Traficul de Influenta Ca Si Infractiune de Coruptie
CUPRINS
Cuprins ………………………………………………………………………………………………………….1
Abrevieri ……………………………………………………………………………………………………….3
Secțiunea I. Introducere………………………………………………………………………………..4
Secțiunea II. Noțiuni generale despre corpție…………………………………………………6
2.1.Accepțiunile noțiunii de corupție în dreptul penal român …………………………….6
2.2.Cauzele și consecințele ……………………………………………………………………………..8
2.3.Prevenirea și combaterea corupției ……………………………………………………………..10
Secțiunea III. Traficul de influență ……………………………………………………………….20
3.1.Noțiune …………………………………………………………………………………………………..20
3.2.Obiectul infracțiunii …………………………………………………………..23
3.3.Subiecții infracțiunii …………………………………………………………………………………26
3.3.1.Subiectul activ ………………………………………………………………………………………26
3.3.2 Subiectul pasiv ……………………………………………………………………………………..32
3.4.Conținutul juridic al infracțiunii ………………………………………………………………..32
3.4.1.Latura obiectivă …………………………………………………………………………………….33
3.4.1.1. Elementul material …………………………………………………………………………….33
3.4.1.2. Condiții concomitente ………………………………………………………………………..36
3.4.1.3. Rezultatul faptei și raportul de cauzalitate …………………………………………….41
3.4.2.Latura subiectivă …………………………………………………………………………………..41
3.5. Formele infracțiunii …………………………………………………………………………………44
3.5.1. Actele preparatorii ………………………………………………………………………………..44
3.5.2. Tentativa ……………………………………………………………………………………………..44
3.5.3. Infracțiunea consumată ………………………………………………………………………….45
3.6. Sancțiuni ………………………………………………………………………………………………..49
Secțiunea IV. Aspecte colaterale ale traficului de influență…………………………….53
4.1. Delimitarea traficului de influență de infracțiunea de luare de mită și de cea de înșelăciune ………………………………………………………………………………………………………………53
4.2. Dispoziții procedurale speciale …………………………………………………………………56
Secțiunea V. Traficul de inluență în Noul Cod penal ……………………………………..60
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………..64
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………….66
ABREVIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
Secțiunea I
INTRODUCERE
„Nimic nu este mai periculos pentru conștiința unui popor decat priveliștea corupției…” Mihai Eminescu.
Corupția există din antichitate ca unul dintre comportamentele cele mai grave și, în același timp, cele mai răspândite ale fucționarilor publici. Desigur, de-a lungul secolelor, tradițiile și condițiile istorice și geografice au modificat considerabil sensibilitatea opiniei publice în ceea ce privește perceperea și evaluarea acestor comportamente precum și modul în care ele sunt tratate prin reglementările legale.
În anumite perioade istorice, oferirea si primirea de foloase de către funcționari au fost chiar acceptate ca fiind ceva firesc, ținând de o anume curtoazie. Pe meleagurile noastre, de pildă, bacșișul nu era incriminat, ci doar reprobat, eventual, de catre normele morale.
Corupția a existat, sub o formă sau alta, din primele zile ale organizării sociale, însă fenomenul corupției este mai vizibil in zilele noastre datorită campaniilor de presă, posibilităților multiple de comunicare care au transformat corupția într-un subiect de maxim interes pentru public. De asemenea, schimbările economice, atat la nivel intern, cât și internațional au diminuat, la randul lor, gradul de acceptare a corupției.
Corupția este un fenomen care poate fi întâlnit în țări diferite din punct de vedere ideologic, economic, într-o măsură mai mare sau mai mică, însă nici o țară din lume nu este, în prezent, imună la influența distructivă a corupției. Corupția este motivată de lacomie, de dorința de păstrare sau sporire a puterii, de obținerea unor câștiguri personale prin abuz de putere.
Înscriindu-se în lupta împotriva corupției, alături de celelalte state, România, ca stat ce urmarește integrarea europeană, a făcut din acestă luptă obiectivul principal al politicii interne, aspect ce se reflectă și pe plan legislativ. Problema corupției este astăzi în centrul atenției autoritățiilor și opiniei publice românești. Parlamentul a constituit o comisie de anchetă a actelor de corupție, cu sarcina de a elabora o analiză generală asupra fenomenului de corupție și măsurile ce se impun pentru prevenirea unor astfel de acte. De asemenea, Guvernul a stabilit Programul guvernamental unitar de prevenire a criminalității în general, cu dispozițiile speciale privind organizarea prevenirii corupției, iar Președintele României s-a adresat Parlamentului și tuturor organelor statului cerându-le să ia masurile legale și urgente pentru stoparea acestor manifestări degradante în rândul funcționarilor publici.
Nu este însă mai puțin adevărat că, în analiza acestui fenomen, se opereaza uneori cu noțiuni retorice, se fac afirmații inexacte sau exagerate. Se afirmă, astfel, că actele de corupție s-au generalizat, cuprinând toate sferele vieții politice, sociale, economice, administrative etc., că puterea nu numai ca nu este capabilă, dar nici nu dorește să stopeze acest fenomen. Nimic mai neadevărat. Fenomenul este într-adevar răspândit, dar nu are o asemenea generalizare. Să reținem totuși că din peste 230.000 de infracțiuni descoperite in 1994, doar 12.000 sunt corupție în condițiile intensificării activității organelor judiciare pe această linie. Să ne gândim totuși ca sunt și mii de funcționari care muncesc cinstit, limitându-se la un venit modest, fără să comită asemenea fapte antisociale.
O altă greșeală este politizarea excesivă a fenomenului corupției. Nu de puține ori se susține că cei care au fost în trecut la guvernare au fost profund corupți, că ar trebui să fie deferiți justiției, dar organele judiciare n-au pronunțat soluții in acest sens. Este adevărat că cei care dețin puterea au mai multe posibilități de a fi corupți, dar această regulă nu funcționează exclusiv pentru trecut. Oricum, până la pronunțarea unor hotărâri judecatoresti definitive funcționează principiul prezumției de nevinovăție.
Corupția poate fi privită ca fenomen social, expresie a unor manifestări de descompunere morală, de degradare spiritulă sau ca fenomen juridic, care este cea mai gravă formă a corupției și prezintă interes în cadrul acestei lucrari. Una din cele mai răspândite forme de corupție o reprezintă, fără îndoială, traficul de influență.
Într-un sens restrâns, faptele de corupție ce intră sub incidența legii penale sunt acelea prin care o persoană încearcă ori reușeste să determine un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor ca, în schimbul unor foloase materiale sau altor avantaje necuvenite, să comită un act contrar legii ori îndatoririlor sale de serviciu sau să favorizeze în orice mod persoanele implicate; în mod corelativ, tot fapte de corupție sunt și actele acelor funcționari care accepta – în schimbul unor asemenea avantaje- să aibă o astfel de comportare în cadrul serviciului.
Secțiunea II.
NOȚIUNI GENERALE DESPRE CORUPȚIE
§2.1.Accepțiunile noțiunii de corupție în dreptul penal român
Cuvântul corupție derivă din latinescul „coruptio,-onis” și înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie și de asemenea, desfrânare, depravare.
Codul penal român intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, cât și legile ulterioare nu dau o definiție termenului de corupție. Totuși, întâlnim două situații în care, fără a fi definit, termenul este consemnat ca atare. Astfel, art. 202, având ca denumire marginală „Corupție sexuală”, incriminează actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor. De asemenea, art. 261,intitulat „ Încercarea de a determina mărturia mincinoasă”, folosește termenul în cuprinsul alin. 1, care pedepsește încercarea de a determina o persoană prin constrângere să dea declarații mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori. Termenul de „corupție” apare și în titlul Legii nr.83 din 21 iulie 1992 „privind prcedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție”, a cărei sferă de aplicare este limitată, în mod exclusiv, la infracțiunile de luare de mită, dare de mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență.
Alți cercetători acceptă, de asemenea, ideea că fenomenului de corupție nu i se poate da o definitie universal valabilă pentru toate societățile, specialiștii dreptului penal fiind de acord că acest concept este, de cele mai multe ori, evaziv, ambiguu și reducționist. Astfel, pentru majoritatea sistemelor penale, corupția este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea sau transgresiunea ilegală și imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcționarilor publici, agenților economici sau persoanelor care efectuează diferite operații financiare sau bancare. O asemenea viziune asupra corupției au, de exemplu, Codurile penale din Statele Unite ale Americii și Franței.
Încercări de delimitare a noțiunii de corupție se fac și pe plan internațional, deși problema este tratată interdisciplinar și nu doar penal. Astfel, John A. Gardiner, subliniază că fenomenului „corupție” nu i se poate da o singură definiție, deoarece corupția este o problemă națională și internațională, cu multiple forme de manifestare și ca atare are și multiple accepțiuni, fenomenul corupției se manifestă pe diferite căi fiind uneori comparat cu un balaur cu mai multe capete. Definită în cel mai popular sens al cuvântului, corupția este folosirea abuzivă a puterii în avantaj personal. Corupția, în sens larg, ca și corupția penală, în special, ține de abuzul de putere și de incorectitudinea în luarea unei decizii la nivel public.
Pentru alte sisteme de drept penal, noțiunea de corupție desemnează diferitele acte sau fapte ilicite prin utilizarea abuzivă și frauduloasă a puterii (politice, administrative și judecătorești), în scopul obținerii unor avantaje proprii de catre agenții publici (funcționari, judecatori, administratori, conducatori economici, consilieri etc.), dar și fapte care privesc alte forme de obținere de foloase.
Plecând de la acest îschimbul unor foloase materiale sau altor avantaje necuvenite, să comită un act contrar legii ori îndatoririlor sale de serviciu sau să favorizeze în orice mod persoanele implicate; în mod corelativ, tot fapte de corupție sunt și actele acelor funcționari care accepta – în schimbul unor asemenea avantaje- să aibă o astfel de comportare în cadrul serviciului.
Secțiunea II.
NOȚIUNI GENERALE DESPRE CORUPȚIE
§2.1.Accepțiunile noțiunii de corupție în dreptul penal român
Cuvântul corupție derivă din latinescul „coruptio,-onis” și înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie și de asemenea, desfrânare, depravare.
Codul penal român intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, cât și legile ulterioare nu dau o definiție termenului de corupție. Totuși, întâlnim două situații în care, fără a fi definit, termenul este consemnat ca atare. Astfel, art. 202, având ca denumire marginală „Corupție sexuală”, incriminează actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor. De asemenea, art. 261,intitulat „ Încercarea de a determina mărturia mincinoasă”, folosește termenul în cuprinsul alin. 1, care pedepsește încercarea de a determina o persoană prin constrângere să dea declarații mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori. Termenul de „corupție” apare și în titlul Legii nr.83 din 21 iulie 1992 „privind prcedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție”, a cărei sferă de aplicare este limitată, în mod exclusiv, la infracțiunile de luare de mită, dare de mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență.
Alți cercetători acceptă, de asemenea, ideea că fenomenului de corupție nu i se poate da o definitie universal valabilă pentru toate societățile, specialiștii dreptului penal fiind de acord că acest concept este, de cele mai multe ori, evaziv, ambiguu și reducționist. Astfel, pentru majoritatea sistemelor penale, corupția este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea sau transgresiunea ilegală și imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcționarilor publici, agenților economici sau persoanelor care efectuează diferite operații financiare sau bancare. O asemenea viziune asupra corupției au, de exemplu, Codurile penale din Statele Unite ale Americii și Franței.
Încercări de delimitare a noțiunii de corupție se fac și pe plan internațional, deși problema este tratată interdisciplinar și nu doar penal. Astfel, John A. Gardiner, subliniază că fenomenului „corupție” nu i se poate da o singură definiție, deoarece corupția este o problemă națională și internațională, cu multiple forme de manifestare și ca atare are și multiple accepțiuni, fenomenul corupției se manifestă pe diferite căi fiind uneori comparat cu un balaur cu mai multe capete. Definită în cel mai popular sens al cuvântului, corupția este folosirea abuzivă a puterii în avantaj personal. Corupția, în sens larg, ca și corupția penală, în special, ține de abuzul de putere și de incorectitudinea în luarea unei decizii la nivel public.
Pentru alte sisteme de drept penal, noțiunea de corupție desemnează diferitele acte sau fapte ilicite prin utilizarea abuzivă și frauduloasă a puterii (politice, administrative și judecătorești), în scopul obținerii unor avantaje proprii de catre agenții publici (funcționari, judecatori, administratori, conducatori economici, consilieri etc.), dar și fapte care privesc alte forme de obținere de foloase.
Plecând de la acest înțeles larg, putem identifica în legislația penală română în vigoare o serie de incriminări care au drept mobil un avantaj material sau un alt folos. În acest sens, Codul penal cuprinde așa-zise fapte de corupție, în sensul cel mai larg al acestei noțiuni.
Această calificare a faptelor este dată de Legea nr. 78/2000, unde sunt enumerate ca fiind infracțiuni de corupție: luarea de mită, darea de mită. Primirea de foloase necuvenite, traficul de influență și cumpărarea de influență. Ultima este incriminată în legea specială, deși, mulți autori consideră că locul ei ar fi în Codul Penal. Mai există și alte categorii de fapte și anume: infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, care sunt prevăzute de art. 10-13 din Legea nr. 78/200, și infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție, art.17 lit. A-k din Legea nr. 78/2000.
După parerea unor autori consacrați de drept penal, infracțiunea de „conflict de interese” . introdusă prin Legea nr. 278/2006, ar trebui sa se numere printre infracțiunile de corupție reglementate de Codul Penal.
În afara accepțiunii sale juridice, corupția are și o dimensiune politică și instituțională. Într-adevăr, formele corupției sunt mult mai variate, unele dintre ele, ca favoritismul, ingerita în activitatea funcționarilor sau acea formă tradițională, intervenția, fiind considerate acte cotidiene, abateri minore care nu pot fi sancționate penal. Acestora li se adaugă alte manifestări de corupție, practicate pe o scară largă, care rezultă din influență a banului în viața politică, tot mai mediatizată, combinată cu descentralizarea puterii locale, urbanizarea rapidă și internaționalizarea relațiilor economice
§2.2.Cauzele și consecințele
Cauzele și consecințele corupției, din pacate, sunt evaluabile în bani. Deși nu este întotdeauna percepută astfel, corupția este mult mai gravă și costisitoare din punct de vedere al consecințelor economice și sociale, estimările arătând un cost mai mare al acestui fenomen decât întreaga clasă de infracțiuni contra proprietății.
Corupția este un fenomen tipic al statului birocratic, al statului bugetar care dirijează direct sau ocult toate energiile națiunii către permanenta sa alimentare cu resurse și nu către o evoluție sănătoasă, normală.
Fenomenul corupției este universal și nu este propriu numai societății românești. Experiența democratică a arătat că fenomenul corupției are un impact direct asupra dezvoltării economice și sociale, distruge beneficiile potențiale ale forțelor de piață libere, regulile economiei de piață sunt distorsionate, iar societățile comerciale „licitează pe comision” pentru a obține un contract economic profitabil.
Relația corupție-democrație trebuie analizată pornindu-se de la adevărul că dezvoltarea democrației nu este de natură a elimina corupția politică, situație în care trebuie identificate acele pârghii ale sistemului democratic care o încurajează, pentru a se acționa asupra lor.
Din punct de vedere subiectiv, comportamentul coruptiv este explicat de teoria anomiei individuale, ce are ca fundament starea de frustrare marcată de spiritul de competiție, de dorința de mai bine, pe fundalul societății care nu a indicat decât în mică măsură mijloacele legale de realizare a bunăstării personale. Asistăm la proliferarea structurilor monopoliste gigantice ce are ca efect eliminarea concurenței loiale și a libertății comerțului.
Fenomenul corupției are și el o dinamică proprie, în sensul că a suferit și suferă în continuare modificări cantitative și calitative. Trecerea la economia de piață și descătușarea inițiativei private pe fondul unui aparat birocratic învechit a făcut ca fenomenul de corupției să prolifereze într-o multitudine de noi domenii. Cu titlu de exemplu, menționez apariția fenomenelor de corupție în domeniul financiar-bancar în vederea obținerii unor credite; interesul în vederea obținerii în condiții avantajoase a unor spații comerciale; intrarea în posesia unor autorizații de funcționare, a unor licențe de import-export; privatizarea frauduloasă a unor agenți economici cu capital de stat etc.
Influența legislativă, demonstrază incoerența politicilor economiceale statului de drept, reprezentând unul din factorii ce favorizează criminalitatea. Sărăcia, negarea ordinii sociale, criza de autoritate, răsturnarea bruscă și dramatică a sistemului de valori, reprezintă tot atâtea cauze ale poliferării fenomenului corupției, beneficiarul fiind nimeni altul decât individul îndrăzneț, descurcăreț, lipsit de scrupule, care se îmbogățește peste noapte.
Legăturile existente între criminalitatea organizată și corupție evidențiază o legătură între infracțiunile scop și infracțiunile mijloc. Astfel, de cele mai multe ori structurile criminalității organizate utilizează corupția ca un mijloc de asigurare a protecției activităților ilicite din această sferă, separat de acest aspect, necesitatea de a ascunde sumele de bani provenite din actele de corupție ne pun în fața unor ingenioase reciclaje financiare, a spălării banilor proveniți din fapte de corupție.
Un loc semnificativ este ocupat și de campaniile electorale, modul de finanțare a partidelor politice, care fac tot posibilul să promoveze interesele finanțatorilor, nu de puține ori mass-media națională și internațională dezvăluind grupuri de interese ce promovează anumite pachete legislative. De asemenea, și crima organizată joacă un rol important în amplificarea corupției prin cooptarea și coruperea înalților oficiali.
Existența corupției într-o țară conduce la: insuficienta dezvoltare economică datorită distribuției iraționale a resurselor și cheltuielilor; stoparea investițiilor sau diminuarea considerabilă a acestora; scăderea încrederii în guvern și în instituțiile sale, ce poate conduce în final, la instabilitate economică.
Corupția încurajează economia subterană, birocrația, activitățiile neproductive, dezordinea socială, slăbește sistemul financiar și reduce calitatea serviciilor.
Prin coruperea funcționarilor publici poate fi discreditat orice program de redresare și dezvoltare. Pe de altă parte, ea alungă investitorii străini și deturnează fondurile primite ca ajutoare internaționale.
Totodată, corupția se află într-o corelație directă cu sărăcia întrucât absoarbe resursele financiare destinate sistemului de ocrotire a sănătății, educației și asigurărilor sociale. Corupția generează sărăcia, iar sărăcia duce la creșterea nivelului corupției. Ea generează inegalitatea dar și erodează încrederea populației în instituțiile statului. Din nou se formează cercul vicios, în sensul că traficul de influență, corupția și neîncrederea se hrănesc una pe alta.
Percepția este aceea că fenomenul corupției în România a ajuns în cea mai gravă formă, cunoscută în literatura de specialitate drept „capturarea, captația statului”.
§2.3.Prevenirea și combaterea corupției
Realizând o evaluare statistică a fenomenului corupției, prin prisma numărului de persoane condamnate pentru infracțiuni de corupție, constatăm, în mod paradoxal, faptul că, deși numărul de condamnați este relativ mic, fenomenul corupției ia amploare și pătrunde cu ușurință în tot mai multe sectoare sociale.
Acest fapt evidențiază incapacitatea organelor statului de a identifica la timp fapte și acte de corupție și de a interveni prin intermediul actului de justiție în contracararea acestor fenomene. Incapacitatea se datorează tocmai aspectelor arătate mai sus, legate de clandestinitatea și confidențialitatea, precum și de interesul reciproc al părților implicate în acte și fapte de corupție.
Deși corupția este considerată ca inevitabilă omenirii, în urma numeroaselor scandaluri în tranzacțiile internaționale, începând cu anii 1980, țările industrializate ale lumii au adoptat o atitudine fermă impotriva acestui fenomen.
Procesul globalizării corupției înaintează mai rapid decât globalizarea economiei, iar nu în puține cazuri globalizarea unor sectoare economice a implicat grave acte de corupție. Evident, există țări în care nivelul corupției și frecvența actelor de corupție este mai mică și în state unde aceasta are dimensiuni alarmante. Interesul pentru obținerea de fonduri ilicite nu are culoare etnică sau geografică și nu caracterizează doar o anumită țară. Coruptori și corupți sunt în toate țările, ceea ce implică o acțiune fermă de combatere a acestui fenomen care s-a extins periculos de mult în ultimul deceniu.
Pentru eficientizarea luptei împotriva corupției instituțiile și organele angrenate, organele de poliție, procurori, judecători,Garda Financiară, Oficiul Național pentru Prevenirea și Spălarea Banilor, trebuie să aibă în vedere cele trei planuri: social-cultural, politic și juridic.
Ținta corupției au devenit toate instituțiile statului ce servesc la aplicarea legii, controlul granițelor naționale, serviciile militare, unitățile vamale, poliția locală și națională. Prin mijloace de combatere a corupției pot fi enumerate supravegherea electronică, operațiunile sub acoperire, procedurile noi de investigare, protecția și imunitatea martorilor.
Urmare Rezoluției nr. 1 adoptată în cadrul celei de a 21-a Conferință de la Praga, de către miniștrii europeni de justiție, la 27 ianuarie 1999, s-a adoptat Convenția penală privind corupția care incriminează coordonat infracțiunile de corupție, consacră cooperarea consolidată în cercetarea faptelor de corupție, prevăzând un mecanism eficace pentru combaterea flagelului, deschis atât statelor membre cât și nemembre. Este incriminată corupția activă și cea pasivă, din sectorul public și cel privat, fiid identificate și categoriile subiecților activi.
Articolul 10 al Convenției se referă la traficul de influență săvârșit de agenții naționali și străini. Se sancționează orice act de complicitate la una din infracțiunile incriminate în Convenție,inclusiv răspunderea persoanelor juridice pentru fapte comise în contul lor de persoane fizice care acționează individual sau în calitate de membre ale unui organ al acesteia. Este asigurată protecția colaboratorilor justiției și a martorilor.
Convenția civilă privind corupția, adoptată la 4 noiembrie 1999, definește corupția, prevăzând acțiuni la îndemâna persoanelor prejudiciate de pe urma actelor de acest gen pentru repararea integrală a prejudiciului – damnun emergens, lucrum cessans- cât și a pagubelor nepatrimoniale.
Organizarea pentru Cooperarea și Dezvoltare Economică (O.E.C.D.) consideră că statul are rolul major în combaterea corupției. A definit noțiunea de „funcționar public” ca fiind reprezentată de toate persoanele ce exercită o funcție publică, inclusă fiind orice activitate de interes public.
Convenții asemănătoare celor ale Consiliului Europei există și la nivelul Uniunii Europene.
Convenția privind protecția intereselor financiae ale comunităților europene, așa numita Convenție PIF, din 1995, a „verticalizat” lupta împotriva corupției și a fraudei care se realiza doar sub forma cooperării „orizontale” între statele membre. Atât Convenția cât și cele două protocoale ale sale armonizează definițiile infracțiunilor de fraudă împotriva intereselor financiare ale comunităților europene, de corupție, spălare de bani și definește răspunderea penală a persoanei juridice.
Convenția Uniunii Europene privind lupta împotriva corupției care implică funcționarii Comunității Europene sau funcționarii statelor membre ale UE, Actul Consiliului European din 26 mai 1977, definește termenii de „corupție activă” și „corupție pasivă” și prescrie măsuri apte să prevină și să diminueze fenomenul corupției.
Un al treilea instrument juridic este „Acțiunea comună privind corupția în sectorul pivat”, aprobată în dembrie 1998 în vedera compatibilității legislațiilor naționale ale statelor membre în domeniul corupție active și pasive din sectorul privat. Ținând cont de Acțiunea Comună amintită mai sus dar și de adoptarea de către Consiliul European a deciziei privind mandatul de arestare european, ce are implicații și asupra infracțiunilor de corupție, Consiliul a adoptat o decizie cadru privind combaterea corupției în sectorul privat, în iulie 2003.
În privința „conflictelor de interese” și „incompatibilităților” norme speciale se regăsesc, de exemplu, în două documente ale Consiliului Europei. Primul este Recomandarea nr R (2000) 10 a Comitetului Miniștrilor asupra codurilor de conduită pentru funcționarii publici. Este unanim acceptat faptul că documentul european dă noțiunii de „conflict de interese” una din cele mai acoperitoare definiții, art. 13 paragraf 1-3: „Conflictul de interese se naște în situația în care un funcționar public are un interes personal de natură să influențeze sau să pară a influența asupra exercitării imparțiale și obiective a funcțiilor sale publice. Interesul personal al funcționarului public cuprinde orice avantaj pentru el insuși sau în favoarea familiei sale, a părinților, a prietenilor sau persoanelor apropiate, sau persoanelor sau organizațiilor cu care el/ea a avut relații de afaceri sau politice. El cuprinde, de asemenea, orice obligație financiară sau civilă la care este constrâns funcționarul public”. Reglementarea amintită prescrie comportamentul pe care trebuie să-l aibă funcționarul pentru evitarea conflictului de interese, comportament ce presupune în principal: declararea intereselor, informarea superiorilor ierarhici despre orice situație de conflict de interese apărut, abținerea de la acte/fapte care i-ar putea influența exercitarea corectă a atribuțiilor publice. Recomandarea Comitetului Miniștrilor conține reglementări cu privire la „incompatibilități”, astfel, art. 15 prevede „ Funcționarul public nu are dreptul să se ocupe de nici o activitate sau tranzacție și nici să ocupe vreun post sau funcție, remunerată sau nu, incompatibilă cu buna exercitare a funcțiilor sale publice sau care aduce prejudiciu acestora”. Articolul 15 se referă la incompatibilitățile de ordin politic de care ar trebui să fie ținuți funcționarii publici.
Dacă Recomandarea R (2000) 10 vizează conduita funcționarilor publici, cel de-al doilea document european are în vedere conduita aleșilor locali și regionali. Adoptat la 17 iunie 1999 de către Congresul Puterilor Locale și Regionale al Consiliului Europei, Codul european de conduită privind integrarea politică a reprezentanților aleși locali și regionali stabilește principiile etice care trebuie să fie respectate de aleșii locali și regionali din Europa. În același timp el lasă o marjă largă autorităților locale și regionale pentru a le extinde și aplica. Codul european propune și el norme referitoare la „conflictul de interese” și „incompatibilități”. Articolul 10 „conflictul de interese”, prevede că: „Atunci când reprezentantul ales are interes personal direct sau indirect în problemele examinate de consiliile locale sau regionale, sau de un organ executiv acesta trebuie să-și declare interesele înaintea deliberării și votării problemei. Reprezententul ales nu trebuie să ia parte la nici o deliberare sau votare a unei probleme în care are un interes personal direct sau indirect”. În privința „incompatibilităților”, articolul 11 stabilește că : „Reprezentantul ales trebuie sa respecte toate reglementările în vigoare care limitează deținerea a două sau mai multe funcții politice în același timp. Reprezentantul ales nu trebuie să dețină alte mandate politice dacă aceasta îl impiedică să își exercite mandatul în calitatea sa de reprezentant ales. Reprezentantul ales nu trebuie să exercite funcții, mandate sau responsabilități care presupun un control al funcțiilor sale de reprezentant ales sau pe careel însuși, ca reprezentant ales,trebuie să le controleze.
Adunarea Generală O.N.U. a recunoscut necesitatea înființării unui instrument legal împotriva corupției și a stabilit formarea unui Comitet ad-hoc pentru negocierea unei Convenții a Națiunilor Unite împotriva corupției. Textul Convenției împotriva corupției a fost adoptat de Adunarea Generalăprin Rezoluția nr. 58/4 din 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004.
Potrivit Convenției, statele care o vor ratifica vor fi obligate să incrimineze practicile corupte, să dezvolte instituții naționale care să pedepsească aceste practici, să coopereze cu alte guverne pentru recuperarea bunurilor furate, să se ajute reciproc, inclusiv prin asistență financiară și tehnică, în lupta împotriva corupției.
Pe lângă organizațiile menționate, în combaterea fenomenului corupției sunt implicate și Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Camera Internațională de Comerț, Interpolul, Consiliul de Cooperare Vamală și Organizația Statelor Americane (O.S.A.).
Corupția nu face diferențe între țările dezvoltate și cele mai mai puțin dezvoltate. Eficiența acesteia depinde însă de gradul de dezvoltare a țării. Astfel, în țările puternic industrializate, cu democrații bine consolidate, corupția este mai ușor de stârpit, efectele ei asupra vieții economice, politice, sociale, fiind atenuate, în timp ce în țările în curs de dezvoltare, aceasta afectează în profunzime sistemul, devenind în calea reformelor și constituind o sursă a conflictelor sociale și politice și în final, a sărăciei.
În România au luat ființă o serie de organisme cu scopul de a stăvili sfera de manifestare a acestui fenomen, de a limita extinderea și de a acționa pentru combaterea acestuia. În acest sens prin Hotărârea Guvernului 1065 din 25 octombrie 2001 s-a aprobat Programul național de prevenire a corupției și Planul național de acțiune împotriva corupției. Ordonanța de Urgență nr. 43 din 11 aprilie 2002 înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție (art. 1).
În detalierea combaterii din sistemul judiciar, în țară, a fost adoptată Hotărârea nr. 232/2005 privind aprobarea strategiei de reformă a asistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei. Sunt vizate probleme sistemice în justișie, așa cum au fost relevate în mai multe rapoarte de evaluări, inclusiv „Raportul preliminar de evaluare a integrității și rezistenței la corupție a sistemului judiciar” realizat de Ministrul Justiției spre sfârșitul anului 2004, identificându-se existența unor presiuni asupra sistemului judiciar și a unor deficiențe în legătură cu statutul magistraților, relația dintre instanțe și parchete, condițiile de muncă și imaginea justiției.
Au fost relevate dificultăți cu privire la alocarea resurselor umane și financiare, necesitatea unui personal calificat, existența unui proces de recrutare obiectiv și transparent, accelerarea procedurilor juridice, reducerea numărului de cauze pe rolul instanțelor, pentru a se evita întârzierile în soluționarea acestora, asigurarea accesului la informațiile de interes public privind soluționarea dosarelor, executarea corespunzătoare a hotărârilor judecătorești.
Pe lângă toate acestea, alte cauze ale prezenței și perpetuării fenomenului corupției în sistemul judiciar pot fi menționate:
– Lipsa unui cadru legislativ coerent și stabil, judecătorii fiind confruntați cu un număr mare de cauze pe ședințele de judecată, în care sunt incidente mai multe legi;
– subdimensionarea schemelo de personal, atât în ceea ce privește magistrații cât și personalul auxiliar și tehnic de specialitate.
– comunicarea deficitară între puterea judecătorească și celelalte puteri ale statului, nu puține fiind situațiile în care unele personalități publice au lansat acuze la adresa magistraților, pe baza unor nemulțumiri personale ân modul de soluționare a cauzelor;
– specificitatea și finalitatea actului de justiției, în care unei părți i se dă satisfacție, cealaltă fiind nemulțumită prin pierderea procesului sau condamnarea sa;
– acordarea inamovibilității unor judecători cu experiență redusă, imediat după promovarea examenului de capacitate;
– renunțarea la principiul colegialității, prin introducerea completului format din judecător unic pentru soluționarea dosarelor în prima instanță;
– mentalitatea și lipsa de educație civică a cetățenilor;
– lipsa unei educații juridice elementare;
– mesajul factorului politic și existența unor comentarii nefavorabile privind activitatea în ansamblu și punctuală a instanțelor judecătorești, cu referire la profesionalismul, cinstea și probitatea magistraților;
– atitudinea unor autorități, instituții sau persoane care pretind, mijlocesc sau ajută la înfăptuirea actului de justiție care-și justifică neajunsurile din activitatea lor, neîmplinirile, lipsa de profesionalism și eșecul, pe seama incompetenței și corupției judecătorilor;
– gradul de sărăcie, probleme sociale și lipsa unui minim sistem social real de producție a populației;
– numeroasele deficiențe din activitatea personalului auxiliar, necalificat, care contribuie hotărârea unei imagini nefavorabile justiției;
– desfuncționalitățile în procedura reorganizării judiciare și a falimentului agenților economici privați;
– înțelegerea deformată a noțiunii de independență a judecătorului;
– lipsa unei practici unitare la nivelul tuturor instanțelor sau chiar în cadrul aceleiași instanțe.
Direcțiile de acțiune în vederea diminuării și chiar a înlaturării factorilor de risc ai corupției, le prezintă:
– garantarea independenței efective a sistemului judiciar;
– asigurarea transparenței actului de justiție;
– îmbunătățirea calității actului de justiție, sporirea eficienței și responsabilității sistemului judiciar;
– garantarea accesului liber la justiție;
– eficientizarea justiției pentru minori;
– consolidarea mediului de afaceri și bancar;
– protecția victimelor și reintegrarea socială a infractorilor;
– specializarea completelor de judecată;
– transparență și claritatea legislativă;
– un sistem al administrației publice eficient și lipsit de birocrație excesivă;
– mediatizarea cauzelor de corupție pe parcursul întregului proces penal;
– elaborarea unor programe de măsuri concrete întru instruirea societății civile în spiritul intoleranței față de manifestările fenomenului corupției și declarării actelor de corupție;
– asigurarea unei independențe reale a organelor de drept implicate în investigarea nemijlocită a cazurilor de corupție;
– încurajarea de către stat a participării societății civile în lupta împotriva corupției, inclusiv prin delegarea unor funcții precise în aplicarea Programului național de luptă împotriva corupției.
În perioada de 11 luni ale anului 2009, de către procuratură și organele de urmărire penală ale MAI și CCCEC au fost pornite 22.392 de cauze penale, inclusiv 964 de cauze penale privind infracțiunile de corupție și conexe acestora. Din numărul total al cauzelor penale înregistrate privind infracțiunile de corupție și conexe acestora, 502 cauze în privința a 556 persoane au fost expediate în instanța de judecată pentru examinare (inclusiv 26 de cauze privind comiterea infracțiunii de corupere pasivă, 23 de cauze privind comiterea infracțiunii de corupere activă, 70 de cauze privind comiterea infracțiunii de trafic de influență, 56 de cauze privind comiterea infracțiunii de abuz de serviciu și 66 de cauze privind comiterea infracțiunii de exces de putere și altele).
Delimitînd sesizările privind infracțiunile de corupție și conexe acestora, recepționate de către organele de drept și cauzele penale pornite în baza lor, pentru 11 luni ale anului curent au fost înregistrate în total 3.400 de sesizări.
Comparativ, indicele numeric al activității organelor procuraturii la examinarea sesizărilor despre infracțiunile de corupție și conexe acestora, constituie 66,5% din numărul total al acestora, față de 33,5% pentru organele de urmărire penală, adică cu 33% mai mult. Aceasta reflectă faptul că încrederea societății civile în organele procuraturii la examinarea cazurilor de corupție este comparativ mai mare cu cea față de organele MAI și CCCEC.
În funcție de domeniul de activitate al subiectului ale cărei acțiuni au fost reclamate ca fiind coruptibile, sesizările privind cazurile de corupție se divizează conform indicelui de realizare în diverse domenii de activitate a subiecților infracțiunii. Astfel, în rândurile administrației publice locale indicele variază la limita de 16,12%; pentru organele de drept 14.26%, în cadrul Serviciului vamal 8,7%; în sistemul Justiției 18,7%; în rândurile colaboratorilor instituțiilor medico-sanitare publice 7,98%; pentru angajații din sfera învățământului indicele este de 10,18% și respectiv în cadrul instituțiilor particulare 24,06%.
De cele mai dese ori, persoana fizică indică că mita este extorcată de către funcționar pentru: urgentarea adoptării unei decizii – 37,9%; drept mulțumire pentru executarea atribuțiilor de serviciu – 37,5%; pentru a nu executa corespunzător obligațiunile de serviciu – 13,2%; pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligațiunilor de serviciu – 11,4%.
Este îmbucurător faptul că prioritara motivație pentru sesizarea organelor de drept în cazurile de corupție este intoleranța față de actul de corupție și consecințele sale.
Întru eficientizarea activității de prevenire și combatere a corupției, la etapa urmăririi penale, pe parcursul anului au fost întreprinse un șir de acțiuni menite de a depista și eradica factorii de risc și comportamentul coruptibil. Astfel, Procuratura a intervenit în acest proces prin înaintarea actelor de reacționare, realizarea controalelor asupra legalității înregistrării și examinării sesizărilor despre infracțiuni, a efectuării în termeni rezonabili a urmăririi penale, asupra legalității aplicării măsurilor preventive de constângere, cât și atragerea la răspundere disciplinară a persoanelor care au admis încălcări ale disciplinei executorii și de muncă.
Cu toate că sunt depistate și documentate numeroase infracțiuni de corupție, în rezultat oricum nu se atestă o reacție negativă în societate față de crimele respective, corupția fiind în continuare considerată ca o problemă primordială.
O cauză a situației menționate mai sus este sancționarea neadecvată a persoanelor învinuite de comiterea actelor de corupție, fapt vehiculat des în societate.
Este de menționat că, deși statistica oficială nu poate da un răspuns complet la întrebarea nivelului corupției în țară, dat fiind faptul că infracțiunile de corupție sunt aproape insesizabile pentru organele de drept, reieșind din specificul acestor crime, datele statistice privind sentințele adoptate în cauzele de corupție și categoriile de pedepse aplicate constituie cel mai important criteriu de stabilire a eficienței măsurilor întreprinse de către organele de drept în vederea combaterii corupției.
Totodată, este de menționat că, analizînd gradul de coincidență a articolului învinuirii stabilit de procuror cu articolul condamnării stabilit în instanța de judecată, se atestă un fenomen pozitiv, astfel în aproximativ 10% din cazurile în care se pronunță o sentință de condamnare are loc recalificarea articolului învinuirii de către instanța judecătorească, spre deosebire de perioada anilor precedenți, când nivelul respectiv depășea 60%.
Acest fapt a diminuat considerabil, cu circa 30% cazurile de liberare a persoanei de răspundere penală cu tragere la răspundere contravențională, în corespundere cu prevederile art.55 din Codul Penal.
Urmare a reprezentării acuzării de stat de către instanțele de judecată pe perioada a 11 luni ale anului 2009, pe cauzele penale despre corupție și conexe acestora, au fost pronunțate 157 de sentințe, dintre care 24 de achitare și 28 de încetare.
Delimitând categoriile de subiecți după funcțiile exercitate, în perioada anului 2009 au fost condamnați pentru comiterea infracțiunilor de corupție și conexe acestora 38 de colaboratori ai organelor de urmărire penală, 31 de oficiali publici, 6 colaboratori ai serviciului vamal și 94 de persoane din alte categorii.
Studiul categoriilor de pedepse aplicate în perioada raportată de către instanțele de judecată denotă că, în privința persoanelor inculpate de săvîrșirea infracțiunilor de corupție și conexe acestora, cea mai mare pondere o reprezintă pedepsele sub formă de amendă – 55 persoane, urmând pedeapsa cu închisoare cu aplicarea art. 90 din Codul penal – 14 persoane.
Analizând sentințele adoptate de cauzele penale de corupție și conexe acestora se atestă mărirea indicelui numeric de aplicare a pedepsei sub formă de închisoare (inclusiv în cumul cu pedeapsa amenzii) – au fost condamnate 17 persoane. Pedeapsa complementară a privării de dreptul de a exercita anumite funcții sau de a exercita anumite activități a fost aplicată în privința a 42 de persoane.
O deficiență considerabilă la acest capitol este lipsa unei mediatizări a actului de justiție, și anume, a sentințelor pronunțate de către instanțele de judecată în cauzele de corupție, cu toate că etapa judiciară a procesului penal, spre deosebire de urmărirea penală, este una publică.
Neimplicarea mass-mediei și a societății civile la acest compartiment reduce din rezonanța și importanța actului de justiție în examinarea cazurilor de corupție, ceea ce dă posibilitate corpului judecătoresc să adopte sentințe de încetare a procesului penal cu aplicarea sancțiunilor contravenționale, ceea ce în ultimă instanță, diminuează eforturile întreprinse de către organele de drept în domeniul combaterii corupției și favorizează tolerarea de către cetățeni a comportamentului coruptibil, determinându-i de a renunța la colaborarea cu organele de drept în vederea contracarării cazurilor de corupție.
Secțiunea III.
TRAFICUL DE INFLUENȚĂ
§3.1.Noțiune
Originea infracțiunii de trafic de influență se găsește îm dreptul roman și se atribuie împăratului Alexandru Severus, care, atunci când a aflat că Vetronio Zurino, slujitorul său, abuzând de relațiile pe care le avea cu el, vindea credulilor presupusa favoare, l-a condamnat cu arderea pe rug de lemne verzi. În timp ce rugul ardea, împăratul a pus să se strige „Fumo punitur qui fumum vendit!”.
Pornindu-se de la această întâmplare, în doctrina penală s-a dat faptei denumirea de "vendito difumo", iar faptuitorilor aceea de "venditorii di fumo".
Coruptia in general, încă din antichitate a fost sancționată mai usor sau mai aspru. De exemplu, legile indiene pedepseau pe judecatorul venal cu confiscarea bunurilor, legile mozaice cu biciuirea, in Grecia antică mita si traficul de influenta erau atat de frecvente încat Platon propunea să fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primeau daruri, iar regele persan Darius obișnuia să-i condamne la moarte prin crucificare pe judecatorii corupți.
În Principatele Române, deși mita si traficul de influență erau cunoscute ca fenomene, ele nu au fost sanctionate pana la instaurarea domniilor fanariote. Dregătorii din Principate cumulau printre alte atribuții și pe aceea de a judeca pricinile oamenilor și, în această calitate, amenzile pe care le aplicau puteau să și le însușească. Ei mai primeau daruri de la subalterni cu ocazia numirii acestora pe funcții, iar apoi periodic, de câteva ori pe an, și de la diverse persoane care apelau la ei pentru a-i susține în judecată, a-i scapa de pedepse, a-i scuti de dări sau pentru alte favoruri ori intervenții pe care azi le-am caracteriza ca fapte de trafic de influență.
În anul 1780 a aparut Pravilniceasca Condica a domnitorului Alexandru Ioan Ipsilanti, care incrimina darea si luarea de mită de catre judecători și de către ispravnici sub forma "alisverisurilor", dar si traficul de influență. Opera legiuitoare a lui Alexandru Ioan Ipsilanti era remarcabilă, ea introducând pentru prima dată noțiunea traficului de influență într-o lege, cu 109 ani înaintea incriminării din Codul penal francez (în care infracțiunea a fost introdusă prin Legea din 4 iulie 1889) reprezentând o contribuție a gândirii juridice românești la dezvoltarea dreptului penal in Europa.
Un moment important în evoluția legislației penale românești l-a constituit edictarea Codului penal din 1865, care, deși a avut ca model Codul penal francez de la 1810, nu a incriminat decăt mituirea pasivă, în articolele 144 și 145. Dar ceea ce a fost considerată ca o inovație a legiuitorului de atunci a fost incriminarea în articolul 146 a traficului de influență.
Marele penalist român Vintila Dongoroz spune că art. 164 constituie partea originală a Codului nostru , iar "ceea ce constituie inovațiunea legiuitorului nostru în art. 146 este sancționarea unei situațiuni cu totul distinctă de corupțiunea activă și anume fapta unui particular care, fără a fi mituit sau încercat să mituiască un funcționar public, a cerut, a luat, sau a făcut să i se promită diferite avantaje pentru a pune în joc influența sa pe langă un funcționar public, toate acestea fără ca acel funcționar să fi avut cunoștință de ele. Sancțiunea o constituie pedeapsa cu închisoare de la 6 luni la 2 ani și cu o amendă, valoarea îndoită a lucrurilor luate sau promise, fără ca amenda să fie mai mică de 200 lei. Lucrurile primite sau valoarea lor se confiscă în folosul ospiciilor sau caselor de binefacere ale localității unde s-a comis faptul, iar dacă mijlocitorul era un funcționar, "va pierde dreptul de a mai ocupa funcțiuni și nu va putea primi funcțiune".
Dezvoltarea capitalismului în România, realizarea unitații naționale, evoluția vieții social-economice românești au impus realizarea unei noi legislații, astfel că la data de 17 martie 1936 a fost adoptat un nou Cod penal, publicat in Monitorul Oficial nr. 65 din 18 martie 1936 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, denumit și Codul penal Carol al II-lea.
În partea specială a acestui cod, Titlul III, intitulat "Crime si delicte contra administrației publice", capitolul II – "Delicte săvârșite de funcționari si particulari", art. 252, se incrimina traficul de influentă.
Codul penal intra în vigoare de la 1 ianuarie 1969 a păstrat conținutul infracțiunilor de corupție. Față de incriminarea din articolul 252 din Codul penal Carol al II-lea, în actuala variantă (articolul 257 Cod penal actual) nu este prevăzută forma agravată a traficului de influență (ca în alin. 2 al Codului penal anterior) și nu se incriminează separat fapta prevazută în alineatul 3 al aceluiași articol și anume fapta aceluia care, prevalându-se dă o pretinsă însărcinare din partea unei persoane oficiale, cere unei autorități să facă sau să nu facă un act în cadrul atributiilor sale; o asemenea faptă dacă s-ar savarși va putea constitui, dupa caz, abuz în serviciu, înselăciune sau uzurpare de calitati oficiale. De asemenea, în Codul penal actual nu se prevede fapta încriminată ca abuz de încredere profesională din Codul penal anterior, în art. 545 alin. 3 și anume fapta avocatului, care pentru a obține un onorariu mai mare, ar pretexta că trebuie să cumpere favoarea vreunui magistrat sau functionar.
Față de această prevedere din vechiul Cod penal, colectivul care a realizat "Explicații teoretice ale Codului penal roman"susțineau, în 1972 că "această faptă savarsită azi constituie infractiunea de înselaciune", și în momentul actual, conform noilor prevederi ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat ale statutului profesiei de avocat adoptat de Consiliul Avocaților din România, în temeiul articolului 76 litera e), avocații sunt considerați liberi profesioniști, iar onorariul pe care îl primesc nu este încadrat în anumite limite, astfel că situația din articolul 543 alineatul 3 al vechiului Cod penal nu ar mai fi avut aplicare, sub forma de abuz de încredere profesională; fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, iar dacă subiectul activ lasă să se creadă că are influență asupra unui magistrat, ale infracțiunii de trafic de influență.
Actualul Cod penal în art.257 incriminează: primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, savârșite de o persoană care are sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Traficul de influență reprezintă o formă indirectă de discreditare a funcționarilor, deoarece se creează suspiciunea că sunt coruptibili și că ar acționa sub inluența unui terț.
§3.2.Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic al infracțiunii este valoarea socială protejată de norma juridică penală și căreia i se aduce atingere prin comiterea infracțiunii. Obiectul juridic, constând în valoarea ocrotită ocupă un rol central în construcția de către legiuitor a incriminării-tip din norma penală. Într-adevăr, într-un sistem penal al unui stat de drept nu cred că se poate vorbi de existența unei infracțiuni fără obiect juridic.
În cazul traficului de influență obiectul juridic general îl constitue relațiile sociale ce formează obiectul juridic comun al tuturor infracțiunilor care aduc atingere activității organizațiilor publice, internaționale, comunitățiilor europene ori altor activități reglementate de lege.
Obiectul juridic special al infracțiunii îl constitue relațiile sociale a căror existență și dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea și prestigiul funcționarilor (salariaților), organelor și instituțiilor statului, impunându-se înlăturarea oricăror suspiciuni în ceea ce privește corectitudinea, onestitatea și probitatea lor. El este reprezentat și de relațiile sociale legate de activitatea statului, organele sale, organizațiile publice internaționale, comunitățile europene, care se pot forma, desfășura și dezvolta normal numai îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor de serviciu de către funcționari, organele de constatare, control, urmărire și judecată.
De asemenea, obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie relațiile sociale privind prestigiul și onoarea administrației publice, încredere de care aceasta se bucură în societate. În niciun caz nu poate fi acceptată ideea că incriminarea infracțiunii ar putea viza și relațiile privind apărarea patrimoniului cumpărătorului sau beneficiarului traficului de influență. De astfel, ilustul jurist italian Carrara în acest sens arăta: “ ar fi un contrasens ca justiția să protejeze pe cel care se plânge pentru că nu a reușit să obțină consumarea unui injustiții. Dreptul violat care se protejează cu pedepsirea vânzării de fum este numai justiția publică, în acest caz, denunțătorii care sunt ascultați de lege ca martori, dar sunt priviți cu dispreț. Aceasta are onoare pentru contract și urăște ambii contractanți. Nu răzbună jignirea suferită de ei, ci jignirea adusă justiției”. Practic, se poate observa că era sancționată sustragerea sacralității administrației publice, ce era specifică statului absolut, unde noțiunea de prestigiu era înțeleasă ca trăsătură esențială a funcției pulice.
Nu poate fi avut în vedere patrimoniul privat ca valoare socială ocrotită, întrucât textul normativ vorbește de promiterea unor avantaje și darea unor sume, daruri sau alte valori, necondiționând consumarea infracțiunii de aducere la îndeplinire a promisiunii ori de remitere efectivă a bunurilor sau avantajelor. Pe de altă parte, nu este protejat patrimoniul privatului și datorită faptului că este posibil ca el să obțină beneficii din activitatea infracțională atunci când funcționarul public dă curs cererii sale ilicite.
Din punctul de vedere al administrației publice, valoarea socială ocrotită prin infracțiunea de trafic de influență vizează ocrotirea principiilor de integritate a funcționarilor publici, imparțialitatea, obiectivitatea, legalitatea, transparența, eficiența și eficacitatea, responsabilitatea și bunul mers al acestui serviciu public, cât și greutatea, prin excelență, a activității administrative, adică dreptul cetățeanului la obținerea gratuită a actului administrativ atunci când legea nu prevede o retribuție.
Activitatea administrativă este orientată spre stabilirea raporturilor dintre stat și cetățeni cu scopul instituțional de a organiza comunitatea socială și a satisface nevoile colective și individuale. Datoria funcționarilor publice este de a acționa cu disciplină și onoare, în baza principiilor de imparțialitate și a bunului mers al administrației publice, indiferent de modul de învestire al lor, respectiv numirea prin act administrativ emis în condițiile legii sau angajați prin contract de muncă de către angajator.
Prin prisma valorii finale ocrotite, titularii organelor administrative în raport cu cetățenii trebuie să folosească în mod legitim funcțiile și competențele ce le revin în îndeplinirea actelor, cu alte cuvinte să nu le exercite abuziv și arbitrar, în alte scopuri decât cele desemnate de lege.
Adevărul e că simpla reglementare a infracțiunii de trafic de influența trezește suspiciuni și sugerează subiectivitatea funcționarilor în desfășurarea activitățiilor, care în mod normal ar trebui sa fie caracterizate de obiectivitate și imparțialitate. Infracțiunea insuflă populației și ideea că există diferențe injuste în modul în care funcționarii tratează problemele cetățenilor, precum și faptul că ei sunt usor influențabili în luarea deciziilor și în modul de acționare de presiunile care pot fi exercitate asupra lor precum și de influența banilor, beneficiilor sau anumitor recompense care pot fi primite. Toate acestea dau naștere unui sentiment de inegalitate a cetățenilor în fața organelor statului, sentiment care sporește neîncrederea opiniei publice în organele statului, fie ele administrative, financiare sau juridice. Putem deduce un principiu esențial pe care infracțiunea de trafic de influență vine să-l protejeze în mod suplimentar și anume imparțialitatea, funcțiile publice sunt exercitate în mod obiectiv, iar sacrificiile și utilitățile ce se nasc să fie distribuite în mod egal. De asemenea legiuitorul urmărește, prin incriminarea traficului de influență, să asigure încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și instituție a statlui.
Dorința de a primi, a face să i se dea sau să i se promită, lui însuși sau altora, bani sau alte avantaje ori bunuri constituie o injurie la tendința gratuită a activității administrative.
Practica judiciară a arătat că obiectul juridic special al infracțiunii îl constutuie relațiile sociale a căror normală desfășurare implică combaterea și reprimarea faptelor acelor persoane care, speculând influența lor pe lângă un funcționar public sau funcționar, creează o stare de neîncredere în legătură cu corectitudinea acestora din urmă, lăsând să se creadă că pot fi corupți și determinați să facă ori să nu facă acte ce intră în atribuțiile lor de serviciu.
În ceea ce privește ocrotirea relațiilor sociale ce se nasc în activitatea de administrație a justiției, jurisprudența a hotărât că fapta aceluia care lasă să se creadă că are influență, deși nu are, reprezintă o acțiune de inducere în eroare, de înșelăciune, pe care însă traficul de influență o absoarbe în conținutul său, deoarece s-a urmărit de către legiuitor proteguirea funcționarului și a muncii sale. Împrejurarea că inculpatul s-a folosit de calitatea sa de reprezentant al unei autorități publice și că prin modul în care a acționat, a pus în disuție integritatea unui magistrat –care și el este un reprezentnt al unei autoități publice – a creat acea stare de pericol prevăzută de art. 148 lit h) Codul de procedură penală, ce poate fi determinată de reacția societății civile și de temerea colectivă că împotriva unor astfel de fapte și a unor astfel de persoane, organele de drept nu ar acționa în mod eficient.
Ca regulă se consideră că obiectul material al unei infracțiuni poate fi lucrul asupra căruia se îndreaptă, în mod normal, firesc sau întâmplător, săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, operând asupra acestuia, expunându-l unui pericol sau vătămându-l.
Potrivit opiniei majoritare în literatura de specialitate juridică, infracțiunile de corupție prevăzure de art. 254-257 C. pen. nu au obiect material, acțiunea făptuitorului nefiind îndreptată asupra unui bun, a unei existențe corporale, nepericlitând și nevătămând existența și integritatea sumelor de bani ori a altor foloase date, oferite,promise sau pretinse. Ele sunt lucruri dobândite prin săvârșirea faptei ori date a determina comiterea infracțiunii.
Cu toate acestea, în cazul în care folosul primit de făptuitor constă în prestarea unei munci de către cumpărătorul de influență, de exemplu construcția unei case, obiectul muncii prestate devine și obiect material al infracțiunii.
§3.3.Subiecții infracțiunii
3.3.1.Subiectul activ
Conform prevederilor art. 257 C. pen. „Primirea ori pretinderea (…) săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește”.
Traficul de influență poate avea ca subiect activ orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal. Cerința ca autorul să aibă sau să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar nu este o condiție impusă subiectului activ, aceasta constituind mijlocul prin care se săvârșește elementul material al laturii obiective. Subiectul activ poate fi și un alt funcționar care, în raport cu funcționarul vizat, să îndeplinească sau nu un act de serviciu, apare ca un simplu terț. Este posibil ca prin calitatea deținută în momentul săvârșirii infracțiunii, subiectul activ să-și practice funcția în interes propriu. Astfel, s-a apreciat că faptele inculpatului, ce a îndeplinit funcția de comisar-șef, de a-l avertiza pe martorul-deținător cu privire la controalele ce urmau a fi efectuate la firma acestuia, în schimbul obținerii unui folos întrunește elementele materiale ale infracțiunii și nu pe cele ale infracțiunii de luare de mită.
Cerința esențială pentru a fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii de trafic de influență este ca făptuitorul să aibă influență sau să se lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat.
Prin expresia „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat” se înțelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcționar sau alzt salariat (afirmând de exemplu că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei ori relațiilor personale pe care le întreține cu acel funcționar sau alt salariat poate determina la aceasta o anumită atitudine ori poate obține o anumită rezolvare). A lăsa să se creadă că are influență există și atunci când o persoană fără a se lăuda că are trecere nu dezminte afirmațiile altora cu privire la existența acesteia.
Legea nr. 78/2000 reprezintă legea specială în raport cu textul normativ al art. 257 C. pen., indicând persoanele cărora li se aplică măsurile de prevenire, descoperire și sacționare a faptelor de corupție.
Astfel art. 1 al legii 78/2000 prevede: (1) Prezenta lege instituie masuri de prevenire, descoperire si sanctionare a faptelor de coruptie si se aplica urmatoarelor persoane:
a) care exercita o functie publica, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autoritaților publice sau institutiilor publice;
b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societătilor naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici;
c) care exercită atribuții de control, potrivit legii;
d) care acordă asistență specializată unităților prevăzute la lit. a) si b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența;
e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operatiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne si internaționale;
f) care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație;
g) alte persoane fizice decat cele prevazute la lit. a)-f), în condițiile prevăzute de lege.
În variantele de specie prevăzute de art. 7 alin (3) și în art. 8, ambele din Legea nr.78/2000, subiectul activ nemijlocit al infrațiunii de trafic de influență (activ și pasiv) este calificat și poate fi numai una dintre următoarele persoane: cele care, potrivit legii, au atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărie sau judecare a infracțiunilor sau de funcționarii cu atribuții de control, managerii, directorii, administratorii, cenzorii sau alte persoane cu atribuții de control la sociatățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și la orice alți agenți economici.
Faptele persoanei, având calitatea de ofițer de poliție judiciară, de a pretinde și primi sume de bani, în scopul de a administra probe în favoarea uneia dintre părți ori de a nu administra probe în dosare penale, și de a pretinde și primi sume de bani lăsând să se creadă că are influență asupra procurorilor pentru a-i determina să adopte soluții de netrimitere în judecată în dosare penale, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) Legea nr. 78/2000 și de trafic de influență prevăzut în art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real de infracțiuni, potrivit art. 33 lit. a) C. pen..
La o prima vedere s-ar părea ca prin art. 8 din Legea nr. 78/2000 a fost extinsă sfera persoanelor ce pot avea calitatea de subiect activ. La o analiză mai atentă se observă că din dorința de a asigura o mai eficientă apărare a relațiilor sociale care constitue obiectul juridic al infracțiunilor de corupție, înspetă relațiile ce privesc buna desfășurare a activității de serviciu, legiuitorul a căzut în capcana unei legiferări excesive, inutile. Acestea întrucât noțiunea de funcționar, definită în art. 147 alin.2 C. pen., drept persoane menționate în alin 1(adică funcționarul public) precum și orice salariat care exercit o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în primul alineat, include și persoanele amintite în prevederile art. 8, care apar astfel drept inutile.
Din prevederile art. 257 C. pen. rezultă în mod indubitabil că făptuitorul trebuie să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar. Această condiție are în vedere două ipoteze distincte:
– să aibă influență asupra unui funcționar, care înseamnă să aibă trecere sau să se bucure în mod real de încrederea acelui funcționar ori să fie în raporturi bune cu acesta;
– să lase să se creadă că are influență asupra funcționarului, care se realizează atunci cănd, fără a avea trecere pe langă acel funcționar, crează persoanei beneficiare falsa credință că s-ar bucura de trecere (așa cum s-a subliniat, cerința legii este îndeplinită și dacă făptuitorul nu dezminte afirmațiile făcute de o altă persoană că ar avea influență asupra funcționarlui, din acest punct de vedere, nu interesează dacă făptuitorul, atribuie un nume funcționarului, fie el real sau fictiv).
În ambele variante, însă, este esențial, după părerea doctrinei, ca făptuitorul să nu aibă o atitudine pasivă, ci el să se manifeste în mod activ, fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune. Este necesar, așadar, ca aceasta să se prevaleze efectiv de vreo influență, după caz reală sau nereală, asupra unui funcționar. De aceea, nu se poate vorbi de trafic de influență atunci când presupusa influență a făptuitorului se bazează doar pe funcția pe care însuși făptuitorul o deținea în momentul pretinsei săvârșiri a faptei, pentru că ar însemna ca aceasta să se sprijine pe o prezumție, ceea ce este de neacceptat.
Sub acest aspect, așa cum s-a subliniat, nu are importanță dacă făptuitorul a precizat sau nu numele funcționarului asupra căruia are sau a lăsat să se creadă că are influență, fiind suficient să-l fi determinat numai prin calitatea acestuia. Ceea ce contează este ca influența reală sau presupusă a făptuitoruluisă fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacției. Totodată, în acest context, mai este important ca făptuitorul să se refere la fucținar, determinat cel puțin prin competența sa incontestabilă de a face actul, chiar dacă nu il nominalizează, plecând chiar de la comportamentul cumpărătorului de influență sau al intermediarului, după caz (de pildă, este necesar ca acesta să dea indicații precise în legătură cu ajutorul pe care îl pretinde, respectiv în ce să constea, la cine să se intervină și când anume, iar făptuitorul să se angajeze în acordarea acestui ajutor în scopul obținerii unui folos pentru sine sau pentru altul).
În esență, cerința menționată mai sus este satisăcută și atunci când este precizat doar actul pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita infuența făptuitorului, nu și persoana asupra căruia urmează a fi exercitată influența. Așadar, prin determinarea actului este determinată, implicit, și persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influențe a făptuitorului, și anume funcționarul, în a cărei atribuție de serviciu intră îndeplinirea unui act. Aceeași situație există și dacă propunerea sau acceptarea de a interveni vizează o anumită autoritate sau instituție, în așa fel încât în mod indirect să reiasă și persoana pe lângă care se va interveni.
Infracțiunea de trafic de influnță este susceptibilă de a fi săvârșită de o singură persoana sau în participație penală, coautorat. Astfel, activitatea concentrată a doi inculpați de a primi sume de bani pentru alt persoane, lăsând să se creadă că au influență asupra judecătorilor care urmau să judece litigiul comercial pentru a da o hotărâre în favoarea cumpărărtorului de influență, dovedește că fapta lor realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de inluență, săvârșită în participație în forma coautoratului.
Subzistă calitatea de autor a inculpatului care, în scopul determinării cumpărătorului de a apela la serviciile sale, desfășoară o întreagă regie, prin prezentarea acestuia din urmă a diverse persoane care să-și exprime părerea că funcționarul nu va emite actul necesar, fără intervenția traficantului.
Potrivit art. 257 C. pen., traficul de influență poate fi săvârșit atât direct, cât și indirect, printr-o persoană interpusă numită intermediar. În această ipoteză, este posibil ca însuși intermediarul să efectueze acțiunile ce intră în elementul material al infracțiunii ( primește sau pretinde banii ori alte foloase etc.), situație în care se pune problema dacă fapta sa trebuie caracterizată ca și act de autorat. În literatura de specialitate s-a arătt că, chiar dacă acțiunea este săvârșiă de acesta –în moment ce prin în fața legii, elementul material reprezintă fapta autorului- nu poate fi caracterizată, în ceea ce-l privește pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate. Și jurisprudența a reținut că fapta inculpatei care a pretins o sumă de bani și a intermediat predarea ei către traficantul de influență, nu poate răspunde pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C.pen., deoarece ea nu a lăsat să se înțeleagă ca are influență directă asupra celor doi funcționari ce urmau să-și încalce îndatoririle de serviciu. Cum însă l-a ajutat pe traficant la realizarea unuia dintre conținuturile alternative ale infracțiunii (respectiv primirea sumei de bani), cu intenție, fapta sa constitue complicitate la infracțiunea de trafic de influență.
Aceeași calitate o are intermediarul și atunci când mijlocește influența, reală sau presupusă, pe care traficanul o are sau lasă să se creadă că o are pe lângă funcționar. Astfel, a fost calificată ca și complicitate, fapta inculpatei care, după o prealabilă înțelegere cu traficanta de influență, a contactat persoane interesate pentru obținerea unor loturi de teren și locuințe sociale, promițându-le că respectiva le va satisface cererile, deoarece are posibilitate, prin natura funcției sale, să influențeze consilierii locali în aprobarea solicitărilor, primind și remițând autoarei infracțiunii sumele de bani obținute.
Dacă însă, aceeași persoană a și instigat la săvârșirea infracțiunii, adică l-a convins pe cumpărătorul de influență să apeleze la serviciile traficantului, ulterior intermediind și ajutând la ducerea la capăt a activității infracționale, întrunind în persoana sa atât calitatea de instigator cât și pe aceea de complice, juridic i se poate reține numai instigarea, întrucât aceasta absoarbe complicitatea ulterioară.
În ceea ce privește funcționarul sau alt salariat față de care autorul are sau lasă să se creadă că are influență doctrina și jurisprudenșa au facut următoarele caracterizări în funcție de ipotezele ce se pot ivi.
Dacă nu a cunoscut că autorul s-a prevalat de influența pe care o are sau lasă să se creadă că o are asupra lui, dar a cedat intervenției acestuia și a efectuat actul de serviciu vizat de traficant, el nu va răspunde pentru această infracțiune, ci eventual pentru altă infracțiune, dacă actul era contrar atribuțiilor de serviciu.
Dacă însă a cunoscut că autorul se prevalează de influența reală sau presupusă asupra lui și, prin comportamentul său, i-a înlesnit primirea folosului, fără a ceda intervenției însă a îndeplinit actul de serviciu întrucât era legalmente datorat – datorită faptului că a avut reprezentarea faptei traficantului și a rezultatului ei – el este complice la infracțiune.
Aceeași calitate de complice subzistă în ipoteza descrisă mai sus, și în cazul în care a cedat intervenției și conștient a îndeplinit actul de serviciu solicitat.
3.3.2 Subiectul pasiv
Subiectul pasiv generic al infracțiunii de trafic de influență este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, care este pusă în pericol sau lezată prin fapta incriminată.
Subiectul pasiv special este, după caz, o unitate din cele prevăzute de art. 145 C. pen., o perosoană juridică de drept privat, o organizație publică internațională, o unitate publică dintr-un stat străin, o instanță internațională ori adunare parlamentară sau administrativă ale unui stat străin în al cărui serviciu de găsește funcționarul pentru a cărui influențare făptuitorul pimește sau pretinde foloase, ori acceptă daruri.
Subiectul pasiv special secundar este funcționarul asupra căruia fapta aruncă suspiciuni, suspiciuni care vizează corectitudinea, cinstea, onestitatea și loialitatea acestuia.
Practica judiciară a decis că funcționarii consulari ai unui stat străin sunt funcționari în sensul prevederilor art. 257 și art. 258 C. pen. Ca atare, fapta de a se prevala de influența asupra unui funcționar consular, în scopul realizării unor foloase, constitue infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 C. pen..
§3.4.Conținutul juridic al infracțiunii
Situația premisă în structura infracțiunii de trafic de influență constă în preexistența unui serviciu funcționând la organizație de stat sau unuei alte unități având competența de a efectua acte de felul aceluia în vederea căruia se săvârșește traficul de influență; în cadrul acestui serviciu își exercită atribuțiile funcționarului (sau alt salariat) asupra căruia făptuitorul are sau lasă să se creadă că are influență. Infracțiunea nu poate fi concepută fară acestă situație premisă.
Prin art. 8¹ din Legea nr. 78/2000, situația premisă a fost extinsă la preexistența unui servici, structuri organizatorice sau autoritate, aparținând unei organizații publice internaționale la care România este parte sau unui stat străin în cadrul cărora își desfășoară activitatea funcționarul, precum și cele ale Comunităților Europene ori în cadrul instanțelor internaționale.
Pentru existența situației premise nu este necesar ca persoana funcționarului sau altui salariat să fie anume determinată; este suficientă precizarea actului în vederea căruia se va interveni și deci o referire chiar în general la un funcționar ori alt salariat, sau o referire implicită, ori o aluzie.
3.4.1.Latura obiectivă
3.4.1.1. Elementul material
În cazul infracțiunii de trafic de influență, elementul material constă în acțiunea de traficare a influenței, care se poate realiza în una din următoarele modalități alternative:
– pretinderea de la o persoană interesată a unei sume de bani sau a altui folos, pentru a interveni pe lângă un funcționar asupra căruia subiectul are sau lasă să se creadă că are influență; “a pretinde” înseamnă a solicita ceva, a impune să i se dea. Această modalitate a infracțiunii poate fi realizată prin cuvinte, gesturi, scrisori, telefonis, telegrafic, sms-uri etc.; fapta inculpatei de a se plânge, în cursul discuțiilor cu denunțătoarea, că nu are bani pentru a-și petrece concediul pe litoral și o determină astfel, pe martoră, să-i procure pe numele ei și să-i cedeze un bilet, lasând-o să înțeleagă că ar avea influență pe lângă funcționari ai Ministerului Integrării Europene în vederea selectării unui proiect cu finanțare nerembursabilă (ea fiind șef serviciu plăți în cadrul acestei instituții), constitue infracțiunea de trafic de influență. În situația în care pretinderea are loc prin orice alt mod decât prin cuvinte, se pune problema determinării momentului în care se consumă infracțiunea. Atât doctrina cât și practica juridică consideră că se poate vorbi de modalitatea de pretindere atunci când destinatarul a luat la cunoștință de conținutul cererii. La întrebarea dacă pretinderea trebuie să fie expresă sau ocolitoare ori aluzivă, s-a ajuns la concluzia că este suficient ca cerea să fie formulată astfel încât să fie înțeleasă de oricine, să fie inteligibilă pentru cel căruia i se adresează. Fiind o acțiune unilaterală, nici nu este necesar ca cel căruia i se solicită bani sau alte foloase să fi priceput, în mod efectiv, cererea traficantului. În legătură cu cererea expresă sau tacită a făptuitorului de a i se da o sumă de bani sau un alt bun, în jurisdicția penală s- a decis că există trafic de influență și atunci când acesta a pretins o sumă de bani, deghizând-o sub forma unui contract de împrumut, pentru a interveni pe lângă un funcționar în scopul de a rezolva cererea solicitantului. Trebuie menționat faptul că acțiunea de pretindere poate consta și într-o constrângere.
– primirea de la o altă persoană interesată, în același scopul de a interveni pe lângă un funcționar, a unei sume de bani sau alte foloase; “a primi” presupune a lua în posesie un lucru care se remite efectiv, se înmânează, se dăruiește ori se încasează o sumă de bani. Orice primire implică voința care poate fi manifestată sau tacită. Este posibil ca traficantul, ajungând în posesia bunului, să nu-l refuze, dar nici să se manifeste expres în sensul păstrării, lăsând deschisă numai posibilitatea de a beneficia efectiv de el ulterior. Modalitatea de primire este întrunită și în ipoteza în care există o pretindere din partea incultatului, acesta nu-și manifestă refuzul atunci când denunțătorul lasă portbagajul mașinii sale un pește de circa 8-10kg și, la domiciliu, un vițel. Jurisprudența consideră că exstă primire chiar și în condițiile în care, prin trecerea unui anumit interval de timp, avantajele respective au încetat a mai putea fi valorificate. Primirea este realizată și în condițiile în care darul sau folosul este înmânat unui membru al familiei, aceasta cunoscând faptul prestării și că reprezintă recompensa serviciului de influență promis. Uneori este posibil să nu aibă loc o înmânare efectivă, materială a banilor, bunurilor sau alte foloase, ci de o dispoziție verbală către un terț, de a preda o valoare.
– acceptarea de promisiuni sau daruri făcute, în scopul menționat de către persona interesată; această modalitate semnifică manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite. A accepta promisiunea înseamnă a consimți, a aproba. S-a reținut existența infracțiunii în sarcina inculpatei care, în calitate de director al Direcției Finanțelor Publice Iași, a acceptat să primească de la denunțătoare, în două rânduri, cadouri constând în bijuterii din au, în scopl de a interveni pe lângă un funcționar din cadul Primăriei Iași, pentru a nu-i demola acesteia un garaj construit ilegal. În această iopeză inițiativa aparține cumpărătorului de influență, traficantul fiind pus în fața promisiunii, pe care o acceptă. Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Inițiativa săvârșirii infracțiunii o are traficantul atunci când pretinde bani sau alte foloare de la cumpărătorul de influență, dar și acesta din urmă, atunci când oferă, promite sau dă bani, daruri sau alte foloase.
Oricare din acțiunile menționate poate fi săvârșită, de către traficantul de influență, direct sau indirect, printr-o persoană intermediară, după cum, de altfel, și cumpărătorul de influență poate recurge, în acest scop, la serviciile unui intermediar. Legea ar fi putut fi cu ușurință eludată, prin interpunerea unei persoane străine, făcându-se cererea în numele altei persoane decât cel ce va interveni, de aceea legiuitorul a înlăturat toate aceste portițe, adăugând: “ în chip direct sau indirect”. Dar, în asemenea situație, pentru a se putea reține existența infracțiunii, este indispensabil ca autorizarea sau ratificarea traficului să fie neîndoielnică. Simpla dependență a terțului față de autor – dedusă, de exemplu, din calitatea sa de copil, soție, servitor etc. – prin ea însăți, ar putea să nu fie relevantă.
Primirea, pretinderea sau acceptarea se poate face „pentru sine”, adică în profitul propriu al traficantului sau „pentru altul”, adică în interesul altei persoane. Se pune întrebarea, cine este cealaltă persoană pentru care traficantul pretinde, primește sau acceptă? În cazul în care acesta este funcționarul pe lângă care intermediarul urmează să se folosească de influența sa, reală sau presupusă, care le și primește, apreciem că nu se poate reține infracțiunea de trafic de influență, întrucât nu are loc o „vânzare de influență”, prețul plătit reprezentând cumpărarea serviciului prestat de funcționar, cu alte cuvinte, intermediarul este un instigator sau complice la infracțiunea de luare de mită.
În ipoteza în care însă traficantul – în virtutea realei sau pretinsei sale influențe- își oprește o parte din preț, iar restul îl remite funcționarului de la cre urmează să cmpere servicul ori să întocmească actul, se apreciază ca săvârșește atât infracțiunea de trafic de influență, cât și pe cea de instigator sau complice la infracțiunea de luare de mită, ambele în concurs ideal, prevăzut de art. 33lit. b) C. pen.
După expresia „alte foloase”, în textul art. 257 C. pen. nu a fost necesar să se folosească expresia „care nu se cuvin” sau cuvântul „necuvenite”, deoarece folosul este întotdeauna necuvenit, nefind de neconceput ca unei persoane particulare să i se cuvină o retribuție legală pentru intervenția sa pe lângă un funcționar ori alt salariat în scopul ca acesta să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale.
3.4.1.2. Condiții concomitente
Elementul material al infracțiunii de trafic de influență trebuie îndeplinite cumulativ condițiile:
să se fi realizat una din acțiunile alternative prevăzute în textul de incriminare, care
corespund unor modalități diferite de săvârșire. În ipoteza în care făptuitorul realizează mai multe din acțiunile alternative infracțiunea își păstrează caracterul unitar, unitatea naturală și nu devine infracțiune continuată, cu aplicarea art. 41 C. pen..
Datorită dependenței ce există între conținuturile alternative ale infracțiunii, faptele prin care se concretizează două sau toate conținuturile mai sus menționate, săvârșite de aceeași persoană, chiar la intervale de timp diferite, reprezintă, în ansamblu, acte executare a acesteia. Deși, odată cu pretinderea foloaselor sau cu acceptarea promisiunilor, infracțiunea poate fi socotită realizată, activitatea ulterioară de primire a foloaselor nu este lipsită de relevanță penală, ci constitue, alături de activitatea ilicită ce o precede, o unitate infracțională, naturală, cu toate consecințele ce ducurg din această constatare. În acest sens, s-a stabilit că este lipsită de relevanță împrejurarea primirii în mai multe trașe a bunurilor pretinse de inculpat, neputându-se reține incidența dispozițiilor art. 33 C. pen. sau ale art. 41 alin (2) C. pen.
făptuitorul să comită fapta direct sau indirect. Legiuitorul nu cere o calitate
specială pentru subiectul activ care este orice persoană care poate comite fapta, direct sau indirect, prin interpus. Astfel, s-a reținut în sarcina inculpatei săvârșirea elementului material al infracțiunii, prin fapta sa de a pretinde și primi, prin intermediul altui inculpat, o sumă de bani, susținând ca are influență asupra unor funcționai din cadrul Serviciului de Telecomuncații Speciale, pentru a-i determina să aprobe angajarea denunțătorului în acea instituție.
S-au exprimat opinii în literatura de specialitate potrivit cu care, în cazul în care fapta a fost săvârșită de un funcționar care are atribuții în legătură cu acte de serviciu ce urmează a fi îndeplinite de funcționarul de a cărui favoare se prevelează acesta, ne-am găsi în prezența concursului ideal al infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, cu condiția însă ca, cumpărătorul de influență să fi fost convins că beneficiază de serviciile ce intră în competența funcționarului asupra căruia se practică influența.
În situația în care fapta este săvârșită indirect, persoana intermediară va răspunde pentru complicitate la trafic de influență, ori pentru instigare, dacă inițiativa i-a aparținut. Contrar opiniei exprimate în doctrină, considerăm că, prin incriminarea faptei cumpărătorului de influență, intermediarul la care a recurs acesta răspunde penal și pentru infracțiunea de complicitate la cumpărare de influență.
Folosul să fie pentru sine sau pentru altul. În acest din urmă caz, noțiunea „pentru
altul” nu include funcționarul fată de care făptuitorul are sau pretinde ca are influență. Explicația constă în faptul că autorul își vinde influenta sa, ori în cazul în care ar remite suma de bani sau folosul primit de la cumpărătorul de influență, ar avea loc o plată a serviciului solicitat de la funcționar, infracțiunea luând forma luârii de mită și nu a traficului de influență prevăzut de Codul Penal. Cu privire la acest aspect, din păcate, jurisprudența nu are o opinie unitară. Într-o decizie s-a stabilit că, fapta inculpatului care a afirmat că banii pretinși și primiți erau destinați directorului băncii asupra căruia spunea că are influență constitue infracțiunea de înșelăciune și nu de trafic de influență. Într-o altă speță, fapta inculpatuluicare afirma că este intermediarul ofițerului de poliție și că lui trebuie să i se remită de către denunțăto suma de bani, întrunește elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență.
Făptuitorul să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență asupra unui
funcționar. Cele două ipoteze distincte sunt:
– să aibă influență asupra unui funcționar, adică să aibă trecere, să fie în raporturi bune cu acesta sau chiar să se bucure în mod real de încrederea acelui funcționar;
– să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar adică să creeze cumpărătorului falsa impresie să s-ar bucura de trecerea pe care în realitate însă nu o are asupra acelui funcționar. Prin acest comportament, făptuitorul săvârșește o inducere în eroare, o înșelăciune pe care traficul de influență o absoarbe în conținutul său, întrucât prin incriminarea unor astfel de fapte s-a urmărit cu precădere ocrotirea prestigiului funcționarului și a muncii sale. Tocmai de aceea, apreciem că o asmenea cerință legală trebuie dovedită în fiecare caz în parte, de întreg materialul probator administrat de organele judiciare. Simpla profesie a avocatului nu îndeplinește această condiție esențială, cât timp el nu se prevalează de influența reală sau presupusă pe lângă instanță, pentru a-l convingr sau amăgi pe cumpărătorul de influență să-i presteze un folos necuvenit.
Cerința legii este însă îndeplinită chir și în ipoteza în care făptuitorul nu dezminte afirmațiile unei alte persoane că ar avea influență asupra funcționarului.
Influența poate fi exercitată direct asupra funcționarului sau indirect, printr-un intermediar. În seță, inculpatul nu a pretins că ar avea o influență directă asupra judecătorului, ci printr-un avocat care i-ar cunoaște pe membrii completului de judecată.
Esențial este ca acesta să se preveleze efectiv de influența reală sau nereală asupra funcționarului. Din acest punct de vedere, este suficient să-l fi indicat prin funcția pe care o deține, pe cel care trebuie să-l execute serviciul, nefiind necesar a preciza numele acestuia. Chiar simpla precizare a actului ce urmează să fie îndeplinit înseamnă, practic, indicarea indirectă a calității persoanei. În fapt, inculpatul a pretins și primit diverse sume în lei și valută de la mai mulți cetățeni, în scopul de a procura chitanțe vamale din care să rezulte că aceștia și-au achiziționat autovehicule anterior intrării în igoare a Hotărârii nr. 514/1991, lăsând să se creadă că are influență asupra funcționarilor vamali.
Tot jurisprudența a statuat că este suficientă indicarea calității sau a autorității, respectiv a instituții ce are competența de a îndeplini un act în legătură cu atribuțiile de serviciu în discuție. Chiar și în situația în care a atribuit un nume fictiv funcționarului pe lângă care a promis intervenția, făcând însă referire la calitatea pe care o îndeplinea respectivul și conducând pe partea vătămată până în fața blocului unde a pretins că locuiește funcționarul, pentru a determina victima să-i înmâneze suma de bani convenită, este suficient pentru reținerea infracțiunii de trafic de influență, din moment ce calitatea indicată dădea posibilitatea, prin atribuțiile sale de serviciu, să fie adus la îndeplinire actul solicitat.
Important este ca acea influență reală sau presupusă a făptuitorului, să fi constituit pentru cumpărătorul de influență motivul determinant al tranzacției. Prin urmare, pentru realizarea constitutivă a infracțiunii elementele determinante sunt indicarea funcționarului în atribuțiile căruia intră efectuarea actului pentru care a promis că își va exercita influența și să precizeze actul referitor la care se trafică influența. Nu este suficientă afirmarea că autorul are cunoștințe la instituția sau societatea respectivă pentru a se reține infracțiunea de trafic de influență. Pe de altă parte, neprecizarea numelui și calității persoanei pe lângă care urmează a se interveni nu are relevanță, legea necerănd această condiție.
Intervenția să fie efectuate pe lângă un funcționar pentru ca acesta să facă ori să nu
facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Dacă actul nu intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia, fapta nu constitue trafic de influență, ci eventual înșelăciune. Astfel, s-a hotărât că pretinderea unei sume de bani pentru a interveni pe lângă organele de poliție și procuratură cu scopul de a nu fi pusă în executare o hotărâre judecătorească definitivă constitue infracțiunea de înșelăciune.
Neprecizarea conținutului intervenției promise de inculpat, a actelor ce urmau a fi întocmite de funcționar la îndemnul acesteia, dacă actele intrau sau nu în atribuțiile de serviciu ale acestuia, constitue tot atâtea motive pentru imposibilitatea reținerii infracțiunii de trafic de influență.
Practica judiciară a mai decis că influența de care se prevalează făptuitorul trebuie să se refere la un funcționar ale cărui atribuții sunt de natură să permită rezolvarea favorabilă a pretențiilor celui care solicită intervenția. Nu este necesar ca făptuitorul să aibă în exclusivitate asemenea atribuții, căci această cerință excede prevederile art. 257 C. pen., ci este suficient ca el să aibă numai anumite sarcini concrete de execuție în domeniul respectiv. În același sens, trebuie menționat că, pentru existența infracțiunii de trafic de influență, este suficient să se precizeze actul pentru a cărui îndeplinire urmează să se exercite influența traficantului, neavănd relevanță dacă a fost sau nu indicată persoana ce urmează să fie influențată. Este însă necesar ca persoana căreia i se promite efectuarea intervenției să aibă un interes real, iar atribuțiile funcționarului asupra căruia se exercită influența trebuie să fie de natură să pemită rezolvarea favorabilă a pretențiilor celui care solicită intervenția.
Autorii au apreciat că, infracțiunea subzistă chiar și în condițiile în care obiectul intervenției îl constitue întărzierea efectuării unor acte legale ce intră în fera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului asupra căruia există sau se pretinde existența influenței. În același sens s-a pronunțat și practica, în sendul că există trafic de influență și atunci când traficantul intervine la funcționarul public pentru ca acesta să nu-și îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
f) acțiunea care constituie obietul material trebuie să fie săvârșită mai înainte sau concomitent ca funcționarul, pe lângă care s-a pretins influența și promis a se interveni, să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu sau cel mai târziu în timpul efectuarii lui.
Această condiție reiese din conținutul art. 257 C. pen. , potrivit cu care fapta se săvârșește pentru a-l determina pe funcționar să facă sau să nu facă un act care intră în atribuțiile sale de serviciu. Pe cale de consecință, pretinderea și primirea unei sume de bani după îndeplinirea actului de către funcționarul pe lângă care făptuitorul nu a întreprins nici un demers, el inducând în eroare victima prin prezentarea ca adevărată a faptei mincinoase, respectiv că angajarea acesteia a avut loc în urma intervenției sale, în scopul obținerii unui profit, constitue înfracțiunea de înșelăciune nu de trafic de influență.
3.4.1.3. Rezultatul faptei și raportul de cauzalitate
Aspectele privitoare la rezultatul faptei, o stare de primejdie pentru activitatea organizațiilor de stat și publice și pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, decurgând din discreditarea funcționarilor – precum și la raportul de cauzalitate dintre acțiunile tipice ale traficului de influență și acest rezultat au fost arătate anterior. Infraciunea este și rămâne prin excelență de pericol, existența sa nefiind condiționată de producerea unui rezultat, cuantumul și valoarea sumelor, darurilor, foloaselor folosite și primite neavănd relevanță sub aspectul pericolului social al faptei.
Întregind latura obiectivă a infracțiunii, legătura de cauzalitate constă în raportul de determinare de la cauză la efect ce trebuie să existe între elementul material și urmarea imediată, rezultatul ex re.
3.4.2.Latura subiectivă
Activitatea comportamentală al subiectului activ al infracțiunii de trafic de influență este precedată și însoțită de o anumită atitudine psihică, atât de planul conștient cât și al voința, atât față de faptă cât și de urmările ei. Factorul volitiv al voinței constă în voința de a săvârși oricare din acțiunile ce realizează elementul material al infracțiunii de trafic de influență, adică voința de a pretinde ori de a primi bani sau alte foloase, ori de a accepta promisiuni sau daruri, pentru a determina un funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în sfera competenței sale. Actul de voință este precedat în act de conștiiță față de fapta concepută și urmările ei, în sensul că știe și acceptă că foloasele pe care le pretinde, primește sau a căror promisiune o acceptă, reprezintă prețul influenței sale. Mai mult, el este reprezentarea pericolului creat pentru activitatea agentului public sau privat, sub aspectul corectitudinii și onestității sale.
Forma de vinovăție, means rea, a delictului de trafic de influență, pasiv și activ, se săvârșește numai cu intenție directă calificată prin scop.
Legea condiționează existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop. Prin urmare, pentru realizarea laturii subiective este suficient să se constate că scopul a urmărit de către făptuitor, pentru că, indiferent dacă s-a realizat sau nu, să existe intenția calificată și deci să existe infracțiunea de trafic de influență, ca atare pentru realizarea laturii subiective intenția indirectă nu este suficientă.
Referitor la modalitatea de săvârșire a infracțiunii de trafic de influență, în doctrină au fost exprimate mai multe opinii, printre care trebuie menționată pe aceea că latura subiectivă poate consta în intenție directă sau indirectă, iar în cealaltă opinie, scopul calificat intenția.
Potrivit primei opinii, suntem în ipoteza intenției directe atunci când făptuitorul are reprezentarea faptului că, prevalându-se de influența pe care ar avea-o asupra unui funcționar sau altui salariat, primind, pretinzând bani sau alte foloase, ori acceptând promisiuni, în orice mod, face să se nască îndoieli în privința reputației și onestității funcționarului, iar în cazul în care intenției indirecte acceptă producerea unor asemenea consecințe. Această opinie a rămas izolată în literatura de specialitate nefiind împărtășită de marii autori de drept penal.
În cealaltă opinie care corespunde realității cotidiene, autorul acționează cu intenție directă, calificată prin scop, care constă în facerea ori nefacerea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, neexistând îndoieli în privința atitudinii și conștiinței sale. Astfel, voința sa constă în săvârșirea uneia sau mai multora din acțiunile specifice elementului material al infracțiunii, știind că foloasele reprezintă prețul influenței sale asupra funcționarului, pe planul conștiinței reprezentându-și pericolul creat pentru activitatea agentului public sau privat și implicat, crearea de suspiciuni cu privire la onestitatea funcționarilor angajați la acestea.
Caracterizarea esențială a acestei infracțiuni și în general a infracțiunilor de corupție, sau celor asimilate acestora constă în existența unui funcționar venal cu grave carențe morale, dornic de îmbogățire cu orice preț, în orice împrejurare și într-un termen cât mai scurt. Acțiunea, care constitue elementul material al infracțiunii, se săvârșește numai cu intenție directă, fiind necesară voința subiectului activ de a primi bani, bunuri sau alte foloase necuvenite respectiv să existe un contraechivalent al conduitei sale ilicite și știința că-și însușește ceva nemeritat și necâștigat în mod onest. Ca atare, fapta inculpatului, care profitând de funcția de director de managemeent, într-o perioadă de aproximativ 5 luni de zile a racolat 12 persoane, față de care s-a prevalat de relațiile sale de serviciu ce le avea cu conducerea unui alt agent economic solicitându-le și primind sume importante de bani cu promisiunea intervenției ce urma să o facă pentru angajarea lor în diferite posturi la acea unitate, folosind și o regizare specifică, prin manopere frauduloase, pentru a le convinge de realitatea promisiunilor, întrunește elementele laturii subiective a infracțiunii.
Convenția ilicită, acordul de voință dintre traficant și cumpărătorul de influență se integrează în latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență numai în modalitatea de săvârșire a laturii obiective ce constă în primirea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni de daruri.
Se apreciază că lipsa acestui element constitutiv la momentul săvârșirii faptei constitue temei pentru achitatea în baza art. 10 alin.(1) lit. d)C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a), pentru inexistența faptei. În acest sens nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii fapta de primire de foloase, dar nu pentru a determina un funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, ci printr-un scop ilicit.
§3.5. Formele infracțiunii
3.5.1. Actele preparatorii
Dacă se examinează esența acțiunilor incriminate ca trafic de influență, se observă că cel puțin acceptarea de promisiuni nu este altceva decât un act premergător al primirii efective a unor foloase necuvenite, pe care, din rațiuni de potitică penală, legiuitorul a înțeles să-l situeze pe același plan, sub raportul semnificației penale, cu primirea de asemenea foloase.
3.5.2. Tentativa
În cazul traficului de influență legea nu conține o dispoziție de sancționare a tentativei, potrivit art. 21 alin. 1 C. pen. Aceasta nu înseamnă însă că tentativa la acestă infracțiune nu ar cădea sub incidența legii penale. Pretinderea de bani sau alte foloase, în scopul arătat în cuprinsul aer. 257 C. pen., constituie, în esență, un început de executare, deci o tentetivă pe care legiuitorul nu numai că nu a lăsat-o nepedepsită, dar punănd-o pe același plan cu primirea de bani sau alte foloase, a sancționat-o cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată. Nici în trecut, sub imperiul prevederilor Codului penal din 1936, tentativa la infracțiunea de trafic de influență nu era sancționată ca atare, ca formă infracțională imperfectă. Mai mult, art. 252 din acel cod, incriminând numai fapta aceluia care “primește” și fapta aceluia “care face să i se promită”, lui sau altuia, vreun dar, folos sau remunerație pentru intervenția sa pe lângă un funcționar, pretinderea unor asemenea foloase, în scopul menționat, rămânea în afara sferei ilicitului penal.
3.5.3. Infracțiunea consumată
În literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere deosebite cu privire la consumarea traficului de influență.
Unii autori susțin că pentru consumarea infracțiunii este necesară realizarea unui acord de voință, a unui pact sau convenții ilicite, între cumpărătorul și traficantul de influență.
Alți autori susțin că traficul de influență intră în categoria infracțiunilor cu consumare anticipată, deoarece simpla pretindere de bani sau alte foloase și acceptarea de promisiuni sunt suficiente pentru a consuma infracțiunea. Această ultimă opinie este împărtășită de majoritatea autorilor, dar și de jurisprudență.
În principiu, infracțiunea de trafic de influență este una comisivă, de acțiune, și instantanee, cu consumare anticipată, adică, simpla pretindere de bani sau alte foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri este suficientă pentru consumarea acesteia. Fapta inculpatului, subcomisar de poliție, asistent universitar la catedra de drept a Academiei de Poliție București, de a pretinde diverse sume de bani pentru a interveni la membrii comisiilor de reexaminare a lucrărilor de licență, în vederea promovării examenelor de către cei care i-au solicitat aceasta și de a promite procurarea și comunicarea subiectelor de admitere în aceeași facultate pentru anul universitar 2002-2003, chiar în condițile în care pretinderea nu a fost urmată de primirea efectivă a banilor constituie ma multe infracțiuni de trafic de influență, în concurs real.
Tocmai din acest motiv forma imperfectă a tentativei nu este incriminată. Infracțiunea se consumă în momentul în care autorul primește sau pretinde bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea de daruri, indirect sau direct, pentru sine sau pentru altul, în scopul de a detemina funcționarul să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu și a apărut urmarea imediată, respectiv starea de pericol pentru bunul mers al autorității sau pentru prestigiul și credibilitatea funcționarului. Pentru existența infracțiunii nu are relevanță dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunilor unor foloase a fost urmată de prestarea acestora. Este irelevant dacă intervenția s-a produs sau nu, oricum și momentul în care aceasta s-a realizat, raportat la data săvârșirii uneia din acțiunile ce comstituie elementul material al infracțiunii întrucât, aceasta nu prezintă o condiție pentru existența infracțiunii.
Există infracțiune consumată chiar dacă autorul, pretinzând sau primind foloasele, ori acceptând promisiunea lor, nu s-a gândit nici un moment să intervină în favoarea cumpărătorului de influență.
Până în prezent, doctrina și practica judiciară au fost unanime în aprecierea faptului că infracțiunea nu este susceptibilă, în principiu, de forma continuată, pe motiv că presupune nu numai rezoluția făptuitorului, ci și acordul unei alte persoane, cumpărătorul de influență sau intermediarul. Aceasta impune o nouă rezoluție la fiecare repetare a actului de traficare a influenței și chiar dacă făptuitorul și-a făcut de la început un plan de traficare a influenței sale prin acțiuni repetate, de fiecare dată el săvârșește o nouă infracțiune, aplicându-se regulile concursului de infracțiuni.
Se consideră că modul asemănător de operare în comiterea infracțiunii este insuficient pentru a reține o infracțiune unică, în condițiile în care particularitățile legate de timpul, locul și împrejurările în care s-au comis faptele conduc la concluzia că infracțiunea a fost, în întregime, consumată, în fiecare caz în parte.
În același sens, nu poate fi reținută rezoluția infracțională unică în ipoteza a două acte de trafic de influență, dacă aceastea au fost săvârșite în modalități distincte, față de persoane diferite, în împrejurări deosebite și după trecerea unor intervale semnificative de timp. Împrejurarea că inculpatul nu are de la început reprezentarea, cel puțin în ansamblu, a activității desfășurate ulterior, acționănd pe baza unor hotărâri distincte, luate de fiecare dată când se ivește prilejul să comită astfel de fapte, face ca ele să fie săvârșite în concurs real.
Într-o opinie, care este din ce în ce mai mult împărtășită și de practica judiciară recentă a instanței supreme, infracțiunea poate îmbrăca și forma continuată, atunci când elementul material al laturii obiective se săvârșește pin acțiuni repetate la intervale de timp, în baza aceleiași rezoluții infracționale. Prin urmare, pe lângă momentul consumării intervine și epuizarea, ce survine atunci, când încetează ultimul act de executare. În argumentarea acestui punct de vedere se susține că trebuie verificat dacă a fost implicată o nouă rezoluție infracțională la schimbarea persoanei cumpărătorului de influență, caz în care sunt aplicabile regulile concursului de infracțiuni. Caracterul eterogen al acțiunilor ce intră în latura obiectivă nu este incompatibil cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Nu există concurs de infracțiuni atunci când o persoană, afirmând că are influență pe lângă un funcționar, a pretins altei persoane anumite foloase, pentru a-l determina pe acel funcționar să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, după care a primit în mod eșalonat, de la persoana respectivă, foloase pretinse și promise. În același sens, fapta inculpatului de a săvârși 7 acte materiale de pretindere și primire a unor sume de bani de la martorul-denunțător, pe o durată relativ îndelungată de timp, aproximativ un an de zile, lăsându-l să înțeleagă că are influență reală la autorități, pentru a le determina să-l ajute în ceea ce privește situația juridică și controalele efectuate la firmele sale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii în formă continuată, activitățile având la bază o rezoluție infracțională unică de extorcare și de obținere a unor venituri ilicite.
Pe de altă parte, fapta unui inculpat care, pe parcursul unui an de zile, în mod repetat, în baza unei rezoluții infracționale unice, a pretins și primit diferite sume de bani de la părțile vătămate, afirmând că le va folosi pentru a cumpăra cadouri pentru judecătorii și procurorii din cadrul unor instanțe civile și militare, asupra cărora a lăsat să se înțeleagă că îi va influența, pentru a-i determina să pronunțe anumite soluții în care aveau interes părțile, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii în formă continuată.
Se apreciază ca, în cazul săvârțirii, în baza unei rezoluții unice, a unor acțiuni repetate de trafic de influență, dintre care unele îmbracă forma uneia din modalitățile alternative ale elementului material al infracțiunii, iar altele forma altei modalități alternative ne găsim în prezența unei singure infracțiuni continuate întrucât acțiunile specifice realizate, în fond, conținutul aceleiași infracțiuni, cu alte cuvinte caracterul eterogen al acțiunilor respective nu este incompatibil cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen..
Nu la fel stau lucrurile în cazul în care pretinderea sumei este urmată de primirea banilor, caz în care nu sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (2) C. pen. datorită faptului că între conținuturile alternative există o legătură naturală, acestea fiind momente intermediare, fiecare reprezentând trepte deosebite de înfăptuire a aceleiași finalitate, alcătuind laolaltă o unitate naturală a infracțiunii. Purtarea unor discuții repetate cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de primirea unor foloase de la acestea în același timp și loc, nu atribuie faptei semnificația unei infracțiuni continuate de trafic de influență, caracterizata prin săvârșirea repetată a unor acțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ci constitue o unitate naturală de infracțiune; această unitate nu este incompatibilă cu existența unei pluralități de acte materiale, cu condiția ca aceastea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acțiune în vederea aceluiași rezultat.
O problemă importantă a fost ridicată și rezolvată de jurisprudență în ceea ce privește posibilitatea incidenței infracțiunii în cazul existenței contractului de comision. Chestiunea de principiu care s-a pus a fost aceea că trebuie să se delimiteze clar ilicitul civil de ilicitul penal, în condițiile funcționării plenare a principiilor și reglementărilor Codului comercial. Pe lângă chestiunile strict juridice, rezolvarea problemei presupune așezarea doctrinei și a practicii judiciare pe o poziție care să exprime o mentalitate corectă, sănătoasă, a actualei structuri a societății românești. Ar fi greșit să se considere incidente dispozițiile legii penale la fapte și acte care se nasc și se consumă în limitele dreptului comercial, la fel de grav și periculos, să se considere de domeniul dreptului comercial fapte ce poartă toate datele unei infracțiuni, cărora li se construiesc deliberat o falsă fizionomie de drept comercial. În condițiile actuale ale societății românești, în care fenomenul corupției îmbracă forme și reprezintă dimensiuni accentuate, orice eroare în jurisprudență, prin considerarea ca licite și socialmente utile a unor fapte de natură penală, cărora li s-a creat o aparență de legalitate, uneori stimulând chiar proliferarea unor trucaje juridice periculoase. Problema compatibilității infracțiunii de trafic de influență cu un contract comercial de comision este de fapt falsă, fiind de principiu că un contract comercial nu poate justifica o infracțiune. Atâta vreme căt scopul și mijloacele pe care le presupune executarea unui contract comercial de comision sunt ilicite, incidente legii penale, contractul are o cauză ilicită, de invalidare, faptele ce constitue infracțiuni urmând să atragă răspunderea penală.
Trebuie menționat faptul ca în ipoteza în care autorul traficului de influență a promis, a oferit sau a dat funcționarului, asupra căruia are ori a lăsat să se creadă că are influență, o sumă de bani, daruri sau alte foloase, în vederea efectuării acului dorit de cumpărătorul de infuență, el a comis pe lângă infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. și infracțiunea de dare de mită, în concurs real.
3.6. Sancțiuni
„Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o
persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani”.
În cazul în care se constată existența unei circumstanțe atenuante,pedeapsa se coboară sub minimul special, până la minimul general de 15 zile, dar daca se rețin circumstanțe agravante pedeapsa ce poate fi aplicată este până la maximul special, iar dacă aceasta nu este îndestulătoare, se poate adăuga un spor de pănâ la 3 ani și 4 luni. În ipoteza în care suntem în fața unui concurs între circumstanțele atenuante și cele agravante, coborârea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie.
Deși în art. 257 C. pen. subiectul activ este necircumstanțiat, prin art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 a fost incriminată forma agravată, în cazul când fapta a fost săvârșită de o persoană cu atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor.
Și în ipoteza în care cel pe lângă care se exercită influența este un funcționar cu atribuții de control, maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani. Cu alte cuvinte, chiar dacă pentru traficantul de influență ori intermediarul acestuia nu se cere o calitate specială, el este pedepsit mult mai aspru când cel pe lângă care intervine îndeplinește una din calitățile menționate.
În ultimul rând, dacă infracțiunea săvârșită în interesul unei organizații, asocieri sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru influența negocierilor tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimbările sau investițiile internaționale, maximul pedepsei prevăzute de lege se majorează cu 5 ani.
Chiar dacă legea nu prevede pentru infracțiunea de trafic de influență pedeapsa comlementară a interzicerii unor drepturi, instanța, în cazul în care constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aceasta este necesară, iar pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani, o poate aplica.
Potrivit art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite, care au făcut obiectul traficului de influență, se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
În raport cu dispozițiile art. 14 și art. 346 C. proc. pen., acțiunea civilă, alăturată acțiunii penale, față de care are un caracter accesoriu, deși își are izvorul tot în fapta săvârșită, constituie mijloc legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul produs prin infracțiunea care, în anumite situații, poate fi sursa unor obligații civile. Acțiunea civilă are ca finalitate repararea pagubei produse părții vătămate prin infracțiune și își păstrează caracterul civil de acțiune în răspundere delictuală. Prin urmare, confiscarea specială și acțiunea civilă alăturată acțiunii penale constituie instituții juridice diferite, cu finalitate distinctă, condiții diferite de exercitare, prima fiind obligatorie pentru organul judiciar, iar a doua fiind supusă principiului disponibilității. Confiscarea specială, așa cum este reglementată prin norma de trimitere, constituie o aplicare cu caracter sancționator a îmbogățirii fără justă cauză, din dreptul civil în dreptul penal, statuându-se asupra nașterii obligației de restituire în cazul nerespectării principiului bunei-credințe în raporturile patrimoniale dintre subiecții raportului juridic. Nu poate fi contestată realitatea că în patrimoniul cumpărătorului de influență se produce o pagubă. Cum fapta juridică prin care patrimoniul inculpatului s-a mărit pe seama patrimoniului cumpărătorului de influență, reprezintă rezultatul neconformării la ordinea de drept existentă, iar subiectul pasiv al infracțiunii este statul, obligat la restituire a fost stabilită a sancțiune, sub forma confiscării în favoarea statului. Tocmai ca un răspuns la exigența privind limitele obligației de restituire corespunzătoare valorii îmbogățirii patrimoniului inculpatului și diminuarea celui al cumpărătorului de influență s-a prevăzut că dacă „banii, valorile sau alte bunuri primite” nu se mai găsesc în materialitatea lor, confiscarea are loc în modalitatea alternativă a obligării inculpatului la plata contravalorii acestora.
În doctrină, confiscarea a fost considerată de unii autori o pedeapsă complementară, iar alții ca o pedeapsă accesorie care și-ar produce efectele de deplin drept, din momentul aplicării pedepsei principale.
În prezent, atât jurisprudența, cât și literatura juridică, în unanimitate apreciază ca, confiscarea prevăzută în art. 257 alin. (2) C. pen. nu este o pedeapsă, ci o masură de siguranță, dar având caracterul unei sancțiuni de drept penal. Deși această masură de siguranță este în norma generală consacrată de art. 118 C. pen., legiuitorul a reglementat-o expres în textul normativ al infracțiunii, pentru a-i sublinia caracterul obligatoriu și pentru a lămuri situația în care banii sau celelalte foloase nu se mai găsesc. Sunt avute în vedere orice fel de vantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, bunuri mobile sau imobile, indiferent în posesia cărei persoane fizice sau juridice se află.
În scopul de a asigura practica judiciară unitară, Tribunalul Suprem a statuat prin decizia de îndrumare nr. 3/1973 că: „dacă persoana care a dat banul denunță autoritățile fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei persoane, iar dacă i-a fost restituit între timp de către inculpat, nu va mai fi confiscat”. Practica instanțelor a fost unitară în acest sens de câteva decenii, fiind publicate numeroase hotărâri în care se face referire la neconficareaa foloaselor necuvenite în cazul existeței bunei credințe a celui care le-a oferit. Treptat au început să se pronunțe soluții în sens contrar de unele curți de apel, cu motivarea ca banii sau bunurile primite de catre autorul traficului de influență se confiscă întotdeauna, chiar dacă acesta a denunțat fapta înainte de sesizarea organului de urmărire penală. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a avut aceeași atitudine oscilatorie, susținând inițial teza restituirii foloaselor necuvenite câtre persoanele de bună-credință. În ultima perioadă a promovat însă recursuri în anulare prin care se solicita confiscarea foloaselor necuvenite, deși subiecții au denunțat faptele înainte de a se fi sesizat organele de urmărire penală. Într-un caz s-a solicitat să se confiște banii chiar de la persoana care i-a dat, întrucât inculpatul îi restituise acesteia în timpul urmăririi penale.
S-a afirmat de catre teoreticieni dar și de practicieni că sunt legale numai hotărârile instanțelor care nu au dispus confiscarea foloaselor necuvenite de la persoanele care au fost constrânse să le ofere sau care au denunțat traficul de influență mai înainte ca oganul de urmărire penală să fie sesizate.
SECȚIUNEA IV
ASPECTE COLATERALE ALE TRAFICULUI DE INFLUENȚĂ
4.1. Delimitarea traficului de influență de infracțiunea de luare de mită și de cea de înșelăciune
Articolul 254 C. pen. prevede: „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi”.
Comparativ cu luarea de mită, diferențierea apare chiar din conținutul normativ, în sensul că la traficul de influență, particularul care este subiectul activ necircumstanțiat, trafică influența sa, reală sau presupusă, asupra funcționarului, în timp ce la luarea de mită, chiar funcționarul este cel care își trafică propria-i funcție.
Sub aspectul rezultatului, cu toate că ambele infracțiuni adun atingere aceluiași obiect juridic, totuși este de subliniat că discreditarea organizațiilor de stat sau publice, în cazul luării de mită, se realizează în mod direct, funcționarul este cel corupt, în timp ce la traficul de influență, discreditarea este indirectă, adică se creează impresia că funcționarul poate fi influențat în legătură cu atribuțiile sale de serviciu.
În ceea ce privește planul subiectiv, la luarea de mită funcționarul realizează că datorită propriei corupții își discreditează funcția, în timp ce la traficul de infleunță, atât suiectul activ cât și cumpărătorul de influență își dau seama că lasă impresia că funcționarul este coruptibil și influențabil.
În ipoteza în care funcționarul este subiectul activ al infracțiunii și își trafică propriile competențe, săvârșește infracțiunea de luare de mită. Subzistă infracțiunea de trafic de influență dacă, însă, el se prevalează de influența pe care i-o conferă relațiile sale personale sau funcția, indiferent dacă acestea sunt reale sau nu, pe lângă alt funcționar, pentru ca aceasta din urmă să facă sau să nu facă un act privitor la atribuțiile sale de serviciu.
În cele mai multe cazuri infracțiunea de trafic de influență este confundată cu cea de înșelăciune prevăzută și pedepsită de art. 215 C. pen., în ciuda trăsăturilor conținuturilor lor, care sunt strict delimitate. Articolul prevede: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare…”.
Astfel, obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei peroane juridie.
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelaciune îl constituie relațiile sociale unor persoane fizice sau juridice, relațiile care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii pe care ei și-o acordă reciproc.
Un alt element de diferențiere a celor două infracțiuni îl constituie interesul. În lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui înșelăciune.
Sub aspectul rezultatului, traficul de influență este o infracțiune de pericol, nefiind condiționată de producerea unui prejudiciu, în timp ce dă esența înșelăciunii este paguba materială ca urmare imediată, fiind infracțiune de rezultat. În concret, în timp ce înșelăciunea este o infracțiune contra patrimoniului, traficul de influență creează o stare de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar, funcționarul, stare de pericol ce constă în atingerea adusă reputației și corectitudinii anumitor funcționari, în neîncredere cu privire la persoana juridică în cauză.
Dacă influența de care se prevalează subiectul activ al infracțiunii de trafic de influență este posibil să fie reală, în ipoteza înșelăciunii, realizarea infracțiunii presupune, cu necesitate, alterarea adevărului.
Esențial pentru infracțiunea de înșelăciune este rezultatul acțiunii de inducere în eroare a victimei și de obținere de către făptuitor, prin fraudă, a unor foloase de la o persoană de totală bună-credință, pe când în cazul infracțiunii de trafic de influență, cel care dă banii sau bunurile promite foloasele este întotdeauna de rea-credință, urmând satisfacerea intereselor personale pe căi oculte.
Fapta inculpatului de a pretinde și primi bani de la două persoane, pentru a inteveni pe lângă o persoană cu atribuții de decizie în conducerea unui agent economic, în scopul angajării fiicelor acestora întrunește, atât obiectiv cât și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și nu pe ale celor de înșelăciune.
Cu totul alta este situația în ipoteza în care o persoană își atribuie o calitate falsă, care-i conferă atributele pentru a face un act solicitat de cumpărătorul de influență, fără a mai interveni pe lângă un alt funcționar, presupus subaltern ce ar avea în competența exclusivă facerea acelui act. În speță, inculpatul și-a declinat calitatea de director general al unui agent economic, promițând părții vătămate că va interveni pe lângă funcționarul de la personal pentru a o angaja, obținând în felul acesta sume de bani și alte bunuri. Cu alte cuvinte, inculpatul a profitat de naivitatea și credulitatea părții vătămate, care cu ușurință a crezut afirmațiile sale. Fapta sa întrunește elementele constitutie ale laturii obiective ale infracțiunii de înșelăciune și nicidecum pe cele ale infracțiunii de trafic de influență.
Simpla lăudășenie a unei persoane cu pretinsa sa influență asupra unor funcționari publici, mizând pe naivitatea părților vătămate și obținănd în acest fel sume de bani de la acestea, constituie infracțiunea de trafic de influență și nu de înșelăciune. Concret, inculpatul, care era cunoscut ca un om cu relații în zonă, a promis la șase candidați că va interveni pe lângă membrii comisiei de examinare și îi va determina să-i promoveze pentru oținerea atestatului de contabil autorizat, pretinzând și primind câte 4 milioane de lei de la fiecare, în realitate, fără avea însă vreo influență reală asupra comisiei.
Pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesar ca funcționarul pe lângă care traficantul, are ori lasă să se creadă că are influență, să lucreze la o instituție în atribuțiile căreia intră rezolvarea chestiunilor în discuție. Concret, serviciul traficat este în aria atribuției poliției, indicarea unui anume ofițer care nu avea atribuții specifice în materie de circulație fiind lipsită de semnificație și chiar dacă în conținutul specific al infracțiunii au apărut și elemente de amăgire specifice înșelăciunii, subiectul activ nu il cunoștea pe ofițer, nu se schimbă configurația infracțiunii din trafic de influență în înșelăciune.
4.2. Dispoziții procedurale speciale
Înainte de apariția Legii nr. 78/2000, în această materie s-a aplicat Legea nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire și judecare pentru anele infracțiuni de corupție. Aceste două legi cuprind norme de proceduă penală, însă ele nu sunt legi speciale procesual-penale. Capitolul IV din Legea nr. 78/2000 reglementează desfășurarea urmăririi penale și judecarea infracțiunilor de corupție, a infracțiunilor asimilate acestora și a celor în legătură cu acestea.
În art. 21 se arată că infracțiunile reglementate în legea specială, dacă sunt flagrante, se urmărește și se judecă potrivit dispozițiilor art. 467-479 C. proc. pen. Conform art. 465 C. proc. pen. este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este, de asemenea, considerată flragrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii, cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Referitor la reținerea și arestarea învinuitului și a inculpatului sunt aplicabile dispozițiile art. 468 C. proc. pen.. prevederile art. 469 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cazul infracțiunilor de corupție întrucât, potrivit art. 22 din Legea nr. 78/2000, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Conform art. 470 C. proc. pen., verificarea lucrărilor de cercetare penală se face de procuror, putând adopta una din următoarele soluții: trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale. Bineînțeles că această ultimă soluție nu este aplicabilă în cazul infracțiunilor de corupție, întrunește urmărirea penală este efectuată de către procuror.
Reglementările privind judecata în primă instanță, măsurile cu privire la starea de libertate și hotărârea instanței sunt aplicabile tuturor infracțiunilor de corupție, ca de altfel și cele privind soluționarea laturii civile și căile ordinare de atac.
În ipoteza în care, infracțiunile de corupție, cele asimilate acestora cât și cele în legătură cu corupția nu sunt flagrante, urmărirea penală și judecata se efectuează procedurii de drept comun, reglementarea deosebindu-se astfel de cea anterioară care prevedea o procedură rapidă, în sensul că urmărirea penală avea loc în 10 zine de la data sesizării organului de urmărire penală, în situația infracțiunilor complexe aceasta putând-se prelungi motivat, de cel mult două ori, fiecare prelungire neputând depăși 15 zile.
În raport cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 78/2000, persoanele cu atribuții de control sunt obligate să înștiințeze organele de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârșirii infracțiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operațiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit acestei legi. Aceste organe de constatare au dreptul să rețină corpurile delicte, să evalueze pagubele, să ia declarații de la făptuitor și de la martorii care au fost de față la săvârșirea unei infracțiuni, întocmind un proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârșirii acesteia. Mai mult, organele de control sunt obligate să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.
Articolul 24 din Legea nr. 78/2000 obligă persoanele care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistență specializată cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale, care cunosc că sume de bani, bunuri sau alte valori ar proveni din infracțiuni de corupție, să sesizeze organele de urmărire penală sau cele de constatare a săvârșirii infracțiunii ori organele de control, abilitate de lege.
Reglementarea din art. 25 din Legea nr. 78/2000 are menirea de a încuraja persoanele nominalizate la art. 23 și art. 24 să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile, arătând că, prin acest mod de lucru nu se încalcă secretul profesional sau bancar și nu se atrage răspunderea civilă, penală sau disciplinară, chiar și în condițiile în care cercetarea sau judecarea faptelor semnalate a condus la neînceperea sau încetarea urmăririi penale ori la achitare. Dimpotrivă, neîndeplinirea cu rea-credință a acestor obligații constituie infracțiune și se pedepsește conform art. 262 C. pen.
În cazuri în care există motive temeinice procurorul poate autoriza folosirea investigațiilor sub acoperire sau a celor cu identitate reală, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor și obținererii mijloacelor de probă. Investigatorii sub acoperire cât și cei cu identitate reală sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare, anume desemnați în acest scop, în condițiile legii. Autorizarea investigatorilor este dată prin ordonanță motivată de către procurorul competent să efectueze urmărirea penală, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, care poate fi prelungită motivat numai dacă temeiurile care au determinat autorizarea se mențin. Fiecare prelungire nu poate depăși 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși 4 luni.
Procesele-verbale încheiate de investigatori cu privire la activitățiile desfășurate, autorizate de legal, pot constitui mijloace de probă și pot fi folosite numai în cauza penală în care a fost dată autorizarea.
În doctrină se apreciază că legiuitorul dovedește inconsecvență în reglemenatrea infracțiunilor de corupție, câtă vreme, deși infracțiunea de drafic de influență este una de pericol, în art. 19 din lege folosește termenii de persoană vătămată și despăgubirea acesteia, care sunt specifice infracțiunii de rezultat. Tocmai această ambiguitate a sa a condus în practica judiciară la calificarea persoanei căreia i se pretinde și care dă bani, daruri sau alte foloase în mod diferit: parte vătămată și martor. Chestiunea nu este fără interes dacă se are în vedere importanța și valoarea probatorie a depozițiilor acestor două persoane, calificate în mod diferit în procesul penal. Chiar dacă art. 63 alin. (2) C. proc. pen. consfințește regula că probele nu au valoare mai dinante stabilită, totuși, în realitate sunt apreciate în mod diferit de către organul judiciar, de poziția martorului față de declarația de parte vătămată, al cărui interes prezumat în condamnarea persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, este de la sine înțeles.
Încă din secolul al XIX-lea, iluștrii doctrinari arătau că justiția publică era în măsură să intervină în cazul vănzătorilor de fum, pedepsindu-i, pe când denunțătorii, adică tocmai cumpărătorii de influență, erau ascultați, încă de pe atunci ca martori, chiar dacă erau priviți cu dispreț, existând oroare atât pentru convenția ilicită și imorală, cât și pentru protagoniștii acesteia. Considerăm că, totdeauna, cel care cumpără influența are calitatea de martor și nu de parte vătămată, mai ales că infracțiunile de trafic de influență sunt prin excelență de pericol și nu de rezultat, nefiind condiționate de producerea unui pagube. Chiar și în condițiile în care cumpărătorul ar fi constrâns de către traficant să dea, să ofere, să promită bani, daruri ori alte foloase, nu poate întruni calitatea de parte vătămată, ci numai pe aceea de martor, datorită naturii infracțiunii. În plus, chiar și legiuitorul se ferește să-l numească pe cumpărătorul de influență ca și parte vătămată, arătând în art. 6¹alin. (4) din Legea nr. 78/2000 că „banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)” .
SECȚIUNEA V
TRAFICUL DE INFLUENȚĂ ÎN NOUL COD PENAL
În noul Cod penal se propune un nou conținut al infracțiunii de trafic de influență reglementat în art. 291:
(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, savârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseste cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai gasesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Infracțiunea de cumpărare de influență a fost preluată din Legea nr. 78/2000, modificată și completată prin Legea nr. 161/2003, la care s-a prevazut aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi .
Acest capitol cuprinde un text general, art. 294, preluat din Legea nr. 78/2000 modificată și completată, în care se prevede că dispozițiile cuprinse în capitolul „infracțiuni de corupție” se aplică în mod corespunzător faptelor de corupție săvârșite de către funcționarii străini ori în legatură cu activitatea acestora.
Art. 294 extinde sfera subiectului pasiv secundar a art. 291. Conform noilor reglementări se mai includ în sfera traficului de influență o serie de persoane care pană acum erau reglementate doar în legile speciale.
Art. 294 prevede: „Fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia.
Prevederile acestui capitol se aplică în privința următoarelor persoane, dacă, prin tratatele internaționale la care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
c) funcționarilor sau persoanelor care îsi desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Comunităților Europene;
d) persoanelor care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și functionarilor de la grefele acestor instanțe;
e) funcționarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin”.
Un aspect deosebit de important este faptul că legiuitorul a prevătur expres în conținutul articolului că actul pe care trebuie să-l efectueze funcționarul trebuie să aibă calitatea de a intra în atribuțiile sale de serviciu sau de a fi contrar acestora. În actuala reglementare a art. 257 C. pen. această ultimă variantă a actului nu era reglementată. Chiar dacă actul este contrar atribuțiilor de serviciu, el trebuie să aibă legătură cu acestea pentru că, altfel, nu intră în obiectul incriminării, eventual fapta capătă o altă încadrare juridică, eventual înșelăciune.
Legea nr. 78/2000 reglementa și formele agravante ale infracțiunii de trafic de influență, forme care în actuala reglementare nu se mai găsesc. S-au propus, în doctrină, două ipoteze pentru care formele agravante au fost eliminate: fie a înțeles să nu mai agraveze sancțiunea în cazul săvârșirii infracțiunii de anumite categorii de persoane, fie consideră ca odată cu noua reglementare, se vor aplica în paralel și prevedrile din legea specială. Specialiștii au fost îndreptățiți să aprecieze că s-a avut în vedere prima ipoteza și anume a dezincriminării formelor agravante, din moment ce legiuitorul având legea specială în precedent nu a mai înțeles să preia dispozițiile vizate. Mai mult, legiuitorul a preluat dispozițiile ce-l interesau din Legea nt. 78/2000 renunțând la cele ce excedau intențiilor sale, ceea ce face ca existența legii speciale să nu-ți mai gasească rațiunea, iar pe de altă parte, nu pot coexista două reglementări legale pentru aceeași faptă.
Spre deosebire de actualul Cod penal, precum și de fostul nou Cod penal, în în conținutul infracțiunii de trafic de influență sub forma corupției pasive în noul Cod penal s-a introdus o nouă condiție de incriminare a faptei, condiție care determină reducerea sferei faptelor de corupție incriminate. Este vorba de cerința pentru subiectul activ care, în cadrul laturii obiective, trebuie să îndeplinească condiția: „și care promite că îl va determina pa acesta să îndeplinească…”. Până la legiferarea și intrarea în vigoare a unei astfel de reglementări, pentru existența infracțiunii de trafic de influență sub forma corupției pasive nu era necesară existența promisiunii făcute de subiectul activ că-l va determina pe subiectul pasiv să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act în îndatoririle sale de serviciu, sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri… . Se consideră că introducerea acestei condiții în conținutul laturii obiective a ainfracțiunii analizate nu era necesară și va cauza o serie de controverse. De altfel, o astfel de condiție de restrângere a sferei faptelor de corupție nu se regăsește în Convenția penală privind corupția, adoptată prin Legea nr. 27/2002, nici în Convenția Națiunilor Unite privind lupta contra corupției, ratificată prin Legea nr. 365/2004
Cea mai mare schimbare, în ceea ce privește traficul de infleunță, este fără discușii incriminarea în art. 292 a cumpărării influenței ca infracțiune de sine stătătoare. Astfel art. 292 prevede: (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori sa întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunțul prevăzut in alin.(2).
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc se dispune confiscarea prin echivalent.
Această nouă reglementare pune într-o nouă lumină situația cumpărătorului de influență, privilegiat de prevederile actuale, stabilind o pedeapsă proporțională și justă față de cea a traficantului de influnță.
Este de observat că în noul Cod penal limita maximă a pedepsei speciale pentru traficul de influență a fost redusă de la 10 ani de închisoare, cât este în actualul cod penal și era în fostul nou Cod penal, la pedeapsa unică de 7ani.
CONCLUZII
Corupția este un fenomen social grav, cu o amploare deosebită, cu forme variate și complexe, manifestate până la cele mai înalte niveluri ale societății. Ea reprezintă o amenințare majoră pentru democrație, constituind o negare a drepturilor omului și o încălcare a principiilor democratice, erodând principiile unei administrații eficiente, punând în pericol stabilitatea și credibilitatea instituțiilor statului și a reprezentanților acestora, cât și pentru dezvoltarea economică și socială.
Cu toate că sunt depistate și documentate numeroase infracțiuni de corupție, în rezultat oricum nu se atestă o reacție negativă în societate față de crimele respective, corupția fiind în continuare considerată ca o problemă primordială.
O deficiență considerabilă la acest capitol este lipsa unei mediatizări a actului de justiție, și anume, a sentințelor pronunțate de către instanțele de judecată în cauzele de corupție, cu toate că etapa judiciară a procesului penal, spre deosebire de urmărirea penală, este una publică.
Neimplicarea mass-mediei și a societății civile la acest compartiment reduce din rezonanța și importanța actului de justiție în examinarea cazurilor de corupție, ceea ce dă posibilitate corpului judecătoresc să adopte sentințe de încetare a procesului penal cu aplicarea sancțiunilor contravenționale, ceea ce în ultimă instanță, diminuează eforturile întreprinse de către organele de drept în domeniul combaterii corupției și favorizează tolerarea de către cetățeni a comportamentului coruptibil, determinându-i de a renunța la colaborarea cu organele de drept în vederea contracarării cazurilor de corupție.
Mediatizarea excesivă a unor cazuri, care au fost percepute ca fiind cazuri politice, nu a sporit încrederea populației în justiție, chiar dimpotrivă, a accentuat ideea de corupție în rezolvarea cazurilor respective. Lupta justiției anti-corupției din țară nu a avut efectul dorit de magistrați și de oficialități. Exagerarea mediatică a avut un recul pe care justiția îl va resimți mult timp de acum înainte.
Traficul de influență este una din cele mai frecvente forme ale corupției în țara noastră. Din nefericire traficul de influență se întâlnește la toate nivelele sociale, de la influențarea unui funcționar cu atribuții limitate până la aleșii publici ale căror atribuții și influențe pot fi impresionante.
Efectele traficului de influență sunt atât de numeroase și nefaste încât prejudiciile provocate prin comiterea acestei infracțiuni afectează întreaga societate, renumele funcționarului public este denigrat într-o manieră iremediabilă iar încrederea populației în autorități este într-o continuă scădere. Efectele nu se răsfrâng doar asupra oamenilor, ele se răsfrâng și asupra economiei și asupra modului în care România este percepută de Comunitatea Europeană.
Poate ca stoparea traficului de influență este imposibilă, dar este posibilă prevenirea și combaterea într-o manieră transparentă, corectă și morală.
Realitatea ne demonstrează că lupta împotrivei traficului de influență poate fi eficientă doar în comun cu un complex de măsuri de prevenire și educație anticorupție, la desfășurarea cărora e necesar de a nu admite formalism pentru a evita o repulsie a acestora de către societate. Aceste măsuri trebuie să cuprindă toate domeniile vieții sociale, inclusiv cel economic, politic, legislativ și social.
BIBLIOGRAFIE
Vasile Dobrinoiu, Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlax Lex, București 1995
Judecător Emilia Mădulărescu , Traficul de influență. Studiu de doctrină și jurisprudență, ed. Hamangiu, 2006
Sergiu Bogdan, Drept Penal. Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Vintila Dongoroz, Despre traficul de influență , Ed. Topografica Curierul Judiciar, Bucuresti, 1922
Vintila Dongoroz, Gh. Daranga, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sarbulescu, V. Stoian, Noul Cod penal si Codul penal anterior – prezentare comparativă , Ed. Politica, Bucuresti, 1968
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol.IV, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, All Beck, București, 2003
Tudorel Toader, Drept penal. Parte specială, Ed. Hamangiu, 2007
Constantin Duvac, Drept penal. Parte specială, Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2010
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Parte specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 2001
Florin Streteanu , Tratat de drept penal. Parte generală, vol.I, Ed. C.H. Beck, București 2008
Aneta Grigorovici, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976
T. Toader, O. Loghin, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, Bucurește, 1994
G. Antoniu, M. Popa, St. Danes, Codul Penal pe intelesul tuturor, Ed. Politica, București, 1970
Constantin C. Giurascu, Istoria Romanilor, vol.II, Ed. All
Gheorghiță Mateuț, Sinteză teoretică și practică privind represiunea treficului de influență în reglementarea actuală și în perspectivă, Dr. nr. 5/2002
D. Mazilu , Prevenirea și combaterea corupției, Exigențe majore ale extinderii schimburilor comerciale pe baza principiilor și a normelor fundamentale ale comerțului internațional, în R. D. C. Nr. 1/2002
Flavius Cristea, Considerații asupra unor prevederi ale Legii Nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, C.D.P, nr. 1/2005
I. Dumitru, În legătură cu latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență, în Dreptul nr. 5/1998
Tiberiu Constantin Medeanu, Trafic de influență. Confiscarea specială, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2010
Dicționarul limbii române moderne, Ed. Academiei, București, 1958
C.S.J., secția militară, decizia nr 52/1995, în Dreptul nr. 11/1996
Decizia nr. 34/A/1995 a C. A. București,secția a II-a penală, în R. D. P. nr. 1/1996
C.S.J. secția penală, decizia nr. 2343/1995, R.D.P. nr. 1/1996
C. A. București, secția I-a penală, decizia nr. 103/A/1997, în Culegerea penală judiciară, Ed. Holding Reporter București, 1998
Decizie C. S. J., nr. 52/1995 în Dreptu, nr. 11/1996
Legislație
Constituția României
Codul penal
Codul de procedură penală
Legea nr. 286/2009
M. Of. Nr. 173 din 22 iulie 1992
Legea nr. 188/1998
Practică judiciară
C.A. Brașov, secția penală, decizia nr. 15/A din 28 februarie 1996 și decizia nr. 1040 din 23 aprilie 1998
www.legalis.ro
http://www.ebas.biz/Ebas.html?locale=ro#m=Jurisprudence/ft=0/
Alte surse
http://www.criminologie.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Traficul de Influenta Ca Si Infractiune de Coruptie (ID: 130107)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.