Tranzactia de Impacare In Procesul Civil
Tranzacția de împăcare în procesul civil
Introducere
Capitolul I. Considerații generale privind instituiția tranzacției de împăcare.
1.1. Noțiunea tranzacției de împăcare. Importanța soluționării pe cale amiabilă a litigiilor civile
1.2. Evoluția istorică a instituției tranzacției de împăcare
1.3. Natura tranzacției de împăcare
Capitolul II. Tranzacția încheiată pentru încetarea procesului judiciar.
2.1. Tranzacția de împăcare în procesul civil
2.2. Procedura de încheiere și confirmare a tranzacției de împăcare de instanța de judecată
2.3. Contestarea tranzacției de împăcare. Eliberarea documentului executoriu în baza încheierii de confirmare a tranzacției
Capitolul III. Tranzacția de împăcare încheiată pentru încetarea procedurii de executare
3.1. Tranzacția de împăcare în procedura de executare
3.2. Efectele încheierii tranzacției de împăcare la faza de executare
Concluzia.
Bibliografia.
Anexe:
Exemplu de tranzacție de împăcare.
Exemplu de încheiere de confirmare a tranzacției de împăcare.
I. INTRODUCEREA.
În condițiile promovării reformei sistemului de drept și încercării de a constitui un stat de drept, bazat pe consfințirea și garantarea cît mai eficientă a drepturilor persoanelor fizice și juridice, un rol deosebit îl are autoritatea judecătorească. În astfel de circumstanțe, scopul principal al justiției civile constă în asigurarea posibilității de a se exercita în deplină libertate drepturile participanților la circuitul civil, cu respectarea strictă a normelor imperative.
În doctrina de specialitates-a remarcat că modificările de ultima oră, în diverse ramuri de drept, sunt marcate de prezența accentuată a principiului disponibilității. În special, realizarea acestui principiu, se încearcă a se vedea în actele de dispoziție ale părților la soluționarea pricinilor civile. După părerea procesualiștilor V.M. Semionov și T.S. Taranova, principiul disponibilității include posibilitatea părților de a se folosi de drepturile procesuale și materiale, cu care-i înzestrează legislația în vigoare.
Actele de dispoziție, așa cum sunt acestea prevăzute în art. 60, alin. 5 din Codul de Procedură Civilă al R.M.(în continuare CPC al RM), sunt drepturile procedurale ale părților de a influența nemijlocit desfășurarea unui proces civil pornit, prin renunțarea la acțiune făcută de reclamant, recunoașterea acțiunii de către pîrît sau încheierea tranzacției de împăcare de către aceștia, admise în modul corespunzător de către judecătorul competent. Astfel, una din formele de manifestare a principiului disponibilității, este garantarea prin lege a posibilității părților, care au ajuns la un compromis, de a înceta litigiul prin încheierea unei tranzacții de împăcare. Spre deosebire de celelalte acte de dispoziție și de finisarea obișnuită a procesului civil prin pronunțarea hotărîrii, încheierea tranzacției de împăcare este singura soluție în stare să satisfacă ambele părți, totodată necesitînd cheltuieli financiare minime și economisirea timpului de către părți și instanța de judecată.
Actualitatea temei. Nu suntem singuri, care considerăm în sensul arătat mai sus, importanța și actualitatea tranzacției de împăcare. Cercetătorul rus M. Alexeevici, opinează, că cel mai acceptabil și util mijloc de soluționare a litigiului pentru părți, reprezintă încheierea tranzacției de împăcare, deoarece, aceasta se constituie prin determinarea chiar de către părți a celor mai potrivite soluții de încetare a neînțelegerilor dintre aceste.
Ținem să evidențiem în mod deosebit faptul, că de cercetarea tranzacției de împăcare s-au preocupat puțini doctrinari autohtoni. Anume acest motiv constituie argumentarea existenței unei practici scunde a instanțelor de judecată de toate nivelele privitor la finisarea proceselor prin încheierea tranzacțiilor de împăcare. Printre acestea, drept cel mai însemnat exemplu, propunem articolul științific al savantului autohton V. Crețu, prin care se pune în discuție problematica aplicării de către instanțale economice a reglementărilor privitoare la tranzacția de împăcare.
Dacă, în cadrul legislației materiale, conform art. 5 din Codul Civil al R.M.(în continuare CC al RM), se admite analogia legii și analogia dreptului, atunci analogia respectivă, în cadrul sistemului de drept procesual civil, nu este acceptată. Prin urmare, procedura de încheiere și confirmare a tranzacției de împăcare, nefiind reglementată în Codul de Procedură Civilă, nu poate fi aplicată nici prin analogie. Această situație duce uneori, în cel mai bun caz, la o simplă confuzie privind procedura de încheiere și confirmare a tranzacției de către judecător, alteori, se săvîrșesc abuzuri și ilegalități, care, în cel mai evident mod nu condiționează garantarea și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Acest deziderat, în Republica , are un caracter formal. Altfel nu poate fi explicată tendința legiuitorului reflectată în art. 221, alin. 2 din Codul de Procedură Civilă al R.M.:” Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de președintele ședinței sau de un judecător. După aceasta, președintele clarifică dacă reclamantul își susține pretențiile, dacă pîrîtul recunoaște pretențiile reclamantului și dacă părțile doresc să încheie procesul cu o tranzacție”; fără a reglementa însăși procedura de încheiere și confirmare a tranzacției.
Suplimentar la critica deja adusă, ținem să menționăm și asupra lipsei unității terminologiei folosite pentru reglementarea tranzacției de împăcare. Astfel, în art. 1333, alin. 2 din CC al R.M. este prevăzut că:“ Tranzacția nu este susceptibilă de executare silită decît după omologare”. În contradicție cu norma din legea materială, CPC al RM, nu cunoaște procedura de omologare a tranzacției de împăcare. În art. 212, alin. 5 din CPC se conține: “În cazul admiterii renunțării reclamantului la acțiune sau confirmării tranzacției, instanța judecătorească pronunță o încheiere prin care dispune încetarea procesului”.
Prezența actualității temei respective este indubitabilă. Asupra argumentelor afirmației respective ne-am expus mai sus, dar pentru o claritate suplimentară mai reiterăm încă o dată:
Apărarea mai eficientă a drepturilor și intereselor legitime ale participanților la circuitul civil;
Economisirea timpului părților în procesul civil și a instanței de judecată;
Economisirea mijloacelor financiare a subiecților menționați;
Încetarea litigiilor, atunci cînd este posibil, prin acordul amiabil al părților, pentru a nu perturba securitatea și durabilitatea relațiilor civile și-n special a celor economice;
Unificarea terminologiei folosite în legislația națională;
Crearea unei proceduri adaptate special pentru tranzacția de împăcare judiciară și extrajudiciară.
Scopul și obiectivele. De la bun început este important să statuăm asupra scopului prezentei lucrări. Acesta nu constă în efectuarea unei critice unilaterale, epuizate și neîntemeiate. Afirmăm că scopul urmărit la elaborarea prezentei teze constă în soluționarea coliziunii și lacunității normelor juridice, care reglementează natura și procedura de încheiere și confirmare a tranzacției de împăcare, cu respectarea riguroasă a principiului disponibilității și a rolului diriguitor al instanței de judecată în cadrul soluționării pricinilor civile. Un compartiment separat se va dedica formulării unor demersuri teoretice și recomandări practice, care vor contribui la constituirea unui sistem de apărare a drepturilor civile, net superior celui existent.
În calitate de obiective, propunem următoarele: identificarea noțiunii și caracterelor tranzacției de împăcare, stabilirea naturii și locului instituției tranzacției de împăcare în sistemul legislativ al Republicii Moldova, corelarea normelor de drept material și procesual, care se implică în reglementarea instituției respective, distingerea particularităților încheierii tranzacției în judecătoriile de drept comun și-n cele specializate, cît și-n fața instanțelor de diferite grade de jurisdicție, cercul persoanelor împuternicite să încheie acest tip de contract, forma și conținutul acestuia, căile de atac la care se supune tranzacția de împăcare, posibilitatea confirmării tranzacției extrajudiciare în ordinea procedurii speciale, confirmarea tranzacției de împăcare la faza de executare de către instanța de judecată. Această listă nu este exhaustivă, în atenția cititorului vor fi prezentate și multiple propuneri de modificare a legislației privind tranzacția de împăcare, se va vorbi despre necesitatea și utilitatea încheierii tranzacției de împăcare în toate cazurile cînd aceasta este posibil.
Obiectul prezentului studiu este constituit, în primul rind, din normele juridice materiale și procesuale care reglementaeză instuția tranzacției de împăcare, în cel de-al doi-lea rind, vom cerceta demersurile teoretice și practica existentă în Uniunea Europeană și Comunitatea Statelor Independente.
Metodele utilizate în cadrul activității de cercetare a tranzacției de împăcare sunt următoarele:
metoda logică, care constă în aprecierea rațională, prin deducție, inducție, analiză a prevederilor legale existente;
metoda comparativă, care prin efectuarea contrapunerii obiectelor studiate, reflectă diferența între acestea, evidențiind perfecțiunea și lacunitatea fiecăruia;
metoda istorică. Aceasta acordă posibilitatea de a evalua experiența predecesorilor și a aplica cunoștințele acestora sau de a evita unele greșeli deja comise.
Contribuția personală în elucidarea problemei constă în efectuarea multipleor propuneri originale de modificare și completare a cadrului legislativ existent. Unele dintre aceste propuneri nu se întîlnesc în literatura de specialitate constituind elemente noi pentru investigarea și tratarea problemei respective.
Structura lucrării constă din introducere, trei capitole, două dintre care au cîte trei paragrafe, iar ultimul două și comcluziile.
Primul capitol poartă denumirea de „Considerații generale privind instituția tranzacției de împăcare”. În acesta se definește noțiunea tranzacției de împăcare, se vorbește despre istoricul apariției și dezvoltării acesteia și se distinge între tranzacția de împăcare ca instituție de crept material și procesual.
Al doil-ea capitol se intitulează „Tranzacția încheiată pentru încetarea procesului judiciar”. Esența acestuia constă în evidențierea conținutului și structurii tranzacției de împăcare ca instituție procesual-civilă. Se descrie amănunțit procedura de confirmare actuală, care nu este reglementată de nici un act normativ. Se propune o soluție de reglementare a acesteia. De asemenea, se insistă asupra posibilității justițiabililor de a solicita confirmarea tranzacției extrajudicare în ordinea procedurii speciale.
În capitolul trei, denumit „Tranzacția de împăcare încheiată pentru încetarea procedurii de executare, se abordează unul dintre cele mai actuale subiecte: executarea documentelor executorii. S-ar părea că tranzacția în procedura de împăcare nu necesită o reglementare separată. De necesitatea răsturnării acestei concepții greșite se vorbește în ultimul capitol.
Capitolul I. Considerații generale privind instituiția tranzacției de împăcare.
1. Noțiunea tranzacției de împăcare. Importanța soluționării pe cale amiabilă a litigiilor civile.
2. Evoluția istorică a instituției tranzacției de împăcare.
3. Natura juridică a tranzacției de împăcare.
Noțiunea tranzacției de împăcare. Importanța soluționării pe cale amiabilă a litigiilor civile.
Tranzacția de împăcare presupune un compromis reciproc avantajos, asupra căruia convin benevol ambele părți ale litigiului. Aceasta, spre deosebire de dezbaterile judiciare, care finisează cu adoptarea unei hotărîri judecătorești, ce poate să nu îndestuleze o parte sau chiar ambele, reperezintă un avantaj considerabil, deoarece își află sorgintea în voința părților.
Pentru început este necesară aprecierea definiției date tranzacției de împăcare de către legiuitor în Codul Cită o reglementare separată. De necesitatea răsturnării acestei concepții greșite se vorbește în ultimul capitol.
Capitolul I. Considerații generale privind instituiția tranzacției de împăcare.
1. Noțiunea tranzacției de împăcare. Importanța soluționării pe cale amiabilă a litigiilor civile.
2. Evoluția istorică a instituției tranzacției de împăcare.
3. Natura juridică a tranzacției de împăcare.
Noțiunea tranzacției de împăcare. Importanța soluționării pe cale amiabilă a litigiilor civile.
Tranzacția de împăcare presupune un compromis reciproc avantajos, asupra căruia convin benevol ambele părți ale litigiului. Aceasta, spre deosebire de dezbaterile judiciare, care finisează cu adoptarea unei hotărîri judecătorești, ce poate să nu îndestuleze o parte sau chiar ambele, reperezintă un avantaj considerabil, deoarece își află sorgintea în voința părților.
Pentru început este necesară aprecierea definiției date tranzacției de împăcare de către legiuitor în Codul Civil al RM și faptul corespunderii acesteia scopului existenței speciei respective de contract. Astfel, în art. 1331. din CC al RM este definit contractul de tranzacție de împăcare în felul în care urmează: “Tranzacția este contractul prin care părțile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești“. Calitatea acestei definiții va fi scoasă în evidență prin utilizarea metodei comparative.
Drept un specimen de comparație propunem definiția tranzacției din Codul Civil al Romậniei. Astfel, art. 1704 prevede că: “Tranzacția este un contract prin care parțile termină un proces început sau preîntampină un proces ce poate să nască”. Menționăm, că-n chintesență, deosebiri relievante între definiția tranzacției de împăcare aflate în Codul Civil autohton și cel Romận nu sunt.
Doctrina procesual-civilă romậnă, definește tranzacția, ca fiind „ Un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntîmpină un proces ce se poate naște prin concesii reciproce, constînd în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi săvîrșite ori promise de către o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios ori îndoielnic”.
În legislația procesual-civilă din Federația Rusă nu este definit termenul de tranzacție de împăcare. Lacuna respectivă a fost suplinită de Curtea Supremă de Justiție din Federația Rusă, care și-a expus poziția în privința unei eventuale definiții ai tranzacției, însă în mod mijlocit, în cadrul soluționării unui litigiu. Astfel, o definiție pentru tranzacția de împăcare este expusă în cadrul încheierii Curții Supreme de Justiție din 22 octombrie 2001 pe cauza nr. 21 VPR01-45: „Tranzacția de împăcare reprezintă un contract bilateral, în cadrul căruia, părțile efectuînd concesii reciproce, ajung să se-nțeleagă de comun acord privitor la metoda de soluționare a neînțelegerilor și încetării definitive a litigiului”.
Apreciem această definiție, drept cea mai reușită dintre cele deja enumerate. Pe lîngă această definiție, cu-n statut relativ acceptat, doctrina de specialitate rusă, ne propune și alte definiții ale tranzacției de împăcare:
Pughinschii B.: „Tranzacția de împăcare este unul dintre mijloacele juridico-civile, adică o combinație de acte cu însemnătate juridică, realizate de către subiecți, îndreptate spre atingerea scopurilor acestora, fără a fi contrare legii sau intereselor societății”.
Gucasian R.: „Tranzacția de împăcare constituie un contract privind condițiile de soluționare a unui litigiu aflat în fața instanțelor de judecată, care conține cele mai avantajoase caluze pentru ambele părți”.
Davîdenco D. „Tranzacția de împăcare reprezintă un contract civil bilateral, încheiat între părțile unui proces civil (sau unei proceduri de executare), care intră în vigoare după confirmarea de către instanța de judecată și condiționează efectele urmărite de părți”.
Din multitudinea de definiții citate mai sus, nici una nu poate să reziste unei analize critice. Fie că lipsește cadrul încheierii contractului judiciar pus în discuție (extrajudiciar, judiciar sau în cadrul execuțional), fie că nu este indicat modul realizării voinței părților și atingerea unui consens. Cea mai apropiată de sensul și scopul tranzacției de împăcare, după părerea noastră, fiind definiția propusă de distinșii savanți romậni, Fr. Deak și St. Cărpenaru.
Astfel, considerăm definiția tranzacției de împăcare, situate în art. 1331. din CC al RM, ca fiind parțial satisfăcătoare, deoarece nu cuprinde elementul esențial, și anume faptul existenței obligatorii a concesiilor reciproce, acordate de fiecare dintre părți pentru atingerea unei înțelegeri reciproc avantajoase. O astfel de abordare poate să facă posibilă aplicarea articolului indicat și-n cazul renunțării la acțiune de către reclamant sau recunoașterii efectuate de către pîrît. Or, aceste acte procesuale nu se deosebesc prin nimic de acelea care pot fi efectuate în temeiul definiției date în art. 1331 din CC al R.M. Deasemenea, legiutorul nu s-a străduit asupra accentuării survenirii unor efecte, condiționate nemijlocit de către părți în cazul tranzacției judiciare și nu celor stabilite de judecător, cum este în cazul hotărîrii judecătorești.
Dat fiind faptul, că dispozițiile art. 1331 din CC al RM reglementează tranzacția extrajudiciară, judiciară și cea încheiată la faza de executare, sarcina definirii acestei categorii de contract este destul de dificilă. Aceasta, deoarece, într-o singură definiție urmează a fi corelate elementele necesare pentru indentificarea unei tranzacții în toate circumstanțele enumerate.
Prin urmare, de lege ferenda, propunem modificarea definiției stabilite pentru tranzacția de împăcare în art. 1331 din CC al RM, după felul în care urmează:
“Tranzacția de împăcare este contractul prin care părțile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești prin concesii reciproce, întemeiate și legale, condiționînd efectele urmărite, confirmate de către instanța de judecată“.
Considerăm, că această definiție este una exigentă, întrucît delimitează clar caracterele tranzacției de împăcare, delimitează în mod expres acțiunile părților și instanței în toate circumstanțele enunțate. Deasemenea, optăm pentru definiția propusă, deoarece aceasta, fără a fi teoretizată, conține și toate trăsăturile esențiale, necesare pentru o disciplină de studiu. Însă, pe lîngă importanța esențial teoretică, definiția propusă conține și un impact practic. Aceasta se manifestă, în primul rînd, prin elucidarea caracterului întemeiat și legal al contractului de tranzacție. Deseori, părțile pot să încheie o tranzacție fictivă, ceia ce nu condiționează prevenirea unor litigii, ci dimpotrivă, favorizează apariția altora. În al doilea rînd, trebuie să accentuăm faptul, că tranzacția judiciară, fie că va condiționa efectele urmărite de părți, fie nu va exista din cauza lipsei confirmării instanței de judecată. Astfel încît, tertium non datur, adică o altă soluție nu poate ființa. Și-n ultimul rînd, este necesară înțelegerea valabilității tranzacției încheiate la faza extrajudicară, doar, fiind învestită cu voința comună a părților, necesitatea confirmării obligatorii a tranzacției la faza judiciară de către instanța valabil învestită și lipsa oricărei confirmări la faza de executare. Această din urmă situație este regretabilă, deoarece, considerăm că legiuitorul a omis să stabilească necesitatea confirmării tranzacției de împăcare la faza de executare, de către instanța de judecată. Faptul respectiv condiționează multiple dificultăți în aplicarea legislației execuționale. Cel mai reușit exemplu ar putea lua ființă în cazul încetării procedurii de executare din motivul încheierii tranzacției de împăcare, conform art. 79, lit. b din Codul de executare al R.M.. Una și cea mai importantă consecință ai încetării procedurii de executare este imposibilitatea reluării procedurii de executare, în temeiul art. 81, alin. 2 din CE al RM. Deasemenea, urmează a fi anulate măsurile de asigurare a executării. Efectele respective ar putea fi destul de păgubitoare pentru creditor sau terțele persoane în cazul în care la încheierea tranzacției de împăcare s-au fraudat interesele acestuia. Pentru prevenirea eventualelor fraude în sensul amintit mai sus, considerăm, că încetarea procedurii de executare prin încheierea tranzacției de împăcare urmează a fi efectuată de către instanța de judecată de la sediul organului de executare prin confirmarea tranzacției, conform normelor aplicabile procedurii respective în cadrul procesual.
În doctrina de specialitate și-n cercurile practicienilor se poartă discuții aprinse pe marginea importanței soluționării pe cale amiabilă a litigiilor. Se afirmă, că toate litigiile ar putea fi soluționate pe cale amiabilă, avînd, cel puțin suportul activ al instanței de judecată, nemaivorbind despre inițiativa acesteia de a propune încheierea tranzacției de împăcare. În acest sens, se afirmă, că-n practică sunt rar aplicabile prevederile art. 211, alin. 2 din CPC al RM, în temeiul căruia președintele instanței clarifică dacă părțile doresc să încheie procesul cu o tranzacție. Este incert răspunsul la întrebarea dacă numărul proceselor finalizate cu încheierea tranzacției de împăcare va fi mai mare dacă se vor aplica prevederile art. 211, alin. 2 din CPC al RM. Cert este faptul, că respectarea riguroasă ai acestei dispoziții va crea suficiente premise, atît la soluționarea mai rapidă și calitativă a pricinilor civile, în particular, cît și la întărirea ordinii de drept și la asigurarea securității raporturilor juridice, în general.
Încheierea tranzacției de împăcare în procesul civil reprezintă un mijloc eficient de soluționare a litigiului. De aceea, legislația procesual-civilă, tinde să asigure posibilități maximale pentru părți și instanța de judecată în folosirea corespunzătoare ai acestei instituții. Atractivitatea soluționării pe calea încheierii tranzacției de împăcare a litigiilor civile este indiscutabilă, însă nu de fiecare dată aceasta poate pune capăt procesului. Fie că părțile n-au solicitat confirmarea tranzacției în instanța de judecată și aceasta nu poate condiționa încetarea procesului, fie că instanța de judecată a refuzat să confirme tranzacția din motivul încălcării legislației în vigoare sau a drepturilor terților.
Tranzacția de împcare reprezintă un fapt juridic deosebit în dreptul procesul civil, deoarece aceasta, prin efectele pe care le produce, se aseamănă cu o hotărîre judectorească. Prin urmare, părțile, utilizînd un mijloc legal, înfăptuiesc mijlocit actul de justiție. Această posibilitate, face să crească încrederea atît în calitatea justiției, cît și-n existența propriei însemntăți. Este de amintit faptul, că judecătorul, nu de fiecare dată are posibilitatea să se implice pe măsura așteptărilor justițiabililor în soluționarea unui litigiu. În acest caz, negocierile directe între părți și reprezentanții lor pot duce la cea mai eficientă soluție a cazului, în special, avîndu-se în vedere, că anume părțile cunosc cel mai bine situația și propriile doleanțe și așteptări de la dezlegarea unui conflict.
Un alt aspect al priorității folosirii tranzacției constă în economisirea considerabilă a timpului și resurselor financiare de care dispun părțile și instanța de judecată. Este indubitabil, că folosirea timpului și a finanțelor la soluționarea situațiilor aducătoare de profit este mai atrăgătoare decît cheltuirea acestora pentru procese, deseori îndelungate și costisitoare. Împotriva acceptării încheierii tranzacțiilor de împăcare, cel mai dintîi și distrugător factor este cultura juridică arhaică și insuficientă, atît a justițiabilolor, cît și a celor care împart dreptatea. În conștiința majorității, scopul scuză mijloacele, mai ales că aceasta este posibil. Contrar acestei situații, în țările din vest, practica soluționării litigiilor arată, că încheierea tranzacțiilor de împăcare este cel mai economicios mod de a-ți consolida afacerea, de micșorare a patrimoniului și de eficientizare a actului jurisdicțional. Cu titlu de exemplu, aducem unul dintre ultimile și cele mai răsunătoare cazuri din Vest, atunci cînd o companie privată din SUA, în locul dezbaterilor judiciare pe marginea recuperării pagubelor produse de mituirea autorităților publice de reprezentanții companiei respective, a acceptat să achite o compensație în valoare de 180 milioane dolari SUA, Guvernului țării respective. De ce în Republica Moldova anumite pricini civile, în cadrul cărora sunt evidente atît persoanele culpabile și gradul de culpabilitate ai acestora, ajung să fie dezbătute în instanța superioară, în locul să finalizeze în prima instanță?
Consecințele pe care le produce tranzacția de împăcare pe plan procedural, sunt îndreptate, în esență, spre încetarea litigiului. Încheierea de confirmare a tranzacției de împăcare, pronunțată de instanța de judecată încetează raportul procesal-civil apărut între aceasta și pările litigante.
Însă, încetarea procesului nu este singurul efect pe care-l condiționează încheierea de confirmare a tranzacției de împăcare. N. Zeider distinge, că anumite fapte juridice, care dau naștere sau încetează unele raporturi procesuale, concomitent modifică altele. Astfel, este posibilă situația, cînd tranzacția de împăcare a fost încheiată doar de către unii dintre participanții în proces. Tranzacția de împăcare poate fi încheiată între unul dintre coreclamanți cu pîrîtul sau de unul dintre copîrîți cu reclamantul etc. În acest caz, litigiului încetează doar în privința pretențiilor și persoanelor implicate în tranzacție. În consecință, raportul se modifică, iar instanța de judecată trebuie să se conformeze acestei situații și să nu admită încălcarea normelor de drept și fraudarea drepturilor și intereselor ligitime ale altor persoane interesate.
Aplicabilitatea și importanța tranzacției de împăcare ar fi fost extrem de reduse, dacă încheierea de confirmare a tranzacției de împăcare nu ar fi posibilă de executare silită. Cu regret, CPC al RM, nu reglementează această procedură, iar instanțele de judecată aplică prin analogie regulile de eliberare a titlului executoriu în cazurile pronunțării hotărîrii judecătorești. Diferența procedurii de eliberare a titlurilor în ambele cazuri este considerabilă, iar importanța existenței unei proceduri separate în CPC este vitală. Chiar și simplul fapt al inexistenței unui termen după scurgerea căruia se va elibera un titlu, aduce suficientă incertitudine în raporturile civile. Nemai vorbind despre inadmisibilitatea aplicării prin analogie a normelor procesuale. Oricum, indiferent de inexistența unor norme juridice, tranzacția de împăcare, nu-și pierde din însemnătate. Dimpotrivă, apare necesitatea modificării și completării cadrului legislativ actual pentru buna desfășurare a treburilor justiției și justițiabililor.
2. Evoluția istorică a instituției tranzacției de împăcare.
La început este necesară stabilirea naturii juridice a tranzacției de împăcare în timpul constituirii acesteia în calitate de instituție de drept. Este notoriu faptul, că tranzacția de împăcare este un produs al gîndirii juridice din Roma Antică. Astfel tranzacția de împăcare, în dreptul roman (transactio), putea fi încheiată nu numai în cadrul dezbaterilor judiciare, adică în fața magistratului (in iudicio), ci și pînă la dezbaterile judiciare, în fața pretorului (in iure). Esența material-juridică a tranzacției constă în novația raportului dintre părți. Dealtfel, în dreptul roman, tranzacția s-a constituit în calitate de contract special. Contractul respectiv se încheia cu scopul acordării relațiilor dificile dintre părți a caracterului de contract stipulatoriu, care se bucura de protecție juridică. Ulterior, apărea posibilitatea unei executări mult mai simple a noii obligațiuni sau încetarea acesteia prin acceptare (un contract special, formalizat).
În literatura de specialitate, se precizează de romanistul D. Dojdev, că: „în dreptul roman clasic, transactio n-a avut caracterul unui contract independent, deoarece aceasta doar înceta litigiul sau pretenția, dar și constituia temeiul altor contracte – de transmitere a proprietății, de naștere, modificare sau stingere a raporturilor juridice, întrucît doar prin intermediul tranzacției era posibilă înfăptuirea concesiilor reciproce. Pentru a se obliga în vederea efectuării unor noi prestații, părțile trebuiau să încheie o stipulațiune, ce avea sensul unei novații. Însă, cum precizează același autor, la sfîrșitul epocii clasice, transactio devine un contract independent și se categorizează la contractele nenumite (contractus innominatus), recunsocut definitiv în dreptul lui Justinian.
Prin urmare, în dreptul roman, tranzacția de împăcare era privită ca o instituție a dreptului material (un contract), care genera consecințe procesuale (încetarea procesului civil).
Doctrina juridică rusă în cea de-a doua jumătate a sec. XIX-începutul sec. XX, privea tranzacția de împăcare, preponderent ca o instituție a dreptului civil și anume ca un contract separat. Majoritatea procesualiștilor din acea perioadă împărtășeau opinia respectivă.
„Tranzacția de împăcare, după natura sa, este o instituție a dreptului civil și prin urmare condițiile de valabilitate ș efectele sale se subordonează dreptului civil”.
„Studiul despre tranzacția de împăcare, ca și referitor la oricare alt tip de contract, ține de dreptul material, dar avîndu-se în vedere infleunța acesteia asupra procesului civil, nu putem să nu afirmăm tangențialitatea tranzacției și cu dreptul procesual”
Cu toate acestea, indiferent că prevederile privind tranzacția de împăcare se conțineau doar în Statutul privind procedura civilă din 1864, aceasta putea fi încheiată și-n afara cadrului procesual.
Deasemenea, un capitol separat privind tranzacția de împăcare a fost rezervat în proiectul Statutului civil al Imperiului Rus (în continuare – Proiect). Proiectul a fost elaborat în conformitate cu experiența statelor din vest (în special Franța). Din motivele cunoscute (revoluția din 1917), Proiectul respectiv a fost dat uitării. În Proiectul menționat, tranzacției de împăcare i-au fost acordate 7 articole (2575-2581). Chiar în unul dintr acestea, s-a stipulat, că tranzacția de împăcare poate fi încheiată și pînă la intentarea procesului civil și nu doar în timpul soluționării litigiului.
Începînd cu anii 70 al sec. XX, în URSS au început să apară primele lucrări științifice consecrate tranzacției de împăcare, ca instituție a dreptului procesual-civil, iar la începutul sec. XXI și-n calitate de instituție a arbitrajului. Cercetarea tranzacției de împăcare avea loc din perspectiva necesităților instanțelor de drept comun, sub aspectul condițiilor de valabilitate, procedurii de încheiere și executare silită. Într-un final, existența cercetărilor respective a condiționat apariția opiniei, conform căreia tranzacția de împăcare este o instituție exclusiv procesuală. Dealtfel, în legislația materială din Federația Rusă nu există nici o consacrare privitor la natura substanțială a tranzacției de împăcare. Aceasta este însă opinia minoritară, majoritatea doctrinarilor opinează asupra naturii duble a tranzacției de împăcare.
Tranzacția de împăcare este prevăzută nemijlocit în multe din codurile civile, aplicabile în țările europene. Deobicei, aceasta se consacră drept o specie a contractelor, fiind separată într-un capitol distinct. Astfel, în Italia, tranzacției de împăcare (transazione) îi sunt consacrate articolele 1965-1976 din capitolul 25, titlul III „Despre diferitele categorii de contracte”, Cartea a IV-a „Despre Obligațiuni” din Codul Civil. În art. 1965, se consacră nemijlocit calitatea de contract al tranzacției de împăcare.
În Franța, tranzacția de împăcare (transaction) este prevăzută în articolele (2044-2058), titlul 15, Cartea a III-a “Despre diferite moduri de dobîndire a proprietății” din Codul Civil Francez din 1804. Deasemenea, în art. 2044, este prevăzută calitatea tranzacției de a fi un contract și posibilitatea părților de a înceta litigiul sau de a-l preveni prin intermediul acesteia.
În Germania, tranzacția de împăcare este reglementată în articolele 779-780, într-un capitol separate din Cartea a II-a “Despre obligații” din Regulamantul Civil din 1896. Similar prevederilor precedente, art. 779 din codificarea menționată, consacră calitatea de contract pentru tranzacție.
În Spania, tranzacția de împăcare (transaction), este reglementată în art. 1809-1816, în capitolul XIII “Despre convențiile arbitrale”, din cartea a IV-a “Obligațiuni și contracte” din Codul Civil din 1889.
Doctrina de specialitate din străinătate, practic în unanimitate, statuează asupra calității de contract special și independent ai tranzacției de împăcare.
Una dintre consecințele stabilirii pentru tranzacția de împăcare a calității de contract, inclusiv și-n dreptul Federației Ruse, reprezintă posibilitatea încheierii tranzacției extrajudiciare. Chiar și-n lipsa unor reglementări privitor la posibilitatea încheierii tranzacției extrajudiciare, părțile au posibilitatea să recurgă la acest instrument juridic, conform principiului libertății contractuale.
Caracteristic pentru statele europene este faptul, că puține dintre litigiile private ajung în fața instanțelor de judecată. Majoritatea neînțelegerilor se sting la faza extrajudiciară, în cadrul negocierilor. Deasemenea, în țările europene aproximativ 80-90% din numărul total de litigii, încetează pînă la fază judiciară, prin încheierea tranzacției de împăcare.
Natura juridică a tranzacției de împăcare.
Tranzacția este un contract, dar prin scopul declarat de art.1331 CC și prin efectul său consacrat de art.1333 CC, pare că se apropie mai mult de actul jurisdicțional. Această contrarietate între structura și efectele tranzacției impune necesitatea de clarificare a naturii juridice a tranzacției. Pentru aceasta vom sublinia trăsăturile caracteristice ale tranzacției, care exced sferei contractului și se integrează în cea a actului jurisdicțional, pentru ca în final, să putem determina natura tranzacției.
Fiind un contract, tranzacția produce efectele generale ale contractelor:
naște un raport juridic în al cărui conținut intră drepturile și obligațiile asumate de părți și care sunt obligatorii pentru ele;
este opozabil părților, ca fapt juridic și cu forță probantă.
Raportînd tranzacția ca instituție contractuală la actul jurisdicțional sesizăm elemente de apropiere între acestea. Ele au același obiect: a) situația litigioasă, adică drepturile subiective asupra cărora s-au ridicat contestații între subiecții de drept; b) prin voința legiuitorului, tranzacția are efectul lucrului judecat (art. 1333 CC), ceea ce ar însemna că are atît efectele ei substanțiale – efectul declarativ -, cît și cele procesuale – efectul extinctiv, autenticitate, forță executorie și putere de lucru judecat -, ceea ce este adevărat doar în parte, așa cum vom vedea.
Deducem o suprapunere a domeniului contractului de tranzacție cu o parte al actului jurisdicțional, acesta fiind pretențiile, contestațiile sau acțiunile in justiție ridicate asupra dreptului subiectiv litigios de natura celor aflate în puterea de dispoziție a particularilor. Apelul la instanță pentru protecția judiciară a dreptului subiectiv încălcat se manifestă însă ca ultimă soluție. Cea mai mare parte a „crizelor" dreptului subiectiv sunt înlăturate prin acordul părților. Cînd reglarea amiabilă nu este posibilă, judecătorul hotărăște conform legii, suplinind lipsa acordului de voință al părților asupra litigiului. Actul emis de el – actul jurisdicțional – este rezultatul verificării pretențiilor părților asupra dreptului litigios prin raportare la premisa majoră – norma juridică, iar cel decis de părți – tranzacția – este rezultatul concesiilor reciproce efectuate în urma unor verificări proprii, mai mult sau mai puțin logice și juridice, pentru că decizia lor se întemeiază pe rațiuni proprii de echilibru și nu prin raportarea la norma juridică.
Normele speciale privind tranzacția stabilesc elementele constitutive proprii acestui contract, care nu sunt regăsite la celelalte contracte și determină atașarea la tranzacție a unor efecte ce nasc întrebări privind natura sa juridică. Din art.1331 CC rezultă că scopul tranzacției este de a previni un proces ce poate să înceapă, de a termina un proces început sau de a rezolva dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești, la care doctrina a adăugat că acest scop se realizează prin concesii reciproce ale părților. În schimb, contractele obișnuite au ca scop să transfere valori materiale – să dea sau să facă ceva – ori să interzică un comportament pe care legea îl admite. Pe de altă parte, art.1333 din CC, prevede că: ”Tranzacția are între părți autoritatea lucrului judecat”. Din aceste elemente constitutive și efecte se creează aparența că, prin scop și efect – care sunt elementele esențiale în definirea naturii unui contract – tranzacția se deosebește de contract apropiindu-se de actul jurisdicțional și că, stingînd litigiul dintre părți tranzacția dă naștere la toate efectele de natură substanțială și cele de natură procesuală ale actului jurisdicțional.
Ar fi împotriva originii sale de act juridic născut prin acordul particularilor, cu consecința producerii efectelor generale arătate, să i se atașeze efectele de natură procesuală ale actului jurisdicțional. De aceea nimeni nu contestă că, sub aspectul efectelor generale, tranzacția, spre deosebire de hotărîrea judecătorească, este lipsită de forță executorie și autenticitate, exceptînd cazul tranzacției judiciare, cînd aceste efecte îi sunt atașate ca o consecință a intervenției judecătorului, ca autoritate publică, fiind deci extrinseci efectelor naturale ale tranzacției născute prin acordul de voință ale părților. Rămîne de clarificat dacă tranzacția are efect extinctiv și efect declarativ și dacă îi este atașată puterea de lucru judecat, ca principale efecte de natură substanțială și procedurală ale actului jurisdicțional.
În ce privește efectele de natură substanțială, vom analiza în primul rînd efectul extinctiv care, așa cum vom vedea, are o natură materială sau procedurală, după cum tranzacția este extrajudiciară sau judiciară, rupînd astfel omogenitatea efectelor contractului de tranzacție, fără a atrage însă consecințe deosebite.
Majoritatea autorilor admit că, spre deosebire de celelalte contracte, tranzacția are un efect cu totul particular, fără a-i preciza însă natura. Ca și actul jurisdicțional, tranzacția stinge litigiul dintre părți, adică are efect extinctiv. În opinia noastră, pentru a preciza natura acestui efect trebuie să facem deosebirea între tranzacția judiciară și cea extrajudiciară. În cazul primei forme, efectul extinctiv are o natură procesuală, dar are și consecințe materiale directe și imediate asupra dreptului subiectiv aflat în conflict, dat fiind legătura structurală dintre dreptul la acțiune ca element al dreptului subiectiv (posibilitatea, facultatea, de a recurge la forța de constrîngere a statului) și acțiunea în justiție care este materializarea acestui drept în plan procesual. Efectul extinctiv se manifestă: în planul dreptului substanțial prin stingerea irevocabilă a dreptului la acțiune (adică al: posibilității de a recurge la forța de constrîngere a statului pentru protecția dreptului subiectiv), iar în plan procedural, prin stingerea acțiunii în justiție. Ceea ce se stinge, în primul rînd, este acțiunea în justiție, ea constituind obiectul tranzacției, dar are și consecința stingerii facultății de a se recurge în viitor la forța de constrîngere a statului pentru protecția la care a renunțat. Înclinăm deci, să dăm prioritate naturii procesuale a efectului extinctiv al tranzacției, pentru că ceea ce se stinge, în mod nemijlocit, este acțiunea în justiție și, o dată cu ea, și litigiul dintre părți, iar domeniul de acțiune al efectului extinctiv al acțiunii este cel procesual, nu cel material. Nu trebuie să uităm însă că, urmare a stingerii acțiunii se produc și efecte de natură materială, pentru că titularul dreptului nu mai are posibilitatea adresării repetate în justiție pentru ocrotirea acelui element al dreptului subiectiv asupra căruia a renunțat.
În cazul tranzacției extrajudiciare, între părți există un litigiu dar el se manifestă doar ca o pretenție, negare, o împotrivire, mai sintetic, într-o contestare în tot sau în parte a dreptului subiectiv. Atît timp cît părțile nu au pornit un proces, exercițiul dreptului la acțiune a rămas o posibilitate. Dacă părțile ajung la un acord asupra litigiului lor și îl sting, ele nu mai sting acțiunea, ci posibilitatea de a formula acțiunea prin renunțarea la dreptul la acțiune. Ca urmare efectul extinctiv al tranzacției are în acest caz o natură materială pentru că stinge în mod irevocabil dreptul la acțiune al părților privind acea pretenție.
Această distincție nu are însă consecințe majore, deoarece esențial este efectul în planul dreptului material, și, sub acest aspect, în ambele cazuri drepturile la acțiune stinse prin concesii reciproce nu mai pot fi exercitate între părți, iar dreptul subiectiv rămîne același în substanța sa, fiind înlăturată doar incertitudinea existenței, întinderii, modalității ori a altor elemente ale sale, consolidînd și determinînd astfel dreptul subiectiv. Acesta este efectul declarativ și este întîlnit în actele juridice prin care sunt stinse litigiile – tranzacție și hotărîre judecătorească – și în actul juridic de partaj, în toate avînd un efect material.
Cunoscînd cele două efecte ale tranzacției, putem să clarificăm, în ce măsură, prin textul art.1333 CC, legiuitorul a înțeles să-i atașeze calității de contract a tranzacției efectele lucrului judecat. Altfel spus, dacă efectul extinctiv al litigiului, rezultat al acordului părților, produce consecințe materiale directe asupra dreptului subiectiv litigios, rămîne de stabilit dacă irevocabilitatea situației juridice consacrate prin tranzacție rezultă din forța obligatorie a acordului de voință (art. 668 CC.) sau din „autoritatea lucrului judecat" (art. 1333 CC.).
În acest sens, desprindem utilitatea următoarei deducții:
Legiuitorul n-a stabilit în mod univoc care este temeiul fundamentării juridice a efetelor condiționate de tranzacția de împăcare.
După părerea noastră, trebuie să judecăm plecînd de la originea și rațiunea celor două autorități, una de natură convențională, adică acordul liber al părților, iar alta de natură publică, adică încheierea de confirmare a tranzacției. Ambele se opun schimbării situației juridice consacrate de contract. Actul jurisdicțional nu adaugă nimic dreptului subiectiv, ci doar îl protejează, prin mijloace specifice. Dealtfel, cazurile în care acționează mecanismul de protecție al celor două acte juridice (contractul și hotărîrea judecătorească) sunt diferite. Autoritatea contractului izvorăște din voința părților căreia norma juridică îi dă putere de lege între ei (art. 668 CC). Această autoritate este proprie raporturilor materiale dintre părți privind obligativitatea și irevocabilitatea convenției, nu și pentru cazul în care se naște între ele un litigiu ce creează un raport procesual cu privire la respectarea acestei autorități. Cea de a doua, izvorăște din voința judecătorului căreia, pentru rațiuni multiple, legea îi acordă o putere de pronunțare a actelor publice, hotărîri și încheierii, avînd o prezumție de legalitate și temeinicie. Ea este proprie situațiilor de conflict între părți, stinse prin autoritatea judecătorului, exprimată în actul jurisdicțional pe care el îl emite. Tranzacția se află însă într-o poziție de mijloc deoarece ea are ca efect stingerea unui litigiu, dar autoritatea ei izvorăște din voința părților.
Obligațiile născute din acest efect se reflectă în plan material – stingerea dreptului la acțiune – dar și în cel procesual, – stingerea acțiunii.
De altfel, prin analogie, legiuitorul a admis că autoritatea tranzacției ar fi similară cu cea a hotărîrii judecătorești, fără ca prin aceasta să se înțeleagă că se modifică structura autorității tranzacției în plan material, căci ea izvorăște din voința părților, și nu a judecătorului, dar, formal, i se adaugă valențe în plan procesual, sau, altfel spus, tranzacția se va comporta în acest plan ca și cînd ar avea autoritatea unui act jurisdicțional. Această extensie formală, făcută de lege (art. 1333 CC), a autorității actului jurisdicțional la tranzacție, intervine într-o sferă redusă de cazuri, anume doar atunci cînd tranzacția a fost încheiată în fața instanței, aceasta trebuind să reproducă conținutul tranzacției în încheierea de confirmare a acesteia, să emită încheierea respectivă, dispunînd astfel încetarea procesului. În fond însă, reproducerea conținutului tranzacției în încheierea judecătorească și încetarea procesului sunt efectul autorității contractuale a tranzacției (art. 668 CC). Obligația de reproducere și cea de încetare sunt cele două laturi ale efectului extinctiv al tranzacției pe care le întîlnim și la actele jurisdicționale și care în cazul tranzacției semnifică faptul că acordul de voință al părților de a stinge litigiul este opozabil și judecătorului. Respectiv, ca efect imediat și cel mai însemnat, intervine imposibilitatea ca una dintre părți să decidă unilateral supunerea verificării repetate de către judecător a litigiului stins prin tranzacție. Acest aspect exteriorizează conținutul noțiunii de putere de lucru judecat, fiind similar cu irevocabilitatea și imutabilitatea actului jurisdicțional.
În consecință, admitem, că prin efectul obligativității și cel al irevocabilității prevăzute de regula art. 668 CC, tranzacția are autoritatea necesară asigurării stabilității situației juridice decise de părți, în cazul stingerii litigiului de către părți în fața instanței ori al reapariției situației conflictuale.
Consecințele practice ale extensiei autorității lucrului judecat, în unele cazuri, la efectele tranzacției, constau în faptul că soluțiile în tranzacție sunt similare cu cele din hotărîrile judecătorești. Acesta este cazul, de exemplu, cînd printr-o încheiere de confirmare a tranzacției de împăcare s-a dispus evacuarea unui chiriaș, iar în timpul executării apare o lege care prorogă efectele contractului de locațiune. Debitorul obligației izvorîte din tranzacție nu poate invoca noua lege deoarece s-ar încălca autoritatea lucrului judecat, iar legea nu poate modifica o situație juridică stabilită printr-o hotărîre judecătorească chiar dacă este de ordine publică, pentru că lucrul judecat este el însuși de ordine publică, iar pe de altă parte ar încălca principiul neretroactivității. În alt mod trebuie judecat cazul în care evacuarea a fost decisă de părți printr-o tranzacție încheiată în cadrul examinării litigiului în instanță, dar neconfirmată de aceasta. De exemplu: cînd părțile, aflîndu-se într-un litigiu în fața instanței, au cerut judecarea în lipsă și, înainte ca instanța să dea o hotărîre, au stins litigiul printr-o tranzacție și au ignorat existența procesului aflat pe rolul instanței. În cazul propus, tranzacția nu are efectul autorității lucrului judecat, nefiind deloc similară unei hotărîri judecătorești. Primind hotărîrea, părțile, deși au stins litigiul în sens material, trebuie să se supună hotărîrii pronunțate, ca avînd consecințe procesuale. Posibil ca una dintre părți se răzgîndește însă și pune hotărîrea instanței în executare. Partea adversă nu poate să se opună executării hotărîrii judecătorești. La fel nu poate opune hotărîrii judecătorești tranzacția de împăcare, în calitate de contract neconfirmat. Pentru întregirea imaginii privitor la efectul de lucru judecat al tranzacției propunem și cel de-al trei-lea caz. Este vorba de situația cînd părțile au încetat un litigiu prin încheierea unei tranzacții conform art. 212 din CPC al RM. Din anumite motive, una dintre acestea se adresează cu o acțiune în instanța de juecată, solicitînd executarea obligației în privința căreia părțile au încheiat o tranzacție. Conform art. 169, alin. 1, lit. b din CPC, instanța de judecată sesizată cu o astfel de cerere și cunoscînd faptul încheierii tranzacției, urmează să refuze primirea cererii de chemare în judecată. Dacă existența tranzacției i-a devenit cunoscută în timpul examinării litigiului, atunci instanța de judecată, conform art. 265, lit.b din CPC, va dispune încetarea procesului.
Observăm, că în primul și al trei-lea caz, tranzacția, ca act încheiat între particulari, are valențe similare cu cele ale unei hotărîri judecătorești și aceasta numai datorită confirmării de către instanța de judecată conform art. 212 din CPC al RM. În celelalte cazuri, tranzacția rămîne un contract ordinar, producînd efectele generale ale contractelor. Astfel, autoritatea de lucru judecat a tranzacției de împăcare nu este o trăsătură oridinară ai acesteia, deci nu există în toate cazurile cînd se încheie un contract respectiv.
În consecință, art. 1333 din CC nu atașează calitatea de putere de lucru judecat tuturor tranzacțiilor ci, doar celor confirmate de către instanța de judecată. Aceasta nu înseamnă că efectele puterii lucrului judecat interferează efectele substanțiale ale tranzacției respective, ci doar ca și în domeniul procesual, dreptul subiectiv „determinat" printr-o tranzacție este apărat printr-o excepție asemănătoare cu cea prin care este apărat dreptul subiectiv declarat printr-o hotărîre judecătorească.
În concluzie, tranzacția confirmată prin încheierea judecătorească, este un act juridic de graniță între contract și actul jurisdicțional. Fiind născut prin acordul de voință al părților, este contract prin origine, dar are unele elemente, care nu doar îl particularizează în cadrul genului, ci exced sferei acestuia. Ele sunt: scopul – stingerea litigiului; premisa – situația litigioasă; și efectele – extinctiv al litigiului (și legat de aceasta autoritatea lucrului judecat), și cel declarativ. Aceste elemente sunt conținute în sfera celor ale actului jurisdicțional.
Ca urmare, deși prin unele elemente aceasta se intersectează cu actul jurisdicțional, prin elementele esențiale ea rămîne integrată sferei contractelor, avînd însă unele particularități ce exced extensiei noțiunii contractului, tranzacția confirmată prin încheiere judecătorească, este considerată în prezenta lucrare drept un contract judiciar.
Literatura de specialitate nu a definit noțiunea contractului judiciar. Vom face această încercare. Contractul judiciar este actul încheiat și confirmat valabil de către părțile unui litigiu judicar, asupra căruia se expune instanța de judecată și care pune capăt litigiului existent în cazul confirmării judecătorești.
Dualitatea între contractul de tranzacție și actul jurisdicțional nu antrenează, de altfel dificultăți majore, din moment ce, în linii mari, așa cum am arătat, efectele contractului și ale actului jurisdicțional sunt analoge. Așadar:
a) Între părți, contractul are forță obligatorie, conform art. 668 din CC. Dar și actul jurisdicțional are, de asemenea, forța obligatorie, căreia în plus i se atașează autoritatea lucrului judecat. Paralelismul între tranzacție și hotărîre judecătorească este accentuat de efectul declarativ pe care îl recunoaștem, în general, tranzacției și care o diferențiază de majoritatea celorlalte contracte, pentru a o apropia de majoritatea actelor jurisdicționale, care, și ele sunt declarative și nu constitutive. Efectul declarativ se. interferează cu celelalte efecte substanțiale – a da, a face sau a nu face ceva -asupra părților realizate prin concesii reciproce subordonate înfăptuirii scopului contractului – stingerea litigiului. Fiind un efect specific tranzacției, ce este integrat mecanismului de stingere a litigiului, considerăm că efectul declarativ este mai mult un caracter al tranzacției.
b) În privința terților, tranzacția avînd caracter relativ, este, în mod normal, lipsită de efecte, în același timp în urma regulii relativității contractelor și a relativității lucrului judecat. Dar această regulă suferă numeroase excepții, în sensul că ambele acte juridice întind efectele dintre părți și asupra unor categorii de terți interesați, ca, de exemplu în cazul raporturilor de solidaritate ori de indivizibilitate.
Prin natură aproape diferită se manifestă tranzacția încheiată la faza extrajudiciară, de cea de pînă la intentarea litigiului și de la cea execuțională. În primul rînd, obligațiile îzvorîte din acest contract nu pot fi executate silit, deoarece lipsește învestirea cu calitatea de lucru judecat. Fără confirmarea tranzacției statul nu are certitudine asupra legalității și temeiniciei efectelor înțelegerii părților și prin urmare nu poate să învestească categoriile respective de tranzacție cu forță executorie. În cel de-al doi-lea rînd, tranzacția neconfirmată este opozabilă numai părților, încît acestea nu pot să atragă autoritățile publice pentru executarea înțelegerii sale.
Capitolul II. Tranzacția încheiată pentru încetarea procesului judiciar.
2.1. Tranzacția de împăcare în procesul civil.
2.2. Procedura de încheiere și confirmare a tranzacției de împăcare de instanța de judecată.
2.3. Contestarea tranzacției de împăcare.
2.1. Tranzacția de împăcare în procesul civil.
În conformitate cu art. 20, alin. 1 din Constituția RM: „Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime”.
Prin art. 5, alin. 1 din CPC al RM se reconfirmă încă odată adeziunea statului Republica față de garantarea accesului liber la justiție, precizîndu-se în alin. 2, că: “Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistență a legislației, de imperfecțiune, coliziune sau obscuritate a legislației în vigoare”.
Deloc întîmplător au fost reproduse normele respective. Așa s-a întîmplat, că legiuitorul a omis reglementarea corespunzătoare a procedurii de confirmare a tranzacției de împăcare. Reieșind din prevederile de mai sus, instanțele naționale nu refuză confirmarea tranzacțiilor de împăcare, dar procedează în această privință neuniform, uneori chiar neîntemeiat. Astfel, pentru buna împărțire a justiției, este necesară suplinirea cadrului procesual existent cu mai multe reglemetări. Despre aceasta se va purta discuția în Capitolul II.
Chiar de la început este necesară eliminarea presupusului înțeles dublu al unor prevederi din Codul de Procedură Civilă al Republicii . În primul rînd, aceasta se referă la dispozițiile art. 5, alin. 3 din CPC și anume:” Renunțarea uneia dintre părți de a se adresa în judecată prin încheierea în prealabil a unei convenții nu are efect juridic, cu excepția cazurilor de încheiere a unei convenții de strămutare, în condițiile legii, a litigiului la judecata arbitrală”. Interpretînd prevederea respectivă, se poate ajunge la o contradicție cu prevederile art. 1331 din CC, care acordă posibilitatea participanților la circuitul civil de a preîntîmpina apariția litigiului prin încheierea unei tranzacții de împăcare. Deobicei, în contractul de tranzacție, se regăsește o clauză conform căreia, o parte execută o anumită obligație, iar cealaltă renunță la adresarea în instanța de judecată cu acțiunea civilă. Pare că situația respectivă s-ar afla sub incidența art. 5, alin. 3 din CPC. Însă, la o studiere mai amănunțită, ne încredințăm că cazurile care cad sub incidența normei menționate se deosebesc de cele care presupun încheierea valabilă a tranzacției. Astfel, în cadrul tranzacției de împăcare, în schimbul unei prestații oferite de una dintre părți, cealaltă parte consimte la încetarea obligației precedente și novarea acesteia într-o altă obligație din cuprinsul tranzacției. Prin urmare, părțile, prin cumularea acordului de voință au considerat asupra necesității încetării vechiului raport și transformării acestuia într-un nou raport juridic. În acest context, una dintre ei poate renunța la adresarea în instanța de judecată privitor la vechiul raport. Însă, dreptul de a depune o cerere de chemare în judecată în temeiul noului raport juridic este valabil și poate fi exercitat oricînd. Astfel, pare să fie argumentată posibilitatea încheierii tranzacției în pofida existenței art. 5 din CPC, deoarece nu are loc un refuz abstract, definitiv în privința unui element al capacității de folosință – de a avea dreptul adresării în instanța de judecată.
Pentru comparație, propunem următoarea situație, contrară prevederilor art. 5, alin. 3 din CPC: soții se înțeleg că unul dintre aceștia renunța la depunerea cererii pentru stabilirea paternității, iar celălalt va dona copilului comun un imobil. Spre deosebire de prima situație, aici obligația nu este stinsă și novată. Este evident că cel care renunță la adresarea în justiție refuză la o parte din capacitatea sa, adică de a avea posibilitatea adresării în justiție. Lipsirea de capacitatea de folosință este interzisă conform art. 23 din CC.
Un alt aspect important al tranzacției judiciare constă în aplicarea principiului disponibilității în raport cu principiul rolului diriguitor al instanței de judecată. Relativ la instituția tranzacției de împăcare, îmbinarea acestor principii se realizează în felul următor: pentru realizarea principiului disponibilității în scopul încheierii tranzacției de împăcare (art. 60), instanța de judecată, potrivit art. 211, alin. 2 din CPC, clarifică dacă părțile doresc să încheie procesul cu o tranzacție, îndeplinind obligațiile sale sub auspiciul rolului diriguitor. Se menționează, că de cele mai dese ori, încheierea tranzacției de împăcare se realizează datorită informării părților de către instanță privitor la posibilitatea încetării procesului cu o tranzacție, explicării drepturilor și obligațiilor corespunzătoare și a efectelor condiționate de contractul judiciar respectiv. Precizăm, că o însemnătate deosebită, are explicarea către participanții la proces, a efectelor pe care le condiționează încheierea tranzacției judiciare. Pentru ambele părți, în cazul depunerii cererii de chemare în judecată privitor la obligațiile stinse prin tranzacția confirmată de judecator, se vor aplica prevederile art. 169, alin. 1, lit. b din CPC, adică se va refuza primirea cererii. Aceasta deoarece, într-un litigiu între aceleași părți, cu privire la același obiect și pe aceleași temeiuri a fost pronunțată o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că între părți s-a încheiat o tranzacție. Deasemenea, procesul poate fi încetat, în virtutea aceluiași temei, conform art. 265, lit. b.
Însă, principalul factor pentru care se încheie tranzacția de împăcare de către reclamant este posibilitatea acestuia de a obține titlul executoriu în privința debitorului său, care n-a executat obligațiile sale din cuprinsul tranzacției. Eliberarea titlului executoriu în acest caz nu este prevăzută de legislația în vigoare și reiese din înțelegerea părților, adică are o natură contractuală! Fapt regretabil după părerea noastră, avînd în vedere caracterul public și importanța emiterii titlului executoriu. Deobicei, părțile chiar în textul tranzacției prevăd posibilitatea reclamantului (creditorului) de a recurge la executarea silită îndreptată împotriva pîrîtului (debitorului) în cazul neexecutării obligațiilor asumate. Pe larg această problemă va fi discutată ma jos, în contextul potrivit. Acum ne vom mulțumi doar cu precizarea efectului respectiv, strict contractual.
Trebuie să ne oprim și asupra necesității explicării părților de către judecător a asemănării dintre încheierea de confirmare a tranzacției și hotărîrea judecătorească. Magistratul urmează să informeze părțile, că încheierea prin care se va confirma voința acestora de încheia tranzacția și respectiv de a înceta procesul, este învestită cu aceiași putere juridică ca și o hotărîre și că-n ambele cazuri se poate solicita executarea silită, cu remarca făcută mai sus în privința lipsei în legislație a prevederilor relative la executarea silită a tranzacției.
Conform art. 185, alin. 1, lit. d din CPC, la faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul ia măsuri pentru concilierea părților. În contextul menționat, Curtea Supremă de Justiție a RM, prin pct. 14 din Hotărîrea explicativă cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil și pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare nr. 24 din 28.06.2004 a recomandat instanțelor de judecată următoarele: “În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul este obligat să întreprindă măsuri pentru încheierea tranzacției de împăcare între părți”. Din cele menționate reiese, că în sarcina instanței de judecată este pusă o obligație, care urmează a fi îndeplinită de două ori. Prima dată aceasta se întîmplă chair la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, cînd judecătorul este obligat să întreprindă măsurile corespunzătoare și să creieze condițiile necesare pentru încheierea tranzacției de către părți. Ulterior, deja la faza de dezbateri judiciare și chiar la începutul acesteia, judecătorul reiterează informarea părților privitor la posibilitatea încheierii tranzacției de împăcare, conform art. 202 din CPC. Neîncheierea tranzacției de împăcare, nu atrage careva efecte negative pentru judecător. Deasemenea, neonorarea obligației de a aduce la cunoștința părților despre posibilitatea discutată nu condiționează aplicarea oricăror sancțiuni față de judecător. Poate că anume lipsa aplicării sancțiunilor în acest sens face ca practica judicară să conțină puține situații, cînd judecătorul informează cel puțin o dată părțile despre posibilitatea de a încheia tranzacția. Inevitabil, este neînsemnat și numărul cazurilor încetării proceselor prin încheierea tranzacției.
În același pct. 14 din Hotărîrea explicativă a Plenului CSJ se menționează că în cazul propunerii de a încheia tranzacția, judecătorul nu are dreptul să se pronunțe asupra soluției care ar putea fi luată de către instanță în rezultatul neconfirmării tranzacției de împăcare”. Recomandarea respectivă este pe cît de utilă, tot atît de necesară aplicării. În caz contrar, judecătorul ar pronunța eventuala soluție a litigiului înainte de examinarea în fond a litigiului. Apreciem utilitatea enormă a încheierii tranzacției la faza respectivă a procesului. Însă, nu trebuie să uităm că și în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul trebuie să verifice legalitatea tranzacției. Deși acest fapt nu este prevăzut nemijlocit în capitolul XIV din CPC, instanța de judecată trebuie să aplice art. 212 din CPC. În special, la faza pregătirii pricinii, există cele mai mari posibilități pentru încălcarea legii, drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, interesele societății sau ale statului. De aceea, anume la faza pregătitoare, judecătorul trebuie să manifeste cea mai mare diligență pentru a nu admite încălcările menționate.
Dealtfel, apare întrebarea dacă este posibilă încheierea tranzacției de împăcare în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Legislația în vigoare nu se pronunță în privința acestui aspect, nu permite, dar și nici nu interzice. În practică, la faza procesuală nominalizată se admite încheierea tranzacțiilor de împăcare. Însă, în toate cazurile, judecătorul trebuie să verifice legalitatea contractului propus spre confirmare. Această sarcină pare să fie și mai dificilă, deoarece judecătorul încă n-a cercetat și apreciat probele din dosar. Prin urmare, înainte de a confirma tranzacția de împăcare, acesta trebuie să ridice dosarul și să cerceteze probele propuse de ambele părți, să asculte ceilalți participanți și verifice dacă tranzacția nu va încălca drepturile participanților sau terților.
Potrivindu-ne cu o structurare logică a abordării subiectului pus în discuție, vom încerca să stabilim cercul subiecților împuterniciți cu încheierea tranzacției de împăcare. În primul rind, CPC al RM, evidențiază părțile raportului material litigious dedus judecății. Conform art. 60 din CPC, părțile dispun de drepturi speciale: renunțarea la acțiune de către reclamant, recunoașterea acțiunii de către pîrît și încheierea tranzacției pentru ambele părți. Legiutorul a distins clar între aceste trei drepturi de dispoziție ale părților și anume că, renunțarea poate fi realizată doar de către reclamant, recunoașterea doar de către pîrît, iar încheierea tranzacției va fi valabilă numai cu condiția întrunirii acordului ambelor părți. Aceasta înseamnă, că primele două sunt lăsate la discreția individuală a fiecărei părți și se pun în aplicare indiferent de părerea oponentului procesual. Cu totul diferită este situația în cazul încheierii tranzacției. În art. 60, alin. 2 din CPC este prevăzut că părțile pot înceta procesul prin tranzacție. Rezultă că decizia privind încheierea tranzacției este luată de reclamant și pîrît, prin intermediul unor concesii reciproce. Nu are importanță raportul dintre aceste concesii, adică situația cînd ele ar trebui să fie egale. Contează circumstanța ca ambele părți să efectueze anumite concesii. De exemplu pîrîtul consimte să achite suma reclamată , iar reclamantul refuză încasarea dobînzilor sau penalităților; reclamantul va suporta achitarea taxei de stat, iar pîrîtul va restitui într-un termen scurt bunul revendicat; pîrîtul va achita în cel mai scurt termen, iar reclamantul va accepta scoaterea sechestrului de pe conturile bancare și bunurile acestuia. Astfel, instanța de judecată trebuie să verifice existența unor raporturi sinalagmatice, reciproce. În caz contrar, vom fi în prezența uni act unilateral de renunțare sau recunoaștere, care se supun unui alt regim juridic decît tranzacția, condiționînd efecte diferite de cele ale tranzacției. Verificarea făcută de instanță nu trebuie să fie formală, ci ar trebui să rezulte dintr-o cercetare multiaspectuală a dosarului civil.
Un alt aspect, lipsa abordării căruia este simțitoare, privește posibilitatea celorlalți participanți de a încheia tranzacția de împăcare. Vom pune în discuție această întrebare după ordinea în care sunt indicați în CPC participanții la procesul civil.
Atît coparticiparea procesuală obligatorie (art. 62 din CPC), cît și cea facultativă (art. 63 din CPC), indiferent de partea cui are loc, acordă dreptul coparticipanților să încheie privitor la persoana sa tranzacția de împăcare. Concluzia respectivă rezultă din statutul procesual al coparticipanților. În general, coparticiparea reprezintă susținerea procesului de mai mulți reclamanți sau pîrîți, fiecare pe contul și interesul său, admițîndu-se reprezentarea intereselor aceleiași categorii de participanți de un singur reprezentant. Reieșind din cele spuse, menționăm, că indiferent de existența coparticipării procesuale sau de numărul participanților de fiecare parte, oricare dintre aceștia este îndreptățit să încheie o tranzacție de împăcare cu oponentul său procesual. Instanța de judecată va verifica în general legalitatea acesteia și-n special, faptul dacă tranzacția nu lezează drepturile și interesele legitime ale celorlalți participanți la proces. În dependență de constatarea făcută, judecătorul va emite o încheiere de confirmare a tranzacției și va dispune încetarea procesului doar în privința participantului sau participanților respectivi sau nu va confirma tranzacția, pronunțînd o încheiere motivată și dispunînd continuarea de mai departe a procesului.
Următoarea categorie sunt intervenienții, prevăzuți în art. art. 65-69 din CPC al RM. Intervenientul principal, fiind persoana care formulează obiecții proprii în privința obiectului litigiului, are drepturi și obligații de reclamant, conform art. 65, alin. 2 din CPC. Deseori, intervenientul principal înaintează pretenții atît față de reclamant, cît și față de pîrît. În acest caz este posibilă încheierea unei tranzacții tripartite sau bilaterale, între intervenientul principal și una dintre părți. Pronuțarea încheierii de confirmare a tranzacției va condiționa continuarea de mai departe a procesului cu ieșirea din cadrul acestuia a intervenientului. Neconfirmarea va atrage efectele similare ca și-n cazul coparticipării.
Cu totul deosebită este situția în cazul intervenientului accesoriu. Statutul procesual al acestuia este prevăzut în art. 67 din CPC și este caracterizat prin faptul că nu formulează pretenții proprii asupra obiectului litigiului, ci este alăturat sau se alătură din proprie inițiativă uneia dintre părți. Chiar din cuprinsul celor menționate reiese, că intervenientul, neformulînd pretenții proprii asupra obiectului litigiului, nu-și va găsi un temei pentru încheierea tranzacției de împăcare cu oricare dintre părți. Afirmația făcută este confirmată prin dispozițiile art. 68 din CPC (drepturile și obligațiile intervenientului accesoriu), care prevede că: „Intervenientul accesoriu are drepturile și obligațiile procedurale ale părții căreia i se alătură, cu excepția dreptului … de a încheia tranzacția”. Considerăm îndreptățită o astfel de abordare, deoarece ar fi irațională încheierea tranzacției de împăcare de către intervenientul accesoriu, acesta neformulînd nici o pretenție în cadrul litigiului. S-ar părea că-n anumite circumstanțe ar fi rațională posibilitatea încheierii tranzacției de împăcare între pîrît și intervenientul accesoriu în litigiul deja pornit, de partea sa, în cazul în care legea permite înaintarea acțiunii în ordine de regres împotriva ultimului, de exemplu pe tărîmul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, conform art. 1403 din CC al RM. Remarcăm, că-n astfel de cazuri, între pîrît și intervenientul accesoriu încă nu există nici un litigiu și-n consecință neadmiterea încheierii tranzacției de împăcare este justificată. Deasemenea, existența prevederilor de la art. 1403, alin. 2 din CC: “Prepusul se poate exonera dacă va dovedi că s-a conformat întocmai instrucțiunilor comitentului”, poate condiționa respingerea acțiunii comitentului față de prepusul său. Astfel, răspunderea prepusului urmează a se stabili într-un proces separat, iar încheierea pripită a unei tranzacții între intervenient și pîrît poate condiționa dificinețe enorme a actului jurisdicțional.
Alta este situația, cînd tranzacția de împăcare se închei în mod clasic, între reclamant, adică persoană păgubită și pîrît, adică comitentul. Atragerea în proces a intervenientului accesoriu condiționează ascultarea cu multă atenție de către judecător a opiniei acestuia. În caz contrar, considerăm, că intervenientul se poate opune confirmării tranzacției de către judecător din motivul încălcării drepturilor sale. Această situație poate să capete următoarea exemplificare practică: cuantumul prejudiciilor este exagerat de mărit. Instanța de judecată urmează să nu confirme tranzacția părților potrivit art. 60, alin. 5 din CPC, din motivul încălcării drepturilor altei persoane. Emiterea unei încheieri de confirmare a tranzacției, în acest caz, nu poate fi atacată de către intervenient cu recurs, deoarece este incertă adresarea pîrîtului împotriva sa în ordine de regres. Cel mai important motiv rămîne posibilitatea apărării sale în cadrul litigiului pornit de către comitent împotriva sa.
O altă categorie de participanți sunt succesorii participanților la procesul civil, conform art. 70 din CPC. Menționăm, că-n dependență de calitatea procesuală a persoanei în locul căreia vine succesorul, acesta va dispune de posibilitatea încheierii tranzacției. Deasemenea, potrivit art. 70, alin. 2, încheierea tranzacției pînă la intervenirea temeiurilor pentru succesiune, este obligatorie succesorului, în măsura în care ar fi fost obligatorie persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-o.
Pe lîngă participanții interesați material în soarta procesului, Codul de Procedură Civilă al RM, admite participarea la proces și a unor persoane, avînd doar un interes procesual în soarta procesului.
Primul dintre aceștia, în enumerarea făcută de legiutor, este procurorul. Statutul acestuia este prevăzut în art. 71 și 72 din CPC. Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanță în calitate de participant la proces dacă el însuși l-a pornit în condițiile legii. Deasemenea, procurorul care a înaintat o acțiune are drepturile și obligațiile procedurale de reclamant, cu excepția dreptului de a încheia tranzacție. Acest din urmă fapt este prevăzut nemijlocit în art. 72, alin. 1 din CPC. Este inadmisibil, ca procurorul, interesat doar de soarta procesuală a litigiului, să fie împuternicit cu dreptul de a încheia o tranzacție de împăcare din numele reclamantului. În primul rînd, procurorul nu are nici în temeiul legii împuternicirile necesare și nici nu le poate avea în temeiul contractului. Astfel de împuterniciri ar deschide calea unei persoane neinteresate de obiectul litigiului să hotărască soarta procesului și să creeze reclamantului obstacole dificile în calea realizării drepturilor sale. În al doi-lea rînd, numai părțile raportului material litigious au dreptul să recurgă la încheierea tranzacției, pe cînd procurorul intentează și duce procesul pînă la finisarea acestuia sau pînă la renunțarea reclamantului. Legiutorul a perceput corect destinația participării procurorului în procesul civil și la învestit cu atribuțiile necesare doar pentru unele acțiuni, restul, sunt păstrate pentru reclamant, astfel încît numai acesta poate să revină asupra deciziei continuării sau încetării procesului. Cu regret, în temeiul legislației procesual-civile naționale, procurorul nu este îndreptățit să atace încheierile judecătorești de confirmare a tranzacțiilor de împăcare. Aceasta, mai ales în cazurile cînd tranzacția contravine interesului public sau interesului particularilor neantrenați în proces, ar contribui considerabil la garantarea și respectarea drepturilor omului și intereselor statului. Prin urmare, în calitate de lege ferenda, propunem modificarea art. 72, astfel încît procurorului i s-ar acorda împuternicirile pentru a contesta actele pe care le consideră potrivnice ordinii publice, drepturilor și intereselor legitime ale particularilor.
A doua categorie de persoane care intentează și duc procesul în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane, fiind sesizate sau în temeiul autosesizării, sunt, conform art. 73 din CPC autoritățile publice, organizațiile, persoanele fizice. Discuția purtată în privința posibilității încheierii de către procuror a tranzacției de împăcare este valabilă și pentru aceste persoane.
O abordare detaliată urmează a fi făcută în privința împuterniciri reprezentanților legali sau convenționali de încheia tranzacția de împăcare din numele și pe contul persoanelor reprezentate. Anume din considerentul efectuării tuturor actelor procesuale din numele și pe contul reprezentaților, această din urmă categorie de participanți la procesul civil se bucură de cele mai multe reglementări. De la început trebuie să precizăm, că împuternicirile reprezentantului în temeiul art. 80 din CPC pot fi formulate în următoarele acte:
a) procura eliberată de către persoana fizică, întocmită și autentificată de către notar;
b) procura eliberată de persoana juridică, semnată și confirmată de reprezentantul acesteia;
c) actele de constituire ale persoanei juridice sau extrasul de la Camera Înregistrării de Stat al RM;
d) ordinul scris și eliberat de biroul de avocați;
e) contractul de mandate;
f) cererea adresată instaneței de judecată, în cadrul ședinței de judecată, în formă scrisă sau verbală, prin care reprezentatul solicită admiterea reprezentării intereselor sale de către un reprezentant.
Dintre toate formele menționate, considerăm că ordinul eliberat de către biroul de avocați și contractul de mandat nu sunt acte juridice, care sunt în stare să legitimize împuternicirile reprezentantului în raporturile cu terții. Aceste acte reglementează doar raporturile interne dintre reprezentat și reprezentant. Așadar, doar celelalte acte vor putea exterioriza voința reprezentaților în raporturile dintre terți și reprezentantul ales. Fiind stabilită forma împuternicirilor, vom trece la examinarea volumului de împuterniciri acordate prin actele enumerate. În acest sens, amintim prevederile art. 81 din CPC al RM. Din șirul lung de acte pe care nu le poate efectua reprezentantul decît cu condiția stipulării exprese a acestora în actul de împuternicire, identificăm și dreptul de a încheia tranzacția de împăcare. Este salutabilă atitudinea legiuitorul în acestă privință. Or, încheierea tranzacției de împăcare reprezintă un act de dispoziție, care poate pune capăt procesului și este încheiată din numele și pe contul reprezentatului. Acestea au fost raționamentele pentru care s-a apreciat necesitatea includerii în actul de împuternicire a dreptului de a încheia tranzacția de împăcare din numele și pe contul reprezentatului. Fără formularea expresă a acestei împuterniciri, actul astfel încheiat de către reprezentant este nul.
2.2. Procedura de încheiere și confirmare a tranzacției de împăcare de către instanța de judecată.
Tranzacția de împăcare poate fi încheiată la orice fază procesuală, pînă la pronunțarea hotărîrii, în fața oricărei instanțe. Constatarea respectivă nu reiese nemijlocit din prevederile legale, dar avînd în vedere principiul disponibilității, instanța de judecată este obligată să primească cererea participanților la proces privitor la încheierea tranzacției de împăcare oricînd pînă la pronunțarea hotărîrii. Cel puțin la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare și dezbaterilor în fond, tranzacția poate fi încheiată în temeiul art. 185, alin. 1, lit. d și art. 212 din CPC. La judecarea pricinii în ordine de apel, tranzacția poate fi încheiată în temeiul art. 375 din CPC, iar în recurs conform art. 412. În rest, înaintarea cererii participanților se va întemeia pe principiul disponibilității de la art. 27 din CPC și drepturile procedurale ale părților (art. 60), intervenienților principali (art. 65) și reprezentanților (art. 81)
În sensul discutat este utilă remarca, că uneori încheierea tranzacției de împăcare poate să intervină înaintea de dezbaterea fondului cauzei, adică pînă la cercetarea probelor și constatarea circumstanțelor litigiului. Astfel, capătă o însemnătate deosebită verificarea judecătorului a legalității tranzacției. Neștiind probele și circumstanțele pricinii, neputînd să le stabilească în timpul ședinței, judecătorul trebuie să depună un efort suplimentar în activitatea sa și să nu acționeze formal. În acest scop, instanța de judecată, pînă la confirmarea tranzacției, ar putea adresa întrebări participanților la proces, dispune intervenția în proces a terților, drepturile cărora ar putea să fie atinse prin tranzacție și amîna procesul pentru solicitarea unor probe.
Judecarea pricinii în fond este acea parte a dezbaterilor judiciare în care sînt constatate și elucidate circumstanțele de fapt și de drept ale pricinii și care începe cu prezentarea raportului judecătorului asupra pricinii prin care se reamintește părților obiectul litigiului, inclusiv esența acțiunii reconvenționale, obiecțiile prezentate în referință asupra acesteia.
La fel, în acest moment, judecătorul stabilește dacă reclamantul își susține pretențiile, dacă pîrîtul recunoaște pretențiile reclamantului și dacă părțile doresc să încheie procesul cu o tranzacție. Tranzacția poate fi încheiată doar de subiecții raportului material litigious (reclamant, pîrît, intervenientul principal) și reprezentanții acestora care dispun de aceste împuterniciri potrivit art.81 din CPC.
Manifestarea voinței părților privitor la încheierea tranzacției se va face în formă scrisă, care se anexează la materialele dosarului, sau în formă verbală, dar care obligatoriu se consemnează contra semnătură în procesul-verbal al ședinței judiciare de ambele părți. În cazul formei scrise, actul va fi întocmit în trei exemplare, cîte unul pentru fiecare parte și unul pentru instanța, care se va anexa la dosarul respectiv. Fiecare act trebuie să fie semnat și ștampilat, dacă este cazul, de persoana împuternicită. Instanța va verifica forma și volumul împuternicirii.
O atenție deosebită urmează a fi acordată formei tranzacției de împăcare. Conform art. 212 din CPC, tranzacția de împăcare poate îmbrăca forma verbală sau scrisă. În primul caz, condițiile acesteia se vor consemna în procesul-verbal al ședinței de judecată și se vor semna de reclamant, pîrît sau de ambele părți, potrivit art. 212, alin. 1 din CPC. Este reușită prevederea respectivă, deoarece, părțile se eliberează de formalitatea procesului, adică de a prezenta tranzacția în formă scrisă. Pentru a propune o tranzacție scrisă, cel puțin este necesară încă o ședință, iar părțile trebuie să suporte cheltuieli pentru asistența juridică necesare încheierii unei astfel detranzacții. Astfel, forma verbală reprezintă avantaje considerabile.
Atît reclamantul, cît și pîrîtul își manifestă consimțămîntul privitor la încheierea tranzacției și conținutul acesteia. Ambele părți vor aduce la cunoștința instanței soluția amiabilă găsită. Prin urmare, forma verbală este cea mai simplă și accesibilă, deschizînd posibilitățile respective oricărui participant, fără a fi necesară o asistență juridică. De cele mai dese ori, tranzacțiile de împăcare în formă verbală se încheie de persoane fizice, care nu sunt asistate de reprezentanți. Necătînd la simplitatea și accesibilitatea formei menționate, aceasta conține și anumite vicii. Spre exemplu, va fi mult mai simplu de probat eroarea în cazul formei verbale, în afara existenței unei înțelegeri scrise, propuse instanței.
De asemenea, semnătura în procesul-verbal, făcută doar de o singură parte, conform art. 212, alin. 1, ar putea submina valabilitatea tranzacției și ar acorda un temei serios pentru casarea încheierii de confirmare a tranzacției. De aceia, se recomandă, ca instanța să solicite semnarea procesului-verbal de ambele părți, deși lipsa acestui fapt n-ar duce la nulitatea tranzacției.
Cu toate avantajele formei verbale, necesitatea prezentării tranzacției de împăcare în formă scrisă este evidentă. Superioritatea și eficacitatea acestei forme rezidă în faptul, că consimțămîntul părților de a finisa litigiul cu încheierea unei tranzacții și conținutul acesteia este cuprins în două acte: contractul părților și încheierea judecătorească. Reieșind din concluzia respectivă, devine clar că vor fi mult mai puține cazuri de anulare a astfel de tranzacții, față de cele încheiate verbal. Suplimentar, există o certitudine mult mai mare privitor la înțelegerea părților, indicîndu-se precis întinderea drepturilor și obligațiilor. Pentru judecător, prezentarea în formă scrisă a tranzacției, este un suport eficient pentru stabilirea legalității acesteia.
Intenția de a încheia tranzacția, cu fiecare grad de jurisdicție trebuie să fie mai certă și mai serioasă. Astfel, art. 375 din CPC al RM, prevede: “Renunțarea reclamantului la acțiune și tranzacția încheiată între părți după depunerea apelului se prezintă instanței de apel în scris sub formă de cerere”, iar potrivit art. 412, alin. 1: “Renunțarea reclamantului la acțiune și tranzacția încheiată între părți după depunerea recursului se prezintă instanței de recurs în scris sub formă de cerere”. Legiuitorul face o distincție clară între prezentarea tranzacției spre confirmare în instanța de fond și-n cadrul soluționării litigiului în instanța de apel și recurs.
Diferențierea făcută este absolut necesară, deoarece, în toate cazurile tranzacția cuprinsă într-un contract sau într-o cerere manifestă în cel mai evident mod voința părților, drepturile și obligațiile fiecăreia. Aceasta economisește considerabil timpul instanței de apel și recurs, disciplinează părțile și exprimă o itenție serioasă de a încheia tranzacția de împăcare.
Reieșind din natura sau valoarea obiectului contractului, legiuitorul, insistă privitor la atribuirea formei corespunzătoarea înțelegerii dintre părți. În cazul tranzacției de împăcare acest lucru nu este necesar, deoarece încheierea judecătorească acopre toate posibilele neajunsuri, inclusiv forma scrisă și autentificată. În contextul discutat nu va fi suplimentar să reiterăm, că părțile, aflîndu-se în litigiu obiectul căruia este un imobil pot să prezinte instanței atît o cerere verbală cît și una scrisă, nefiind necesară autentificarea tranzacției de împăcare la notar. Astfel, încheierea de confirmare ține locul unui act autentificat. Considerăm, că ar fi utilă introducerea acestui aspect în capitolul XXVII din Codul Civil al RM.
Pînă la înaintarea cererii privind confirmarea tranzacției de împăcare, părțile prin concesii reciproce vor încerca soluționarea amiabilă a conflictului între ei. Despre natura concesiilor s-a vorbit deja. Aici este cazul să reamintim, că contraechivalentul cerut de fiecare parte pentru prestația pe care o face este stabilit la fel de părți, judecătorul n-ar trebui să se implice în stabilirea concesiilor și volumului acestora. Esența tranzacției de împăcare, așa cum este stabilită în prezenta lucrare constă anume în efectuarea concesiilor reciproce, fără de care tranzacția își pierde natura și se transformă într-un alt act de dispoziție. În acest sens, judecătorul trebuie să vegheze cu atenție sporită.
Desemenea, pentru încheierea tranzacției, părțile pot solicita amînarea ședinței de judecată în temeiul art. 191, alin. 1, lit. b. Spre deosebire de celelalte temeiuri găsite în articolul menționat, pentru amînarea judecății din motivul indicat, instanța de judecată trebuie să primească o cerere respectivă de la ambele părți. Este interzisă amînarea judecății la solicitarea doar a uneia dintre părți.
Raționamentul dispoziției respective se regăsește în alin. 3 al art. 191 și anume că: “Încheierea privind amînarea ședinței de judecată trebuie să fie motivată. Ea nu se supune nici unei căi de atac”.
Judecătorul trebuie să vegheze cu atenție ca o parte, în detrimentul celeilalte, să nu abuzeze de dreptul la amînarea ședinței din motivul amintit, dar nici nu poate să se opună. În toate cazurile, instanța de judecată este garantul respectării termenului rezonabil al procesului.
Dacă părțile au consimțit asupra încheierii tranzacției de împăcare și-au stabilit conținutul acesteia, atunci nu este necesară așteptarea termenului ședinței viitoare. În scopul confirmării tranzacției, acestea pot să se prezinte în fața instanței, depunînd cererea respectivă. Este necesară prezența ambelor părți. Amintim, că practica judiciară conține suficiente exemple cînd părțile au solicitat, iar instanța a admis confirmarea tranzacției judiciare în altă zi decît cea stabilită pentru ședința de judecată. Este utilă o astfel de practică, dar în lipsa unor reglementări exprese în acest sens, se pot comite eventuale abuzuri. Nefiind nici o prevedere în sensul menționat, vom încerca să propunem cum ar trebui să aibă loc ședința în care urmează a se confirma tranzacția de împăcare, fie că este înainte de termenul stabilit, fie că este în ziua sorocită.
Așadar, părțile urmează să se prezinte împreună în fața instanței. Doar în cazuri extraordinare judecătorul urmează să accepte confirmarea tranzacției cerute și încheiate de reprezentanți, deși legislația prevede această posibilitate. Considerăm, că este necesară indicarea expresă în cuprinsul articolului 212 din CPC a următorului fapt: “Tranzacția se încheie doar în prezența părților, cu excepția cazurilor cînd se prezintă un argument temeinic privitor la imposibilitatea prezentării acestora în instanță. În aceste cazuri tranzacția poate fi încheiată de către reprezentanți”. Aceasta este o limitare a drepturilor reprezentanților, dar una cu efect pozitiv. Raționamentul modificării propuse constă în necesitatea încredințării judecătorului despre existența voinței și nevicierea acesteia din partea ambelor părți. Lucrul respectiv este vizibil numai în cazul prezentării ambelor părți în instanță. Cu siguranță că încheierea tranzacției numai de către reprezentanți ar accelera înfăptuirea justiției, dar ar condiționa și existența unui rebut, manifestat prin numărul mai mare de anulări a tranzacțiilor. Reieșind din specificul fiecărui litigiu, menționăm că reprezentantul împreună cu partea pe care o reprezintă se vor înfățișa în instanță, pentru obținerea celor mai bune condiții pentru sine. Lucrul împreună va fi avantajos pentru toți și-n special pentru executarea tranzacției.
Tranzacția de împăcare poate să se refere la următoarele prestații: restituirea unei sume de bani, transmiterea unui bun, efectuarea de lucrări, prestarea de servicii, ca acțiuni patrimoniale; evacuarea, stabilirea locuinței copilului, ca acțiuni personal nepatrimoniale. Nu este obligatoriu ca ambele părți să promită prestații de aceiași natură.
Deobicei în cuprinsul tranzacției de împăcare, părțile prevăd executarea eșalonată a obligației în privința căreia a apărut litigiul și termenul stabilit pentru aceasta. În condițiile actuale, a obscurității CPC, determinarea corectă a acestora este vitală pentru realizarea scopului propus la încheierea tranzacției de împăcare. Astfel, fără stabilirea termenelor, obținerea prestației promise este mai dificilă.
La prezentarea contractului tranzacției de împăcare, părților le sînt explicate urmările unei astfel de acțiuni procedurale prevăzute de art.265, lit. b și d din CPC, lămurindu-li-se că după confirmarea tranzacției nu se admite o nouă adresare în judecată între aceleași părți cu privire la același obiect și pe aceleași temeiuri și se concretizează dacă părților prevederile lămurite le sînt clare. Soluționarea cererii de încheiere a tranzacției se face de instanța de judecată în camera de deliberare, în legătură cu care fapt se emite o încheiere motivată de încetare a procesului în condițiile art. 266 din CPC, care poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile din momentul pronunțării conform art. 425 din CPC. După expirarea termenului de 15 zile încheierea devine irevocabilă. Părților li se deschide drumul spre solicitarea executării silite a tranzacției.
În doctrina de specialitate tot mai des se pune în discuție posibilitatea confirmării de către un judecător a unei tranzacții extrajudiciare. Aceasta înseamnă că litigiul nu este transmis în instanță și judecătorul nu este învestit cu împuternicirea de a se pronunța asupra fondului cauzei. Un prim argument în favoarea existenței unei astfel de posibilități se regăsește în art. 1331, alin. 1 din CC al RM, care dispune, că tranzacția de împăcare poate preveni un proces. Drept o prelungire a normei citate, vine dispozițiile de la art. 1333, alin. 1: “Tranzacția are între părți autoritatea lucrului judecat”. Aceste dispoziții normative și multiplele demersuri doctrinare ar putea să creeze impresia, că confirmarea tranzacției extrajudiciare ar fi posibilă. Mai ales că art. 5, alin. 2 din CPC prevede că: “Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistență a legislației, de imperfecțiune, coliziune sau obscuritate a legislației în vigoare”. De asemenea, se afirmă, că procedura specială ar oferi un adăpost confirmării tranzacției de împăcare fără intentarea unei proceduri litigioase. Drept argument ar fi existența art. 279, alin. 2 din CPC, care prevede că: “Instanțelor judecătorești le pot fi atribuite prin lege spre examinare în procedură specială și alte categorii de pricini”, adică altele decît cele menționate în primul alineat al aceluiași articol.
Dar după cum reiese din interpretarea sistemică și logică a normelor materiale și procesuale, tranzacția încheiată de părți în cadrul extrajudiciar nu are valoare de lucru judecat, deoarece, nici o normă procesuală nu stabilește posibilitatea și mecanismul de realizare a acesteia. Se poate afirmă că într-o anumită măsură, această opinie este în contradicție cu norma imperativă de la art. 5, alin. 2 din CPC. La o studiere amănunțită, ne încredințăm, că lipsa posibilității solicitării confirmării tranzacției de împăcare în afara unui proces pornit, nu decade părțile din dreptul de a se adresa în ordine generală, în instanța de judecată, conform procedurii în acțiunea civilă. Prin urmare, conform legislației RM, tranzacția extrajudiciară, încheiată cu scopul prevenirii apariției litigiului nu va avea valoare de lucru judecat și nici nu va fi pasibilă de confirmare de către instanța de judecată.
Trebuie să evidențiem faptul, că tranzacția de împăcare, încheiată în formă scrisă sau autentică la faza extrajudiciară, condiționează apariția dreptului persoanei interesate de a solicita eliberarea ordonanței judecătorești, fapt confirmat prin prevederile art. 345 din CPC. Existența unei astfel de prevederi completează într-un fel neajunsul provocat de imposibilitatea solicitării confirmării tranzacției extrajudicare în fața instanței de judecată. Dar în nici un caz nu este suficientă.
Așadar, optăm pentru elaborarea unui mecanism viabil pentru posibilitatea confirmării tranzacției de împăcare, încheiate în afara cadrului procesual de către instanță de judecată. În acest sens propunem suplinirea art. 279, alin. 1 cu litera L, care să conțină următoarea normă juridică: “Confirmarea tranzacției de împăcare, încheiate în afara judecății”. Acesta ar permite evitarea unor obstacole considerabile și ar creea părților avantaje enorme pentru restabilirarea drepturilor încălcate și executarea prestațiilor datorate. Modificarea propusă nu contravine prevederilor imperative a legislației în vigoare. Acesta degrevează instanțele de judecată de un număr suficient de litigii, care ar facilita activiatea acestora și ar ridica încrederea justițiabililor în sistemul instanțelor judecătorești
2.3. Contestarea tranzacției de împăcare. Eliberarea documentului executoriu în baza încheierii de confirmare a tranzacției.
În baza principiului disponibilității părțile aflate în litigiu pot încheia o convenție în legătură cu procesul, în orice fază s-ar afla acesta. Părțile au două posibilități pentru a aduce la cunoștința instanței faptul că ele au încheiat o convenție în legătură cu litigiul dedus judecății. Astfel, părțile se pot înfățișa în fața instanței la ziua termenului stabilit sau oricînd înainte de acesta, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o încheiere care să consfințească învoiala lor. Încheierea judecătorească prin care se consfințește tranzacția părților poartă denumirea de “încheiere de confirmare a tranzacției de împăcare”. În toate cazurile, pentru a-și manifesta cosimțământul în sensul de a tranzacționa în fața judecătorului, părțile trebuie să fie prezente (toate) în instanță.
Aș cum am mai spus, dacă tranzacția încheiată de către părți este legitimă, instanța de judecată va lua act de învoială și va pronunța o încheiere prin care procesul va lua sfîrșit. Această încheiere a fost denumită încheiere de confirmare a tranzacției și reprezintă, actul de procedură care se pune capăt litigiului dintre părți în virtutea confirmării acesteia de către judecător. Încheierea de confirmare, se poate spune că reprezintă un act jurisdicțional în adevăratul sens, chiar dacă, așa cum am mai spus, nu este rezultatul dezbaterilor și nu conține soluția pronunțată de judecător. Încheierea care confirmă învoiala părților se pronunță și se redactează după regulile de drept comun și produce, de asemenea, aceleași efecte ca orice act jurisdicțioal. Ca o particularitate, menționăm faptul că dispozitivul încheierii de confirmare este alcătuit din contractul încheiat între părți. Încorporând în conținutul său învoiala încheiată de părți, încheierea de confirmare dă tranzacției caracterul și forța juridică a unui contracț judiciar. Prin încheiere, instanța confirmă judiciar tranzacția care o include în dispozitivul actului de procedură, nefiind necesară o motivare – dacă nu au existat dezbateri, în schimb, refuzul judecătorului de a confirma tranzacția trebuie motivat.
În literatura de specialitate se discută de mult timp asupra diferitelor posibilități de invalidare a tranzacției de împăcare. Astfel, potrivit uneia dintre opiniile exprimate, s-a considerat că încheierea instanței are caracter de convenție autentificată de judecător și nu poate fi atacată decât pe calea acțiunii în anulare. Ca argument în susținerea acestei teorii s-a spus că: instanța, fără a judeca pricina în fond, doar constată că a intervenit o înțelegere între părți și confirmă acea înțelegere, fără să-i atribuie un nou caracter. Centrul greutății acestei păreri se îndreaptă spre faptul, că tranzacția de împăcare își menține caracterul său privat, neprimind nimic nou de la confirmarea judecătorească și urmează a fi contestată potrivit ordinii generale, în instanța de primă jurisdicție.
Nu putem fi de acord cu această opinie, deoarece, actul care cuprinde tranzacția deja nu mai este un document propus de particulari, ci include voința publică, exprimată prin intermediul instanței de judecată. Astfel, o simplă acțiune în anulare va întîlni refuzul primirii cererii de chemare în judecată conform art. 169, alin. 1, lit.b din CPC al RM. : „Există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunțat la acțiune sau că între părți s-a încheiat o tranzacție”. Legiuitorul a perceput corect rolul și esența instituției tranzacției de împăcare în procesul civil și printr-o normă expresă a înlăturat orice discuții privitor la posibilitatea contestării tranzacției de împăcare, altfel decît în recurs, ca cale ordinară de atac și revizuire, ca cale extrordinară de atac.
Într-o altă accepțiune – pe care o împărtășim – actul instanței are toate trăsăturile unui veritabil act jurisdicțional, cu autoritate de lucru judecat care poate fi supusă căilor de atac și a cărei executare se poate realiza pe cale silită. Deloc întîmplător, am indicat sintagma “act jurisdicțional”. Scopul urmărit prin acesta constă în necesitatea relevării naturii juridice a încheierii de confirmare a tranzacției de împăcare. Prin încheierea respectivă nu se judecă fondul, instanța se pronunța doar asupra admisibilității și legalității înțelegerii părților. În acest caz, este evident, că încheierea instanței după trăsăsturile sael nu se apropie de hotărîrea judecătorească, care numaidecît dezleagă fondul. Încheierea nu dă o soluție asupra fondului, însă încetează litigiul. Prin urmare, încheierea de confirmare a tranzacției de împăcare se supune regulilor generale și speciale conferite de către legiuitor acestei categorii de acte jurisdicționale.
Prin urmare, tranzacția de împăcare se supune numai următoarelor căi de atac:
Recursului, drept cale ordinară de atac, conform articolelor 423-428 din CPC al RM,
Revizuirii, drept cale extraordinară de atac, conform articolelor 446-453 din CPC al RM.
Calea de atac recursul se admite în temeiul art 423 din CPC, deoarece îngrădește desfășurarea de mai departe a procesului. Acestei căi de atac i se aplică regulile recursului de la secțiunea I, adică normele în virtutea cărora se atacă actele jurisdicționale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.
Specificul recursului asupra încheierii de confirmare a tranzacției constă atît din verificarea legalității aspectului material, cît și a celui procesual. Vorbind despre cel material, conchidem că eroarea, dolul, violența, leziunea, lipsa de capacitate etc. ar putea servi pentru depunerea cererea de recurs. Pentru cel procesual este caracteristică încălcarea procedurii, adică a normelor din Codul de procedură civilă și-n special.
Se menționează în mod deosebit, drept temei pentru recurs, neconformitatea cu legea ori încălcarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, intereselor societății sau ale statului prin tranzacția de împăcare. În acest sens, orice persoană interesată sau procurorul pot exercita recursul. Pentru stabilirea posibilității de a declara recurs este necesară identificarea interesului recurentului. Acesta trebuie să fie o parte la tranzacție, o persoană terță, drepturile căreia s-au încălcat sau statul. Verificarea unei astfel de încălcări trebuie să fie obiectivă, în special să nu se admită invocarea celor mai neînsemnate erori de către părțile tranzacției. Privitor la invocarea intereselor terților, aceștia trebuie să argumenteze calitatea sa procesuală. De exemplu, ar putea fi situația cînd reclamantul și pîrîtul vor încheia tranzacția privitor la un bun ce nu le aparține. În acest caz, terțul, proprietar al bunului, va fi îndreptățit să înainteze recursul împotriva încheierii de confirmare a tranzacției.
Posibilitatea exercitării recursului împotriva hotărârilor care consfințesc învoiala părților apare ca benefică dacă se are în vedere faptul ca instanțele s-ar putea să nu-și exercite pe deplin rolul activ în sensul de a face verificările ce se impun în astfel de situații în scopul respectării și îndeplinirii condițiilor cerute pentru a tranzacționa. Prin intermediul recursului pot fi rezolvate eficient și rapid probleme legate de nelegalitatea încheierii de confirmare a tranzacției, evitându-se uneori purtarea unui alt proces costisitor.
Pentru a se evita controversele care există mai ales în practica judiciară, s-a propus în literatura de specialitate, ca să se facă precizări exprese în legătură cu posibilitatea exercitării recursului împotriva încheierii de confirmare a tranzacției în cuprinsul art. 212 din CPC al RM.
Ca urmare a examinării recursului asupra încheierii de confirmare a tranzacției de împăcare, instanța de recurs poate să adopte una din următoarele decizii:
a) să respingă recursul și să mențină încheierea;
b) să admită recursul și să caseze integral sau parțial încheierea, restituind pricina spre rejudecare în primă instanță;
c) să admită recursul și să caseze integral sau parțial încheierea, soluționînd prin decizie problema în fond.
Decizia instanței de recurs pronunțată după examinarea recursului împotriva încheierii emise în primă instanță rămîne irevocabilă din momentul pronunțării.
O altă cale de atac (extraordinară) ce poate fi exercitată împotriva încheierii care confirmă învoiala părților este revizuirea. Concluzia respectivă reiese din prevederile art. 446 din CPC al RM: “Pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile și deciziile irevocabile ale tuturor instanțelor judecătorești”. Conform art. 447 din Cod, sunt îndreptățite să depună cerere de revizuire:
a) părțile și alți participanți la proces;
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească;
c) Procurorul General, în cazurile prevăzute la art.449 lit.g), la propunerea Agentului guvernamental.
Revizuirea poate fi promovată numai dacă motivele prevăzute de lege pentru exercitarea unei asemenea căi de atac sunt aplicabile încheierii respective. Astfel, potrivit art. 449 din CPC al RM: “Revizuirea se declară în cazul în care:
a) s-a constatat, prin sentință penală irevocabilă, că unul dintre participanții la proces sau unul dintre judecători a comis o infracțiune în legătură cu judecarea pricinii;
b) au devenit cunoscute unele circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au fost și nu au putut fi cunoscute petiționarului anterior;
c) după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reținute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanței într-o împrejurare ce nu depinde de voința participantului la proces;
d) prin sentință penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depozițiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;
e) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentința sau decizia instanței judecătorești sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
f) a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională;
g) Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul guvernamental sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inițiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanței s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituția Republicii Moldova sau de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale, precum și faptul că persoana interesată poate obține, potrivit legii naționale, o despăgubire, cel puțin parțială, prin anularea hotărîrii pronunțate de o judecată din țară”.
În conformitate cu art. 453 din CPC, după ce examinează cererea de revizuire, instanța emite unul din următoarele acte de dispoziție:
a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;
b) încheierea de admitere a cererii de revizuire și de casare a hotărîrii sau deciziei supuse revizuirii.
Pe lîngă cea mai răspîndită accepțiune asupra posibilității declarării revizuirii, în literatura juridică se regăsesc opinii contrare. Acestea declară imposibilitatea atacării cu revizuire a încheierii de confirmare a tranzacției, deoarece o astfel de încheiere nu se dă pe baza dezbaterilor asupra fondului cauzei și nu stabilește o stare de fapt care să poată fi verificată sub raportul prevederilor legale și al probelor administrate pentru dovedirea circumstanțelor pricinii. În acest caz, evidențiem o inexactitate, deoarece revizuirea încheierii nu se îndreaptă asupra fondului litigiului, ci privește doar faptul încheierii tranzacției. Astfel, revizuirea încheierii respective este limitată prin ea însăși. Fondul nu se discută. Prin urmare, considerăm o astfel de accepțiune greșită.
În temeiul celor menționate, credem că legiuitorul autohton a respectat întocmai art. 6, paragraf 1 din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale: “Orice persoană are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public și intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanțăindependentă și imparțială, instituită de lege, care va hotări fie asupra incălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații in materie penală indreptate impotriva sa. Hotărarea trebuie să fie pronunțată in mod public, dar accesul in sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe intreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, in interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale intr-o societate democratică, atunci cand interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau in măsura considerată absolut necesară de către instanță, atunci cand, in imprejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducăatingere intereselor justiției”.
Pînă acum, în mare parte, dispozițiile procesuale și materiale sunt suficiente pentru reglementarea procedurii tranzacției de împăcare.
Însă, după pronunțarea încheierii de confirmare a tranzacției de împăcare, legislația procesuală și materială nu mai reglementează raporturile apărute. Acest fapt este regretabil, deoarece omisiunea respectivă poate fi suplinită doar prin prevederi legale. Încercările practicii de a suplini lacunele astfel formate constituie un îndrumar eficient, dar parțial și neuniform. Nici Instanța Supremă, cu rol de sistematizare a practicii judiciare, nu s-a pronunțat în această privință.
Rămîne de văzut cum ar trebui să fie reglementate raporturile apărute din momentul pronunțării încheierii de confirmare a tranzacției de împăcare.
În primul rînd, menționăm, că încheierea respectivă are autoritatea de lucru judecat, conform art. 1333 din CC. Acest fapt condiționează executorialitatea încheierii potrivit graficului și termenelor stabilite de părți.
Presupunem, că părțile sunt de bună-credință și și-au executat în modul corespunzător obligațiile. Atunci prevederile existente sunt suficiente. Dar ce se întîmplă în cazul în care una dintre părți nu-și execută obligația în modul corespunzător. Conform art. 12 din Codul de Executare al RM, încheierile pronunțate de instanțele de judecată sunt executorii. În temeiul art. 14 din același Cod, titlul executoriu se eliberează de către prima instanță creditorului, după rămînerea definitivă a hotărîrii, la cererea creditorului. Din prevederile citate reiese următoarea concluzie: dacă incheierea de confirmare a tranzacției n-a fost atacată în termen de 15 zile din momentul pronunțării, atunci aceasta devine irevocabilă, iar creditorul este îndreptățit să obțină titlul executoriu și să-l transmită spre executare oficiului de executare competent.
Codul de Procedură Civilă nu reglementează procedura de eliberare a titlului executoriu. Considerăm necesitatea suplinirii acestei lacune. Aceasta poate fi făcut în felul următor:
Dacă tranzacția de împăcare prevede un grafic de executare a obligației, adică, de exemplu, suma restantă urmează a fi achitată în rate, titlul executoriu poate fi obținut pentru neachitarea oricărei rate. Astfel, solicitarea titlului executoriu este condiționată de două momente și anume rămînerea definitivă a încheierii de confirmare a tranzacției și exigibilitatea cel puțin parțială a datoriei. Este necesară întrunirea cumulative a acestor condiții. Numai rămînerea definitivă a încheierii nu poate condiționa eliberarea titlului, deoarece prestația datorată de debitor încă n-a ajuns la termen, adică nu poate fi solicitată în mod silit și ar contraveni înțelegerii părților. Nici exigibilitatea obligației, de una singură, nu poate porni executarea silită, deoarece este necesară calitatea specială a încheierii judecătorești, cea de lucru judecat, care se conferă acesteia numai cu condiția rămînerii definitive și numai de către judecătorul competent.
Cît privește stabilirea competenței de a elibera titlul executoriu, trebuie să menționăm, în primul rînd, că legislația procesual-civilă nu conține o prevedere necesară. Apoi, practica arată, că părțile, în scopul obținerii titlului executoriu se adresează la judecătorul care a emis încheierea de confirmare a tranzacției. Considerăm că desprinderea utilității experienței practicii, trebuie să fie apreciată prin stabilirea unei norme speciale în CPC, care ar îndrepta părțile anume la judecătorul care a pronunțat încheierea amintită. Ar apărea întrebarea asupra necesității consacrării unei astfel de prevederi. Răspunsul este univoc: deși litigiul a încetat, judecătorul nu s-a desesizat în totalitate, acesta urmînd să se pronunțe asupra eventualei solicitări de a elibera titlul executoriu. Este destul de mare probabilitatea, ca anume magistratul sesizat cu soluționarea litigiului în privința căruia părțile au încheiat o tranzacție, să dezlege în cel mai potrivit și econom mod întrebarea privind eliberarea titlului executoriu. Sesizarea unui alt judecător, teoretic fiind posibilă, poate cauza tergiversarea eliberării titlului și provocarea unor cheltuieli suplimentare. Astfel încît, soluția respectivă este rațională și ar trebui să se conțină în CPC.
Capitolul III. Tranzacția de împăcare încheiată pentru încetarea procedurii de executare.
3.1. Tranzacția de împăcare în procedura de executare.
3.2. Efectele încheierii tranzacției de împăcare la faza de executare
3.1. Tranzacția de împăcare în procedura de executare.
Din momentul depunerii documentului executoriu la organul de executare își începe derularea o nouă etapă, distinctă prin natura, conținutul și efectele sale. Aceasta poartă denumirea de executare a documentului executoriu. În dependență de felul documentului executoriu, caracterul acțiunilor (benevole sau silite), cît și de specificul ficărei categorii de proceduri de executare, confirmate prin eliberarea titlului executoriu, mecanismul de executare a aestora este diferit.
Din punct de vedere al mecanismului de executare al documentelor executorii și al raporturilor apărute în consecință, este posibil să efectuăm distingerea între procedura de executare benevolă și procedura de executare silită a obligațiilor sale de către debitor, confirmate prin hotărîre sau încheiere judecătorească irevocabilă și eliberarea în temeiul acestora a unui titlu executoriu. Dintre acestea, evident, că executarea silită este cea mai eficientă și răspîndită, care disciplinează comportamentul subiecților de drept și are un efect de preîntîmpinare considerabil.
Trebuie să începem acest studiu cu indicarea importanței considerabile a studierii tranzacției de împăcare în aspect dublu, material și procesual. Reținem că acestea din urmă, sunt legate foarte strîns, încît lipsa tratării uneia condiționează ineficiența abordării celeilalte.
În litaratura juridică de specialitate tranzacția de împăcare este tratată atît ca o instituție de drept material, cît și de drept procesual. Astfel, aceasta, are un aspect bicefal, funadamentîndu-se pe un concept de drept material și exteriorizîndu-se în cadrul proceselor civile și executării silite prin norme și reglementări specifice.
Nu se va putea ridica nici o problema semnificativă privitor la definirea acestei categorii prin prisma dreptului material. Legiutorul a prevăzut în Codul Civil al Republicii Moldova, art. 1331, alin. 1, definiția contractului de tranzație în felul următor: „Tranzacția este contractul prin care părțile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești”.
În legislația execuțional-civilă națională, tranzacția de împăcare n-a fost reglementată conceptual spre deosebire de geamănul ei material. Astfel, lipsește orice definiție ai acesteia. Deasemenea, nici literatura juridică nu conține tratarea tranzacției de împăcare ca o instituție execuținal-civilă distinctă, caracterizată prin elemente caracteristice, specifice doar aceteia.
Datorită aspectual bicefal și al lipsei tratării tranzacției de împăcare ca instituție de drept execuțional al hotărîrilor judecătorești cu caracter civil, apare necesitatea definirii acesteia, evidențieirii din ansamblul de norme procesuale. Considerăm uitlă reținerea următoarei definții: Tranzacția de împăcare reprezintă procedura aplicabilă în cazurile de executare silită, cînd creditorul și debitorul, efectuînd concesii reciproce, încetează executarea documentului executoriu prin încheierea tranzacției de împăcare.
Din definiția propusă vom extrage trăsturile tranzacției de împăcare, ca instituție de drept execuțional. Acestea sunt:
– caracterul amiabil, prin care părțile, căzînd de acord cu avantajele soluționării prietenești a litigiului, decid transferarea executării obligației în domeniul privat, punînd capăt urmării debitorului;
– caracterul bilateral. Acesta se manifestă prin participarea ambelor părți la procedura de împăcare, deoarece tranzacția va fi valabilă numai cu condiția întrunirii acordului ambelor părți. Deobicei debitorul este inițiatorul incheierii tranzacției, dar voința acestuia nu este suficientă pentru acceptarea tranzacției de către organul de executare. În acest caz, urmează a se obține acordul creditorului.;
– caracterul perimptoriu. Cu siguranța că acesta din urmă reprezintă scopul dorit de părți. Conform art. 79, lit. b din Codul de Executare al Republicii Moldova, încetarea procedurii de executare va interveni în cazul încheierii tranzacției de împăcare între creditor și debitor.
În fond, tranzacția de împăcare de la faza de executare se deosebește de cea judiciară numai prin neconfirmarea judecătorului, în rest toate trăsăturile și efetele rămîn neschimbate.
În conformitate cu art. 5, alin. 2 din Codul de Executare al RM: „Părțile în procedura de executare (creditorul și debitorul) pot executa documentul executoriu prin încheierea unei tranzacții”. Prin urmare, încheierea tranzacției de împăcare în procedura de executare condiționează executarea documentului executoriu, reprezentînd un fapt juridic cu o însemnătate deosebită. O data ce legea îi atribuie o valoare juridică atît de mare, doctrina trebuie să se preocupe de perfecționarea mecanismului acestui proces. Spre deosebire de legislația altor state, de exemplu legislația Federației Ruse, în Republica Moldova, tranzacția de împăcare, încheiată la faza de executare, nu trebuie să obțină confirmarea judecătorească. Astfel, procedura finisării executării prin încheierea tranzacției de împăcare este inadmisibil de simplificată. Or, dacă în CPC s-a prevăzut confirmarea tranzacției de către judecător, de ce și-n cadrul acestei faze, tranzacția nu poate fi confirmată. Un răspuns cert și logic nu există. Nu poate fi găsit nici raționamentul potrivit căruia legiuitorul a ales soluția neconfirmării tranzacției de împăcare.
De altfel, Codul de Executare reglementează foarte scund instituția tranzacției de împăcare. Se evidențiază doar faptul că părțile au dreptul să încheie o tranzacție de împăcare, conform art. 41, alin. 1, lit. i, iar art. 79, lit. b prevede, că încheierea tranzacției între creditor și debitor condiționează încetarea procesului de executare și restituirea titlului executoriu conform destinației.
Discutînd asupra prevederii de la art. 41 din CE, deducem concluzia, că doar părțile raportului material litigious sunt îndreptățite să încheie tranzacția de împăcare. Organul de executare nu va primi tranzacția și nu va dispune încetarea procesului, dacă aceasta va fi transmisă de persoane terțe, altele decît creditorul, debitorul, succesorii acestora sau reprezentanții împuterniciți în modul stability de lege.. Menționăm, că finisarea procedurii de executare se află doar la dsicreția părților raportului material-litgios. Nici o altă persoană nu poate
Trebuie să menționăm în mod special faptul, că tranzacția de împăcare încheiată la faza de executare se deosebește de cea încheiată în cadrul procesual prin aceia că, litigiul deja a fost soluționat. Mai mult ca atît, la etapa de executare, creditorul deține un act oficial care-i permite să pretindă de la debitor efectuarea unor acte sau abținerea de la înfăptuirea acestora. Tranzacția de împăcare încheiată la etapa menționată, reprezintă cel mai veritabil mecanism de executare benevolă a obligațiilor debitorului față de creditor. Scopul cu implicații procesuale ai acesteia constă în renunțarea la mecanismul de executare silită, reprezentat de organele coercitive de stat și încetarea procedurii de executare.
Cum s-a menționat anterior, tranzacția de împăcare reprezintă o hotărîre veritabilă, neexecutarea benevolă a căreia condiționează survenirea acelorași consecințe ca și-n cazul hotărîrii, în special eliberarea titlului executoriu.
Actele judecătorești, devenite irevocabile, sunt obligatorii pentru toate persoanele de drept public sau privat, fizice sau juridice pe întreg teritoriu al RM: Specificul tranzacției de împăcare, încheiate la faza de executare, presupune o excepție de la regula menționată, manifestîndu-se prin faptul, că încheierea acesteia la faza nominalizată presupune ineficiența și imposibilitatea executării tuturor hotărîrilor pronunțate în cadrul litigiului respectiv. Astfel, prin voința comună a părților se înfrînge superioritatea statului și se recunoaște nevalabilitatea și caducitatea hotărîrilor judecătorești. Anume caducitatea este cel mai potrivit caracter pe care-l condiționează încheierea tranzacției judiciare asupra hotărîrii sau încheierii respective.
Astfel, tranzacția de împăcare, încheiată la faza de executare, acordă posibilitatea persoanelor ce-au încheiat-o supraputerea de a modifica efectele stabilite prin hotărîrea judecătorească, desființînd-o pentru totdeauna. Aceasta se întîmplă fără intervenția statului, avînd sorgintea în relațiile private, care în cazul dezbătut capătă o forță de decizie deosebită de celelalte cazuri similare.
Putem fi de acord cu opinia savantului rus Rojcova M.A., cînd aceasta afirmă, că principalul factor ce determină părțile la încheierea tranzacției la faza de executare, nu este, spre deosebire de faza judiciară existența unui drept contestat, ci unele îndoieli relative la posibilitatea executării în volum deplin a obligațiilor sale de către debitor.
Tranzacția de împăcare în procedura de excutare, spre deosebire detranzacția încheiată în cadrul examinării litigiului în instanța judecătorească, își află temeiul într-o singură faptă juridică: încheierea contractului între creditor și debitor. Mai rămîne și confirmarea tranzacției, dar acest lucru nu este prevăzut în legislația RM, cu regret.
1. Încheierea contractului. Presupune negocierea dintre părți a clauzelor contractuale. Urmează să fie semnat și ștampilat, dacă este cazul, de către creditor și debitor. Credem, că tranzacția se va încheia în trei exemplare, dintre care unul pentru creditor, unul pentru debitor, iar ultimul pentru organul de executare. De asemenea, este necesar să evidențiem trăsăturile tranzacției de împăcare. Acestea sunt:
a) Certitudinea, care presupune stabilirea in concreto a drepturilor și obligațiilor părților privitor la obiectul material al litigiului. Nu poate fi admisă stabilirea executării prin alternativă a obligațiilor.
b) Necondiționarea. Prin aceasta urmează să înțelegem impossibilitatea plasării în textul tranzacției a unor condiții pozitive sau negative, de survenirea sau nesurvenirea cărora va depinde executarea tranzacției.
c) Totalitatea. Acesta presupune posibilitatea încheierii tranzacției numai asupra întregului litigiu, neadmițîndu-se tranșarea parțială a litigiului spre deosebire
2. Confirmarea tranzacției de împăcare de către instanța de judecată are loc numai la faza procesuală. În ideal, aceasta ar trebui să constituie și o exigență pentru proceduar de executare, dar atîta timp cît Codul de Executare nu stabilește această rigoare, suntem îndreptățiți doar să compunem demersuri doctrinare pro sau contra. Dacă totuși am admite confirmarea tranzacției la faza de executare, vom constata, că instanța de judecată va verifica legalitatea acestui act, încredințîndu-se obligatoriu că acesta nu încalcă interesele statului sau altor persoane. În cuprinsul eventualei încheieri, se va menționa obligatoriu, că tranzacția nu se supune executării silite, adică neexecutarea acesteia nu poate atrage eliberarea titlului executoriu. Această soluție este corectă, deoarece tranzacția, în cazul respectiv, se va confirma la faza de executare, iar faptul încheierii tranzacției, conform art. 5, alin. 2 din CE al RM, condiționează executarea documnetului executoriu. În cazul neexecutării, creditorul poate să se adreseze cu o nouă cerere de chemare în judecată împotriva debitorului său, dacă termenul de prescripție pentru înaintarea acțiunii n-a expirat.
Un alt aspect despre care trebuie să vorbim este forma tranzacției de împăcare în procedura de executare. Și-n acest caz facem trimitere la afirmațiile făcute privitor la forma tranzacției în procesul civil, cu remarca că părțile trebuie să prezinte contractul de tranzacție, fără a avea posibilitatea înaintării unei cereri cum este în procedura civilă. Prin urmare, tranzacția de împăcare, la faza de executare silită trebuie să îmbrace forma scrisă. Acest lucru nu reiese din prevederile Codului de Executare, lasînd cîmp suficient pentru manevrele persoanelor de rea-credință. Atenționăm, că în nici un caz, părțile nu pot prezenta tranzacția în formă verbală sau inclusă într-o cerere adresată oficiului de executare corespunzător. În astfel de cazuri, executorul judecătoresc trebuie să refuze primirea tranzacției și să continuie procedura de executare.
Continuînd discuția privitor la forma tranzacției de împăcare, menționăm, că spre deosebire de încheierea aceluiași contract în cadrul examinării litigiului în fața instanței de judecată, părțile trebuie să se conformeze necesității autentificării contractului respectiv, deoarece acesta, la faza de executare, nu este confirmat de nici o autoritate publică. Astfel, în cazurile indicate în art. 212 din Codul Civil al RM, părțile procedurii de executare trebuie să autentifice contractul său. Neautentificarea poate condiționa refuzul executorului judecătoresc de a primi tranzacția și de a înceta procedura de executare.
Conform legislației RM, executorul judecătoresc nu poate respinge tranzacția părților din motivul încălcării drepturilor persoanelor terțe, precum este împuternicit judecătorul în cadrul procesual. Lacuna este considerabilă și trebuie să fie suplinită în cel mai scurt termen.
Atragem atenția asupra existenței unor acte unilaterale, care în toate cazurile urmează a fi distinse de tranzacția de împăcare. Aici vorbim despre solicitarea creditorului privitor la restituirea titlului executoriu sau încetarea executării silite. Evident, că suntem în prezența unui act volitiv unilateral, care exprimă doar voința unei singure persoane, celelalte se vor supune acestuia nu în virtutea valorii sale deosebite, ci-n temeiul emiterii unei încheieri corespunzătoare de către oficiul de executare în baza actului unilateral respectiv. Un alt exemplu este situația cînd debitorul de bună-voie execută obligația sa. În acest caz, de asemenea actul debitorului poartă un caracter personal, la acesta neparticipînd creditorul.
3.2. Efectele încheierii tranzacției de împăcare la faza de executare.
Pentru tranzacția de împăcare încheiate la faza de executare îi sunt recunoscute pricipalele două efecte juridice:
Condiționează încetarea efectelor hotărîrii judecătorești în cauza respectivă;
Încetează procedura de executare.
Vorbind despre primul efect, reiterăm, că în dreptul roman se considera că tranzacția de împăcare nu poate înlătura efectele unei hotărîri rămase definitive. General recunoscut era faptul, că tranzacția este ineficientă acolo unde litigiul a fost rezolvat prin intervenția statului, în persoana magistratului, prin hotărîre corespunzătoare. Promotorul opiniei enunțate în doctrina contemporană este savantul rus, Hvostov V.M., care consideră că tranzacția nu poate înlătura și nici substitui o hotărîre judecătorească rămasă definitivă.
Contrar opiniei propuse, G. Dernburg, afirma, că contractul de tranzacție, întrunind toate calitățile necesare, poate să condiționeze ineficiența hotărîrii judecătorești rămase definitive. Împărtășim această opinie datorită fundamentării sale logice. Aceasta deoarece, tranzacția de împăcare, fiind un act de dispoziție al părților, manifestînd în mod nemijlocit atitudinea lor față de litigiul în care se află, poate și trebuie să înlăture efectele chiar și a unui act judecătoresc irevocabil. Explicația este simplă, părțile sunt libere să aleagă soarta raporturilor de natură juridico-civilă în care participă, imixtiunea statutului fiind limitată anume prin actele de dispoziție, printre care, cu certitudine, cel mai important este dreptul de a încheia o tranzacție de împăcare.
Nimic nu poate să se împotrivescă voinței părților de a înceta executarea. În caz contrar, atunci cînd părțile vor solicita încetarea procedurii din motivul încheierii contractului, iar organul competent va refuza să de-a curs acestei solicitări, creditorul și debitorul vor fi puși în situația derulării unor raporturi juridice contarare intereselor sale. Faptul enunțat este inadmisibil, deoarece aceste raporturi presupun în mod evident manifestarea voinței persoanelor de a le începe, modifica sau stinge. Astfel, dacă părțile consimt asupra tranzacției, statutul nu poate refuza acceptarea acesteia, dar trebuie să verifice legalitatea și neîncălcarea drepturilor altor persoane. Doar cu condiția nerespectării condițiilor enunțate, organul de executare, poate să refuze primirea tranzacției de împăcare și încetarea procedurii. Cu regret, nici un act legislativ nu prvede atribuția organelor de executare de a verifica legaliattea tranzacției.
Continuînd exemplificarea rațiunii supremației în unele cazuri a voinței particularilor asupra voinței statului, afirmăm, că tranzacția încheiată la faza judiciară este pasibilă de caducitate prin încheierea unei noi tranzacții la faza de executare. Aceasta nu contravine normelor de drept, iar în unele cazuri crează avantaje considerabile pentru justițiabili.
În literatura de specialitate s-a abordat problematica încheierii tranzacției de împăcare în cadrul diferitelor categorii de proceduri de executare. Specificul și importanța acestor proceduri obligă studierea lor mai amănunțită.
În acest fel, opinăm, că tranzacția de împăcare poate fi încheiată doar în cadrul procedurilor de executare pentru care este admisibilă însăși împăcarea părților și încetarea executării din acest motiv. Este evident, că tranzacția nu poate fi încheiată în cadrul procedurii de executare, întemeiate pe un dosar administrativ sau oricare alt dosar de natură publică, cît și-n cazul în care s-a solicitat constatarea unui fapt cu valoare juridică.
Este convingătoarea opinia, potrivit căreia tranzacția de împăcare în cadrul procedurii de executare, poate fi încheiată numai în cazul eliberării unui titlu executoriu în pricina dată. Altfel vorbind, este cert că s-ar putea tranzacționa privitor la acele litigii care s-au constituit în temeiul unor obligații de a da, a face sau a nu face.
Cel mai prezent motiv care convinge creditorul și debitorul să încheie tranzacția de împăcare nu constă în contestabilitatea obiectului litigiului, în privința acestuia existînd o hotărîre definitivă, ci dubiile argumentate privitor la posibilitatea executării obligațiilor în volum deplin. Încheind tranzacția de împăcare, părțile consimt la concesii reciproce. Acestea pot să fie de diferite categorii. În încercarea exemplificării unei situații din practica organelor de executare, propunem cazul cînd debitorul nu deține mijloace financiare, dar îi propune creditorului în schimbul acestora anumite bunuri, valoarea cărora se apropie de cuantumul sumei datorate.
2. Celălat efect, adică încetarea procedurii de executare este prevăzut nemijlocit în art. 79, lit. b din Codul de executare al RM. Din norma indicată rezultă, că încheierea tranzacției între creditor și debitor duce la încetarea procedurii de executare. Încetarea procedurii de executare se manifestă prin alte trei efete. Acestea sunt cuprinse în art. 81 din CE:
a) După intrarea în vigoare a încheierii privind încetarea procedurii de executare, executorul judecătoresc dispune anularea măsurilor de asigurare a executării.
b) Documentul executoriu, în care au fost făcute mențiunile de rigoare, se restituie instanței de judecată ori altui organ care l-a eliberat sau creditorului.
c) Procedura de executare încetată nu poate fi reluată.
Încheierea privind încetarea procedurii de executare intră în vigoare prin neatacarea acesteia în termen de 15 zile din momentul emiterii ei, conform art. 159 din Codul de executare al RM. Astfel, executorul judecătoresc primind contractul de tranzacție încheiat de părți îl supune analizei logico-juridice și-n cazul nedepistării încălcării normelor de drept și a intereselor altor persoane, emite încheierea de încetare a procedurii de executare. Actualmente, legislația RM nu prevede nici un temei pentru refuzul primirii tranzacției de împăcare. Faptul respectiv condiționează imposibilitatea refuzului organului de executare privitor la primirea oricărei tranzacții și încetarea procesului. Considerăm o astfel de stare inadmisibilă, deoarece se condiționează o incertitudine, în cadrul căreia posibilitatea încălcării legislației, a drepturilor și intereselor teților este foarte mare. Elaborarea unui remediu pentru problema respectivă este de o importanță deosebită. Analizînd legislația în vigoare și doctrina de specialitate am ajuns la concluzia existenței a două soluții pentru problema în cauză:
1. Este cea mai simplă și puțin costisitoare. În schimb, nu se oferă o protecție necesară drepturilor justițiabililor. Astfel, se propune introducerea alineatului 4 în cuprinsul art. 41 din Codul de executare, care ar suna în felul următor: „Nu se admite tranzacția între părți dacă acest act contravine legii ori încalcă drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, interesele societății sau ale statului”. După cum se vede, propunerea de modificare s-a preluat parțial de la art. 60, alin. 5 din CPC al RM. Modificarea respectivă va condiționa apariția unei noi atribuții în sarcina organului de executare, cea de verificare a legalității tranzacției de împăcare prezentate. Ulterior, constatîndu-se prezența încălcării legii, organul de executare va emite o încheiere de respingere a tranzacției, continuînd mai departe procedura de executare, iar în cazul stabilirii legalității tranzacției, se va emite o încheiere de încetare a procedurii de executare din motivul împăcării creditorului și debitorului. Cu siguranță, că această soluție este atractivă, dar în privința acesteia pot fi formulate multiple rezerve:
a) executorul trebuie să depună un efort considerabil pentru verificarea legalității tranzacției, lucru care îl va sustrage de la îndeplinrea altor obligațiuni. Sarcina verificări legalității este recunoscută drept o atribuție exclusivă a instanțelor judecătorești și trebuie să rămînă în competența acestora.
b) activitatea de verificare a executorului niciodată nu va cumula caracterul de deplinătate și suficiență, astfel încît, încheierea de încetare a procedurii de executare va fi amenințată de posibilitatea de atac. Evident, că această posibilitate se va întîlni destul de des din cauza insuficineței întemeierii respectivei încheieri.
Concretizînd posibilele avantaje și dezavantaje ale atribuirii unor competențe jurisdicționale către organele de executare, ne vom lovi cu încetinirea activității acestora din cauza delegării unor împuterniciri nespecifice. În acest fel considerăm, că modificarea respectivă este criticabilă și dezavantajoasă pentru sistemul organelor de executare și persoanelor care apelează la ajutorul acestuia în vederea executării hotărîrii sale. Prin urmare, este necesară o altă propunere de perfecționare a actualului cadru legislative, care să corespundă cerințelor din domeniu și să întrunească toate exigențele pe care nu le va putea cumula modificarea sistemului conform propunerii de mai sus.
2. Atribuirea în competența instanțelor judecătorești a împuternicirii de confirmare a tranzacțiilor încheiate la faza de executare.
Din păcate, această prevedere nu și-a găsit expresie în legislația Republicii , cauzînd goluri enorme în activitatea organelor de executare.
Conform acestei soluții, părțile procedurii de executare, găsind o rezolvare pentru procedura de executare și încheind tranzacția de împăcare, vor prezenta aceasta pentru confirmare la instanța de la sediul oficiului de executare.
În Federația Rusă o astfel de practică este pe larg aplicată de către organele jurisdicționale, formîndu-se o experiență demnă de preluat.
Continuănd abordarea posibilității confirmării tranzacțiilor de împăcare încheiate la faza de executare de către instanțele de judecată, menționăm faptul, că părțile ajungînd la un anumit consens se vor adresa nemijlocit instanței, evitînd oficiul de executare. Acestea trebuie să prezinte tranzacția de împăcare în original, lăsînd un exemplar al acesteia judecătorului. Procedura confirmării tranzacției la faza de executare este apropiată normelor ce reglementaeză procedura specială, deoarece instanța nu examinaează fondul, ci doar constată existența unui fapt juridic valabil sau nevalabil, pe care îl confirmă în primul caz. Menționăm, că la confirmarea tranzacției, instanța nu va admite expunerea asupra fondului examinat prin hotărîre irevocabilă. Aceasta ar putea condiționa concluzia, că este inadmisibilă modificarea hotărîrii în temeiul căruia a început executarea, însă în temeiul forței convingătoare a argumentelor propuse anterior, considerăm că actul de dispoziție al părților, adică tranzacția, poate înlătura definitiv hotărîrea respectivă. În acest fel, părțile în cadrul confirmării tranzacției execuționale, neprevalîndu-se asupra fondului stins al litigiului, îi modifică esențial modul de executare, avînd împuternicirea de a-i înlătura efectele.
Primind cererea de confirmare a tranzacției, judecătorul va pregăti pricina pentru examinare. Pentru acesta se vor efectua următoarele acțiuni, conform art. 183, alin. 2 din CPC al RM:
a) precizarea legii care urmează a fi aplicată și determinarea raporturilor juridice dintre părți;
b) constatarea circumstanțelor care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii;
c) stabilirea componenței participanților la proces și implicarea în proces a altor persoane;
d) prezentarea de probe.
Fiind stabilite aceste elemente, pricina este pregătită pentru a fi examinată.
Instanța de judecată trebuie să creeze cele mai potrivite condiții pentru ca părțile să-și exprime voința. Specificul confirmării tranzacției constă în faptul, că principiul contradictorialității practice nu este present. Motivul este clar: părțile urmăresc același scop, confirmarea contractului său și încetarea cît mai rapidă a procedurii de executare. Din acest considerent, creditorul și debitorul vor confirma că tranzacția este încheiată prin liber consimțămînt și că nu încalcă prevederile legale. Avînd această afirmație judecătorul nu va emite în mod automat încheierea de confirmare. Acesta va verifica personal legalitatea tranzacției. Dacă va găsi că aceasta întrunește toate condițiile necesare, adică este liber încheiată și corespunde legislației în vigoare, judecătorul va emite încheierea de confirmare a tranzacției de împăcare și încetare a procesului de executare. Totodată va fi înlăturat sechestrul de pe toate bunurile sechestrate. În caz contrar, va fi emisă o încheiere de respingere. Reținem necesitatea oferirii dreptului la recurs în ambele cazuri. Instanța va atrage atenția părților că încheierea este susceptibilă de recurs în termen 15 zile din momentul pronunțării. De asemenea, instanța trebuie să atenționeze părțile asupra imposibilității solicitării titlului executoriu în cazul neexecutării tranzacției de împăcare. Raționamentul este firesc. Spre deosebire de tranzacția de împăcare încheiată la faza judiciară, care pune capăt litigiului, tranzacția încheiată la faza de executare nu se referă la încetarea litigiului, ci la încetarea executării. Dacă părțile consimt o astfel de tranzacție, implicit se prezumă că aceștia refuză și la executarea silită a acesteia prin intermediul organelor de stat. În acest caz, creditorul și debitorul, hotărăsc independent asupra litigiului între ei, încetînd orice posibilitate de executare silită. Anume faptul respectiv reprezintă motivul încheierii tranzacției de împăcare la faza de executare.
Propunerea de mai sus repezintă viziunea noastră asupra procedurii de confirmare a tranzacției de împăcare la faza de executare. Acesta este singurul mijloc posibil pentru crearea condițiilor benefice în vederea garantării și respectării cît mai superioare a drepturilor civile ale cetățenilor.
Dar să revenim la realitatea Republicii . După emiterea încheierii de încetare de către executorul judecătoresc, acesta va anula toate măsurile de asigurare a executării. Prin urmare, vor fi ridicate toate sechestrele și interdicțiile adresate debitorului sau terților, va fi prelungită urmărirea și vînzarea bunurilor debitorului în temeiul altor titluri executorii. Efetele descries au o însemnătate deosebită, uneori reprezintă chiar scopul încheierii tranzacției de împăcare. În practica judiciară s-au semnalat multiple cazuri cînd debitorul, neputînd desfășura o activitate economică normală din cauaza sechestrelor aplicate bunurilor salae, convinge creditorul privitor la încheierea unei tranzacții, promițîndu-i beneficii superioare celor la care s.ar fi putut aștepta în cadrul executării clasice a hotărîrii sale. Pe de altă parte, debitorul de rea-credință, obținînd încetarea procedurii de executare și scoaterea sechestrelor de pe bunurile sale, poate să le înstrăineze, lăsînd creditorul urmăritoe fără posibilitatea primirii prestațiilor promise în temeiul tranzacției. Așadar, practica judicară cunoaște puține cazuri de încheiere a tranzacțiilor de împăcare la faza judicară. Explicația constatării făcute rezidă într-o cultură juridică arhaică a majorității participanților la circuitul civil, cînd scopul tuturor activităților economice constă în obținerea unor avantaje cu orice preț, prin orice metode.
Desfășurînd în continuare efectele încheierii tranzacției de împăcare, menționăm că la oficiul de executare rămîne titlul executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea. Acesta va fi restituit instanței de judecată, altui organ sau creditorului. În Codul de executare nu este precizat destinatarul. Considerăm, că acesta se va determina în dependență de subiectul care l-a depus la executare. Dacă instanța de judecată a transmis din oficiu titlul spre executare, atunic oficiul de executare rspectiv va dispune întoarcerea acestuia către instanță. Dacă, în rolul creditorului va acționa un alt organ, de exemplu inspectoratul fiscal teritorial, în pricinile privind încasarea fosrțată a împozitelor și taxelor cuvenite statutului, atunci titlul va fi remis acelui organ. Și-n sfîșit, majoritatea titlurilor se depun spre executare de persoane fizice și juridice. În aceste cazuri, titlul va fi restituit persoanei care la depus.
Trebuie să reținem faptul, că în toate cazurile, conform art. 81, alin. 2 din Codul de executare: “Procedura de executare încetată nu poate fi reluată”. Acesta condiționează imposibilitatea transmiterii repetate spre executare a titlului restituit în urma încheierii tranzacției de împăcare. Prin urmare, creditorul este lipsit de dreptul să pretindă de la debitor altceva decît ceia ce a fost indicat în cuprinsul tranzacției de împăcare. Astfel, hotărîrea și titlul executoriu își pierd orice valoare juridică. Pentru satisfacerea intereselor sale, creditorul poate să se adreseze doar în ordinea procedurii generale sau în temeiul procedurii în ordonanță. Alte soluții pentru obținerea prestației datorate de către debitor nu sunt. Titlul executoriu precedent este nevalabil, iar altul nou în temeiul tranzacției nu poate fi eliberat, deoarece părțile au ales modalitatea de executare benevolă în favoarea executării silite, fapt care încetează definitiv executarea efectuată de stat.
Faptul neexecutării tranzacției de către debitor îi acordă creditorului posibilitatea de a se adresa în instanța de judecată în ordinea uneia dintre cele două proceduri: acțiunea civilă sau procedura în ordonanță. Existența hotărîrii anterioare, cu caracter irevocabil, nu poate împiedica soluționarea litigiului izvorît din neexecutarea tranzacției. Nu putem fi de accord cu situația cînd se afrimă, că cererea de chemare în judecată depusă în astfel de situație trebuie să fie refuzată, conform art. 169, alin. 1, lit. b din CPC, din motivul că: “Există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunțat la acțiune sau că între părți s-a încheiat o tranzacție”. Reieșind din cele menționate, considerăm, că în cazul depunerii cererii de chemare în judecată litigiul trebuie reținut spre judecare, deoarece obiectul și temeiurile sunt diferite de cele din primul litigiu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tranzactia de Impacare In Procesul Civil (ID: 130133)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.