Teoriile Invatarii Fundamente Stiintifice Si Applicative Pentru O Teorie a Instruirii

Întreprinderea de instruire angajeaza din cele mai vechi timpuri resurse umane si materiale bogate si variate. Din punct de vedere etimologic instruirea, provine din latinescul "instruo" si înseamna aranjament, amenajare, constructie, iar prin aproximare lingvistica ar desemna "o constructie în spirit", o constructie intelectuala, sau dupa expresia lui Skinner, "a construi structuri cognitive, operationale". Astfel, instruirea desemneaza:”Însusirea unui corp de informatii într-o maniera care sa determine elaborarea unor structuri si procese intelectuale, operationale si sa contribuie la dezvoltarea potentialului intelectual al individului.”

Profesorul Eugen Noveanu, defineste instruirea ca pe o actiune de comunicare, de transmitere de cunostinte. Instruirea este actiunea întreprinsa cu intentia de a produce învatarea. In contextul aceleiasi idei, E. Robertson (1988) formuleaza un set de conditii pentru clasificarea unei activitati educationale ca instruire:

–         existenta unui contact direct între  profesor si elev;

–         existenta unei asimetrii informationale – profesorul cunoaste materia de studiat în timp ce elevul nu detine acele informatii;

–         profesorul doreste sa faciliteze învatarea continutului de catre elev;

–         actiunile profesorului conduc rational catre învatarea continuturilor respective de câtre elev ;

–         actiunile profesorului sunt astfel construite încât sa-i releve elevului elementele de continut pe care se presupune ca trebuie sa le învete;

–         actiunile profesorului continua cel putin pâna când elevul încearca sa învete continutul ca rezultat al acestor actiuni;

Analizând cu atentie toate observatiile anterioare putem sa observam faptul ca modalitatea teoretica ce asigura definirea contextuala a învatarii este data de corelatia stabilita cu învatarea. În absenta învatarii, instruirea nu-si poate manifesta deplinatatea conceptuala (accentul fiind necesar de pus pe partea aplicativa).

În Enciclopedia Britanica învatarea este definita ca o "modificare relativa a comportamentului, fundamentata pe experienta trecutului" iar Skinner o defineste ca o "formare a comportamentelor noi". Gagne face referire la "acea modificare a dispozitiei sau capacitatii care poate fi mentinuta si care poate nu poate fi atribuita procesului de crestere; modificarea denumita învatare se manifesta ca o modificare a comportamentului".

Cele mai multe acceptiuni date învatarii (concluzie centralizata în urma analizarii unor seturi de definitii date învatarii, vezi, Skinner, Gagne, Briggs, Kidd, Ullich, Geulen, Veith, Ausubel, Cerghit, Potolea, Noveanu, etc.) atesta existenta unei constante în definitie, schimbarea, modificarea comportamentului pe baza experientei traite (structurata educational). În sens definitional, învatarea,este o transformare de comportament pe baza unei experiente organizate scolar, organizare supusa structurarii, observatiei, controlului, în conditiile activitatii si ambiantei scolare.

Procesul de învatamânt încearca sa provoace o schimbare, în timp, în spatiu si în forma experientei traite de individ: psihomotrice, actionale, deoarece numai o experienta noua, poate genera o noua învatare.

Învățarea este o activitate fundamentală, alături de joc, muncă și creație, specifică fiecărei etape de vârstă, care

se manifestă cu preponderență în mod organizat, programat, instituționalizat în perioada școlarității. Învățarea este ..

un proces complex ce antrenează întreaga personalitate și include modificări în cunoaștere și comportament, indicatorul prin care se exprimă performanța

stabilirea unui parteneriat între cadre didactice și elevi

achiziționarea, schimbul reciproc de informații, cunoștințe, abilități, atitudini

transformarea în vederea adaptării școlare și sociale.

Modul în care se conceptualizează mecanismul învățării se repercutează asupra modului de predare și evaluare promovat. Modelul mental al profesorilor despre învățare ghidează practica lor de predare și evaluare.

Prin urmare, concepția despre învățare conține implicit și o concepție despre modul în care trebuie să se realizeze predarea, iar în funcție de aceasta se aleg ulterior metodele utilizate atât în predare cât și în evaluare. Repetate de la o generație la altă, “canonizate” în manuale și metodici, aceste teorii ghidează întreaga practică de predare-învățare, chiar și atunci când segmente importante ale lor s-au dovedit invalide.

Oamenii își construiesc propria înțelegere și cunoaștere a lumii, pe baza experienței și a reflecției asupra acestei experiențe. Lucrurile nou întâlnite sunt reinterpretate prin prisma ideilor și experiențelor anterioare, rezultând fie modificarea convingerilor pe care le avem, fie renunțarea la informația nouă (în cazul în care o considerăm nerelevantă). În fiecare caz suntem creatori activi ai cunoașterii proprii, cu ajutorul întrebărilor, explorării și evaluarii cunoștintelor pe care le dobândim prin învățare. (constructivismul)

Teoriile care s-au impus relativ în literatura de specialitate cu privire la învățare reprezintă abordări diferite ale mecanismelor generale care stau la baza acestui proces:

Perspectiva behavioristă (Thorndike, 1906, Skinner, 1974)

Behavioriștii accentuează importanța relației stimul -răspuns în învațare și reduc la minimum rolul procesărilor cognitive.

Perspectiva behavioristă este o perspectivă asociationistă. Mecanismul responsabil de producerea învățării este din aceasta perspectivă asocierea repetată dintre stimul și răspuns. Învățarea se definește ca o modificare în comportamentul observabil datorat exercițiului, respectiv întăririi diferențiate a legăturii dintre stimul și răspuns (situație și comportament).

Dacă activitatea de învățare este vazută în maniera behavioristă, adică se consideră că învățarea se realizează prin repetare și întărire a rezultatelor așteptate, procesul devine unul de transmitere-memorare de cunoștințe, în care profesorul este cel care predă, prezintă, transmite cunoștințe și creează condițiile pentru întărirea rezultatele așteptate, iar elevul le repetă până la memorare.

Legile învățării prin asociere (Thorndike, 1913):
• Legea exercițiului sugerează că tăria legăturii dintre o situație și un răspuns crește lent o dată cu repetarea asocierii acestora. De asemenea, tăria legăturii scade dacă într-un interval mai mare de timp nu mai apare asocierea celor două componente (situație și răspuns).
• Legea efectului sugerează tăria legăturii dintre o situație și un răspuns crește dacă asocierea este urmată de o stare satisfăcătoare și scade, dacă asocierea este urmată de o stare nesatisfacatoare.

Aplicații educaționale imediate ale legilor învățării asociative:
– utilizarea repetiției ca bază a creșterii tăriei asocierilor dintre stimul și răspuns
– utilizarea întăririlor

Educația din perspectiva asociaționistă:
• Predarea reprezintă o activitate de modelare a răspunsului elevului procedee cum ar fi: demonstrația, modelarea, întărirea răspunsului care aproximează cel mai bine răspunsul dorit (există prin urmare un răspuns optim așteptat).
• Sarcinile școlare sunt descompuse, iar curricula este secvențată astfel încât să se asigure însușirea prerechizitelor înaintea trecerii la stadiul următor.
• Predarea este centrata pe profesor. Acesta are rol activ și directiv; menține controlul asupra vitezei, succesiunii și conținutului predat. Prin urmare nu putem vorbi de autoreglare în învățare, reglarea învățării realizându-se din exterior: profesor, context.
• Modalitatea instrucțională predominantă este predarea directă.
• Environmentalism constă în faptul că accentul cade pe modul de construire a mediului pentru a crea contingente.

Limitări ale perspectivei behavioriste în educație:

a) limite practice:
– predarea directa este eficientă doar în cazul cunoștintelor factuale
– instrucția directă nu este eficientă în formarea deprinderilor cognitive superioare (gândirea critică, rezolvarea de probleme)
– nu oferă flexibilitatea necesară pentru aplicarea cunoștintelor în contexte noi

b) limite teoretice:
– nu oferă o explicație satisfacătoare pentru mecanismele care stau la baza învățării.

Perspectiva învățării sociale

Învățarea socială (Bandura, 1983) reprezintă o altă perspectivă asociaționistă . Aceasta abordare a învățării pune la baza procesului de învățare mecanisme ca:

-modelarea (directa, indirecta, simbolica),

-facilitarea, inhibarea-dezinhibarea unui comportament.

Perspectiva învățării sociale extinde behaviorismul centrându-se pe influența pe care observarea consecințelor comportamentelor celor din jur o are asupra comportamentului persoanei. Eficiența modelului depinde de:

similaritatea percepută (Schunk, 1987),

competența și statutul modelului.

Implicațiile acestei perspective asupra procesului educațional se referă în special la înțelegerea rolului de model al profesorului.

Teoria socială a învățării accentuează rolul pe care îl are în procesul de învățare experiența socială a unei persoane. Procesul educațional este bazat în exclusivitate pe procesul de învățare (cunoștințe, atitudini, deprinderi, comportamente). Sarcinile școlare sunt însă foarte bine circumscrise de domenii academice conturate care impun un anumit specific procesului de învățare.

Există două nivele diferite de analiză ale procesului de învățare și a impactului pe care teoriile evidențiate îl au asupra procesului educațional:
a) primul nivel de analiza vizează mecanismele generale ale învățării identificate de teoriile învățării și impactul lor asupra procesului educațional în ansamblu,

b) al doilea nivel de analiză vizează învățarea pe domenii specifice, cu conținuturile și mecanismele sale particulare.

C. Perspectiva cognitivă (Brunner, 1990)

Perspectiva cognitivă are la baza teoria procesării informației și reprezintă o perspectivă activă asupra învățării.

Cognitiviștii acordă un rol major procesărilor informaționale care au loc între “input” și “output”, punând astfel un accent mare pe ceea ce se întâmplă în “cutia neagră”.

Dacă învățarea este vazută din perspectiva cognitivistă, respectiv ca o activitate de procesare a informației, transformare și construire a sensului propriu al cunoștințelor predate, actorii devin parteneri în învățare, profesorul având un rol facilitator, iar procesul va fi unul de colaborare.

Conform teoriei procesării informaționale, procesul de învățare se referă la receptarea informației din mediu și utilizarea unor strategii cognitive pentru transferul acesteia din memoria de scurtă durata în memoria de lungă durată. Aceste două procese: atenția și utilizarea strategiilor constituie mecanismul fundamental al învățării în teoria procesării informației.

Capacitățile atenționale și strategice se dezvoltă o dată cu vârsta, copiii devenind niște procesori de informație mai eficienți. Aceste abilități îi ajută să depășească limitările impuse de registrul senzorial și memoria de scurtă durată, astfel încât achiziția cunoștințelor (declarative, procedurale și strategice) se realizează mai rapid și mai eficient (Byrnes, 2001).

Principalele aplicații ale perspectivei cognitive în educație:
• accentuarea rolului activ al elevului în învățare, utilizarea de strategii de memorare. Aceste strategii pot fi simple, cum ar fi repetarea materialului (ceea ce presupune de cele mai multe ori o prelucrare superficială) sau strategii complexe, de elaborare și organizare (însoțite de o prelucrare de adâncime).
• importanța autoreglării în învățare (autoreglarea va face obiectul de studiu al modulului următor).
• înțelegerea mai nuanțată a diferențelor individuale. O eroare în rezolvarea unei sarcini poate să se datoreze nu doar lipsei anumitor structuri cognitive (Piaget), ci unei varietăți de factori: de la neatenție, capacitate redusă a ML, lipsa unor strategii eficiente de memorare, la capacitatea redusă de reactualizare, sau de monitorizare și control al învățării.
• rolul profesorului este de facilitare a învățării prin:
– organizarea materialului: scheme de organizare (Advance organizers, Ausubel, 1978), modele conceptuale (Mayer, 1987), modele ierarhice (Gagne, 1975.
– elaborare: sugerarea unor analogii sau memotehnici.
– implicarea activă a elevilor în sarcini autentice de învățare: problematizări, întrebări care solicită prelucrarea superioară a materialului, furnizare de exemple și aplicații, testarea cunoștintelor pe baza de proiecte.

D.Perspectiva socio-constructivistă (Cobb, 1994, Brunning, 1995)-curentul din cel mai modern din psihologie

Constructivismul este o teorie – bazată pe observație și cercetări științifice – despre modul în care oamenii învață.

Curentul care a stat la baza acestei abordări a învățării este postmodernismul.

La nivelul constructivismului, curentul postmodernist aduce o modificare a ideii că locul cunoștințelor se afla în interiorul persoanei.

Învățarea și procesul de construire a sensului sunt procese sociale prin excelență, la aceasta contribuind activitățile și instrumentele culturale, de la sistemele de simboluri la limbă și arte (Palincsar, 1998).

Constructivismul favorizează și declanșează curiozitatea înnăscută a elevilor privitoare la lumea înconjuratoare și la modul în care fenomenele apar și funcționează.
Învățarea are la baza interacțiunea dintre procesele cognitive individuale și cele sociale (accentul fiind pus pe procesele sociale). Mecanismele implicate sunt:

a) conflictul sociocognitiv (bazat în mare parte pe teoria lui Piaget și a discipolilor).
• Rolul interacțiunilor sociale este doar de a genera conflictul cognitiv, care generează o stare de dezechilibru și forțează individul să-si modifice schemele existente.
• Studii care investighează teoria conflictului socio-cognitiv aduc o serie de nuanțări. Bell & all. (1985) respectiv Forman & Kraker (1985) au demonstrat importanța participării active și influența statutului social în cadrul grupului asupra beneficiului pe care interacțiunea cu copii de aceeasi vârstă o are asupra învățării. Ei trebuie să fie activ antrenați în activitatea de rezolvare de probleme și să existe o interacțiune verbală între ei. De asemenea dacă diferența de expertiză este prea mare copiii tind să preia necritic soluția fără a participa la procesul de construcție.
b)co- construcția cunoștintelor (internalizarea -având la bază teoria lui Vagotsky). Funcționarea cognitivă individuală nu este doar derivată din interacțiunea socială, ci este un produs al acestei interacțiuni:
• dezvoltarea individuală și funcționarea mentală superioară își au originea în interacțiunile sociale. Participarea la activități comune de rezolvare de probleme duce la internalizarea efectelor activității comune asfel încât persoana acumulează noi strategii și cunoștințe despre lume și cultură. În acest sens interacțiunile productive sunt cele care orientează instrucția spre nivelul de ZPD (Vagotsky, 1978).
• Funcționarea atât în plan social cât și individual este mediată de simboluri (semne, limba, mnemotehnici, scheme, diagrame, produse artistice) care facilitează co-construcția cunoștintelor și în același timp sunt mijloace internalizate care vor sta la baza activităților individuale ulterioare de rezolvare de probleme.
• Înțelegerea relației complexe dintre aspectele individuale și cele sociale trebuie privită din perspectiva developmentală (filogenetică, culturală/antorpologică, ontogenetică și microgenetică).
• Dependența învățării de contextul sociocultural în care se desfașoară, separarea individului de influențele sociale este imposibilă. În acest sens școala trebuie privită ca un sistem cultural, iar școlarizarea ca un proces cultural (de culturalizare), în care elevii și profesorii construiesc și își internalizează cultura școlii (Matusov, 1997).

II. Educația din perspectiva socio-constructivistă

Constructivismul este înțeles ca o descriere a ceea ce fiecare receptor (cel care învață) experimentează, învață, fiind concentrat pe construirea unor artefacte într-un mediu social.

Din acest punct de vedere, procesul de educare este cel mai bine realizat prin crearea de experiențe care vor fi foarte utile pentru procesul de învățare pornind de la punctul de vedere al receptorilor (elevilor), mai degrabă decât prin expunere și evaluarea informației pe care educatorul crede ca receptorii trebuie să o asimileze.

Fiecare participant la un curs poate să fie de asemenea și profesor și elev. Un profesor în acest mediu este doar un element de influență și joacă rolul unui model și nivel de cultură, conectând cu alții într-un mod personal care se adresează necesităților acestora de a învăța, moderând discuțiile și activitățile într-un mod care conduce studenții către obiectivele de învățare ale clasei.

Constructivismul social este un termen ce definește o vedere particulară a educației.

• Conceperea școlilor sub forma unor comunități de învățare (Brown, Campione, 1994), în care responsabilitatea pentru învățare este individuală, dar ea se realizează practic prin participare la rezolvarea în grup a sarcinilor, prin interacțiune, negociere și colaborare (Billet, 1995).
• Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luând în considerare influența socială, spre deosebire de evaluarea tradițională care încercă să reducă la minim, prin practicile utilizate, contribuția socială la determinarea produselor învățării.
Constructivismul susține ca învățatul este „în mod special de succes” când se construiește ceva din experiența altora. Acesta poate fi orice, de la o propoziție vorbită, sau un mesaj pe internet, până la lucruri mai complexe precum un tablou, o casă sau un pachet software.

Constructivismul social extinde aceasta idee de mai sus într-un grup social, construind lucruri unul pentru celălalt, creând în colaborare o mică cultură de lucruri comune ce au înțelesuri comune. Când cineva este absorbit în cadrul unei astfel de culturi, acest cineva învață mereu de cum să fie parte a acestei culturi, la mai multe nivele.

Putem incheia scurta incursiune in teoriile invatarii prin concluzia ca procesele invatarii si cunoasterea lor din cercetarea diferitelor scoli si a curentelor psihologice , explica modul de abordare a situatiilor de invatare, care prin inlantuire, interrelationare, derivare, interconditionare constituie instruirea oamenilor .