 C.p. (introdus prin Legea nr. 169/2002 și modificat prin Legea nr. 247/2005), potrivit căreia se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Cel puțin două modificări pot fi remarcate între cele două reglementări. Astfel: – textul noului Cod penal restrânge sfera spațiilor protejate de prezumția de legitimă apărare la spațiile legate direct de o locuință, înlăturând incidența prezumției în cazul altui loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Într-adevăr, nu există nici o rațiune pentru a admite incidența prezumției în cazul pătrunderii, de pildă, pe terenuri agricole situate în extravilanul localității. – textul noului Cod penal consacră o nouă ipoteză în care prezumția devine incidentă – situația în care pătrunderea se face în spațiile menționate în timpul nopții. În acest caz, nu mai este necesar ca pătrunderea să fie făcută în modalitățile arătate (violență, efracție etc.). În consecință, prezumția devine aplicabilă și atunci când cineva pătrunde noaptea în curtea locuinței, profitând de faptul că proprietarul a uitat să încuie poarta.

La fel ca în vechea reglementare, și în noul Cod penal este vorba de o prezumție relativă, ce are drept consecință o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor cerute de lege cu privire la atac și apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor condiții.

Prin urmare, instituirea prezumției de legitimă apărare nu înlătură cerința îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru atac. Astfel, prezumția de legitimă apărare este înlăturată atunci când s-a stabilit că inculpatul și-a dat seama că nu era vorba de un atac (intrusul a pătruns din eroare în curtea sa, fiind în stare de ebrietate), sau că apărarea era vădit disproporționată față de atac. Mai trebuie precizat că apărarea legitimă prezumată de art. 19 alin.3 N.C.p. poate fi exercitată nu doar de proprietarul locuinței sau de cel care o folosește, ci de orice persoană care sesizează încercarea de pătrundere sau pătrunderea fără drept în spațiile arătate. § 3. Starea de necesitate Potrivit art. 20 alin.2 N.C.p., este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. Textul noului Cod penal reia în linii generale reglementarea anterioară conținută în art. 45 alin.2 C.p., conform căruia este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.

La fel ca și în cazul legitimei apărări, pentru a se putea invoca starea de necesitate, trebuie întrunite mai multe condiții, referitoare la starea de pericol și respectiv la acțiunea de salvare.

3.1.6. Condițiile stării de pericol

a) pericolul trebuie să fie iminent Caracterul iminent al pericolului presupune că acesta trebuie să fie pe punctul de a produce urmarea vătămătoare pentru valoarea socială protejată. Pentru examinarea caracterului iminent al pericolului, judecătorul trebuie să se plaseze la momentul comiterii acțiunii, evaluând situația așa cum ar fi făcut-o un om obișnuit, cu cunoștințele sale și cu cele de care dispunea autorul, chiar dacă ulterior s-a dovedit că pericolul în realitate nu s-ar fi produs. Dacă la momentul comiterii acțiunii pericolul dispăruse, nu se mai poate reține starea de necesitate. Spre exemplu, în cazul unui naufragiu, se află în stare de necesitate persoana care lovește o altă persoană pentru a-i lua colacul de salvare. Dacă însă, la momentul când aplică lovitura autorul primise deja o vestă de salvare, pericolul iminent pentru viața sa trecuse, astfel că fapta de a lua și colacul de salvare al victimei nu mai este comisă în stare de necesitate.

b) pericolul să fie inevitabil Caracterul inevitabil al pericolului presupune că acesta nu ar fi putut fi înlăturat altfel decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, comiterea faptei trebuie să fie singura soluție de a salva valoarea socială amenințată de pericol. În măsura în care pericolul putea fi înlăturat fără a se recurge la o faptă penală, starea de necesitate este exclusă. Așa se pildă, un toxicoman nu va putea invoca starea de necesitate în cazul unui furt comis pentru a-și putea procura doza zilnică, întrucât starea de pericol rezultată din neadministrarea dozei putea fi înlăturată prin prezentarea la un centru de asistență pentru toxicomani. În măsura în care autorul dispune de mai multe posibilități de a înlătura pericolul, dar toate presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puțin grave.

c) pericolul să nu fi fost creat în mod intenționat de cel care invocă starea de necesitate Astfel, o persoană care incendiază intenționat imobilul în care se află, nu poate invoca starea de necesitate cu privire la o faptă de ucidere a unei alte persoane, comisă pentru a se putea salva din incendiu. În acest caz, nu este necesar ca autorul să fi dorit provocarea stării de necesitate – în exemplul nostru nu este necesar ca el să fi dorit uciderea persoanei în cauză și să fi provocat incendiul ca pretext pentru aceasta – fiind suficient ca intenția să existe cu privire la urmarea care constituie starea de pericol (în cazul nostru, incendierea). În măsura în care pericolul nu a fost provocat de către cel care invocă starea de necesitate, are mai puțină importanță originea acestuia. Astfel, el poate fi creat de o forță a naturii – spre exemplu, un trăsnet lovește un copac provocând un incendiu, iar pentru a preveni extinderea lui se defrișează o anumită suprafață de pădure –, de acțiunea unui animal – spre exemplu, un cal speriat se îndreaptă în viteză spre un grup de copii, astfel că o persoană care vede de la distanță incidentul îl împușcă, – de anumite mijloace tehnice – spre exemplu, sistemul de frânare al unei garnituri de tren de marfă se defectează, așa încât pentru a evita deraierea într-o zonă populată garnitura este aruncată în aer etc.

d) pericolul să amenințe una dintre valorile arătate în art. 20 alin.2 Potrivit textului menționat, pericolul poate să privească viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general. 68 În ceea ce privește valorile patrimoniale vizate de pericol, textul folosește o formulare generică, referindu-se la „un bun important al său sau al altei persoane”. Importanța bunului este o chestiune de apreciere în concret, dar ceea ce trebuie reținut este faptul că această importanță nu se apreciază numai în raport de valoarea economică a bunului în sine. Spre exemplu, poate fi un astfel de bun important un înscris susceptibil de a fi folosit ca probă într-un proces, sau un înscris care consemnează anumite drepturi ale deținătorului ori îi conferă o anumită vocație (de pildă, un testament olograf).

3.1.7. Condițiile acțiunii de salvare

Pentru a beneficia de justificarea atrasă de starea de necesitate, acțiunea de salvare trebuie să îndeplinească la rândul ei mai multe condiții.

a) acțiunea de salvare să fie comisă cu intenția de a înlătura pericolul Am arătat și în cazul legitimei apărări că este necesară nu doar întrunirea în plan obiectiv a condițiilor stării de pericol, ci și constatarea unui element subiectiv, respectiv conștientizarea acestui pericol de către cel care acționează și voința lui de a-l înlătura. În măsura în care autorul prin fapta sa a înlăturat un pericol, fără a avea însă cunoștință de acest lucru, nu se poate reține starea de necesitate. Această condiție nu implică însă inadmisibilitatea reținerii stării de necesitate în cazul infracțiunilor din culpă. Ceea ce impune condiția analizată este ca acțiunea comisă să fie menită să înlăture pericolul.

b) acțiunea de salvare să fie singura cale de evitare a pericolului Astfel, dacă o persoană poate scăpa prin fugă de pericol, comiterea unei fapte prevăzute de legea penală nu este justificată. În plus, în măsura în care acțiunea nu era susceptibilă de a înlătura pericolul, ci doar a fost comisă în contextul acestuia, nu se poate vorbi de o stare de necesitate.

c) acțiunea de salvare să nu producă o urmare vădit mai gravă decât aceea pe care ar fi produs-o pericolul Această condiție reprezintă reflectarea cerinței proporționalității în materia stării de necesitate. Astfel, la fel ca și în cazul legitimei apărări, nu este posibilă sacrificarea unei vieți pentru salvarea unor bunuri sau drepturi patrimoniale. Așa cum s-a subliniat în doctrină, aprecierea condiției proporționalității nu se poate face doar pe baza unei evaluări in abstracto a valorilor sociale aflate în conflict. Astfel, trebuie avute în vedere, pe lângă valoarea intrinsecă a interesului salvat și a celui sacrificat, caracterul reparabil sau ireparabil al prejudiciului cauzat, importanța socială a bunului, șansele reale de salvare a uneia dintre valorile sociale în conflict etc. Legiuitorul nostru a lăsat o marjă de apreciere considerabilă în favoarea celui care invocă starea de necesitate în ceea ce privește aprecierea proporționalității, dat fiind că este exclusă reținerea cauzei justificative doar atunci când fapta a produs urmări vădit mai grave decât urmările probabile ale pericolului.

d) persoana care a comis acțiunea de salvare să nu fi avut obligația de a se sacrifica Există anumite profesii sau ocupații care presupun o obligație implicită de a înfrunta anumite riscuri specifice exercitării lor. Astfel, un pompier este obligat să suporte riscurile care decurg din stingerea unui incendiu, salvatorii marini sau montani suportă riscurile acțiunilor de salvare, medicul suportă riscul de a cădea victimă unei maladii contagioase etc. Existența unei asemenea obligații de sacrificiu nu implică, însă, excluderea de plano a persoanelor în cauză din sfera de aplicare a stării de necesitate. În primul rând, atunci când intervin pentru salvarea unui terț, ei acționează de regulă în stare de necesitate. Așa de pildă, pompierul care, pentru a salva o persoană dintr-un incendiu, distruge bunuri ale altei persoane, nu va răspunde pentru fapta de distrugere, aceasta fiind comisă în stare de necesitate. Limitarea pe care o impune această condiție este aceea că persoana care avea obligația de a înfrunta pericolul nu va putea invoca starea de necesitate când a acționat pentru a se salva pe sine cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau. Așa de pildă, pompierul nu se află în stare de necesitate atunci când provoacă moartea unei persoane pentru a putea să coboare el pe scara de incendiu spre a se salva.

3.1.8. Efectele stării de necesitate

La fel ca și în cazul legitimei apărări, în ipoteza stării de necesitate suntem în prezența unei cauze justificative, care înlătură deci orice posibilitate de aplicare a unei sancțiuni sau a altei măsuri cu caracter penal. Cu toate acestea, există o diferență importantă față de legitima apărare, în planul răspunderii civile. În cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna atacatorului, adică a celui care a comis o faptă nejustificată. În situația stării de necesitate, prejudiciul se produce de cele mai multe ori în dauna unui terț care nu are nimic comun cu pericolul creat. De aceea și soluția trebuie să fie diferită. Așa cum arătam deja, în cazul faptei comise în stare de necesitate persoana care a efectuat acțiunea de salvare a bunului propriu este ținută să îl despăgubească pe terț pentru prejudiciul suferit de acesta în urma acțiunii de salvare. În ipoteza în care acțiunea de salvare a fost efectuată de un terț, cel în favoarea căruia s-a intervenit va trebui să îl despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil cu acesta din urmă.

3.1.9. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

Potrivit art. 21 N.C.p., este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală, constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Este o cauză justificativă consacrată explicit de noul Cod penal, sub imperiul Codului din 1969, ea constituind o cauză extralegală, astfel că noua reglementare nu are corespondent în dispozițiile acestui cod.

Caracterul său justificativ își are fundamentul în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput ca o activitate autorizată sau ordonată de o normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă. În ceea ce privește exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta își poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns, cât și în alte acte normative (hotărâri, acte administrative individuale) sau în cutumă.

Cu titlu exemplificativ, ne vom opri în cele ce urmează asupra câtorva situații în care exercitarea unui drept apare ca o cauză justificativă.

dreptul de corecție al părinților asupra copiilor minori considerat de majoritatea doctrinei ca un drept de sorginte cutumiară, dreptul părinților de a aplica unele corecții de mică gravitate copiilor lor, este susceptibil de a înlătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă (amenințarea etc.). Având în vedere modificările legislative din ultimii ani cu incidență în domeniul protecției drepturilor copilului, trebuie să admitem că în prezent în sfera dreptului de corecție nu se mai poate include și dreptul de a exercita violențe fizice, chiar de mică intensitate (art. 193 alin. 1 N.C.p.), astfel că acestea vor trebui considerate ca fapte nejustificate și atunci când au fost comise în cadru familial și în legătură cu educarea minorului. Dreptul de corecție poate fi delegat de către părinți în favoarea altor persoane (educatori, persoane în grija cărora este lăsat minorul), dar nu poate fi exercitat de persoane străine.

b) autorizarea oficială . De cele mai multe ori absența unei autorizări din partea organului de stat competent apare ca un element constitutiv al infracțiunii, astfel că autorizarea înlătură însăși prevederea faptei în legea penală. În ipoteza în care legiuitorul nu a prevăzut acest element constitutiv, existența unei autorizări are semnificația unei cauze justificative. Așa de pildă, exhumarea unui cadavru întrunește elementele constitutive ale faptei prevăzute de art. 383 N.C.p., însă atunci când s-a efectuat cu autorizația emisă de organul de stat competent, nu va avea caracter ilicit și, deci, nu va constitui infracțiune. c) exercitarea unor drepturi ale creditorului Spre exemplu, dreptul de retenție, recunoscut de doctrină și jurisprudență în favoarea creditorului cu privire la bunul debitorului până la executarea obligațiilor născute în legătură cu lucrul respectiv, constituie o cauză justificativă în cazul faptei de abuz de încredere (art. 238 N.C.p.) comisă în modalitatea refuzului de restituire. În ceea ce privește îndeplinirea unei obligații, aceasta poate avea semnificația unei cauze justificative, indiferent dacă este vorba de o obligație izvorâtă direct dintr-o normă juridică sau dintr-o dispoziție a autorității. Spre exemplu, fapta de a demola un imobil aparținând altei persoane întrunește elementele constitutive ale distrugerii prevăzută de art. 253 N.C.p. Dacă însă demolarea se face pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești emise în acest sens, fapta nu va contraveni ordinii juridice și nu va constitui infracțiune. Atunci când ordinul de a comite fapta prevăzută de legea penală a fost emis de o autoritate, executarea sa constituie deci cauză justificativă, cu excepția situației în care ordinul este vădit ilegal. Prin urmare, executarea unui ordin ilegal intră și ea sub incidența cauzei justificative, în măsura în care ordinul nu este vădit ilegal. Spre exemplu, punerea în executare a unui mandat de arestare emis de judecător nu atrage răspunderea penală a celui care l-a executat, chiar și atunci când arestarea a fost dispusă cu încălcarea regulilor de competență materială (ordin nelegal). Dacă însă arestarea a fost dispusă de primarul localității, ordinul este vădit ilegal și nu poate constitui o cauză justificativă pentru cel care l-a executat.

3.1.9. Consimțământul persoanei vătămate

Potrivit art. 22 N.C.p., este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. (2) Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia. Suntem și de această dată în prezența unei cauze justificative nou-introduse, dispozițiile art. 22 N.C.p. neavând corespondent în Codul penal din 1969. Trebuie precizat de la început, consimțământul persoanei vătămate poate îndeplini mai multe funcții. El poate constitui o cauză de înlăturare unui element constitutiv al infracțiunii, atunci când absența consimțământului apare ca un astfel de element. Spre exemplu, furtul este luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia (art. 228 N.C.p.).

O altă posibilă funcție a consimțământului, care ne interesează în acest context, constă în aptitudinea sa de a înlătura în anumite cazuri caracterul nejustificat al faptei, cu alte cuvinte de a opera ca și cauză justificativă. Astfel, consimțământul apare ca o cauză justificativă în cazul acelor infracțiuni prin care se protejează o valoare al cărei purtător este persoana fizică sau juridică subiect pasiv și de care acest subiect poate dispune.

3.1.10. Condiții de valabilitate a consimțământului:

a) consimțământul trebuie să fie valabil exprimat Aceasta înseamnă în primul rând că titularul valorii sociale ocrotite trebuie să fie o persoană care înțelege semnificația actului său de dispoziție și îl face în cunoștință de cauză. Valabilitatea consimțământului nu este, însă, condiționată de existența capacității de exercițiu din dreptul civil. În acest sens s-a pronunțat și practica noastră judiciară cu privire la delimitarea infracțiunii de viol față de cea de act sexual cu un minor, reținând violul atunci când datorită vârstei victima nu avea reprezentarea actului pe care îl comite, fără a face, însă, vreo referire la capacitatea civilă. Nu există, însă, de regulă, condiții referitoare la forma pe care consimțământul trebuie să o îmbrace, el fiind valabil indiferent dacă a fost exprimat în formă orală sau scrisă. Mai mult, consimțământul poate fi chiar tacit, în măsura în care constă întrun comportament univoc al titularului dreptului. Spre exemplu, de față cu proprietarul unui bun, cineva îl distruge, iar proprietarul nu face nimic pentru a-l împiedica sau dezaproba. Totuși, în anumite cazuri, datorită importanței valorii sociale ocrotite și a riscului comiterii unor abuzuri, consimțământul trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Așa de pildă, art. 144 din Legea nr. 95/2006 impune în materia prelevării și transplantului de țesuturi și organe umane o serie de condiții de formă pentru consimțământ. Astfel, acesta trebuie dat în formă scrisă, conform unui model stabilit prin lege, cu avizul comisiei de avizare a donării etc.

b) consimțământul trebuie să fie actual Această condiție implică faptul că el trebuie să existe la momentul comiterii infracțiunii – deci să fie exprimat până cel târziu la momentul primului act de executare – și să se mențină pe toată perioada comiterii acțiunii. O ratificare ulterioară a actului comis nu echivalează cu un consimțământ.

c) consimțământul trebuie să privească o valoare socială de care titularul poate dispune Această condiție constituie nucleul problematicii referitoare la validitatea consimțământului ca și cauză justificativă și, în același timp, principala limită în privința sferei faptelor cu privire la care poate opera. Se consideră ca fiind disponibile acele drepturi care nu prezintă o imediată utilitate socială și care sunt recunoscute de stat în primul rând pentru a asigura confortul individului. Astfel, este exclusă relevanța ca și cauză justificativă a consimțământului în cazul faptelor care aduc atingere unui interes colectiv, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunilor contra siguranței statului, contra înfăptuirii justiției, contra sănătății publice etc. Constituie, în schimb, drepturi disponibile majoritatea drepturilor patrimoniale. Astfel, în principiu, orice proprietar poate consimți ca bunul său să fie distrus de o altă persoană. Există, însă, și o excepție. Atunci când legea incriminează distrugerea bunului propriu de către însuși proprietar, consimțământul este ineficient, pentru că proprietarul nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are. În ceea ce privește drepturile intim legate de persoana titularului, situația este mult mai complexă. Se consideră în majoritatea sistemelor juridice actuale ca fiind indisponibil dreptul la viață, eutanasia fiind sancționată și în dreptul nostru. Alte drepturi individuale (sănătate, integritate corporală, libertate, demnitate, onoare) sunt considerate drepturi disponibile în principiu, în măsura în care consimțământul dat nu are ca efect o sacrificare totală a dreptului în cauză sau nu este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.

d) consimțământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale ocrotite Spre exemplu, în cazul infracțiunilor contra familiei, consimțământul este lipsit de efecte, pentru că titularul valorii sociale ocrotite este societatea și nu unul dintre soți. De aceea, consimțământul soției pentru încheierea de către soț a unei noi căsătorii nu justifică infracțiunea de bigamie. Cel mai adesea, consimțământul este exprimat personal de către autor, dar nu este exclusă de plano nici posibilitatea exprimării consimțământului printr-un reprezentant. Așa de pildă, proprietarul unui bun poate delega unui administrator dreptul de a consimți la distrugerea acestuia. Există însă și valori sociale intim legate de persoana titularului, în cazul cărora consimțământul nu se poate exprima de o altă persoană. Spre exemplu, consimțământul mamei ca un bărbat să aibă un raport sexual cu fiica sa nu are nici o valoare în lipsa consimțământului personal al fiicei.

e) consimțământul să fie determinat Consimțământul nu este valabil atunci când urmările acțiunii consimțite nu pot fi determinate anterior comiterii faptei. Nu este, însă, incompatibilă cu condiția caracterului determinat al consimțământului, efectuarea acțiunii de către un număr nedeterminat de persoane, dacă aceasta a fost voința titularului dreptului. Spre exemplu, proprietarul unei livezi anunță că oricine poate să culeagă fructele rămase în livadă. În măsura în care aceste condiții sunt reunite, trebuie recunoscute consimțământului persoanei vătămate efecte similare oricărei cauze justificative. Așa fiind, fapta nu va constitui infracțiune. Mai mult, având în vedere că eventualul prejudiciu se produce în dauna celui care a consimțit la comiterea faptei, nu se va putea angaja nici răspunderea civilă în sarcina celui care a comis acțiunea consimțită.

3.2. INFRACȚIUNEA – FAPTĂ IMPUTABILĂ PERSOANEI CARE A COMIS-O. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

3.2.1. Preliminarii

Prevederea în legea penală și caracterul nejustificat presupun deci constatarea faptului că o anumită conduită umană, conformă cu cea descrisă într-o normă din partea specială, are caracter ilicit, contravenind ordinii juridice. Pentru ca autorul acestei conduite să poată fi sancționat, e necesară stabilirea faptului că el este personal răspunzător de comiterea faptei, motiv pentru care celor două categorii juridice deja analizate, li se adaugă o a treia categorie – imputabilitatea. Imputabilitatea presupune că autorului faptei i se poate reproșa comiterea acesteia, cu alte cuvinte ea apare ca un reproș făcut autorului pentru alegerea sa de a încălca legea, cu toate că putea să i se conformeze. Pentru existența imputabilității sunt necesare trei condiții esențiale: responsabilitatea, cunoașterea caracterului ilicit al faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Fiecare dintre aceste premise poate fi înlăturată în prezența anumitor împrejurări, numite cauze de neimputabilitate. Noțiunea de cauze de neimputabilitate nu era folosită de Codul penal din 1969, care le includea, împreună cu cauzele justificative, în categoria generală a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Spre deosebire de cauzele justificative care produc efecte in rem și se răsfrâng și asupra participanților, cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam, cu excepția cazului fortuit care presupune o imposibilitate generală și obiectivă de prevedere. 79 § 2. Responsabilitatea. Cauzele care înlătură responsabilitatea Ca prim element al imputabilității, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta o conduită conformă cu exigențele ordinii juridice, cu alte cuvinte, capacitatea de a înțelege natura și urmările faptei sale și de a-și dirija conduita în consecință. De aceea, existența responsabilității presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane dar și o stare bio-psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificația actului său și să își dirijeze într-un anumit mod conduita. La fel ca și Codul penal din 1969, noul Cod penal reglementează trei cauze care exclud responsabilitatea: minoritatea, iresponsabilitatea și intoxicația (beția). 2.1. Minoritatea Potrivit art. 27 NC.p., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal. Textul reia dispozițiile art. 50 C.p., singura modificare constând în introducerea noțiunii de imputabilitate. În acest caz autorul nu îndeplinește condițiile pentru a i se face reproșul privind comiterea faptei, dată fiind insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică, ce nu îi permite să înțeleagă semnificația socială a faptelor sale. Potrivit art. 113 N.C.p., capacitatea penală a minorului se determină în mod diferit, în funcție de vârsta acestuia. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a lucrat cu discernământ, iar minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal. Prin urmare, în cazul minorului cu vârsta sub 14 ani, operează o prezumție absolută în sensul lipsei discernământului, prezumție nesusceptibilă de proba contrară indiferent de gradul de 80 dezvoltare psiho-fizică a minorului și indiferent de natura infracțiunii comise. Prin urmare, în acest caz, minorul nu va răspunde penal niciodată, fără excepție. Totuși, conform art. 80 din Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, în acest caz, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se găsește copilul, se va lua fie măsura plasamentului, fie cea a supravegherii specializate. Organul competent a dispune asupra măsurii este Comisia pentru Protecția Copilului, dacă există acordul părinților/reprezentantului legal al copilului, respectiv instanța, dacă acest acord lipsește. În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, operează tot o prezumție a lipsei discernământului, dar această prezumție poate fi răsturnată prin dovada contrară, adică prin proba existenței discernământului. Existența discernământului se stabilește pe baza concluziei unei expertize de specialitate și ea se raportează întotdeauna la fapta concretă. De aceea, este posibil ca, în ipoteza comiterii de către minor a mai multor fapte prevăzute de legea penală, în raport cu unele să se constate prezența discernământului, iar în raport cu altele să se stabilească absența acestuia. În fine, în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, operează o prezumție în sensul existenței discernământului. Aceasta nu înseamnă că responsabilitatea minorului aflat în această situație nu ar putea fi înlăturată în temeiul intoxicației sau al iresponsabilității, la fel cum se întâmplă și în cazul majorului. În ipoteza în care minorul a început comiterea unei fapte cu durată de consumare înainte de împlinirea vârstei de 14 ani și a continuat, cu discernământ, comiterea faptei după acest moment, el va răspunde numai pentru actele săvârșite după împlinirea vârstei de 14 ani. Face excepție infracțiunea progresivă în cazul căreia, pentru angajarea răspunderii penale a minorului este necesar ca acțiunea să fi fost comisă în perioada în care a acționat cu discernământ. 81 2.2. Iresponsabilitatea Potrivit art. 28 N.C.p., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze. Textul reia, fără modificări de fond, dispozițiile art. 48 C.p., conform cărora nu constituia infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele. Starea de iresponsabilitate se poate datora, potrivit art. 28 N.C.p. și altor cauze decât o afecțiune psihică. În categoria acestor cauze se includ, de pildă, somnul, somnambulismul, stările hipnotice etc. Spre exemplu, o persoană care în timpul somnului rostește cuvinte amenințătoare la adresa altei persoane nu va răspunde pentru o infracțiune de amenințare. Aceste stări, pentru a înlătura imputabilitatea, trebuie să nu fi fost anume provocate de către autor. Nu se includ în categoria altor cauze acele împrejurări care au fost reținute de legiuitor ca și cauze autonome de înlăturare a imputabilității, așa cum se întâmplă în cazul minorității și intoxicației. Atunci când iresponsabilitatea se datorează unei boli psihice, ea poate să fie permanentă sau temporară (perioadele de luciditate alternând cu cele de iresponsabilitate), astfel că trebuie constatat pentru fiecare infracțiune în parte dacă starea de iresponsabilitate a fost prezentă la momentul comiterii ei. În cazul infracțiunilor cu durată de consumare, iresponsabilitatea trebuie să existe pe toată perioada comiterii infracțiunii, în caz contrar autorul răspunzând pentru partea din acțiune comisă în stare de responsabilitate. Referitor la efectele iresponsabilității, așa cum am anticipat deja, ea înlătură cea de-a treia trăsătură generală a 82 infracțiunii – imputabilitatea – excluzând astfel posibilitatea aplicării unei pedepse sau măsuri educative. În schimb, iresponsabilitatea nu afectează caracterul nejustificat, făcând astfel posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță (spre exemplu, internarea medicală). 2.3. Intoxicația Conform art.29 N.C.p., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive. Potrivit art. 49 C.p., nu constituia infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe. Între cele două texte nu există deosebiri de fond, noul Cod penal preferând noțiunea de intoxicație în locul beției pentru a acoperi și din punct de vedere terminologic întregul conținut al acestei cauze de neimputabilitate. Într-adevăr, starea avută în vedere de textul legal poate surveni nu doar în urma consumului de alcool, ci și ca efect al consumului de droguri sau de alte substanțe în afara alcoolului și drogurilor, așa cum se întâmplă în cazul administrării unor medicamente susceptibile de a produce un efect similar. Așa cum rezultă din textul legal, intoxicația involuntară completă este singura formă care înlătură responsabilitatea. Ea survine atunci când subiectul a ajuns în mod involuntar să consume substanțele care i-au provocat această stare, dar și în situația în care subiectul a consumat voluntar substanțele respective, dar s-a aflat în eroare cu privire la natura sau efectele lor. 83 § 3. Cunoașterea caracterului nejustificat al faptei. Eroarea 3.1. Aspecte generale Pentru a putea constata imputabilitatea, este necesar ca subiectul să fie responsabil, adică să aibă capacitatea de a-și reprezenta semnificația actelor sale. Atunci când imaginea pe care subiectul și-a format-o despre un anumit element nu corespunde realității, ne aflăm în prezența unei erori. Potrivit art. 30 N.C.p: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. (3) Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale. (5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată. Principala modificare adusă de noul Cod penal în materia erorii privește renunțarea la distincția clasică între eroarea de fapt și eroarea de drept, în favoarea clasificării moderne a formelor erorii în eroare asupra elementelor constitutive și eroare asupra caracterului ilicit al faptei. Eroarea asupra elementelor constitutive are ca efect, în măsura în care este invincibilă, înlăturarea vinovăției din structura 84 laturii subiective. Într-adevăr, întrucât autorul se înșală în privința unei împrejurări indicate în conținutul infracțiunii, eroarea afectează unul dintre elementele intenției – elementul intelectiv. În absența acestuia nu se mai poate vorbi despre o intenție, astfel că este exclusă răspunderea pentru o faptă intenționată. Eroarea lasă, de regulă, să subziste răspunderea pentru o faptă din culpă, în măsura în care această modalitate este incriminată. Spre exemplu, dacă din neatenție, un vânător trage asupra unei persoane, pe care o confundă cu un mistreț, eroarea sa exclude răspunderea pentru fapta intenționată (omor), dar autorul va răspunde pentru o ucidere din culpă. Dacă însă eroarea ar fi fost invincibilă, cu alte cuvinte dacă nu s-ar fi datorat culpei subiectului, ea ar fi exclus și răspunderea pentru fapta din culpă. În situația în care eroarea nu poartă asupra unui element constitutiv propriu-zis al infracțiunii, ci asupra unei circumstanțe agravante, circumstanța nu se va reține în sarcina inculpatului. Spre exemplu, în cazul omorului calificat, săvârșit asupra unei femei gravide (art. 189 lit. g) N.C.p.), dacă autorul nu cunoaște starea de graviditate a victimei, răspunderea sa va fi antrenată pentru un omor simplu (în măsura în care nu sunt incidente alte circumstanțe de calificare). Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei poartă asupra interdicției privind comportamentul în cauză, asupra caracterului său ilegal. În acest caz, autorul este conștient de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta sa este autorizată de ordinea juridică, ceea ce în realitate nu se întâmplă. Spre exemplu, comite fapta sub imperiul erorii asupra caracterului justificat cel care consideră în mod eronat că aceasta nu este prevăzută de o normă penală, ori că în cazul stării de necesitate nu este necesar ca acțiunea de salvare să fie singura modalitate de a înlătura pericolul. Potrivit concepției actuale, eroarea asupra caracterului ilicit nu afectează elementul subiectiv al conținutului constitutiv (vinovăția), ci își produce efectele în planul imputabilității. În consecință, această eroare înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă, iar în situația în 85 care se datorează culpei făptuitorului, el va continua să răspundă pentru o faptă intenționată, însă se va putea reține o circumstanță atenuantă. Eroarea asupra elementelor constitutive și eroarea asupra caracterului ilicit se pot înfățișa atât ca eroare de fapt, cât și ca eroare de drept. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni de furt, eroarea asupra elementelor constitutive îmbracă forma unei erori de fapt atunci când autorul crede că proprietarul bunului și-a dat consimțământul pentru luarea acestuia, și este o eroare de drept atunci când autorul crede în mod eronat că, potrivit legii civile, bunul se află deja în proprietatea sa. Tot astfel, în cazul unei legitime apărări, eroarea asupra caracterului ilicit constituie o eroare de fapt dacă autorul crede în mod eronat că se află în fața unui atac, respectiv o eroare de drept în măsura în care el crede că, potrivit legii, nu este necesară proporționalitatea între apărare și atac. Consacrând eroarea asupra caracterului ilicit, noul Cod penal, spre deosebire de reglementarea anterioară, consacră și eroarea asupra unei norme penale. Această eroare produce efecte, așa cum arătam, doar în ipoteza în care este invincibilă, astfel încât ea va fi foarte rar reținută în cauză. Spre exemplu, se poate reține o eroare de drept penal în cazul unei fapte incriminate în ziua precedentă prin ordonanță de urgență și comisă în primele ore de la intrarea în vigoare a textului, când nu exista nicio posibilitate de a lua cunoștință de conținutul acestuia. Tot astfel, se poate invoca eroarea atunci când autorul este indus în eroare chiar de către un reprezentant al autorității. De pildă, el solicită o autorizație, iar autoritatea competentă să o elibereze îi răspunde că pentru activitatea respectivă nu este nevoie de autorizație. Dacă ulterior va fi urmărit penal pentru infracțiunea de exercitare fără autorizație a activității în cauză, el va putea invoca eroarea de drept. Eroarea nu se reține atunci când comiterea faptei s-a datorat unui sfat greșit dat de avocatul celui în cauză. 86 § 4. Exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Cauze care exclud exigibilitatea Ultima dintre premisele de care depinde existența imputabilității este exigibilitatea unei conduite conforme cu norma legală, altfel spus, posibilitatea de a-i pretinde subiectului să se conformeze preceptului normei. Imputabilitatea, presupunând un reproș făcut subiectului pentru conduita sa contrară ordinii juridice, nu își găsește locul în acele situații în care, datorită unor circumstanțe excepționale în care acesta s-a găsit, nu era posibil un alt comportament. 4.1. Constrângerea fizică Potrivit art. 24 N.C.p., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Textul reia fără modificări de fond dispoziția din art. 46 alin.1 C.p. Așa cum s-a arătat în doctrină, constrângerea fizică reprezintă presiunea de natură fizică pe care o forță exterioară, irezistibilă, o exercită asupra unui individ, înlăturându-i posibilitatea de control asupra acțiunilor sale și determinând astfel comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Această forță poate fi generată de diverse surse, cum ar fi: acțiunea unei persoane (spre exemplu, o persoană o împinge pe alta care cade astfel peste un copil, cauzându-i vătămări corporale); actul unui animal (calul îl aruncă din șa pe călăreț, care ajunge astfel în curtea unui terț); un fenomen natural (datorită unor inundații, militarul nu se poate prezenta la unitate, toate căile de acces din localitate fiind blocate); o energie mecanică (explozia unei instalații îl aruncă pe un muncitor peste o altă persoană, pe care o rănește). 87 Pentru a exonera de răspundere, constrângerea trebuie să fie irezistibilă, cu alte cuvinte autorul să nu poată să i se opună. Caracterul irezistibil nu trebuie apreciat in abstracto, ci ținând cont de particularitățile persoanei constrânse. 4.2. Constrângerea morală Potrivit art. 25 N.C.p., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturată în alt mod. Și de această dată, textul reproduce fără modificări de fond dispoziția anterioară (art. 46 alin.2 C.p.). Dacă în cazul constrângerii fizice presiunea exterioară se exercită asupra fizicului persoanei, în cazul de față presiunea se exercită asupra psihicului acesteia. Deși textul legal vorbește de amenințarea cu un rău, doctrina admite că ideea de constrângere morală nu este incompatibilă cu exercitarea de violențe fizice asupra persoanei. Așa se întâmplă, spre exemplu, atunci când amenințarea este însoțită de violențe fizice pentru a-și spori efectul intimidant. De asemenea, violențele fizice pot fi exercitate atât asupra persoanei constrânse, cât și asupra unei alte persoane, de regulă apropiată celei dintâi. De pildă, se exercită violențe asupra copilului pentru a-l determina pe părinte să comită o faptă prevăzută de legea penală. Spre deosebire de constrângerea fizică, la a cărei origine se pot afla diverse cauze, constrângerea morală este determinată întotdeauna de o acțiune a unei persoane. Condiția legală privind comiterea faptei prevăzute de legea penală din cauza constrângerii morale, impune cerința ca fapta să fi fost cerută explicit sau implicit de către cel care exercită constrângerea. Pentru a fi în prezența constrângerii psihice este necesar ca pericolul cu care este amenințată persoana să fie grav, iminent, 88 inevitabil și injust. Răul poate privi atât persoana celui direct amenințat, cât și o altă persoană. Gravitatea se analizează în raport de valoarea socială amenințată de pericol, de intensitatea posibilei lezări a acestei valori, dar și de caracterul ireparabil ori de dificultatea înlăturării consecințelor pericolului. Cel mai adesea, amenințarea vizează viața sau integritatea corporală a persoanei, dar nu sunt excluse nici ipotezele în care amenințarea privește alte valori sociale, cum ar fi proprietatea, libertatea fizică a persoanei etc. Iminența pericolului presupune că acesta se va declanșa într-un interval de timp relativ scurt. Caracterul inevitabil presupune inexistența unei alte soluții de înlăturare a pericolului în mod eficient. Pentru a examina această condiție, nu este suficientă aprecierea in abstracto a existenței unei soluții alternative, ci trebuie verificat dacă, în concret, acea soluție era susceptibilă să înlăture pericolul cu care persoana a fost amenințată. Aceasta deoarece, in abstracto, pericolul este aproape întotdeauna evitabil prin anunțarea autorităților, dar în concret această posibilitate s-ar putea dovedi ineficientă. Spre exemplu, o persoană amenințată cu comiterea unei infracțiuni grave împotriva membrilor familiei sale de către o organizație criminală, are puține șanse să înlăture pericolul prin anunțarea autorităților, atunci când nu dispune de un minimum de informații care să permită organelor judiciare întreprinderea unor acțiuni rapide de anihilare a grupării respective sau de includere a persoanei într-un program de protecție a martorilor. În fine, răul cu care persoana este amenințată trebuie să fie injust. Nu suntem în prezența unei constrângeri morale atunci când se amenință cu denunțarea unei infracțiuni comise anterior de către subiect și despre care persoana care amenință are cunoștință. Deși legea nu cere în mod explicit existența unei proporții între răul cu care se amenință și răul rezultat din comiterea infracțiunii, această condiție este subînțeleasă. Astfel, nu este 89 posibilă invocarea constrângerii morale în cazul persoanei care, amenințată fiind cu bătaia, comite un omor. 4.3. Excesul neimputabil Potrivit art. 26 N.C.p., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului. (2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Este o reglementare nouă, care regrupează dintr-o perspectivă diferită de cea a codului anterior ipotezele de depășire a proporționalității în materia legitimei apărări și a stării de necesitate. Am văzut anterior că una dintre condițiile pentru a opera efectul justificativ al legitimei apărări este existența unei proporționalități între apărare și atac. În lipsa acesteia, nu vom mai avea, de regulă, legitima apărare ca o cauză care exclude caracterul nejustificat, ci o simplă circumstanță atenuantă (art. 75 lit. b) N.C.p.). În reglementarea anterioară, era asimilată, prin excepție, legitimei apărări, situația în care depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea atacului s-a datorat tulburării sau temerii provocate de atac. În realitate, această depășire nu poate fi asimilată legitimei apărări și nu poate avea natura juridică a unei cauze justificative, pentru că ea nu operează in rem, ci are la bază un element de factură subiectivă – starea de tulburare – astfel că nu poate produce efecte decât în cazul persoanei care a acționat în această stare. De aceea, depășirea proporționalității în ipoteza analizată constituie o cauză de neimputabilitate. 90 Pentru a fi în prezența excesului neimputabil trebuie să fie îndeplinite toate condițiile atacului și apărării, mai puțin proporționalitatea. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin.2 N.C.p., în sensul că atacul nu este material, imediat etc., nu se poate pune problema invocării excesului neimputabil, căci aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.1 N.C.p. este condiționată de îndeplinirea condițiilor din art. 19 alin.2 N.C.p. În plus, este necesar ca depășirea să se fi datorat tulburării sau temerii provocate de atac. Dacă depășirea este datorată altor cauze (de pildă, dorința de răzbunare) nu vom avea un exces neimputabil, ci un exces scuzabil care constituie o circumstanță atenuantă. În același mod se pune problema și în cazul depășirii proporționalității în ipoteza stării de necesitate. Astfel, reținerea excesului neimputabil la starea de necesitate este posibilă în cazul producerii unor urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs în absența intervenției, în măsura în care autorul nu și-a dat seama de acest lucru. În situația în care autorul acțiunii de salvare și-a dat seama de faptul că produce urmări vădit mai grave decât cele pe care lear fi produs pericolul, se va reține în sarcina sa o simplă circumstanță atenuantă, potrivit art. 75 lit. c) N.C.p. 4.4. Cazul fortuit Potrivit art. 31 N.C.p., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută. Dispoziția este identică cu cea prevăzută în art. 47 C.p. Pentru a fi în prezența cazului fortuit este necesară o împrejurare exterioară care se suprapune peste acțiunea desfășurată de către autor, ducând la producerea altui rezultat, care nu putea fi prevăzut. Originea acestei împrejurări se poate regăsi: 91 într-o faptă a omului (de pildă, un pieton sare brusc în fața mașinii care circulă regulamentar și este ucis); într-un fenomen natural (spre exemplu, datorită unei alunecări de teren, o mașină este aruncată pe contrasens, fiind lovită de camionul condus regulamentar de către subiect); în actul unui animal (o căprioară sare în fața mașinii și este ucisă); într-o defecțiune tehnică (un defect de fabricație la sistemul de direcție al unui autovehicul determină comiterea unui accident) etc. Împrejurările evocate se pot suprapune fie peste o activitate licită a autorului (o defecțiune survenită brusc la sistemul de direcție în timp ce autorul conducea regulamentar autoturismul), fie peste o activitate ilicită (autorul amenință victima, iar aceasta, datorită unei afecțiuni cardiace grave și nedescoperite, decedează). Intervenția împrejurării exterioare și rezultatul acesteia trebuie să fie imprevizibile. Așa cum s-a arătat în doctrină, imprevizibilitatea trebuie să fie generală și obiectivă, ținând de limitele generale ale posibilității de prevedere.

2.Caracterul nejustificat al faptei – Antijuridicitatea Antijuridicitatea, sau caracterul nejustificat al faptei, exprimă contradicția faptei cu întreaga ordine juridică, rezultând din inexistența unui fapt justificativ.20 Acest fapt justificativ constituie o normă permisivă care reglementează situația în care fapta concretă, deși tipică, nu este contrară ordinii juridice.21 Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, tipicitatea este doar un indiciu de antijuridicitate, o posibilitate de a se identifica cu antijuridicitatea, iar acestă posibilitate devine realitate numai dacă nu intervine o normă permisivă (cauza justificativă).22Antijuridicitatea nu este recunoscută deci unanim ca trăsătură autonomă a 15 Noul cod penal reglementează în cuprinsul art. 29 intoxicația. 16 A se vedea G.Antoniu, Op.cit. (Infracțiunea…), p.10-12. 17 Art. 17 al. 1 C.pen.: Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovvăție și prevăzută de legea penală. 18 A se vedea F.Streteanu, op.cit. p.294. 19 L.Jimenez de Asua citat de C. Lica, Tipicitate și antijuridicitate. Drept comparat, în R.D.P. nr. 3/2008, p. 220 20 G.Antoniu, op.cit. (Tipicitate…), p. 15. 21 G.Antoniu, Comentariu în coord. G.Antoniu, Noul Cod Penal. Vol.I (art. 1-56), Ed. C.H.Beck, București, 2006, p. 217-218. 22 Idem, p.218. 43 infracțiunii, ea fiind privită ca o consecință a tipicității care presupune ca un element negativ subînțeles, lipsa unei cauze justificative.23 Doctrina spaniolă24 definește antijuridicitatea ca fiind contradicția dintre fapta concretă și dezideratele ordinii juridice, fiind un concept aplicabil întregii ordini juridice, nu numai în dreptul penal. De esența antijuridicității este ofensa adusă unei valori sociale ocrotite de legea penală, iar dacă nu există o astfel de ofensă, nu există nici antijuridicitate, chiar dacă în aparență există o contrarietate între preceptul normei și fapta concretă. Antijuridicitatea poate fi formală și materială (substanțială). Antijuridicitatea este formală atunci când acțiunea sau inacțiunea contravine preceptului normei. Antijuridicitatea este materială atunci când acțiunea sau inacțiunea vatămă sau periclitează interese individuale sau colective protejate juridic. În literatura de specialitate s-a pus problema recunoașterii caracterului substanțial al antijuridicității. S-a arătat astfel că aspectul formal nu poate fi desprins de cel substanțial deoarece, atunci când incriminează o faptă sau prevede anumite dispoziții permisive, legiuitorul are în vedere atât lipsa de pericol social a faptei, cât și împrejurările care înlătură acest pericol, astfel ca fapta să devină permisă, adică licită. Astfel elementul de substanțialitate al antijuridicității nu ar avea o existență autonomă deoarece nu ar putea fi valorificat decât tot în cadrul prevederilor normei de incriminare.25 Tot în doctrina spaniolă a fost formulată și o teorie inedită asupra antijuridicității, potrivit cu care antijuridicitatea penală este o judecată asupra nocivității din punct de vedere penal a unei fapte, sau a caracterului său contrar dreptului penal. Potrivit acestei opinii antijuridicitatea penală presupune satisfacerea de către fapta concretă a două cerințe: tipicitatea și lipsa cauzelor justificative, și constituie, alături de vinovăție, trăsăturile esențiale ale infracțiunii.26 Doctrina italiană are partizani atât în rândul concepției bipartite asupra trăsăturilor infracțiunii potrivit cu care (infracțiunea presupune un element obiectiv- fapta, și un element subiectiv – vinovăția), cât și în rândul concepției tripartite (conform căreia trăsăturile infracțiunii constau în tipicitate, antijuridicitate și vinovăție). În cadrul concepției bipartite, antijuridicitatea, definită fiind contrarietatea dintre faptă și norma de incriminare, nu constituie un element autonom, ci chiar esența infracțiunii. Aceasta ar reprezenta o judecată privind relația între fapta săvârșită și norma penală27 sau o judecată privind dezaprecierea socială a faptei caracterizate sau calificate ca ilicit penal.28În acest fel cauzelel justificative nu sunt calificate ca excluzând antijuridicitatea, cu ca și condiții negative ale infracțiunii, care trebuie să lipsească pentru ca fapta să constituie infracțiune. Potrivit concepției tripartite asupra trăsătuilor infracțiunii, antijuridicitatea este un element autonom al infracțiunii ce exprimă contrarietatea dintre fapta materială și ordinea juridică, independent de elementul psihologic (antijuridicitatea obiectivă). Cu alte cuvinte, conform concepției tripartite, antijuridicitatea presupune următoarele trăsături: este un element esențial al infracțiunii; este un element de tip evaluator, diferit de tipicitate și vinovăție, care sunt elemente de tip descriptiv; constă în lipsa unei cauze justificative care autorizează sau impune acel comportament.29 23 F.Streteanu, op.cit.,p. 296. 24F.Munoz Conde, M.Garcia Aran, Derecho penal. Parte general, 6 .ed., Tirant lo Blanch, Valencia, 2004, p. 198 și urm. 25 G.Antoniu, op.cit. (Noul Cod Penal…), p. 220. 26 S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, Ed. Arazandi, Elcano, 2000, p. 245-255. 27 G.Mantovani citat de R.Petrucci, op.cit., p. 62. 28 R.Petrucci, op.cit., p. 62. 29G.Marinucci citat de R.Petrucci, op.cit., p. 63. 44 Antijuridicitatea, ca trăsătură a infracțiunii, este aproape unanim defăimată de către doctrina franceză, infracțiunea fiind definită prin prisma a trei elemente: elementul legal, elementul material și elementul moral30. S-a conturat însă și un curent diferit care admite anjuridicitatea ca reprezentând un al patrulea element al infracțiunii, și anume elementul injust.31 Profesorii Desportes și Le Gunehec combat această concepție arătând că așa-zisul element injust constă doar în absența cauzelor de iresponsabilitate, care, atunci când există, justifică săvârșirea unei fapte incriminate32 . Dreptul penal și doctrina penală common-law nu cunoaște noțiunea de antijuridicitate, nici pe cea de tipicitate, elementele infracțiunii fiind actus reus (acțiunea ilicită) și mens rea (voința ilicită). Răspunderea penală a infractorului se angajează în baza trei principii de drept penal: principiul vinovăției, principiul prevederii și principiul corespondenței. Între acestea, principiul corespondenței presupune suprapunerea perfectă a tuturor elementelor ce alcătuiesc mens rea peste elementele ce alcătuiesc actus reus. 33 În doctrina penală română, antijuridicitatea a fost reținută ca trăsătură esențială a infracțiunii pentru prima dată de către Traian Pop34, însă doctrina ulterioară nu s-a mai preocupat de reluarea și dezvoltarea acestui concept. Doar recent, pe fondul curentului de modernitate care traversează dreptul românesc și ca urmare a adoptării noului cod penal – Legea nr. 286/2009, doctrina s-a văzut nevoită să înceapă dezbaterile pe această temă. Încercări mai vechi datează din anii 199435 iar mai apoi 2000-2003 când, pe fondul adoptării fostului Noul cod penal – Legea nr. 301/200436, în legislația penală română s-a propus introducerea categoriei cauzelor justificative37 . 3.Imputabilitatea Cea de-a treia condiție de care depinde existența infracțiunii și, implicit și angajarea răspunderii penale a persoanei care a săvârșit-o este imputabilitatea. Conceptul de imputație legală este la fel de bătrân, ca și legea însăși și constă în a face un om responsabil pentru acțiunile sale și pentru consecințele acestora. Conceptul a fost elaborat de Aristotel iar sensul său a evoluat de-a lungul timpului. În latină este desemnat prin sintagma imputatio plena sau doar imputatio. Samuel Puffendorf a fost primul care a utilizat 30 Unii autori francezi apreciază că infracțiunea se definește numai prin elementul material și cel moral. Elementul legal descrie condițiile în care fapta constituie infracțiune, în vreme ce elementaul material și moral sunt descrise în norma de incriminare. A se vedea F.Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal, tome I, Ed. Economica, Paris, 1998, p. 343-346. 31 M.L. Rassat, Droit penal general, Ellipses, Paris 2004, p.266-268. 32 F.Desportes, F. Le Gunehec, op.cit. (Le nouveau code…), p. 346. 33”Three principles have been identified as inherent in this basis of liability. The first of these is the ‘mens rea principle’, which imposes liability only for outcomes which were intended or knowingly risked by the alleged wrongdoer. The second principle, the ‘belief principle’, judges a defendant according only to what she believed she was doing or risking. Thirdly, according to the ‘principle of correspondence’, (…) the fault element of a crime correspond to the conduct element”. Jonathan Herring, Criminal Law. Text, Cases and Materials, Fourth edition, Oxford University Press, Online Resource Center, Oxford, 2010, p.43. 34 T.Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de arte grafice ”Ardealul”, Cluj, 1923, p.189. 35 Profesorul G. Antoniu analizează trăsăturile infracțiunii potrivit doctrinelor occidentale încă de la apariția lucrării Vinovăția penală, ediția I, Editura Academiei Romane, București, 1995. 36 Publicată în M.Of. nr. 571/29 iunie 2004. 37 Art. 21-25 din Legea nr. 301/2004. 45 conceptul imputatio cu sensul de atribuire de răspundere. În lucrarea sa Elementorium Universalis Jurisprudentiae Libris Duo și, mai târziu în cea mai importantă operă a sa De Jure Nature et Gentium Libri Octo, Puffendorf dezvoltă teoria imputabilității.38 Puffendorf a arătat că fapta agentului se atribuie acestuia dacă reprezintă o acțiune liberă a făptuitorului, dacă aparține acestuia ad ipsum proprie partinens. Imputabilitatea a fost definită de către profesorul Dongoroz ca fiind ”situația juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat”39. Autorul remarcă incoerența în utilizarea de către doctrina penală a sensului acestui termen și arată că ”un termen tehnic nu trebuie să fie folosit decât decât în sensul pe care îl indică rădăcina din care ele derivă; or, a imputa are semnificația precisă de a pune în seama cuiva un fapt (act, atitudine), considerându-l drept cauză fizică și morală a acelui fapt; deci imputabilitatea nu poate fi decât stabilirea exactității unei imputațiuni”40. Imputabilitatea poate fi materială (de fapt) și morală (psihică). Imputabilitatea de fapt presupune constatarea și dovedirea faptului că actul ilicit a fost comis de o anumită persoană prin voința sa. Imputabilitatea psihică presupune ca actul de conștiință să fie manifestat în chip nelegitim. Imputabilitatea pshihică (imputațiunea psihică, cum o mai numește Dongoroz) reprezintă în opinia sa vinovăția sau culpabilitatea (termeni apreciați de autor ca fiind sinonimi).41 Sensurile noțiunii de imputabilitate sunt apreciate în mod diferit în doctrină. Traian Pop a definit imputabilitatea ca fiind ”capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl rețin de la acela și de a se determina conform acestei aprecieri”42 . Potrivit doctrinei penale italiene, imputabilitatea reprezintă capacitatea persoanei, în momentul comiterii infracțiunii, de a înțelege și de a voi43. Capacitatea de a înțelege constituie capacitatea de a aprecia valoarea socială a actului comis, iar capacitatea de a voi constituie aptitudinea persoanei de a se determina în mod autonom.44 În cadrul conținutului imputabilității vor fi identificate maturitatea psihică și sănătatea mentală, aceasta constituind un mod de a fi al individului, un status al persoanei pe care aceasta l-a deținut în momentul comiterii faptei. Cu privire la fundamentul imputabilității, în doctrina penală italiană au fost avansate mai multe teorii: a)Teoria liberului arbitru. Potrivit acestei teorii (având ca adepți pe Carmignani, Carrara, Bettiol, Antolisei), fundamentul imputabilității rezidă în libertatea de voință. Pentru ca pedeapsa să poată fi aplicată unei persoane, trebuie ca acea persoană (actele sale) să constituie cauza voluntară, conștientă și liberă a faptei comise. b)Teoria intimidării. Adepții acestei teorii au fost Impallomeni, Alimena, Vannini, aceștia susținând că aplicarea pedepsei nu își găsește rațiunea în cazul imaturilor și iresponsabililor deoarece aceștia nu au capacitatea de suferi efectul inhibitoriu al pedepsei. c)Teoria pozitivistă. Școala pozitivistă a respins principiul răspunderii individuale, în favoarea răspunderii sociale. Pozitiviștii neagă distincția între imputabili și non-imputabili și afirmă că doar omul, în calitate de autor al infracțiunii, trebuie să răspundă pentru aceasta în fața ocietății, iar societatea se apără nu cu pedepse, ci cu măsuri de siguranță. Această teorie 38 E.van Alphen, Kelsen and Hruschka: Concepts of imputation în International Journal for the Semiotics of Law, Vol. 6, nr. 2, 1993, p.163-178. 39 V.Dongoroz, op.cit. (Tratat 1939), p.335. 40 Ibidem. 41 Idem, p. 334. 42 T.Pop, op.cit., p.321. 43 R.Petrucci, op.cit., p. 369. 44 Ibidem. 46 nu se poate concilia cu dreptul penal pozitiv actual care conservă principiul răspunderii (responsabilității) individuale fundamentată pe imputabilitatea morală a omului.45 Doctrina common-law este scindată în ceea ce privește sensul noțiunii de imputabilitate. În general imputabilitatea este înțeleasă ca responsabilitate mintală, adică o capacitate psiho-fizică de a înțelege și a voi infracțiunea. Însă, această concepție a evoluat dea lungul timpului. Astfel, spre exemplu în Anglia discuția asupra imputabilității a luat în timp forma unei critici față de Regulile McNaghten46 stabilite de Camera Lorzilor în 1843. Potrivit acestor reguli, o persoană va răspunde pentru acțiunile sale în toate cazurile în care nu se dovedește că, l-a momentul comiterii faptei, acuzatul a acționat sub un asemenea defect sau motiv datorat unei boli mintale, care l-a împiedicat să cunoacă natura sau calitatea actelor sale, sau, dacă a cunoscut-o, nu a știut că ceea ce face este greșit.47 Prin urmare, potrivit acestei teorii, doar bolile mintale care afectează intelectul exclud imputabilitatea. Criteriul a fost criticat în doctrina common-law ca fiind prea strict și prea îngust, fiind extins ulterior și la situațiile în care boala mintală afectează emoțiile și capacitatea de a se cenzura într-o asemenea măsură încât, deși agentul știa ceea ce face, nu era în puterea sa să se abțină sau să prevină efectuarea actului ilicit. Conceptul de responsabilitate mintală (echivalent aici cu cel de capacitate) a fost criticat de alți autori, unul dintre cei mai fervenți critici fiind Barbara Wootton. Potrivit acestei autoare, responsabilitatea mintală ar trebui să constituie o categorie ce face obiectul de studiu al criminologiei, iar nu al dreptului penal deoarece, și în asemenea cazuri se pot totuși aplica sancțiuni penale, cum ar fi măsurile de siguranță.48 Alți autori, deși recunosc plurivalența semnatică a noțiunii de imputabilitate, îi atribuie acesteia sensul de imputație de fapt, tratând-o în cadrul elementului obiectiv al infracțiunii.49 Imputația psihică este tratată sub denumirea de responsabilitate și analizată în cadrul elementului mental al crimei (mens rea).50 În doctrina română recentă s-a afirmat că imputabilitatea (sau mai precis caracterul imputabil al faptei, ca și condiție a infracțiunii) presupune posibilitatea de reproșare a a săvârșirii faptei persoanei în cauză.51 Premisele imputabilității ar fi în această concepție: -făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele, (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității); -făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); 45 Idem, p.370. 46 McNaghten Rules. Case of Regina v. McNaughten (1843). În 1843, Daniel M’Nagthen a încercat să îl asasineze pe primul ministru britanic, Robert Peel. În schimb l-a omorât pe secretarul personal al acestuia, Edward Drummond. M'Naghten a afirmat că a avut impresia greșită că îl omoară pe primul ministru. El fost achitat de către jurați pe motiv de insanitate, iar protestele societății civile au fost atât de mari încât Camera Lorzilor s-a văzut nevoită să intervină prin instituirea unei reguli care să se aplice în astfel de cazuri. Răspunsul Camerei Lorzilor a fost următorul: pentru a se realiza o apărare pe motiv de insanitate, trebuie să se dovedească în mod clar că, l-a momentul comiterii faptei, acuzatul a acționat sub un asemenea defect sau motiv datorită căruia nu a putut cunoaște natura și calitatea actelor sale, sau, dacă a cunoscut-o, nu a știut că ceea ce face este greșit. Această regulă s-a aplicat până în 1957. 47 A.Ross, On Guilt, Responsibility and Punishment, University of california Press, Berkeley and Los Angeles, 1975, p. 72 și urm. 48 B. Wootton, Social Science and Social Pathology, Allen & Unwin, Ltd., London, 1959, p.207-208. 49R.M.Perkins, R.N. Boyce, Criminal Law, Third edition, The Foudation Press Inc., Mineaola New York, 1982, p. 605. 50 Idem, p. 826 și urm. 51 Al. Boroi, op.cit., p. 144. 47 -făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). O altă analiză extrem de recentă face o distincție clară între imputabilitatea obiectivă și imputabilitatea subiectivă, reluând opinia mai veche, expusă deja, a pofesorului Dongoroz.52 Astfel, imputabilitatea obiectivă presupune analizarea existenței unei legături între faptă și autorul acesteia. Fapta și rezultatul dăunător trebuie să aparțină celui căruia i se impută. Dacă se datorează fortuitului, ea nu va putea fi imputată cuiva (situația cazului fortuit). Imputabilitatea subiectivă ar echivala în concepția acestui autor cu capacitatea psiho-fizică de a înțelege și a voi actul infracțional. Doar unei persoane care înțelege consecințele faptelor sale și care acționează liber i se poate reproșa (imputa) conduita aleasă. Din această perspectivă cauzele care înlătură imputabilitatea pot fi grupate în cauze de ordin biologic (minoritatea sau bolile mintale), cauze de ordin psihologic (eroarea invincibilă, intoxicația voluntară completă) și cauze externe, care împiedică manifestarea liberă a făptuitorului (constrângerea fizică și morală).53 După alți autori imputabilitatea reprezintă o condiție a vinovăției (culpabilității) iar vinovăția este o condiție a responsabilității penale (aici cu sensul de răspundere, adică de obligație a persoanei de a suporta consecințele faptelor sale).54 O abordare inedită care privește strict sensul obiectiv al imputabilității o regăsim în lucrarea profesorului Streteanu care utilizează noțiunea de exigibilitatea conduitei conforme cu norma. Abordarea sa se realizează de pe poziția teoriei normative a vinovăției. Această exigibilitate, spune autorul, presupune ”posibilitatea de a–i pretinde subiectului să se conformeze preceptului normei”55. Vinovăția, presupunând un reproș făcut subiectului pentru conduita sa contrară ordinii juridice, nu își găsește locul în acele situații în care, datorită unor circumstanțe excepționale în care acesta s-a găsit, nu era posibil un alt comportament.56 În opinia noastră considerăm că imputabilitatea poate fi înțeleasă sub două sensuri: a)lato sensu, imputabilitatea reprezintă capacitatea persoanei de a înțelege, voi și acționa în mod liber, constituind o condiție a răspunderii penale; b)stricto sensu, imputabilitatea reprezintă doar capacitatea de a înțelege și a voi, constituind o condiție a vinovăției ca și trăsătură a infracțiunii. 4.Vinovăția (Culpabilitatea) Din punct de venere etimologic termenul de culpabilitate provine din lat. culpa, în înțelegerea actuală culpa desemnând o formă de vinovăție, un anumit tip de poziție psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei desemnâ. La originile sale însă, termenul culpa desemnează vina sau vinovăția în sens larg, romanii asimilând culpa lata intenției sau dolului, iar culpa levis cu greșeala. Termenul este utilizat în dreptul civil, spre exemplu ca sinonim cu 52 V.Pașca, op.cit (Curs de drept penal…), p.123. 53 Ibidem. 54 B.Bouloc, Droit penal general, Precis dalloz, 19eme edition, Paris, 2005, p. 2005, p. 323. 55 F.Streteanu, op.cit., p.487. 56 G.Fiandaca, E.Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli Editore, Bologna, 2001, p. 369, citați de F.Streteanu, op.cit., p. 487. 48 greșeala constituind una dintre condițiile răspunderii civile delictuale.57 Conceptul de culpabilitate este sinonim cu cel de vinovăție.58 Identitatea semantică dintre culpabilitate și vinovăție reiese cel mai clar din prevederile art. 2.02 ale Codului penal model american, intitulat General Requirements of Culpability (Condiții generale ale vinovăției) potrivit cu care o persoană nu este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni decât dacă a acționat în scopul săvârșirii ei (cu intenție directă – purposely), cu știința săvârșirii ei (cu intenție directă – knowingly), cu temeritate (nesocotește riscul inerent actului – recklessly) sau cu neglijență (negligently), poziție psihică reflectată asupra fiecărui element material al infracțiunii. (1) Minimum Requirements of Culpability. Except as provided in Section 2.05, a person is not guilty of an offense unless he acted purposely, knowingly, recklessly or negligently, as the law may require, with respect to each material element of the offense. În alineatul 2 al aceluiași articol legiuitorul amrican definește ”tipurile culpabilității” (Kinds of Culpability Defined). Într-o lucrare laborioasă, Larry Alexander și Kimberly Fessler Ferzan, analizează conceptul de culpabilitate din prisma vinovăției morale (moral blame) și ajung la surprinzătoarea concluzie că de esența culpabilității ar fi doar actele manifestând insuficientă grijă pentru interesele altora, legal protejate.59 În această ordine de idei neglijența (negligence) nu este culpabilă deoarece ”nu putem fi moral culpabili pentru că ne asumăm riscuri de care nu avem cunoștință” și că ”obligația de a reține, a-și aminti și a fi pe deplin informat despre orice activitate care este purtătoare de riscuri este o obligație pe care nici un om nu ar putea să o îndeplinească” și de aceea încălcarea acestei obligații nu prezintă nici un defect moral. 60 Doctrina common-law identifică culpabilitatea cu conceptul mens rea (guilty mind) și, plecând de la același fundament moral al răspunderii penale, afirmă: ”culpabilitatea morală, adică vina personală, include atât mens rea cât și motivația faptei (…) Judecata morală în cadrul dreptului penal are un caracter absolut: nu contează cât de altruiste au fost motivele autorului, de vreme ce în mod voluntar (adică cu conștiința vinovată) a comis o urmare periculoasă, el este, întru-n anume grad, culpabil din punct de vedere moral, sufiecient pentru a justifica o verificare din partea societății.”61 Din acest punct de vedere răspunderea penală nu se identifică cu răspunderea morală și culpabilitatea penală este un concept diferit de culpabilitatea morală (vinovăție). Excluderea motivelor din analiza teoretică a conceptului de mens rea duce doar la înlăturarea vinei morale, iar nu și la înlăturarea vinei penale. Vinovăția sau culpabilitatea poate fi definită ca fiind ansamblul proceselor psihice care fundamentează corelația dintre fapta ilicită și autor (concepția psihologică) sau ca un reproș adresat agentului de a nu-și fi adaptat conduita cerințelor ordinii juridice, un concept normativ exprimând contrarietatea între voința subiectului și norma de drept (concepția normativă).62 ”Culpabilitatea constă într-o judecată de repoș cu privire la autorul unui delict și constituie motivul aplicării pedepsei și, în același timp, indicatorul măsurii pedepsei”63. Nu ne propunem aici analiza celor două teorii asupra vinovăției, ele constituind obiectul unei prezentări complete într-un capitol ulterior.64 57 A se vedea C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, București 1997, p. 319. 58 V.Pașca, op.cit. (Curs de drept penal…), p.123. 59 L.Alexander, K.Kessler Ferzan, Crime and Culpability. A Theory of Criminal Law, Cambrige University Press, New York, 2009, p. 70. 60 Idem, p.71. 61 J.Hall, General Principles of Criminal Law, 2nd ed., 1960, Bobbs-Merril, Indianapolis, New York, p.92-93. 62 G.Antoniu, op.cit. (Vinovăția…), p.21 și 27. 63 C.Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 219. 64 A se vedea infra cap. 4.4.4. 49 Săvârșirea faptei cu vinovăție relevă cerința culpabilității ca și condiție sine qua non pentru existența infracțiunii și, ca urmare a constatării existenței acesteia, a angajării răspunderii penale a persoanei care a săvârșit-o. Culpabilitatea sau vinovăția reprezintă în concluzie expresia sintetică a aspectului subiectiv al faptei. Ea implică un act de conștiință, o atitudine a conștiinței în raport cu urmările faptei, și un act de voință, sub impulsul căruia este realizată fapta. Conștiința creează cauzalitatea psihică, iar voința declanșează cauzalitatea fizică a faptei65 . 65 V.Pașca, op.cit. (Drept penal…), p.232

3.1. DISPOZIȚII GENERALE 3.1.1. Noțiunea de infracțiunea Noțiunea generală de infracțiune ajută la delimitarea infracțiunilor de alte fapte asemănătoare, care însă pot constitui contravenții sau abateri disciplinare. G. Antoniu în cartea intitulată „Reflecții asupra conceptului de infracțiune” consideră că această noțiune desemnează „fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune. Este accepțiunea ce o are în vedere legiuitorul, care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.” Noțiunea de infracțiune provine din substantivul latinesc „infractio” care semnifică spargere, frângere. In „Droit penal general” a lui J. Prandel se arată, că prin infracțiune se înțelege „orice acțiune sau omisiune pe care societatea o interzice sau amenințarea unei pedepse”. Dacă legislația penală burgheză nu se ocupă de infracțiune, în schimb doctrina penală burgheză îi dă o atenție suficientă. „Toți autorii, toate tratatele de drept penal burghez încearcă să dea definiția infracțiunii ca noțiune generală”45. F. Liszt afirmă că infracțiunea este „acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă”46. După Garraud infracțiunea este „o faptă căreia în complexul instituțiilor juridice ale statului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune”47. Vouin și Leute susțin că infracțiunea este „un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului”48. Iar I. Tanoviceanu precizează următoarele când dă definiția infracțiunii. „Infracțiunea este acțiunea sau inacțiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancționat-o penalicește.”49. Art 17 din Actualul Cod penal definește infracțiunea, ca fiind infracțiunea ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 47 Actualul cod penal Viitorul cod penal – fapta prevăzută de legea penală; – fapta să fie săvârșită cu vinovăție; – fapta să prezinte perciol social – fapta să fie prevăzută de legea penală; – fapta să fie nejustificată; – fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o 50 G. Levasseur. Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113 51 In literatura juridică noțiunea de pericol social este conturată în modalități și formulări diferite. G. Levasseur în Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113, apreciază că potrivit concepției realiste care pune în evidență această trăsătură a infracțiunii ; perciculozitatea socială are semnificația de faptă contrară ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine. 52 C. Bulai. Drept penal- parte generală. Editura AllBeck, București 1997, pag 153 legea penală”. Art 15 din Viitorul Cod penal definește infracțiunea ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Infracțiunea reprezintă o comportare negativă în sensul neîndeplinirii unei obligații impuse de lege. G. Levasseur apreciază, că potrivit concepției realiste periculozitatea socială are semnificația unei fapte contrare ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine.50 3.1.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii In noul cod penal nu se mai face referire la pericolul social ca și trăsătură generală a infracțiunii. Caracterul nejustificat al faptei precizează faptul că aceasta are un caracter ilicit. a) Pericolul social al faptei Pentru ca fapta să constituie infracțiune trebuie să prezinte pericol social51. In știința dreptului penal, pericolul social imbracă două forme: – pericol social generic (abstract)- care se referă la un anumit tip de infracțiune cum este furtul, omorul fiind evaluat în mod abstract de catre legiuitor pentru a putea stabili dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, cât de mare este gradul de pericol și care este pedeapsa care trebuie aplicată în această situație; – pericol social specific (concret)- este pericolul social al faptei săvârșite, pericol ce va fi stabilit de instanța de judecată, urmând ca apoi să poată stabili sancțiunea penală ce trebuie aplicată ținând seama de vătămarea efectivă a valorii sociale, de urmarea produsă. Pericolul social se exprimă în stare de neliniște și de insecuritate socială pe care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicațiile negative ale vătămării pe care infracțiunea o presupune.52 Pericolul social al infracțiunii prezintă grade deosebite, unele infracțiuni avand un grad mai mare de pericol social (ex: tâlhărie, omor..) și atrăgând o pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (ex: lovirea, amenințarea..), fapte pentru care leguitorul a prevăzut pedepse mai ușoare. Aurel Teodor Moldovan 48 53 Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal – Parte generală. Editura AllBeck, București 2004, pag 85 54 Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal – Parte generală. Editura AllBeck, București 2004, pag 90-91 Gradul de perciol social este determinat de o serie de faptori ca: valoarea relației lezate, valoarea cauzală a acțiunii- inacțiunii, mărimea și natura urmărilor produse sau care s-ar fi putut producem persoana infractorului, forma de vinovăție, mobilul ori scopul cu care s-a acționat, mijloacele folosite etc.53 b) Vinovăția ca trăsătură esențială Este prevăzută în art 17 din Actualul Cod penal, repectiv art 19 al aceluiași cod prezintă formele vinovăției, respectiv art 17 din Codul penal viitor. Atitudinea psihică periculoasă a infractorului față de faptă și de consecințele ei îmbracă forma vinovătiei, pentru ca fapta să prezinte infracțiune este necesar ca această faptă să fie imputabilă făptuitorului, în situația în care fapta este comisă fără vinovăție fapta nu poate fi reținută în sarcina celui care a săvârșit fapta. Profesorul C. Bulai definește vinovăția ca fiind „atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social a avut în momentul executării reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”. Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o infracțiune și pentru dozarea cat mai justă a pedepsei, nu este suficientă numai stabilirea faptului că persoana respectivă a săvârșit fapta cu vinovăție, ci mai este necesar a se stabili și forma de vinovăție cu care aceasta a acționat.54 Vinovăția îmbracă două forme: – intenția; – culpa. Atât în legislația penală cât și în literatură pe lângă intenția directă și cea indirectă întâlnim și praeterintenția sau intenția depășită. Infracțiunea este săvârșită cu intenție când: – infractorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea luiintenție directă; – infractorul prevede rezultatul faptei sale și deși nu urmărește producerea lui acceptă posibilitatea ca acesta să se producă- intenția indirectă. In cartea intitulată „Manual de drept penal. Parte generală” a profesorului Costică Bulai întâlnim „Noțiunea, trăsăturile esențiale și conținutul infracțiunii” un exemplu pentru a explica intenția indirectă ca formă a vinovăției ea existând „nu numai atunci când infractorul trage un foc de armă în tâmpla victimei, prevăzând că în mod inevitabil va surveni moartea victimei, dar și atunci când focul tras cu intenția de a ucide un om a avut loc în condiții în care moartea victimei, era numai posibilă, dacă făptuitorul urmărește aceasta”. Intenția are la rândul său două modalități: Intenția directă- se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea unei fapte. Constatarea că infractorul a dorit săvârșirea faptei prevăzute ca interzisă și mai mult a prevăzut DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 49 55 F. Mantovani. Diritto penale. Parte generale secunda edizione, CEDAM, Padova, 1988, pag 314 56 V. Dongoroz și colaboratorii, op cit, pag 127, C. Bulai, op cit pag 120 rezultatul periculos al acestei fapte reprezintă dovada că el a urmărit defapt producerea acelui rezultat. Petem afirma că această intenție directă sau dol direct cum apare în literatura de specialitate nu este o voință oarecare ci este o vointă care este îndreptată spre realizarea unui anumit rezultat are astfel spus o finalitate certă. Profesorul Dongoroz afirmă faptul că intenția directă nu apare ca o simplă vinovăție, ci infractorul „trebuie să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări„. Trebuie precizat faptul că există infracțiuni cum este cazul delapidării, unde această infracțiune se poate săvârși numai cu intenție directă. Intenția indirectă- dolul eventual se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezultatul faptei sale deși nu-l urmărește acceptă posibilitatea producerii lui. Trăsăturile specifice dolului eventual pun în evidență atitudinea pasivă a subiectului activ al infracțiunii față de posibilitatea producerii urmării periculoase, rezultat pe care nu-l urmărește, însă admite posibilitatea ca acesta să se producă. In practica judiciară și în doctrină se vorbește și despre intenția determinată și despre intenția nedeterminată. Intenția determinată- atunci când infractorul are reprezentarea unei consecințe periculoase, consecință a cărei producere o urmărește sau pur și simplu o acceptă și acționează pentru producerea aceleeași concecințe periculoase, astfel că în cazul intenției determinate se poate vorbi atât despre intenția determinată directă cât și de intenția determinată indirectă. Intenția nedeterminată- atunci când făptuitorul are reprezentarea mai multor consecințe periculoase care s-ar putea produce fiindu-i indiferent care dintre aceste consecințe se vor produce, astfel că se poate afirma că în cazul intenției nedeterminate nu se poate discuta decât despre intenție directă. Doctrina de drept penal mai susține și existența unei intenții generice si a unei intenții speciale. Intenția generică- se caracterizează prin existența voinței acțiunii și a rezultatului precum și prin prevederea generică a rezultatului. Se află în această situație cel care urmărind să ucidă victima, este în eroare asupra identității persoanei sau cel care deși aplică victimei lovitura mortală, aceasta nu moare ca urmare a loviturii ce i s-a aplicat, ci a înnecării în fluviul în care fusese aruncat corpul victimei, crezându-se că este moartă.55 Intenția specială- apare atunci când voința infractorului este îndreptată spre realizarea unei anumite finalități, aflată dincolo de momentul când sunt realizate toate cerințele normei de incriminare.56 Aurel Teodor Moldovan 50 57 A.T.Moldovan-tratat de drept medical, editura AllBeck, București 2002, pag 432-433 58 Gh Scripcaru, T. Ciornea, op cit pag 136 Culpa constituie forma specifică de legătură psihică a autorului cu fapta. Din cartea profesorului Costică Bulai „Instituții de drept penal” aflăm că există culpă ca formă a vinovăției atunci când făptuitorul săvârșind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale dar nu a urmărit și nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acționat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul deși trebuia și putea să-l prevadă. Culpa prezintă la rândul ei două modalități: – culpa cu prevedere (ușurință); – culpa simplă (neglijență) Culpa cu prevedere sau ușurință- există în situația când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce. Culpei cu prevedere îi sunt caracteristice două elemente esențiale și anume, faptul că făptuitorul prevede rezultatul faptei însă nutrește cu speranța, lipsită de temei, că acesta nu se va produce. Spre exemplu situația când un conducător auto circulând cu o viteză excesivă produce un accident prin care pricinuiește vătămarea corporală victimei sau poate surveni chiar moartea victimei. În dreptul medical exista culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (în speță moartea bolnavului), dar nu urmărește producerea lui, ci crede, fără temei, că acesta nu se va produce. M.R. este examinată de 5 ori în decurs de 20 de zile la o circumscripție rurală și i se pune diagnosticul de gastroduodenită, după care este îndrumată la policlinică unde i se pune diagnosticul de colopatie cu constipație și este trimisă la domiciliu. După o lună în cadrul aceleași circumscripții pacienta este diagnsticată în mod corect ca fiind însărcinată în luna a treia cu avort incomplet, infectat, și este trimisă la spital pentru internare. Aici este refuzată pe motivul lipsei de locuri, dar este readusă după o saptămână în stare gravă urmată de deces. Comisia medico-legală a apreciat că în speță cauza medicală a morții a fost compilația infecțios distrofică datorită unui avort incomplet care a evoluat un timp îndelungat57. Intre cauză (avort și complicațiile sale) și efect (moartea victimei) se impun în speță o serie de omisiuni privind asistența medicală a victimei, omisiuni cu caracter de condiție cauzală care a favorizat moartea58 Culpa simplă (greșeala) – există în situația în care infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea sa-l prevadă, demonstând faptul că această modalitate a culpei este cea care constă în poziția psihică a persoanei care nu a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale deși în toate împrejurările și pe baza capacității sale trebuia și putea să le prevadă. În cazul culpei simple pentru a se putea stabili vinovăția se au în vedere DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 51 59 A.T.Moldovan- Tratat de drept medical, editura AllBeck, București 2002, pag 435 două criterii: – un criteriu obiectiv prin care se urmărește să se stabilească dacă faptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos; – un criteriu subiectiv prin care se urmărește să se verifice dacă făptuitorul care avea posibilitatea să prevadă rezultatul socialmente periculos, a putut să prevadă rezultatul în momentul săvârșirii faptei. Pentru cea de-a doua categorie de culpă în dreptul medical un caz ilustrativ ar fi următorul „L.M. în vârstă de 18 ani, a fost internat într-o secție de urgență pentru agitație psihomotorie și delir nesistematizat (pe foaia de observație a fost consemnat diagnosticul de intoxicație accidentală cu o substanță necunoscută). Bolnavei i s-a administrat bicarbonat de sodiu. A doua zi de la internare, bolnava a prezentat cianoză, convulsii, stare de inconștiență și de stop cardio-respirator. Medicii au constatat că în loc de ser bicarbonat s-a perfuzat clorură de potasiu. In ciuda tratamentului de reanimare efectuat, bolnava a decedat. Prin corelarea datelor clinice cu cele morfologice concluzia raportului de autopsie a fost în sensul că moartea pacientei L.M. a fost consecința unui accident terapeutic, prin confuzia medicamentelor și s-a produs prin stop cardiac, consecutiv administrării neindicate și supradozate a unei perfuzii de clorură de potasiu, soluție 10%. Comisia medico-legală a considerat că este vorba de o greșeală de diagnostic și tratament prin încalcarea unei norme elementare de supraveghere și vigilență, constând în administrarea unei substanțe medicamentoase în doză legală”59. Culpa mai poate îmbrăca forma nebăgării de seamă, adică a lispei de atenție, de abilitate profesională. Se mai face distincție între culpa directă (acțiunea săvârșită de infractor) și culpa indirectă (acțiunea săvârșită de o alta persoană). Praeterintenția – presupune o unire a intenției cu culpa care mai poartă denumirea și de intenție depășită caracterizăndu-se prin faptul că subiectul acțiunii dorește sau acceptă producerea urmării periculoase, urmări pe care le-a prevăzut însă a socotit că acestea nu se vor produce, dar cele produse în realitate sunt mult mai grave. Faptuitorul urmărind producerea unui rezultat, el săvârșește o faptă ce constituie elementul material al unei infracțiuni, însă rezultatul produs este mult mai grav (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). Prin noul cod penal se dorește unificarea regimului sancționator prevăzut pentru acțiunea și inacțiunea comisă cu aceeași formă de vinovăție. c) Prevederea faptei în legea penală Reprezentând o altă trăsătură a infracțiunii, arătând faptul că pentru existența infracțiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social și să fie săvârșită cu vinovăție, ci în plus este necesar ca fapta să fie prevăzută de legea penală ca infracțiune și să fie ca atare sancționată. In partea generală a codului penal se definește și se reglementează noțiunea generală de infracțiune, ca apoi în partea Specială a Codului penal se prevede și se descrie fiecare faptă Aurel Teodor Moldovan 52 60 A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală , Universitatea Transilvania , Brașov 2004 61 C. Bulai , Manual de drept penal –Partea generală , Ed All , București 1997, pag 167 prevăzută ca infracțiune și pedeapsa corespunzătoare. In literatura de specialitate prevederea în legea penală a unei fapte și sancționarea ei poarta denumirea de element legal al infracțiunii fiind esențial pentru existența infracțiunii 3.2. CONȚINUTUL INFRACȚIUNII 3.2.1. Noțiune și importanță Așa cum apare prevăzut în cadrul Codului de procedură penală la art.10 această noțiune de „conținut al infracțiunii” desemnează „totalitatea elementelor constitutive ale infracțiunii”. Plecând de la această definiție „prin conținutul infracțiunii se înțelege totalitatea condițiilor cerute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune, condiții ce sunt cerute prin intermediul normelor incriminatoare.”60 Pentru înțelegerea exactă a acestei noțiuni vom avea în vedere de exemplu infracțiunea de omor, prevăzută la art. 174 actualul Cod penal, respectiv în art 186 din viitorul Cod penal, partea specială, conținutul acestei infracțiuni se realizează atunci când o persoană ucide cu intenție o altă persoană. Noțiunea de infracțiune și noțiunea de conținut al infracțiunii sunt două noțiuni distincte, deoarece noțiunea de infracțiune are în vedere trăsăturile esențiale ale oricărei infracțiuni, iar noțiunea de conținut al infracțiunii reprezintă de fapt trăsăturile specifice fiecărei infracțiuni, trăsături care în sfera ilicitului penal o deosebesc de celelalte infracțiuni, astfel această noțiune de „conținut al infracțiunii” servește la calificarea infracțiunilor îndeplinind totodată și un rol important în realizarea legalității. Conținutul infracțiunii este definit de profesorul C. Bulai ca „totalitatea condițiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracțiune. Aceste condiții sunt cerute prin normele incriminatoare.” Astfel, de exemplu, potrivit dispoziției din art .208, respectiv 227 din Codul penal, infracțiunea de furt se realizează atunci când o persoană ia un bun mobil din posesia sau detenția alteia, fără consimțământul acesteia, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept. Definiția unui tip particular de infracțiune se reflectă de fapt în descrierea făcută în cuprinsul textelor de incriminare indicându-se tot odată condițiile cerute de lege pentru existența respectivei infracțiuni. Pe baza conținutului infracțiunii are loc calificarea acesteia, adică caracterizarea unei fapte ca infracțiune și încadrarea ei în textul de lege care o prevede și o sancționează. Pentru aceasta trebuie să se constate existența în fapta săvârșită a tuturor condițiilor cerute de lege pentru existența unei anumite infracțiuni, deci a tuturor elementelor constitutive ale acelei infracțiuni. Fiind o noțiune stabilită prin lege și deci obligatorie, conținutul infracțiunii are un rol important în realizarea principiului legalității în domeniul dreptului penal. Calificarea unei fapte ca infracțiune nu se poate face decât în strânsă conformitate DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 53 62 Ibidem cu legea. Dacă fapta concretă nu prezintă vreuna dintre trăsăturile prevăzute de lege, ea nu poate fi prevăzută ca infracțiune, lipsind unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii.61 3.2.2. Structura-conținutul infracțiunii Prin noțiunea de structură a conținutului infracțiunii se înțelege modul în care se grupează în cadrul conținutului infracțiunii diferitele elemente care alcătuiesc acest conținut și raporturile care se stabilesc între acestea.62 Această structură este menită să determine condițiile care sunt obligatorii pentru conținutul oricărei infracțiuni și care ar putea să lipsească, care sunt determinante pentru existența infracțiunii, adică cele determinante pentru existența infracțiunii. Structura conținutului infracțiunii are în vedere următoarele elemente: obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul, timpul săvârșirii infracțiunii și actul de conduită cu cele două laturi (latura subiectivă și latura obiectivă). Pentru ca o faptă să constituie infracțiune este necesar ca ea să prezinte pericol social, să fie săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de legea penală, dar este tot odată necesar ca toate condițiile ce alcătuiesc conținutul legal al infracțiunii să se materializeze în trăsăturile concrete ale acelei fapte. Condițiile necesare alcătuirii diferitelor conținuturi de infracțiuni pot fi astfel clasificate: 1. după factorii la care se referă vom vorbi despre condiții referitoare la actul de conduită, la obiectul infracțiunii, la subiecții infracțiunii, la locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Această clasificare este cea care stă la baza distincției între conținutul juridic și conținutul constitutiv al infracțiunii. 2. după importanța pe care le au pentru existența infracțiunii vom face distincția între condiții esențiale (numite și constitutive) și accidentale (circumstanțiale). Condițiile care formează conținutul infracțiunii în configurația de bază poartă denumirea de condiții esențiale sau constitutive, astfel că lipsa vreunei dintre aceste condiții conduce la inexistența infracțiunii. Poartă denumirea de condiții accidentale sau circumstanțiale acele condiții care ajută la alcătuirea conținutului infracțiunii în vreuna dintre variantele ei agravante sau atenuante. 3. după existența lor în momentul săvârșirii infracțiunii vom vorbi despre condiții preexistente, concomitente și subsecvente. În ceea ce privește condițiile preexistente în rândul acestora vor intra cele care se referă la obiectul infracțiunii, ca de exemplu condiția ca obiectul să se afle într-un anumit loc, sau se poate face referire și la subiecții infracțiunii, și anume ca subiectul activ sau pasiv să aibă o anumită calitate. Ca și condiții concomitente le vom aminti pe cele care se referă la momentul sau timpul săvârșirii infracțiunii. Aurel Teodor Moldovan 54 4 Alexandru Boroi și colaboratorii. – Drept penal.Partea generală. Editura Europa Nova București 1997 , pag.135. Printre condițiile subsecvente vom enumera cele referitoare la producerea unui anumit rezultat, ca de exemplu moartea sau sinuciderea victimei. Trebuie precizat faptul că, clasificarea condițiilor în funcție de momentul săvârșirii infracțiunii nu face altceva decât să ajute la o mai bună cunoaștere a conținutului infracțiunii. 3.2.3. Clasificarea conținuturilor de infracțiune În știința dreptului penal clasificarea conținuturilor de infracțiune se realizează ținându- se seama de anumite criterii de clasificare, astfel că vom întâlni, în primul rând : – dupa structura condițiilor vom avea conținut juridic care cuprinde toate condițiile cerute de legea penală pentru existența infracțiunii, de aceea conținutul juridic mai poartă denumirea și de conținutul propriu-zis al infracțiunii așa cum apare în norma de incriminare, și conținutul constitutiv al infracțiunii care se referă numai la condițiile care determină conduita ilicită, conținut ce este format din totalitatea condițiilor referitoare la latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii. – după criteriul variantelor de incriminare a infracțiunilor, vom distinge între conținuturi de bază sau tip și conținuturi agravante sau atenuante. Atunci când avem în vedere conținutul de bază sau tip al infracțiunii vom pleca de la premiza că legea penală incriminează faptele într-o formă de bază, adică având în vedere condițiile subiective și obiective absolut necesare pentru existența acelui tip particular de infracțiune (în acest sens avem în vedere cuprinsul art. 208 și 211 alin.1 Cod penal în care sunt prezentate condițiile necesare pentru ca o faptă să constituie infracțiune de furt și cea de tâlhărie). Există însă și situația în care legea penală adaugă conținutului de bază anumite condiții care nu fac altceva decât după caz să reducă sau să sporească pericolul social abstract al infracțiunii. – după criteriul structurii juridice, vom vorbi despre conținuturi simple și complexe. Vom avea conținut simplu al infracțiunii, atunci când infracțiunea este prevăzută numai într-o singură variantă, ce reprezintă de fapt acele cerințe care pentru existența infracțiunii se referă doar la o singură acțiune sau inacțiune, la un singur rezultat și la o singură formă de vinovăție. Conținut complex al infracțiunii, apare atunci când infracțiunea este reglementată în două sau mai multe variante sau există și situația când aceeași infracțiune capătă contur sub mai multe modalități. Astfel că în cazul conținuturilor complexe vom avea în vedere mai multe acțiuni sau inacțiuni, mai multe rezultate, dar și două sau mai multe forme de vinovăție. – după formele infracțiunii (clasificare pe care o întâlnim în cartea intitulată Drept penal. Partea Generală a profesorului Alexandru Boroi DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 55 65 Constantin Mitrache – Drept penal. Partea generală. București 2002, Casa de editură și presă “ Șansa” srl , pag.98 6 I. Oancea – Drept Penal . Partea generală , Ed. Didactică și pedagogică , București 1971 , pag 166 66 Costică Bulai și colaboratorii – Instituții de drept penal . Editura Trei, București 2001 și colaboratorii) vom avea conținuturi tipice și conținuturi atipice. Astfel că în cazul conținuturilor tipice ne vom referi la acele condiții care alcătuiesc conținutul juridic al infracțiunii, iar în cazul conținuturilor atipice sunt cele care corespund tentativei și actelor premergătoare.63 3.3. CONDIȚII PREEXISTENTE INFRACȚIUNII 3.3.1. Obiectul infracțiunii Infracțiunea nu poate fi concepută fără preexistența unei anumite relații împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită și care constituie de fapt obiectul acestui act. Ca și trăsătură esențială a infracțiunii am enunțat caracterul socialmente periculos al actului de conduită, acest caracter evidențiindu – se prin faptul că actul de conduită se îndreaptă împotriva anumitor valori sociale,această trăsătură esențială a infracțiunii ne pune în evidență faptul că obiectul infracțiunii, la modul general, îl formează societatea concepută ca ansamblu al relațiilor sociale. Astfel în doctrina penală obiectul infracțiunii apare definit ca fiind valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracțională64. Aceste valori sociale sunt arătate în cuprinsul art.1 actualul Cod penal la capitolul intitulat „Legea penală și limitele aplicării ei”, acestea fiind: România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracțiunii ca fiind valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracțională. 65 Prin săvârșirea infracțiunii se vatămă o valoare socială ocrotită printr-o normă de drept penal, iar ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal consacră obiectul infracțiunii rangul de obiect juridic. În literatura de specialitate obiectul infracțiunii apare sub mai multe forme, astfel că vom putea vorbi despre: a. Obiectul juridic general și obiectul juridic material Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele de drept penal. Prin obiectul juridic material al infracțiunii se înțelege cantitatea materială, ceea ce reprezintă fie corpul victimei, fie un obiect sau un lucru oarecare, un animal, cantitate asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită66 . Trebuie menționat faptul că între obiectul juridic general și obiectul juridic material existe anumite diferențe în primul rând prin simplul fapt că obiectul juridic general, așa cum este de altfel și denumit general, există în orice infracțiune, în Aurel Teodor Moldovan 56 67 Costică Bulai și colaboratorii – Instituții de drept penal, Editura Trei. București 2001, pag.49 timp ce obiectul juridic material există numai la acele infracțiunii la care valoarea socială ocrotită constă într-o entitate materială. Obiectul material există de exemplu în cazul infracțiunilor contra patrimoniului și este format din obiectul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională, putând astfel fi: bunul furat, delapidat, sau bunul obținut prin abuz, amăgire. Mai putem de asemenea întâlni obiect material și în cazul infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, obiect care este format în acest caz de însăși corpul victimei. b. Obiectul juridic generic (de grup) fiind format din grupul de valori sociale de aceeași natură ce sunt ocrotite prin normele de drept penal. c. Obiectul juridic specific (individual) fiind obiectul specific infracțiunii format din relațiile sociale formate în jurul și datorită unei valori sociale specifice, cu alte cuvinte acest obiect reprezintă de fapt valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. Între obiectul juridic generic și obiectul juridic specific există un raport de subordonare în sensul că obiectul specific reprezintă o parte din obiectul juridic generic. Pentru înțelegerea exactă a acestui raport de subordonare găsim acest raport explicat de către profesorul Costică Bulai în cartea intitulată „Instituții de drept penal” și anume: „Orice infracțiune aduce atingere, pe lângă obiectului său specific, și unui anumit obiect juridic generic sau de grup. Astfel, toate infracțiunile contra siguranței statului au ca obiect juridic comun relațiile sociale privind siguranța statului român; toate infracțiunile contra persoanei, oricare ar fi obiectul lor specific, au ca obiect juridic comun relațiile sociale privind persoana.67 Diferența majoră între obiectul juridic generic și obiectul juridic specific este clădită pe ierarhia și legăturile ce se stabilesc în cadrul sistemului de valori. e. Obiectul juridic complex este format din obiectul juridic principal, deci relațiile sociale principale care sunt vătămate, și din obiectul juridic secundar (sau adiacent), adică relația socială adiacentă căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. Acest obiect juridic este specific infracțiunilor complexe, cum de exemplu este cazul infracțiunii de tâlhărie unde ca și obiect juridic principal avem relațiile sociale ce privesc apărarea avutului privat sau public (relațiile de detenție, posesie), iar obiectul juridic adiacent fiind format din relațiile sociale privitoare la apărarea integrității corporale, a vieții și sănătății persoanei. 3.3.2. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii Locul și timpul săvârșirii infracțiunii formează ansamblul elementelor preexistente infracțiunii fără de care nu se poate concepe săvârșirea vreunei infracțiuni. Aceste condiții cu privire la timpul și locul săvârșirii infracțiunii sunt prevăzute în conținutul celor mai multor infracțiuni. Locul săvârșirii infracțiunii: Locul săvârșirii infracțiunii apare ca o condiție esențială în conținutul unei infracțiuni de îndeplinirea căreia depinde însăși existența infracțiunii. În acest sens putem avea ca și exemplu conducerea unui autovehicul DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 57 68 C. Mitrache ; Drept penal român – Partea generală , .Casa de editură și presă «Șansa » București 1997 pag 86, 87 cu tracțiune mecanică fără permis de conducere constituie infracțiune în cazul în care acest autovehicul este condus pe drumurile publice (locul săvârșirii infracțiunii) Nerealizarea condiției privind săvârșirea faptei într-un anumit loc conduce la inexistența respectivei infracțiuni, din lipsa uneia din elementele ei constitutive Locul săvârșirii infracțiunii este un element circumstanțial de care nu depinde existența infracțiunii ci doar realizarea unei variante calificate a infracțiunii. În acest sens infracțiunea de furt este săvârșită în variantă calificată când furtul este săvârșit într–un loc public (element circumstanțial). Nerealizarea acestei condiții privind săvârșirea faptei într-un anumit loc nu conduce la inexistența respectivei infracțiunii, fapta rămâne infracțiune în varianta tip (simplă ) dar nu se realizează varianta calificată. Timpul săvârșirii infracțiunii: Timpul de săvârșire a infracțiunii este în primul rând o condiție esențială de realizarea căreia depinde existența infracțiunii. În acest sens avem ca și exemplu pentru existența infracțiunilor de trădare prin ajutarea inamicului, folosirea emblemei Crucii Roșii în timpul operațiunilor militare se cerea ca aceste fapte să fie săvârșite în timp de război. Timpul săvârșirii infracțiunii constituie un element circumstanțial, condiție ce are rol de element circumstanțial în conținutul agravat al anumitor infracțiuni. – infracțiunea de furt este calificată în situația în care această infracțiune este săvârșită pe timp de noapte, sau în timpul unei calamități. 3.3.3. Subiecții infracțiunii Prin noțiunea de subiecții infracțiunii se înțelege persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii fie ca subiecți activi, prin însăși săvârșirea infracțiunii sau fie ca subiecți pasivi, fiind persoanele care suportă consecințele infracțiunii. Astfel vom avea ca subiecți ai infracțiunii persoanele fizice care nu și-au respectat obligația din cadrul raportului juridic penal de conformare și au săvârșit fapta interzisă, și persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii ocrotirii juridice penale și care prin săvârșirea faptei interzise suportă consecințele acestei fapte. Noțiunea de subiecți ai infracțiunii nu se confundă cu noțiunea de subiecți de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligației de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Sub acest aspect se poate lesne observa că sfera noțiunii de subiecți de drept este mai întinsă, ea cuprinzând și persoanele neimplicate în săvârșirea unei infracțiuni, decât sfera noțiunii de subiecți ai infracțiunii. Subiecții de drept penal prin implicarea lor în săvârșirea unei infracțiuni devin subiecți ai infracțiunii. Cu alte cuvinte, toți subiecții Aurel Teodor Moldovan 58 69 Dongoroz , Tratat , pag 407 70 Alex. Boroi ;Ghe .Nistoreanu Drept penal – Partea generală , Ed. ALL Beck , București 2004 pag 104, 105 infracțiunii sunt și subiecți de drept penal, dar nu toți subiecții de drept penal sunt și subiecți ai infracțiunii. 68 În modul cum sunt implicați în săvârșirea infracțiunii vom distinge între subiectul activ al infracțiunii și subiectul pasiv al infracțiunii. Subiectul activ al infracțiunii poate fi persoana fizică care a săvârșit fapta în calitate de autor (în mod direct și nemijlocit), sau în calitate de participant la săvârșirea infracțiunii (instigator sau complice). Are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește o infracțiune-fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă și la care participă ca autor, instigator sau complice. În literatura de specialitate pentru a desemna persoana care a săvârșit fapta interzisă se folosește atât noțiune de infractor cât și de făptuitor. Însă nu trebuie înțeles faptul că aceste noțiuni sunt sinonime, deoarece aceste noțiuni deși la o primă lecturare apar identice vom vedea că noțiunea de infractor este mai largă desemnând persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce nu desemnează infracțiune, iar lipsa vinovăției ori a pericolului social face ca faptă săvârșită prevăzută de legea penală să nu constituie infracțiune, iar persoana care a săvârșit–o să nu apară ca infractor ci ca făptuitor. Condițiile generale privitoare la existența subiectului activ: a) vârsta b) responsabilitatea c) libertatea de voință și acțiune a) Vărsta cerută de lege . Legiuitor a stabilit ca vărstă la care o persoană va putea răspunde penal, deci va deveni subiect activ al infracțiunii, vărsta de 14 ani împliniți, această vârstă a fost stabilită având în vedere particularitățile bio-psihice ale minorului. Până la împlinirea vărstei de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernamânt, deci nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-și da seama de importanța faptelor sale, astfel că în literatura și în practica de specialitate s-a apreciat faptul că minoritatea făptuitorului constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Deși și după împlinirea vărstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică nu este completă s-a prevăzut faptul că minorul între 14-16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedește că la momentul săvârșirii faptei a avut discernământ. Prin discernământ se înțelege capacitataea minorului de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea privită însă nu în general, ci raportată la fapta concretă săvârșită .69 Stabilirea apariției discernământului cu care s-a acționat la săvârșirea unei infracțiuni are o importanță practică deosebită, deoarece pot exista cazuri când în momentul comiterii faptei minorul să nu fii acționat cu discernământ, în schimb DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 59 71 C. Bulai Drept Penal –Partea generală , Ed. All Beck , București 1997 pag 208 72 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck București 1997 pag 209 73 A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală ,Universitatea Transilvania , Brașov, 2004 ulterior să se constate cu certitudine existența discernământului.70 Dovada de discernământ trebuie făcută în fiecare caz în parte și aceasta cade în sarcina organelor judiciare. Dacă nu se face dovada existenței discernământului minorului în momentul săvârșirii faptei, răspunderea acestuia este exclusă, minorul în vârstă de de 14-16 ani lipsit de discernământ aflându-se în aceași situație cu a minorului care nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârșirii faptei , adică nu poate fi, nici el, subiect activ al infracțiunii.71 Însă minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală, această prezumție este relativă ea putând fi combătută prin proba contrarie. b) Responsabilitatea nu este definită de codul penal, ea putându-se deduce din cuprinsul art.48 Cod penal actual, respectiv art 28 din viitoarea reglementare care definește iresponsabilitatea. Responsabilitatea în doctrina penală apare definită ca fiind aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele sale, astfel că responsabilitatea se apreciază prin intermediul factorului intelectiv care presupune capacitatea persoanei de a înțelege semnificația acțiunilor și inacțiunilor sale, și prin intermediul factorului volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale. Responsabilitatea se prezumă ca stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani, prezumție relativă însă putând fi înlăturată prin proba contrarie. În concepția profesorului Costică Bulai „responsabilitatea este o condiție sine qua non pentru ca o persoană să fie răspunzătoare penal pentru fapta săvârșită de ea, iar în dreptul nostru penal, care consideră vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, responsabilitatea este o condiție pentru existența subiectului activ al infracțiunii, fiindcă nu poate exista vinovăție acolo unde lipsesc cei doi factori, intelectiv și volitiv, necesari pentru existența vinovăției și care marchează, totodată, prezența responsabilității.” Nu poate fi subiect al infracțiunii și deci nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care nu are capacitatea de a înțelege de ce fapta sa prezintă pericolul social și de ce este interzisă și nici care sunt rosturile pedepsei.72 c) Libertatea de voință și acțiune presupune că „subiectul activ a decis în mod liber asupra săvârșirii faptei și a avut libertatea de hotărâre și libertatea de acțiune potrivit propriei sale voințe.”73 Dacă făptuitorul a acționat sub imperiul constângerii fizice și constrîngerii morale fapta nu mai este imputabilă acestuia și fiind săvârșită fără vinovăție nu este infracțiune. Subiectul pasiv al infracțiunii Pentru a putea fi subiect pasiv al infracțiunii persoana fizică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite prin norma penală. Aurel Teodor Moldovan 60 74 M. Basarab , op. cit., pag 98 75 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck., București 1997 pag 213 1 C. BULAI – Manual de drept penal, Editura ALL , București 1997 În doctrina penală, subiect pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată ori periclitată prin infracțiune.74 De cele mai multe ori subiect pasiv al infracțiunii poate fi și persoana păgubită cum este de exemplu în cazul infracțiunii de furt, de distrugere. Există și unele condiții speciale cu privire la subiectul pasiv al infracțiunii care sunt prevăzute în conținutul unor infracțiuni, cum de exemplu pentru infracțiunea de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să fie funcționar public aflat în exercițiul funcțiunii, subiect pasiv în cazul infracțiunii de pruncucidere este nou-născutul. Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii. „Persoana vătămată sau subiectul pasiv de drept penal al infracțiunii este acela care a suferit răul provocat prin infracțiune, în timp ce persoana dăunată sau subiectul pasiv de drept civil este acela care a suferit o pagubă provocată prin săvârșirea infracțiunii.”75 3.4. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI 3.4.1. Aspecte generale Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei Caracterul infracțional al unei fapte este în doctrina penală definit așa cum menționează și profesorul C. Bulai, ca o „însușire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii”76. Întrunirea trăsăturilor prevăzute de legea penală prin care o faptă este caracterizată ca infracțiune este ceea ce determină caracterul infracțional sau penal al unei fapte. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi definite ca fiind acele împrejurări, stări, cazuri, condiții a căror existență în timpul săvârșirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii să devină imposibilă. În principiu aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit. Existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, fiind una din cauzele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale conform Codului de procedură penală. Cadrul și clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au fost clasificate după următoarele criterii : A. Criteriul trăsăturilor esențiale: a. cauze care privesc pericolul social, DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 61 Actualul cod penal Viitrul cod penal Art 44 Legitima apărare (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc. (21)Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție, sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit sau delimitat prin semne de marcare. Art. 19 Legitima apărare (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare. (2) Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului. (3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, fără drept, în timpul nopții, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea mijloace. b. cauze care privesc vinovăția c. cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei. Această clasificare s-a considerat în doctrina penală ca având un caracter convențional, deoarece înlăturarea unei trăsături esențiale influențează în realitate existența celorlalte trăsături. B. Criteriul sferei de aplicare a. cauze generale care înlătură caracterul infracțional – își găsesc reglementarea în partea generală a Codului penal și sunt aplicabile oricăror cauze concrete b. cauze speciale având o aplicabilitate mai restrânsă, doar la cazurile anume prevăzute de lege, găsindu-și reglementarea atât în partea generală cât și în partea specială a Codului penal. 3.4.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăției 3.4.2.1. Legitima apărare În Actualul Cod penal legitima apărare își găsește reglementarea în art. 44, Aurel Teodor Moldovan 62 77 Prof univ dr Constantin Mitrache, conf univ dr Cristian Mitrache- Drept penal român-parte generală, pag 143, universul juridic 2009 ; iar in Viitorul Cod penal este reglemntată în art 19. Observăm că în viitoarea reglementare nu mai regăsim depășirea limitelor legitimei apărări, ceea ce este reglementată în art 44, alin 3. Legitima apărare apare ca o ripostă și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.” Legitima apărare apare ca o riposta pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, riposte determinate de necesitatea apărării valorilor sociale periclitare. Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate săvârșește o faptă prevăzută de legea penală. Deoarece faptuitorul a acționat constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale amenințate grav prin atacul periculos și nu cu voință liberă fapta este considerată ca nefiind săvârșită cu vinovăție77. Condițiile legitimei apărări Pentru ca o faptă să fie considerată a fi săvârșită în legitimă apărare este necesar îndeplinirea unor condiții privitoare pe de o parte la atac și pe de altă parte condiții privitoare la apărare. Condițiile atacului Atacul este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă, atitudine ce se materializează într-o acțiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite. Pentru a ne afla în prezența unei legitime apărării este necesar să existe un act de atac, concretizat fie într-o acțiune sau inacțiune socialmente periculoasă, atac ce trebuie să fie material, direct, imediat și injust, fiind îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau împotriva unui interes public punând totodată în pericol grav valorile sociale ocrotite. 1. Atacul trebuie să fie material. Atacul este material atunci când este exercitat prin mijloace fizice menite să periciliteze existența fizică a unor valori sociale ocrotite. Este material atacul care pentru realizarea lui se folosește forța fizică ori instrumente care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor sociale ocrotite. Deasemenea atacul poate fi realizat și printr-o inacțiune deoarece permite altor forțe să pericliteze fizic valorile ocrotite. Trebuie a avut în vedere faptul că nu există un atac material în cazul agr- (3) Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 63 siunilor morale, deoarece persoana calomniată sau funcționarul ultragiat nu poate invoca starea de legitImă apărare în cazul în care înțelege să se apere prin acte de violență. 2. Atacul trebuie să fie direct – atunci când se îndreaptă și pune în pericol în mod nemijlocit valoarea socială ocrotită. În literatura de specialitate s-a suținut faptul că atacul este direct și în situația în care vizează una dintre valorile sociale ocrotite chiar și în situația în care nu are un contact nemiljocit cu acea valoare. 3. Atacul trebuie să fie imediat – Caracterul imediat al atacului este dat de situația în care pericolul s-a ivit, ete actual sau este pe cale să se ivească, caracter ce este determinat de raportul în timp între atac și obiectul vizat. În situația în care intervalul de timp dintre începerea actului și ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerta ca fiind imediat deoarece el nu oferă posibilitatea unui pericol prezent ci creeză doar premisele unui pericol care s-ar putea produce ulterior. Dacă însă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea atacului ea apare ca o ripostă a fătuitorului neconsituind caracterul unei apărări astfel încât această faptă constituie infracțiune. 4. Atacul să fie injust. Apare ca injust acel atac care nu are un fundament legal sau de fapt, care să justifice această comportare. Atacul este just sau nu poate da naștere unei legitime apărări atunci când constă într-o activitate permisă sau prevăzută de lege. Dacă cel care face apărarea nu cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului, el va riposta în legitimă aparare nefiind obligat să caute o soluție mai puțin periculoasă ci va înlătura pericolul prin mijloace pe care le consideră ca fiind eficiente, situație în care legitima apărare va intra în concurs și cu eroarea de fapt. 5. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau un interes general. Legea impune condiția ca atacul să poată cauza un pericol iremediabil sau greu remediabil unor valori sociale ocrotite, această condiție fiind înșuși motivarea acțiunii de apărare. În situația avută în vedere în art.22 alin.3 Noul Cod penal, anume „ săvârșirea faptei pentru a respinge pătrunderea fără drept în locuință, încăpere,dependințe sau loc împrejumit ținând de acestea”, legitima apărare este prezumată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții specifice: a) pătrunderea în locuință,încăpere, dependințe sau loc împrejmuit ținând de acestea să se facă fără drept b) pătrunderea să se facă prin violență, viclenie, efracție sau prin alte mijloace asemănătoare Condiții privitoare la apărare a. Acțiunea de apărare să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, îmbrăcând forma actelor pregătitoare ori tentativei, astfel că legitima Aurel Teodor Moldovan 64 apărare nu poate fi invocată în cazul faptelor ce nu sunt prevăzute de legea penală și anume faptele cu caracter administrativ, civil. b. Apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului, caracterul necesar al apărării se apreciază atât sub raportul întinderii căt și sub raportul intensității. Din punct de vedere al momentului săvârșirii actului de apărare limita necesității este dată de limita pericolului rezultat, adică atât timp cât subzistă pericolul subzistă și necesitatea înlăturării lui. Apărarea este necesară sub raportul intensității atâta timp căt a condus șa înlăturarea atacului însă nu a depășit gravitatea pericolului care amenința valoarea socială ocrotită. Necesitatea apărării trebuie analizată și în raport cu posibilitatea celui atacata de a înfrunta gravitatea atacului. Doctrina penală consideră că legitima apăare subzistă și atunci când cel atacata se salvează prin fugă, ascundere din fața agresorului. c. Apărarea să fie proproțională cu gravitatea atacului. Proporționalitatea apărării cu gravitatea atacului are în vedere faptul că de pildă în cazul unui atac îndreptat împotriva integrității corporale se poate riposta printr-o faptă de apărare ce are în vedere integritatea corporală a agresorului. Dacă apare un dezechilibru între cele de valori fapta este săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări. Efectele legitimei apărări: Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu constituie infracțiune deoarece lipsește elementul de bază al infracțiunii și anume vinovăția, făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii, agrsiune ce punea în pericol valorile sociel ocrotite, neexistând din partea lui o manifestare liberă a voinței. Nefiind infracțiune , legitima apărare nu atrage răspunderea penală a făptuitorului considerându-se astefl că fapta sâvărșită în legitimă apărare nu are caracter ilicit neputând atrage astfel nici o lată răspundere juridică. Actualul cod penal Viitorul cod penal Art 45 Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu poate fi înlăturat altfel, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general; Se află în stare de necesitate acela care în momentul săvârșirii faptei nu și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat Art. 20 Starea de necesitate (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate. (2) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 65 3.4.2.2. Starea de necesitate Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune deoarece acestă faptă nu este săvârșită cu vinovăție, făptuitorul fiind constrâns de necesitatea apărării împotiva unui pericol iminent și care nu putea fi înlăturat în alt mod. Pericolul care amenință valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate poate fi generat de : inundații, cutremure, incendii și nu de atacul unei persoane, situație specifică legitimei apărări. Condițiile privitoare la pericol a. Întâmplarea care dă nașterepericolului este datorată unei cauze fortuite, geneza pericolului este de cele mai multe ori un eveniment întâmplător: un cutremur, o inundație, un incendiu etc, dar poate fi datorată și unor activități omenești imprudente sau intenționate cum ar fi spre xemplu situația unui incendiu declanșat de un individ. b. Pericolul trebuie să fie iminent, fiind pe punctul de a se produce , dar este necesar pentru a putea vorbi de stare de necesitate ca pericolul să fie în punctul de a trece de la amenințare la producerea efectivă a răului; condiție ce este îndeplinită și în situația în care pericolul s-a declanșat devenind astfel actual. Pericolul trebuie însă să fie și real, în sensul că nu trebuie să se afle sub semnul incertitudinii fiind apt să producă făptuitorului o serioază temere că acesta se va produce. c. Pericolul trebuie să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. O faptă apare ca fiind săvărșită în stare de necesitate când aceasta a fost necesră pentru a salva de la un pericol iminent viața, integriatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia sau un interes general. Noțiunea de „bun important” desemnează acel bun care prin valoarea lui artistică, științifică istorică sau afectivă legitimează acțiunea de salvare în fața pericolului. d. Pericolul să fie inevitabil, în sensul că acesta să nu poată fi înlăturat în alt fel decât prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală. Aprecierea pericolului ca inevitabil se face prin luarea în considerare a împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acționeze sub amanințarea pericolului, neeliminând în același timp particularitățile psihofizice ale persoanei pentru a putea concide dacă aceasta putea să prevadă și altă posibilitate de salvare poate chiar mai puțin dăunătoare. Condițiile acțiunii de salvare a. Acțiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor, în sensul că aceasta trebuie să fie singura cale de salvare în situația de fapt dată. Necesitatea acțiunii de salvare se apreciază în raport cu iminența și actualitatea pericolului. Aurel Teodor Moldovan 66 Actualul cod penal Viitorul cod penal Art 46 – Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista Art. 24 Constrângerea fizică Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. b. Acțiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală c. Prin acțiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Acțiunea de salvare a valorilor sociale împotriva pericolului iminent este necesară numai dacă nu produce urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Persoana care acționează trebuie să aibe reprezentarea atât a gravității pericolului, a urmărilor acestuia cât și a urmărilor faptei sale de salvare. Dacă făptuitorul nu și-a dat seama ă prin acțiunea sa cauzează urmări mai garve fapta urmează a fi considerată săvârșită tot în stare de necesitate, dar în situația în care făptuitorul și-a dat seama de faptul ca prin acțiunea sa de salvare pricinuiește urmări vădit mai grave în acesată situație fapta nu este săvârșită în stare de necesitate ci constituie infracțiune ce atrage răspunderea peanală a făptuitorului, recunoscându-se însă în favoarea acestuia circumstanța atenuantă a depășirii limitelor stării de necesitate. d. Fapta să nu fie săvărșită de către, sau pentru a salva o persoană, care avea obligația de a înfrunta pericolul situație în care se are în vedere anumite profesii ce prin natura lor obligă pe profesionist să înfrunte pericolul. Efectele stării de necesitate Fapta săvârșită în stare de necesitate nu constiuie infracțiune deoarece nu este săvârșită cu vinovăție, această faptă fiind comisă sub imperiul constrângerii, al amenințării pericolului iminent. 3.4.2.3. Constrângerea fizică și constrângerea morală Constrângerea fizică Constrângerea fizică apare în literatura de specialitate și sub denumirea de forță majoră existând în situația în care o persoană este silită, obligată de o energie fizică externă, căreia nu i se poate opune, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 67 Actualul cod penal Viitorul cod penal Art 46 alin 2- nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu poate fi înlăturat în alt mod Art. 25 Constrângerea morală Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturată în alt mod. Condiții pentru existența constrângerii fizice 1. Să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, deoorece aceasta este singura situație care are în vedere posibiltatea înlăturării caracterului penal al faptei. Fapta pote fi realizată atât printr-o acțiune căt și printr-o inacțiune , aceasta din urmă se realizează atunci când făptuitorul nu își îndeplinește o obligație legală pe care o avea și astfel săvârșește o faptă prevăzută de legea penală 2. Constrângerea la care persoana a fost supusă să nu îi fi putut rezista. Aceasta are în veder natura constrângerii cărei nu i se putea opune o rezistență, dr în situația în care exista posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat la aceasta. Trebuie menționat faptul că posibilitatea de arzista constrângerii se aprecaiză în fiecare caz avându-se în vedere atât natura și intensitatea forței de constrângere cât și capacitatea și de starea psihică a persoanei onstrânse. 3. Să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane, această acțiune de constrângere putând proveni din partea unei alte persoane, din prtea unui animal sau chiar din partea unor eveniment menite a răpii libertatea de mișcare a făptuitorului în sensul ca acesta este oprit de la anumite acșiuni sau este obligat la o anumită acțiune. Efecte Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracțiune, pentru ca îi lipșsete una dintre trăsturile esențiale pentru ca fapta să cxonstituie infracțiune și anume vinovăția, vinovăția neputând exista atunci când făptuitorul nu are libertat de acțiune. Constrângerea morală Pentru a ne afla în prezența constrângerii morale ca, cauză care înlătură caracterul penal al fapte sunt necesare îndeplinirea următorelor condiții: a) este necesar să se exercite asupra făptuitorului o acțiune de constrângere, printr-o amenințare, de către o altă persoană. Amenințarea trebuie să fie aptă să producă celui amenințat o temre puternică, temere ce îl determină să acționez în modul voit de cel care amenință, făptuitorul neavând posibilitatea de –ași dirija singur voința. Amenințarea trebuie să fie exercitată de o persoană fizică, ea putându- Aurel Teodor Moldovan 68 se realiza atăt direct cât și indirect, verbal sau în scris sau prin orice alt mijloc de comunicare. Ea trebuie să trezească în conștiința celui amenințat că dacă nu săvârșește fapta prevăzută de legea penală răul cu care este amenințat se va produce. b) amenințarea să fie gravă vizând un pericol pentru viața, integritatea corporală ori bunurile persoanei amenințate ori ale altei persoane. c) Pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel ce amenință, în sensul că cel constrâns nu are altă altenativă decât să suporte răul cu care este amenințat, dar în situația în care cel amenințat putea evita pericolul prin denunțare, prin alarmarea autorităților sau pe alte căi în această situație nu va mai opera constrângerea Efecte Constrângerea morală produce efecte numai in persoana, faptă ce este comisă sub imperiul constrângerii nedând frâu liber vionovăției, ca elemente esențial al infracțiunii, ceea ce conduce la concluzia că fapta nu este infracțiune. 3.4.2.4. Cazul fortuit In conformitate cu prevederile art Art 47- Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit desemneasză starea, situația în care acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care însă aceea persoană nu l-a conceput și nici nu l-a urmărit și care este rezultatul unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută. Sursa împrejurărilor fortuite poate fi: a) fenomenele naturii a căror producere nu poate fi prevăzută b) tehnicizarea activităților umane c) conduita imprudentă a unei persoane – apariția bruscă în fața unui autovehicul în viteză, a unei persoane d) starea maladivă a unei persoane – leșin, atac de cord etc. Condiții O faptă este considerată săvârșită în caz fortuit în măsura în care îndeplinește următoarele condiții: 1. rezultatul socialmente periculos trebuie să fie consecința intervenției unei împrejurări străine de voința și conștiința făptuitorului, lucru ce pune în evidență faptul că între împrejuararea neprevăzută și rezultatul produs trebuie să existe un raport de cauzalitate. 2. făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția forței străine care a produs rezultatul DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 69 Codul penal actual Noul cod penal Art 48- Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei, fie din acuza alienației minatel, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele Art. 28 Iresponsabilitatea Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze. 3. fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat intervenției imprevizibile a unei forțe străine, să fie prevăzută de legea penală. Efecte Lipsidu-i elementul esențial și anume vinovăția fapta săvârșită sub imperiul cazului fortuit nu constituie infracțiune. Vinovăția făptuitorului se exclude deoarece acesta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenția împrejurării ce a creat rezultatul socialmete periculos. Cazul fortuit operează in rem datorită imposibiltății prevederii intervenției energiei străine care este generală și obiectivă. 3.4.2.5. Iresponsabilitatea Iresponsabilitatea reprezintă o stare de incapacitae psihofizică a unei persoane care nu își poate da seama de carcterul, snsul și valoarea socială ,morală și juridică a faptelor pe care le săvârșește și a urmărilor acestora sau care care nu-și poate determina în mod normal voința, în raport cu faptele sale. Cauzele care pot determina iresponsabilitatea pot fi: starea de subdezvoltare psihică datorată diferitelor anomalii, boli neuropsihice, tulburări psihice provocate de intoxicații, fenomene fiziologice. Condițiile stăriii de iresponsabiliate 1. Să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, o acțiune sau inacțiune incriminată de Codul penal sau de orice alt act normativ. 2. Datortită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare să-ți dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori să nu fi putut să fie stăpân pe ele. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv, atunci când făptuitorul nu-și poate da seama de ceea ce face, sau de ordin volitiv, atunci când făptuitorul nu este în stare să se stăpânească. Lipsa unuia din acești factori sau ai amândurorara exclud vinovăția. 3. starea de incapcitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienației mintale sau altor cauze, care detrmină stări anormale 4. starea de de incapaciate psihică a persoanei să existe în momentul Aurel Teodor Moldovan 70 Codul penal actual Noul cod penal art 49 C.pen nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei, se gasea, datorită unor împrejurări independente de voința sa în stare de beție completă produsă de alcool sau alte substanțe Art. 29 Intoxicația Nu este imputabilă fapta prevă‘zută de legea penală, săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive. 78 Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 212-213 săvârșirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua actele prin care s-a săvârșit ori s-a contribuit la săvârșirea faptei. Această condiție nu este îndeplinită dacă înăuntrul intervalului de timp cât a durat săvârșirea faptei făptuitorul și-a recăpatat la un moment dat capacitaea psihică și acontinuat toțuși săvârșirea sau participarea la săvârșirea fapte. Efecte Deorece în cazul iresponsabilității responsabilitatea este cea care lipsește fapta nu întrunește trăsătura 3sențaila a infracțiunii, ceea ce înlătura caracterul penal al faptei. Beția Noțiune Se poate observa clar că termenul de beție este înlocuit cu cel de intoxicație pentru a releva mai bine înțelesul acestei instituții Aceasta este considerată a fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei numai de către sistemul de drept românesc. Starea de beție poate constitui în unele imprejurări o cauză de excludere a răspunderii penale, iar în altele o cauză de atenuare sau de agravare a sancțiunii. Cea mai frecventă este beția alcoolică sau intoxicația etilică. După gradul de intoxicație, beția poate fi completă, când se ajunge la cvasiparalizarea completă a energiei fizice și a facultăților psihice, ori incompletă, situație în care procesul de intoxicare se află în faze incipiente, determinând numai o slăbire a capacității de autocontrol si autodirijare a actelor de conduita78. Felurile stării de beție a) după atitudinea persoanei care a dorit să nu ajungă în stare de beție : – beția accidentală (involuntară sau fortuită) este beția în care a ajuns persoana independent de voința ei – de exemplu o persoană care lucrează într-un mediu cu vapori de alcool și fără să conștientizeze DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 71 79 Prof univ dr Constantin Mitrache, conf univ dr Cristian Mitrache- Drept penal roman-parte generala, pag 161- 162, universul juridic 2009 80 Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 214 81 Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr 254/1978 82 Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 214-215 inhalează astfel de vapori și ajunge în stare de beție ; – beția voluntară- reprezintă starea în care ajunge o persoană care consumă voit băuturi alcoolice, ori substanțe al căror efect ebriant îl cunoaște. Această formă cunoaște două forme : * beția preordinată (premeditată) – reprezintă o circumstanță agravantă a răspunderii penale deoarece persoana și-a provocat această stare cu un anumit scop (pentru a avea mai mult curaj în săvârșirea faptei, ori pentru a o invoca drept scuză la săvârșirea faptei) ; * beția simplă- poate fi considerată o circumstantă atenuantă, deoarece faptuitorul când și-a provocat această stare nu avea intenția să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. b) după gradul de intoxicație cu alcool, ori alte substanțe beția poate fi : – beția completă- este caracterizată de paralizarea aproape completă a energiei fizice și o întunecare a facultăților psihice ; – beția incompletă- intoxicația cu alcool sau alte substanțe ebriante este intro fază incipientă manifestată de regulă prin excitabilitate si impulsivitate. Capacitatea persoanei de a înțelege și de a voi este doar diminuată79. Condițiile stării de beție : – fapta să se fi găsit in momentul sau în timpul săvârșirii faptei în stare de beție produsă de alcool ori de alte substanțe. Nu se consideră a fi îndeplinită această condiție dacă starea de beție a existat înainte sau posterior momentului săvârșirii faptei80. In practică s-a stabilit că prevederile care reglementează iresponsabilitatea nu sunt incidente în cazul când starea de inconștiență în care se află inculpatul în momentul săvârșirii faptei s-a datorat beției voluntare complete care în condițiile unei boli psihice preexistente, a afectat capacitatea de apreciere critică a faptelor și mai ales capacitatea de frânare volițională a actelor comportamentale. Caz în care starea de beție voluntară constituie o circumstanță atenuantă81. – starea de beție să fi fost accidentală- provocată independent de voința făptuitorului. Beția voluntară premeditată pentru săvârșirea faptei reprezintă o circumstanță agravantă ; – starea de beție să fie completă, respectiv persoana să nu-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori de urmările și de pericolul social al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Pentru ca făptuitorul să poată să fie tras la răspundere penală el trebuie să aibă o anumită capacitate de a înțelege și de a voi ; – fapta săvârșită de persoana aflată în stare de beție să fie prevăzută de legea penală82. Aurel Teodor Moldovan 72 Consecințe juridice Fapta săvârșită în stare de beție completa, accidentală, fortuită nu constituie infracțiune, ea nefiind săvârșită cu vinovăție, dar în situația în care beția accidentală nu este completă atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, starea de beție putând constitui o circumstanță atenuantă 3.4.2.6. Minoritatea făptuitorului În ceea ce privește minoritatea în materia dreptului penal a fost creată o instituție de sine stătătoare, cea referitoare la măsurile educative, sanctiuni de drept penal aplicanile minorilor infractori, dar în acealși timp minoritatea apare reglementată și ca u cauză care înlătură caracterul penal al faptei, instituție ce se resfrânge asupra acelei categorii de minori care nu îndeplinesc condițiile pentru a răspunde penal, conform art.113 Cod penal. Condițiile minorității 1. să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală 2. fapta să fie săvâșită de un minor care nu îndeplinește condițiile legale de a răspunde penal. Conform art.113 minorul care nu aîmplinit vârsta de 14ani nu răspunde penal, iar minorii între 14 – 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ. După împlinirea vărstei de 16 ani, minorii răspund penal, dar potrivit unui sistem specific de sancțiuni. 3. minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, această condiții se referă la faptul că starea minorului de natură să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și pe întreaga perioasdă de execuatre a acesteia. Efecte Minoritatea face ca fapta să nu constituie infracțiune și pe cale de consecință nu atrage răspunderea penală a făptuitorului, fiind aptă de a produce efecte numai in personam. Actualul cod penal Noul cod penal Art 50. nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal Art. 27 Minoritatea făptuitorului Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal. DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 73 83 Constantin Mitrache- Drept penal.Parte generală. Universal Juridic. Bucurști 2004 3.4.2.7. Eroarea de fapt „Reprezentarea greșită de către cel ce săvârșește o faptă prevăzută de legea penală a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității”83 În legislația în vigoare cât și în doctrina penală eroarea se clasifică în funcție de obiectul asupra căruia poartă, factorii care au determinat-o, posibilitatea de evitare și întinderea consecințelor. Pentru ca eroarea să înlăture caracterul penal al faptei trebuie: – să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală; Actualul Cod penal Viitorul Cod penal Art 51 Eroarea de fapt (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Nu constituie o circumstanță agravantă imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii. (3) Dispozițiile alin (1) și (2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. (4) Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei Art. 30 Eroarea (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Dispozițiile alin.(1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. (3) Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii. (4) Prevederile alin.(1)–(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale. (5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată. Aurel Teodor Moldovan 74 – în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existența unor împrejurări, situații de care ar depinde caracterul penal al faptei; – situația, împrejurarea ce nu au fost cunoscute pot reprezenta un element constitutiv al infracțiunii sau o circumstanță a acesteia. Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în eroare de fapt cu privire la o situație sau împrejurare ce sunt prevăzute ca elemente constitutive ale unei infracțiuni, nu constituie infracțiune astfel că nu atrage răspunderea penală. Dacă fapta este incriminată atunci când este săvârșită cu intenție cât și atunci când este săvârșită din culpă, eroarea de fapt este cea care înlătură vinovăția și deci și caracterul penal al faptei. Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanțe de agravare ale unei infracțiuni intenționate, iar când poartă asupra unei circumstanțe agravante la o infracțiune incriminată și atunci când este săvârșită în culpă va duce la înlățurarea ei numai dacă necunoașterea sau cunoașterea greșită a stării, împrejurării sau situației ce constituie circumstanța de agravare nu este ea însăși rezultatul culpei. Noul cod penal face distincție între cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate. Distincția intre cauzele justificative și cele de neimputabilitate rezidă în aceea că în cazul cauzelor justificative efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților, pe când în cazul cauzelor de neimputabilitate efectul acestora nu se extinde și asupra participantilor. In categoria cauzelor justificative intră legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate, iar în categia cauzelor de neimputabilitate se regăsesc: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, intoxicația, iresponsabilitatea și eroarea. Noul cod penal dorește o unificare a reglementărilor europene în această materie, în legislația statelor europene deja există această delimitare. 3.5. INLATURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA PERICOLULUI 3.5.1. Preliminarii Ca trăsătură esențială a infracțiunii lipsa pericolului social conduce la înlăturarea caracterului infracțional al faptei săvârșite, astfel că se are în vedere mai multe aspecte și anume: în primul rând lipsa pericolului social ca trăsătură esențială a infracțiunii lipsește în anumite situații, cazuri sau împrejurări anume prevăzute de lege, iar în al doilea rând pericolul social caracteristic infracțiunii lipsește în cazul faptelor concrete și pentru care nu este necesară aplicarea unei pedepse. 3.5.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esențială a infracțiunii DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ 75 Pericolul social este înlăturat pentru anumite fapte determinate prin legea care prevede atât fapta al cărui pericol este înlăturat cât și împrejurarea în care este înlăturat pericolul social, astfel că apar ca lipsite de pericol social spre exemplu arestarea învinuitului sau inculpatului. Pericolul social este înlăturat și în cazul anumitor acte inerente desfășurării unor activități ce sunt permise de lege, fiind considerate ca lipsite de pericol social și faptele comise din culpă, dacă ele sunt incriminate numai atunci când sunt săvârșite cu intenție. Rezultă că pericolul social al infracțiunii este înlăturat și în situația în care fapta este săvârșită fără vinovăție. 3.5.3. Lipsa pericolului social concret al faptei prevăzute de legea penală Caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Este posibil ca fapta săvârșită să fie lipsită de importanță prin pericolul social minim pe care-l prezintă, deși în mod formal îndeplinește toate trăsăturile specifice ale infracțiunii, astfel că este înlăturat caracterul infracțional al faptei și pe cale de consecință se înlătură și răspunderea penală. Fapta care este lipsită de pericolul social concret necesar unei infracțiuni nu constituie infracțiune neatrăgând răspunderea penală, dispoziții ce sunt înscrise în art 181 Cod penal actual. In viitorul cod penal la art 15 alin (1) – “Art. 15 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii (1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”; se dă o altă definiție a infracțiunii ceea ce rezultă din cumulul trăsăturilor reglementate de lege pentru această instituție. Organul de aplicare a legii penale are obligația de a stabili pe baza unor criterii legale prevăzute de art 181 Cod penal care prevede că “nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minima adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni”. Din cuprinsul art 181 rezultă faptul că atunci când pericolul social concret nu este sufficient pentru a caracteriza fapta ca infracțiune, caracterul penal al faptei este înlăturat, iar făptuitorului i se poate aplica conform art 91 C.pen o sancțiune cu caracter administrativ. 3.6. LIPSA PREVEDERII IN LEGEA PENALA Lipsa prevederii faptei în legea penală este o împrejurare în care o faptă care aparent întrunește trăsăturile esențiale ale infracțiunii în realitate nu are caracter penal deoarece nu este prevăzută de legea penală ca infracțiune, prin faptul că Aurel Teodor Moldovan 76 ori îi lipsește unul dintre elementele constitutive ori în modalitatea în care a fost săvârșită, fapta nu mai este prevăzută ca infracțiune. Neprevederea în legea penală apare în următoarele situații: – neîndeplinirea de către fapta concretă a unui element constitutiv al infracțiunii, lipsește deci o condiție cerută de lege pentru a caracteriza fapta săvârșită ca infracțiune; – dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării fapt ce se realizează prin scoaterea în afara ilicitului penal al faptei considerate infracțiune până la o anumită dată; – lipsa dublei incriminări: în cazurile de aplicare a legii penale române conform principiului universalității se cere dubla incriminare a faptei, ceea ce presupune că atât legea penală română cât și legea penală strâină de la locul în care s-a săvârșit fapta, să prevadă drept infracțiune fapta săvârșită. Lipsa prevederii faptei săvârșite ca infracțiune în legea penală are drept efect înlăturarea caracterului penal și pe cale de consecință înlăturarea răspunderii