Tendinte In Evolutia Si Aplicarea Dreptului International Umanitar In Conflictele Actiunile Militare ale Noului Mileniu
C U P R I N S
ABREVIERI ȘI ACRONIME
INTRODUCERE
1. Actualitatea temei investigate și gradul de studiere a acesteia – problematica dreptului internațional umanitar ar putea să nu fie unanim interesantă, dar problema războiului și a păcii este problema fundamentală a relațiilor internaționale contemporane. Conflictele armate actuale, violența oarbă și actele de terorism, reprezintă amenințări grave la siguranța, securitatea și pacea locuitorilor planetei. La începutul acestui al treilea mileniu, teroriștii au declarat război total societăților democratice, acestea răspunzând printr-o adevarată terapie de șoc pentru universul nostru. S-ar putea să credem că dreptul internațional umanitar nu mai este și nu mai poate fi eficace în protecția și sprijinul oamenilor, în condițiile vitrege de conflict intern sau internațional. Dreptul Internațional Umanitar este o realitate la fel de veche ca și războiul pe care-l reglementează. În măsura în care au evoluat armele și arta militară conținutul său s-a adaptat noilor cerințe, aspectelor moderne ale conflictele armate, s-a pliat pe noile caracteristici ale câmpului de luptă a progresat adaptându-se mereu. Amenințările la adresa păcii și securității, terorismul internațional, nu pot fi oprite decât prin utilizarea violenței armate legale de către întreaga umanitate, care trebuie însă să vegheze atent la respectarea legilor și obiceiurilor umanitare ale războiului. Din experiența acumulată în ultimul deceniu, am avut ocazia să constat, în special în ceea ce privește rezolvarea aspectelor juridice, o abordare reactivă, în sensul rezolvării problemelor la momentul apariției acestora, deși predictibilitatea era ușor de dedus. Acest tip de abordare și-a pus desigur amprenta atât asupra eficienței planificării acțiunilor, multe din etapele procesului de planificare impunându-se a fi reluate, cât și asupra eficienței desfășurării operațiilor multinaționale, fiind dese situațiile în care legitimitatea și legalitatea mijloacelor și metodelor de luptă folosite au fost puse în discuție.
2. Scopul și obiectivele cercetării științifice – ținând cont de actualitatea și importanța temei propuse spre cercetare, scopul principal al studiului nostru constă în cercetarea complexă a conceptului de drept internațional umanitar, precum și a principiilor și regulilor comune, de drept internațional umanitar, aplicabile în conflictele armate, a fundamentelor juridice pentru organizarea și conducerea acțiunilor militare întrunite ca factori ai respectării angajamentelor luate de Romănia în privința respectării și diseminării Dreptului Internațional Umanitar; în analiza principalelor tendințe în domeniul aplicării normelor Dreptului Internațional Umanitar și examinarea noului concept de securitate națională și internațională, raportat la necesitatea obiectivă de aplicare a Dreptului Internațional Umanitar în situații de conflicte armate moderne – transfrontaliere, destructurate sau hibride – elaborarea argumentărilor teoretice și recomandărilor practice pentru optimizarea politicii naționale și internaționale de aplicare a instrumentelor și mecanismelor Dreptului Internațional Umanitar în contextul luptei împotriva terorismului. Constă în efectuarea unei cercetări complexe a importanței cunoașterii și respectării dreptului internațional umanitar, a identificării sarcinilor ce stau în fața comandanților și mai ales a consilierilor juridici pe timpul planificării și desfășurării unor acțiuni de luptă sau operații militare. Desigur demersurile științifice nu au putut viza abordarea tuturor aspectelor juridice ce se cer soluționate în desfășurarea unei operații ofensive/defensive, având în vedere faptul că orice acțiune sau inacțiune poate avea relevanță juridică și, pe cale de consecință, impune implicarea consilierilor juridici și identificarea principiilor și normelor juridice aplicabile. Din păcate, astfel de problematici, deși fac obiectul cercetării științifice a unor institute și academii internaționale de prestigiu, deși sunt uneori reflectate și în mass-media românească, sau fac obiectul analizei și condamnării, din partea unor foruri și organisme internaționale, nu au fost abordate în mod corespunzător și de către specialiști militari și ai dreptului din România, fapt pentru care apreciez că lucrarea de față sporește importanța demersului științific inițiat. Luîndu-se în considerare faptul că războiul/conflictele armate constituie cauza unor probleme majore în asigurarea securității internaționale, iar garantarea păcii și stabilității în lume este dependentă și de respectarea principiilor și normelor de drept internațional umanitar, tematica cercetărilor în cazul prezentei lucrări se prezintă foarte actuală și de un interes deosebit. Fiind singurul mijloc eficace de a-i îmblânzi pe beligeranți – actorii conflictelor armate moderne actuale, trebuie ca toată omenirea să facă efortul de a cunoaște și aplica dreptul internațional umanitar, în cea mai largă măsură posibilă.
Acest obiectiv se regăsește și în lucrarea de față, conștientizând creșterea numărului actelor de violență și a amenințărilor la adresa populației civile, dar și importanța difuzării/diseminării dreptului internațional umanitar.
Pentru atingerea scopului propus au fost trasate următoarele sarcini:
Lămurirea conceptelor de Drept Internațional Umanitar, Drept al conflictelor armate, Dreptul războiului; Drept umanitar, ș.a.; analiza domeniului de aplicabilitate și a evoluției istorice a Dreptului Internațional Umanitar;
Examinarea fundamentelor juridice pentru organizarea și conducerea acțiunilor militare întrunite; a responsabilităților structurilor comandamentelor operative privind aplicarea Dreptului operațional;
Determinarea rolului instituțiilor jurisdicționale internaționale și interne în prevenirea și sancționarea infracțiunilor în domeniul securității și apărării;
Identificarea tendințelor în abordarea conceptului de securitate umană din perspectiva relației Drept Internațional Umanitar – Securitate națională în contextul integrării României în structure euroatlantice;
Constatarea terorismului internațional ca factor al destabilizării securității internaționale, al apariției de noi conflicte armate și al schimbării tipologiei acestora;
Determinarea pericolului la adresa securității mondiale pe care îl prezintă noile forme de terorism și atentatele contra persoanelor care beneficiază de protecție; a necesității obiective privind aplicarea instrumentelor și mecanismelor Dreptului Internațional Umanitar în contextul luptei împotriva terorismului;
Reflectarea evoluției legislației naționale privind participarea la misiuni internaționale de menținere a păcii și tendințele de armonizare a legislației naționale cu aquis-ul NATO și UE în domeniul securității și apărării;
Evidențierea particularităților și tendințelor în aplicarea Dreptului Internațional Umanitar în cadrul conflictelor/războaielor asimetrice, a tendințelor de modificare a strategiei naționale și crearea unui nou concept strategic aplicabil conflictelor armate moderne – transfrontaliere.
Problematica tradițională și fundamentală a Dreptului Internațional Umanitar trebuie abordată coroborat cu realitățile lumii contemporane, încercând o dublă soluționare a faptelor concrete, atât din perspectiva necesităților militare ale statelor, cât și din cea a umanismului. Pentru a selecta aspectele relevante am apelat la analiza problematicii aflate pe agenda unor organisme și institute internaționale de prestigiu și în urma analizei menționate, am apreciat că unul din primele aspectele semnificative ce ridică probleme deosebite și trebuie clarificat este cel al recunoașterii Dreptului Internațional Umanitar ca ramură de drept care reglementează mijloacele și metodele de purtare/ducere a războiului și cel al controlului forțelor militare, prin intermediul compartimentului/consilierului juridic. Chiar dacă nu reușește decât să atenueze distrugerile provocate de războaie, Dreptul Internațional Umanitar a reprezentat și reprezintă și azi singura frână în calea erorilor posibile ale recurgerii la violența armată în apărarea intereselor diferitelor comunități umane aflate în confruntare.
Ipotezele principale de la care pornește analiza științifică se referă la următoarele aspecte:
acțiunile militare ale prezentului în care trăim și-au modificat în mod substanțial caracteristicile în urma revoluției în afacerile militare, accentul căzând astăzi nu pe operațiile de război propriu-zis, ci pe cele de stabilitate și sprijin, în care forțele armate efectuează poliția ordinii politice și juridice internaționale;
concomitent, în pofida ajustărilor intervenite în ultimii ani, dreptul conflictelor armate nu reușește întotdeauna să stăvilească ororile săvârșite de unii beligeranți în timp de război, nefiind adaptat pe deplin la noile realități ale începutului de mileniu;
viziunile specifice ale politicienilor, diplomaților, militarilor și juriștilor afectează adeseori aplicarea și respectarea principiilor, legilor și obiceiurilor războiului din dorința expresă de eficacitate, creând o anumită falsă opoziție între strategia militară și dreptul internațional umanitar;
necesitatea multiplicării eforturilor în sensul creșterii solidarității și responsabilității naționale și internaționale pentru implementarea unei noi ordini juridice în care dreptul conflictelor armate să fie armonizat cu noile tipuri de amenințări la adresa securității tuturor comunităților umane.
În partea a doua a cercetării accentele cercetării științifice s-au deplasat, într-un mod voluntar și firesc, de la aspectele teoretice către problemele practice, insistându-se, mai ales, pe valențele asistenței juridice în operațiile militare actuale, pe rolul comandamentelor în elaborarea regulilor de angajare conform cu cerințele juridice și pe obligația statelor și organizațiilor internaționale de a promova dreptul conflictelor armate, inclusiv reprimare violării acestuia. Extrem de utilă în sistematizarea și analiza compatibilității dintre principiile artei militare moderne și dreptul actual al conflictelor armate a fost experiența rezultată în ultimii ani în armata română în procesul adoptării noilor acte normative specifice, din teoria și practica instruirii militare precum și din participarea pe diferite teatre de operații de război/ stabilitate sau sprijin unde, contactul cu forțele armate ale altor state ca și cu organizarea și doctrina multinațională a avut consecințe favorabile perfecționării continue a pregătirii profesionale a militarilor români.
Cercetarea științifică a reflectării normelor și principiilor de drept internațional umanitar, a respectării limitărilor impuse în folosirea mijloacelor și metodelor de luptă în operațiile militare moderne ar putea fi un punct de vedere și de sprijin în epopeea mereu neterminată a reafirmării și dezvoltării dreptului internațional umanitar, prin care se tinde să se creeze o cultură a drepturilor omului chiar și în vremurile de restriște ale războiului. Nu e niciodată de prisos să repeți mereu și mereu ceea ce e adevărat și just, cucerind în cele din urmă cuvenita prețuire, deoarece niciodată nu s-a spus prea des că e necesară pacea și niciodată nu e zadarnic adevărul, iar în cazul de față, pacea, adevărul și justiția poartă un singur nume, și anume: DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR.
Trebuie să recunoaștem că acesta a progresat lent, în salturi, la intervale mari de timp, când conștiința publică era favorabilă unui demers moderator, sub impresia puternică a unei catastrofe umanitare. Nimeni nu poate contesta rolul motor al progresului tehnologic mult mai rapid decât al reglementărilor juridice. Nu întâmplător se utilizează expresia revoluție în domeniul militar fiind cea mai adecvată pentru a exprima mutațiile radicale care au loc în acest domeniu. Creșterea nivelului de performanță al armamentului convențional, coroborat cu adaptarea unui stil de conducere mult mai eficient, efect al introducerii sistemelor noi, a condus la căderea în desuetudine a doctrinelor războiului total. Una din consecințe a fost nevoia de reglementare a limitărilor, domeniu în care un rol aparte l-a jucat dreptul conflictelor armate. Acest drept reprezintă un set de constrângeri, restrângeri și recomandări juridice, cea mai mare parte dintre ele cu efect strategic, operativ, tactic și implicit în activitatea de stat major. Analiza responsabilității autorităților militare în aplicarea dreptului conflictelor armate în operațiile militare moderne a implicat ordonarea, sistematizarea și gruparea cunoștințele referitoare la acest subiect, pornind de la ceea ce este deja recunoscut ca fiind fundamente științifice în conținutul tezei, de la cunoscut la necunoscut, de la cert la incert, pentru ca prin argumente pertinente și convingătoare să se demonstreze ipoteza fundamentală conform căreia în paralel cu adoptarea instrumentelor juridice noi, cerute de evoluțiile recente ale acțiunilor militare, este necesară într-un mod imperios voința de a respecta convențiile umanitare deja existente, ceea ce implică eforturi susținute atât la nivel politic cât și militar. Am ales să abordez problematica importanței Dreptului Internațional Umanitar din perspectiva evoluției în domeniul securității și apărării, a aplicării normelor sale în organizarea și desfășurarea acțiunilor militare, a tendințelor în aplicare – organizații internaționale care impun respectarea, principiile de bază ale aplicării în operațiile multinaționale, cadrul punitiv internațional.
În Capitolul 1 pornesc de la istoricul apariției normelor și principiilor de ducere a războiului, urmărindu-le evoluția, în timp, în norme și principii ale dreptului internațional umanitar, și analizându-le apoi nivelul de implicare în sistemul de securitate european și global prezint necesitatea și condițiile apariției organizațiilor internaționale, cu rol în apărarea securității umane, evoluția și perspectiva lor. Această analiză nu ar fi completă dacă nu aș face referire la ceea ce se definește a fi evoluția dreptului internațional umanitar în spațiul carpato-danubiano-pontic pe scena securității internaționale și particularitățile naționale.
Capitolul 2 se axează pe considerentele, de drept operațional, ce stau la baza luării deciziilor privind organizarea și desfășurarea operațiilor militare multinaționale în scopul declarat de a menține pacea și securitatea internațională. Vor fi prezentate principii și reguli comune ale dreptului internațional umanitar, utilizabile în operațiile militare moderne, fundamentele juridice pentru organizarea și conducerea acțiunilor militare întrunite, regulile de angajare, cât și precauțiile/limitările pe timpul desfășurării acțiunilor ofensive/defensive.
Un alt aspect important, în opinia mea, este reglementarea conflictelor/acțiunilor militare în vederea realizării/impunerii sau menținerii păcii ca obiectiv prioritar al securității internaționale. Se examinează conceptele folosite de: dreptul războiului; legile si obiceiurile războiului; legile și obiceiurile aplicabile în conflictele armate; dreptul conflictelor armate; drept umanitar; „dreptul internațional aplicabil în conflictele armate”, „dreptul internațional al conflictelor armate” sau cel de „drept internațional umanitar”, dar și noțiunea de drept operațional, prin care se încearcă definirea unei ramuri de drept care nu este pe deplin consacrată, dar care se impune tot mai mult în sfera raporturilor juridice militare, analizând izvoarele dreptului operațional, izvoare care stau la baza conducerii operațiilor militare multinaționale precum și consecințele modului cum este reglementată din punct de vedere juridico-militar conducerea unei acțiuni militare naționale și multinaționale. Analiza în această direcție trebuie extinsă și la statutul juridic al forței militare aflată pe teritoriul altor state, având în vedere faptul că fiecare teatru de operații își are specificul său și nu peste tot pot fi aplicate la fel normele juridice internaționale incidente în domeniu. Datorită complexității lor, acțiunile militare moderne demonstrează faptul că pentru a le fi asigurată eficiența este necesar ca principiile/normele militare să intercondiționeze cu principiile/normele juridice, politice și morale, constituind un ansamblu de norme care să genereze cadrul general ce reglementează organizarea, conducerea și desfășurarea activităților și acțiunilor militare atât pe timp de pace cât și in situații de criză sau război (conflict armat). Organizarea, pregătirea și desfășurarea operațiilor militare sub egida unor organisme sau organizații internaționale, urmare statutului de membru al unei alianțe, tratat sau pact, necesită implementarea, adoptarea, elaborarea și aplicarea de norme juridice (legi, hotărâri și ordonanțe de guvern, directive, regulamente etc.) care să asigure alianțelor (coalițiilor) exercitarea comenzii unice (planificare după criterii și concepții unice, interoperabilitatea armamentului, tehnicii de luptă și a sistemului logistic.) În acest context se regăsesc și regulile de angajare menite să încadreze în anumite „tipare” acțiunile forțelor militare în desfășurarea operațiilor militare.
Cercetarea s-a cantonat pe definirea, clasificarea și funcțiile regulilor de angajare (ROE), elaborarea și implementarea lor, mai precis la aspecte privind precauții pe timpul desfășurării operațiilor militare multinaționale. În abordarea acestui obiectiv al cercetării ne-am folosit de prezentarea instituției „Reguli de angajare” plecând de la general la particular și de la complex la simplu, încercând astfel o abordare globală a ceea ce reprezintă această instituție în domeniul juridico-militar. În ansamblu, cercetarea științifică demonstrează că există o interferență între legitimitatea, legalitatea normele de ducere a luptei armate/desfășurare a operațiilor militare, că legitimitatea a fost întotdeauna asociată ordinii, iar ordinea prescripțiilor legale. Legitimitatea și legalitatea utilizării forței armate în relațiile internaționale au fost multă vreme atributul indiscutabil al statelor naționale, acționând individual sau colectiv pentru supraviețuirea societăților pe care le apărau; doar statele naționale puteau decide dacă sunt îndrituite (legitimitate) să acționeze pentru menținerea și conservarea comunității organizate și tot ele dispuneau asupra conformității acestei acțiuni cu principiile și normele dreptului internațional (legalitatea).
În Capitolul 3 am urmărit sistematizarea tendințelor, crearea unei metodologii de „aranjare” a curentelor, opiniilor și ideilor manifestate, în acțiunea de promovare, de către principalele școli și profesori de Drept Internațional Umanitar. În aceeași măsură, documentele și instrumentele juridice, cu incidență în materia combaterii terorismului, au reprezentat obiectul de studiu și de analiză din cuprinsul capitolului.
Au fost analizați unii factori de instabilitate (terorismul, crima organizată transfrontalieră), din perspectiva apariției unor noi tipuri de conflicte, a modificării strategiei NATO și UE de combatere a terorismului și pentru relizarea unei Europe mai sigură într-o lume mai bună, cât și în vederea determinării metodelor și mijloacelor de aplicare, de către România, ainstrumentelor și mecanismelor Dreptului Internațional Umanitar în contextul luptei împotriva terorismului
Odată cu apariția și dezvoltarea formelor de organizare internațională și supranațională, s-a pus și problema și legitimității și legalității folosirii forței în operații multinaționale decise de organisme transnaționale, astfel că operațiile militare colective nu sunt îndreptate împotriva propriilor membrii -state naționale, ci au ca obiectiv cooperarea multilaterală a acestora împotriva riscurilor și amenințărilor regionale și globale la adresa păcii și securității internaționale. Constatăm că principalele tendințe urmează evoluțiile istorice ale Dreptului Internațional Umanitar, ambele – evoluție și tendință – fiind tributare conceptelor despre securitate și apărare care impun liniile directoare.
3. Suportul metodologic și teoretico-științific. La elucidarea subiectului propus, în calitate de bază metodologică au servit unele metode de cercetare general-științifice, cum ar fi analiza comparată și cea sistemică, inducția și deducția, istoricul și logicul, precum și unele metode particular-științifice ca cea istorico-juridică, analitică. De asemenea, în abordarea multiaspectuală a cadrului normativ internațional au fost utilizat principiile structural-funcțional și sistemic.
Cercetările au avut ca bază normativă Constituția României, acordurile și tratatele bilaterale/multilaterale încheiate între România și alte state, Codul penal român și un șir de legi naționale. La fel, studiul a fost realizat în baza tratatelor internaționale, convențiilor și protocoalelor, diverselor hotărîri, rezoluții ale organismelor internaționale, regulamente, directive și declarații adoptate de către organe ale organizațiilor internaționale, a documentelor și actelor internaționale care au tangență directă cu tematica abordată și, nu în ultimul rând, a rezoluțiilor Adunării Generale a ONU și a hotărîrilor Consiliului de Securitate al ONU.
Suportul teoretico-o științific al procesului de cercetare a inclus studierea materialului doctrinar, teoretic și practic de specialitate în domeniul dreptului internațional umanitar, dreptului constituțional, dreptului penal român, al securității naționale și internaționale, acțiunilor militare și conducerii acestora, al doctrinelor privind organizarea/desfășurarea operațiunilor de pace, al artei și strategiei militare contemporane, marilor probleme umanitare la începutul secolului XXI, lucrărilor unor savanți, cercetători și specialiști.
4. Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Deși în literatura de specialitate din România se regăsesc mai multe lucrări privind dreptul internațional umanitar, prezentul studiu este consacrat cercetării aprofundate, sub diverse aspecte, a acestei complexe ramuri de drept în ascensiune în societatea contemporană, completînd astfel domeniul științific respectiv. Cercetarea vine cu o analiză a cadrului juridic internațional, relevantă în raport cu subiectul investigat, precum și cu anumite constatări și opinii, cât și propuneri de lege ferenda. Noutatea științifică și valoarea practică a cercetărilor efectuate sunt determinate de scopul și sarcinile lucrării, de noțiunile și aprecierile rezultate în urma investigațiilor realizate, de principalele concluzii și opinii enunțate, inclusiv de următoarele idei înaintate spre susținere:
– elucidarea noțiunii de drept internațional umanitar, analiza conceptelor
dreptul războiului/dreptul conflictelor armate, existente în câmpul disciplinei, cu rolul evidențierii particularităților identificate și propuse de fiecare “școală de drept militar” și necesitatea instituirii unui concept contemporan care să asigurare definirea și identificarea ramurii și în condițiile specifice, generate de terorism;
– se supun studiului și analizei tendințele de bază și unele forme de manifestare ale terorismului contemporan corelate cu contextul general și derogările care admit utilizarea legală a forței în contextul luptei împotriva terorismului; folosirea, în cadrul conflictelor armate destructurate/asimetrice, ca metodă de luptă atacurile contra persoanelor care beneficiază de protecție, factor de risc ce destabilizează pacea și securitatea internațională;
– se argumentează necesitatea pregătirii în desfășurarea operațiilor militare, a limitării/interzicerii folosirii unor metodelor și mijloace de război și a precauțiilor pe timpul desfășurării acțiunilor militare ofensive/defensive, de reglementare juridică a activităților de organizare și conducere a a acțiunilor militare întrunite în contextul luptei împotriva terorismului internațional, al noului concept strategic și modificării strategiei NATO de combatere a terorismul și formularea unor puncte de vedere în contextul participării României la acțiunile de prevenire, reprimare și contracare a fenomenului;
– necesitatea obiectivă a realizării unei politici de organizare și conducere a acțiunilor militare întrunite, în contextul luptei împotriva terorismului, mai bine conturate în ce privește asigurarea securității naționale; a aplicării dreptului internațional umanitar în situațiile de participare, ca membru al Alianței Nord – Atlantice, la soluționarea unui conflict armat modern –transfrontalier.
Respectând principiul succesiunii logice a ideilor, au fost scoase în evidență: regulile de purtare a războiului din antichitate și până după încetarea Războiului Rece; formele principale de purtare/organizare/conducere a acțiunilor militare întrunite; contextul general și derogările care admit utilizarea legală a forței pentru rezolvarea diferendelor internaționale; amenințările și pericolele la adresa securității și apărării în epoca globalizării; premisele generale de apariție de noi conflicte armate și schimbarea tipologiei acestora, evoluția sistemului ONU de combatere a terorismului internațional după 11 septembrie 2001; strategia națională a României de combatere a terorismului; tendințele în aplicarea Dreptului Internațional Umanitar pentru războaiele asimetrice, în armonizarea legislației naționale cu aquis-ul comunitar NATO și UE în domeniul securității și apărării naționale și necesitatea obiectivă privind aplicarea principiilor și normelor Dreptului Internațional Umanitar în situații de conflicte armate moderne transfrontaliere, a instrumentelor și mecanismelor Dreptului Internațional Umanitar în contextul luptei împotriva terorismului; răspunderea internațională a statelor și a organizațiilor internaționale pentru violarea normelor și principiilor Dreptului Internațional Umanitar, rolul instituților jurisdicționale internaționale și interne pentru sancționarea infracțiunilor în domeniul securității și apărării.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Studiul efectuat în cadrul tezei ar putea prezenta interes științific și practic pentru organizarea și conducerea acțiunilor militare ale structurilor/forțelor participante, în cadrul coaliției și nu numai, la soluționarea unor conflicte armate moderne – transfrontaliere, sau în acțiuni de combatere a terorismului internațional. Cercetarea în ansamblu, generalizările și propunerile formulate în cuprinsul acesteia ar putea aduce o contribuție substanțială raportându-ne la necesitatea obiectivă privind aplicarea Dreptului Internațional Umanitar, de către structurile/forțele armate, în situații de conflicte armate moderne – transfrontaliere, destructurate sau hibride, în contextul luptei împotriva terorismului, la ajustarea cadrului legislativ național în domeniul Dreptului Internațional Umanitar. Actuala lucrare de cercetare științifică ar putea fi folosită ca bază și motiv pentru inițierea unor alte lucrări științifice, ar putea fi utilizată atît în cadrul procesului didactic din învățămîntul juridic superior, cît și în calitate de sursă a ridicării cunoștințelor juridice a tuturor persoanelor interesate în această problemă. Ne dorim ca prin cercetarea noastră să oferim un punct de reviriment al epopeii mereu neterminate a dezvoltării și reafirmării dreptului internațional umanitar. Pacea, securitatea, siguranța viitorului depind de un singur lucru, și anume aplicarea și respectarea întotdeauna a Dreptului Internațional Umanitar. Prin realizarea acestei cercetări științifice nu am avut în vedere o abordare a aspectelor de ordin juridic ce trebuie avute în vedere pe timpul planificării și desfășurării operațiilor multinaționale, fiind destinată în egală măsură atât juriștilor, cât și comandanților si statelor majore, dorindu-se a se constitui ca temă de meditație asupra aspectelor practice privind aplicarea cerințelor dreptului internațional și a dreptului intern în planificarea și desfășurarea operațiilor multinaționale. Interpretările divergente, raportat la cadrul legal național/internațional, pot avea un impact negativ semnificativ asupra militarilor.
Capitolul 1
EVOLUȚII ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII
Abordări conceptuale ale dreptului internațional umanitar
Ca ființă istorică omul este violent, iar istoria umanității s-a caracterizat prin luptă, prin violență armată. Istoria umană avansează pe ruinele civilizațiilor și pe cadavrele inocenților, iar statele se edifică prin violență și se mențin prin forță, devenită instituție, camuflaj al unei violențe ce nu mai poate fi percepută nici măcar de cei ce o suportă pentru că prin violență își regăsește propria umanitate, se umanizează, violența cicatrizând rănile pe care le-a produs (Raymond, A. 2002, pp. 222-223). Deși poate părea inuman, putem afirma că existența războaielor, pe toată durata istoriei omenirii, a fost un rău necesar în evoluția individului și a societății umane, în progresul întregii omeniri, pentru că, în anumite situații concrete ale existenței umane răul se dovedește util – el creează ocaziile pentru manifestarea binelui (Dragoman, I.&Radu, 2004, p. 8). Din antichitate și până în prezent, acțiunea militară a constituit o modalitate de promovare a politicii și intereselor actorilor prezenți pe scena istoriei, cu scopul de a cuceri noi teritorii, resurse, aservirea populației, sau de apărare a identității naționale, etnice și religioase în fața agresorilor.
Dacă obiectivul războiului este de a slăbi sau chiar de a nimici dușmanul, aceasta nu se face oricum, nu poate fi purtat în disprețul unor reguli minime de drept – recurgerea la forța militară în scop de agresiune este considerată în conformitate cu prevederile Cartei ONU ilegală. Această restricție a apărut ca o necesitate, ca reacție a comunității internaționale la distrugerile și suferințele din ce în ce mai mari produse omenirii ca rezultat al evoluției și dezvoltării spectaculoase mai ales în ultimul secol a armamentelor și tehnicii de luptă folosite în războaie. Este necesar să se asigure un standard de reguli ce se cer respectate, astfel încât războiul să nu-și piardă caracterul său militar transformându-se într-un genocid la adresa populației civile, la adresa celor care nu sunt implicați direct în acțiunile militare. În perioada interbelică se preciza că deși războiul este o stare violentă, popoarele au găsit o cale să reglementeze violența, să elaboreze regulile după care să se exercite această violență (Dragoman I. & Crăciun A. & Crăciun M. 2005, pp. 7-9). Constituirea Organizației Națiunilor Unite a marcat un progres fără precedent în evoluția societății, prin stabilirea de principii, regului și norme menite să asigure funcționarea comunității mondiale în conformitate cu forța dreptului și nu a dreptului forței.
Este o iluzie să credem însă că acest lucru a încetat sau va înceta vreodată, dimpotrivă el se va manifesta în permanență de la forme nonviolente cum ar fi presiunile economice, embargourile și culminând cu acțiunile militare, altele decât războiul – operațiuni de impunere a păcii sau de intervenție umanitară. Theodor Frunzeti (2006) preciza că multitudinea de actori din arena internațională sau, mai bine spus, din cea globală și mai ales diferența de putere de care dispun aceștia, cât și voința de a utiliza efectiv această putere în scopul îndeplinirii unor obiective politice specifice diferențiază astăzi actorii internaționali, unii acceptând să se supună normelor și cutumelor instituite în practica relațiilor internaționale de către state și de către organizațiile create de acestea, în timp ce alți actori refuză să se supună regulilor jocului. De-a lungul istoriei, statele puternice au intervenit, sub pretexte din cele mai variate, în treburile statelor mai slabe, utilizând, de obicei, forța armelor și atentând astfel la independența și suveranitatea lor.
Desfășurarea războiului, ca activitate militară, depinde de mijloacele și metodele tehnice din dotarea forțelor combatante, acestea aflându-se într-un continuu proces de perfecționare, pe baza dezvoltărilor din domeniile tehnicii și științei. Ca atare, războiul devine din ce în ce mai productiv, afectând un număr tot mai mare de persoane și bunuri, creând probleme care ajung să repună în cauză prezentul și viitorul omenirii. Un eventual război în care s-ar folosi cele mai perfecționate arme existente în prezent în arsenalele statelor puternic înarmate ar echivala cu sinuciderea umanității. Lumea contemporană nu mai are de ales între pace și război, ci între pace și sinucidere (Cloșcă I. & Suceavă I, 1992, p.5). În prezent, organizații internaționale umanitare, societăți academice prestigioase, personalități științifice, numeroase asociații și organizații de profil dezbat, în seminarii, mese rotunde, lucrări etc, problematica umanitară în ideea de a degaja soluții interesante destinate a adapta normele și principiile dreptului umanitar la imperativele lumii contemporane.
Stadiul actual al relațiilor internaționale și al situației geopolitice internaționale, precum și cursul evenimentelor de pe scena internațională au ridicat serioase probleme referitoare la conținutul și interpretarea regulilor referitoare la folosirea forței în relațiile dintre state. În mod tradițional, în sistemul Cartei Organizației Națiunilor Unite, interzicerea folosirii forței și a amenințării cu forța apare ca unul dintre fundamentele esențiale ale construcției juridice a societății internaționale, fiind rezultatul unei evoluții normative și istorice constante. Răspunzând provocărilor generate de noua situație a modernității, de noile amenințări și riscuri globale, dreptul internațional umanitar trebuie să se transforme și el, deoarece, ca orice drept obiectiv de altfel, presupune o luptă permanentă și susținută pentru realizarea sa efectivă în practica relațiilor sociale. Iar dacă oamenii, statele și întreaga comunitate internațională îi vor conferi suficientă forță în aceste momente de schimbare globală, în sensul modernității, dreptul internațional umanitar va putea ieși învingător în această luptă de care depinde nu numai bunăstarea și fericirea ci și existența noastră a tuturor ca specie pe planeta Pământ. Războiul există în continuare în raporturile dintre state, dar criteriile sale operaționale sunt altele din cauza mutațiilor intervenite în lume, mutații aflate în relație directă cu „situația de pe teren”, schimbării tipului de conflicte armate, cu efecte diferite de cele anterioare, implicării Consiliului de Securitate, prin operațiile de menținere și restabilire sau impunere a păcii și acțiuni umanitare. Apariția și generalizarea noilor tipuri de conflicte armate, a conflictului destructurat sau identitar – care este un conflict neinternațional, caracterizat prin destabilizarea sau dispariția statului, inclusiv a centrului de comandă militar, a indus în câmpul umanitar acte de barbarie fară precedent în istorie.
Un motiv de îngrijorare a provocat conceptul de drept la supraviețuire lansat în însăși incinta Curții Internaționale de Justiție de la Haga cu prilejul avizului consultativ solicitat de Adunarea Generală a ONU în problema legalității sau nelegalității folosirii armelor nucleare, care a divizat corpul magistraților (Revue Internationale de la Croix-Rouge1997). Conform adepților conceptului, statul care s-ar afla, în timpul unui conflict armat, în pragul prăbușirii ar avea, în virtutea acestui concept, dreptul de a recurge la orice mijloc de luptă, inclusiv la folosirea armelor nucleare, cu toate consecințele catastrofale pe care le poate provoca. Aceste situații repun în cauză întregul sistem de norme și principii ale dreptului umanitar și constituie un atentat la valorile umane și materiale pe care acesta le protejează, iar prezența forțelor armate ale Națiunilor Unite în conflictele cu caracter intern, ca al treilea combatant, repune în discuție atât normele dreptului internațional public, cât mai ales, cele ale dreptului umanitar. Aceste forțe de impunere sau menținere a păcii acționând în conflictele cu caracter intern – Rwanda, Somalia, Bosnia-Hertegovina, Afganistan, Irak, Siria, au avut un mandat extrem de larg și au exercitat, printre altele, și atribuții cu caracter umanitar, care, prin Convențiile de la Geneva și Protocoalele lor adiționale, reveneau în exclusivitate puterilor protectoare sau organizațiilor internaționale, neutre și imparțiale, precum Comitetul Internațional al Crucii Roșii.
Prin tendința de concentrare în mâinile sale a acțiunilor cu caracter umanitar, Consiliul de Securitate a introdus în domeniul Dreptului Internațional considerentele de ordin politic și militar, contrare principiului nediscriminării – piatra de fundament a dreptului umanitar. Acest organ principal, Consiliul de Securitate, deține monopolul exercitării forței pe plan internațional și el este în mâna puterilor membre ale consiliului. Continuând pe aceeași linie, dorim să aducem în atenție că potrivit Convențiilor de la Geneva, asistența umanitară se acordă de către Comitetul Internațional al Crucii Roșii, fără nici un fel de discriminare, tuturor victimelor, inclusiv celor ce aparțin unei părți agresoare potrivit unui principiu de drept umanitar care interzice înfometarea populației ca metodă de război, Consiliul de Securitate, în cazul embargourilor impuse unor state – Irak și Iugoslavia, a procedat părtinitor acordând ajutoarele umanitare pe criterii politice; mai mult, nu a asigurat ajungerea ajutoarelor umanitare la toate victimele (Toma D. 1999, pp. 17-18).
Crearea de zone și localități de securitate, de culoare umanitare, înființarea de tribunale internaționale penale pentru judecarea persoanelor bănuite de comiterea de crime de război și crime contra umanității, inclusiv acte de genocid, sunt alte direcții în care forțele Națiunilor Unite acționează în domenii guvernate de dreptul internațional umanitar fără a se supune reglementărilor și normelor acestuia. În 1999, când conflictul din Kosovo, declanșat de NATO, s-a soldat cu rezultate nefaste pentru populațiile din fosta Iugoslavie, Națiunile Unite, Uniunea Europeană și NATO au adoptat documente referitoare la respectarea Dreptului internațional umanitar de către forțele lor armate. Astfel, se pune problema dacă situația internațională actuală justifică abandonarea normelor și principiilor dreptului internațional umanitar în vigoare sau implică adaptarea acestuia la realitățile contemporane. Chiar dacă nu reușește decât să atenueze distrugerile provocate de războaie, dreptul internațional umanitar reprezintă și azi singura opreliște în calea ororilor ce urmează recurgerii la violența armată în apărarea intereselor diferitelor comunități umane aflate în confruntare. Statele, de la apariția lor ca entități de sine stătătoare, au intrat în relații unele cu altele, la început sporadic și incidental, pentru ca, pe măsura trecerii timpului, să se extindă treptat, ajungând la dimensiunile actuale, care cuprind toate domeniile vieții sociale – economic, politic, cultural, medical, sportiv etc. Aceste relații au îmbrăcat de la început forme principale de colaborare și de luptă, de confruntare. Relațiile de colaborare sunt guvernate de norme juridice, făcând parte din dreptul internațional public; cele de luptă – de conflict armat – fiind guvernate de norme ce alcătuiesc dreptul internațional umanitar (Cloșcă I. & Suceavă I., 2000, pp. 12-13).
1.1 Abordări conceptuale ale dreptului internațional umanitar
Conceptul de drept internațional umanitar are o mulțime de substitute, inițial, el intrând în limbajul de specialitate sub denumirea de „dreptul războiului” („Droit de la guerre”; „Law of war”; „Kriegsrrecht”), cu două accepții: JUS AD BELLUM, expresie care desemnează regulile referitoare la condițiile în care un stat putea recurge la folosirea forței armate și JUS IN BELLO, adică ansamblul de norme aplicabile în raporturile dintre părțile aflate în conflict armat. Odată cu crearea, în 1863, a Comitetului Internațional al Crucii Roșii, care și-a asumat misiunea de a stimula codificarea normelor de protecție a persoanelor scoase din luptă și a celor care nu iau parte directă la război, precum și a bunurilor cu caracter civil, JUS IN BELLO se divide în două ramuri –Dreptul Războiului și Dreptul Umanitar. Conferințele de codificare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au consacrat dreptul războiului în formula legile si obiceiurile războiului. Ulterior, ultima mare codificare din 1977 a reunit cele două ramuri – Dreptul războiului și Dreptul umanitar – într-un nou concept:Dreptul Internațional Umanitar al conflictelor armate, aceasta fiind denumirea oficială.
În dispozițiile Protocolului I sunt utilizate și alte expresii precum: reguli de drept internațional privind relațiile diplomatice (art. 5); orice altă regulă de drept internațional aplicabilă acestei Înalte Părți contractante (art. 36); reguli existente generalmente recunoscute de drept internațional aplicabile spionajului și folosirii pavilioanelor și conducerea conflictelor armate pe mare (art. 39. par.3); reguli de drept internațional aplicabile în conflictele armate pe mare sau în aer (art. 49, par. 3); alte acorduri internaționale care leagă Înaltele Părți Contractante, precum și celelalte reguli de drept internațional relative la protecția civililor și a bunurilor cu caracter civil contra efectelor ostilităților pe pământ, pe mare și în aer (art.49, par. 4); alte reguli de drept internațional aplicabile (art. 51, par.1); dreptul internațional (art. 56, par.3); alte norme de drept internațional care guvernează protecția drepturilor fundamentale ale omului în timpul unui conflict armat cu caracter internațional (art.72); reguli de drept internațional aplicabile (art. 75, par. 7, alin.a si par. 8). Această diversitate terminologică, cu unele mici nuanțe, este echivalentă, deși în concepția unor autori anumite formulări nu ar avea nicio justificare. Unii autori folosesc alte denumiri din considerente de accesibilitate, reputații profesori Ionel Cloșcă și Ion Suceavă (1992), promotori și creatori de drept umanitar, din considerente de rigoare științifică, optează pentru formula drept internațional umanitar aplicabil în caz de conflict armat, formulă oficializată de Conferința diplomatică de la Geneva din 1974-1977, cu toate că în lucrările lor sunt întâlnite și utilizate formulele prescurtate drept internațional umanitar și drept umanitar.
În opinia noastră, termenul drept internațional umanitar respectă atât rigoarea științifică cât și criteriile de înțelegere și accesibilitate. Considerăm că statutul dreptului internațional umanitar este acela de ramură a Dreptului internațional public, ramură în plină evoluție și foarte actuală. Arhitectura contemporană a Dreptului Internațional Umanitar o apreciem ca fiind formată din trei subramuri: Dreptul conflictelor armate; Dreptul umanitar și Dreptul penal internațional, alături de care se regăsesc instituțiile protecției drepturilor omului prin instrumente de drept umanitar”, protecției umanitare a mediului natural în situații de conflict armat; conflictului armat neinternațional, protecției patrimoniului spiritual al umanității; protecției noilor categorii de persoane în suferință sau amenințate – populațiile deplasate și refugiații.
Dreptul internațional umanitar apare ca un ansamblu de norme juridice care, vizând limitarea efectelor distrugătoare ale războiului, conciliază necesitățile acestuia cu exigențele umanitare, făcând distincție între ceea ce este permis și ceea ce este interzis în pregătirea și ducerea acțiunilor militare. El reglementează ostilitățile militare în vederea atenuării urmărilor lor distrugătoare, fixând drepturile și îndatoririle beligeranților în conducerea și executarea acțiunilor militare, limitând metodele și mijloacele de luptă ce pot fi folosite și protejând victimele războiului – prizonieri, răniți, bolnavi, naufragiați etc, ca și persoanele care nu participă direct la ostilități (Toma D., 1999, pp. 30 – 31). Comitetul Internațional al Crucii Roșii definește dreptul internațional umanitar ca fiind o parte a dreptului internațional public compus din ansamblul regulilor care, în timp de război, are menirea de a proteja persoanele care nu (mai) participă la ostilități și restricționează utilizarea mijloacelor și metodelor de război, iar Institutul Internațional de Drept Umanitar îl definește ca fiind regulile internaționale stabilite prin tratat sau cutumă, care limitează dreptul părților la conflict de a utiliza la alegerea lor mijloace și metode de război și care protejează statele care nu iau parte la conflict precum și persoanele sau bunurile care sunt sau pot fi afectate de conflict.
NATO a formulat și ea o definiție a dreptului internațional umanitar, definindu-l astfel: este o parte largă a dreptului internațional provenind dintr-o combinație de tratate, convenții și norme internaționale cutumiare care reglementează activitățile militare pe timpul războiului. Ceea ce ar fi interesant de reținut, la această definiție, este faptul că NATO nu a folosit termenul de conflict, înfruntare armată, acțiune militară etc., ci a folosit termenul de război. O primă concluzie pe care o desprindem din definițiile prezentate este aceea că dreptul internațional umanitar este o ramură a dreptului internațional public. El reprezintă acea ramură inspirată din sentimentul de umanitate în condițiile în care violența se dezlănțuie.
Dreptul internațional umanitar, ca ramură a dreptului internațional public, are toate caracteristicile acestuia, în speță: apariția sa este urmarea acordului dintre state, fiind din acest punct de vedere un drept consensual (în baza unor înțelegeri, în baza acordului, consensului între părți), toate statele fiind în același timp și creatoare și destinatare ale acestuia, trebuind, ca urmare, să-l aplice, să-l difuzeze si să-l respecte. Totuși, între dreptul internațional umanitar și dreptul internațional public există o delimitare netă, în sensul că dreptul internațional umanitar are propriile sale izvoare, mecanisme de aplicare specifice și o vastă jurisprudență. Se rețin, în literatura de specialitate (Cloșcă I. & Suceavă I., 2000) ca existând și alte deosebiri – dreptul internațional public interzice, în principiu, războiul, considerând agresiunea ca fiind cea mai gravă crimă internațională, aceasta în timp ce dreptul internațional umanitar îl presupune; dacă nu ar exista război, nu ar exista nici acest drept. Obligativitatea aplicării dreptului internațional umanitar de către părțile la un conflict armat nu are nicio relevanță pe planul dreptului international public asupra statutului lor – agresor sau victima a agresiunii, recunoașterea internațională etc. Există deosebiri și în ce privește condițiile de aplicare – dreptul internațional public se aplică, în general, prin bună credință pe baza principiului pacta sunt servanda. Dreptul internațional umanitar, aplicându-se în condiții dramatice de existență a statului, implică condiții de aplicare mult mai severe, statele se angajează de la început să respecte și să facă să fie respectate ( și de către alții) în toate împrejurările convențiile umanitare. Este unanim admis că războiul este o stare excepțională a grupurilor organizate politic care impune astfel o reglementare juridică specială. În dreptul public românesc antebelic nu era contrazisă în niciun fel ideea existenței distinct a dreptului războiului și a dreptului militar (Dașcovici N., 1942). De asemenea, literatura juridică occidentală admite fără rezerve că ansamblul normelor juridice referitoare la conflictele armate formează un domeniu distinct în cadrul dreptului (idem).
Dreptul internațional umanitar este o ramură specială și excepțională a dreptului internațional public care se aplică în condiții de conflict armat când, în mod imperativ, exercitarea drepturilor omului se restrânge în timp ce legislația drepturilor omului reprezintă principii mai generale care au ca obiect să asigure și să garanteze în toate timpurile indivizilor drepturi și libertăți fundamentale și să-i protejeze de flagelele sociale. Concluzionând, dreptul internațional umanitar reglementează îndeosebi relațiile dintre state și cetățenii inamici, iar legislația drepturilor omului, pe cele dintre stat și personele aflate sub jurisdicția sa. În prezent există o tendință de convergență între cele două sisteme, care postulează crearea unor mecanisme mixte de protecție care să acopere toate situațiile de pericol pentru persoana umană.
Drepturile fundamentale ale omului, consacrate prin instrumente juridice internaționale, au un caracter de universalitate și, ca atare, trebuie garantate și respectate în toate împrejurările – în timp de pace, de conflict armat și internațional și neinternațional, de tensiuni și tulburări interne. Tendința de interconexiune între cele două sisteme poate fi reținută și din faptul că principii ale drepturilor fundamentale ale omului enunțate în Declarația universală din 10 decembrie 1948 au fost transpuse în norme juridice, pentru prima dată, în Convențiile a II-a și a IV-a de la Geneva din 12 august 1949, privitoare la statutul populației civile în caz de război. De asemenea, regulile referitoare la drepturile omului consacrate în Pactul internațional cu privire la dreptul civil și politic și-au găsit reflectarea în Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, înainte ca Pactul să fi intrat în vigoare. Totodată, unele drepturi prevăzute în convenții și în Protocol, referitoare la interdicția torturii, a pedepselor crude și degradante, la luarea de ostateci, la protecția copiilor etc., au fost enunțate în convenții de sine stătătoare din sistemul juridic al drepturilor omului. Această tendință de interconexiune a început să se manifeste mai pregnant din 1968, când, la Conferința de la Teheran, convocată cu prilejul aniversării a 20 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, problematica umanitară a intrat în sfera de preocupări a Națiunilor Unite. Obiectivele pe care și le-a propus ONU în acest domeniu vizau respectarea drepturilor omului în perioada de conflict armat; prevenirea și reprimarea crimelor de război și a crimelor contra umanității și asigurarea drepturilor omului prin interzicerea sau limitarea utilizării anumitor arme.
În aceeași direcție, a interconexiunii între sistemele de protecție din domeniul drepturilor omului cu cele din domeniul dreptului internațional umanitar, pledează și tendința de consolidare a funcției pacifice a dreptului umanitar, precum și rezoluția Comisiei drepturilor omului din 1990 care impune guvernelor obligația de a introduce studierea dreptului internațional umanitar și a drepturilor omului în rândul forțelor de poliție și în armată (Cloșcă I. & Suceavă I., 2000, p. 20-23). Schimbările produse în Europa și în lume, în ceea ce privește problematica drepturilor omului, a condus la impunerea acesteia ca o cheie a tuturor problemelor mondiale. În măsura în care se va găsi și se va reuși o soluționare a acestei problematici, ființa umană își va vedea respectate toate drepturile sale inerente, în aceeași măsură vom avea o soluționare a celorlalte mari probleme precum securitatea, dezvoltarea,pacea etc. Cele ce preced evidențiază complementaritatea celor două sisteme care se completează reciproc.
Pentru acest motiv, în doctrină s-a sugerat unificarea lor sub denumirea comună de Drept Uman.
1.2 Evoluția istorică a dreptului internațional umanitar
Dezvoltarea istorică a dreptului internațional umanitar se caracterizează prin două tendințe contradictorii, prima evidențiind un enorm progres – dreptul internațional umanitar a devenit una dintre cele mai cuprinzătoare ramuri reglementate ale dreptului internațional. Cele mai multe aspecte ale protecției victimelor conflictelor armate și ale managementului ostilităților au fost tratate prin prevederi detaliate, Convențiile de la Geneva din 1949 bucurându-se de o recunoaștere cvasi-universală. Ele au fost ratificate de mai multe state decât orice altă convenție, exceptând Carta ONU și Convenția privind drepturile copilului. Un mare număr din prevederile Convențiilor de la Geneva din 1949 au devenit recunoscute ca reguli cutumiare și JUS COGENS.
Acest succes contrastează cu tendința secundară, reprezentând violările grave continue ale dreptului umanitar și creșterea înspăimântătoare a actelor inumane de cruzime comise în recentele conflicte armate, dezastrele umanitare legate de ostilitățile armate devenind una din problemele majore ale timpului nostru. Evident, reglementările legale nu au avut totdeauna efectele așteptate la adoptarea lor. Este de necontestat că legile și obiceiurile războiului există încă de când istoria înregistrează primele comunități organizate. Se spune chiar că ele au fost forța dinamică a dreptului internațional public, deoarece războiul a fost cea dintâi formă de contact între state (Dașcovici N. 1934, p. 21). Istoria umanității demonstrează că până în zorii mileniului al treilea războaiele au fost o formă importantă de determinare a formelor de organizare și funcționare statală a comunităților umane.
O succintă sinteză a genezei și evoluției dreptului internațional umanitar are la bază constatarea, ușor verificabilă, că atenuarea rigorilor războiului și protejarea victimelor acestora, ca și a persoanelor care nu iau parte la ostilități este o preocupare străveche a omenirii (Cloșcă. I. & Suceavă I., 1992, pp. 23-25). În realitate, legile războiului sunt tot atât de vechi ca și războiul însuși și războiul tot atât de vechi ca și viața pe pământ (Pictet J, 1983, p. 12). În plan ideatic, rădăcinile acestor preocupări se pierd în negura vremurilor, fiind prezente în mai toate zonele geografice ale globului.
1.2.1. Regulile de Drept Umanitar din Antichitate până la căderea Imperiului Roman (Anul 476 d.H.)
Geneza și evoluția dreptului internațional umanitar au fost puternic influențate de starea social-politică a epocii, de curentele filozofice ale antichității, fiind rezultanta incidenței acestui element cu alți factori – comandamentele religioase, principiile dreptului natural și ascendența formelor de civilizație. Studierea comportamentului primelor comunități primitive a evidențiat faptul că aici domnea cel mai adesea legea junglei – victoria într-o bătalie era urmată de masacre și atrocități abominabile. Printr-un cod nescris al onoarei, războinicilor le era interzis să se predea, singura alternativă fiind – a învinge sau a muri. Chiar și în această epocă de început se constată existența anumitor reguli de desfășurare a luptei. Quiney Wright a identificat la popoarele primitive anumite reguli de purtare a războiului care ulterior au fost consacrate ca norme de drept pozitiv, cum ar fi: legi care disting anumite categorii de inamici; reguli care definesc împrejurările, formalitățile și dreptul de a începe și a încheia un război – reguli ce prescriu limite în ce privește persoanele, sezoanele, locurile și modul de desfășurare a luptelor și reguli care scot războiul în afara legii.
Perioada istorică cuprinsă între anii 3000 și 1500 înainte de Hristos, începe să fie mai bine cunoscută datorită descoperirilor arheologice. Izvoare chineze, având o vechime de peste trei milenii, atestă existența unor tratate cu statele străine pentru condamnarea războaielor fără justificare.
Astfel, China antică a cunoscut instituția diplomației, ale cărei funcții erau îndeplinite de călători (ambasadori) și de tălmaci (interpreți). Documentele istorice atestă că spre anul 2000 îH apar și se fac cunoscute anumite uzanțe. Un exemplu în acest sens este Codul Hammurabi, regele Babilonului, care ab initio, spune – prescriu aceste legi spre a împiedica pe cel puternic să oprime pe cel slab. Egiptul antic a jucat un rol important în cadrul relațiilor internaționale, acesta întreținând multe legături comerciale și politice cu toate țările Orientului. La Tell-Amarna au fost descoperite 360 de tăblițe din lut ars, care conțin corespondența diplomatică a Egiptului, în sec. XVI-XV î.H., cu Babilonul și cu alte state din Orient. Aceste tăblițe, în conținutul lor, tratează probleme legate de pace și de război. Tot de la egipteni ne-a rămas unul dintre cele mai vechi tratate internaționale, un tratat de prietenie și alianță denumit Tratatul Sublim – încheiat în 1296 îH între Hattusil, regele hitiților și Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, care consemnează unele reguli de drept convenite între părți.
Se poate cita, de asemenea, în Egipt, Les sept oevres de la veritable Miséricard, în lumea hindusă, vechile cărți indiene Mahabharata și Ramayana care conțin principii foarte avansate în comparație cu epoca respectivă, unele apropiindu-se de prevederile Convenției a IV-a de la Haga din 1907 asupra legilor și obiceiurilor războiului terestru, iar Legea lui Manu (sec. XIII – sec. VI î.H.) păstrată într-o versiune datând din sec. II î.H. – sec. II d.H. conține prevederi cu privire la comportamentul participanților la conflict de o incredibilă modernitate (Anexa 1).
Exemple de toleranță față de adversar găsim și la perși, iar Vechiul Testament recomandă evreilor să nu ucidă inamicul care se predă și să manifeste milă față de femei, răniți, bătrâni și copii. Trăsătura caracteristică a perioadei cuprinsă între anii 1500 îH și 476 dH (căderea Imperiului roman) o constituie izolarea comunităților umane și un sentiment de ostilitate reciprocă, fiecare dintre aceste comunități considerându-le pe celelalte inamici naturali ce trebuie învinși, aserviți și distruși.
Războiul a fost, ca atare, singurul mijloc de apropiere forțată între popoare. În aceste condiții nu s-au putut crea norme juridice în adevăratul înțeles al cuvântului, însă anumite uzanțe s-au putut constata la mai toate statele. Documentele istorice menționează existența unui tratat încheiat în sec. al VI-lea îH, între statele Chinei antice, privind renunțarea la război și soluționarea conflictelor dintre ele prin intermediul unui arbitru. Și în vechile lucrări juridice hinduse – Gautama Sutra – se folosea denumirea de „legile țărilor”, toate acestea atestând existența unor misiuni diplomatice ad-hoc. Dreptul internațional a cunoscut o amplă dezvoltare în Grecia antică. Datorită comunității de limbă și religie care a suscitat un puternic sentiment național, statele cetăți s-au constituit în amficționii sau în federații, între ele stabilindu-se raporturi normale, de bună vecinatate (Le Fur L.,1928, p. 4).
Ca urmare a întinselor relații economice, politice și culturale, între nenumăratele state cetăți a luat naștere un drept internațional convențional. În practica internațională a statelor grecești antice se folosea arbitrajul, prevăzut în clauzele tratatelor, precum și mediațiunea pentru rezolvarea diferendelor între cetăți. Celelalte state, însă, erau considerate de greci barbare, dușmanii săi naturali erau în afara dreptului. Inamicul învins și capturat era considerat un lucru ce aparținea învingătorului care îl putea ucide sau face sclav. Din cauza acestei situații, nu s-au putut crea relații guvernate de drept, însă existența unor stări de lucruri reale a determinat statele să admită și să respecte anumite reguli umanitare. Pe această bază, mai ales după ce Alexandru cel Mare a ajuns la apogeul cuceririlor sale, s-a creat doctrina stoică ce a deschis o eră nouă în lumea antică – a creat noțiunea de umanism care a generat admiterea arbitrajului ca mijloc de reglementare a diferendelor, a consacrat imunitatea solilor, neutralitatea anumitor locuri, răscumpărarea prizonierilor de război, respectarea rămășițelor pământești ale inamicului, dreptul de azil ș.a.(Bonfils, H., 1905, pp. 31-60.).
Roma și Statul roman au fundamentat, chiar din prima perioadă a istoriei lor, anumite norme de drept internațional, aducând, astfel, o contribuție însemnată reglementării juridice a relațiilor cu celelalte popoare. Este cunoscut faptul că Roma s-a caracterizat nu numai prin geniul organizării și prin forță, ci și prin drept – ubi societas ibi jus – și într-adevăr, dreptul a cunoscut o extraordinară dezvoltare între granițele statului roman. Jus naturale – era destinat exclusiv propriilor cetățeni, iar jus gentium era aplicat străinilor aflați pe teritoriul Romei, astfel el era un drept concedat și nu avea sensul dreptului internațional de astăzi. Jus gentium – reprezintă ansamblul de reguli pe care rațiunea naturală le-a stabilit între oameni. El avea un conținut mai larg decât la dreptului internațional, întrucât, în afara normelor privind relațiile dintre popoare, el cuprindea și norme de drept civil care reglementau raporturile juridice ale cetățenilor romani. Pentru romani, statele din jurul lor reprezentau numai dușmani ce trebuiau învinși, aserviți si anexați, ca atare rămâneau în afara dreptului. În relațiile diplomatice romanii foloseau ambasadori -legați, oratori -oratores și vestitori -nuncii. Viața solilor era considerată inviolabilă. În afară de contribuția adusă de romani la dezvoltarea normelor de drept internațional, trebuie relevat aportul filozofilor și jurisconsulților romani în fundamentarea instituțiilor juridice. Odată cu încheierea acțiunilor cuceritoare, doctrina stoică, care, prin străluciții ei reprezentanți – Cicero și Seneca – a proclamat egalitatea între oameni și a denunțat sclavagismul, începe să joace un rol din ce în ce mai însemnat în promovarea spiritului umanist, căutând să orienteze domeniul securității statelor în direcția respectării legilor și în toleranță.
În anul 313, prin Edictul de la Milano, prin care împăratul Constantin îmbrățișează religia creștină, biserica se aliază cu statul și deține, pentru mai multe secole, o mare influență în societate. Sfântul Augustin, la începutul sec. V, formulează teoria războiului just care, preluată de doctrina stoică, dar greșit înțeleasă, avea să joace în Evul Mediu un rol nefast. Este evident că fiecare parte beligerantă pretindea că numai cauza sa este singura justă (Calvo C., 1892, p. 6).
1.2.2 Regulile de purtare a războiului în perioada de la căderea Imperiului Roman (anul 476) până la Pacea Wesphalică (anul 1648 )
Pe ruinele fostului Imperiu roman s-au format, de către popoarele slave și germanice, o serie de noi state, în unele din acestea situația rămând neschimbată, din acest motiv, la crearea Sfântului Imperiu roman de națiune germană -anul 800, Carol cel Mare – Charlemagne – n-a întâmpinat nicio dificultate să impună, ca regulă comună, dreptul roman considerat în principiile sale cele mai generoase și confundat cu jus gentium, în sensul de drept natural (Calvo C.,1892, pp. 6-7). În această perioadă încep să apară primele reguli juridice de purtare a războiului, atât pe uscat cât și pe mare. Factorii care au influențat formarea dreptului umanitar în această epocă au fost doctrina religioasă, cavalerismul, dezvoltarea comerțului, marile descoperiri geografice, nașterea imperiilor coloniale și războiul corsarilor. Principiile umaniste, influențate de doctrina religioasă, inițial contrară stării de ostilitate, încep să-și facă apariția puțin câte puțin. Datorită caracterului său centralizat Biserica reușește să exercite un rol însemnat în viața socială, cunoscute fiind medierile sale într-o serie de diferende, precum și vestitele concilii ecumenice, adevărate congrese la care luau parte principi și regi. În sec. al XI-lea, Biserica emite așa numitele treuga die (Trêve de Dieu) armistiții ale lui Dumnezeu care stabileau anumite zile când războiul trebuia suspendat. În acest context își face apariția, din nou, teoria eronat formulată și reținută de dreptul laic, a războiului just. Cert este că în această perioadă dreptul războiului nu s-a putut dezvolta, în primul rînd din cauza luptei acerbe între papalitate și împărați care a atins apogeul odată cu edictarea bulei Uman Sanctum promulgată de papa Bonifaciu al VII-lea în anul 1302. Sfârșitul secolului al XIV-lea aduce pe câmpul de luptă armele de foc, care vor revoluționa arta războiului și vor influența ideile umaniste. Încep să ia ființă armatele profesioniste, iar războaiele private și obligațiile către suzeran sunt abolite; ca efect al acestei situații, în secolul al XVI-lea se observă o anumită solicitudine față de prizonieri, care pot fi răscumpărați precum și față de răniți. În această perioadă este enunțată teoria dreptului natural, ai căror promotori condamnă suferințele inutile. Legitimarea războiului se schimbă, nu mai are o motivație de ordin divin ci este fundamentată pe ideea de necesitate.
În secolul al XVI-lea, asistăm la declinul puterii pontificale și formarea statelor moderne; relațiile între acestea încep să fie guvernate de norme juridice –jus inter gentes, iar în practica internațională își fac apariția cartelurile și capitulațiile încheiate între șefii militari în timp de război. Țelul comun, al ideilor dreptului natural a influențat ordinele de cavaleri. Preceptele acestora – onoare, credință, loialitate, fidelitate, spirit de sacrificiu – au influențat într-o oarecare măsură dreptul războiului.
Aceste două curente de gândire au pregătit o etapă de civilizație în care omul a devenit conștient că, respectând suferințele semenului, îi impunea acestuia respectul propriei suferințe și s-au regăsit în dreptul războiului, în premisele a două mari principii, care le-au atestat autoritatea: principiul necesității, după care părțile beligerante nu au niciun drept de a folosi forța peste limitele necesare obținerii victoriei și principiul umanitarismului, conform căruia războiul trebuie astfel purtat încât să nu pricinuiască adversarului mai multe suferințe și distrugeri decât cele impuse de necesitățile operațiunilor militare. Din punctul de vedere al Dreptului Internațional Umanitar, regăsim o serie de principii și reguli încorporate într-o serie de texte care au un efect obligatoriu (Ogren K., 1996, pp. 475-480). De reținut că din această perioadă, cuprinsă între anii 476 și 1648, datează două reguli juridice foarte importante – abolirea războaielor private și protecția ambasadelor permanente.
1.2.3 Evoluția Dreptului Războiului de la Pacea Westfalică (1648) la Conferința de pace de la Paris (1856 )
Datorită concentrării întregii puteri de stat în mâinile monarhului, în perioada de destrămare a feudalismului iau naștere, în apusul și răsăritul Europei, puternice state naționale. Apar și se dezvoltă relațiile capitaliste, care duc la formarea și consolidarea statelor centralizate, iar statul absolutist, deși instrument al clasei feudalilor, este obligat să țină seama, în politica sa externă, de interesele naționale.
În Europa, politica echilibrului puterii se manifestă după anul 1648 –Tratatele Westphalice, încheiate la 24 octombrie 1648, punând punct războaielor religioase de 30 de ani și constituind adevăratul punct de plecare al dreptului războiului. Conceptul de echilibru al puterii, elaborat de Anglia în secolul al XVIII- lea, a reflectat convingerile reprezentanților curentului illuminist, dominând diplomația europeană pe parcursul a două secole.
Datorită acestor factori determinanți ai schimbării, în perioada dintre anii 1648 și 1815, procesul de umanizare a războiului a făcut pași însemnați fiind convenite o serie de norme juridice referitoare la libertatea comerțului neutrilor în timp de război maritim; confiscarea proprietății private inamice pe mare; dreptul la vizită; contrabanda de război; condițiile blocadei; interzicerea în timp de război a comerțului colonial; dreptul de intervenție; condițiile calității de beligerant ș.a., au fost condamnate mijloacele perfide și crude. Drept urmare rapoartele dintre beligeranți s-au ameliorat, la fel și tratamentul prizonierilor de război. În acest secol al luminilor se formulează o doctrină esențialmente umanitară, după care războiul să se limiteze la lupta între militari, fără a produce rău nici populației civile, nici bunurilor care nu au caracter militar. Generalizarea practicii cartelurilor duce la definirea poziției, a soartei, victimelor de război și începerea încheierii unor capitulații pentru predarea locurilor fortificate. Încep să se încheie acorduri de armistițiu în care sunt enunțate reguli privind tratamentul răniților și al bolnavilor – sistemul cartelurilor. Totodată, în practica diplomatică apar primele tratate de pace, dintre care cel mai remarcabil este Tratatul de prietenie și pace încheiat la 10 septembrie 1785 între Statele Unite ale Americii și Prusia, care cuprinde dispoziții ce se vor regăsi în convențiile din secolul următor.
În caz de război se va renunța la blocadă; civilii inamici vor putea părăsi țara imediat după declanșarea războiului; prizonierii de război vor fi hrăniți și cazați la fel ca și militarii țării deținătoare; un om de încredere îi va vizita și le va acorda îngrijiri; spitalele nu vor fi atacate; ele vor fi marcate cu un fanion; răniții și bolnavii nu vor fi considerați prizonieri de război, ei vor fi îngrijiți ca și cei ai armatei captoare și vor fi repatriați după vindecare; medicii și ajutoarele lor, precum și preoții nu vor fi ținuți în captivitate ci repatriați; populația civilă nu va fi molestată.
Revoluția franceză de la 1789 proclamă nemuritoarele principii care trebuiau să ducă la pacea universală. Cu toate că războaiele duse, la începutul existenței sale, de Republica Franceză urmăreau apărarea noului regim împotriva intervenției altor state, aceste războaie se transformă treptat în războaie de cucerire. Odată cu luarea puterii de către Napoleon Bonaparte, încălcările principiului neintervenției se manifestă prin instaurarea unor regimuri politice fidele Franței în țările asupra cărora își stabilește dominația. Va începe perioada războaielor dezlănțuite, care vor marca un teribil recul umanitar. Cartelurile, armistițiile și capitulațiile, nemaifiind încheiate, și-au pierdut orice autoritate. Peste normele ce păreau a fi intrat definitiv în patrimonial comun al națiunilor s-a așternut uitarea (Pictet J., în Actes du colloque international de droit humanitaire, 1974, p.1). După epopeea războaielor napoleoniene, suveranii marilor puteri europene au trecut la reorganizarea relațiilor internaționale pe baze noi, astfel că secolul al XIX-lea va intra în istorie ca secolul abolirii sclaviei, al creării Crucii Roșii Internaționale și elaborării primelor convenții generale cu caracter umanitar, înregistrându-se progrese sensibile în domeniul ameliorării suferințelor umane și al consolidării protecției victimelor de război.
Punctul de pornire l-a constituit Congresul de la Viena al cărui act final a fost semnat la 09 iunie 1815 și care a schimbat complet fața lumii; a creat un nou echilibru European, dar artificial, a încercat să adopte măsuri de natură a preîntâmpina noii mișcări revoluționare și a modificat harta politică a Europei, fără a ține seama de realitățile naționale, etnice și istorice (Le BN Ferel de Cussy, 1846, pp.16-19). Pentru permanentizarea noii configurații politice a Europei, Rusia, Austria și Prusia, noii stăpâni ai lumii, au semnat în anul 1815, un tratat prin care se obligă să-și acorde asistență reciprocă în scopul restabilirii dominației și frontierelor proclamând principiul legitimității. Tratatul încheiat a reprezentat și actul de constituire al Sfintei Alianțe, la care, mai târziu, au aderat și alte state. Împotriva doctrinei Sfinei Alianțe se manifestă, în mod deschis, președintele Monroe al Statelor Unite ale Americii. În cunoscutul său mesaj prezentat Congresului American, la 2 decembrie 1823, este proclamată doctrina Monroe. Dacă în momentul proclamării sale doctrina Monroe a avut un caracter progresist, ea s-a transformat ulterior într-o justificare a hegemoniei SUA în America de Sud. O asemenea deviere a doctrinei Monroe” a fost facilitată de tezele pe care le cuprindea cu privire la interzicerea colonizării din partea puterilor europene a continentului american. Pornind de la aceste teze, SUA au considerat că pot interveni în orice conflict dintre un stat european și unul american. Practica statelor, în secolul al XIX-lea, cunoaște și intervenții sub motivul protecției persoanei și bunurilor cetățenilor unui stat, aflați în străinătate, denumite și intervenții de poliție internațională. Dacă în motivarea unui amestec în treburile altui stat se invoca necesitatea de a ocroti cetățenii săi împotriva unor acte de încălcare flagrantă a drepturilor comise de către acel stat – acte de cruzime, persecuții, masacre, intervenția era calificata în interesul umanității. Asemenea motivări umanitare ascundeau de fapt interesele economice și politice ale marilor puteri. În secolul XIX, cancelarul austriac Metterrich a reușit reconstituirea unității Europei, dar, ulterior, cancelarul german Bismarch a demontat-o prin politica sa de forță. Intervențiile au continuat să se producă în mod frecvent, proclamări ale principiului neintervenției încep să apară în tratate, ca de exemplu în Tratatul de pace de la Paris din 1856. Un amănunt demn de reținut, din această perioadă, este înființarea în 1863 a Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Începe, astfel, să-și croiască drum sentimentul unei comunități de interese, a unei solidarități în fața pericolelor și amenințărilor, fără ca prin aceasta interesele naționale să se diminueze. Pe acest fundal, în planul dreptului internațional umanitar se elaboreaza norme referitoare la drepturile și îndatoririle statelor neutre în timp de război și se dezvoltă cele privind blocada, contrabanda etc. În această perioasă apar primele manuale naționale de drept militar și reguli de angajare, cel mai cunoscut manual național, prin care se prevedea respectarea/utilizarea legilor și obiceiurilor războiului, de către forțele armate, și una din primele încercări de codificare a legilor războiului terestru, a fost Instrucțiunile pentru Conducerea Armatelor Statelor Unite în Operație -1863, manual folosit în războiul civil american. (Anexa 2) El a devenit un model pentru multe alte manuale naționale care subliniază compatibilitatea conducerii militare a unui conflict armat cu un set de reguli juridice destinate să reglementeze politic acea conducere. Renașterea a adus cu sine și formarea științei dreptului internațional în centrul căruia s-a aflat, ca o preocupare constantă și majoră formularea regulilor războiului, aceasta fiind rezultatul faptului că din secolul al XII-lea țările europene și-au creat armate permanente, necesitând obiceiuri și practice ale războiului cu caracter uniform (Miga-Beșteliu R., 1977, p.27) totuși, în practica statelor se manifestă în continuare concepția că războiul constituie chiar o procedură juridică, ultimul mijloc la care suveranii sunt îndreptățiți să recurgă pentru a-și apăra drepturile.
1.2.4 Dezvoltarea Dreptului Internațional Umanitar de la Conferința de pace de la Paris (1856) până la Convențiile de la Geneva (1949).
Principalul obiectiv al Conferinței de Pace de la Paris (23/25 februarie 1856) l-a constituit încetarea războiului din Crimeea, dar s-a realizat și un alt obiectiv care, în opinia mea și raportat la necesitatea și importanța sa pentru viitor, se constituie în obiectivul major al conferinței. În speță, conferința de la Paris a adoptat la 16 aprilie Declarația referitoare la dreptul maritim, fapt ce marchează momentul istoric al trecerii la codificarea, prin instrumente juridice multilaterale, a normelor dreptului internațional umanitar al conflictelor armate. Aceste norme sintetizează standardele umanitare consacrate în decursul timpului pe cale cutumiară sau enunțate în reguli curente prin acte normative interne ale diferitelor state ori prin acorduri încheiate între ele. La acestea s-au adăugat reglementări inspirate sau determinate de noile realități trăite de omenire (Cloșcă I. & Suceavă I., 1992, pag.36). Dreptul Războiului a fost prima ramură a dreptului internațional a cărei codificare s-a impus prioritar, conflictele armate fiind mai crude și distructive. Aceasta a determinat și impulsul pentru fondarea Crucii Roșii în 1863 și încheierea Convențiilor de la Geneva pentru ameliorarea condiției răniților în confruntările armate terestre din 1864 (Schindler D. & Toman J.,2004). Primele standarde consacrate în dreptul pozitiv s-au materializat în convenții speciale prin care au fost interzise metode și mijloace de război: Declarația de la Sankt – Petersburg din 11 decembrie 1868; Declarația de la Haga din 29 iulie 1899, Convenția de la Haga din 1907; Regulamentul anexat Conferințelor de la Haga din 1899 (II) și 1907 (IV) referitoare la legile și obiceiurile războiului terestru. Toate aceste standardele umanitare de protecție a victimelor de război și a populației civile sunt urmarea, mai mult sau mai puțin, înființării în 1863 a Comitetului Internațional al Crucii Roșii. În esența lor, acestea sunt documente de drept internațional la granița dreptului umanitar. Ele au o semnificație aparte, întrucât D.I.U. se aplică exclusiv în perioada de conflict armat, când dreptul internațional își încetează, practic, funcțiile și când multe din drepturile omului sunt supuse unor limitări care merg până la suspendarea lor. Lumea avansa rapid în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nu pe atât de rapid cât și-ar fi dorit lumea occidentală, urmările distrugerilor din ultimele conflicte atârnau greu în progresul societății. Codificarea dreptului civil și a dreptului penal a stimulat codificarea legilor războiului, astfel, secolul XIX a cunoscut progrese însemnate, a reprezentat începutul procesului de elaborare a unor norme juridice internaționale. Acest început promițător de codificare a celor două ramuri ale dreptului conflictelor armate – dreptul războiului și dreptul umanitar – a trezit îndreptățite speranțe, drept pentru care au fost elaborate standarde de protecție a tuturor combatanților, inclusiv a civililor, a personalului sanitar și religios militar și civil, precum și a bunurilor civile, materializate în convențiile speciale prin care au fost interzise unele metode și mijloace de război. A început să se vorbească de o nouă eră în istoria umanității, și de dezarmare generală. În 1874, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a inițiat desfășurarea unei conferințe – delegații din 15 state europene s-au întâlnit la Bruxelles, care să examineze proiectul unui acord internațional la legile și obiceiurile purtării războiului. Conferința a adoptat proiectul cu modificări minore, dar acordul nu și-a găsit aplicabilitatea niciodată. Lumea nu era încă pregătită să accepte un tratat obligatoriu. El a reprezentat modelul pentru Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 privind legile și obiceiurile războiului terestru. D.I.U., în special dreptul de la Haga sau dreptul războiului propriu-zis, a luat naștere pe cale cutumiară.
Prima Conferință de pace de la Haga, din 1899, a constituit momentul de început al trecerii de la calea cutumiară, la codificarea normelor dreptului războiului, nu au făcut altceva decât să codifice, în cea mai mare măsură, normele cu caracter cutumiar existente. Cu prilejul acestei prime conferințe s-a revizuit Declarația privind legile și obiceiurile războiului, elaborată în 1874 de Conferința de la Bruxelles; cea mai importantă realizare a constituit-o adoptarea Convenției privind respectarea legilor și obiceiurilor războiului terestru și a anexei acesteia „Reguli privind respectarea legilor și obiceiurilor războiului”, la 29 iulie 1899. Cu același prilej a fost adoptată o nouă convenție, privitoare la dreptul conflictelor pe mare, adaptându-se principiile Convenției de la Geneva din 1864 la războiul maritim. Au fost formulate și primele declarații privitoare la modalitățile și mijloacele de ducere a războiului aerian, în speță lansarea proiectilelor și explozivilor din baloane. Luările de poziție, ale participanților la conferință, au avut ca obiect și folosirea gazelor asfixiante; gloanțelor explozive și a celor care se turtesc în corpul uman – gloanțele dum-dum.
Urmare solicitărilor reprezentanților statelor, participanți la Conferinței de la Haga din 1899, guvernul elvețian a organizat în 1906 o Conferință specială pentru revizuirea Convenției de la Haga din 1864 în care s-a adoptat o versiune nouă, mai detaliată a Convenției privind răniții și bolnavii în armatele beligerante. Cea mai importantă operă de codificare a avut loc la cea de-a doua Conferință de pace de la Haga – 15 iunie – 18 octombrie 1907 – când, cele două convenții adoptate în 1899 și două dintre cele trei declarații au fost reiterate, cu unele completări, în plus, a adoptat șase convenții privind războiul maritim, două privind neutralitatea și o nouă declarație privind lansarea proiectilelor și explozivilor din baloane. Mai mult, au fost adoptate convenții noi referitoare la începerea ostilităților, la drepturile și îndatoririle statelor neutre în războiul terestru și în războiul maritim. În total, la Conferință, au fost adoptate paisprezece convenții – douăsprezece reglementând purtarea războiului/desfășurarea conflictului și numai două relațiile pașnice între state.
La patru decenii de la începutul procesului de codificare, în 1907, putem afirma că s-a realizat prima codificare completă a dreptului războiului din epoca modernă.
Până la prima conflagrație mondială, nu a mai existat decât o singură încercare de codificare a dreptului internațional umanitar. Astfel, la Conferința navală de la Londra din 1909 a fost adoptată declarația privind legile războiului naval, semnată de statele participante, dar niciodată ratificată, războiul întrerupând eforturile în acest scop. Continentul american a cunoscut o evoluție mai puțin spectaculoasă decât în Europa, a dreptului conflictelor.
Anii interbelici s-au caracterizat prin neglijarea dreptului internațional umanitar, deși reanalizarea dreptului de la Geneva a condus, în 1929, la revizuirea Convenției de la Geneva privind răniții și bolnavii și la adoptarea unei convenții suplimentare privind prizonierii de război. Eforturile de revizuire a Dreptului de la Haga, din această perioadă, au fost ezitante întrucât s-a crezut că încercarea de a adopta convenții adiționale ar mina încrederea în capacitatea Ligii Națiunilor de a preveni războiul. Primordial în perioada interbelică a fost asigurarea păcii, totuși, în această perioadă au fost adoptate două tratate empirice – Protocolul din 1925 pentru interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare sau de altă natură și a metodelor bacteriologice de război și Procesul-Verbal din 1936 privind războiul submarin. Deși urmările primei conflagrații mondiale erau proaspete, problema protecției populației civile împotriva efectelor războiului, mai ales ale războiului aerian, care și-a semnat în mod oficial actul de naștere cu această ocazie, nu a înregistrat o atenție deosebită. Este adevărat că s-au redactat mai multe variante de propuneri, dar niciuna nu a condus la adoptarea unei convenții obligatorii în acest domeniu al războiului aerian.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii a încercat să se implice în acest domeniu al protecției populației civile împotriva efectelor războiului, mai ales ale războiului aerian, invitând principalele state la mai multe Conferințe Internaționale la care a pregătit proiecte pentru o Convenție privind protecția civililor, dar nu a găsit sprijinul necesar din partea guvernelor. De aceea, niciun proiect nu a putut fi prezentat nici la Conferința din anul 1929, dar totuși, cu acest prilej, s-a recomandat pregătirea unui studiu exhaustiv privind protecției populației civile împotriva efectelor războiului, mai ales ale războiului aerian, vizând încheierea unei convenții. Proiectul de convenție, aprobat de Conferința Internațională a Crucii Roșii de la Tokio din 1934, a fost remis guvernelor, dar datorită întârzierii răspunsurilor acestora o dată a desfășurării conferinței, pentru adoptarea convenției, nu a putut fi stabilită într-un termen rezonabil, astfel, desfășurarea Conferinței a fost fixată pentru începutul anului 1939. Începutul celei de a doua conflagrații mondiale, în septembrie 1939 a împiedicat ținerea Conferinței și, astfel , în timpul celui de-al doilea război mondial nu a existat nicio convenție pentru protecția civililor împotriva efectelor războiului, mai ales ale războiului aerian.
1.2.5 Convențiile de la Geneva din 1949 și instrumentele juridice până la încheierea Războiului Rece
Cele mai multe standarde vizează protecția populației civile, în special a anumitor componente vulnerabile ale acesteia, și în principal a copiilor, femeilor și bătrânilor. Să nu uităm că ulterior conferinței diplomatice din 1864, Comitetul Internațional al Crucii Roșii și guvernul elvețian au considerat că este responsabilitatea lor să acționeze „pentru aplicarea și dezvoltarea Convențiilor de la Geneva”, excluzând din preocupările lor regulile privind conducerea ostilităților care antrenau divergențe de vederi politice spre deosebire de regulile privind victimele de război. Astfel, la inițiativa Comitetului Internațional al Crucii Roșii, în 1949 Convențiile de la Geneva au fost revizuite și, mai mult, celor trei Convenții privind răniții, bolnavii, naufragiații și prizonierii de război li s-a adăugat Convenția a IV-a privind protecția persoanelor civile în timp de război. Exceptând unele prevederi minore, ea nu reglementează protecția civililor împotriva efectelor ostilităților, întrucât astfel de prevederi erau considerate ca aparținând dreptului de la Haga. Dacă în 1949, prin cea de a IV-a Convenție nu s-a avut în vedere decât protecția populației civile aflată sub puterea inamicului – în teritoriul inamicului sau în teritoriul ocupat de inamic- în perioada ce a urmat s-a urmărit crearea unor standarde eficiente de protecție a populației civile în toate situațiile posibile în care aceasta s-ar putea afla în caz de conflict armat. Aspecte incipiente ale transformării progresive a dreptului războiului într-un drept orientat spre drepturile omului, pot fi deja sesizate în Convențiile din 1949 care se referă la drepturi ale persoanelor protejate în loc să impună doar obligații pentru beligeranți și care stipulează că persoanele protejate nu pot renunța la drepturile lor. Mai mult, art. 3 comun Convențiilor din 1949 constituie o cvasi-prevedere referitoare la drepturile omului. El reglementează relația dintre guverne și conaționalii lor în cazul unui conflict armat intern, problemă reglementată tradițional de prevederile din domeniul drepturilor omului. Protecția drepturilor omului în toate timpurile și în toate împrejurările este unul din scopurile Națiunilor Unite înscris în actul său constitutiv – Carta ONU – care obligă la respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În vederea atingerii acestui scop, Adunarea Generală a ONU și alte instituții specializate din sistemul său au adoptat o serie de documente prin care proclamă standarde umanitare de protecție, care vizează, direct sau indirect, situații de conflict armat. Profesorul SCHINDLER (2004) vorbind despre dezvoltarea Dreptului Internațional Umanitar de la al II-lea război mondial până prin 1960, aprecia că în această perioadă ONU a ignorat elaborarea Convențiilor de la Geneva. În ciuda abținerii de la procesul de codificare și reglementare, în această perioadă ONU a exercitat o influență considerabilă, deși puțin observată, asupra rezultatelor acestei conferințe, puțin mediatizată. Primul document internațional, având ca obiectiv standarde umanitare de protecție, care vizează, direct sau indirect, situații de conflict armat l-a constituit Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1948, prin Rezoluția nr.260/III.
Prin această Convenție, statele membre ale ONU declară genocidul, comis în timp de pace sau de război, drept crimă internațională. La 28 iulie 1951, conferința plenipotențiarilor, convocată de ONU în aplicarea Rezoluției 428/V a adunării Generale din 14 decembrie 1950, a adoptat Convenția relativă la statutul refugiaților și ei victime, directe sau indirecte, ale războiului. Tot în această perioadă a fost adoptată și Convenția UNESCO din 1954, pentru protecția bunurilor culturale în caz de război.
Războaiele din Coreea și Indochina, în anii ׳50, nu au adus nimic nou în ceea ce privește dezvoltarea și modernizarea/actualizarea normelor Dreptului Internațional Umanitar, influența Convențiilor de la Geneva în desfășurarea acțiunilor de luptă, alegerea obiectivelor și protecția populației minoră. Cu timpul, datorită faptului că războiul a fost prohibit ca mijloc/metodă de soluționare a conflictelor, normele de drept internațional umanitar au fost date aproape uitării. Mai mult, din cauza faptului că în Convențiile de la Haga nu s-a operat nicio modificare de la adoptarea lor în anul 1907, în timp ce Convențiile de la Geneva au fost revizuite în 1949, au început să se manifeste discrepanțe crescânde între normele pe care acestea le cuprindeau.
Asumându-și în continuare rolul de gestionar și promotor al Dreptului de la Geneva, Comitetul Internațional al Crucii Roșii a pregătit în 1956 – Draft rules for the limitation of the dangers incurred by the civilian population in time of war –reguli aprobate de Conferința Internațională a Crucii Roșii de la New Delhi în anul 1957 și remise guvernelor. Neexistând, însă, nicio reacție din partea guvernelor, mai ales în ce privește dispozițiile referitoare la armele cu efecte necontrolate, nu s-a putut adopta nicio Convenție. C.I.C.R a perseverat în demersurile sale, anul 1968 marcând o nouă etapă în care ONU a intervenit impulsionând dreptul umanitar. Conflictele armate grave din Vietnam 1964-1975, Nigeria-Biafra 1967-1970 și războaiele de eliberare națională au stimulat ONU să devină activă în domeniul dreptului umanitar aplicabil în conflictele armate astfel, la jumătatea anilor 1960, s-a evidențiat un nou interes față de dreptul umanitar. Adunarea Generală a ONU a trecut la solicitarea adoptării unor rezoluții prin care războaiele de eliberare națională să fie privite ca fiind conflicte armate internaționale în care Convențiile de la Geneva să fie aplicate integral și luptătorii pentru libertate să fie tratați ca prizonieri de război. Momentul de vârf și de reușită l-a constituit Conferința internațională privind Drepturile Omului, organizată de ONU în 1968 la Teheran, când, Adunarea Generală a răspuns cererii adoptând Rezoluția 2444(XXIII) vizând – respect for human rights in armed conflicts.
Conferință diplomatică de la Geneva dintre anii 1974-1977, a adoptat cele două Protocoale adiționale la Convențiile de la Geneva, protocoale care au acoperit lacunele resimțite de-a lungul anilor. În primul rând, ele au îmbunătățit protecția acordată populației civile împotriva ostilităților – Protocolul I, art.48; Protocolul II, art.13, și au reafirmat și dezvoltat principiile fundamentale ale convențiilor de la Haga din 1899 și din 1907 privind conducerea ostilităților, Protocolul I consemnând o nouă definiție pentru forțele armate și combatanți și trecând peste distincția dintre forțele rezultate și cele neregulate. ONU și-a continuat, în perioada 1960-1980, acțiunea de promotor al normelor privind protecția drepturilor omului în toate timpurile și în toate împrejurările, patronând adoptarea a încă două Convenții în contextul Dreptului de la Haga – Convenția din 1976 privind interzicerea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile și Convenția din 1980 cu interdicții și restricții privind folosirea anumitor arme convenționale considerate a fi excesiv de vătămătoare sau cu efecte necontrolate. (Convenția armamentelor convenționale), însoțită de Protocoale speciale referitoare la armele specificate.
1.2.6 Dreptul Internațional Umanitar după încetarea Războiului Rece, o preocupare centrală a comunitații internaționale
După anul 1989, Dreptul Internațional Umanitar a cunoscut o dezvoltare deosebit de intensă, apreciată ca explozivă și revoluționară. Căderea cortinei de fier a dat frâu liber conflictelor interne, anterior ținute în frâu de regimurile totalitariste sau de puterile externe – Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Somalia, Liberia, Burundi, Sierra-Leone, Rwanda, Haiti, asistând, astfel, la lupte/conflicte deosebit de violente și sângeroase, urmare a fanatismului religios sau etnic, la prăbușiri de guverne sau grupări totalitariste conducătoare. Toate aceste conflicte interne au determinat, stimulat, indus dezvoltări de mare anvergură ale dreptului internațional umanitar.
Prima și apreciem noi cea mai mare dezvoltare a fost decizia Consiliului de Securitate referitoare la faptul că violările dreptului omului pe scară largă; suferințele cauzate de aceste violări pot constitui o amenințare pentru pacea și securitatea internațională și pot intra sub incidența măsurilor prevăzute de capitolul VII din Carta ONU. În aceste condiții aspectele de drept internațional umanitar, legislația, acțiunile umanitare au fost evident reliefate, ca importanță, sensibilizând atenția internațională.
ONU a obținut, la începutul anilor 1990, în unele situații, rezultate mulțumitoare, trimițând misiuni de observatori sau organizând și intervenind cu forțe de menținere a păcii – El Salvador 1990-1995; Cambodgia 1991-1995 și Mozambic 1992-1995, intervenția având la bază acceptul părților în conflict. Uneori, însă, asemenea misiuni s-au dovedit imposibile sau inadecvate datorită complexității conflictului- ne referim la conflictele din Timorul de est, Rwanda, Somalia, Liberia, Sierra Leone sau cele din fosta Iugoslavie. Asumându-și, din propria-i inițiativă, rolul de apărător suprem al dreptului internațional umanitar, dar și de promotor al principiilor și legităților acestuia, Consiliul de Securitate a autorizat folosirea forței pentru contracararea dezastrelor umanitare și a înființat ad-hoc două tribunale penale internaționale, în baza acestei decizii. În opinia noastră, însă, există un impediment în asumarea și exercitarea statusului de apărător suprem al dreptului internațional umanitar și promotor al principiilor și legităților acestuia, întrucât Consiliul de Securitate este dependent de consimțământul a cel puțin nouă membri din cei cincisprezece membri ai săi și al celor cinci membri permanenți. În aceste condiții, Consiliul de Securitate nu poate acționa decât selectiv. Chiar și în condițiile existenței acestui impediment, Consiliul de Securitate a adoptat un număr însemnat de rezoluții
Rezoluția 688/5 aprilie 1991 a consemnat faptul că acțiunile irakiene au generat valuri întregi de refugiați și amenință pacea și securitatea internațională, Irakul fiind invitat să permită de urgență accesul organizațiilor umanitare internaționale, prin reprezentanții lor, la toți aceia care au nevoie. Urmare acestei rezoluții, forțele aliate au intervenit în nordul Irakului, în cadrul operațiunii Provide Comfort, ce a avut ca obiectiv acordarea asistenței umanitare populației de origine kurdă din nordul Irakului, deși în acest caz nu a fost autorizată folosirea forței. Apreciem ca fiind relevantă și Rezoluția 770 din 13 august 1992, referitoare la Bosnia-Herțegovina, prin care s-a făcut explicit referire la capitolul VII din Carta ONU și invitând statele să ia toate măsurile (neexcluzând folosirea forței) pentru a facilita.asigurarea asistenței umanitare în Sarajevo și oriunde e nevoie în alte părți din Bosnia-Herțegovina Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluții similare în timpul conflictelor din Somalia – Rezoluția 794/3 decembrie 1992; Rwanda – Resolution 918 of 17 May 1994; Resolution 925 of 8 June 1994, Resolution 929 of 22 June 1994; Haiti – Rezoluția nr. 940 din 31 iulie 1994 și Albania – Rezoluția 1110 din 28 Martie 1997 și Rezoluția 1114 din 19 Iunie 1997, prin care a autorizat folosirea forței, pentru soluționarea conflictelor. În cazul Kosovo, deși au fost adoptate două rezoluții, de către Consiliul de Securitate, în anul 1998, cu referire la capitolul VII din Carta ONU, nu a fost autorizată folosirea forței. Astfel, intervenția NATO din martie-iunie 1999 a fost neautorizată, putând fi calificată ca acțiune armată nelegitimă, act de agresiune împotriva unui stat. Dorind să legitimeze,însă, intervenția NATO, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1244 din 10 iunie 1999, prin care a autorizat folosirea forței de către forțele de securitate prezente ce trebuie desfășurate în Kosovo.
Rezoluții ulterioare, privind autorizarea folosirii forței pentru scopuri umanitare, au fost adoptate și în cazul conflictelor din Timorul de est -1999 sau Sierra Leone 1999-2000, impuse fiind din cauza violărilor dreptului umanitar. Ele pot fi considerate, în același timp, și aplicări ale celor două prevederi ale Convențiilor de la Geneva și ale Protocolului Adițional I, art. 89, text de lege extrem de explicit în ceea ce privește autorizarea statele și implicit a organizațiilor internaționale să ia măsuri -exceptând folosirea forței- împotriva statelor care violează dreptul umanitar. În aceeași măsură este de reținut faptul că, în conformitate cu art. 1 comun al celor patru Convenții și art.1, alin.1 identic, al Protocolului I, părțile contractante ,,se obligă să respecte și să asigure respectarea prezentei Convenții în toate împrejurările".
Urmare, Consiliul de Securitate, în aplicarea măsurilor de restabilire și menținere a păcii, a luat măsuri în vederea stabilirii răspunderii penale a unor state/persoane, pentru încălcarea normelor internaționale în fosta Iugoslavie și în Rwanda, dar, din păcate, depășind astfel măsurile strict și pur militare în cazul celor două, a decis înființarea unor tribunale militare internaționale. Multe state au legiferat, la nivel național, urmăirea persoanelor care încalcă dreptul internațional umanitar, iar la nivel internațional, a fost creată Curtea Penală Internațională, organism permanent prin Statutul de la Roma din 1998, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002.
Pentru această perioadă, a doua mare realizare, în domeniul dreptului internațional umanitar, a constituit-o asimilarea progresivă a normelor dreptului conflictelor armate non-internaționale în dreptul conflictelor armate internaționale.
Pe parcursul edictării/evoluției normelor și principiilor ce reglementează cele două tipuri de conflict, principiile fundamentale ale dreptului internațional umanitar, dezvoltate mai ales pentru conflictele non-internaționale, și-au pierdut importanța, principiile fundamentale dezvoltate pentru conflictele internaționale, fiind considerate aplicabile și în această situație, cu atât mai mult cu cât, în 1968 și apoi 1970, Adunarea Generală a ONU a statuat, că unele principii umnitare de bază enumerate în rezoluțiile sale, erau aplicabile ,în toate conflictele armate ori ,în conflictele armate de toate tipurile iar, ulterior, Consiliul de Securitate a reținut atenția statelor părți să respecte dreptul internațional umanitar, să se abțină de la orice încălcare a acestuia și în acțiunile lor să nu se limiteze doar la regulile conflictelor armate non-internaționale, contrar autorii încălcărilor fiind judecați, ca singuri responsabili. În același sens, Curtea Internațională de Justiție a statuat, în cauza Nicaragua, din anul 1986, că articolul 3 comun, privind conflictele non-internaționale constituie o măsură minimală aplicabilă în conflict, recunoscând astfel că tipul de conflict este irelevant pentru cele mai multe dintre normele și principiile fundamentale ale dreptului internațional umanitar. Statutul Tribunalului pentru Rwanda din 1994 a confirmat această opinie, declarând pedepsibile violările dreptului internațional umanitar în situații de conflicte interne.
Ulterior, prin Decizia jurisdicțională TADIC din 2 octombrie 1995 a Camerei de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, s-a cristalizat această dezvoltare, tribunalul concluzionând că: ceea ce este inuman și, în consecință, interzis în războaiele internaționale, nu poate fi decât inuman și inadmisibil în confruntările armate civile (interne). Urmare, Tribunalul a hotărât că violările grave ale regulilor aplicabile în conflictele interne constituie ,violări ale legilor și obiceiurilor războiului în sensul articolului 3 al Statutului Tribunalului și, în concluzie, sunt pedepsite/pedepsibile considerându-se crime de război comise în conflicte internaționale. Asimilarea progresivă a normelor dreptului conflictelor armate non-internaționale în dreptul conflictelor armate internaționale este practic reliefată de faptul că toate tratatele de drept umanitar adoptate după anul 1995 au aplicare bivalentă, atât pentru conflictele armate internaționale, cât și pentru cele non-internaționale.
Nu trebuie neglijat, totuși, faptul că nu există o compatibilitate perfectă și, astfel, nu este practic posibil să se aplice toate prevederile dreptului conflictelor internaționale la conflictele armate interne, Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie statuând că numai esența generală, iar nu reglementarea detaliată a convențiilor este aplicabilă în conflictul intern – regulile privitoare la prizonierii de război sau teritoriul ocupat nu pot fi aplicate ca atare în conflictele interne. Aprecierile sunt unanime în ceea ce privește calificarea creșterii importanței dreptului cutumiar ca fiind a treia mare realizare/dezvoltare a dreptului internațional umanitar. Deși, înainte și după Războiului Rece, suntem în prezența unui drept internațional umanitar codificat, urmare preocupării pentru codificarea extinsă a dreptului internațional umanitar, dezvoltările posterioare, cât și faptul că s-a acordat foarte puțină atenție dreptului cutumiar au readus în atenție importanța acestei instituții.
Dreptul cutumiar a jucat întotdeauna un rol aparte atunci când o convenție nu a fost acceptată de o parte în conflict. Referindu-se la Protocolul Adițional II, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie aprecia că multe din prevederile acestuia ,acum se pot considera consemnări ale regulilor existente sau cristalizări ale regulilor emergente din dreptul cutumiar. Chiar și Secretarul General al ONU, în raportul său din 3 mai 1993 privind înființarea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, sublinia caracterul cutumiar al multor reguli consemnate prin convenții . Curtea Internațională de Justiție constata, în 1996, că marea majoritate a regulilor convenționale de drept internațional umanitar au devenit cutumiare și statua, cu privire la prevederile Protocolul Adițional I, ,care, la adoptare erau expresia fidelă a dreptului cutumiar preexistent, că toate statele sunt obligate să le respecte. Interesul crescut pentru dreptul cutumiar a stat la baza hotărârii Comitetului International al Crucii Roșii de a se implica în determinarea importanței dreptului internațional umanitar cutumiar în conținutul Dreptului Internațional Umanitar. În decembrie 2003, a fost prezentat, la Geneva, cu ocazia celei de-a 28-a Conferință Internațională a Crucii Roșii și Semilunei Roșii, studiul intitulat Customary international humanitarian law.
Influența crescândă a Dreptului Drepturilor Omului în cadrul procesului evolutiv al Dreptul Internațional Umanitar, dezvoltare care a început odată cu adoptarea Convențiilor de la Geneva din 1949, o apreciem ca fiind a patra mare dezvoltare importantă a dreptului internațional umanitar. Desfășurarea conflictelor armate din ultimele decenii, în cea mai mare parte conflicte interne, a accelerat integrarea și dezvoltarea normelor/principiilor dreptului drepturilor omului în dreptul internațional umanitar, întrucât atât dreptul umanitar cât și drepturile omului jucat un rol aproape la fel de important în desfășurarea conflictele armate interne, cât și datorită faptului că aceste ramuri de drept conțin, pe anumite domenii de reglementare, reguli și prevederi similare. Legătura strânsă între cele două ramuri de drept, cu aplicabilitate în conflicte armate interne, a fost reținută și de Protocolul Adițional II din 1977. Putem aprecia, ca fiind o dezvoltare importantă a dreptului internațional umanitar, a cincea, aserțiunea Curții Internaționale de Justiție, care, în Avizul Consultativ din 1996 privind armamentul nuclear, precizează că principiile fundamentale ale dreptului internațional umanitar constituie principii inviolabile ale dreptului internațional cutumiar, prin aceasta regulile fundamentale ale dreptului umanitar fiind calificate ca unele dintre cele mai importante norme ale comunității internaționale și putând fi considerate parte a Constituției nescrise a comunități nucleare. Interesul deosebit din această perioadă pentru dreptul internațional umanitar și normele acestuia rezultă și din promovarea și realizarea, în regim privat, a mai multor proiecte având ca obiect de reglementare aspecte în care acordul între guverne ar fi fost imposibil de realizat.
1.2.7 TRADIȚIILE PRIVIND RESPECTAREA LEGILOR ȘI OBICEIURILOR RĂZBOIULUI PE TERITORIUL ROMÂNIEI
Istoria difuzării și aplicării dreptului internațional umanitar nu începe după 1989. Avem tradiții care au constituit factorul de bază pentru revitalizarea rapidă a acestui domeniu și pentru realizările de până acum. Fără să intenționez niciun moment să ating sensibilitățile naționale sau orgoliile autorilor consacrați, și ale nimănui, intenționez să pun o trăsătură de unire între normele de purtare a războiului, la diversele popoare antice și normele preistorice, privitoare la purtarea războaielor, aparținând tracilor. Spun că marile civilizații ale antichității, cele care poartă numele Grecilor și Romanilor au preluat un adevărat tezaur spiritual de la Traci. Spre a ajunge la statuile lui Phidias omenirea a început să modeleze lutul încă de pe vremea acelui giuvaer ce se numește Gânditorul. Înainte de Homer a existat divinul Orfeu – trac. Până și Platon în Dialogurile, reține învățămintele unor înțelepți traci care erau stăpâni pe un sistem filozofic și juridic bine constituit. Tăblițele de lut descoperite la Tărtăria, sunt mai vechi cu o mie de ani decât cele mai vechi mărturii ale scrierii sumeriene apărută în jurul anului 3000 î.Hr. Deasemenea, în 1961 au fost descoperite în Transilvania, trei tăblițe, din care două cuprind o scriere cuneiformă a culturii Criș-Starcevo. Ne aflăm, astfel, în fața primului document scris în Europa și a unui document care probează existența contractelor și schimburilor, cu popoarele sumero-mesopotamiene a populației din spațiul carpato-dunărean.
Aceste descoperiri arheologice, în spațiul traco-dacic, ne îngăduie să afirmăm că ele probează existența unei civilizații foarte înaintate pe aceste locuri. Speculând, putem afirma că această civilizație presupunea existența unor raporturi stabilite în baza unor comandamente cuprinse într-un sistem de norme sociale, a unor tabu-uri corespunzătoare așa numitului sistem al totemismului de clan. Acest sistem viza reguli privind ocrotirea căminului, a bătrânilor, copiilor, a mijloacelor de muncă mai importante. Bolnavii, femeile, decedații constituiau, deasemenea, tabu-uri. În neoliticul mijlociu așezările încep să fie întărite cu șanțuri adânci sau cu valuri de pământ. Faza finală a neoliticului – cultura Cucuteni – înregistrează o serie decisivă de cuceriri în tehnică. Acum așezările au un caracter organizat casele fiind dispuse uneori în șiruri paralele sau în cerc având în centru o construcție mai mare, care domina așezarea. Toate acestea reprezintă uimitoare similitudini cu principiile militare actuale referitoare la dispunerea așezărilor, a localităților.
Cercetările Prof. Dumitru BERCIU au evidențiat faptul că regulile după care se purtau/desfășurau conflictele erau indispensabile formei de organizare socială și alcătuiau un prim deziderat al oricărei ordini. În doctrina de specialitate Thurnwald (1934), Malinowski (1926) și Hoebel (1954) apreciază că seturile de norme sociale alcătuiesc dreptul societăților primitive, drept în conținutul căruia se regăsesc normele de purtare a războiului/conflictelor armate, ca formă primordială de stabilire a relațiilor între oameni. Malinowski (1926) apreciază că există o posibilă clasificare a normelor dreptului primitiv, existând spunem noi destule semne distinctive care separă în mod clar dreptul primitiv al înfruntărilor armate de alte forme de obiceiuri. Hoebel (1954), la al cărui punct de vedere achiesăm întrutotul, desprinde din obiceiuri dreptul primitiv, considerând că simpla asigurare, prin orice mijloace, a traducerii în viață a normelor de conduită transformă în drept o normă de comportare. O normă socială, scrie Hoebel (1954, p.208), devine normă de drept din momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată, sub formă de amenințare sau în mod real, de aplicarea unei forțe fizice, exercitată de un individ sau de un grup ca privilegiu socialmente recunoscut al acestuia. Pe teritoriul actual al României, încă de pe treapta dezvoltării societății gentilice, are loc o diferențiere a intereselor sociale, diferențiere ce se reflectă și în plan normativ. Astfel, o serie de obiceiuri – norme obișnuielnice – sunt preluate și adaptate noilor interese rezultate din relația conflictuală/de înfruntare – situația prizonierilor de război, a bunurilor capturate, etc. Concluzionând, vechile norme, ale comunităților gentilice trace, de purtare a războiului se bazau pe obiceiuri și tradiții, ele erau nemijlocit încadrate în viața ginții. În vastul spațiu tracic, primordiala și primitiva normă „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” nu este decât aplicarea principiului proporționalității din actualul drept internațional umanitar.
A. România și dreptul războiului până după primul război mondial
Din analiza conținutului unui mare număr de ordine date de comandanții militari români, chiar înainte ca dreptul internațional umanitar să se fi constituit într-un domeniu distinct, rezultă că ele cereau luptătorilor să atace numai obiective militare, iar unele dintre aceste ordine cuprindeau cerințe exprese pentru protecția populației și obiectivelor civile, tratarea cu umanitate a adversarului scos din luptă.
Călăuziți de deviza ce ție nu-ți place nu-i face, care vine din trecutul îndepărtat al poporului nostru, militarii români nu ripostau în același mod la atrocitățile sau actele de jaf ale inamicului pe teritoriul românesc, ci raportau asemenea cazuri eșaloanelor superioare și așteptau intervenția diplomației românești pentru soluționarea lor în mod civilizat. Istoria noastră consemnează că onoarea și demnitatea militară au constituit în toate tipurile coloana vertebrală a comportamentului ostașului român atât în timp de pace cât și în timp de război. Acest mesaj a fost transmis ca o cutumă din generație în generație și apoi a fost înscris în legile și regulamentele militare.
Ideea că armata română a respectat în toate timpurile obiceiurile războiului și a avut un comportament civilizat față de inamic este unul din izvoarele întregului sistem de educație a militarilor din forțele armate române moderne și contemporane. Specific poporului nostru – omenia românească – se regăsește în tezaurul juridic național, în cutumele și legile care s-au succedat ori în cele care sunt în vigoare astăzi. Constatăm că, prin formă și fond, vechile legiuiri militare sunt extrem de moderne – comparând actele normative, privitoare la purtarea înfruntărilor armate, cu bucurie putem afirma că acestea ne-au plasat demult în fruntea Europei. În anul 1852, este adoptată Condica penală ostășească,
Articolul 241 prevede pedeapsa cu moartea prin împușcare în caz de jaf asupra persoanelor civile, de pradă a caselor ori a proprietăților. Următorul articol prevede aceeași pedeapsă în cazul în care se va acționa cu premeditare, dându-se foc la case, la păduri, la recolte, precum și pentru omorârea populației civile. Prin împușcare erau omorâți și cei care îngăduiau sau luau parte nemijlocit la năvălirea cu arme asupra cetățenilor pașnici, asupra femeilor și copiilor.
Sursele arhivistice sau mărturie faptului că prevederile Convenției din 1864 fuseseră aplicate chiar înainte de ratificare. Astfel, prin Decizia nr. 45 din 24 iunie 1866 a Ministerului de Război se aprobă Instrucțiunile pentru Serviciul activ al ambulanțelor în campanie care se inspiră chiar din războiul din Italia din 1859 care a stat la originea primei Convenții de drept internațional. Regulamentul pentru clerul din armata permanentă din 1870 prevede în art. 12 că pe câmpul de bătaie preoții stau la ambulanțe unde îi vor îngriji pe bolnavi. În Monitorul Oastei din 1871, în cadrul unei lucrări intitulate – Despre moral și virtuți militare, sunt prezentate pe larg și îndatoririle militarilor rezultate din legile și obiceiurile războiului. Încă înainte de apariția unor reguli convenționale privind protecția celor care nu participă la lupte, lucrarea menționează că – soldatul datorește prizonierului său protecția cea mai întinsă și trebuie să-l apere contra atacurilor și insultelor, dacă aceasta este o lașitate stupidă, trebuie să facem pentru un prizonier ceea ce am dori să ni se facă nouă când vom fi în poziția lui. Prin Înalt Decret nr. 1744 din 10 septembrie 1876 publicat în Monitorul Oastei nr. 28 din 18 septembrie 1876 s-a înființat Societatea Română de Cruce Roșie. În raportul ministrului de război prin care se solicită aprobarea Statutului Societății se arată că după aderarea la Convenția de la Geneva din 1848 România și-a luat angajamentul moral pentru organizarea mijloacelor necesare la îndeplinirea scopului de umanitate ce și-au propus inițiatorii acestei instituții filantropice. Scopul Societății, ca și al instituțiilor similare din alte state, era procurarea materialului și a personalului medical trebuincios pentru ameliorarea sorții militarilor răniți și bolnavi în campanie, avându-se în vedere faptul că mijloacele procurate de administrația militară erau foarte restrânse în raport cu trebuințele considerabile necesare acestui scop. Receptarea dreptului războiului în legislația militară românească poate fi observată și în alte surse arhivistice. Sursele arhivistice și bibliografice sunt deosebit de bogate în informații și în ceea ce privește faptul că legislația românească din reglementările internaționale a stat la baza instruirii tuturor categoriilor de militari. Încă de la înființarea primelor școli militare, printre disciplinele predate în învățământul militar existau legislația și administrația și dreptul internațional, ele formau și obiectul programelor examenelor de admitere în corpul de stat major și, într-o formă simplificată, se predau și în școlile regimentare, divizionare ca și în școlile fiilor de militari. De asemenea, disciplinele respective erau prezente și în pregătirea marinarilor, după cum o dovedesc programele pentru examinarea căpitanilor aspiranți la gradul de maior în flotilă, în cazul acestora, accentul se punea pe dreptul internațional maritim și fluvial. Pentru Școala Superioară de Război, înființată în 1889, legislația militară și dreptul internațional erau atât probe la examenul de admitere, cât și discipline de studiu. Timp de peste douăzeci de ani, la începutul sec. XX, cursul de drept internațional public a făcut parte din disciplinele Școlii Superioare de Război. Este de menționat de asemenea faptul că în multe școli militare pentru ofițeri existau diferite manuale străine de drept al războiului, în special în limba franceză. De altfel, unele din cadrele armatei române s-au format în școli militare renumite din Occident sau din S.U.A. În 1914, Statul Major General al Armatei completează legislația militară de drept al războiului cu un nou instrument – Instrucțiunile relative la cunoștințele necesare trupei cu privire la legile războiului.
Chiar în ziua intrării României în război s-a adoptat Regulamentul asupra prizonierilor de război care fusese elaborat de o comisiei a Ministerului de Război și fiind avizat de comitetul consultativ al Marelui Stat Major, a fost sancționat prin Înaltul Decret Regal nr. 2793 din 14 august 1916. El era compus dintr-un extras din Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907, privind legile și drepturile și îndatoririle puterilor și persoanelor neutre în caz de război terestru. Trebuie făcută precizarea că, la fel ca în întreaga sa istorie, armata română a aplicat cu scrupulozitate până la primul război mondial prescripțiile dreptului războiului, făcând dovada că este bine instruită în acest scop. Este edificator ce spunea un căpitan englez într-un studiu asupra războiului balcanic – în onoarea românilor, trebuie menționat că, oricare ar fi verdictul istoriei asupra politicii lor, purtarea ofițerilor și soldaților față de populația ostilă, dar care nu se putea apăra, a fost cavalerească și creștinească. Deci un fapt fără precedent în sângeroasele și rușinoasele anale ale războiului balcanic. Cu toate că în timpul primului război mondial armata română a respectat prevederile dreptului conflictelor armate, România a suferit pierderi umane de aproximativ un milion de morți, răniți și dispăruți reprezentând 12,88% din totalul populației, precum și pagube materiale considerabile. Concluzia care se desprinde din analiza celor de mai sus este aceea că până la începerea primului război mondial precum și în cursul acestuia, armata română a aplicat prescripțiile dreptului războiului. Atât în timpul războiului de independență cât și în timpul războiului balcanic precum și cu alte ocazii când s-a pus probleme folosirii forței armate, oștirea română a făcut dovada că a asimilat în bune condițiuni principiile și normele dreptului internațional umanitar.
În România antebelică s-a pus accent pe codificarea normelor de drept internațional umanitar existente în perioada respectivă, în concordanță cu obligațiile asumate prin tratate și convenții internaționale și introducerea acestor norme în legislația internă, în regulamentele militare. Având în vedere necesitățile cunoașterii de către toată populația și respectării normelor de drept internațional umanitar, precum și prevederile tratatelor și convențiilor internaționale ratificate de România, care cuprindeau norme specifice domeniului, s-au introdus în legislația internă norme exprese sau implicite specifice domeniului, România fiind apreciată printre fondatorii dreptului internațional umanitar. În armata română această preocupare s-a concretizat în adoptarea unor măsuri organizatorice concrete la nivelul organismului militar pentru asigurarea cunoașterii și aplicării normelor de drept internațional umanitar -în acest sens, diferite organe din armată au primit sarcini explicite sau implicite de a se ocupa de toate aspectele ce vizau domeniul de aplicare a dreptului internațional umanitar în sistemul militar; crearea unor structuri care să asigure difuzarea dreptului internațional umanitar în armată – în programele militare ale Academiei de război, Școlilor și Liceelor militare, Centrelor de instrucție, s-au introdus teme de drept internațional umanitar; s-au introdus implicit sau explicit norme de drept internațional umanitar în regulamentele militare, s-au elaborat regulamente care tratau probleme distincte de drept internațional umanitar;
În concluzie, în această perioadă, în România au existat preocupări serioase, la nivelul existent pe plan internațional, în domeniul dreptului internațional umanitar, atât pe plan organizatoric, cât și acțional, atât la nivelul global – codificarea normelor respective în legi sau alte acte normative, cât și mai ales la nivelul militar.
19 mai 1877 / Generalul Ghe. Lupu – comandantul Corpului a Armată / Calafat.
Guvernul român, aderând la Convențiilor de la Geneva /1864, a luat angajamentul de a recunoaște ca neutre și prin urmare a proteja și respecta ambulanțele de bolnavi și răniți, fie ele ale unei puteri amice sau inamice”.
17 iunie 1877/ colonel G. Slăniceanu – Șeful Statului Major al Armatei, comunică Diviziei 3 Infanterie dispozițiile privind dotarea ostașilor cu cărți de identitate, în scopul de a fi identificați în caz de cădere în luptă;
30 septembrie 1877 / Marele Cartier General român îi trimite o propunere lui Osman Pașa în vederea adunării răniților și îngropării morților dintre cele două linii de luptă – în urma unei lupte, părțile în prezență vor forma fiecare câte o linie de trupe care se vor întâlni și opri la mijlocul distanței ce depășește pozițiunile lor; atunci brancardierii veniți din ambele părți vor aduna morții, luând fiecare pe ai săi.
Memoriul adresat secretarului Departamentului de Stat al S.U.A., Robert Lansing, de regele Ferdinand – „… în pofida sălbăticiei, cu care inamicul ne atacă și a cruzimii cu care masacrează femei fără apărare și copilași nevinovați, guvernul se va strădui să împiedice ca resentimentele să domine acțiunile noastre sub forma represaliilor împotriva prizonierilor sau combatanților lipsiți de apărare; în acest scop au fost emise ordine către trupele noastre, în sensul că, indiferent de provocările anterioare, cei ce vor cădea în mâinile noastre să fie tratați cu blândețe, căci nici soldații de rând și nici oamenii nevinovați nu trebuie considerați răspunzători pentru politica adoptată de guvernele inamice”.
B. Perioada interbelică și cel de-al doilea război mondial
Evidențierea unor aspecte ale legislației militare românești elaborate pe baza principiilor și normelor dreptului conflictelor armate, demonstrează că la debutul primului război mondial în armata română erau bine receptate principalele prevederi ale convențiilor internaționale. Chiar în ziua intrării României în război s-a adoptat Regulamentul asupra prizonierilor de război care fusese elaborat de o comisie a Ministerului de Război și fiind avizat de comitetul consultativ al Marelui Stat Major, a fost sancționat prin Înaltul Decret Regal nr. 2793 din 14 august 1916. El era compus dintr-un extras din Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907, privind legile și obiceiurile războiului terestru – art. 1-20 și 29-31 , din Convenția a V-a de la Haga din 1907, referitoare la drepturile și îndatoririle puterilor și persoanelor neutre în caz de război terestru – art. 11-15, și din regulamentul românesc propriu – zis. Trebuie făcută precizarea că, la fel ca în întreaga sa istorie, armata română a aplicat cu scrupulozitate până la primul război mondial prescripțiile dreptului războiului, făcând dovada că este bine instruită în acest scop. Este edificator ce spunea un căpitan englez într-un studiu asupra războiului balcanic:” În onoarea românilor, trebuie menționat că, oricare ar fi verdictul istoriei asupra politicii lor, purtarea ofițerilor și soldaților față de populația ostilă, dar care nu se putea apăra, a fost cavalerească și creștină. Deci un fapt fără precedent în sângeroasele și rușinoasele anale ale războiului balcanic”.Cu toate că în timpul primului război mondial armata română a respectat prevederile dreptului conflictelor armate, România a suferit pierderi umane de aproximativ un milion de morți, răniți și dispăruți reprezentând 12,88% din totalul populației, precum și pagube materiale considerabile.
Concluzia care se desprinde din analiza celor de mai sus este aceea că până la începerea primului război mondial precum și în cursul acestuia, armata română a aplicat prescripții dreptului războiului. Atât în timpul războiului de independență cât și în timpul războiului balcanic precum și cu alte ocazii când s-a pus problema folosirii forței armate, oștirea română a făcut dovada că a asimilat în bune condițiuni principiile și norele dreptului internațional umanitar.
Experiența tragică a primei conflagrații mondiale în domeniul protecției umanitare, precum și elaborarea unor noi instrumente internaționale de drept a războiului, au impulsionat adoptarea unor acte normative militare românești care să asigure atât conducerea eficientă a structurilor militare, cât și instruirea ostașilor.
C. Perioada interbelică
În 1912, sub egida Ministerului de Război, a fost publicat Manualul ostașului român considerat ca fiind necesar oricărui ostaș sau cetățean. El a fost alcătuit pe baza noilor programe de instrucție militară și educație cetățenească introduse în armată în urma experiențelor războiului și a întâmplărilor din viața statelor europene.
În anul 1918 a apărut chiar un Înalt Decret, nr. 3795, prin care se dispunea asupra despăgubirilor ce s-ar cuveni celor care suferiseră pagube de pe urma războiului, iar Decretul Lege din 1 iulie 1919 a confirmat valabilitatea sentințelor instanțelor judecătorești române din teritoriul ce fusese sub ocupație străină. Prin Înaltul Decret nr. 2435 din 8 iunie 1926 s-au adoptat Instrucțiunile provizorii asupra prizonierilor și internaților de război, care înlocuia Regulamentul asupra prizonierilor de război din 1916 precum și Instrucțiunile Ministerului de Război nr. 1357 din 1915 cu privire la internarea străinilor. Spiritul umanitar al Instrucțiunilor a fost deosebit de marcant, reglementarea românească avansând soluții care se vor regăsi mai apoi în Convenția asupra prizonierilor de război. La nivelul armatei, activitatea normativă a fost dezvoltată prin elaborarea de către Marele Stat Major a unor regulamente și instrucțiuni în care se regăseau prevederi ale convențiilor ce constituiau corpus juris al dreptului conflictelor armate. Acestea erau de o mare diversitate, reglementând organizarea și funcționarea statelor majore în campanie, serviciul de intendență în campanie etc. În privința războiului maritim, o importanță deosebită pentru România a avut-o Regulamentul privitor la admiterea și staționarea în porturile și apele teritoriale ale regatului României a navelor de război străine, navelor auxiliare și aeronavelor aflate la bordul lor precum și Instrucțiunile pentru aplicarea dreptului și convențiilor internaționale în timpul războiului maritim. Eforturile de adaptare a legislației militare românești la noile condiții interne și internaționale s-au desfășurat în două etape, ambele având obiectiv final elaborarea unei noi legi fundamentale a statului, crearea cadrului juridic general al apărării naționale, dezvoltarea dreptului român în concordanță cu interesele naționale, cu cerințele epocii și cu respectarea tradițiilor românești în domeniu.Constituția din 1923 a fundamentat liniile directoare ale politicii militare, structura de ansamblu a armatei, obligațiile militare ale cetățenilor și modalitățile generale de exercitare a dreptului suveran de apărare.
În afară de legea fundamentală a statului au mai fost elaborate o serie de legi, decrete, decizii ministeriale, instrucțiuni și regulamente care detaliau prevederile principale ale Constituției. Prin diferite ordine, directive și instrucțiuni, Marele Stat Major s-a preocupat constant de materializarea prevederilor legislative menționate în sensul optimizării structurilor armatei și sistemului de recrutare și mobilizare, pentru instruirea trupelor și verificarea capacității combative a armatei, pregătirea cadrelor militare active și de rezervă. În privința regulamentelor militare ale epocii, acestea au fost înlocuite, pe lângă Comisia de redactare a regulamentelor un rol important avându-l și centrele de instrucție ale armelor care au contribuit la elaborarea de instrucțiuni adaptate cerințelor moderne ale războiului și a regulamentelor de întrebuințare a armamentului intrat în dotare. În mai 1937 a fost adoptat un nou cod al justiției militare – Codul „Carol” al II-lea – în care erau încriminate și infracțiunile la legile și obiceiurile războiului.
D. Implementarea convențiilor de drept al războiului în legislația militară română.
Țările române au folosit din totdeauna instrumentele dreptului internațional pentru promovarea intereselor lor specifice pe plan extern, aproape o treime dintre tratatele internaționale încheiate de la întemeierea principatelor române și până la sfârșitul perioadei interbelice fiind adoptate între 1921 și 1939. Una din caracteristicile politicii externe românești a fost încrederea acordată Ligii Națiunilor în exercitarea misiunii sale privind respectarea dreptului internațional, România fiind permanent preocupată de întărirea relațiilor cu toate statele. Primul instrument internațional de natură a configura sistemul de alianțe politico – militare al României a fost Convenția de alianță defensivă, din martie 1921, între Regatul României și Polonia, pe baza acesteia încheindu-se Convenția militară dintre România și Polonia.
O importanță deosebită pentru alianță o are Reuniunea de la Geneva din 16 februarie 1933 în cadrul căreia se semnează Pactul de organizare a Micii Înțelegeri, prin care aceasta este transformată într-o organizație internațională unificată, deschisă eventual și altor state, luându-se și măsura constituirii unui consiliu permanent ca organ de conducere al politicii comune, format din miniștrii afacerilor externe.
Instrumentele juridice de drept al războiului reclamă, elaborarea de legi și regulamente care să fie puse la dispoziția militarilor pentru a se asigura aplicarea tratatelor. Astfel, după ratificarea convențiilor de drept al războiului statul român a adoptat reglementări interne pentru executarea prevederilor acestora. În România, multe din prevederile instrumentelor juridice internaționale au căpătat forță obligatorie în legislația noastră militară prin codificarea lor ca infracțiuni în Codul Justiției militare din 1937.
O întrebare care a frământat doctrina, se referea la poziția tratatelor internaționale în raport cu legislația internă. Nici legislația română interbelică nu conținea prevederi exprese pentru rezolvarea eventualului conflict dintr-un tratat și o lege internă, însă ceea ce trebuie remarcat este faptul potrivit căruia, după ratificarea instrumentelor juridice internaționale de drept al războiului, statul român a receptat prevederile acestora în diferite acte normative interne care au stat la baza instruirii armatei. Un rol deosebit, a fost acordat procedurilor de ratificare. În primul rând este vorba de adoptarea Legii de ratificare a Protocolului referitor la prohibiția întrebuințării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice, semnat la Geneva la 17 iunie 1925. Cu acest prilej au fost formulate două rezerve, prima specificând că documentul respectiv nu obligă statul român decât față de statele care l-au semnat și ratificat sau au aderat definitiv la el, iar secunda precizând că el va înceta să fie obligatoriu pentru România față de oricare stat inamic ale cărui forțe armate sau ai cărui aliați de drept ori de fapt nu vor respecta interdicțiile care fac obiectul Protocolului.
Doi ani mai târziu la 24 octombrie 1931, au fost ratificate Convenția relativă la tratamentul prizonierilor de război și Convenția pentru ameliorarea soartei răniților și bolnavilor din armatele în campanie, ambele semnate la Geneva la 27 iulie 1929.
O legătură directă cu dreptul conflictelor armate au avut-o și Instrucțiunile provizorii asupra serviciului religios în timp de pace și de campanie elaborate în anul 1931 de către Inspectoratul Clerului Militar. Acestea precizau că, de regulă, în timpul luptei, preotul se găsește la postul de ajutor regimentar alături de medici, unde are sarcina asistenței spirituale pentru răniți și muribunzi. Deși regulamentul nu preciza în mod expres, personalul și bunurile serviciului religios erau protejate de convențiilor de drept internațional al războiului, în virtutea specificului misiunii de asistență spirituală pe care o desfășurau. În timpul războiului civil din Spania, România a aderat la Declarația franceză de neintervenție în războiul civil spaniol dată la 15 august 1936, precum și la Acordurile de la Nyon privind anumite reguli ale războiului maritim ce se vor aplica în Marea Mediterană. Cunoașterea principiilor și normelor dreptului războiului s-a realizat și prin difuzarea acestora prin intermediul învățământului militar și al lucrărilor științifice ori de popularizare.
Studierea legilor și obiceiurilor războiului ca tratate și uzanțe internaționale a făcut și obiectul cercetării științifice universitare și al programelor de învățământ universitar românesc. Cele mai cunoscute nume de profesori și autori de lucrări în domeniul dreptului războiului au fost G. Meitani, G. Plastara și N. Dascovici. Putem concluziona că în perioada interbelică legislația militară ca și literatura de specialitate au asigurat o bună cunoaștere a convențiilor internaționale de drept al războiului de către autoritățile militare și ostașii români. Erau astfel create condițiile legislative și administrative de aplicare a legilor și obiceiurilor războiului în caz de necesitate, ceea ce demonstrează că armata română era racordată pe deplin la valorile culturii și civilizației europene și universale, fapt recunoscut pe plan internațional și favorizat de existența în bibliotecile românești a celor mai valoroase lucrări de specialitate. Pentru perioada interbelică, participarea ofițerilor români la cursuri și aplicații în străinătate a permis răspândirea rapidă a cunoștințelor de drept internațional.
E. Dezvoltarea dreptului războiului în perioada celui de-al doilea război mondial
În timpul celui de-al doilea război mondial armata română a aplicat consecvent cunoștințele de dreptul războiului dobândite în perioada anterioară. Pe frontul de Est, în luptele împotriva sovieticilor, mareșalul Antonescu a cerut de nenumărate ori comandanților să respecte convențiile internaționale. Este elocvent în acest sens ordinul din 1941.
… pe unde trece armata română, trebuie să pătrundă ordinea, omenia, civilizația. Nu înaintează o hoardă de năvălitori, ci o armată disciplinată. Respectați-i pe locuitori și bunurilor lor. Împiedicați jaful cu toată strășnicia, împușcând soldatul care jefuiește sau siluiește. Câștigați dragostea populației pe unde treceți și-n felul acesta se va răspândi și va crește reputația soldatului și a armatei române!.
Toate măsurile de difuzare a dreptului conflictelor armate și formarea ofițerilor în spiritul principiilor sale și-au adus contribuția; au avut un ecou deosebit în rândul comandanților, ofițeri de stat major, subofițerilor și trupei, fapt dovedit prin acțiunile desfășurate în timpul războiului. Istoricii militari au evocat numeroase episoade care demonstrează că respectarea legilor și obiceiurilor războiului era o practică curentă în armata română. Astfel, într-un raport redactat la 12 septembrie 1941, comandantul Regimentului 8 Călărași consemna:
Pe la jumătatea distanței dintre Zaporogic și Marinopol, surpriza ne-a fost mare. Câteva sute de bătrâni, femei, tineri, copii ne așteptau în sat cu o pânză pe care scria Rumânskie soldatâ bratia.
Văzuseră de departe că suntem români și de bucurie că nu vin nemții, ne-au întâmpinat fiecare cu ce a găsit prin casă și curte Știam că nu au de nici unele și atunci am ordonat plutonierului de la manutanță să le lase o sută de pâini, tot atâtea cutii de conserve, precum și zahăr…”.
În Ungaria pe teritoriul căreia Armatele 1 și 4 române au desfășurat acțiuni de luptă începând cu 25 octombrie 1944 și până la 15 ianuarie 1945, ofițerii și ostașii români au demonstrat aceeași comportare exemplară, conformă cu normele dreptului conflictelor armate. Instituirea dictaturii comuniste în România a aruncat un con de umbră asupra procesului de difuzare în armata română a dreptului internațional al conflictelor armate. Sovietizarea armatei începută încă din anul 1945 avea nevoie de un militar docil care să execute ordinele fără să se întrebe dacă sunt respectate legile și obiceiurile războiului. Deși se instaurase regimul totalitar, România a ratificat Convențiile de la Geneva din 1949 precum și Convenția pentru protecția bunurilor culturale, în caz de conflict armat, încheiată la Haga pe 14 mai 1954. În regulamentele militare au fost cuprinse pe această bază prevederi privind atitudinea de urmat față de prizonierii de război.
Liberalizarea regimului comunist după 1964 a făcut posibilă introducerea în regulamentele militare a altor principii și norme de drept aplicabile în timp de conflict armat. AN-2- Regulamentul de luptă al infanteriei și vânătorilor de munte conține un adevărat cod de comportare al combatantului:
în toate împrejurările, militarii trebuie să aibă o comportare umanitară față de persoanele scoase din luptă și, în măsura posibilităților, să acorde ajutor bolnavilor, bătrânilor, femeilor și copiilor; să protejeze spitalele, locurile de adunare a bolnavilor și răniților, transporturile sanitare, edificiile de cultură și de artă, monumentele istorice și să nu ducă acțiuni de luptă în aceste locuri dacă ele nu sunt întrebuințate de inamic în scopuri militare; să respecte avutul și bunurile populației din zona acțiunilor de luptă, să nu deschidă focul asupra inamicului care se predă sau a fost capturat; să nu jefuiască morții și răniții; să nu se dedea la acte de distrugeri inutile sau la acțiuni și represalii împotriva populației și prizonierilor …
Deși a participat la Conferința pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional aplicabil în conflicte armate, din perioada 1974 – 1977, la Conferința Națiunilor Unite cu privire la interzicerea sau limitarea folosirii unor arme convenționale, considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare și a semnat Protocoalele adiționale elaborate, România nu le-a ratificat până în 1989. De asemenea, începe să-și facă loc încet, dar sigur o literatură științifică de specialitate, în special grație contractelor internaționale ale academicianului Tudor R. Popescu, membru fondator al Institutului de Drept Umanitar de la San Remo, lucrărilor prof. dr. Grigore Geamănu și prof. dr. Ionel Cloșcă, precum și ale unor diplomații și ofițeri erudiți: dr. Gheorghe Bădescu, dr. Ion Cristescu, general dr. Vasile Crețu. Cursurile de drept internațional public de la toate universitățile civile cuprindeau un capitol special privitor la legile și obiceiurile războiului.
Din păcate, învățământul militar nu a asigurat în această perioadă difuzarea convențiilor internaționale în afara Academiei Militare, unde au predat și au publicat manuale și lecții profesorii Ionel Cloșcă, Aurel Chiper și Ion Dragoman. Efectul imediat al acestei atitudini suspicioase față de dreptul internațional aplicabil în conflictele armate s-a văzut în decembrie 1989 când s-au produs unele excese care ar fi putut fi evitate dacă militarii erau mai bine instruiți în domeniul asistenței victimelor războiului și al protecției persoanelor și bunurilor civile.
F. Dreptul internațional umanitar în armata României după 1989.
Și în România, căderea regimului comunist și a cortinei de fier și începerea procesului de democratizare a societății românești a creat condițiile necesare pentru ca activitatea pe linia implementării dreptului internațional aplicabil în conflictele armate să fie reluată într-un ritm tot mai susținut. Aproape concomitent cu ratificarea Protocoalelor adiționale, în mai 1990 a fost modificat articolul 7 din Regulamentul disciplinei militare – … ordinul comandantului trebuie să se încadreze în litera și spiritul legii țării, în prevederile regulamentelor militare, ale obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale semnate de statul român. Subordonatorul este obligat să execute cu loialitate, întocmai și la timp ordinele pe care le primește. Un pas înainte în acest domeniu a fost făcut prin art. 8 din Legea 80/1995, Statutul cadrelor militare
Tot din 1990 datează introducerea învățării și studierii Dreptului Internațional Umanitar în instituțiile militare de formare profesională la toate nivelele. Din acest domeniu să amintim elaborarea de manuale și cursuri, apariția unei bogate literaturi de specialitate, constituirea și dezvoltarea Centrului de Drept Internațional Umanitar al Armatei, instituție unicat în regiunea de sud – est a Europei, care funcționează în cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, ca instituție militară de învățământ, specializată.
Un pas important pe calea introducerii regulilor dreptului internațional umanitar în reglementările militare românești l-a constituit adoptarea Regulamentului general al acțiunilor militare – A.N. 1 din 1996, cu multiple referiri la D.I.U.
art. 8 „… apărarea națională se concepe și se planifică pornind de la caracteristicile teritoriului național, tradițiile și arta militară românești/../ legislația României și dreptul internațional”.
art. 45 … Marele Cartier General ce se înființează în timp de război este destinat conducerii acțiunilor militare la nivel strategic, în acest scop, printre altele, coordonând și rezolvând problemele privind prizonierii de război.
art. 49 … organele de conducere ale forțelor operaționale, iau măsuri pentru asigurarea acțiunilor și protecției trupelor, a populației, a bunurilor acesteia și a celor de patrimoniu, a mediului înconjurător….
art. 71 … planificarea și desfășurarea acțiunilor militare, trebuie să fie conformă cu cerințele legilor României, ale doctrinei și artei militare precum și ale legilor războiului și prevederilor dreptului conflictelor armate ….
O continuare firească a acestor noi reguli a constituit-o Regulamentul general al conducerii acțiunilor militare A.n.-2 din 1996, noul Regulament de ordine interioară în unitate” – R.G. 1/2000 și Regulamentul disciplinei militare R.G-3/2000 care chiar în primul articol arată că au la bază Constituția și legile țării, precum și acordurile internaționale privind drepturile omului la care România este parte. Drumul deschis de aceste noi legi și regulamente, care încorporează și norme ale dreptului internațional umanitar, a fost continuat. Acestora li se alătură instrumentele de planificare a apărării naționale, precum Strategia de securitate națională, Strategia militară a României sau Carta Albă a guvernului, documente programatice care conțin explicit prevederi referitoare la respectarea dreptului internațional, ele impulsionând receptarea dreptului internațional umanitar în noile regulamentele militare.
Reprezintă o confirmare în acest sens Doctrina Operațională a Trupelor de Uscat, al cărei art. 244 constituie un minicod de comportament în planificarea și ducerea luptei.
În scopul protejării anumitor persoane și bunuri pe timpul desfășurării războiului, conflictului militar, sunt elaborate acte de drept internațional (denumite generic – legile războiului) cu caracter de obligativitate pentru toți combatanții, care au la bază următoarele principii:
lupta să fie îndreptată numai asupra combatantului inamic (civilii nu trebuie să fie atacați și nu trebuie să ia parte la luptă);
atacurile trebuie să fie îndreptate numai împotriva obiectivelor militare (obiectivele civile trebuie deci cruțate, în afara situațiilor când ele sunt folosite pentru scopuri militare);
bunurile (proprietățile) civile, nu trebuie distruse, cu excepția situațiilor când este absolut necesar pentru executarea și îndeplinirea misiunii; jaful și furtul bunurilor civile sunt interzise;
combatantul inamic, care nu se mai află în poziția de luptă, nu va mai fi atacat, ci va fi protejat (el este făcut prizonier nu pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi împiedicat să continue lupta); acesta este cazul combatanților care se predau, al celor răniți, al echipajului inamic care trebuie să rasă cu parașuta dintr-un avion aflat în dificultate, al naufragiaților; combatanții inamici care sunt purtătorii steagului alb de armistițiu trebuie respectați; combatanții inamici răniți vor fi adunați și îngrijiți;
serviciile medicale au fost create în cadrul forțelor armate pentru a avea grijă de cei vătămați (personalul său, materialele și vehiculele poartă semnul protector al Crucii sau Semilunii Roșii pe fond alb); personalul, vehiculele și bunurile medicale nu trebuie să fie atacate; aceleași restricții se aplică și aplică și pentru personalul militar religios;
anumite bunuri și clădiri nu trebuie, de asemenea, să fie atacate, cu excepția situațiilor când s-a dat ordin contrar, acestea cuprind clădiri cu valoare culturală (muzee, temple, biblioteci etc.) și persoanele care au grijă de ele, precum și anumite instalații care conțin forțe deosebite de periculoase (baraje, diguri, centrale atomoelectrice); bunurile protecției civile care trebuie să asiste populația în timp de război (lupta împotriva focului sau alte forme de salvare) sunt, de asemenea, protejate; au fost stabilite o serie de semne astfel încât aceste persoane și bunuri să fie recunoscute.
Până în prezent, au fost elaborate, aprobate și sunt aplicate, sub egida Centrului de drept internațional umanitar, D.I.U.-1, Manual pentru instruirea militarilor în drept internațional umanitar (individ, grupă, pluton, companie-similare); D.I.U.-2, Manualul instruirii personalului Armatei României privind statutul persoanelor capturate și D.I.U.-3, Manual pentru instruirea personalului armatei în drept internațional umanitar – ofițeri, maiștri militari, și subofițeri. În vederea asigurării unei diseminări adecvate a prevederilor dreptului umanitar, Armata României a făcut progrese însemnate în ceea ce privește formarea personalului propriu, prin introducerea unor cursuri de profil în cadrul programelor instituțiilor militare de învățământ, acordându-se totodată o atenție deosebită pregătirii militarilor care participă la misiuni în afara teritoriului național. Pentru a asigura consistența și permanența necesară acțiunilor de difuzare și aplicare a dreptului internațional umanitar, la nivelul Ministerului Apărării Naționale, s-a constituit un Compartiment de Drept Internațional Umanitar al Armatei. În acest compartiment sunt încadrați pentru problemele dreptului internațional umanitar, consilieri juridici, ofițeri absolvenți ai Academiei de Înalte Studii Militare și ai Facultății de Drept. S-a organizat și desfășurat, de asemenea, în luna ianuarie 1991, timp de o săptămână, un al doilea curs de pregătire teoretică și metodică a cadrelor didactice din instituțiile militare de învățământ care predau disciplina drept internațional umanitar.
În sprijinul perfecționării pregătirii principalilor responsabili în domeniu trebuie arătat că, în prezent, din compartimentul de Drept Internațional Umanitar al Armatei, peste 100 de ofițeri au urmat Cursul Militar Internațional de Drept al Conflictelor armate organizat de Institutul Internațional de Drept Umanitar de la San Remo și Institutul Regal Superior al Apărării de la Bruxelles iar peste 160 de ofițeri au absolvit Cursul postuniversitar de Drept Umanitar organizat de Universitatea București, Facultatea de Drept în colaborare cu Asociația Română de Drept Umanitar.
Pe baza celor însușite la curs aceștia au prezentat expuneri în fața cadrelor, au organizat și desfășurat schimburi de experiență, au tradus și difuzat materialele de profil și coordonează la eșaloanele din care fac parte activitatea de introducere a normelor și regulilor specifice în programul de pregătire a efectivelor. În prezent, Compartimentul de Drept Internațional Umanitar al Armatei, împreună cu alte organisme din minister și Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, investighează modalitățile ce pot fi folosite, prin analogie cu cele ale cursului de la San Remo, pentru consolidarea cunoștințelor și formarea deprinderilor de difuzare și aplicare a normelor de drept internațional umanitar; în cadrul exercițiilor și aplicațiilor tactice din instituțiile de învățământ militare precum și din comandamente, mari unități și unități. Consecventă tradițiilor umanitare ale poporului român în general ale armatei noastre în special, România a înființat, prin Hotărârea de Guvern nr. 420 din 29 martie 2006, Comisia Națională de Drept Internațional Umanitar, ca organ consultativ al Guvernului, și a adoptat o strategie națională care să asigure cunoașterea, difuzarea, aplicarea și respectarea prevederilor tratatelor de drept internațional umanitar.
Înființarea CNDIU constituie un eveniment cu o semnificație specială, subliniind importanța pe care România o acordă promovării și aplicării dreptului internațional umanitar și creării instrumentelor care să contribuie la dezvoltarea constantă a acestui domeniu. Imperativul apropierii de NATO și Uniunea Europeană, ca și armonizarea legislației militare de drept al conflictelor armate între România și statele occidentale reprezintă de aceea, nu numai o prioritate a procesului de reformă prin care trece armata română, nu numai o cerință a compatibilității în vederea integrării, ci și o garanție că militarii români vor desfășura în structurile militare integrate o activitate eficientă, bazată pe principiile și normele dreptului internațional.Una din sarcinile de seamă ce revin armatei, în această viziune, este aceea de a-și îndeplini obligațiile ce-i incumbă din convențiile, acordurile și tratatele la care România este parte. Între acestea un loc principal îl ocupă cele din domeniul dreptului internațional umanitar. În procesul de aderare, România și-a revăzut poziția în legătură cu o serie de tratate internaționale și a făcut demersurile necesare pentru a adera sau ratifica instrumente de drept internațional. Semnatară a majorității instrumentelor juridice specifice domeniului, țara noastră este parte activă și susține demersurile actuale de promovare a principiilor și valorilor umanitare. Spre exemplu, în ultima perioadă a ratificat cel de Al doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, adoptat la 26 martie 1999 și a acceptat Amendamentele la Statutul Conferinței de Drept Internațional Privat de la Haga, adoptate la cea de-a XX-a Sesiune diplomatică a Conferinței de Drept Internațional Privat, la Haga la 30 iunie 2005, precum și Protocolului privind resturile explozive de război (Protocol V), adoptat la Geneva la 28 noiembrie 2003, adițional la Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare, semnată de România la New York la 8 aprilie 1982. Întrucât obligația de difuzare rezultată din Protocoale și Convenții are un caracter permanent, ea se desfășoară și în prezent și se va desfășura și în viitor fără întrerupere, în forme cât mai diversificate în armată. Se are în vedere că, în ultimă instanță, difuzarea Convențiilor și Protocoalelor contribuie la propagarea ideilor umanitare și, bineînțeles la aplicarea efectivă a acestora. Având în vedere prevederile Hotărârii Guvernului nr. 420/2006, începând cu luna mai a anului 2007, Președinția CNDIU a fost deținută de Ministerul Afacerilor Externe, sub a cărui coordonare au fost adoptate Regulamentul de funcționare a Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, precum și Strategia națională a României de aplicare a dreptului internațional umanitar. Ministerul Apărării este, în conformitate cu obligațiile asumate de România, ministerul cu cele mai importante răspunderi în acest domeniu. În acest sens, în baza Regulamentului de funcționare a CNDIU, Ministerul Apărării, în anul 2008 a deținut președinția Comisiei la nivel de secretar de stat, iar reprezentantul Ministerului Apărării în Comisie va coordona, în lipsa Președintelui, activitățile acesteia pe baza unui plan anual. Secretariatul permanent, al comisiei, este asigurat de Ministerul Apărării, prin Centrul de Drept Internațional Umanitar și gestionează problemele administrativ-organizatorice ale Comisiei monitorizând procesul de aplicare a Strategiei.
În conformitate cu prevederile art. 83 din Protocolul I potrivit căruia Înaltele Părți contractante se angajează să introducă studiul Convențiilor și Protocoalelor în programele de instrucție militară, începând cu anul de învățământ 1990/1991, Dreptul Internațional Umanitar se studiază ca disciplină de sine stătătoare la toate nivelele de învățământ militar – 42 ore în Academia Tehnică Militară și în academiile categoriilor de forțe armate; 27 ore în școlile militare de maiștri și subofițeri; 15 ore la liceele militare și școlile de aplicație ale categoriilor de arme și specialități, la care se adaugă orele de pregătire din cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”. Așadar, după parcurgerea tuturor treptelor de învățământ militar se totalizează un număr de peste 164 ore de pregătire în domeniul dreptului internațional umanitar. La acestea se adaugă alte ore de pregătire în domeniu, cu ocazia diferitelor activități de instruire, cursuri postuniversitare, exerciții și aplicații tactice etc. – un număr de 14 teme se studiază în cadrul pregătirii curente a cadrelor și trupei potrivit specificului armei și eșalonului. Pentru a veni în sprijinul pregătirii personalului în domeniul Dreptului Internațional Umanitar, compartimentul de specialitate al Ministerului Apărării Naționale a elaborat și difuzat mai multe lucrări în domeniu, a prezentat prin membrii săi precum și cu ajutorul Comitetului Internaționale de Cruce Roșie și al specialiștilor români, membri ai Asociației Române de Drept Umanitar, expuneri la Marele Stat Major, departamentul pentru Învățământ, Știință și cultură și în diferite garnizoane.
Având în vedere importanța care se acordă dreptului internațional umanitar în plan internațional și european, ideile esențiale din Strategia națională a României de aplicare a dreptului internațional umanitar au fost prezentate și în cadrul grupului de lucru pentru drept internațional, COJUR, organizat în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Conform strategiei se are în vedere îndeplinirea următoarelor obiective generale: urmărirea evoluțiilor care intervin în plan internațional în domeniul dreptului internațional umanitar, în vederea ratificării convențiilor la care România nu este parte; introducerea în legislație a normelor de drept internațional umanitar; diseminarea și aplicarea normelor de drept internațional umanitar; participarea reuniunile internaționale în domeniu și elaborarea unor noi instrumente; monitorizarea îndeplinirii angajamentelor și semnalarea situațiilor de încălcare și indicarea măsurilor adecvate de remediere; cooperarea cu alte comisii naționale de drept internațional umanitar. Măsurile ce vor fi luate la nivelul ministerelor cu răspunderi pentru îndeplinirea obiectivelor generale și a celor specifice, conform domeniilor de competență, vor fi cuprinse într-un plan de măsuri ce va fi elaborat de CNDIU.În perspectiva imediat următoare, stau în atenția Ministerului Apărării Naționale câteva direcții de acțiune pentru difuzarea și aplicarea dreptului internațional umanitar.
1.2.8 Concluzii
Bibliografie
Cloșcă I.& Suceavă I., Drept international umanitar, Casa de editura și presă “ȘANSA” SRL, București, 1992, p. 5
Cloșcă I.& Suceavă I., Tratat de drept international umanitar, V.I.S. PRINT SRL, București, 2000, pp. 20-27
Condoreli L. &Scherrer S. (eds) The United Nations and International Humanitarian Law, Actes du Colloque international, Gerera, 1995, Edition Pedone, Paris, 1996, pp.5-23
Dașcovici N., Dreptul războiului și neutralitatea, Tipografia Alex.A.TEREK, Iași, 1942, pp. 4-6
Dașcovici, N. Războiul, neutralitatea și mijloacele de constrângere între state, Institutul de Arte Grafice „N.V. Ștefănoiu”, București, 1934, p. 21
Drăgan I. C., NOI TRACII. Istoria multimilenară a neamului românesc, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1976, vol. I, p.15
Dragoman I. & Crăciun A. & Crăciun M., – Instrumente juridice din domeniul militar in dreptul international public, Editura VIS Print-BREN, Bucuresti, 2005, pp. 7-9. pp. 34-36
Dragoman I.& Radu M., Modernitate in problemele fundamentale de drept international al conflictelor armate – teze si sinteze, Editura Universitatii Nationale de Aparar, Bucuresti, 2004, p. 8
Ferel de Cussy, Recueil, manuelet et pratique de Traités, conventions et autres actes diplomatiques, Tome Troisiéme, Leipzig, 1846, pp.16-19
Frunzeti T., Globalizarea Securității, Editura Militară, București, 2006, p.8
Fur L., Recueil des texts de droit international public, Librairie Dalloz, Paris, 1928, p. 4
Hoebel J., The law of the primitive man, Candbridge, 1954, International legal Materials, vol. 37, September, 1998, p. 999, pp. 7-9
International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia, Basic Documents, 1995, pp. 175-177
Malinowski K., Crime and custom in sovage society, Londra, 1926, pp.3-8
Miga-Beșteliu R., Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 1977, p.27
Ogren K., Le droit humanitaire dans les Articles de guerre décrétés en 1621 par le roi Gustave II Adolphe de Suede ,,RICR" nr. 820, 1996, pp. 475-480
Pejic J., Accountability for international crimes: From conjecture to reality, International Review of the Red Cross, vol. 84, March 2002, pp. 13-33
Pictet J., Developpement et principes du droit international humanitaire, Institut H. Dunant, Geneve, Edition A. Pedorne Paris, 1983, p. 12
Pictet J., La pendule de l’histoire et le développement du droit humanitaire pendant un siècle, 1874-1973, în Actes du colloque international de droit humanitaire , Bruxelles, 12-14 decembrie 1974, p.1
Quincy, W., A Study of War, London, 1992, pp.2-9
Raymond A., Istoria si dialectica violentei, Editura Babel, Bucuresti, 2002, pp. 222-223
Revue Internationale de la Croix-Rouge, nr. 823, ian – feb. 1997
Schindler D. & Toman J.,(eds) The Laws of Armed Conflicts. A Collection of Conventions, Resolutions and other Documents; 4-th. Edition Klumer Lan Internațional, The Hague, to appear in 2004, no. 38
Thurnwald R., Werden, wandel und gestaltung des rechts im lichte der wollkerforscung, Berlin , 1934; pp.5-45
Toma, D – Crucea Roșie și Dreptul International Umanitar, Editura Fundatiei Andrei Șaguna, Constanța, 1999, pp. 17-18
Capitolul 2
ARMONIZAREA LEGISLAȚIEI NAȚIONALE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII CU ACQUISUL COMUNITAR
2.1. Securitatea umană – obiectivul major al dreptului internațional public
2.1.1 Evoluția istorică în materia securității umane
În filosofia greacă antică s-a dezvoltat ideea egalității tuturor oamenilor, ideea dreptului natural de care trebuie să beneficieze toți oamenii. Anglia, prin Magna Charta Libertatum, Petition of Rights și Actes de l’Habeas, a fost unul dintre primele state care a aplicat principiile respectării drepturilor omului, iar Declarația de Independență a SUA, a realizat trecerea de la teoria abstractă a drepturilor omului, la aplicarea lor concretă de către stat. În timpul Revoluției din Franța, anul 1789, drepturile omului au fost inserate în constituție. Începând cu secolul XIX, drepturile omului aveau să fie acceptate, ca drepturi fundamentale, în cadrul constituțiilor naționale. După anul 1945, când a fost constituită Organizația Națiunilor Unite, s-a încercat, în mod consecvent, formularea unui set de standarde recunoscute internațional, referitoare la tratamentul corect al tuturor persoanelor.
2.1.2. Dezvoltarea standardelor internaționale în domeniul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
Cu ocazia elaborării Cartei Organizației Națiunilor Unite în anul 1945, a fost consacrată instituția respectării drepturilor omului, prin dispoziții care se regăsesc atât în Preambulul Cartei, cât și în conținutul articolelor 1, 13, 55, 56, 62 și 76, iar la la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U a adoptat Declarația universală a drepturilor omului, documentul cu vocație internațională în domeniu, care consacră ca bază a drepturilor și libertăților omului, egalitatea în drepturi. Declarația reprezintă o consacrare a drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale, sub semnul egalității și nediscriminării. Aceasta nu a fost concepută ca un tratat și prin urmare nu este un document juridic. Cu toate acestea, Declarația a fost universal acceptată ca document cuprinzând principiile și normele generale, care dau expresie unui standard minim în domeniul respectării drepturilor omului.
Ulterior, numeroase documente au proclamat obligația statelor de a pune în aplicare prevederile Declarației : Convenția pentru reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la 9 decembrie, 1948, ratificată de România prin Decretul nr. 236/1950; Convenția suplimentară privind abolirea sclaviei, a traficului de sclavi, Geneva 1956; Convenția privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid, adoptată de Adunarea Generală O.N.U, la 30 noiembrie 1973;Convenția privind imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptată de Adunarea Generală O.N.U, la 26 noiembrie, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969. În aceeași ordine de idei, trebuie amintite și Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală O.N.U, la 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr.19/1990; Convenția privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală,1989, ratificată de România prin Lege nr. 18/1990 (r1), modificată prin Rezoluție nr. 50/1995 pentru aprobarea amendamentului la art. 43 paragraful 2 din Convenție, precum și Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate, la Convenția privind drepturile copilului, ratificat prin Legea nr.567/2001.Așa cum rezultă din cele prezentate, prin ratificare sau aderare la convențiile sau protocoalele la care am făcut referire, textele au devenit parte a dreptului intern al statelor, creându-se astfel mecanismul de promovare și protecție a drepturilor pe care le proclamă. În categoria documentelor care tratează problematica securității omului, trebuie menționat Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975, potrivit căruia statele vor acționa în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale în conformitate cu scopurile și principiile Cartei O.N.U, Declarației Universale a Drepturilor Omului, și își vor îndeplini, cu bună credință, obligațiile cuprinse în convențiile și acordurile la care sunt părți, inclusiv cele cuprinse în pactele drepturilor omului. Actul final are un caracter declarativ față de regimul juridic al pactelor drepturilor omului, recunoscând sau confirmând drepturile consecrate de dreptul intenațional umanitar. Prevederile actului final referitoare la drepturile omului, ca și alte principii ale relațiilor dintre state, au fost reafirmate și în documentele adoptate de statele participante la reuniunile de la Belgrad, Madrid și Viena.
Ca urmare a succintei prezentări a celor mai relevante documente, cu incidență în materia drepturilor omului, se poate aprecia că respectarea acestora, precum și cooperarea dintre state în acest sens constituie parte integrantă a dreptului internațional contemporan. Este important de subliniat că documentele O.N.U, cât și celelalte documente menționate, tratează promovarea și respectarea drepturilor omului în cadrul unui sistem internațional de colaborare, securitate și pace, în condițiile respectării principiilor de drept internațional. În acest context, trebuie menționat că numărul mare de convenții în acest domeniu, precum și cel de organisme cu responsabilități specifice au tendința de a duce la o anumită fragmentare, la o tratare separată a diferitelor categorii de drepturi, ceea ce ar fi contrar esenței problematicii securității umane. În fața acestei tendințe, Adunarea Generală O.N.U, considerând că există deja un set suficient de standarde internaționale în materie, a cerut statelor și organismelor O.N.U să acorde prioritate documentelor existente, iar atunci când propun instrumente noi, să aibă în vedere ca acestea să fie compatibile cu regulile existente și să privească aspectele fundamentale ale drepturilor omului.
2.1.3. Apărarea și securitatea națională și colectivă în noul context european
În concordanta cu pozitia geostrategică a României în spatiul sud-est european – țară de frontieră a NATO și a Uniunii Europene – politica de apărare națională are ca obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE. Dorim să evidențiem multiplele conditionări reciproce și legături conexe între două concepte fundamentale ce reflectă esența mediului politic international – securitatea și apărarea națională și colectivă. Ne-am centrat atenția pe dezbaterea apărării și securității naționale și colective în noul context european, a locului și rolului României ca membru cu drepturi depline a NATO și UE. Am evidențiat transformările NATO și impactul acestor transformări asupra mediului de securitate în urma Summit-ului din 2-4 aprilie 2008 de la București, ca factor de stabilitate regională și internatională.
Privitor la Uniunea Europeană am prezentat aspecte privind Politica Europeană de Securitate și Apărare, precum și conceptul de Identitate Europeană și Securitate și Apărare.
A. Procesul de transformare a NATO și implicatiile acestuia asupra securității nationale și colective
În noul context de securitate, procesul de transformare și adaptare a NATO la noile realități relevă fenomenul de revalorificare a factorului militar în calitatea sa principală de sursa de credibilitate, care va fi determinată și în viitor de capabilitătile militare puse la dispozitie de națiunile membre. Transformarea Alianței are ca scop dezvoltarea de noi capabilități militare care vor permite forțelor acesteia să desfășoare operații în întregul spectru de amenințări, cu asigurarea procesului decizional (menținerea consensului) în condițiile extinderii și ale stabilirii unui nou tip de relații cu UE, Rusia, Ucraina și cu statele din spațiile Caucaz, Asia Centrala și Mediterana.
Strategiile care definesc procesul transformării abordează domeniile cultură militară, planificarea și transformarea capabilităților. Procesele aferente acestor domenii se sprijină pe patru piloni: întărirea operatiilor întrunite, exploatarea avantajelor informationale, conceptul de dezvoltare, dezvoltarea capabilitătilor de transformare (http://www.nato.int/docu/facts.htm). Întărirea capabilităților operațiilor întrunite garantează, practic, atingerea obiectivelor întregii game de misiuni NATO.
Exploatarea avantajelor informationale fundamentează strategia de transformare prin utilizarea informației și vizează creșterea capabilităților fată de cererile de informații, creștereacapabilităților de apărare în domeniul informațiilor și capabilități de culegere a informațiilor adaptate conceptului de război în retea. Prin conceptul de dezvoltare și experimentare se verifică modul în care conceptele operationale și capabilitățile răspund provocărilor sau situatiilor de criză. Prin dezvoltarea capabilităților de transformare se urmărește realizarea unor mecanisme puternice de implementare a rezultatelor experimentărilor și dezvoltării conceptelor într-un timp foarte scurt. În ciuda succeselor obtinute pe palierele de transformare conceptuală și operațională există o serie de evaluări sceptice referitoare la capacitatea Aliantei de a răspunde tuturor provocărilor și, în special, a celor noi, neconvenționale, cu care se confruntă în prezent. După crizele anilor trecuți, datorate diviziunilor existente între unii aliați europeni și SUA, pornind de la incapacitatea acestora de a acționa în afara spațiului european, summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004) a relevat încă o dată adâncirea acestor dispute, atât din perspectiva elementelor de transformare a NATO în domeniile adoptării deciziilor și a planificării, cât și pe problematica Afganistanului și Irakului. Deciziile s-au bazat pe o serie de compromisuri față de cerințele explicite ale documentelor de planificare NATO, ceea ce a condus implicit la amânarea unor decizii în domeniile planificării și desfășurării operațiilor. Chiar în aceste condiții NATO continuă să ramână cea mai de succes alianță militară a epocii contemporane (Chirac, M. D., 2005, pp.41-53). Tendința centrală, după summit-ul de la Istanbul, este de confirmare și intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilitătilor și forțelor sale, ca rezultat al necesităților de a răspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forțe rapid dislocabile și sustenabile în teatre de operații foarte îndepărtate. Acest proces determină realizarea unui proceduri flexibile de adaptare a deciziilor și de generare a forțelor necesare. Prin abordarea extensivă si prospectivă a riscurilor de securitate, prin noile misiuni și capabilități, NATO își dezvoltă în prezent rolul de proiectare a stabilității și securității, transferându-se de pe palierul exclusiv-defensiv pe palierul defensiv-ofensiv. Viitorul Alianței se proiectează pe confruntarea cu fenomenul terorist și pe asigurarea securității membrilor săi față de instabilitățile care caracterizează Asia Centralăsi de Sud, Caucazul, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
Una din cele mai importante probleme căreia NATO îi acordă o atenție specială este reducerea deficiențelor referitoare la gradul de utilizare a forțelor de care dispune, cauzate în special de fondurile bugetare scăzute alocate apărării și de menținerea în unele state ale Alianței a serviciului militar obligatoriu. Chiar dacă persistă încă deficiențe majore, se poate aprecia că se înregistrează progrese în îmbunătățirea capabilitățilorAliantei. Securitatea colectivă presupune abordarea unor noi dimensiuni ale parteneriatului, bazată pe cooperare extinsă în reforma sectorului de securitate și promovarea stabilității în regiunea euro-atlantică. Mediul de securitate impune o deplasare a centrelor de greutate către est. Acest aspect include și concentrarea tot mai pregnantă asupra unor programe de sprijin pentru statele partenere din Caucaz și Asia Centrală. La nivelul parteneriatului cu Rusia se profilează un nou tip de relație, relație accentuată la summit-ul de la Bucuresti, ce deschide perspective largi de dezvoltare, care în timp poate conduce la lansarea unor operațiuni comune NATO-Rusia.
Transformarea Alianței are implicatii și asupra României, ca membră NATO, transformarea Armatei României fiind un imperativ strategic, fiind modelată și influențată de realitățile competiției erei informationale și de conceptul războiului bazat pe rețea; un imperativ tehnologic, deoarece dezvoltarea științifică creează tendințe semnificative în evolutia strategiei și planificării apărării, și un imperativ determinat de amenințări cu implicații multiple și complexe. La nivelul României, scopul principal al transformării îl constituie adaptarea structurilor militare la mediul de securitate actual și viitor, care să asigure realizarea angajamentelor asumate în corelație cu formele și procesele pe care le implică transformarea Alianței. Structurile militare ale țării noastre trebuie să fie în măsură să execute întreaga gama de misiuni ale Alianței. Pentru România, transformarea armatei sale constituie o miză importantă care are rolul de a-i asigura o poziție stabilă într-un mediu schimbător și competitiv.
Lipsa transformării înseamnă investirea unor fonduri enorme în capacități cu eficiență redusă. Singura opțiune este adaptarea la o schimbare rapidă a câmpului de luptă cu dezvoltarea rapidă a capacitătii competitorilor. Se obține, astfel, siguranța realizării unei securități naționale cu riscuri minime. Cheia realizării spiralei transformării este de a se pune în aplicare soluții care, într-o manieră oportună, să permită realizarea unui sistem de conducere capabil de abordarea provocărilor viitorului. Derularea procesului de transformare va avea ca rezultat crearea de capabilități militare caracterizate prin flexibilitate, viteză de reacție crescută și interoperabilitate. Structurile militare nu se vor transforma prin ele însele, ci prin schimbarea de mentalitate și capacitatea de adaptare la nou a militarilor. Se dă, în acest fel, decidenților politico-militari posibilitatea realizării obiectivelor urmărite.
Din aceasta perspectivă se poate afirma că viitorul nu va aparține neapărat armatelor cele mai dotate tehnologic, ci acelora care vor fi capabile să înțeleagă natura conflictelor și vor reacționa eficient în fata lor.
B. Apariția conceptului de identitate europeană de securitate și apărare
La acest început de secol, Europa unită își propune continuarea procesului de completare a dimensiunii economice cu una de politică externă și de apărare. Este un obiectiv ambițios, pentru realizarea căruia trebuie depășite atât reticențele aliatului transatlantic, cât și cele interne, legate îndeosebi de chestiunile suveranității nationale și cheltuielilor militare. Politica Europeană Comună de Securitate și Apărare reprezintă o nouă provocare pentru Uniunea Europeană, deși ideea unei Politici Comune de Apărare nu este de dată recentă. Ideea creării unui sistem defensiv comun pentru ansamblul țărilor europene a fost conceptualizată imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul anihilării unei eventuale reluări a politicii de agresiune din partea Germaniei. O primă încercare a fost, astfel, făcută în anii ’50, după fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și Otelului, însă proiectul unei Comunități Europene de Apărare nu a trecut de Parlamentul Francez, în 1954. Mai târziu, apar alte câteva proiecte, însă nici unul nu are succes. Primul moment de cotitură este marcat de Tratatul de la Maastricht (1992), un răspuns la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea Uniunii Sovietice. Din momentul intrării în vigoare a tratatului, Consiliul de Miniștri a adoptat aproximativ 70 de pozitii comune în domeniul politicii externe, pe probleme acoperind zona întinsă din Balcani până în Timorul de Est, de la neproliferarea armelor nucleare până la lupta împotriva terorismului. Tratatul de la Maastricht a însemnat proiectul unei politici comune de apărare, ce ar fi putut conduce la o apărare comună.
Acest țel nou a existat mai mult în teorie până în octombrie 1998, când Marea Britanie și-a modificat radical atitudinea față de Europa. La sedința neoficială a Consiliului European de la Portschach s-a discutat în termeni mai concreti implementarea acestei prevederi din Tratatul de la Maastricht. Acest eveniment a fost punctul de plecare pentru Declarațiile care au urmat, cele mai importante fiind cele de la Saint-Malo, Toulouse si Londra (Dinu, M., & Bahnareanu C., 2006, pp. 7-12). Politica Externă și de Securitate Comună a fost reafirmată și reconfirmată prin prevederile Tratatului de la Amsterdam (1999), fiind introdusă ca rezultat al necesității de a echipa mai bine Uniunea Europeană pentru a face față multiplelor provocări care apar la nivel mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de acțiune în planul relațiilor externe, altele decât cele tradiționale. Consiliul European, organismul care definește liniile principale de acțiune în cadrul PESC, are dreptul să definească, prin consens, strategiile comune în acele zone în care statele membre au interese importante în comun. Cinci obiective fundamentale stau în spatele Politicii Externe si de Securitate Comune – apărarea intereselor fundamentale si a independentei Uniunii; întăirea securitătii Uniunii; mentinerea păcii si întărirea securitătii internationale; promovarea cooperarii internationale; consolidarea democratiei, a statului de drept si respectarea drepturilor omului. Misiunile tip Petersberg au fost încorporate în Tratatul de la Amsterdam.
Acesta a constituit un pas crucial într-o vreme în care resurgența conflictelor locale amenința securitatea europeană. Declarația de la Koln (iunie 1999) a adoptat și ea principiul conform căruia Uniunea Europeană va avea un rol complet pe scena internațională în cadrul misiunilor de tip Petersberg. În acest sens, UE trebuie să dețină capacitatea necesară pentru acțiuni autonome, susținute de forțe armate credibile pentru a face față crizelor internaționale fară a aduce prejudicii acțiunilor NATO. Pentru a-și putea asuma responsabilitățile referitoare la întreaga gama a misiunilor de prevenire a conflictelor și managementul crizelor, statele membre ale UE trebuie să dezvolte capabilități militare mai eficiente și să stabilească noi structuri politice și militare, pentru adoptarea deciziilor și conducerea actiunilor. Este adevărat că Europa, ca organizație, nu deține necesarul de bază pentru un război, ca, de pildă, transport aerian de armament greu, armament de înaltă tehnologie, etc., precum și trupe suficiente care să fie desfășurate, chiar dacă are mai mulți soldați decât Statele Unite. Este evident că Europa trebuie să fie, înainte de toate, responsabilă pentru propria securitate – nu poate cere Statelor Unite să intervină ori de câte ori apare vreo criză pe continent. Mai mult, dacă se dorește menținerea legăturii transatlantice, trebuie dezvoltat un parteneriat real cu Statele Unite și împărțită sarcina securității comune. Enumerând câteva dintre riscurile sfârșitului de secol XX – tentația unui izolaționism american și noile tensiuni dintre Washington și Beijing -, președintele francez Jacques Chirac sublinia că … un sistem cu adevărat multipolar nu poate exista decât dacă Uniunea Europeană devine ea însăși o putere reală …. După crearea Euro, continentul trebuie să deschidă al doilea mare șantier, cel al apărării. Criza din Kosovo a evidențiat necesitatea unei reechilibrări a balanței între SUA și Europa privind participarea la soluționarea crizelor și conflictelor în spațiul european, prin creșterea rolului continentului nostru dotat cu o politică externă și de securitate comună. Obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonomă de a lua decizii și, când NATO, ca alianță, nu este angajată direct, să declanșeze și apoi să desfășoare operațiuni militare, ca răspuns la crizele din spațiul de interes. Cert este că o comunitate europeană extinsă favorizează creșterea stabilității prin sporirea încrederii bazate pe securitatea colectivă, unitate politicăsi legături comerciale. Unul din marile riscuri pentru securitatea Europei este acela al decuplării SUA și al ființării unei Europe încă incapabile să se apere singură în fața primejdiilor. Dorința europenilor de a se afirma în domeniul securității și apărării se lovește nu numai de rezistența americanilor, care nu se arată prea încântați de posibilitatea apariției unui pol pur european în NATO. Complexitatea cooperării militare între membrii Uniunii este marcată și de diferențele între aceștia în ceea ce privește statutul lor militar, o bună parte dintre ele preferând protecția umbrelei americane cheltuielilor de modernizare a armatei. În plus, multe state au încheiat între ele tratate bilaterale și multilaterale de cooperare militară. Securitatea depinde de stabilitate, după cum stabilitatea nu poate fi atinsă fară o economie sănătoasă și numai o economie sănătoasă este capabilă să susțină eforturile de securitate. Elaborarea unei Politici Europene Comune de Securitate și Apărare va contribui la crearea unui climat de stabilitate, inclusiv cu efecte preventive în zonele cu potențial ridicat de insecuritate de pe continent, cât și la conturarea unui rol mai pregnant al Uniunii Europene, ca actor de prim rang pe scena internațională. Experiența acumulată pe parcursul unei lungi perioade istorice a creat imaginea abordării și definirii politicii de securitate la baza căreia vor sta anumite valori, principii și linii călăuzitoare. Uniunea Europeană este fondată pe principiile de libertate, democratie, respectarea drepturilor și libertătilor fundamentale ale omului, principii comune statelor membre cu aceleași valori. În concepția Uniunii Europene, scopurile politico-militare și puterea sunt analizate ca părți ale unui cadru mai vast ce integrează toate aspectele actiunii externe, atât la nivelul obiectivelor, cât și al instrumentelor. Pentru instabilităti ți insecuritate – de o diversitate si amplitudine fară precedent – este necesară o abordare preventivă în locul uneia reactive sau curative, concentrată asupra obiectivelor politicii și nu asupra amenințărilor. Conceptul European Security and Defence Identity a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor ’80, pe fondul reactivării, după o lungă hibernare, în urma Declarației summit-ului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirmă dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Revigorarea UEO a fost impulsionată și de Actul Unic European din 1986. Într-o prima formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. În prima jumatate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociați în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991), prin înființarea, sub impuls francez, a unor structuri institutionale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) și Centrul Situational (1995) – precum și prin apariția forțelor multinationale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța MaritimăEuropeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinațională, Forța Amfibie Britanico-Olandeză, etc.
Europa ramâne vulnerabilă în fața amenințărilor globale. În scopul creșterii încrederii și securității populației europene, Uniunea Europeană și statele membre s-au înarmat cu instrumente noi, moderne, care respectă în totalitate libertătile civile și Constituția europeană. Adoptarea unei clauze de solidaritate asigură evoluția statelor membre către o comunitate politică angajată la furnizarea de ajutor reciproc și asistență în fața riscurilor de orice natură, ceea ce va face posibilă folosirea mecanismelor securității europene și politicii de apărare în situații de criză pe teritoriul Uniunii Europene. Asigurarea pe termen lung împotriva unor viitoare posibile amenințări este servită de angajamentele defensive ale statelor membre precum și de perspectiva unei mai strânse colaborări asupra apărării comune în cadrul UE. Deschiderea, manifestată în toate acțiunile întreprinse, accesibilitatea și transparența politicilor au impus crearea unui climat de accesibilitate și în vecinătatea Uniunii Europene. Prin forța de atracție și nu prin coerciție s-a reusit neutralizarea disputelor minoritare și a conflictelor de granite. Mediul de securitate din vecinătatea Uniunii Europene diferă de cel din interiorul acesteia prin zonele de instabilitate regională și existența unor dispute îndelungate, atât pe continentul european, cât și în jurul acestuia. Principalul instrument pentru promovarea stabilității în vecinatatea apropiată îl reprezintă dezvoltarea pe mai departe a politicilor sale de vecinatate, poziție care oferă beneficii concrete și relatii preferențiale cu statele vecine, în numeroase aspecte, dar, în particular, asupra accesului la piețe și a promovării investițiilor. Principalele obiective ale politicii de vecinătate sunt: prevenirea conflictelor și a actelor de agresiune în vecinătatea apropiată; aplanarea disputelor în curs și asigurarea unui climat de liniște pe termen lung; stabilirea de parteneriate politico-economice strânse, bazate pe împărtășirea principiilor UE, pe aplanarea conflictelor, pe valori, prosperitate și securitate; controlul migrației și a oricăror forme de trafic ilegal către UE; protejarea securității cetățenilor UE ce trăiesc în afara Uniunii. Consolidarea stabilității în Balcani și integrarea lor progresivă în Uniunea Europeană sunt parte integrantă a politicii de vecinătate. Stabilizarea și Procesul de asociere sprijină reforma în Albania, Bosnia si Hertegovina, Croația, Serbia și Republica Federală Iugoslavia. O condiție esentială este stabilirea unei colaborări regionale între aceste state. Un alt aspect important îl reprezintă parteneriatul intensificat, atât în beneficiul UE, cât și cel al statelor balcanice, în domeniul combaterii crimei organizate și a terorismului, deoarece vestul Balcanilor reprezintă poarta principală de intrare în UE a emigrării ilegale, traficului de persoane, prostitutiei si drogurilor. Strategia europeană de securitate și toate celelalte instrumente direct relaționate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Națională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată și sprijinită cu mijloace si eforturi proprii.
Datorită puterii sale economice, Uniunea Europeană trebuie să-și asume și responsabilități strategice globale. În cooperare cu NATO, UE trebuie să-și consolideze cadrul instituțional și operațional pentru a răspunde adecvat crizelor și conflictelor regionale. Viitorul PESA depinde în mare măsură de acordul celor 25 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal o perceptie comună asupra amenintărilor la adresa securitătii; o vointa politică pentru a aplica în mod punctual si coerent instrumentele diplomatice, economice și de gestionare a crizelor și o îmbunătătirea capabilitătilor civile si militare existente. Probabil că UE nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experiența sa în domeniile nonmilitare, precum comerț extern, dezvoltare, politică privind mediul, cooperare în domeniul politiei, justitiei și informatiilor, politica de imigrare și diplomație multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea amenințărilor tot mai mult nonmilitare. Proiecția securității și stabilității dincolo de granițele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice și, în ultima instanță, militare, reprezintă o inițiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. În perspectivă este de așteptat ca PESA să evolueze în direcția transferului tot mai mare de suveranitate către instituțiile Uniunii Europene, apărarea natională devenind subsidiară celei europene, iar adoptarea unei Carte Albe a Securității și Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE. Politica externă a UE este multifunctională și se constituie, în principal, din intervenții civile și militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilitățile militare ale UE sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătătire a acestor capabilități prin furnizarea de forțe, echipamente și pregătire la Forta de Reactie Rapidă a UE. De asemenea, țara noastră poate avea contribuții semnificative la capabilitățile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a amenințărilor și la eventualele initiative diplomatice.
C. România în noul context de securitate alături de NATO si Uniunea Europeană
România a luptat dintotdeauna, așa cum a putut sau i s-a impus pentru a-și păstra valorile naționale: independenta, suveranitatea, integritatea și unitatea teritoriului și cetățenilor săi, așa cum se stipulează și în normativele statului de drept (Constitutia României, 2003, art. 1, 2 și 4). După 18 ani de tranziție post-comunistă, România a ajuns în final la vârsta maturității învățând să treacă de la totalitarism la un regim democratic. A înțeles că integrarea în structurile cele mai puternice existente în prezent în lume o vor face mai puternică pe ea însăși și că, ajutându-le pe acestea să își îndeplinească scopurile și le va îndeplini pe cele proprii. În acest sens, după ce a realizat demersurile și a îndeplinit criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeană, după ce, la 29 martie 2004, a pășit în NATO ca stat aliat. În prezent, România trebuie să facă față unor noi provocări – valorificarea calității de membru al UE si NATO. La rândul lor, în prezent, UE si NATO sunt entități aflate într-un dinamic proces de transformare și reformă institutională ca urmare a mediului internațional de securitate. În acest context, profilul și conduită viitoare a României trebuie să valorifice oportunitățile existente în cadrul organizațiilor europene și euroatlantice, în scopul promovării unor politici coerente, având ca obiectiv continuarea și aprofundarea procesului de modernizare a societătii românesti, implicând atât consolidarea economică și instutională, cât și creșterea standardelor de viață ale cetătenilor săi.
D Poziția României față de Politica Europeană de Securitate și Apărare
Printre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană după începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 – Relații externe și Capitolul 27 – Politica Externă și de Securitate Comună, PESC. Aceste capitole au fost închise provizoriu încă din iunie 2000. În Documentul de poziție a României, referitor la Politica Externă și de Securitate Comună, se arată că România este pregatită să accepte și să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE).
Politica externă și de securitate a României se bazează pe aceleași principii și are aceeasi orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană. Formele si mijloacele uzitate de România pentru implicarea în PESA sunt multiple: consultări periodice pe probleme ale securității europene; participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionare aspectelor militare și civile ale crizelor; implicarea în activitătile curente ale organismelor UE cu atributii în sfera securitătii și participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate și Apărare; participarea la exercițiile și operațiunile de gestionare a crizelor conduse de UE.
Participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare și civile ale crizelor, vizează aspecte legate de coordonarea civil-militară – planificarea integrată a cooperarii civilo-militare în operatiunile de gestionare a crizelor, creșterea rolului grupurilor de lucru geografice, îmbunătățirea cooperării inter-pilieri, îmbunătățirea procesului de analiză a situațiilor de criză, operaționalizarea listei de observare a statelor susceptibile pentru o criză iminentă, îmbunătățirea conceptului de gestionare a crizelor, utilizarea unor instrumente de planificare suplimentare, îmbunătătirea sistemului de finanțare a operatiilor civile PESA, îmbunătățirea capacitătii de coordonare a EUSR (reprezentant special al UE), dezvoltarea unei abordări integrate a activităților în teatru, stabilirea unui proces de instruire pre-dislocare, co-locarea actorilor UE din teatru, rotirea personalului UE în funcție de expertiza acumulată în teatru.
Din 13 decembrie 2004 România se afla în cadrul Statului Major al UE (EUMS), sub autoritatea directorului general al EUMS, compusă din compartimentul de planificare strategică și nucleul permanent. Rolul acestei celule este de a îmbunătăți capacitatea UE de gestionare a crizelor, prin integrarea sistemelor de planificare a operațiilor mixte civil-militare conduse de UE. Celula are funcții de planificare strategică și operatională pentru răspuns la crize (inclusiv operațiile civile).
Experiența participării României la Parteneriatul pentru Pace este benefică, din punct de vedere militar, pentru îndeplinirea obiectivelor PESA. Din punct de vedere militar, România se poate constitui într-un pilon important al PESA în partea centrală și sud-estică a continentului european, fapt demonstrat de participarea sa la Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada Multinațională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Fortelor ONU în Așteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare navală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigăzi de menținere a păcii a țărilor din centrul Europei (CENCOOP) și a unor unități militare mixte – un batalion româno-ungar de menținere a păcii, o unitate româno-ucrainiano-ungaro-slovacă de geniu. În urma semnării Tratatului de aderare a României la UE la 25 aprilie 2005, România a dobândit dreptul de a exercita rolul de observator activ la nivelul tuturor institutiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentanților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora.
E România și Organizația Tratatului Nord-Atlantic. Cooperare si modernizare
Odată cu admiterea României ca stat membru cu drepturi depline în NATO, politica de apărare națională dobândește un caracter pro-activ pronuntat. Ca o consecință, responsabilitățile României nu se mai limitează la politici care asigură apărarea teritoriului național ori la diplomația preventivă, ci și la politici care promovează ofensiv interesele României și care sprijină stabilitatea globală în orice regiune în care NATO are misiuni. În consecință, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea obiectivele politicii de apărare a României sunt: consolidarea statutului României ca stat membru NATO si UE și dezvoltarea unui profil strategic adecvat în cadrul acestor organizatii; continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne si eficiente; întărirea controlului civil și democratic asupra armatei și perfecționarea mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile si valorile democratiei constitutionale; consolidarea statutului României de contributor la securitatea regionalăsi globală. În concordantă cu pozitia geostrategică a României în spațiul sud-est european – țară de frontieră a NATO și a Uniunii Europene – politica de apărare națională are ca obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE. Lărgirea Aliantei și a UE, transformările la care sunt supuse cele două organizații și misiunile asumate de acestea au impactul cel mai important asupra arhitecturii de securitate a spațiului euro-atlantic și la nivel global. Noii membri ai UE, în egală măsură și membri ai NATO, vor sustine probabil în continuare complementaritatea între NATO și UE, plecând de la rolul vital pe care îl juca Alianța în asigurarea securitătii și stabilității spatiului euro-atlantic. Pe termen mediu, nu este exclusă consolidarea nucleului atlanticist în cadrul UE, cu posibile implicații asupra dezvoltării PESA. Pe termen lung, trebuie luată în calcul și ipoteza reorientării către curentul europenist al statelor din cadrul Uniunii care au o capacitate de apărare mai redusă. Marea Britanie își va dezvolta probabil optiunea pentru o politica de echilibru în relațiile cu SUA și partenerii din UE, considerând pro-atlanticismul traditional ca o implicare cu consistențe sporite în dezvoltarea PESA (Gândirea militară românească, nr.3/2004, p.167). Prin asumarea unor responsabilități mai mari în zona Balcanilor, UE va urmări în continuare consolidarea credibilității sale în domeniul securității, iar NATO va dori ca una din misiunile sale, pe termen lung, să fie declarată un succes.
Ca urmare a schimbării statutului Mării Negre din mare închisă în mare deschisă, în zona s-au produs modificări radicale, proces care nu este definitivat și va influența mediul de securitate în zonă, atât pe termen mediu, cât și pe termen lung.
România și-a asumat un rol activ în sud-estul Europei și reprezină un factor de stabilitate în regiune, promovând relațiile de bună vecinatate cu toate statele vecine și contribuind la întărirea cooperării regionale. Localizarea geografică a României oferă Alianței o nouă deschidere către zone importante cum sunt zona Caucazului și Asia Centrală, zone în care România are o influență deosebită și, de aceea, implicarea sa trebuie sa fie maximă (Raportul privind desfăsurarea procesului de reforma si restructurare a Armatei României în perioada 2004-2012, Bucuresti, 2004). Transformările vor fi produse atât de redistribuirea bazelor militare, cât și de pozițiile strategice deținute de riverani și de prezența străină în regiune în format bi și multinațional. Practic, toate statele din regiune au relații institutionalizate cu NATO, ca membri sau ca parteneri. Dezvoltarea societătii globale, creșterea impactului comunicațiilor și al schimbului de informații în politica internatională, cât și mai ales definirea noilor parametri de evolutie și a noilor actori internationali vor reprezenta oportunităti, dar și riscuri la adresa securității României. Într-o lume a interdependenței globale, a multiplicării actiunilor actorilor non-statali pe scena internațională, securitatea României nu mai poate fi definită în parametri exclusiv naționali și va depinde fundamental de asigurarea stabilității în plan regional și global.
Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO si UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internationale.
2.1.4. Strategia de securitate națională și strategia militară a României din perspectiva Dreptului internațional umanitar
Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și bazele existenței statului român. Starea de insecuritate a națiunii este expresia limitării sau pierderii capacității de a-și menține coeziunea, omogenitatea, unitatea și identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente a agresiunilor și crizelor generatoare de conflicte (Atanasiu M).
Amenințarea cu forța în relațiile internaționale și conflictul militar au reprezentat, o lungă perioadă din istoria omenirii, principalii vectori generatori de insecuritate. Apare, deci, firească preocuparea de elaborare a unor strategii militare de apărare.
…Strategia militară a României cuprinde obiectivele și opțiunile fundamentale privind îndeplinirea, prin mijloace și pe căi de acțiune militare, a politicii de apărare a statului român. […]
În aceste condiții, armata trebuie să fie pregătită să prevină, să descurajeze și, dacă este necesar, să înfrângă un eventual agresor care ar amenința și ar atenta la securitatea statului român, concomitent cu asigurarea capacității de a participa la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și apărarea colectivă în plan regional…
Se remarcă fără dificultate faptul că obiectivul prioritar al eforturilor noastre individuale și colective îl reprezintă prevenirea conflictelor, obiectiv a cărui valență umanitară este evidentă. Spiritul umanitar caracterizează întreaga politică și strategie militară a României, iar principiile și regulile de drept umanitar sunt cuprinse în Constituția țării, legislația de apărare, regulamentele militare, procesul de învățământ militar și pregătire a trupelor. Îndeplinirea acestor obligații ar fi de neconceput fără asigurarea unei pregătiri specifice a personalului armatei în domeniul dreptului internațional umanitar. În această idee, principalele organizații și alianțe sub egida cărora armata română acționează au adoptat hotărâri/rezoluții care obligă statele membre să instruiască forțele armate din acest punct de vedere. Înțelegând aceste răspunderi, strategia militară prezintă conceptele strategice, iar în cadrul acestora direcția în care armata va fi structurată, înzestrată și instruită pentru compatibilizarea cu sistemele de instrucție ale aliaților și partenerilor noștri. Apărarea armată reprezintă ansamblul măsurilor și acțiunilor desfășurate unitar în sistemul militar, în spațiul terestru, aerian și maritim, în scopul descurajării, zădărnicirii și respingerii oricărei acțiuni militare care ar leza interesele fundamentale statale. Scopul principal al participării la structurile europene și euro-atlantice îl reprezintă realizarea securității naționale. Dar această stabilitate la nivel național nu se poate realiza decât prin participarea la menținerea păcii și stabilității regionale și internaționale, elemente care, desigur, influențează strategia militară de apărare. Pe cale de consecință, reglementarea acestei situații prin normele dreptului internațional umanitar reprezintă o preocupare firească. Acte normative cum ar fi Legea nr. 42 din 15 martie 2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român și Ordinul ministrului apărării privind instruirea personalului din cadrul Ministerului Apărării care participă la misiuni în afara teritoriului național, pe funcții de stat major sau misiuni individuale asigură cadrul juridic necesar pregătirii, organizării și participării armatei noastre la misiuni internaționale. În baza prevederilor constituționale, a legilor menționate și a angajamentelor internaționale asumate de țara noastră, dispunem în prezent de o concepție de integrare a normelor dreptului internațional umanitar în procesul de pregătire a societății, în general, și a armatei, în special. Componentele principale ale acestei concepții sunt Comisia Națională de Drept Internațional Umanitar, înființată în baza H.G. nr. 420 din 29/03/2006, și o serie de structuri cu răspunderi în acest sens pentru mediul civil, cum ar fi: Asociația Română de Drept Umanitar sau, pentru mediul militar, Centrul de Drept Internațional Umanitar, birourile, consilierii juridici și responsabilii cu coordonarea activității de instruire în domeniul dreptului internațional umanitar pentru fiecare unitate militară. Toate acestea se înscriu în ceea ce se vrea occidentalizarea învățământului militar, adică, realizarea compatibilității atât cu țările NATO și/sau UE, cât și cu cerințele acestor organisme (Fota I., ). Statul național gestionează starea de insecuritate, între altele, prin fundamentarea și susținerea juridică a răspunderii organizațiilor militare, pentru prevenirea situațiilor-limită și confirmarea legitimității și autorității acestora în gestionarea crizelor social-politice. Cea mai importantă parte a acestor reglementări se regăsește în domeniul dreptului internațional umanitar. Paradoxal, însă, deși firesc ar fi ca aplicarea acestor prevederi să se facă mai riguros în cazul unor conflicte care au caracter intern, când structurile statale pot monitoriza situația, acum au loc cele mai grave încălcări făcute în numele salvării naționale. Sunt elocvente în acest sens situațiile din ex-Iugoslavia – zeci de mii de morți, Congo – 4 milioane de morți, Cecenia – mii de morți, Afganistan – 700 civili uciși în atentatele talibane, Irak – 4000 de polițiști irakieni uciși etc.
Radiografierea interdependenței celor două domenii – securitate națională și drept internațional umanitar, reprezintă o încercare de a evidenția importanța și semnificația abordării lor unitare și cu aceeași răspundere la toate nivelurile. Raportul dintre securitate națională și drept internațional umanitar, un raport ca de la parte la întreg, este marcat de o serie de asemănări, dar și de unele deosebiri între acestea. Dreptul internațional umanitar protejează ființa umană de efectele violente în formele cele mai concrete: rele tratamente fizice, răniri, ucideri etc. Această obligație revine statului prin instituțiile sale, dar de cele mai multe ori este încălcată, pentru că tocmai statul este la originea violențelor. În acest fel, dreptul internațional umanitar își manifestă vocația de protejare a drepturilor omului împotriva abuzurilor puterii statale, iar în final contribuie la realizarea unei dimensiuni a securității naționale.
Principalele aspecte ale asemănării constau în izvoarele lor comune- ambele se clădesc pe norme de drept care exprimă acele norme create prin acordul de voință al statelor ca reguli de conduită obligatorie, în faptul că sensul și scopul lor este de a proteja în esență persoana umană – ambele se raportează întotdeauna la drepturile și libertățile fundamentale ale omului cât și în faptul că obiectivul principal al celor două domenii îl reprezintă evitarea escaladării potențialelor conflicte – căile lor de realizare, deși diferite, sunt complementare. Securitatea națională o face prin promovarea deschiderii, a transparenței și reglementării neînțelegerilor pe cale pașnică iar dreptul internațional umanitar adaugă angajamentul că prevederile specifice domeniului vor fi respectate, chiar dacă cealaltă parte nu le respectă. Se evită, în acest fel, escaladarea violenței prin interzicerea de către prevederile dreptului internațional umanitar a recurgerii la represalii. Elementele care le deosebesc vizează vizează, în principal, acțiunea în timp – în cazul securității naționale se evidențiază caracterul permanent al întinderii în timp, dreptul internațional umanitar vizând doar situațiile extreme, cum ar fi perioada conflictelor armate, domeniul de referință – concretizarea, în cazul securității naționale, se face prin expresii de tipul securitatea cetățeanului, starea de legalitate, securitatea publică sau apărarea națională, dreptul internațional umanitar fiind reprezentat prin expresiile dreptul războiului sau dreptul conflictelor armate, referindu-se întotdeauna la standardele umanitare recunoscute pe plan internațional specifice diferitelor structuri naționale cu răspunderi în domeniu sau diferitelor niveluri ierarhice în cazul structurilor militare; sancțiunile prevăzute – faptele considerate infracțiuni la adresa securității naționale sunt sancționate în baza jurisdicțiilor naționale, dreptul internațional umanitar dispunând de un cadru jurisdicțional atât la nivel național, cât și internațional.
Pe plan intern, drepturile penale naționale prevăd sancțiuni pentru unele fapte ce reprezintă violări ale normelor Dreptului internațional umanitar. La nivel internațional, pe baza experienței unor tribunale adhoc – Tokio, Nürnberg, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda și Tribunalul Penal Internațional pentru ex-Iugoslavia, s-a creat Tribunalul Penal Internațional, în baza Statutului de la Roma din 1998, cu acțiune permanentă.
Concluzia firească a acestui demers este aceea că cele două domenii se influențează, în sensul potențării reciproce și materializării în viața și activitatea indivizilor și entităților statale.
2.2 CONCLUZII
Actualele tendințe planetare, proliferarea asimetrică a unor noi amenintări și riscuri la adresa securității internationale sunt o certitudine care pun în stare de alertă apărarea națională la nivelul supozitiilor sale în ceea ce privește conceptia și planul acțiunilor concrete.
Statutul României de membru a structurii de securitate euroatlantice și de membru a Uniunii Europene, coroborat cu caracteristicile evoluției relațiilor geopolitice din zona Mării Negre și din regiunile adiacente acesteia determină, în mod inevitabil, transformarea strategiei de securitate națională și, implicit, a strategiei militare, cu implicații majore asupra rolului, locului și destinației forțelor armate, în general și a forțelor navale, în particular. Acest nou statut al României presupune, în afara garantării stabilității și securității naționale, responsabilități în domeniul generării de stabilitate/securitate regională și europeană. Politica externă a României trebuie să se focalizeze asupra protejării intereselor sociale și economice ale cetățenilor români, precum și promovării și protejării intereselor economice, politice și militare ale țării noastre, în concordanță cu poziția sa geopolitică și geostrategică.
De asemenea, politica externă trebuie să ia în considerare participarea activă la construcția instutională și culturală a Europei Unite. Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerintelor interne și internaționale. În acest sens considerăm că, este important ca toți actorii internaționali majori să acționeze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile si militare printr-un efort concertat, care ține cont de mandatele și atuurile fiecăruia.
BIBLIOGRAFIE
Scăunaș A., Drept diplomatic și consular, Ed.Burg, Sibiu, 2002, pp.2-8
Bolintineanu A., & Năstase A., & Aurescu B., Drept internațional contemporan, Ed.All Beck, București, 2000, pp. 7-62
Rubin B.,Popoarele, statele și teama, Ed. Cartier, București, 2000;
Istrate C., Dreptul dezarmării, Ed.All.Beck, București, 2005
Popescu D. & Năstase A. & Coman F, Drept internațional public, Ed. Șansa, București, 1997
Karlshofen F. & Sandoz Y., Mise en ouvre du droit internațional humanitaire, Martinus Nijhoff Publisher, Dordrecht, 1989;
Geamănu G., Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Ed. Academiei Române, București, 1977
Gheorghe Ghe., Tratatele internaționale ale României , 1921 – 1939, București, 1980
Arădăvoaice Ghe. & Stancu V.,Războaiele de azi și de mâine. Agresiuni nonconvenționale, Ed. Militară, București, 1999
Diaconu I., Drept internațional public, Casa de editură “Șansa”, București, 1996
Cloșcă I. & Suceavă I., Dreptul Internațional Umanitar, Ed. Șansa, București 1992
Anghel M., Drept diplomatic și consular, Ed.Lumina Lex, București, 1996
Mândru M., Acțiuni militare altele decât războiul, Tratat de știință militară, vol.1, Ed. Militară, 2001
Sassoli M. & Bouvier A., How does law protect in war?, International Comitee of the Red Cross, Geneva, 1999
Uscoi N. & Oprea G., Introducere în dreptul internațional umanitar, Ed.Cartega, București, 1999
Miga-Beșteliu R., Drept internațional.Introducere în dreptul internațional public,Ed.All Beck,București, 2003
Toffler A., Puterea în mișcare, Ed. Antet, București, 1995
Duculescu V, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 1994
Capitolul 3
APLICAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR ÎN CONFLICTELE ARMATE CONTEMPORANE.
3.1 Conflictul armat analizat prin prisma dreptului internațional umanitar
Pentru a reflecta noile realități social-politice din lumea postbelică se preferă a fi folosit termenul de conflict armat internațional fiind mai cuprinzător decât acela de război. În conformitate cu dreptul internațional umanitar, se evidențiază două tipuri de conflicte armate – conflicte armate internaționale și conflicte armate fără caracter internațional.
3.1.1. Conflictele armate internaționale.
În convențiile adoptate după 1945, conflictul armat internațional este definit ca o formă de luptă armată dintre două subiecte cu personalitate internațională, care nu implică recunoașterea formală de către beligeranți.. În acest context se pot detalia mai multe tipuri de conflicte armate internaționale: interstatale – declanșate printr-o declarație de război sau ultimatum; dintre două sau mai multe state – chiar dacă starea de război nu este recunoscută de unul din ele; rezistența – mișcări organizate în situații de ocupație totală sau parțială a teritoriului unui stat; luptele armate duse de entități nestatale – războaiele de eliberare națională duse de mișcări de eliberare împotriva dominațiilor coloniale, luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupație împotriva puterii ocupante; luptele duse de populațiile majoritare dintr-un stat împotriva regimurilor rasiste.
Datorită faptului că Protocolul adițional 1 recunoaște caracterul internațional al războiului de eliberare națională, o serie de state au refuzat să-l ratifice, considerând-l un instrument al terorismului internațional.
O situație specială o reprezintă luptele desfășurate la inițiativa Consiliului de Securitate a O.N.U. împotriva unui stat agresor.
3.1.2.Conflictul armat fără caracter internațional.
Deși este la fel de vechi ca și conflictul internațional, conflictul armat fără caracter internațional nu a fost reglementat decât la jumătatea secolului XX-lea, prima normă fiind articolul 3 comun celor patru convenții umanitare de la Geneva din 1949, în accepțiunea căruia erau cuprinse: războaiele civile, războaiele religioase, războaiele pentru schimbarea regimului politic dintr-o țară, războaie de secesiune, etc. Extinzând protecția și asupra victimelor din aceste conflicte, dreptul internațional umanitar, prin Protocolul adițional II, adoptat la Geneva în anul 1977, definește în articolele 1 și 2 conflictul armat fără caracter internațional:
… conflictul care se desfășoară pe teritoriul unui stat între forțele sale armate și forțe armate dizidente sau grupuri organizate care, sub comanda unui comandament responsabil exercită pe o parte a teritoriului său un control care să le permită să ducă operațiuni armate continue și concertate și să aplice acest protocol…
Există și alte forme de violență, denumite tensiuni interne sau tulburări interne dar acestea nu fac obiectul dreptului internațional umanitar. Asemenea acte intră sub incidența convențiilor referitoare la drepturile omului și, bineînțeles, sunt supuse reglementărilor dreptului intern al statului pe teritoriul căruia au fost săvârșite.
Reflectând la realitățile lumii contemporane, în lucrările de specialitate este abordat conceptul de operațiuni militare altele decât războiul (Mândru M., 2001, pag.131). Spre deosebire de conflictul armat internațional sau fără caracter internațional, operațiunile militare altele decât războiul, deși prezintă suficiente elemente de extraneitate, îndeosebi prin participarea în cadrul lor a unor forțe militare aparținând unui grup de state, au ca finalitate, fie menținerea păcii, fie impunerea păcii. Fundamentul juridic, internațional al acestor operațiuni este Carta O.N.U., care chiar în art.1 statuează că scopul organizației este menținerea păcii și securității internaționale. Operațiunile militare altele decât războiul au drept scop localizarea și stingerea efectelor provocate de conflictele armate (Dragoman I., 2006, p.12), aceste operațiuni putând fi și cu folosirea forței militare sau a amenințării cu folosirea ei. De fapt, numai sub acest aspect operațiunile militare, altele decât războiul, interesează dreptul internațional umanitar aplicabil în conflictele armate. Prin scopul urmărit, dar și prin mijloacele de realizare, uneori violente, operațiunile militare altele decât războiul pot avea o dublă componentă umanitară, una manifestată în raporturile cu forțele care au declanșat sau întrețin conflictul armat, iar alta în raporturile cu părțile ce sunt victime ale conflictului armat ce trebuie stins. Prima componentă implică, indubitabil, aplicabilitatea tuturor normelor dreptului internațional umanitar al conflictelor armate internaționale. Cea de-a doua componentă își relevă esența tocmai prin scopul urmărit de astfel de operațiuni: impunerea păcii sau menținerea păcii.
A. Conflictele armate de destructurare
Acestea se derulează pe teritoriul unui stat în care autoritatea publică nu mai este capabilă să asigure respectarea dreptului umanitar, sau chiar nu mai există autoritate publică. Fiindcă statul nu mai există, conflictul nu mai poate cădea sub incidența dreptului internațional umanitar, însă conform cartei O.N.U. intervenția armată în aceste zone se supune legilor umanitare. Din păcate, conflictele de destructurare au luat o amploare destul de mare și dreptul internațional umanitar, așa cum este consacrat în Convențiile de la Geneva, nu răspunde acestor situații decât într-o mică măsură (Sandoz Y. 1997, pp.11 – 15).
Apreciez că definirea conflictului de destructurare trebuie să facă obiectul normelor de drept umanitar, iar construcția unor reguli minimale de acțiune a organismelor și organizațiilor umanitare, chiar a O.N.U ar fi de asemenea necesară.
B. Mișcarea de rezistență
În contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic și militar pe plan mondial, precum și ca urmare a concluziilor reieșite din conflictele militare din ultimii ani – Cecenia, Palestina, Irak, Afganistan sau Siria, se impune o nouă abordare a luptei de rezistență și încadrarea ei în formele de conflict armat supuse reglementărilor dreptului internațional umanitar. Prin urmare, în situațiile în care lupta armată nu este guvernată nici de drepturile omului și nici de legislația internă, normele de protecție umanitare să poată fi aplicate cu succes. Aceste manifestări pot fi uneori asimilate terorismului deoarece recurg de multe ori la tactici și metode specifice acestuia. De exemplu, strategia gherilei albaneze a vizat atacarea țintelor vulnerabile reprezentate de autoritățile sârbe, iar aceste acțiuni au fost condamnate de S.U.A. ca fiind acte de terorism. Însă nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu săvârșite de organizații teroriste. Esența războiului de guerilă este practica stabilirii de zone eliberate, de obicei rurale – și organizarea unor mici unități militare care vor crește gradual în forță, număr și dotare pornind de la comando-uri la companii, regimente și, în final, divizii și armate. Mișcarea de rezistență vizează importante scopuri politice – demascarea agresorului în fața opiniei publice mondiale; dezvăluirea scopurilor politice reale urmărite de acesta și caracterul ilicit al războiului pe care l-a declanșat sau scopuri economice – conservarea avuției naționale; împiedicarea forțelor de ocupație de a folosi în interesul lor materiile prime și militare, care îi orientează și direcționează activitatea și formele de manifestare pe mai multe planuri.
3.1.3 Aplicarea dreptului internațional umanitar în conflictele armate subsecvente celui de-al II lea război mondial
Conflictele armate derulate după cel de-al doilea război mondial, dar mai ales în perioada post-război rece, ar putea fi clasificate (Bellon F.,2004, pag.7) în conflicte armate internaționale – foarte rare; conflictele armate în care guvernele sunt confruntate cu una sau mai multe mișcări armate organizate – predominante în perioada 1960-1980, conflictele armate interne, așa numitele conflicte destructurate, – cele din Somalia, Liberia, mai nou Ucraina, Siria, Irak și Liban sau conflictele de identitate, cunoscute fiind în acest sens cele din Rwanda, Burundi, fostul Zair, Iugoslavia, Yemen. Mediile internaționale, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale sunt din ce în ce mai preocupate de a găsi soluții pentru a limita efectele catastrofale ale conflictelor armate, efecte generate mai ales de violările sistematice ale dreptului umanitar. Faptul că majoritatea conflictelor armate din a doua jumătate a secolului XX-lea au fost și sunt fără caracter internațional – conflicte armate interne, generate de motive mai ales etnice și religioase, a făcut ca nesocotirea dreptului internațional umanitar să capete o imagine generalizată. Deși Comunitatea Internațională a reacționat și a cerut cu insistență aplicarea Convențiilor de la Geneva și a protocoalelor lor adiționale, crimele de război și actele teroriste au continuat să fie prezente. Semnificative în acest sens, sunt conflictele armate din fosta Iugoslavie, de la începutul anilor 1990 sau actualmente din teritoriului așa numitului Stat Islamic unde dreptul aplicabil în aceste conflicte a fost violat de toate părțile la conflict. Crimele comise pe scară largă în Bosnia – Herzegovina au avut ca obiect (Jakovljevic B., 1993, p.19) abuzul față de emblema Crucii Roșii; uciderea inamicilor capturați, bolnavi sau răniți, civili sau militari; asasinate și torturi; purificarea etnică prin mijloace dintre cele mai grave: ucideri, deportări, amenințări, torturi, obstrucționarea asistenței umanitare ori folosirea acesteia ca mijloc de șantaj politic. Lumea întreagă a fost în stare de șoc, drept urmare Națiunile Unite, prin Consiliul de Securitate, au creat un Tribunal penal special pentru sancționarea criminalilor de război din acest spațiu.
Situații similare s-au întâlnit și în conflicte precum cele din Golf, Angola, Rwanda, Kosovo, Cecenia, Ucraina, Siria, Irak sau Liban și altele. În timpul intervenției umanitare din Iugoslavia, în perioada 23 martie-10 iunie 1999, acțiunile au constituit violări ale dreptului internațional umanitar, din partea N.A.T.O. de această dată – încălcarea principiului discriminării, nerespectarea principiului proporționalității; pagube grave și de durată asupra mediului; utilizarea bombelor cu fragmentație în zone dens populate cu civili.
Un aspect la fel de grav este și acela al utilizării unor metode și mijloace de luptă nepermise de dreptul internațional umanitar al conflictelor armate – armamentul cu uraniu sărăcit, în acțiunile militare – peste 20 țări au în arsenalul lor și utilizează/au utilizat arme cu uraniu sărăcit, în diverse conflicte militare. Uraniul sărăcit a fost folosit pe scară largă în 1991, în Războiul din Golf, apoi în Bosnia, în 1995, în Războiul din Balcani, în 1999 și apoi în Afganistan și Irak. Folosirea uraniului sărăcit afectează copii, personalului militar și civil, care au intrat în contact cu acesta. Studii efectuate de doctorii irakieni au găsit ca responsabil, uraniul sărăcit, pentru creșterea mortalității infantile și a defectelor la naștere. Se estimează, deasemenea că 67% din copii născuți, ai veteranilor americani din Războiul din Golf, au avut diverse afecțiuni severe la naștere. Legile internaționale ale neutralității sunt deasemenea violate, în condițiile în care particulele, produse în urma folosirii muniției cu uraniu sărăcit, pot fi împraștiate de curenții de aer sau pot intra sistemul de circulare a apei,în aceste condiții fiind evidentă încălcarea și nerespectarea integrității teritoriale a unui stat neutru.
3.1.4 Normele dreptului internațional umanitar referitoare la terorism
Actele de terorism comise în timp de război au o conotație juridică specială, războiul este considerat în dreptul internațional umanitar o formă de violență ilicită, iar terorismul rămâne întotdeauna o formă de violență ilicită, chiar și în vremuri de război. Criteriile sigure care diferențiază aceste forme de violență în timpul războiului sunt oferite de dreptul internațional aplicabil în conflictele armate. În primul rând, ne aflăm în fața unui act de terorism dacă persoana care comite actul de violență nu posedă statutul de combatant. Un al doilea criteriu de determinare a violenței ilicite, caracteristice terorismului, decurge din regulile care reglementează, pe de o parte, protecția specială a persoanelor și, pe de altă parte, mijloacele și metodele de război utilizate. Pentru a fi licit, recursul la violență în timp de război trebuie să respecte restricții impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce înseamnă că și combatanții ar putea deveni teroriști dacă violează legile și obiceiurile războiului. Chiar și așa, sunt împrejurări în război în care nu este deloc ușor să separi terorismul de actele de război legitime. În analiza ce urmează vom ține cont atât de conflictele armate clasice-războiul, cât și de cele moderne ce au loc pe scena mondială contemporană.
În articolul 3 al Convenției de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război se prevede că în caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional cît și în cel cu caracter internațional sunt și rămân prohibite, oricând și oriunde, atingerile aduse vieții și integrității corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile și chinurile; luarea de ostatici; atingerile aduse demnității persoanelor, mai ales tratamente umilitoare și înjositoare; condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoțită de garanții judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate. Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional adaugă la categoria acțiunilor condamnate – luarea de ostatici; actele de terorism; atentatele împotriva demnității personale, în special tratamentul umilitor și degradant, violul, prostituția silită și orice altă formă de atentat la pudoare și amenințarea cu săvîrșirea actelor mai sus menționate.
Din aceste reglementări rezultă că dreptul internațional umanitar interzice cu desăvârșire orice act terorist sau acțiune teroristă care poate îmbrăca forma acțiunilor enumerate mai sus și sunt săvârșite pe timpde conflict armat. Din păcate, aceste violări ale dreptului umanitar au avut loc și încă mai au loc sub paravanul acțiunilor militare licite, provocând teroare și panică în rândul persoanelor protejate cât și a combatanților. În ansamblul de convenții care alcătuiesc drepul de la Haga sunt reglementări de natură a pune pe picior de egalitate părțile combatante, de a limita mijloacele de război și de proteja părțile și bunurile neimplicate în conflict. Pe scena conflictelor actuale au loc grave violări ale acestor convenții prin acțiuni teroriste de distrugere sau chiar bombardare a bunurile protejate, a populației civile sau folosirea de mijloace cu caracter nedescriminator interzise. Dacă analizăm conflictul din Georgia sau din teritoriul așa zisului Stat Islamic, prin prisma dreptului umanitar, putem afirma că beligeranții s-au transformat în adevărați teroriști pentru populația civilă, instaurând disperarea prin bombardarea orașelor, prin acțiuni represiunea severă a populației musulmane șiite și creștine; masacrarea mai multor musulmani sunniți, membri ai unor grupări armate rivale, etichetați ca fiind o amenințare la adresa Statului Islamic; măsuri draconice de restricție a libertății de expresie și de exprimare sau a dreptului de întrunire; limitarea accesului la informații. Capcanele și minele antipersonal folosite de grupările teroriste din Afganistan sau Irak au rănit și omorât nu doar militari ci și civili, iar atacurile teroriste pe timp de pace cu explozivi capcană amplasați în spații publice sau mijloace de transport au fost tragedii ce au șocat lumea întreagă. În concluzie, dreptul de la Haga condamnă acțiunile teroriste și le interzice, interzicând mijloacele de război ce fac obiectul acțiunilor teroriste în timp ce dreptul de la Geneva interzice orice formă de acțiune teroristă. Se poate observa cum cele două ramuri ale dreptului umanitar se completează, împreună scot în afara legii atât acțiunea în sine cât și mijloacele acțiunii teroriste. Putem afirma că în dreptul conflictelor armate, terorismul este interzis în orice împrejurare, necondiționat și fără excepție. Pe lângă Convențiile de la Haga și de la Geneva, trebuie avute în vedere principiile fundamentale de drept internațional recunoscute în Statutul și activitatea Tribunalului de la Nurnberg, care incriminează actele de terorism comise în timp de pace și de război.
3.2 ADAPTAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR LA REALITĂȚILE SECOLULUI XXI
Se spune adesea că dreptul internațional umanitar este cu un pas în urma realității pe care o reglementează, lucru valabil și pentru atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. În tendința actuală tot mai accentuată de universalizare a dreptului umanitar, pe lângă cerințele de realizare a unei adeziuni universale la tratatele umanitare și de coerență a instrucțiunilor militare la scară mondială, chiar prin încorporarea lor în dreptul umanitar, apare și o a treia cerință – adaptarea dreptului umanitar la noile realități (Sandoz Y.,2003, p. 3). Problemele actuale ale aplicării legislației ce ține de dreptul internațional umanitar sunt determinate de: amploarea mișcărilor intrastatale de după încetarea războiului rece, asimetria conflictelor generate pe criterii naționaliste, religioase; acțiunile de război de tip terorist, amploarea crescută a operațiilor O.N.U. de menținerea păcii cu mandat complex; amploarea fără precedent a operațiilor de pace desfășurate de alianțe de securitate regionale și subregionale cu sau fără mandat O.N.U. Fără a urmări o revizuire masivă a dreptului, pentru că regulile umanitare fundamentale rămân valabile pentru price situație și în orice timp care va veni, creatorii dreptului internațional umanitar trebuie să-și îndrepte atenția spre două direcții principale: reglementări mai precise de protecție a victimelor în noile tipuri de conflicte armate și acceptarea universală a regulilor referitoare la limitarea sau interzicerea folosirii anumitor arme. Aceste aspecte noi așteaptă un răspuns, fapt realizabil datorită atenției și aplecării Comisiei a VI-a de drept internațional care lucrează de mai mulți ani la Geneva pentru reconsiderarea normelor stabilite devenite caduce la început de mileniu III, precum și pentru reformarea Consiliului de Securitate O.N.U. și a O.N.U. în general.
Amenințările non-clasice la adresa securității – acțiunile teroriste, crima organizată, fundamentalismul religios, traficul de droguri, epidemiile etc. – sunt manifestări grave ale secolului XX. Drepturile omului și dreptul internațional umanitar sunt departe de a fi universal recunoscute ca principii inderogabile ale comunității internaționale. O dovedesc dezastrele umanitare din anii ’90 și gravele violări ale principiilor umanitare (Schidler D., 2003, pp. 165 – 186.).
Expresiile mondializare sau globalizare, cel mai des folosite astăzi, definesc o doctrină liberală, ba chiar ultraliberală, cu scopul de a face din planetă o singură mare piață. În fapt, problemele cu care se confruntă omenirea la acest început de secol și de mileniu sunt de o gravitate nemaiîntâlnită până în prezent – violență generalizată și criminală, protecție umanitară diminuată, în multe situații până la inexistență. Marile societăți economice nu nu mai cunosc și nu mai recunosc frontierele. Problemele migrațiilor masive, a criminalității organizate transfrontaliere-inclusiv rețelele teroriste, nu mai pot să se rezume la nivelul individual al fiecărui stat. Evenimentele din septembrie 2001, precum și cele ulterioare au scos în evidență că neoterorismul a atins un nivel de periculozitate extremă. Toate acestea implică o nouă configurare a efortului militar, o nouă dimensionare a spațiului de confruntare, precum și o nouă abordare strategică și doctrinară.
3.2.1 Apariția de noi conflicte armate și schimbarea tipologiei acestora
Lumea începutului de veac și mileniu înregistrează o înrăutățire a climatului militar și umanitar, o accentuată tendință spre grave și largi violări ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului ce se traduc printr-o violență generalizată și criminală, omenirea este confruntată cu două mari valuri de violență, nemaiîntâlnite până acum. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a consemnat o deplasare a conflictului internațional spre cel neinternațional. Acest tip de conflict a îmbrăcat o multitudine de forme – războaie civile, conflicte armate intervenționale, conflicte interne de stat, conflicte destructurate sau identitare, conflicte interne de secesiune. Din această perspectivă, aplicarea dreptului internațional umanitar în acțiuni militare de urgență; antiteroriste sau împotriva crimei organizate transfrontaliere cunoaște noi situații și presupune alte condiții în respectarea principiilor acestuia. Primul an al mileniului trei a debutat prin apariția unui nou tip de conflict armat terorismul transfrontalier – războiul terorist, a cărui primă victimă au fost Statele Unite ale Americii. Pretextul extinderii acțiunilor teroriste l-a constituit implicarea Statelor Unite și a altor țări europene în conflictele din lumea islamică.
Noutatea acestui tip de conflict constă în faptul că amenințarea acestuia apasă asupra ansamblului comunității internaționale, teroriștii nu au un câmp de acțiune precis, ei lovind oriunde în lume. Impactul cel mai mare, al noilor evoluții din ultimii ani, s-a produs asupra populației civile, în rândul căreia s-a înregistrat un număr enorm de victime, mai ales în timpul conflictelor destructurate din Ucraina, Egipt, Siria și al intervenției trupelor NATO în Irak și Afganistan. Așa cum preciza reputatul specialist elvețian Yves Sandoz (2003), lupta împotriva terorismului pune la loc de frunte elemente cheie ale unui sistem internațional a cărui colaborare în secolul XXI a devenit indispensabilă în cadrul unei mondializări în sens larg, pe care l-am dat acestei expresii, care este inevitabilă. Utilizând mijloace non-convenționale asimetrice pentru anihilarea țintelor, actele teroriste pot fi considerate modalități ale războiului asimetric, astfel, forțele oarbe se manifestă fără să mai respecte nicio lege. Actorii participanți la astfel de conflicte nu respectă sunt fel de norme de conduită, acționează cu arme artizanale sau din ce în ce mai sofisticate și eludează orice formă de control.
Dreptul internațional umanitar traversează în prezent, din unghiul de vedere al sistemului de protecție a populației civile în caz de conflict armat, o perioadă dificilă întrucât normele respective sunt imperfecte și lacunare, iar pe de altă parte, comportamentul cotidian al actorilor violenței militare și criminale a creat o incertitudine în aplicarea standardelor umanitare de protecție. Practica internațională și opinio iuris nu aplică dreptul internațional al conflictelor armate unor conflicte dintre state și anumiți actori non-statali. Se admite totuși aplicabilitatea limitată a unor norme de drept umanitar vizând grupările armate transnaționale. Astfel, toate acțiunile desfășurate de astfel de grupări armate, reprezentând un stat sau fiind de facto coordonate și controlate de statul respectiv, împotriva forțelor armate sau a teritoriului unui alt stat, intră sub incidența dreptului internațional umanitar. Una dintre probleme este aceea de a ști dacă se poate vorbi de un război contra terorismului, dacă această formă de ripostă la noul fenomen este un război în sensul definit de dreptul internațional umanitar și în ce măsură se poate vorbi de o protecție a factorilor implicați în actele de violență și implicit a populației civile. În literatura de specialitate s-a examinat măsura în care conflictele necontrolabile prin normele de drept existente, au componente specifice conflictelor armate. Unele ar putea intra sub incidența normelor dreptului privind conflictele armate internaționale, altele pot fi vizate de normele de drept privind conflictele non-internaționale, însă cea mai mare parte nu se regăsesc în sferele normelor juridice și necesită reglementări adecvate. Acte de terorism au fost comise de foarte multă vreme, dar ele sunt altceva decât terorismul transnațional. O primă categorie de acte de terorism se încadrează în ceea ce dreptul internațional public numește delicta juris gentium, delicte de dreptul ginților. Ele nu sunt crime internaționale, în această categorie înscriindu-se deturnările de avioane, pirateria maritimă, luarea de ostatici, atacarea de persoane de rang diplomatic. Din punctul de vedere al sancționării ele au un regim de drept comun, principalul efect juridic fiind urmărirea, judecarea și sancționarea sau extrădarea făptuitorilor. Am putea spune că acesta reprezintă terorismul în timp de pace, situațiile neputând fi calificate ca aparținând sferei conflictelor armate. O altă categorie o constituie acțiunile întreprinse de luptătorii din mișcările organizate de rezistență, precum și cei ce luptă în exercitarea dreptului lor la autodeterminare, împotriva dominației coloniale, a regimurilor rasiste sau a ocupației străine.
Cu respectarea anumitor condiții, între care și aceea de a ataca numai obiective militare, acțiunile acestor combatanți sunt legale și legitime. Actele teroriste au conotație diferită în timpul războiului. Deși violența este inerentă ambelor fenomene, există o distincție clară între cele două tipuri de violență: suntem în prezența violenței licite în conflictele armate guvernate de legile războiului și în prezența violenței ilicite în cazul terorismului. Terorismul practicat în timpul conflictelor armate ridică probleme. Apreciem că, mai întâi, trebuie lămurită confuzia semantică produsă de sintagma război contra terorismului. Acesta, ca și războiul contra sărăciei, este o mare mobilizare a energiilor împotriva unui fenomen pe care trebuie să-l combată ansamblul comunității internaționale. Nu este o expresie din care se pot trage consecințe juridice imediate. Se manifestă prin acte care pot fi realizate în timp de pace, în timp de conflict armat sau prin acte care sunt constitutive de un conflict armat. Dacă actele realizate în timp de pace fac parte din războiul contra terorismului, în sensul larg dat acestei expresii, ele nu antrenează aplicarea DIU, rezervat numai conflictelor armate. Terorismul în timp de conflict armat este, de asemenea, clar interzis, chiar dacă definirea sa în acest cadru este diferită (Sandoz Y., 2003, p. 41-77). Bombardarea unei unități militare în timp de pace este un act terorist, în schimb, toate actele ce vizează civilii sau fără discriminare civili și militari – bomba aruncată într-o piață, cafenea, biserică – sunt clar interzise și în timp de conflict armat. Acest tip de terorism este chiar negarea dreptului internațional umanitar, construit pe distincția combatanți și necombatanți. Din păcate, dacă civilii și toate persoanele protejate pentru a le ajuta sunt victime ale actelor de violență nediscriminată sau chiar devin ținte – asasinate, luări de ostatici, obiect al traficului de carne vie etc. – cum s-a văzut de mai multe ori în ultimii ani, posibilitatea acțiunii umanitare este extrem de redusă, chiar imposibilă. Primul pericol căruia trebuie să-i facem față luptând împotriva terorismului este acela de a submina valorile umanitare.
A cădea tentației de a viola unele dintre ele, în special practicând tortura sau nerespectând habeas corpus-ul persoanelor ce au comis sau sunt bănuite că ar fi comis acte teroriste, sub pretextul luptei contra terorismului, înseamnă practic a face jocul celor care contestă această cucerire în numele altor valori. În abordarea problemei terorismului transnațional – conflict armat, experții au puncte de vedere diferite – într-o primă opinie circumscriind terorismul transnațional în categoria conflictului armat internațional, bazându-se pe faptul că rețelele teroriste sunt dispersate pe teritoriile mai multor state, în unele cu îngăduința gazdelor, iar în altele în mod clandestin, grupurile acționând asupra unor state situate la mari distanțe unele de altele. În asemenea cazuri, acțiunile criminale ale acestor rețele teroriste transnaționale nu pot fi, de regulă, imputabile unui anume stat, potrivit principiului răspunderii internaționale, iar paradigma menținerii ordinii publice și securității naționale nu poate fi aplicată actelor teroriste transnaționale, deoarece amploarea acestor acte justifică calificativul de act de război. Cooperarea în materie penală, pe plan internațional, ca și aplicarea dispozițiilor convenționale referitoare la obligația AUT DEDERE, AUT PUNIRE privitoare la autorul unui act terorist, nu sunt viabile în cazul în speță din cauza obstacolelor politice, juridice și administrative care pot apărea în relațiile dintre state. În consecință, în cazul actelor teroriste criminale, ne aflăm în prezența unui nou tip de violență căreia trebuie să-i fie aplicate normele dreptului internațional umanitar, deși violența criminală transnațională nu se încadrează în definirea conflictului armat internațional și nu corespunde abordării tradiționale a conflictelor armate neinternaționale. Conform acestei abordări, persoanele implicate în acte de terorism sunt considerate combatanți inamici și în. consecință, ei pot fi atacați direct, iar dacă sunt capturați de adversar pot fi deținuți până la sfârșitul conflictului.
Cea de-a doua opinie privind terorismul transnațional aduce în atenție faptul că actele comise de grupări constituite în rețele teroriste transnaționale, sau persoane fizice, vizând ținte situate dincolo de frontierele naționale, practicate pentru motive ideologice, religioase sau politice, au un caracter nestatal și ca atare, nu justifică calificativul de conflict armat, ci este un fenomen criminal. În opinia susținătorilor și adepților acestei opinii, dreptul internațional umanitar nu are aplicabilitate, singura excepție fiind Afganistanul care, luptă împotriva terorismului. Excluderea teroriștilor din grupările criminale transnaționale de la beneficiile dreptului internațional umanitar, nu înseamnă că ei nu intră sub incidența altor ramuri de drept care au aplicabilitate în situații de conflict armat, cum este cum este dreptul internațional al drepturilor omului sau dreptul penal intern. Ca orice disciplină științifică, dreptul internațional umanitar posedă un ansamblu de principii fundamentale din care decurg celelalte noțiuni. ,cu alte cuvinte, ducerea ostilităților precum și menținerea ordinii publice nu ar putea fi realizate în afara imperativelor ireductibile ale dreptului internațional umanitar.
3.2.2 Necesitatea obiectivă privind aplicabilitatea dreptului internațional umanitar în situații de conflicte armate transfrontaliere
În epoca actuală, pacea este considerată a fi starea normală a societății și per a contrario, războiul este o stare de fapt în afara normalității. El nu se justifică decât prin necesitate, respectiv, obligația de a respinge o agresiune sau de participare la o sancțiune pe care comunitatea internațională a hotărât-o împotriva unui stat culpabil.
În vederea atingerii obiectivului său, care este de a învinge, un stat angajat într-un conflict va căuta să distrugă sau să slăbească, cu prețul unor pierderi cât mai reduse, potențialul de război al inamicului. Acest potențial cuprinde mai multe elemente esențiale pentru acțiunea armată – resursele umane și resursele materiale.
Pentru a acționa împotriva potențialului uman sunt utilizate trei mijloace – a ucide, a răni, a captura. Din punctul de vedere al randamentului militar, toate contribuie aproape în egală măsură la anihilarea adversarului, dar din punct de vedere umanitar, raționamentul este fundamental diferit. Umanitarismul cere să fie preferată capturarea, rănirii și rănirea, morții, iar captivitatea să fie, pe cât posibil, suportabilă.
Acest mod de a vedea lucrurile poate fi, și în multe cazuri este, pe deplin compatibil cu mentalitatea comandanților și luptătorilor.
El nu aduce atingere obligațiilor lor militare, în mod deosebit celor care decurg din misiunile de luptă. Orice violență care, la nivelul luptătorilor și micilor eșaloane, depășește cadrul misiunii, iar la nivelul eșaloanelor mari scopul războiului, este inutilă. Trebuie avut în vedere și principiul Dreptului de la Geneva. În strânsă conexiune este principiul dreptului de la Haga Principiul distincției pune cel mai bine în evidență ideea de umanitarism întrucât, ca o consecință a ducerii operațiunile militare împotriva forțelor armate inamice, apare necesitatea stringentă a realizării distincției clare dintre forțele armate și civili, dintre combatanți și necombatanți, dintre bunuri care pot fi atacate în mod legitim și bunuri protejate de atacuri. Dreptul cutumiar a făcut întotdeauna o distincție între combatanți și populația civilă sau cel puțin o parte a acesteia precum femeile, copiii și preoții neînarmați, principiu ulterior încorporat în instrumentele juridice moderne. În mod similar, atacatorii trebuie să facă distincție între proprietatea civilă și țintele militare. Cu certitudine, se poate vorbi de un concept de imunitate civilă în temeiul căruia atacurile asupra civililor sau populației civile sunt interzise. Principiul nediscriminării comportă două moduri de abordare. În primul rând, avem în vedere faptul că dreptul internațional umanitar leagă două părți în conflict. Cu toate că una din părți poate să trateze pe partea adversă ca agresor, aceasta nu-i dă dreptul să aplice normele de drept internațional umanitar într-un mod diferit, în sensul restrângerii sferei de aplicație a unora sau nesocotirii altora. Persoanele vor fi tratate fără nicio distincție întemeiată pe rasă, sex, naționalitate, limbă, clasă socială, avere, opinii politice, filosofice sau religioase sau pe un alt criteriu analog. În dreptul umanitar sunt considerate legitime distincțiile care se întemeiază pe suferință, situație critică și slăbiciune naturală. Se cade, prin urmare, a fi completat marele principiu al nediscriminării printr-un principiu de aplicare.
Principiul proporționalității stabilește o legătură între conceptele de necesitate militară și de umanitate. El impune ca daunele colaterale care decurg din operațiuni militare să nu fie excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat de la acestea. Esența principiului este de a asigura un echilibru rațional între efectul distructiv legitim și efectele colaterale nedorite. Principiul este mai ușor de formulat decât de aplicat în practică, mai ales în cazurile în care adoptarea unor metode de acțiune ce ar reduce daunele incidentale ar antrena creșterea riscurilor pentru forțele atacatoare. Principiul este neclar atunci când se pune problema raportului dintre gradul de protecție care trebuie asigurat luptătorului și gradul de risc pe care acesta trebuie să și-1 asume. Se sugerează, totuși, că riscul forțelor atacatoare este un factor care trebuie luat în considerare atunci când se aplică principiul proporționalității.
Ca un corolar conchidem că nu se pot analiza conflictele armate moderne, în condițiile noilor riscuri și amenințări globale, fără o cunoaștere exactă a dreptului ce se aplică în aceste conflicte – dreptul conflictelor armate, sistem de norme juridice internaționale care reglementează relațiile între state în timpul unui conflict armat în scopul de a limita pe timpul războiului, folosirea mijloacelor și metodelor barbare, de a proteja victimele și de a preciza responsabilitățile celor care le încalcă. Dreptul războiului/Dreptul de la Haga, denumit în prezent dreptul conflictelor armate, fixează drepturile și îndatoririle părților beligerante în desfășurarea operațiunilor militare și limitează alegerea mijloacelor și metodelor de vătămare a adversarului. Fiind destinat să guverneze desfășurarea ostilităților, este axat pe de o parte pe necesitățile militare și conservarea statului, iar pe de altă parte pe principiul proporționalității care impune beligeranților obligația de a nu provoca inamicului pierderi și distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesitățile militare și să nu folosească mijloace și metode de război care ar produce asemenea efecte. Dreptul umanitar /Dreptul de la Geneva, urmărește să-i protejeze pe militarii scoși din luptă – răniți, bolnavi, naufragiați, prizonieri, precum și persoanele care nu participă la ostilități – populația și persoanele civile și bunurile cu caracter civil.
Statele care au adoptat tratatele internaționale privind dreptul conflictelor armate s-au obligat să respecte și să facă respectate aceste tratate în toate împrejurările, dar, datorită complexității crescânde a conflictelor armate moderne, dreptul conflictelor armate devine din ce în ce mai complicat și nu poate acoperi toate situațiile într-o manieră detaliată, astfel că, pentru militari, sporește dificultatea de a alege ce trebuie aplicat, de a alege ce este important. Trebuie precizat faptul că, a acoperi toate situațiile, prin norme ale dreptului internațional umanitar/dreptul conflictelor, nu poate fi făcut decât la nivel național, deoarece se aplică în funcție de situația și nevoile specifice fiecărui stat. Situația strategică, geografică, demografică, economico-politică, militară a statului este hotărâtoare în determinarea clasificărilor și precizărilor indispensabile respectării efective a dreptului conflictelor armate. Datorită implicării crescânde a populației civile în conflictele armate, dreptul conflictului armat modern a devenit subiect de preocupare comun pentru toate organismele și agenții de stat, încă din timp de pace. Aplicarea dreptului internațional umanitar reprezintă o problemă de maximă importanță pentru îndeplinirea scopului acestuia de a micșora suferințele și distrugerile provocate de războaie. Ea se bazează pe ansamblul complex de măsuri de cunoaștere, difuzare, respectare a normelor cutumiare și convenționale, iar atunci când acestea sunt încălcate, pe reprimarea violărilor, ansamblu de măsuri care intră în responsabilitatea principală a statelor și agenților lor, în special a autorităților militare, dar și în responsabilitatea unor organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale, a unor entități non-statale și a indivizilor.
Din păcate punerea în aplicare a dreptului internațional umanitar se dovedește a fi uneori deosebit de anevoioasă, nu reușește să înfrângă slăbiciunile sistemului internațional actual a cărei funcționare se bazează fundamental pe bunăvoința statelor suverane, în ciuda organizării comunității internaționale pe baza Cartei Națiunilor Unite. Credem că este dificil pentru un stat care-și trimite combatanții să lupte împotriva unui adversar pe care-l consideră un pericol la adresa siguranței și securității naționale și internaționale, să diminueze capacitatea și motivația de a lupta prin impunerea restricțiilor juridice ale convențiilor de drept umanitar. În ciuda numeroaselor violări ale dreptului internațional umanitar comise zilnic, nu putem ignora că acesta are o contribuție majoră la salvarea multor vieți, la diminuarea suferințelor provocate de război fie prin respectarea legilor războiului, fie pentru că obiceiurile războiului au fost asimilate și acceptate – fie în interesul reciproc al beligeranților, fie de teama sancțiunilor sau al oprobriului internațional. Există o multitudine de argumente în favoarea necesității aplicării și respectării dreptului internațional umanitar. În primul rând este vorba de faptul că odată ratificate, convențiile de drept umanitar trebuie aplicate cu bună credință de către statele contractante, iar valoarea lor universală ar trebui să asigure universalitatea respectării lor; de aceea, receptând legile și obiceiurile războiului în legislația militară națională, statele ar trebui să-i determine pe combatanți și necombatanți să înțeleagă că încălcarea acestora constituie o infracțiune ce va fi pedepsită. Pe de altă parte, respectarea dreptului de la Haga și de la Geneva este cerută de regulile unei minime conduite corecte și morale a actorilor din raporturile internaționale; orice stat civilizat împărtășind și promovând doar valorile compatibile cu dreptul umanitar; este firesc, în aceste condiții, să ne așteptăm ca și adversarul să respecte aceleași valori chiar dacă aplicarea dreptului umanitar nu este grevată de condiția reciprocității. Nu trebuie uitat că violarea convențiilor umanitare este condamnată de opinia publică internă și internațională iar curentul de opinie ostil în rândul populației erodează efortul de război cum a fost cazul militarilor americani în Vietnam a căror misiune devenise deosebit de dificilă; ca să nu mai vorbim de faptul că, departe de a sprijini obținerea victoriei, crimele de război au consecințe negative asupra spiritului de disciplină militară afectând eficacitatea acțiunii. Încălcarea obligațiilor umanitare de comportament periclitează pe termen lung posibilitățile de reconciliere pașnică între adversari ba chiar întărește voința adversarului de a opune rezistență.
Foarte adevărat că aproape în fiecare conflict armat beligeranții au comis infracțiuni la dreptul internațional umanitar, dar tot atât de adevărat este că acesta s-a dezvoltat și reafirmat mereu astfel încât astăzi nu mai există prea multe state care să aplice o politică de încălcare sistematică a normelor sale. Rapoartele internaționale publicate ca și constatările interne ale statelor demonstrează că prevederile protectoare ale dreptului internațional umanitar au oprit sau au redus destul de mult, în foarte multe cazuri, suferințele și consecințele distructive potențiale ale ostilitățile armate.
Fără a intra în amănunte, amintim următorii factori care pot determina părțile la un conflict armat să contracareze nerespectarea dreptului aplicabil în război și astfel să aplice regulile umanitare de comportament: considerația datorată opiniei publice; interesele reciproce ale părților la conflict; menținerea disciplinei; teama de represalii; sancțiunile penale și disciplinare; teama de plata despăgubirilor de război, activitatea Puterilor protectoare; comisia internațională de stabilire a faptelor; activitatea CICR; activitățile diplomatice; aplicarea națională a convențiilor difuzarea dreptului umanitar; convingerile personale și responsabilitatea individuală (Humanitarian law în armed conflicts, manual, 1992, p.121).
Literatura de specialitate consemnează existența la baza aplicării, dreptului internațional umanitar a unor adevărate principii generale rezultate din textele convenționale și confirmate de practica internațională (E. David, 2004, pp.471-574).
Astfel, în conflictele armate internaționale, un prim principiu general este acela al egalității juridice a beligeranților față de dreptul internațional umanitar în sensul că părțile la un conflict armat trebuie să respecte la fel legile și obiceiurile războiului indiferent de legitimitatea și legalitatea motivului pentru care se desfășoară acțiunile militare, un al doilea principiu este acela al respingerii clauzei SI OMNES – este evident că respingerea clauzei are valoare doar în cazul instrumentelor juridice care conțin norme cu caracter cutumiar sau al acelora care sunt acceptate și aplicate de statele care nu le-au ratificat prin declarație unilaterală. Caracterului unilateral și nereciproc al angajamentului solemn asumat de state de a respecta și a face respectat dreptul internațional aplicabil conflictelor armate în orice împrejurări adică independent de respectarea acestuia de către adversari; respingerea clauzei de reciprocitate a aplicării este în concordanță cu prioritatea principiului protecției victimelor și cu regula excluderii represaliilor fără a evidenția însă situația unui beligerant parte la convențiile umanitare față de adversarul său care nu le-a ratificat.
În clauza Martens se impune respectarea legilor și obiceiurilor războiului în situațiile neprevăzute de instrumentele juridice, așa cum rezultă din uzanțele stabilite din principiile umanității și din exigențele conștiinței publice. Pentru conflictele armate fără caracter internațional, clauza Martens reamintește că, în cazurile neprevăzute de dreptul în vigoare, persoana umană rămâne sub incidența principiilor umanitare și exigențelor conștiinței publice. Excluderea uzanțelor stabilite din enumerarea protectoare a clauzei Martens a fost cerută de statele care au apreciat că nu există un drept cutumiar care să se aplice conflictelor armate interne.
Națiunile Unite și-au asumat roluri mereu crescute pe linia implementării dreptului războiului, de la rezoluțiile Adunării Generale și Consiliului de Securitate în domeniu, la supravegherea și investigarea violărilor de către Secretariatul General și alte organe ale ONU, la autorizarea folosirii forței pentru a reprima încălcările masive ale drepturilor omului, la crearea instanțelor internaționale penale pentru judecarea crimelor de război la interzicerea și limitarea utilizării anumitor arme și metode de război (Implementation of the Laws of War 1998, p. 137-150 și 1998, pp. 165- 179).
Și în cadrul altor organizații internaționale regionale există astfel de preocupări permanente – OSCE a adoptat în 1994 un Cod de conduită privind aspectele politico militare ale securității, iar în cadrul NATO există instrumente specifice de aplicare a dreptului internațional umanitar. Există, de asemenea, instrucțiuni standardizate în cadrul NATO – STANAG 2033 procedurile de deținere a prizonierilor de război; STANAG 2060 tratamentul prizonierilor de război în exercițiile NATO. Alte organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale precum Comisia de Drept Internațional, Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Institutul Internațional de Drept Umanitar sau Societatea internațională de Drept Militar și Dreptul Războiului își aduc propria contribuție la asigurarea aplicării dreptului internațional umanitar.
Ca și o concluzie, conținutul regulilor existente se circumscrie limitelor conflictului – articolul 3 comun al celor patru Convenții de la Geneva din 1949, în timp ce art. 1 din Protocolul Adițional al II-lea din 1977 se referă la conflictele armate care au loc pe teritoriul unei…Părți, între forțele sale armate și forțe armate dizidente sau alte grupuri armate organizate care, sub comandă responsabilă, exercită un control asupra unei părți din teritoriul său, în măsură să o determine să desfășoare operațiuni militare concertate și susținute. Diferitele delimitări ale conflictului armat sunt importante pentru aplicarea regulilor prevăzute în Protocolul II adițional. Ele sunt de mai mică importanță pentru managementul operațiilor militare, atâta timp cât nici art. 3 comun al celor patru Convenții de la Geneva, nici protocolul nu includ reguli specifice privind mijloacele și metodele de luptă. Este adevărat că art. 3 comun a fost conceput pentru conflictele armate și că în timpul negocierilor Convențiilor de la Geneva s-a făcut o distincție clară între conflictele armate autentice și actele de banditism, dar în comentariul Comitetului Internațional al Crucii Roșii s-a precizat corect că această distincție nu înseamnă că limitele incluse în art. 3 nu sunt aplicabile în cazurile în care acțiunea militară dintr-o țară nu îndeplinește criteriile unui conflict armat. Dimpotrivă, articolul trebuie aplicat cât se poate de extins, considerând că el nu crește deloc autoritatea unei grupări rebele ci doar cere respectarea unor reguli care au fost deja recunoscute ca esențiale în toate țările civilizate și legiferate de statul respectiv chiar înainte de semnarea Convențiilor.
Ce guvern ar îndrăzni să reclame în fața lumii, în caz de acte militare/ tulburări civile care pot fi considerate acte de banditism, atunci când, neaplicându-se art. 3, el s-ar fi considerat îndreptățit să lase răniții fără îngrijiri, să tortureze, să mutileze și să ia ostatici? (Pictet J.S., 1952, p. 50). Protecția umanitară în conflictele non-internaționale nu se limitează la dreptul convențional și trebuie privită într-un context mai larg, problema care se pune fiind dacă autoritățile statale, implicate în conflict, trebuie să respecte legile ordinare ale războiului în condițiile în care există numai standarde umanitare bazate pe principii generale și pe dreptul cutumiar. Astăzi, problematica generală a protecției umanitare în conflictele armate clasice, sau mai puțin clasice, trebuie considerată într-o nouă perspectivă întrucât în perioada actuală predomină conflictele purtate de actori eterogeni, nespecializați în meseria armelor – majoritatea luptătorilor sunt civili, iar obiectivele urmărite nu sunt, în principal, militare – sunt civili și bunuri civile. În absența structurilor statale, doar factori ca responsabilitatea etică, presiunea publică și dorința reciprocității militează pentru respectarea dreptului internațional umanitar de către guverne și indivizi. Prevederile aplicabile în cazuri individuale vor depinde de cerințele situației conflictelor în cauză, dar ele vor include totdeauna reguli minime vizând protecția persoanelor necombatante față de atacurile împotriva vieții, libertății ori demnității, interzicerea sentințelor fără o judecată prealabilă de către o instanță constituită legal și îngrijirea răniților, bolnavilor și victimelor. Aceste reguli minimale sunt aplicabile în toate situațiile, ele dobândind statutul de jus cogens (Hannikainen I. L, 1918). Dreptul internațional umanitar este în prezent grav afectat și se vorbește de necesitatea unor reglementări umanitare care să limiteze violența în război indicând, totodată, direcțiile în care trebuie să se acționeze pentru eficientizarea dreptului internațional umanitar.
Problema dreptului internațional umanitar trebuie abordată și din punctul de vedere al structurii de rezistență a ordinii internaționale edificate prin Carta O.N.U. – structură clădită pe principiile fundamentale ale dreptului, în special pe principiul suveranității naționale și pe cel al neamestecului în treburile interne, principii care acum se dovedesc a fi nefuncționale. De lege lata, majoritatea specialiștilor și autorilor în domeniu, la care ne alăturăm, se pronunță pentru elaborarea unui drept internațional nou, precizând că nu dorim anularea a ceea ce au fost, de secole, normele cutumiare și convenționale ci doar reevaluarea regulilor și principiilor și realizarea acordului între conținutul prevederilor lor și realitățile conflictelor armate ale secolului XXI. De asemenea, titlul acestui capitol presupune cercetarea și rezolvarea a cel puțin trei direcții de bază – incidența dreptului international umanitar asupra luptei împotriva terorismului; incidența luptei împotriva terorismului asupra dreptului international umanitar și manifestarea concretă a acestor relații. Soluția generală la primele două nu poate fi decât una singură. Și una și cealaltă au incidență dacă situăm lupta împotriva terorismului în zona conflictului armat și negativ, respectiv nu au incidență dacă o situăm în zona acțiunii de poliție națională și internațională și includem forțele armatei în dispozitivul de acțiune al forțelor de poliție. În ceea ce privește relațiile dintre aceste două componente, una operațională – lupta împotriva terorismului și una juridică – dreptul internațional umanitar, acestea se pot exprima direct prin interacțiune de tip feed-back și prin acțiune de influență. Dreptul internațional umanitar este o ramură a dreptului internațional, aplicabil unei situații în care violențele armate între state sau grupări ostile degenerează într-un conflict armat internațional sau non internațional. El reglementează în special relațiile dintre state și cetățenii inamici – fie că sunt combatanți sau nu și regrupează elementele de protecție care trebuie acordate victimelor conflictelor armate; elementele care reglementează desfășurarea ostilităților și pe cele de control asupra armamentului care vizează restrângerea sau suprimarea utilizării armelor de nimicire în masă. Conceptele de bază ale dreptul internațional umanitar, așa cum rezultă din textele convențiilor și protocoalelor, sunt – conflict armat; combatant; civili; prizonier de război.
Dreptul internațional umanitar nu dă o definiție a terorismului, pentrucă neaplicându-se decât situaților de conflict armat, el nu are cum să reglementeze actele de terorism comise în timp de pace când se aplică dreptul intern. Cu toate aceste limite, dreptul international umanitar specifică și interzice măsurile de terorism și actele de terorism, concret el proscrie actele, care pot fi considerate ca fiind acte de terorism. Aceste dispoziții sunt un element esențial al regulilor de drept internațional umanitar care gestionează modul de desfășurare al ostilităților, adică al modului în care operațiunile militare sunt executate. Ele interzic actele de violență care, pe timpul unui conflict armat, nu aduc avantaje militare concrete ci au ca obiectiv să terorizeze civili.
Și totuși, acte de terorism se produc într-un spațiu care poate fi definit ca fiind internațional, iar riposta care vizează prevenirea acestor acte și combaterea directă a grupărilor teroriste cu mijloace specifice conflictelor armate este o necesitate. În aceste condiții problema care se pune este aceea de a împăca necesitățile de securitate ale statelor cu realizarea și aplicarea unei ordini juridice în ceea ce privește mijloacele folosite și tratamentul acordat persoanelor implicate în acte teroriste. Referindu-ne strict la modul în care putem realiza o ordinea juridică în contextul luptei împotriva terorismului, observăm că dispunem de două instrumente aflate în complementaritate: dreptul internațional umanitar și dreptul intern. Această situație este evidentă atunci când facem o analiză succintă a actelor teroriste și a luptei împotriva terorismului. Ea ne permite să observăm faptul că o serie de aspecte importante scapă reglementărilor dreptului internațional umanitar din cel puțin două motive – situarea unor acțiuni ale luptei împotriva terorismului la frontiera dintre dreptul intern și dreptul internațional umanitar și, pe cale de consecință, introducerea unor nuanțe în ceea ce privește conceptele de bază ale Dreptului Internațional Umanitar. Dacă abordăm primul concept al dreptului internațional umanitar, conflictul armat, observăm că întrebarea firească este: lupta împotriva terorismului este un conflict armat ? Așa cum spuneam și în subcapitolul anterior, Dreptul Internațional Umanitar nu se aplică decât în caz de conflict armat. Un element fundamental al conceptului de conflict armat este existența a două sau mai multe părți beligerante, care în raport de caracterul internațional sau non internațional pot fi state, stat și unul sau mai multe grupuri armate, sau numai grupuri armate. În toate aceste cazuri, părțile implicate în conflictul armat au o pregătire militară și un comandament mai mult sau mai puțin structurat, ceea ce le permite să respecte Dreptul Internațional Umanitar. Cea mai mare parte a măsurilor preventive și de combatere a terorismului luate de state nu pot fi asimilate în nici un caz unor acte de război. Terorismul este un fenomen, ori în practică, dar și din punct de vedere juridic, nu putem declanșa un război contra unui fenomen, ceea ce putem face concret este să combatem partea identificabilă a unui conflict. Întrebarea dacă un conflict armat internațional sau non internațional se înscrie în războiul mondial contra terorismului nu este de ordin juridic ci politic. Simpla denumire de război mondial contra terorismului nu permite extinderea aplicabilității dreptului international umanitar la toate evenimentele incluse în această sintagmă, ci numai la acelea care se desfășoară în cadrul unui conflict armat.
Pentru a identifica persoanele care participă la ostilități în cadrul războiului contra terorismului a fost introdusă și este folosită în mod uzual noțiunea de combatant inamic – o persoană care de o manieră ilegală participă la ostilități pentru partea adversă, în cadrul unui conflict armat internațional. Termenul este folosit de o manieră uzuală de cei care consideră că războiul contra terorismului este un conflict armat în sensul juridic, pentrucă, din punctul de vedere al Dreptului Internațional Umanitar, termenul de combatant, sau de combatant inamic nu are semnificație juridică în afara unui conflict armat. Totuși în măsura în care persoane calificate ca fiind combatanți inamici au fost capturate în cadrul unui conflict armat internațional sau non internațional, dispozițiile și protecția asigurate de Dreptul Internațional Umanitar sunt aplicabile, independent de modul în care au fost calificate aceste persoane, în plus, chiar dacă persoane sunt capturate în afara unui conflict armat internațional sau non internațional, protecția lor și a actelor lor este realizată de dreptul intern, oricare ar fi termenul folosit pentru a numi aceste persoane. Într-un conflict armat non internațional, statutul de combatant nu există. Membrii grupurilor armate organizate nu beneficiază de niciun statut special în virtutea regulilor de drept referitoare la conflictele armate non internaționale și pot face obiectul urmăririi penale conform dreptului intern dacă au luat parte la ostilități – în aceste condiții teroriștii nu pot fi asimilați soldaților. Convențiile de la Geneva din 1949 și Regulamentul anexă al Convenției de la Haga din 1907 referitor la legile și obiceiurile războiului, exclud războaiele private – în consecință grupările teroriste care acționează pe cont propriu și fără a avea nici o legătură cu un stat sau o entitate similară sunt excluse de la protecția acordată prizonierilor de război.
În caz de conflict armat, calificarea ca teroriste a actelor deliberate de violență executate contra civililor sau a bunurilor cu caracter civil nu are nici o semnificație juridică, pentru că astfel de acte sunt în mod cert crime de război. Lipsa unei interdependențe dintre dreptului internațional umanitar și terorism se reflectă cel mai bine în Principiul precauției – operațiunile militare trebuie desfășurate veghind în mod constant la protecția populației civile și a bunurilor cu caracter civil, verificând dacă în obiectivele care vor fi atacate nu sunt persoane civile și nici bunuri cu caracter civil; cu luarea tuturor măsurilor de precauție posibile în mod practic, în ceea ce privește alegerea mijloacelor și metodelor de atac, în vederea evitării și, în toate cazurile, reducerii la minim a pierderilor de vieți umane în rândul populației civile; cu abținerea de la lansarea unui atac de la care ne putem aștepta să cauzeze și pierderi de vieți omenești în rândul populației civile. Dacă vorbim de proporționalitatea acțiunilor, în sensul promovat de Dreptul Internațional Umanitar trebuie spus că teroriștii nu îl aplică.
Chiar dacă acceptăm ideea de război asimetric sau disimetric, așa cum este caracterizat uneori războiul contra terorismului observăm că proporționalitatea nu se aplică pentru că teroriștii atacă chiar elementele protejate de Dreptul Internațional Umanitar. În același timp, trebuie să reținem că multe acte de violență calificate de o manieră comună ca fiind „teroriste” sunt rezultatul acțiunii unor grupuri (rețele) care sunt prea puțin organizate sau al unor indivizi care au, cel puțin, o ideologie comună. În aceste condiții și ținând cont de probele care există astăzi, este firesc să ne îndoim de faptul că aceste grupuri sau rețele pot fi definite ca părți ale unui conflict armat, în sensul stabilit de dreptul internațional umanitar. Dreptul internațional umanitar nu se aplică unor astfel de acte, totuși acestea trebuie să rămână supuse dreptului. Contextul impune rezolvarea problemei rolulului dreptului internațional umanitar/dreptul conflictelor armate în războiul împotriva terorismului în sensul că terorismul și lupta anti-teroristă nu sunt gestionate de dreptul internațional umanitar decât în cazul în care asemenea activități ating nivelul de conflict armat, și numai în acest caz. În alte situații, se aplică normele generale ale dreptului penal – intern și internațional, și drepturile omului. Orice acțiune de extindere a Dreptului Internațional Umanitar, constituie un atentat grav contra drepturilor și libertăților fundamentale pe care le protejăm. Stabilirea faptului că dreptul internațional umanitar se aplică numai în anumite situații poate avea, însă, consecințe care în mod clar nu sunt umanitare. Acest lucru se întâmplă, în special, când părțile înțeleg să-și exercite drepturile legate de starea de beligerantă, refuzând în același timp să accepte obligațiile umanitare care le sunt impuse de Dreptul Internațional Umanitar, acuzând că acesta aparține trecutului sau că este lipsit de vitalitate și, în consecință, că ar trebui să fie revizuit datorită incapacității sale de a răspunde exigențelor formulate de terorism și de măsurile luate pentru a-1 combate. În consecință, critica generală făcută contra Dreptului Internațional Umanitar, că este incapabil să realizeze o ordine juridică în ceea ce privește lupta împotriva terorismului, echivalează cu reproșul făcut dreptului societății că nu permite tranșarea tuturor litigiilor comerciale. Dreptul internațional umanitar caută să asigure un echilibru între securitatea statului și drepturile individuale în perioadă de conflict armat, în aceste condiții constituindu-se într-un mijloc de protecție pentru securitatea umană, cu condiția ca el să fie respectat atunci când el este invocat, și să nu fie invocat decât cu bună credință.
În spațiul Uniunii Europene, atentatele cu bombă din Madrid și Londra au determinat statele membre ale Uniunii Europene să implementeze Decizia-cadru 2002/475/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului privind combaterea terorismului și să adopte Poziția-comună 2001/931/PESC din 27 decembrie 2001 a Consiliului, privind aplicarea de măsuri specifice de combatere a terorismului. Elaborarea acestui cadru legal comun tuturor statelor membre și, în special, a unei definiții armonizate a infracțiunilor teroriste a permis dezvoltarea și extinderea politicii de luptă împotriva terorismului în Uniunea Europeană, cu un puternic accent pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a statului de drept. În cadrul Programului de la Haga, Consiliul European subliniază că, pentru a preveni și a combate în mod eficient terorismul, respectând pe deplin drepturile fundamentale, statele membre nu trebuie să se limiteze la activitățile de menținere a propriei lor securități, ci să acorde prioritate, de asemenea, securității Uniunii, în ansamblul său.
3.3 CONCLUZII
Bibliografie
Anghel M., Drept diplomatic și consular, Ed.Lumina Lex, București, 1996
Arădăvoaice Ghe. &.Stancu V, Războaiele de azi și de mâine. Agresiuni nonconvenționale, Ed. Militară, București, 1999
Bellon F., Conflictele armate actuale. Caracteristici. Mediul umanitar. Acțiunea de prevenire, în RRDU nr.3 (21)/2004, pag.7
Bolintineanu A. & Năstase A. & B. Aurescu, Drept internațional contemporan, Ed.All Beck, București, 2000
Cloșcă I. & Suceavă I., Dreptul Internațional Umanitar, Ed. Șansa, București 1992
David E., Dreptul conflictelor armate,Editura Bruylant, Bruxelles, pp.471-574
Delcea C.,Psihologia terorismului.Cine devine terorist și de ce?,Ed. Cartipex,Cluj Napoca, 2003
Diaconu I., Drept internațional public, Casa de editură “Șansa”, București, 1996
Duculescu V., Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 1994
Ferchedau M.,Terorismul-istorie, forme, combatere, Culegere de studii, Ed. Omega, București, 2001
Geamănu G, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Ed. Academiei Române, București, 1977
Gheorghe Ghe., Tratatele internaționale ale României , 1921 – 1939, București, 1980
Hannikainen I. L., Peremptory Norms (jus cogens) in International Law, Historical Development, Criteria, Present Status, Helsinki, 1918.
Implementation of the Laws of War în Late 2 Oth-Century Conflicts, „Security Dialogue”, vol. 29 nr.2, iunie 1998, p. 137-150 și nr.3 septembrie 1998, pp. 165- 179
Ioan M., Terorismul, cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989
Istrate C., Dreptul dezarmării, Ed.All.Beck, București, 2005
Jakovljevic B., Conflictele armate în fosta Iugoslavie și dreptul internațional umanitar, în RRDU, nr.2/1993, pag.19
Karlshofen F. & Sandoz Y., Mise en ouvre du droit internațional humanitaire Martinus Nijhoff Publisher, Dordrecht, 1989
M.Sassoli, A.Bouvier, “How does law protect in war?”, International Comitee of the Red Cross, Geneva, 1999
Mândru M., Acțiuni militare altele decât războiul, Tratat de știință militară, vol.1, Ed. Militară, 2001
Miclea D., Combaterea crimei organizate-istoric, evoluție, caracteristici, vol. 1, Ed. M.A.I., 2004
Miga-Beșteliu R., Drept internațional.Introducere în dreptul internațional public,Ed.All Beck,București, 2003
Popescu D. & Năstase A. & Coman F., Drept internațional public, Ed. Șansa, București, 1997
Pub J., Doctrina operațiilor militare altele decât războiul”, 3-07, Pentagon, 1997, vol.1
Raikhin R., Război civil, terorism și gangsteri, Ed. Opinfo, București, 2006
Revista Trupelor de Uscat, nr. 5 din 1997 www.armyacademy.ro/revista1/art_zanfir.html
Rubin B.,Popoarele, statele și teama, Ed. Cartier, București, 2000
Sandoz Y. Conflictele armate și dezintegrarea statelor: provocarea umanitară, în RRDU nr,.1(15)/1997, pag.11 și urm.
Sandoz Y., Dreptul umanitar, priorități pentru anii 90 și următorii, In RRDU nr.7-8/95, pag. 3
SANDOZ Y., L’applicabilité de droit international humanitaire aux actions terrorists, Nouvelles frontiers du droit international, Ed. Nemesis/Brylant, 2003, p. 41-77
Scăunaș S.,Drept diplomatic și consular, Ed.Burg, Sibiu, 2002
Toffler A., Puterea în mișcare, Ed. Antet, București, 1995
Uscoi N, Aplicarea dreptului internațional umanitar în conflictul armat din insulele Falkland / Malvine, în RRDU nr. 15/1997, p.35
Uscoi N. & Oprea G., Introducere în dreptul internațional umanitar, Ed.Cartega, București, 1999
Walzer M. & Casey L. & Kazin M. & Rule J. B.,Democracy and terror, Ed. Dissent, 2002
Capitolul 4
TENDINȚE ÎN DOMENIUL APLICĂRII ȘI RESPECTĂRII DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR
4.1 PLANIFICAREA ȘI DESFĂȘURAREA OPERAȚIILOR MILITARE ÎN ERA GLOBALIZĂRII ȘI INTEGRĂRII
Războiul este cameleonul care se adaptează la configurația sociopolitică actuală iar devenirea lui viitoare va fi violența primară. Septembrie 2001, conflictele din Afganistan, din Golf, Primăvara Arabă sau actualele conflicte din Egipt, Siria, Liban, Irak, Ucraina, au oferit doar o idee despre noile forme ale războiului și, acest lucru se va extinde în conceptul de demilitarizare gradată a conflictelor armate. Actele de război și criminalitatea au devenit unul și același lucru, actualele conflicte armate nu au mai creat portițe pentru încheierea unei păci care să-le oprească.
Reîntoarcerea la stabilitatea statală în lume la nivel mondial va fi singura cale de a frânge privatizarea războiului, creșterea simetriei în rândul strategiei și demilitarizării. Din experiența de până acum războaiele celui de-al XXI-lea secol, în majoritatea cazurilor nu vor fi provocate prin puteri de foc majore și armamente sofisticate ci vor avea o tendință de a nu se ști momentul începutului și nici al sfârșitului. Se va face cu greutate distincția între părțile angajate în conflictul armat.
Prin Carta O.N.U. a fost interzisă amenințarea cu folosirea forței și utilizarea acesteia împotriva oricărui stat, disputele internaționale trebuind a fi rezolvate prin mijloace pașnice. Cu toate acestea , forța armată poate fi folosită dacă este mandatată printr-o rezoluție a Consiliului de securitate al ONU, pentru a restabili pacea și securitatea internațională; este folosită pentru apărare individuală sau colectivă, conform art. 51 al Cartei ONU. Dreptul conflictelor armate fiind destinat să guverneze desfășurarea ostilităților este axat pe de o parte pe necesitățile militare și conservarea statului, iar pe de altă parte pe obligația respectării principiilor fundamentale :
Necesitatea militară – Poate fi invocată numai în cadrul și în limitele dreptului războiului. Poate fi folosită numai acea cantitate și tip de forță , care nu este interzisă de dreptul internațional, necesară pentru supunerea parțială sau completă a adversarului cu minimum de timp, resurse și vieți omenești irosite. Necesitatea militară justifică numai acele măsuri indispensabile pentru îndeplinirea integrală a misiunii;
Umanitarismul – Este fundamentul dreptului internațional al conflictelor armate și trebuie avut în vedere pe timpul operațiilor militare. Din această cauză , au fost interzise anumite practici militare cum ar fi spre exemplu folosirea armamentelor care produc distrugeri inutile;
Distincția – Atacurile trebuie limitate la obiectivele militare, iar populația și obiectivele civile trebuie protejate. Obiectivele militare sunt acelea care prin natura, dispunerea și scopul lor ajută operațiile militare;
Proporționalitatea – Obiectivele militare nu trebuie atacate în situația în care ar putea produce distrugeri civile mai mari decât avantajul militar obținut în urma acestuia;
Prevenirea – Când misiunea permite, populația civilă pusă în pericol de direcția atacului sau de apropierea de obiectivele și țintele urmărite, trebuie avertizată;
Obiectivele culturale marcate – Imunitatea unui obiectiv cultural marcat va putea fi înlăturată doar când acest lucru este cerut în mod imperios de îndeplinirea misiunii;
Controlul în timpul atacului – dacă în cursul atacului ținta sau obiectivul se dovedesc a nu fi militare , comandantul va anula sau schimba direcția atacului;
Evacuarea civililor – Persoanele și obiectivele civile ce se afla în apropierea obiectivelor militare, care sunt puse în pericol, vor fi evacuate;
Combatantii inamici –vor fi capturați , dezarmați, tratați ca prizonieri de război și vor fi evacuați din zona de luptă. Cei care așteaptă să fie evacuați vor fi îngrijiți. Este interzisă torturarea lor;
Răniții și naufragiații – Combatanții adversarului, răniți sau naufragiați vor fi îngrijiți și evacuați din zona de luptă;
Morții – Vor fi identificați și îngropați, arși sau înmormântați, individual. Efectele lor individuale vor fi adunate si evacuate ;
Serviciul medical al adversarului – Personalul medical, stabilimentele și transporturile adversarului vor fi menținute în starea lor atât timp cât este nevoie pentru îngrijirea răniților . Când nu mai sunt necesare , vor fi evacuate din zona de luptă. Personalul, vehiculele și clădirile medicale nu trebuie să fie atacate;
Personalul militar religios al adversarului – va fi tratat la fel ca personalul medical al inamicului;
Combatanții scoși din luptă și cei care se predau –nu vor fi atacați. Intenția de a se preda poate fi semnalizată cu steagul alb ;
Interogatoriul – Când sunt interogați, prizonierii de război trebuie să declare numai numele și prenumele, gradul, data nașterii, numărul personal de identificare sau alte date similare;
Parașutiștii – Este interzisă atacarea, în timpul coborârii, a celor care s-au parașutat dintr-o aeronavă avariată, dacă nu comit acte de ostilitate și se predau (nu și trupele aeropurtate sau desantul aeropurtat.
Dată fiind complexitatea Dreptului International al Conflictelor Armate și importanța respectării acestuia, comunitatea internațională cere, prin Protocolul adițional I al Convenției de la Geneva, ca toți comandanții să fie asistați și consiliați, permanent, de un consilier juridic pregătit și specializat pentru acest domeniu.
Datorită implicării crescânde a populației civile în conflictele armate, dreptul conflictului armat modern a devenit subiect de preocupare comun pentru toate organismele și agențiile de stat încă din timp de pace. Rolul și funcțiile dreptului conflictelor armate, în sens obiectiv nu este de a interzice războiul, ci de a-i micșora urmările distructive, de a împuțina suferințele ce le cauzează, de a elimina pierderile și pagubele inutile, deci de a asigura protecția drepturilor omului în caz de conflict armat.
4.1.1 Era globalizării și integrării
Deși nu este unanim acceptată o definiție exactă a globalizării, aceasta poate fi percepută ca o lărgire, adâncire și accelerare a interconectării la scară mondială în toate domeniile vieții sociale contemporane. Un rol important ca mecanism determinant al procesului globalizării relațiilor socio-umane – începând cu primele forme de civilizație și până în prezent – i-a revenit puterii militare. Aceasta a avut o importanță însemnată în ceea ce privește expansiunea teritorială a statelor și civilizațiilor. Industrializarea războiului și competiția geopolitică au determinat globalizarea fără precedent a conflictelor armate.
A. Globalizarea militară contemporană, contribuie sub alte aspecte ale globalizării, la reconstituirea suveranității, autonomiei și democrației, adică la reconstituirea statului – națiune modern. În prezent se manifestă două tendințe divergente și în același timp complementare în ceea ce privește fizionomia războiului:
a) considerarea războiului ca fiind o înfruntare militară între două sau mai multe entități grupate în tabere beligerante, cu scopul de a impune una celeilalte voința prin lupta armată, desfășurată în unul sau mai multe teatre de operații;
b) considerarea războiului ca o înfruntare complexă – informațională, politică, economică, culturală, militară – între grupări flexibile – statale, nonstatale, alianțe, coaliții – cu scopuri și obiective diversificate, complementare sau opuse, în funcție de interese și grupări de forțe,
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până acum esența războiului și este posibil ca nici de acum înainte să n-o facă. Ceea ce s-a schimbat însă mereu, dar întotdeauna în spațiul dialecticii de confruntare, au fost doctrinele și conceptele, mijloacele de ducere a războiului și corespunzător lor, forțele. De aceea când se vorbește de războiul viitorului, trebuie să se facă referire la forțele și mijloacele care vor pune în practică conceptul de război, la sistemul de angajare, la amploarea spațio-temporală a acțiunilor și operațiilor, la caracteristicile acestora, la efecte și consecințe. Este greu de stabilit dacă va exista un nou tip de război sau noi tipuri de războaie. Un nou tip de război ar presupune un nou tip de fenomen social care să-i determine existența. Dacă acest nou tip de fenomen social se numește globalizare și concomitent cu aceasta fragmentare, ar putea rezulta noul tip de război care va avea două componente:
globalizarea adică un război global;
fragmentarea, adică războaie fragmentare, frontaliere.
Lumea se confruntă și se va confrunta în viitor cu tot felul de traficanți și de precepte fundamentaliste. Astfel, războiul va trebui să se înscrie și în aceste evoluții și să se constituie într-o soluție pentru deblocarea noilor situații strategice complicate și inflexibile. Este posibil ca războiul viitorului să îmbrace multe forme, de la confruntări violente, primitive din spațiul fundamentalismelor religioase, la competiția cibernetică și cosmică. Războiul viitorului va avea o arie foarte extinsă, depășind cu mult sfera confruntărilor armate violente din teatru și se va înscrie într-un spectru foarte larg de acțiuni și reacții, într-un spațiu multidimensional printr-o multitudine de tipuri de confruntări – informaționale, cibernetice, psihologice, mediatice, economice, cosmice, culturale, genetice, geofizice , purtate prin mijloace militare, ș.a. Pe măsură ce procesul globalizării avansează, războiul devine un mijloc al politicii comunității internaționale de impunere prin forță a unor decizii de gestionare violentă a crizelor și conflictelor. Acest fapt impune dezvoltarea armatelor profesioniste și a componentelor internaționale integrate acestora, războiul bazându-se pe strategii de descurajare, pe efortul comunității internaționale de oprire a violențelor, pe folosirea dialogului, diplomației sau presiunilor politice, economice și militare pentru rezolvarea diferendelor. Războiul militar va fi unul înalt tehnologizat utilizând pe lângă armamentul clasic, sisteme de arme și echipamente a căror funcționare se bazează pe noi forme de energie, pe noi metode și mijloace de luptă. Tipurile de războaie se vor diversifica, probabil în funcție de câte tipuri de entități se vor confrunta. Globalizarea facilitează expansiunea ideilor religioase. Puterea valorilor și a instituțiilor religioase a ajutat oamenii din multe regiuni ale lumii să reziste stării de insecuritate asociată cu declinul autorității tradiționale și schimbărilor economice rapide specifice globalizării. Mulți specialiști afirmă că, de cele mai multe ori, violența așa-numită religioasă este de fapt un recul politic al globalizării ce accelerează renașterea identităților culturale și religioase odată cu creșterea fenomenului globalizării; avem de-a face cu o rată sporită a criminalității transnaționale și a terorismului. Acest fapt este determinat de inegalitățile economice și existența resurselor ce pot crea unora predispoziția de a participa în astfel de forme de acțiuni criminale, la un moment dat.
Apariția Statului Islamic în Irak și ulterior a Statului Islamic în Irak și Levant (ISIL), alternativ tradus ca Stat Islamic în Irak și Siria (ISIS) sau Statul Islamic (SI), iar mai nou Califatul Islamic, este în opinia celor mai mulți un rezultat al adâncirii discrepanțelor dintre lumea civilizată, democratică, și lumea încremenită în cutume medievale, o lume a civilizației nondemocratice, deci un rezultat al confruntării dintre civilizația supusă protecției la derapajele de orice fel și civilizația unei lumi subdezvoltate, plină de prejudecăți și lipsă de dorința, dar și de mijloacele de progres.
Unii specialiști în domeniul studiilor de securitate a lumii arabe, apreciază că lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, în sens negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-i cuprinde aproape toate structurile și funcțiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale, creșterii criminalității și inadaptării, proliferării economiei subterane și terorismului identitar și patologic. Cu cât aceste falii se adâncesc mai mult, cu atât pericolele, amenințările la adresa societății moderne, precum și vulnerabilitățile ei se înmulțesc. În această etapă de trecere la o societate a cunoașterii, de tip informațional, caracterizată printr-o serie de vulnerabilități de tranziție, care-și schimbă mereu configurația, terorismul găsește un loc propice de dezvoltare. Nu poate fi acceptat faptul că acțiunile Statului Islamic sunt, așa cum acesta încearcă să se justifice, o reacție a celui slab împotriva celui puternic, o reacție la intervențiile Statelor Unite, Angliei sau Franței împotriva focarelor de instabilitate din lumea arabă, pentrucă aceste acțiuni ale Statului Islamic sunt, în mod cert, o acțiune premeditată, punitivă și răzbunătoare, inumană, criminală, sinucigașă și totdeauna feroce – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime și să înspăimânte. Acțiunile acestui autointitulat Stat Islamic, sau mai nou Califat Islamic, nu se justifică și nu se pot justifica în nici un fel, întrucât ele nu se prezintă ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice – așa cum se prezintă, în general, războiul, nici ca o simplă reacție de răzbunare împotriva unui dușman pe care nu-l poți lovi altfel, ci ca o agresiune intempestivă și criminală împotriva ființei umane, a civilizației și sistemelor de valori. Constatăm că acest autointitulat “stat” a recurs și recurge la noi tipuri de amenințări, la acte de o cruzime greu imaginabilă, de neconceput chiar și în condițiile acceptării că ne aflăm în fața unei amenințări teroriste
Crizele economice, culturale și sociale, politica de alienare a tinerilor musulmani care trăiesc în străinătate, reacțiile virulente la influențele intrinseci pe care le exercită civilizația occidental asupra zonelor încremenite în fantasme și prejudecăți, dialectica perversă a intereselor lumii interlope a creat o prăpastie între lumea modernă și lumea rămasă în mizerie, subdezvoltare și neputință din Orient. Această lume chinuită nu produce terorism, însă ciocnirea unora dintre entitățile ei cu interesele civilizației moderne generează și întreține fenomenul terorist. Războiul pornit de Statul Islamic poate fi, însă, extrem de periculos, datorită acțiunilor imprevizibile, în mozaic, îndeosebi asupra aglomerărilor urbane, locurilor publice și instituțiilor. Chiar dacă numărul conflictelor intra și interstatale a scăzut în ultimii ani, conflictele zonale sunt o trăsătură definitorie a sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI, natura lor fiind preponderent etnico – religioasă. Conform unui studiu realizat de Centrul pentru Informații de Apărare la începutul anului 2005, în cele cinci mari regiuni ale globului se înregistrau 22 de conflicte armate majore și 28 de „puncte fierbinți”, care se pot transforma în războaie, având la bază cauze de natură etnică, religioasă, teritorială și/sau ideologică, cifre care astăzi sunt la o valoare crescută.
Globalizarea creează un nou context pentru exercițiul formal sau informal al puterii naționale. Instituțiile regionale și internaționale, actori nonstatali și chiar guvernele locale se folosesc de unele instrumente ale globalizării pentru a diminua monopolul statului sau a națiunii asupra puterii. O parte a puterii este transferată către scena internațională o alta către nivelul local, iar altă parte este folosită de către organizații și corporații pentru a putea influența politicile naționale. Se remarcă faptul că în Europa, America Latină și Asia, acordurile economice regionale devin expresii dominante ale relațiilor dintre state, conferind structurilor de acest nivel o personalitate geopolitică. Globalizarea conduce de asemenea la apariția unor noi reglementări internaționale, extinde rolul și statutul unor organizații precum Organizația Națiunilor Unite sau a Organizației Mondiale a Comerțului. Sunt create noi instrumente pentru reglementarea conflictelor pe probleme economice, politice sau de securitate. Totuși, în afara alianțelor sau a coalițiilor politico-militare, aranjamentele regionale de securitate se dezvoltă mult mai încet și există pericolul de a rămâne informale sau prea flexibile pentru a avea un puternic caracter normativ.
Globalizarea nu elimină preocupările geopolitice tradiționale. Guvernele naționale și diverși actori nonstatali nu sunt motivate doar de câștigul economic, ci există încă multe conflicte politice asupra teritoriului, granițelor, competiției militare, resurselor, diferențelor culturale și etnice, conflictul actual din Ucraina fiind un exemplu în acest sens. Globalizarea reduce uneori aceste tensiuni, însă multe cazuri le exacerbează. Din acest motiv, actorii politico-militari ar trebui să promoveze securitatea globală – concept relativ nou ce este o oglindire a imaginii ONU, dar și un subiect de controversă din cauza sferei sale uriașe de acoperire, securitatea globală putând fi ușor subminată de preocupările referitoare la asigurarea unui anumit nivel de securitate națională; dacă o națiune se simte amenințată de alta. Securitatea globală nu poate exista în vreme ce actorii lumii sunt în dezacord, ea poate fi compromisă de existența atitudinii de respingere și dezacord afișată de un stat asupra filozofiei de guvernare. Din aceste motive, conceptul de securitate globală nu este consistent, el presupune existența unei entități supranaturale care ar putea lua decizii aplicabile întregii omeniri. Putem considera că, în condițiile în care competiția pentru resurse între națiuni s-a accentuat, este puțin probabil ca securitatea globală să devină un concept durabil în relațiile internaționale. Globalizarea poate fi descrisă ca un proces ce integrează nu numai economia ci și cultura, tehnologia, chiar guvernarea, afectând și conectând oamenii de pretutindeni, atât în sens pozitiv cât și negativ. La sfârșitul secolului XX, începutul secolului XXI, ONU a adus în discuție conceptul de globalizare cu față umană. Conceptul denotă o arie ideală în care întreaga omenire se simte în siguranță în viața de zi cu zi având avantajul protecției în fața amenințării bolilor, foametei, șomajului, criminalității, conflictului social, represiunii politice, dezastrelor ecologice, etc. Din păcate insecuritatea și în special, insecuritatea umană, existentă în mai multe domenii ale vieții sociale, poate duce la declanșarea unui conflict ce poate degenera în unul armat. Lumea este acum mult mai aproape de viziunea kantiană. Războaiele dintre state sau armate naționale au devenit un anacronism, deoarece interdependența globală, inclusiv legăturile transnaționale la nivel politic și militar interzic agresiunile de acest tip. Noile conflicte armate – noile războaie – sunt purtate de foarte multe ori în numele dorinței de putere. Scopul violențelor este de cele mai multe ori controlul teritoriului prin excluderea celorlalți sau controlul resurselor umane. Noile războaie născute în contextul globalizării sunt caracterizate de o multitudine de conexiuni globale. Conflictele armate desfășurate în plan național au implicații și efecte asupra nivelului internațional. O situație particulară deosebit de periculoasă apărută în ultimii ani și care nu este încă reglementată de dreptul internațional umanitar este aceea a conflictelor armate de destructurare. Acestea se derulează pe teritoriul unui stat în care autoritatea publică nu mai este capabilă să asigure respectarea dreptului umanitar, sau chiar nu mai există autoritate publică. În același timp, conflictele armate internaționale pot avea ca sursă starea de insecuritate existentă la nivel național, local sau chiar uman. Războiul a evoluat de la definiția clasică – conflict armat deschis, adesea prelungit, ce implică violență organizată între națiuni, state sau facțiuni motivate politic – la interpretări care ilustrează noile caracteristici ale mediului de securitate influențat de globalizare, de terorism și de inovațiile tehnologice surprinzătoare. Aceste teze sau definiții contemporane iau în considerare diversificarea actorilor și modificarea formelor de violență – referirile fiind la acte de violență realizate de un stat, o organizație criminală, o grupare teroristă, un grup revoluționar sau o coaliție de state, cu scopul de a-l determina pe inamic să se supună unor reguli, să accepte o ideologie specifică de a preveni sau a permite o activitate criminală.
B. Necesitatea Militară – Doctrina americană statuează că în conceptul de necesitate militară se identifică patru elemente esențiale: forța utilizată se supune reglementărilor, deci poate fi controlată; această forță este necesară pentru a îndeplini cât mai repede posibil înfrângerea completă sau parțială a adversarului; această forță nu este mai mare decât ceea ce este necesar pentru atingerea scopului propus; ea nu este interzisă. Cu alte cuvinte, pentru comandanții militari nu mai este posibil să facă tot ceea ce vor, să acționeze în mod discreționar în război. Ceea ce ei fac trebuie să fie justificat de necesitatea militară, adică de cerința militară care impune întreprinderea acțiunii respective. De aici s-a afirmat ideea că orice caz de distrugere trebuie să fie cerut în mod imperativ de către necesitățile războiului și nu trebuie, pur și simplu, să fie rezultatul unui spirit de răzbunare sau dorinței de jaf. Astfel, atacarea civililor nu este o cerință militară firească deoarece nu determină slăbirea forțelor militare ale inamicului. Distrugerea unei catedrale sau a unui muzeu nu contribuie prin ele însele la înfrângerea forțelor armate ale adversarului. Necesitatea militară nu este un concept care să fie luat în considerare în mod izolat. Astfel, el nu justifică încălcarea dreptului internațional umanitar pentru că necesitatea militară a fost un factor luat în calcul în momentul elaborării normelor care reglementează ducerea ostilităților.
Doctrina atribuie o triplă semnificație necesității militare în dreptul internațional umanitar. În primul rând, nici o acțiune nu trebuie întreprinsă dacă nu este necesară din punct de vedere militar. În al doilea rând, dreptul internațional umanitar permite uneori anumite excepții de la regulile sale pentru rațiuni militare indiscutabile. În al treilea rând, ea este un element al principiului proporționalității în încercarea de a realiza un echilibru între factorii care determină succesul militar și nevoile de protecție umanitară, aflate frecvent în contradicție unii cu alții. Totuși, necesitatea militară nu poate justifica măsurile interzise în termeni absoluți de către drept, pentru că mijloacele permise în vederea obținerii victoriei nu sunt nelimitate. Conflictul armat trebuie să se desfășoare cu respectarea limitelor stabilite de către dreptul internațional. Imperativele umanitare care operează în cursul unui conflict armat își au originile în cutume străvechi, codificate inițial în codurile de onoare ale cavalerismului și ulterior dezvoltate în tratatele încheiate în acest scop. Conceptul umanitar este strâns legat de cel de necesitate și implicit conținut în el. Imperativele umanitare interzic recurgerea la suferințe, la răni și distrugeri care nu sunt în mod real necesare atingerii unui scop militar legitim. Imperativele umanitare au dat loc unor interdicții specifice privitoare la suferințele excesive, la exigențele proprii principiului de proporționalitate și la multe alte reguli foarte precise. Aceste imperative mai confirmă obligația de a ocroti populația și persoanele civile de efectele operațiunilor militare care au loc în cursul unui conflict armat. Ocrotirea populației civile nu exclude, însă, posibilitatea unor pierderi indirecte inevitabile care se pot produce în cursul operațiunilor militare care vizează obiective legitime și nu sunt excesive în raport cu avantajele militare concrete și directe așteptate. Tratarea celor două concepte în strânsa lor conexiune are rațiuni profunde. Este unanim acceptat că dreptul internațional umanitar este un compromis între cerințele și exigențele militare și umanitare. Normele sale se conformează atât necesității militare cât și imperativelor umanitare. Considerațiile ce decurg din necesitatea militară nu pot, totuși, să justifice eludarea sau nesocotirea normelor de esență umanitare aplicabile în conflict armat și în mod deosebit încetarea de a obține un avantaj militar utilizând mijloace interzise.
Luând în calcul aceste limitări, în normativele naționale românești specifice, au fost introduse o serie de reguli de comportament prescrise militarilor pe câmpul de luptă – orice excepție de la un comportament prescris, invocată din rațiuni de necesitate militară va fi permisă numai dacă există norme de drept internațional umanitar care prevăd în mod expres o asemenea posibilitate. Având legătură și cu noile tipuri de conflicte asimetrice ale începutului de mileniu, inclusiv în cadrul războiului total împotriva terorismului internațional, un număr semnificativ de state au făcut precizări cu referire la regulile privind luarea deciziilor de către comandanții militari în pregătirea și lansarea atacurilor, condiționate de luarea tuturor măsurilor practic posibile pentru a provoca pierderi și pagube civile incidentale și excesive față de avantajul militar concret și direct așteptat. Declarațiile arată că aceste condiții implică faptul că decizia militară trebuie fundamentată pe o reacție rezonabilă și onestă la fapte și circumstanțe cunoscute comandanților respectivi din informațiile disponibile acestora la momentul cand au luat deciziile și nu ulterior. În concluzie, putem afirma că cerințele militare și dreptul umanitar nu se opun în mod necesar unul altuia. Dimpotrivă, marea majoritate a normelor umanitare reflectă o practică militară semnificativă iar aderarea forțelor armate la aceste norme este de natură să asigure întărirea ordinii și disciplinei militare în cadrul acestora. Chiar dacă în contextul actual globalizarea economică face ca uneori conceptele de stat sau granițe să pară desuete, trebuie acceptat caracterul central al statului în eșafodajul juridic în care entitățile socio-politice există și operează azi.
Acceptând caracterul central al statului, putem raționa în continuare că atunci când interesele naționale o cer, individual sau împreună cu mai multe state, se poate acționa sinergic pentru realizarea acelui interes/ obiectiv comun. În US Strategy for Combating Terrorism apar noi instrumente – informațiile, puterea financiară, organismele responsabile de aplicarea legilor și sistemul juridic. Plecând de la premisele de centralitate statală și sinergie acțională, folosindu-se de diferite modalități, statele își pot realiza obiectivele și își pot proteja și fructifica propriile interese astfel, măsurile și actiunile intreprinse in multiple domenii – politic, diplomatic , social, cultural, moral, economic, ecologic, umanitar si militar, fiind puternic influențate de relațiile cu alte state și de securitatea acestora. În promovarea și apărarea intereselor lor de securitate națională,statele acționează în mod prioritar prin măsuri ți acțiuni corespunzătoare, politice, economice, culturale, militare și de altă natură, în cadrul cărora acțiunile și măsurile de ordin militar au importanța lor specifică . Importanța acțiunilor și măsurilor de ordin militar este determinată de faptul că acestea au drept scop prevenirea și contracararea eventualelor presiuni militare, care pot îmbraca diferite forme de manifestare și care, de la caz la caz, pot fi acțiuni terorist-diversioniste, sabotaje, acțiuni separatiste, destabilizarea ordinii de drept constituțional etc. Aceste presiuni militare pot culmina chiar cu agresiunea militară directă, declarată sau nu, și care afectează în modul cel mai grav securitatea și apărarea națională a statului în cauză.
C. Alte forme de violență nereglementate în dreptul internațional
Conflictelor din domeniile clasice – diplomatic, politic, economic și militar – li se adaugă mereu conflicte din domenii diverse: mediatic, informațional, cultural, cibernetic, spațial, genetic, etc. Numeroase forme de violență majore exced normelor dreptului internațional umanitar contemporan. Printre acestea se află tensiunile interne și tulburările interioare – forme de violență manifestate pe teritoriul unui stat, care contravin ordinii de drept a statului respectiv; conflictele destructurate/ terorismul transnațional care, deși sunt deosebit de agresive se consideră delicte săvârșite de persoane particulare și nu antrenează răspunderea statelor; războiul informațional; războiul mediatic; războiul cibernetic; agresiunile subliminale, etc.
Actorii participanți la astfel de conflicte nu respectă nici un fel de norme de conduită, acționează cu arme artizanale sau din ce în ce mai sofisticate și eludează orice formă de control. Fanatismul le poate accentua agresivitatea. Practica internațională și opinio iuris nu aplică dreptul internațional al conflictelor armate unor conflicte dintre state și anumiți actori non-statali. Se admite totuși aplicabilitatea limitată a unor norme de drept umanitar vizând grupările armate transnaționale. Astfel, toate acțiunile desfășurate de astfel de grupări armate, reprezentând un stat sau fiind de facto coordonate și controlate de statul respectiv, împotriva forțelor armate sau a teritoriului unui alt stat, intră sub incidența dreptului internațional umanitar. În literatura de specialitate se examinează măsura în care conflictele necontrolabile prin normele de drept existente, au componente specifice conflictelor armate.
Unele ar putea intra sub incidența normelor dreptului privind conflictele armate internaționale, altele pot fi vizate de normele de drept privind conflictele non-internaționale, însă cea mai mare parte nu se regăsesc în sferele normelor juridice și necesită reglementări adecvate. Un sistem juridic eficient ar trebui, însă, să fie în măsură să concilieze permanent pretențiile concurente ale prezumtivilor actori și să fie capabil să se adapteze permanent, modernizându-se și evoluând în pas cu schimbările societății. Este evident că s-a petrecut o modificare de substanță și în sursele războiului, de la expansiunea geopolitică și aspecte ideologice, la conflicte asupra resurselor și identităților. Evaluarea aspectelor care concură la manifestarea unor astfel de violențe poate stimula extinderea dreptului internațional prin reglementări specifice lor, pentru sancționarea autorilor supraviețuitori.
D. Evaluări ale unor aspecte ale conflictelor armate internaționale
Printre posibilele evaluări ale complexității aspectelor conflictelor armate internaționale învederăm: evaluări ale asimetriei conflictelor internaționale și ale tendințelor sale – variabile tendențiale; evaluări ale influenței potențialului tehnologiei informaționale vizând disproporționalitatea mijloacelor actorilor conflictelor internaționale; evaluarea eficienței globale a respectării convențiilor internaționale existente și a necesității statuării complementare a unor norme noi vizând aspecte nereglementate încă în domeniul relațiilor internaționale care ar putea evolua spre stări conflictuale. În privința normelor existente, evaluarea este relativ simplă întrucât fiecare actor este evaluat în funcție de gradul de respectare a normelor care reglementează comportamentul în cazul conflictual vizat. Probabilitatea dezvoltării acțiunii conflictuale este în directă relație cu gradul de respectare a normelor internaționale în domeniu, dar invers proporțională. Astfel că, raportându-ne la principiile și normele actuale, ale dreptului aplicabil conflictelor armate, posibilitatea escaladării conflictului și urmările acestui fapt sunt direct proporționale cu creșterea distrugerilor provocate de conflict, așa încât în cazul unor urmări distructive grave, efectele conflictului sunt mai mari.
4.1.2 Dreptul conflictelor armate în planificarea și desfășurarea operațiilor militare
În procesul pregătirii și desfășurării acțiunilor militare, comandanții și statele majore de mari unități și unități, în urma consultării cu consilierii juridici vor lua măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul planificării, organizării, coordonării și controlului acțiunilor militare. Într-un stat democratic, controlul politicului asupra armatei este evident și necesar, având în vedere că relațiile între state sunt direcționate de factorul politic. Totodată, în timp de război sau criză, puterea politică este cea care stabilește scopurile politico-strategice de atins pe care organismul militar le transformă în scopuri strategice militare, scopuri operative și le îndeplinește prin forme și procedee specifice. Indiferent de teatrul de operații, scopurile politice transformate în misiuni de luptă trebuie îndeplinite și supuse unui control riguros pentru a evita escaladarea conflictului sau implicarea unor alte forțe
Analizând principiile generale de drept umanitar putem spune că dreptul de a alege mijloacele și metodele de război nu este nelimitat – mijloacele de luptă trebuie planificate și utilizate astfel încât să se evite pierderile și daunele civile. să se reducă nivelul pierderilor și daunelor inevitabile în toate cazurile; se interzice orice formă de violență care nu este indispensabilă pentru a dobândi superioritatea asupra inamicului și în orice moment se va face distincția între: combatanți și persoanele civile; obiective militare și bunuri civile. Pe acest temei, se va manifesta o grijă constantă pentru ocrotirea populației civile, a persoanelor și bunurilor civile. Scopul principal al acestui principiu constă în evitarea, iar atunci când nu este posibil, reducerea pierderilor și daunelor civile. Atacurile se execută numai împotriva obiectivelor militare, obiectivul militar trebuind a fi identificat ca atare, precizat fără niciun echivoc și dat în responsabilitatea unui element structural subordonat, acesta limitând atacul numai la obiectivul militar primit. În consecință, principala concluzie care se impune referitor la implicațiile aplicării dreptului conflictelor armate asupra conducerii acțiunilor militare vizează utilizarea de reguli clare, logice, adecvate fiecărei etape a procesului și fiecărei funcții a sistemului, astfel încât respectarea dreptului să reprezinte o simplă problemă de ordine și disciplină. Nimeni nu poate contesta astăzi progresul în domeniul dreptului conflictelor armate având un rol motor și din ce în ce mai eficace decât cel al reglementărilor juridice. Nu întâmplător, se utilizează expresia revoluție în domeniul militar, modalitate adecvată de exprimare a mutațiilor radicale care au loc în fenomenul militar. Opinez că natura raporturilor dintre știința militară și drept este evocabilă prin conceptul de normativism. Regulile elaborate de dreptul conflictelor armate reprezintă un set de constrângeri, restrângeri și recomandări juridice, iar cea mai mare parte din ele au un efect nemijlocit în planul conducerii acțiunilor militare, la nivel strategic, operativ, tactic, și implicit, în activitatea de stat major. O concluzie de maximă importanță ce rezultă din analiza efectuată este că principiile și normele dreptului nu se aplică haotic, ca un dat de la sine, în mod impersonal. Ele au fost concepute, inițial pentru conflictele armate internaționale. Dezastrele provocate de războaiele civile au determinat crearea unei breșe în zidul suveranității statale și au fost inițiate norme special destinate conflictelor armate neinternaționale. Realitatea ultimelor decade a generat proliferarea conflictelor interne internaționalizate, situație de natură a complica aplicarea dreptului. Din punct de vedere al conducerii strategice, are o foarte mare importanță stabilirea întinderii câmpului de aplicare al dreptului – dreptul nu poate fi aplicat fără a fi cunoscut. Asocierea alături de comandant și consilier juridic, a statelor majore din mari unități și unități din toate categoriile de forțe, este un element principal de noutate ce trebuie evidențiat. Aplicarea dreptului conflictelor armate trebuie să fie integrată organic în șirul de activități realizate ciclic, specifice procesului de conducere al organizațiilor militare la toate nivelurile lor. Responsabilitatea de a califica conflictul o are conducerea strategică – stabilind în funcție de natura și intensitatea ostilităților sau a obligațiilor asumate de adversar, câmpul de aplicare al dreptului conflictelor armate. Ultimele previziuni asupra războaielor și păcii în comunitatea internațională a noului mileniu, avansează ideea că dreptul internațional s-ar putea transforma tot mai mult dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii, mai ales că după 1945, în ordinea juridică instituită prin Carta ONU, dreptul ancestral al statelor de a face război a fost abolit, fiind înlocuit printr-un adevărat drept al păcii – jus conta bellum – care sancționează crimele de agresiune contra păcii, monopolizând recursul la forța armată în mâinile comunității internaționale, prin intermediul Consiliului de Securitate (Dragoman I., Militaru C., Panduru C., 2004, p.87.
Interzicerea dreptului subiectiv al statelor la război – jus ad bellum – a introdus modificări importante dreptului obiectiv al conflictelor armate cum ar fi abandonarea regulii avertismentului prealabil neechivoc în favoarea unei declarații de război condiționate ori a unui ultimatum care conține o declarație de război condiționată. Și aceasta nu numai din rațiuni militare, dar mai ales din considerente politice și juridice . În practica relațiilor internaționale s-a recurs la un substitut perfecționat al avertizării prealabile prin intermediul rezoluțiilor organelor organizațiilor internaționale ori a declarațiilor unilaterale ale statelor, rezoluții care conțin adesea cereri ultimative adresate celor considerați a fi încălcat ordinea mondială, în caz contrar, utilizându-se forța pentru restabilirea ordinii juridice și sancționarea agresorilor. În mod simetric, încheierea conflictelor armate are, de asemenea, proceduri specifice urmare a instituirii ordinii mondiale prin care dreptul subiectiv al statelor de a recurge la război a fost prohibit. Astfel, armistițiul și capitularea, ca forme de încetare a ostilităților militare, au continuat să existe, în timp ce tratatul de pace, ca modalitate de restabilire a păcii și ca instrument juridic care pune capăt oficial stării de beligeranță, marcând momentul la care efectele juridice ale războiului încetează, n-a mai fost utilizat pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor viitoare ale foștilor beligeranți. Chiar Consiliul de Securitate, în exercitarea atribuțiunilor sale pentru menținerea păcii și securității internaționale a obligat, prin rezoluțiile sale, beligeranții să încheie acorduri de încetare a focului, de soluționare pe cale pașnică a litigiilor, sau reglementarea ulterioară a raporturilor dintre beligeranți. O altă instituție a dreptului internațional umanitar care a fost influențată de modificările din structura relațiilor internaționale este și neutralitatea. Față de accepțiunea clasică, în care neutralitatea avea un caracter moral, întemeiat pe simbolistica păcii, în actuala ordine juridică, în care repetăm, războiul a fost interzis, statele beligerante nu mai pot fi neutre întrucât agresorul care a încălcat pacea internațională recurgând la violență trebuie sancționat, iar victima agresiunii sprijinită. Nu numai argumentul moral, expus, ci și cel juridic justifică această opinie. Principiul răspunderii individuale și colective a statelor membre ale comunității internaționale organizată pentru garantarea respectării normelor dreptului internațional conduce în mod logic la condamnarea neutralității nediferențiate întrucât nu mai poate exista abținere față de agresor; obligația de intervenție colectivă a membrilor ONU împotriva acestuia pentru a-l sancționa pentru încălcarea păcii înseamnă desființarea concepției clasice a neutralității, ca o concepție contrară ordinii internaționale și înlocuirea ei, dacă nu cu acțiuni directe de constrângere a agresorului, cel puțin cu o neutralitate diferențiată care nu înseamnă imparțialitate față de beligeranți, ci implică în mod necesar respectarea rezoluțiilor privind infractorii internaționali și efortul de ajutorare a victimei agresiunii. În aceste zile în care mulți români se întreabă ce mai caută soldații noștri în Afganistan, doctrina dar și cercetarea juridică ne ajută să înțelegem de ce neutralitatea, marea invenție a dreptului internațional din epoca clasică a statelor suverane, a devenit, acum, din ce în ce mai improbabilă. A fi neutru nu înseamnă doar a nu trimite trupe sau a nu te băga. Neutralitatea presupune un întreg complex de condiții care nu mai există acum – suspendarea oricărei judecăți morale asupra acțiunilor unui stat, limitarea strictă a războiului la un conflict între armate combatante; neafectarea populației civile. Acum puternicii lumii nu mai declară război, ci doar ordonă o acțiune de poliție împotriva unor răufăcători. Cum mai poți fi neutru într-o lume al cărui imaginar este dominat de lupta globală dintre bine și rău? Nu ne-o fi plăcând să privim în față asemenea teze incomode, dar nu cred că politica struțului a fost vreodată profitabilă (Paleologu T., 2005, p.6).
Represaliile, care în dreptul internațional umanitar au reprezentat actele derogatorii de la normele sale, vreme îndelungată au fost modalitatea firească de sancțiune și obligare a inamicului să respecte dreptul războiului, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor de a fi proporționale cu agresiunea inamicului; de a nu fi îndreptate împotriva persoanelor protejate și să înceteze atunci când adversarul nu mai încalcă regulile, au fost treptat interzise. Inițial au existat atât propuneri pentru prohibirea oricăror forme de represalii împotriva persoanelor și bunurilor protejate, cât și opinii în sensul recurgerii condiționate la represalii (Cassese I., 2001, p. 232-233). Pe cale de consecință, rezultatul a constat într-o serie de interdicții necondiționate care protejează contra represaliilor răniții, bolnavii și naufragiații, personalul sanitar și religios, persoanele civile, bunurile civile, bunurile culturale, bunurile indispensabile supraviețuirii populației civile, mediul natural, lucrările și instalațiile conținând forțe periculoase. Se pare însă că statele nu au înțeles, în litera și spiritul său, dreptul umanitar, din moment ce multe dintre ele au făcut declarații în sensul că vor aplica dispozițiile respective numai în măsura în care interpretarea acestora nu face obiectul folosirii mijloacelor indispensabile prevăzute de dreptul internațional pentru protejarea propriei populații împotriva violărilor grave, manifeste și deliberate comise de adversar. Deși recursul la represalii se face, în statele respective, prin invocarea condițiilor tradiționale recunoscute de dreptul cutumiar, interzicerea convențională a represaliilor contra civililor se transformă într-o regulă cutumiară universală urmare celor statuate deTribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (idem).
4.1.3. Fenomenul conflictologic în noul mileniu.
Chiar dacă, noile războaie sunt caracterizate prin asimetrie, demilitarizare, privatizare și comercializare (Münkler H, 2003, p.7), lupta globală împotriva terorismului internațional, ca formă de criminalitate transnațională organizată, implică un număr din ce în ce mai mare de state. În consecință, complexitatea războiului impune o analiză multidimensională a dreptului internațional umanitar, dar mai ales a evoluției acestuia în sensul umanizării normelor sale, întrucât una din dimensiunile fundamentale ale oricărui conflict armat este conformarea sa cu reglementarea juridică a ordinii mondiale. Achiesăm la părerea acelor autori, care afirmă că spre deosebire de alte ramuri de drept, dreptul internațional umanitar a dobândit în secolul XXI un caracter universal, în sensul că indivizii, fie că sunt civili sau militari, din țări foarte diverse și care au cunoscut diferite forme de conflicte armate, recunosc principiile umanitare și aderă la ele. Dreptul umanitar este universal nu numai prin vocație dar și pentru că este recunoscut.
Bombardamentul umanitar în campania NATO din LIBIA
După succesul revoluției în Tunis, la data de 14 ianuarie 2011, se declanșează proteste ample în Libia în urma cărora guvernul libian trimite trupe de elită și urmează reprimarea brutală și sângeroasă a revoltelor opozanților regimului Gaddafi, utilizându-se tehnica militară, drept urmare se produc mii de victime, fapt ce scandalizează comunitatea internațională. Ca urmare a nenumăratelor dovezi ale represiunii sângeroase și a atacurilor abominabile asupra populației civile libiene, Consiliul pentru Drepturile Omului, prin Rezolutia A/HRC/RES/S-15/1 din 25 februarie 2011, condamna violențele care aveau loc în Libia și solicită trimiterea de urgență a unei comisii independente de anchetă internațională care să investigheze toate încălcările legislației internaționale privind drepturile omului. În aceleași zile, Liga Arabă, Uniunea Africană și Secretarul General al Organizației Conferinței Islamice condamnă încălcările grave ale drepturilor omului și ale Dreptului Internațional Umanitar. La data de 26 februarie este convocat Consiliul de Securitate al ONU care, în cadrul ședinței adoptă Rezoluția 1970, fundamentată juridic pe Capitolul VII, articolul 41 din Carta Națiunilor Unite, care: condamnă încălcarea gravă și repetată a drepturilor omului de către autoritățile libiene; cere Libiei încetarea de îndată a violențelor și sesizeaza Curtea Penală Internațională cu privire la încălcările grave ale drepturilor omului ce se pot transforma în crime împotriva umanității. Pe data de 17 martie 2011 Consiliul de Securitate al ONU adoptă Rezoluția 1973 care cere încetarea imediată a focului, stabilirea unei zone de excludere aeriană de-asupra Libiei și autorizează toate mijloacele necesare pentru a proteja civilii și zonele populate de civili, cu excepția unei intervenții militare terestre. După adoptarea Rezoluției 1973, Secretarul general al NATO a declarat
NATO salută Rezolutia CS al ONU. Rezoluția transmite un mesaj clar și puternic din partea întregii comunități internaționale către regimul Gaddafi: Încetați imediat violența brutală și sistematică împotriva poporului libian! NATO a finalizat planificarea și este gata să demareze cele mai potrivite acțiuni în sprijinul Rezoluției CS al ONU, ca parte a efortului internațional.
În urma summit-ului de la Paris la care au participat 18 țări membre, mai multe avioane de vânătoare franceze au trecut la survolarea Libiei având misiuni de recunoaștere, ulterior au început asupra forțelor loiale lui Gaddafi. Acest fapt a generat o serie de critici din partea liderului Ligii Arabe, care a precizat că aceste bombardamente se îndepărtează de la scop, acela de impunere a unei zone de restricție aeriană deasupra Libiei. Franța a anunțat că atacă Libia în baza Rezoluției 1973 a ONU, erijându-se în liderul acțiunilor militare împreună cu Marea Britanie cu sprijinul SUA. De reținut faptul că SUA nu și-a asumat rolul de lider în această acțiune, având o poziție rezervată în implicarea unui nou conflict militar, lasând partenerii europeni să conducă Coaliția Internațională, oferind numai sprijin coaliției franco-britanice pentru a demara cât mai repede acțiunile pentru punerea în aplicare prevederile Rezoluției 1973 a ONU. În urma acestor acțiuni inițiate de Franța, Consiliul NATO a preluat comanda operației militare din Libia la 31 martie 2011, asumându-și responsabilitățile asupra tuturor operațiilor militare în Libia în cadrul stabilit de Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate ONU. Mandatul NATO dat de Rezoluția 1973, a luat sfârșit, în urma declarării oficiale de încetare a ostilităților, la data de 31 octombrie 2011. Având în vedere principala acțiune a campaniei NATO în Libia, respectiv cea de protecție a populației civile împotriva atacurilor violente ale forțelor loiale regimului Gaddafi, intervenția NATO în Libia poate fi catalogată drept bombardament umanitar. Dar privitor la utilizarea forței împotriva civililor în Libia apare întrebarea: Când un stat comite violențe împotriva civililor această situație reprezintă un conflict armat non-internațional? Prin Rezoluția 1973, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat intervenția militară în Libia pentru impunerea unei zone de excludere aeriană de-asupra Libiei și folosirea tuturor mijloacelor necesare pentru a proteja civilii. Având în vedere aceste considerente, conflictul din Libia devine un conflict internaționalizat. Conflictul din Libia îndeplinește criteriile unui război cu implicații internaționale ceea ce impune tuturor părților beligerante respectarea convențiilor internaționale care compun dreptul internațional umanitar. Aceste reguli se aplică tuturor părților implicate în conflicte militare indiferent dacă este vorba despre agresor sau cel care duce războiul în scopul apărării, indiferent dacă este vorba despre forțe militare convenționale sau actori nonstatali care nu dispun de o armată organizată. Mai mult decât atât indivizii care nu respectă aceste reguli răspund pentru faptele lor în fața justiției. Tocmai de aceea părților beligerante li se cere să facă o distincție clară între combatanți și civili, iar țintele trebuie să fie exclusiv militare. Faptul că în timpul campaniilor aeriene există și victime colaterale nu înseamnă că forțele militare au încălcat legile războiului. În concluzie, misiunea NATO a îndeplinit cu succes criteriile războiului just în ceea ce privește intervenția – cauza justă este reprezentată de obiectivul misiunii care s-a bazat exclusiv pe protejarea civililor aflați în zonele de conflict; a avut la bază Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU ceea ce i-a conferit legitimitatea necesară; intenția clar exprimată a fost aceea de a proteja populația și nu schimbarea regimului politic fapt dovedit de încheierea misiunii odata cu încheierea ostilităților; proporționalitatea a fost respectată întrucât forțele NATO nu au intervenit în luptele dintre părțile beligerante. Comunitatea internațională a fost unanim de acord asupra intervenției militare mai ales după ce toate încercările de soluționare a crizei pe cale diplomatică au eșuat. Membrii comunității internaționale nu și-au mai pus problema dacă folosirea forței este sau nu oportună, ci cum să procedeze pentru a proteja populația civilă aflată în pericol. Având la bază doctrina responsabilității de a proteja, decizia de a interveni a mai arătat că situația din Libia reprezenta o amenințare la adresa securității regionale. Răspunsul față de revoltele civile izbucnite în 2011 a fost la rândul său unul disproporționat arătând că regimul de la Tripoli era o amenințare nu numai în plan regional și internațional, ci și în plan intern față de proprii săi cetățeni, revoltele devenind rapid un adevărat război civil între armata loialistă și rebeli. Folosirea forței excesive împotriva propriilor cetățeni a arătat că Libia condusă de Gaddafi nu era dispusă niciunei forme de dialog social și că situația putea oricând degenera într-un conflict de proporții care să destabilizeze nu numai țara, ci și întreaga regiune.
B. Conflictul armat sirian
Luptele din Siria s-au constituit într-o formă de război civil, de conflict armat non international, și, de aceea, normele dreptul internațional umanitar sunt perfect aplicabile. Războiul civil sirian a debutat printr-o serie de demonstrații antiguvernamentale, ce au început la 26 ianuarie 2011, și care ulterior s-au amplificat.
Împotriva mișcărilor de masă, regimul a reacționat, fără prea multe reticențe, cu focuri de arme, arestări și bombardamente focalizate pe cartierele și localitățile rebele, astfel că acțiunile s-au transformat într-un război civil, conflict în care guvernul, ignorând principiile dreptului internațional umanitar, a folosit împotriva populației civile, care se constituia în masa manifestanților, mijloace de luptă care nu-și justificau utilizarea prin puterea mare de foc – avioane, tancuri, armament greu.
Demonstrațiile, mișcările de stradă și actele de răscoală s-au extins în întreaga țară, la ele participând musulmani suniți – care reprezintă circa 73% din populația Siriei, religioși și laici, dar și membri ai minorităților, mai ales kurzi. După unele estimări, până la data de 1 februarie 2012, au fost uciși în tulburări cel puțin 14.000 oameni, multe mii de demonstranți și răsculați au fost răniți, circa 14.000 persoane au fost arestate, iar circa 14.000 s-au refugiat în Turcia și Liban. Liga arabă și ONU au întreprins încercări de a convinge pe președintele Assad să înceteze represiunea sângeroasă a manifestațiilor, să procedeze la reforme și să ajungă la o înțelegere cu opoziția. Atât ONU cât și guvernul Siriei sunt de acord că protestatarii au legături cu grupările teroriste.
Rapoartele recente privind utilizarea forței împotriva civililor în Siria ridică o întrebare importantă: Când un stat comite violențe împotriva populației civile proprii această situație reprezintă un conflict armat non-internațional? Întrebarea este semnificativă pentru o varietate de motive, nu în ultimul rând pentru că dreptul internațional oferă o gamă de modalități prin care un stat sau organism internațional poate răspunde încălcărilor utilizării forței și metodele care pot fi utilizate, de multe ori, necesită o calificare juridică a situației în care încălcările au fost săvârșite.
Crimele de război pot fi săvârșite numai în situații de conflict armat. În conformitate cu statutul CPI, crimele împotriva umanității pot să apară și în alte situații în afară de conflictul armat. Aceste distincții revin din nou în atenție atunci când Consiliul de Securitate analizează încadrarea unor acte și fapte în ceea ce privește conflictul din Siria. Întreaga opinie mondială a fost șocată atunci când, pe 21 august, s-a produs cea mai gravă încălcare a principiilor și normelor DIU – în atacul împotriva civililor, într-o suburbie a capitalei siriene, a fost utilizat gaz sarin, acțiune în urma caruia au murit aproximativ 1.500 de persoane, printre care circa 400 de copii. Comisiile ONU, care au investigat incidentul, au declarat că au fost găsite dovezi ale utilizarii armelor chimice în urma prelevării de probe direct de la victime sau din locurile în care se bănuia că au avut loc atacurile. În conflictul armat din Siria, care a durat mai mult de trei ani au murit peste 11 mii de copii. Cei mai mulți au fost uciși de proiectile în timpul bombardamentelor. Potrivit unor informații, au fost înregistrate cazuri în care bebeluși de doar un an au fost executați sau torturați. Băieții cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani sunt cei mai expuși actelor de violență, iar în regiunea Alep din nord-estul țării este cel mai mare număr de victime. În Războiul din Siria și-au pierdut viața peste o sută de mii de oameni, iar aproximativ două milioane au părăsit țara. La 25 iulie 2013, ONU anunța că bilanțul violențelor din Siria depășește 100.000 de morți.
C. Statul Islamic sau conflictul civil din Siria, Irak și Liban
Statul Islamic în Irak și ulterior a Statului Islamic în Irak și Levant -ISIL, alternativ tradus ca Stat Islamic în Irak și Siria – ISIS, sau Statul Islamic – SI, iar mai nou Califatul Islamic, este în opinia celor mai mulți un rezultat al adâncirii discrepanțelor dintre lumea civilizată, democratică, și lumea încremenită în cutume medievale, o lume a civilizației nondemocratice, deci un rezultat al confruntării dintre civilizația supusă protecției la derapajele de orice fel și civilizația unei lumi subdezvoltate, plină de prejudecăți și lipsă de dorința, dar și de mijloacele de progres.
Unii specialiști în domeniul studiilor de securitate a lumii arabe, apreciază că lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, în sens negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-i cuprinde aproape toate structurile și funcțiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale, creșterii criminalității și inadaptării, proliferării economiei subterane și terorismului identitar și patologic. Cu cât aceste falii se adâncesc mai mult, cu atât pericolele, amenințările la adresa societății moderne, precum și vulnerabilitățile ei se înmulțesc. În această etapă de trecere la o societate a cunoașterii, de tip informațional, caracterizată printr-o serie de vulnerabilități de tranziție – care-și schimbă mereu configurația, terorismul găsește un loc propice de dezvoltare. Nu poate fi acceptat faptul că acțiunile Statului Islamic sunt, așa cum acesta încearcă să se justifice, o reacție a celui slab împotriva celui puternic, o reacție la intervențiile Statelor Unite, Angliei sau Franței împotriva focarelor de instabilitate din lumea arabă, pentrucă acestea sunt, în mod cert, o acțiune premeditată, punitivă și răzbunătoare, inumană, criminală, sinucigașă și totdeauna feroce – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime și să înspăimânte.
Acțiunile acestui autointitulat Stat Islamic, sau mai nou Califat Islamic, nu se justifică și nu se pot justifica în nici un fel, întrucât ele nu se prezintă ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice – așa cum se prezintă, în general, războiul, nici ca o simplă reacție de răzbunare împotriva unui dușman pe care nu-l poți lovi altfel, ci ca o agresiune intempestivă și criminală împotriva ființei umane, a civilizației și sistemelor de valori. Constatăm, însă, că acest autointitulat stat a recurs și recurge la noi tipuri de amenințări, la acte de o cruzime greu imaginabilă, de neconceput chiar și în condițiile acceptării că ne aflăm în fața unei amenințări teroriste. Urmare a crimelor comise și a declarațiilor făcute, autointitulatul Califat Islamic sau Stat Islamic, a devenit un dușman al întregii lumi civilizate nu doar pentru Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța ci și pentru Turcia, Irak, Arabia Saudită, Iran, dar și pentru foarte multe alte țări, inclusiv pentru România. Acțiunile Statului Islamic au ca fundament extremul extremism religios violent, extremismul politic și efectele dezrădăcinării. Crizele economice, culturale și sociale, politica de alienare a tinerilor musulmani care trăiesc în străinătate, reacțiile virulente la influențele intrinseci pe care le exercită civilizația occidental asupra zonelor încremenite în fantasme și prejudecăți, dialectica perversă a intereselor lumii interlope a creat o prăpastie între lumea modernă și lumea rămasă în mizerie, subdezvoltare și neputință din Orient.
Această lume chinuită nu produce terorism, însă ciocnirea unora dintre entitățile ei cu interesele civilizației moderne generează și întreține fenomenul terorist. Războiul pornit de Statul Islamic poate fi, însă, extrem de periculos, datorită acțiunilor imprevizibile, în mozaic, îndeosebi asupra aglomerărilor urbane, locurilor publice și instituțiilor. Opinez, totuși, că acțiunile pornite nu vor reuși niciodată să se transforme în acțiuni armate de lungă durată și de o amploare mai mare. Pe de o parte, pentru că această grupare criminal nu are forța armată și resursele materiale necesare, iar pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil ca să poată declanșa și susține un război urban. Un război de gherilă, urban, poate fi declanșat și susținut numai în condițiile unor grave tulburări interne, în situația în care teritoriul statului este sfâșiat din cauza relațiilor de intoleranță și conflictualitate între entități puternice și care s-au acutizat, degenerând în înfruntări armate. Situația de fapt actuală este tensională – atacurile din ultima vreme sunt surprinzătoare și produc numeroase victime – Statul Islamic preferă atacuri scurte, cu obiective limitate, care să producă pierderi de vieți, distrugerea infrastructurilor și să creeze panică și nesiguranță. Multe dovezi ne arată că Statul Islamic aspiră mai degrabă la un control regional decât la unul internațional. Scopul politic al extremiștilor este să câștige controlul asupra teritoriilor sunnite din Irak și Siria, gruparea încearcând să înlăture de la putere guvernele șiite din cele două țări, care gestionează în prezent și teritorii sunnite, și să pună capăt la ceea ce Statul Islamic numește ocupația ilegitimă a regiunilor sunnite. Dar ce norme de drept sunt aplicabile în teritoriul controlat de statul islamic, sau ar trebui să fie aplicabile ?
Dreptul Internațional Umanitar – legea conflictului armat sau legea războiului, interzice majoritatea acțiunilor care în mod obișnuit ar putea fi considerate teroriste, însă cum dreptul internațional umanitar se aplică numai în situații de conflict armat, nu reglementează actele teroriste comise pe timp de pace. Principiul distincției, stipulează expres faptul că într-un conflict armat combatanții trebuie să distingă în orice moment între civili și combatanți, precum și între bunurile civile și obiectivele militare – astfel, se interzic orice acte destinate răspândirii terorii în rândul populației civile; atacurile îndreptate împotriva civililor sau a obiectivelor civile; atacurile fără discriminare; atacurile îndreptate împotriva lăcașurilor de cult; luarea de ostatici sau uciderea persoanelor care nu mai iau parte la ostilități.
Apropiindu-ne mai mult de subiectul studiului nostru, trebuie să facem precizarea că în cazul conflictelor armate non internaționale statele nu sunt dispuse să acorde membrilor grupurilor de opoziție armate imunitate contra urmărilor penale ale acțiunii lor și, în consecință, le aplică normele de drept intern pentrucă au pus mâna pe armă și au luptat contra unei ordini de drept. Într-un conflict armat non internațional, statutul de combatant nu există, întrucât acesta este aplicabil prizonierilor de război sau persoanelor civile așa cum sunt ele definite de Convenția III-a și a IV-a de la Geneva și nu este aplicabil în astfel de situații. Membrii grupurilor armate organizate nu beneficiază de niciun statut special în virtutea regulilor de drept referitoare la conflictele armate non internaționale și pot face obiectul urmăririi penale conform dreptului intern dacă au luat parte la ostilități, acțiunile de violență îndreptată în mod deliberat împotriva civililor sau a bunurilor civile, constituind crime de război. În conformitate cu principiul competenței universale, prezumtivii autori ai unor crime de război pot fi urmăriți nu numai de statul în care crima a fost comisă, dar și de orice alt stat, pentrucă toate statele au obligația dar și dreptul de a-și apăra proprii cetățeni contra atacurilor teroriste, procedând, dacă este necesar, la arestarea și detenția persoanelor bănuite că au comis crime teroriste. Totuși aceste măsuri trebuie luate într-un cadru juridic național sau internațional bine definit. De reținut că în oricare din situațiile în care s-ar afla atunci când se găsesc în mâinile inamicului, combatanții cât și persoanele civile care participă la ostilități au dreptul la un tratament uman, la respectarea calității de ființă umană și implicit la repectarea drepturilor acordate. Dreptul Drepturilor Omului se aplică persoanelor, indivizilor, în principiu, tot timpul, atât în timp de conflict armat cât și în timp de pace. Spre deosebire de dreptul internațional umanitar, în cazul dreptului drepturilor omului, în anumite condiții, se poate deroga de la anumite drepturi stipulate în instrumentele juridice internaționale dacă un interes vital pentru un stat suveran poate fi afectat grav, sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții: derogările nu trebuie să contravină normelor dreptului internațional, inclusiv normelor de drept internațional umanitar și nu trebuie să fie discriminatorii – trebuie să fie proporționale cu gravitatea situației care a generat necesitatea de a deroga.
Precizăm că de la anumite drepturi ale omului – dreptul la viață, interzicerea sclaviei, a torturii sau tratamentului inuman, crud sau degradant – nu se poate deroga niciodată.
Din acest punct de vedere, ca autoritate statală, și Califatul Islamic / Statul Islamic ar trebui să-și însușească, să aplice și să vegheze la respectarea Dreptului Drepturilor Omului. În schimb, Statul Islamic execută, fără respectarea unei minime proceduri judiciare, o persoană din cadrul unei organizații umanitare, prezentă pentru ajutorarea populației civile. Statul Islamic, aflat într-un conflict în curs de desfășurare, cu întreg alaiul de urmări – răniți, refugiați, foamete, mizerie, distrugeri, torturi și crime – ar trebui să aibă tot atâtea motive pentru care să aplice și să respecte normele dreptului internațional umanitar, în speranța unei rezolvări a problemelor, a constituirii unui zid de protecție în fața comportamentelor sângeroase. Dar, din păcate, ne găsim în fața unei probleme majore privitoare la protecția ființei umane, a civilizației, datorită regresului de neimaginat privind respectarea și aplicarea normelor Dreptului Drepturilor Omului și a Dreptului Internațional Umanitar. Dreptul Internațional Umanitar ca, rege al drepturilor omului, a consolidat protecția umanitară conferită victimelor de război – prizonieri, persoane deținute, populație și persoane civile, astăzi noua arhitectură a dreptului internațional umanitar incluzând noi componente – protecția drepturilor omului prin instrumente de drept umanitar, chiar și în conflictele cu caracter neinternațional, acele înfruntări barbare atât de caracteristice acestui început de mileniu, când există noi categorii de persoane în suferință – refugiații și populațiile deplasate. Asistăm neputincioși la crimele odioase, oribile, ale Statului Islamic, la acte de terorism extrem, la epurări pe criterii religioase – reale crime de genocid, la uciderea unor persoane nevinovate, la mutilări, torturi, ființa umană fiind principala victimă a barbariilor și cruzimilor Statului Islamic. Aplecându-ne asupra evenimentelor privind autointitulatul Stat Islamic sau, actual, Califat Islamic, le-am apreciat ca făcând parte din categoria conflictelor armate neinternaționale, deși suntem în prezența implicării mai multor state. În aceste circumstanțe, sunt aplicabile prevederile celor patru Convenții de la Geneva, din 1949, art. 3 comun – miniconvenție- care cere o protecție specială pentru toți acei participanți la conflict care nu sunt, sau nu mai sunt implicați activ în conflict. Se interzice în mod special atentatul la viață și la integritatea corporală, la demnitatea personală, luarea de ostatici, tratamentele umilitoare și degradante. Sunt interzise execuțiile fără o judecată anterioară, efectuată de către un tribunal constituit în mod legal, și care să ofere toate garanțiile judiciare recunoscute ca esențiale. În aceeași ordine de idei, trebuie precizat că în caz de conflict armat neinternațional sunt aplicabile și reglementările interne referitoare la drepturile omului. Așadar, este de esența conflictului armat cu caracter noninternațional îmbinarea dreptului umanitar cu normele referitoare la drepturile omului, pentru a proteja drepturile fundamentale ale individului. Parafrazându-l pe Kant, Dean (2006) aprecia că umanitatea trebuie tratată ca un scop în sine, iar potrivit principiului umanității orice ființă umană aflată în suferință trebuie să fie ajutată, indiferent unde s-ar afla și chiar dacă acest lucru este dificil de realizat. Este, deasemenea, de notorietate faptul că unul din primele principii ale Dreptului Internațional Umanitar este principiul umanității, pentrucă deși acoperă un domeniu extrem de vast, normele de drept umanitar nu soluționează toate problemele care pot apărea în cursul conflictului armat, lacunele fiind acoperite prin comportamente centrate pe sentimentul de umanitate.
Acestea, conțin obligația de a evita extinderea conflictului la cei care nu iau parte la el, de a supune la suferințe excesive sau chiar la moarte persoanele fără protecție. În dreptul internațional umanitar în concepția islamică, principiul umanității este fundamentat pe reguli de bază aparținând ansamblului sistemului juridic al Islamului. Astfel, nu se face nicio diferență între diferitele teatre de război sau între tipurile de conflict armat. Nu are relevanță dacă este vorba de războiul purtat pentru a face lumii cunoscută credința musulmană și de a o propaga; dacă conflictul este împotriva apostaților, schismaticilor sau rebelilor, pentru că regulile care guvernează sunt aceleași, ele fiind dictate de Divinitate și se cer a fi respectate și aplicate, fără discriminare și fără a distinge, de către toți islamicii, tuturor participanților la conflictul armat (Hamed Sultan, p.51). Câmpul de aplicare a regulilor cuprinde toate tipurile de conflicte armate, sistemul juridic umanitar islamic neîncorporând nicio distincție, în ce privește aplicarea regulilor umanitare, între conflictul armat internațional și cel neinternațional pentru că noțiunea de stat nu exista în sec.VII, la creerea normelor ce compun sistemului juridic islamic.
În aceste condiții, chiar și în situația unor conflicte tipice lumii moderne – lupta împotriva dominației coloniale, a ocupației străine sau a regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de adispune de ele însele , sistemul juridic islamic aplică aceleași norme de sec.VII, fără a distinge. Conflictul maritim, aerian și chiar războiul nuclear, toate presupunând mijloace și metode moderne de luptă, sunt tratate după aceleași norme edictate în sec.VII, pentrucă legile războiului își au originea în Autoritatea Divină. Astfel, câmpul de aplicare a acestor precepte divine traversează timpul și spațiul, fiind norme de reglementare pentru conflictele din orice moment și din toate locurile. Legile războiului, conform sistemului juridic umanitar islamic, au toate ca fundament mila, clemența, protecția celui mai slab și neajutorat, protecția femeilor, bătrânilor și copiilor. Într-o altă ordine de idei, un alt principiu fundamental al sistemului juridic umanitar islamic impune credincioșilor musulmani, care luptă cu voia Autorității Divine, „ … să nu încalce niciodată și nicăieri legile, să nu depășească limitele justiției și echității …”. Exprimată în limbaj modern, această regulă apare mai restrictivă decât Clauza Martens, formulată în conținutul Regulamentului de la Haga din 1907.
Sistemul juridic islamic, prin concepția de drept umanitar, impune ca principiu fundamental și regula care consacră demnitatea și integritatea ființei umane. Principiul interzice mutilarea, tortura sau orice alt tratament degradant aplicat inamicului, pe timpul conflictului armat. Versetele din Coran, regulile din Sunna și deducțiile raționale ale marilor juriști ai islamului, sunt explicite cu privire la interdicțiile impuse credincioșilor musulmani referitor la interzicerea oricăror comportamente sălbatice, tratamente inumane sau degradante, sau mutilări ale inamicilor. În memoria colectivă a islamului este reținut momentul în care Mesagerul Divinității, a dat în mod explicit, și în mod expres, ordin adepților musulmani – nu mutilați niciodată, nici măcar un câine !. Deși a fost enunțat acum treisprezece secole, atunci când în epocă practica presupunea mutilări și tratamente sălbatice sau degradante aplicate inamicului, chiar și decedat, acest precept, a făcut permanent parte din regulile de bază impuse, de comandanții lor, soldaților musulmani. Orice doctrină contrară este străină Islamului.
Ceea ce se întâmplă, astăzi și acum în zonele controlate de autointitulatul Stat Islamic, constituie un exemplu concludent privitor la aplicarea precară și mai mult la neaplicarea principiilor de drept umanitar sau drepturile omului – represiunea severă a populației musulmane șiite și creștine; masacrarea mai multor musulmani sunniți, membri ai unor grupări armate rivale, etichetați ca fiind o amenințare la adresa Statului Islamic; măsuri draconice de restricție a libertății de expresie și de exprimare sau a dreptului de întrunire; limitarea accesului la informații.
O profesoară din Siria, care a fost convinsă să se alăture teroriștilor, a povestit cum a asistat în nenumărate rânduri la violențe crunte, sub ochii ei fiind spânzurați și decapitați mai mulți ostatici. De departe, cea mai traumatizantă experiență la care a asistat a fost decapitarea unui băiețel de doar 16 ani. Statul islamic a executat patru localnici din Az-Zab și doi din sate din apropiere de Az-Zwiya pentru că erau implicați în organizarea rezistenței sunnite la Statul Islamic în regiunea Hawija. În aceeași regiune, localnicii satului Tel Ali au ars un steag al Statului Islamic în urma cu o lună, așa că jihadiștii au răpit 50 de localnici și au ridicat steagurile lor în întreaga regiune, unele având instalate bombe pentru a nu putea fi înlăturate. La 35 de kilometri sud, în Baiji, trei bărbați au fost decapitați.
În fața torentului de sânge care curge în Irak, în panorama celor mai vechi orașe ale creștinismului de acum golite, în fața miilor de refugiați care zilnic fug din ținuturile lor, în fața fotografiilor cu copii și bătrâni abandonați, în fața bombardării bisericilor și moscheilor mai vechi și în fața numărului nelimitat de martiri creștini în timpul acestor ultime luni, comunitatea internațională a hotărât să intervină pentru a lichida acest grup criminal. Președintele Barack Obama, a declarat că “ … nicio nedreptate nu justifică aceste atrocități, singurul limbaj pe care acești criminali îl înțeleg este cel al forței …”. Statele Unite și Marea Britanie au anunțat starea de maximă alertă – Generalul Martin Dempsey și comandantul pentru Orientul Mijlociu și Asia Centrală, generalul Lloyd Austin, din armata americană, au convocat, în săptamâna 13 – 20 octombrie 2014, o reuniune a peste 20 de șefi militari străini, reprezentanți ai tuturor partenerilor europeni din cadrul coaliției, precum și din cele cinci țări arabe care joacă un rol activ în atacurile aeriene contra SI – Bahrain, Iordania, Qatar, Arabia Saudita și Emiratele Arabe Unite – în capitala federală Washington, la baza aeriană Andrews, în cadrul căreia s-a discutat despre eforturile coaliției în campania împotriva SI.
Ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, a intervenit pe lângă țările arabe – Iranul și Turcia – să lupte împotriva grupării Statul Islamic (SI). Președintele Franței, Francois Hollande a declarat că refuză să cedeze șantajului teroriștilor și a promis continuarea atacurilor aeriene în Irak împotriva Statului Islamic. Președintele Statelor Unite, Barack Obama, a salutat joi, 18 octombrie 2014, decizia Franței de a efectua atacuri aeriene în Irak împotriva grupării jihadiste Statul Islamic (SI), subliniind rolul acestui partener. Președintele american a salutat, de asemenea, votul Congresului în favoarea planului de ajutor pentru rebelii sirieni moderați, primul punct al strategiei lui Obama contra SI, care câștigă teren în nordul Siriei. Șeful NATO, Anders Fogh Rasmussen, a susținut folosirea forței împotriva jihadiștilor și a cerut formarea unei coaliții în interiorul NATO. De altfel, SUA au realizat o coaliție internațională care cuprinde 6 țări membre UE – Danemarca, Franța, Germania, Italia, Polonia și Marea Britanie – alături de Australia, Canada și Turcia, la care s-au alăturat 10 națiuni arabe. Anders Fogh Rasmussen a mai afirmat că, potrivit Cartei ONU, există o bază legală pentru operațiuni militare împotriva Statului Islamic. În plus, a cerut Națiunilor Unite să facă mai mult în construcția statală post-conflict, pentru a preveni dezordinea care a cuprins Libia după intervenția NATO Gilles de Kerchove, oficialul european însărcinat cu coordonarea la nivelul UE al măsurilor de contra-terorism, a declarat într-un interviu separat că directorii celor mai importanți provideri de social media, printre care Twitter, Facebook și Google, vor participa la reuniunea din Luxemburg pentru a afla și, eventual, îmbunătăți planul european de contracarare a propagandei ISIS derulată pe Internet. România s-a aliat la coaliția internațională de combatere a organizației teroriste Statul Islamic, dar nu cu militari, ci cu sprijin logistic, operațional și umanitar. Sigur că la nivelul guvernamental și în funcție de discuțiile pe care le avem cu partenerii noștri vom stabili în ce constă ajutorul României. Va fi ajutor umanitar, dar vor fi și capabilități care vor fi puse la dispoziția forțelor internaționale.
D. Conflictul din Ucraina
Conflictul armat din Ucraina rămâne o temă destul de ambiguă, pentru că, acesta a fost etichetat în mod diferit de către actorii implicați: operațiune antiteroristă, război civil, război interstatal, război de secesiune etc. Discursul despre conflictul militar din Ucraina ne împiedică să înțelegem esența lui, pentru că, pozițiile actorilor implicați conțin o doză înaltă de propagandă. Totodată, e foarte important să înțelegem tipul de război care a avut loc, pentru a evalua schimbarea modului în care sunt duse conflictele moderne.
De exemplu, Crimeea a fost ocupată și anexată fără niciun foc de armă, iar, în regiunea Donbass din estul Ucrainei, voluntarii ruși au fost nucleul grupărilor armate ilegale care luptau contra forțelor armate ale Ucrainei. E un nou tip de război, în care e dificil de apreciat care sunt adevăratele părțile beligerante. Clasificarea conflictului din punct de vedere a dreptului internațional e și mai complicată, pentru că, în legislația internațională nu se mai folosește termenul de război. Prin Carta ONU, aplicarea forței în relațiile inter-statale a fost interzisă, iar, cuvântul război , a încetat a fi folosit în majoritatea documentelor oficiale, fiind utilizați alți termenii – atac armat; conflict militar; agresiune. Articolul 51 al Cartei permite utilizarea forței în scopuri de auto-apărare, iar articolul 41, permite utilizarea ei doar în cazul unui mandat al Consiliului de Securitate. Carta ONU avea ca scop scoaterea din afara legii a războaielor, totuși ele nu au dispărut, însă au luat altă formă: războaie intrastatale, rebeliuni armate, războaie de eliberare națională, război de secesiune etc. De asemenea, conflictele interstatale au o nouă dimensiune, pentru că, unele conflicte militare între două state, care implicau un anumit nivel de intensitate și provocau victime, au început a fi calificate drept: incidente, ciocniri la frontieră, schimb de focuri etc. Astfel, termenul război e un termen care rămâne destul de dificil de aplicat, pentru că, implică utilizarea unei grile subiective pentru a aprecia gradul de organizare a forțelor și intensitatea operațiunilor militare. Astfel, cu ușurință, un conflict armat poate fi calificat drept război, deci, Dreptul Internațional Umanitar și cel Penal pot fi aplicate, și, cu aceeași ușurință, conflictul armat poate fi considerat ca și rebeliune a grupărilor criminale sau teroriste, care cade sub incidența legii naționale.
art. 2 din Convenția de la Geneva I, din 12 august 1949 : convenția se aplică în cazurile războaielor declarate sau în cazul altor conflicte armate între părțile semnatare, chiar dacă războiul nu e recunoscut de una din ele și în cazurile ocupației parțiale sau totale a unei părți semnatare, chiar dacă ocupația nu a inclus conflict armat.Ulterior, Protocolul 2 al Convenției de la Geneva, privind victimele conflictelor non-internaționale, extinde aplicarea convenției la toate conflictele de pe teritoriul unei părți semnatare, între forțele guvernamentale și grupările militare disidente sau altor grupuri armate, care, sub un comandament responsabil, exercită suficient control asupra teritoriului ca să întreprindă operațiuni militare și să implementeze prevederile Convenției.
Convenția de la Geneva I, din 12 august 1949 rămâne neaplicabilă în cazul acte de violență care nu pot fi calificate drept conflict militar – tulburări interne, tensiuni, manifestări sporadice și izolate sau altele de acest gen – chiar dacă există ciocniri armate. În același sens Rezoluția 3314 a Adunării Generale ONU, prin articolul 2, stabilește că orice utilizare a forței în relațiile interstatale ale membrilor, se califica drept agresiune, chiar dacă Consiliul de Securitate consideră că gravitatea evenimentelor nu e suficientă pentru a o califica astfel, iar articolul 3 stabilește și cazurile care pot fi considerate agresiune: invazie, ocuparea temporară sau permanentă, anexarea teritoriul străin, blocadă marină, finanțarea și trimiterea de grupuri armate, mercenari și alte trupe iregulare. Din punct de vedere a legislației internaționale, anexarea Crimeei a însemnat, în mod evident, existența unui conflict armat între Ucraina și Rusia, anexarea încălcând tratatele internaționale privind integritatea teritorială a Ucrainei, mai mult realizându-se prin folosirea forței, act ilegalizat în relațiile conform prevederilor Cartei ONU. În această situație dreptul internațional umanitar constată/stabilește ca fiind aplicabile prevederile Convenției I de la Geneva, din 12 august 1949, chiar dacă statele nu au emis o declarație formală de război sau dacă ocuparea teritoriului s-a produs fără ciocniri militare. Raportat la conținutul Rezoluției 3314 a Adunării Generale ONU, nu putem constata decât că cel puțin 3 acțiuni ale Rusiei pot fi calificate drept acte de agresiune – ocuparea și anexarea unui teritoriu care nu-i aparținea; blocarea porturilor unui stat străin gazdă, folosind forțele militare staționate acest stat, în speță acționând împotriva statului gazdă. E complicat de demonstrat că Rusia a trimis și finanțat trupe non-regulate în Crimeea, adică pe omuleții verzi. Criza militară din peninsulă a început pe 27 februarie 2014, când un grup de circa 60 persoane înarmate au ocupat Parlamentul Crimeei și i-au forțat pe deputați să numească un nou premier și să declare un referendum privind statutul peninsulei. Pe 28 februarie, un grup de aproape 100 de oameni au ocupat aeroportul din Simferopol, iar, în zilele următoare, grupurile armate au blocat toate căile de comunicare tereastră între peninsulă și Ucraina continentală.
Grupurile înarmate, parțial, erau compuse din unii membri ai detașamentului de destinații speciale BERKUT, care au fugit în Crimeea pentru a nu fi pedepsiți pentru crimele de pe Euromaidan, parțial din voluntari locali și din voluntari din Rusia. De asemenea, se cunoaște faptul că în operațiunile de protecție a ordinei publice au participat bikerii din clubul rus „Lupii de Noapte”. Unul dintre viitorii lideri ai grupărilor armate din Donețk, Igor Strelkov, care a recunoscut ulterior că a fost angajat al FSB până în 2013, a participat și la operațiunile din Crimeea, alături de mulți veterani ai armatei ruse. E dificil de demonstrat că acțiunile lor au fost planificate și că primeau ordine direct de la istituțiile de stat ale Rusiei. Nu poate fi demonstrat nici faptul că omuleții verzi erau soldați ruși și nu rebeli din peninsulă, însă, cel puțin din punct de vedere a dreptului internațional, există suficiente dovezi că Ucraina și Rusia au fost și sunt în stare de conflict din cauza ocupării Crimeei, care, conform dreptului umanitar și statutului Curții Penale Internaționale, poate fi calificată ca și zonă de conflict. E un paradox deoarece peninsula a fost ocupată fără operațiuni militare active, deci, a fost un tip de război diferit de cel clasic.
Analizând conflictul militar din Donbass, e dificil de stabilit în ce categorie îl putem încadra, pentru că, acesta poate fi calificat atât drept un conflict între guvern și grupările armate ilegale, cât și război civil, sau război interstatal. Guvernul ucrainean califică acțiunea militară din regiune drept operațiune antiteroristă îndreptată înpotriva unor grupări ilegale care au ocupat un teritoriu și terorizează populația locală. Totuși, dreptul internațional umanitar poate oferi anumite chei pentru a înțelege natura acestor grupări. Astfel, diferența între manifestările de violență, care pot fi clasificate drept război și cele care sunt în afara oricăror clasificări, constă în organizarea grupurilor armate și intensitatea operațiunilor militare. La capitolul intensității operațiunilor militare, victimelor și a armamentului utilizat, conflictul din estul Ucrainei poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un război. Grupările armate ilegale din Donbass au utilizat armament convențional greu – tancuri, artilerie, vehicule blindate, artilerie antiaeriană etc., iar Consiliul de Securtiate al Ucrainei recunoaște că în decursul operațiunii antiteroriste au murit 873 soldați ucraineni și 3275 au fost răniți, cifre impresionante luând în calcul că operațiunile militare de înaltă intensitate au avut loc doar în vara anului 2014. În mod evident, dotarea grupărilor militare ilegale din Donbass cu armament convențional și utilizarea lui în operațiuni militare active e un indicator al intensității înalte a conflictului. Totuși, intensitatea nu e singura variabilă, e important de înțeles dacă grupurile militare din Donbass au avut suficientă organizare, iar violența a fost utilizată pentru a îndeplini anumite scopuri politice și dacă conflictul din regiunea Donbass corespunde definiției lui Clausewitz – războiul e aplicarea violenței pentru a îndeplini scopuri politice.
Forțele militare care luptau cu armata ucraineană nu au avut comandament unic, deși, se pare că au existat unele pseudo-instituții în autoproclamatele Republici Populare Donețk și Lugansk, care trebuiau să organizeze comunicarea între liderii grupărilor armate. Cel puțin trei grupări importante ale rebelilor au participat în lupte – forțele republicii populare Donețk și Lugansk, Oastea Novorossiei, Garda națională a cazacilor, dar și alte detașamente paramilitare. Totuși, aceasta este o clasificare reducționistă, pentru că, în cadrul acestor grupuri armate mari, au existau numeroși comandanți și grupări mai mici – gruparea lui Strelkov, gruparea lui Bezler, batalionul Orient etc. Deci, în linii mari, e greu să afirmăm că forțele militare ilegale din estul Ucrainei aveau suficientă organizare și coordonare pentru a duce operațiuni militare coerente. Totuși, scopul politic al acestor mișcări – independența Donețkului și Luganskului, este un factor esențial pentru aprecierea conflictului. Ele aveau o agendă politică, erau constituite pentru a apăra autoproclamatele republici Donețk și Lugansk, deci, la prima vedere, războiul din estul Ucrainei a fost un război de secesiune, sau un război civil în interiorul Ucrainei. Concluzia este prematură în condițiile în care nu s-a luat în calcul factorul rusesc din cadrul conflictului armat, iar implicarea directă a Rusiei în războiul din estul Ucrainei e un subiect sensibil.
Cazurile de atacuri de artilerie de pe teritoriul Rusiei, sau confruntările între trupele ucrainene și ruse pot fi clasificate drept ciocniri la frontieră, incidente militare, care nu întotdeauna pot fi considerate acte de agresiune sau conflicte armate propriu-zise, din cauza intensității lor prea mici. Deseori, când au loc astfel de evenimente, multe state preferă să nu le clasifice drept conflicte militare sau războaie. Aceste evenimente nu sunt legale și reprezintă aplicarea forței în relațiile interstatale, însă, de cele mai dese ori, ele nu duc la escaladarea conflictului. Cert este faptul că, în conformitate cu prevederile Cartei ONU, Rusia ar fi avut dreptul să aplice forța împotriva Ucrainei în scopuri de auto-apărare, însă ne este dificil să identificăm dovezi care să ne demonstreze că Ucraina nu a atacat, accidental ținte situate pe teritoriul altui stat. NATO a prezentat, însă, mai multe imagini captate de sateliți de observare și cercetare care demonstrează că trupele ruse au trecut frontiera cu Ucraina și au înterprins acțiuni active în conflict. În aceeași măsură, numeroși prizonieri luați de armata ucraineană afirmau că au fost implicați, în acțiunile militare pe care le-au desfășurat, și soldați ruși, mai mult, tehnica militară distrusă de ucraineni avea insigne militare ruse. În luările lor publice de poziție militarii și reprezentanții presei ucrainiene au precizat că, trupele Federației Ruse au ocupat orașul Novoazovsk și au continuat ofensiva spre Mariupol. De fapt, după această operațiune militară, Kievul a început a discuta condițiile încetării focului. Raportat la toate elementele, anterior precizate, cel puțin în cazul Crimeei putem afirma că a fost un conflict interstatal între Ucraina și Rusia, acțiune care se încadrează ca agresiune și ocupație a teritoriului străin, chiar dacă ambii actori nu au recunoscut existența războiului. Războiul din estul Ucrainei este mult mai ambiguu în condițiile în care poate fi clasificat atât ca război civil sau război intrastatal, cât și ca război interstatal între Ucraina și Rusia.
Diferența între războiul inter și intrastatal e una minimă și se reduce la analiza implicării directe a Rusiei în conflict, prin voluntari pregătiți, armament furnizat și implicarea activă a forțelor armate ruse – active sau demobilizate. In mediul militar, în presă și în mediul academic s-a dezbătut pe larg ideea războiului hibrid în Ucraina.
Această clasificare, totuși, pornește de la ipoteza că operațiunile militare din estul Ucrainei au fost coodonate direct de Moscova, prin grupuri armate care primeau ordine directe și prin operațiunile serviciilor secrete ruse, în special al GRU – serviciul de spionaj al armatei ruse. Astfel, aplicând teoria războiului hibrid, Rusia a acționat în conflictul din Ucraina prin două forțe – grupurile armate non-convenționale și grupurile convenționale, adică, prin armată, și a folosit mijloacele de război convenționale și non-convenționale. Deci, teoria presupune că, în Donbass, a avut loc un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, iar, ipoteza potrivit căreia în regiune a avut loc un război civil nu e luată în calcul. Desigur, caracterul ambiguu al operațiunilor militare, unde au fost implicate diverse forțe și mijloace militare și non-militare de război lasă numeroase întrebări privind caracterul lui, principala întrebare vizând stabilirea a cât de mult a controlat Rusia operațiunile militare din Ucraina.
Desigur, totul se reduce la o viziune subiectivă, pentru că date obictive: ordine, documente ale armatei ruse și serviciilor secrete, nu le putem avea.Utilizarea tacticilor de război hibrid și lipsa de dorință de a recunoaște existența unei stări de război interstatal, transformă conflictul din Donbass într-un conflict care mereu va fumega, unde mereu vor fi duse operațiuni militare de intensități variate și va exista mereu riscul unei escaladări a conflictului. Deși, în dreptul internațional există destule norme pentru a califica acțiunile ruse ca agresiune, în mod evident, nimeni nu va întreprinde măsuri necesare pentru a întoarce Crimeea sub controlul Ucrainei, deoarece, aceasta ar însemna, din punct de vedere a legislației ruse, atentat la integritatea teritorială a statului federal, care mai rămâne o putere nucleară. O lecție a conflictului din Ucraina este că aplicarea dreptului internațional rămâne a fi o prerogativă a statelor care vor să-l aplice ad litteram. Deci, dacă există voință politică de a recunoaște existența unui război, acesta va fi recunoscut iar statul agresor sancționat. În caz contrar, conflictele interstatale pot fi ușor camuflate prin utilizarea unor agenți proxy, care vor scuti de responsabilitate părțile beligerante în conflict. În concluzie, conflictul din Ucraina poate fi calificat drept un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, deși, caracterul său hibrid lasă numeroase posibilități de interpretare.
Totuși, nu putem să nu reținem câteva elemente interesante – deși războiul e un fenomen juridic, care are anumite caracteristici, e la discreția statelor de a aprecia starea conflictului lor, iar dacă e în interesul statelor de a nu recunoaște existența unui război, acestea nu îl vor califica în acest mod.Totodată, statele vor încerca să-l califice printr-o formulă care ar respecta interesele lor. Ocuparea Crimeei de către Rusia nu a fost calificată de Ucraina, la nivel de poziții oficiale, ca și război, deși, integritatea sa a fost compromisă. Operațiunile militare duse contra grupurilor armate ilegale din Donbass și contra armatei ruse au fost calificate ca și operațiuni antiteroriste, deși guvernul era conștient că luptă cu trupe militare coordonate din Rusia. Pe de altă parte, Rusia a calificat, din start, conflictul din Ucraina drept un război de secesiune, deși s-a implicat activ în operațiuni militare contra armatei ucrainene. Un fapt deosebit de interesant și demn de a fi reținut este că utilizarea tacticilor și strategiei de război hibrid, poate camufla părțile care participă în realitate la conflict. Astfel, dacă statele doresc realizarea unor scopuri politice în urma războiului, însă, nu vor dori să ia responsabilitatea pentru conflict, ele vor recurge la numeroșii agenți proxy, fie omuleți verzi, fie mercenari, care vor fi asistați de armată și care vor fi responsabilii în fața justiției internaționale pentru tot ce se întâmplă în zona de conflict. În aceste condiții, statele vor fi scutite de responsabilitatea implicării în conflict fără a fi sancționate de comunitatea internațională.
4.1.4. Cooperarea internațională în domeniul aplicării normelor dreptului internațional umanitar
Interzicându-se războiul ca metodă de soluționare a conflictelor, s-a considerat ca inoportun să se pună în discuție aplicarea dreptului internațional umanitar, ramură a dreptului public ce are ca obiect de reglementare războiul, și cu atât mai puțin să se propună o cooperare internațională în domeniul aplicării normelor dreptului internațional umanitar. Pacea este antipodul războiului și mințile cele mai luminate s-au consumat în crearea unui cadru juridic adecvat care să soluționeze conflictele de orice natură pe căi diplomatice. Războiul n-a dispărut, însă, niciodată astfel încât, dreptul internațional umanitar trebuie să intervină în momentul în care cele mai grave pericole planează asupra ființei umane. Respectarea dreptului internațional umanitar este un imperativ al societăților civilizate. Europa are nevoie, mai mult decât oricine altcineva, de protecția asigurată de dreptul internațional umanitar și de instituțiile create pentru aplicarea sa, sfârșitul secolului XX marcând unul din cele mai joase puncte în istoria respectării dreptului internațional umanitar. Tendințele actuale în afirmarea și promovarea dreptului umanitar se orientează spre stabilirea bunelor relații dintre state cu privire la protecția ființei umane în situații de conflicte armate, spre cooperarea internațională în domeniul aplicării normelor dreptului internațional umanitar. Este de așteptat ca în cadrul structurilor ONU NATO și UE să se acorde o atenție deosebită aplicării globale și permanente a normelor dreptului internațional umanitar, apreciate ca fiind fundamentale, să se realizeze, într-un mod efectiv, rolul preventiv al normelor dreptului internațional umanitar, stabilindu-se o formă de cooperare concretă în vederea aplicării acestora și, în continuare, încurajarea dezvoltării unei modalități interne specifice de aplicare a normelor de drept internațional umanitar. Imperativele existenței umane au impus găsirea unor soluții pentru a limita efectele catastrofale produse de conflictele armate și a coopera în domeniul aplicării normelor de drept internațional umanitar, cooperare impusă și cerută de încălcările flagrante, frecvente, uneori continui, ale prevederilor dreptului internațional umanitar. În acest sens, statele-membre ale Consiliului Europei au decis să se supună unor mecanisme care determină respectarea și aplicarea dreptului internațional umanitar. Statele care nu sunt membre ale Consiliului Europei, dar sunt părți ale Convențiilor de la Geneva și ale Protocoalelor adiționale și-au adaptat legislația lor națională și acționează pentru aplicarea normelor dreptului internațional umanitar astfel încât legea să stabilească sancțiuni pentru eventuala violare a normelor de drept internațional umanitar, să aplice aceste sancțiuni la momentul oportun. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat statele, în special statele-părți, să coopereze în domeniul aplicării normelor dreptului internațional umanitar, să facă tot ceea ce este posibil pentru ca situații de genul celor din Ruanda, fosta Iugoslavie, Sudan sau Egipt să nu mai existe. Urmare a crimelor comise și a declarațiilor făcute, autointitulatul Califat Islamic sau Stat Islamic, a devenit un dușman al întregii lumi civilizate nu doar pentru Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța ci și pentru Turcia, Irak, Arabia Saudită, Iran, dar și pentru foarte multe alte țări, inclusiv pentru România. Asistăm, însă, neputincioși la crimele odioase, oribile, ale Statului Islamic, la acte de terorism extrem, la epurări pe criterii religioase – reale crime de genocid, la uciderea unor persoane nevinovate, la mutilări, torturi, ființa umană fiind principala victimă a barbariilor și cruzimilor Statului Islamic.
Ca oameni de știință, ca membri ai unor organizații sau societăți cu caracter umanitar, ca cetățeni ai lumii civilizate, se cuvine să intervenim în stoparea acestui flagel care se dovedește mult mai ucigător ca epidemia de Ebola, împotriva degradării protecției ființei umane, insistând în obținerea unei replici ferme, prin acțiuni politice și operații militare, pentru stoparea suferințelor și traumelor umane nejustificate. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a menționat că nici un stat nu trebuie să se sustragă îndeplinirii obligației de a veghea la buna aplicare a normelor dreptului internațional umanitar față de persoanele care beneficiază de protecția specială conferită de normele acestui drept, favorizând sau tolerând acțiunile de încălcare. În scopul dezvoltării cooperării internaționale, în domeniul aplicării dreptului internațional umanitar, sunt antrenate o serie de organizații internaționale și naționale. Comitetul Internațional al Crucii Roșii, de exemplu, are rolul principal de supraveghetor al respectării convențiilor de la Geneva și al protocoalelor lor adiționale, pentru protejarea și ajutarea victimelor conflictelor armate în întreaga lume și pentru promovarea respectării dreptului internațional umanitar.
Prin dispozițiile speciale ale instrumentelor de drept internațional umanitar, statele se angajează să coopereze pe plan internațional în domeniul aplicării normelor dreptului internațional umanitar, să adopte pe plan național măsuri concrete, de ordin legislativ, organizațional în timp de pace și în timp de conflict armat și de învățare și difuzare. Prin acest sistem de angajamente și măsuri, pe plan internațional și național, se urmărește o corectă și integrală aplicare a dreptului internațional umanitar, în cazul unui conflict armat, pentru a se asigura o protecție eficace a persoanelor, bunurilor și locurilor care nu au o legătură directă cu operațiunile militare.
În scopul statuării principiilor fundamentale și regulilor de drept internațional umanitar aplicabile forțelor Națiunilor Unite care desfășoară operațiuni sub comanda și controlul Națiunilor Unite, Secretarul General a promulgat următoarele reguli:
principiile fundamentale și regulile de drept internațional umanitar statuate în prezentul buletin sunt aplicabile forțelor Națiunilor Unite angajate ca forțe combatante în situații de conflict armat, pe durata și în zona angajamentului respectiv;
ele sunt aplicabile în mod corespunzător în acțiunile de impunere sau în operațiunile de menținere a păcii în care folosirea forței este permisă în autoapărare;
aceste reguli nu afectează statutul protejat al membrilor operațiunilor de menținere a păcii prevăzut de Convenția din 1944 asupra siguranței personalului ONU și a celui asociat sau statutul lor de necombatanți atât timp cât aceștia sunt îndreptățiți de dreptul conflictelor armate să acorde protecție civililor;
prezentele dispoziții nu constituie o listă exhaustivă de principii și reguli de drept internațional umanitar obligatorii pentru personalul militar și nu prejudiciază aplicarea dreptului internațional umanitar și nici nu înlocuiește legile naționale de care personalul militar rămâne obligat pe tot timpul operațiunii;
în acordul privind statutul forțelor încheiat între Națiunile Unite și statul în al cărui teritoriu este desfășurată o forță a Națiunilor Unite, Națiunile Unite vor garanta că își va desfășura operațiunea cu respectarea totală a principiilor și regulilor convențiilor dreptului internațional umanitar aplicabile comportamentului personalului militar;
Națiunile Unite își asumă responsabilitatea de a asigura că membrii personalului militar al forței sunt pe deplin informați cu principiile și regulile dreptului internațional umanitar;
în caz de violări ale dreptului internațional umanitar, membrii personalului militar al unei forțe a Națiunilor Unite sunt subiectul urmăririi în instanțele lor naționale;
forța Națiunilor Unite va face permanent o distincție clară între civili și combatanți și între bunurile civile și obiectivele militare;
operațiunile militare vor fi îndreptate numai împotriva combatanților și obiectivelor militare. Atacurile împotriva civililor și bunurilor civile sunt interzise;
civilii se bucură de protecția acordată de dreptul internațional umanitar, în afară de cazul când participă direct la ostilități și numai pe durata acestei participări;
forța Națiunilor Unite trebuie să ia toate precauțiile pentru a evita și, în tot cazul, a reduce la minim pierderile incidentale de vieți omenești în rândul civililor, rănirea persoanelor civile și producerea de pagube bunurilor cu caracter civil;
în zona sa de operații, forța Națiunilor Unite trebuie să evite, în măsura în care acest lucru este practic posibil, amplasarea obiectivelor militare în preajma sau în apropierea zonelor dens populate și să adopte toate precauțiile necesare pentru protejarea populației civile, a civililor și a bunurilor civile împotriva pericolelor care rezultă din operațiunile militare;
instalațiile și echipamentul militar al operațiunilor de menținere a păcii ca atare nu vor fi considerate obiective militare;
forței Națiunilor Unite îi este interzisă lansarea operațiunilor de la care se poate aștepta probabil să lovească obiective militare și civile într-o manieră nediscriminată, ca și a operațiunilor de la care se poate aștepta să cauzeze incidental pierderi de vieți omenești în cadrul populației civile sau pagube bunurilor cu caracter civil, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat;
forța Națiunilor Unite nu se va angaja în represalii împotriva civililor și bunurilor civile;
dreptul forței Națiunilor Unite de a alege metodele și mijloacele de luptă nu este nelimitat;
forța Națiunilor Unite va respecta regulile interzicerii și restrângerii folosirii anumitor arme și metode de luptă prevăzute în instrumentele relevante de drept internațional umanitar, în special, interzicerea utilizării gazelor asfixiante, otrăvitoare sau de altă natură și a metodelor biologice de război; a gloanțelor care explodează, se lățesc sau se turtesc ușor în corpul uman; a anumitor proiectile explozive;
folosirea anumitor arme convenționale, cum ar fi schijele nedetectabile, minele antipersonal, capcanele și armele incendiare, este interzisă;
forței Națiunilor Unite îi este interzisă utilizarea metodelor de război, care ar putea cauza rău superfluu sau suferințe inutile, sau care sunt concepute pentru a cauza ori de la care se poate aștepta că vor cauza pagube excesive, de durată și grave mediului natural;
este interzis de a se ordona să nu existe supraviețuitori;
forței Națiunilor Unite o se interzice atacarea monumentelor artistice, arhitectonice sau siturilor istorice și arheologice, operelor de artă, lăcașelor de cult, muzeelor și bibliotecilor care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor;
În zona sa de operații, forța Națiunilor Unite nu va viza astfel de bunuri culturale sau împrejurimile lor imediate în scopuri care le-ar putea expune la distrugere sau avariere. Furtul, jaful, însușirea și orice alt act de vandalism îndreptat împotriva proprietății culturale sunt strict interzise;
forței Națiunilor Unite i se interzice atacarea, distrugerea, luarea sau scoaterea din uz a bunurilor indispensabile supraviețuirii populației civile, cum ar fi proviziile alimentare în care acestea se produc, recoltele, vitele, instalațiile și rezervele de apă potabilă;
forța Națiunilor Unite nu va face obiect al operațiunilor militare din instalațiile conținând forțe periculoase ca baraje, diguri și centrale nucleare de producere a energiei electrice, dacă astfel de operațiuni pot provoca eliberarea acestor forțe și, în consecință, pot cauza pierderi importante populației civile;
forța Națiunilor Unite nu se va angaja în represalii împotriva bunurilor și instalațiilor protejate de această secțiune;
persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilitățile militare, ca civili, membri ai forțelor armate care și-au depus armele sau persoane situate în afara luptelor din motive de boală, rănire sau detenție vor fi tratate, în toate împrejurările, cu umanitate și fără nici o diferențiere defavorabilă bazată pe rasă, sex, convingeri religioase sau orice alt pretext;
împotriva oricărei persoane menționate în secțiune sunt interzise oricând și oriunde următoarele acte: atingerile aduse vieții și integrității fizice; omorul, precum și tratamentele crude ca tortura, mutilarea ori orice formă de pedeapsă corporală; pedepsele colective; represaliile; luarea de ostatici; prostituția forțată; orice formă de atentat sexual, de tratament umilitor sau degradant; sclavia; jaful;
Femeile, în special, vor fi protejate împotriva oricărui atac, în mod deosebit împotriva violului, constrângerii la prostituție și a oricărei forme de atentat la pudoare;
copii vor trebui să facă obiectul unui respect special și vor trebui să fie protejați împotriva oricărei forme de atentat la pudoare;
forța Națiunilor Unite trebuie să trateze cu umanitate și să respecte demnitatea membrilor forțelor armate adverse și a altor persoane care nu mai iau parte la operațiile militare din cauza deținerii, fără a le prejudicia statutul legal, aceștia vor fi tratați conform prevederilor relevante din cea de-a III-a Convenție de la Geneva din 1949, care li se aplică mutatis mutandis;
capturarea și deținerea membrilor forțelor armate adverse și a altor persoane care nu mai iau parte la operațiile militare, din cauza deținerii, trebuie să fie notificată fără întârziere părții de care ei depind și Agenției Centrale de Căutare a Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR), mai ales în scopul informării familiilor lor;
membrilor forțelor armate adverse și a altor persoane care nu mai iau parte la operațiile militare din cauza deținerii trebuie puși sub pază în siguranță și condiții de securitate, să le fie furnizate toate îngrijirile posibile de igienă și sănătate și nu trebuie deținuți în arii expuse pericolelor zonei de luptă;
membrilor forțelor armate adverse și a altor persoane care nu mai iau parte la operațiile militare din cauza deținerii vor fi îndreptățiți să primească hrană, îmbrăcăminte, igienă și asistență medicală;
membrilor forțelor armate adverse și a altor persoane care nu mai iau parte la operațiile militare din cauza deținerii, în nicio circumstanță nu vor fi subiectul oricărei forme de tortură sau rele tratamente;
membrii forțelor armate adverse și alte persoane care nu mai iau parte la operațiile militare, femei, private de libertate, vor fi deținuți în localuri separate de cele ale bărbaților și vor fi sub supravegherea exercitată de către femei;
copiii, care nu au vârsta de 16 ani, au luat parte direct la ostilități și sunt arestați, deținuți sau internați de forța Națiunilor Unite, vor continua să beneficieze de o protecție specială. Vor fi puși sub pază în localuri separate de cele ale adulților, cu excepția cazului când sunt cazați cu familiile lor;
dreptul CICR de a vizita prizonierii și persoanele deținute va fi respectat și garantat;
membrii forțelor armate și alte persoane aflate în puterea forței Națiunilor Unite, care sunt răniți sau bolnavi, trebuie să fie respectați și protejați în toate împrejurările. Ei trebuie să fie tratați cu umanitate și să primească îngrijirea medicală și considerația cerute de starea lor, fără nici o diferențiere defavorabilă. Numai motive de urgență medicală vor autoriza prioritatea în ordinea tratamentului ce va fi administrat;
ori de câte ori circumstanțele permit, vor fi încheiate acorduri de încetare a focului sau vor fi făcute alte aranjamente locale pentru a permite căutarea și identificarea răniților, bolnavilor și morților căzuți pe câmpul de luptă, în scopul îngăduirii adunării, ridicării, schimbului și transportului acestora;
forța Națiunilor Unite nu va ataca unitățile medicale fixe sau mobile. Acestea vor fi întotdeauna respectate și protejate, exceptând cazul în care sunt utilizate, în afara destinației lor umanitare, pentru a ataca sau a comite alte acte dăunătoare împotriva forței Națiunilor Unite;
forța Națiunilor Unite trebuie să respecte și să protejeze în toate împrejurările personalul medical afectat în mod exclusiv pentru căutarea, transportul și tratamentul răniților și bolnavilor, precum și personalul religios;
forța Națiunilor Unite trebuie să respecte și să protejeze transporturile de răniți și bolnavi sau de echipament medical în același fel, ca și unitățile medicale mobile;
forța Națiunilor Unite nu va angaja represalii împotriva răniților, bolnavilor sau personalului, stabilimentelor și echipamentului protejat prin această secțiune;
forța Națiunilor Unite trebuie să respecte în toate împrejurările emblemele Crucii Roșii, Semilunii Roșii și Diamantului Roșu. Acestea nu pot fi folosite decât pentru identificarea sau protejarea unităților sanitare și a stabilimentelor, personalului și materialului medical. Orice abuz privitor la emblemele Crucii Roșii, Semilunii Roșii sau Diamantului Roșu este interzis;
forța Națiunilor Unite trebuie să respecte dreptul familiilor de a cunoaște soarta membrilor lor răniți, bolnavi și decedați. În acest scop, va facilita acțiunea Agenției Centrale de Căutare a CIRC;
forța Națiunilor Unite va facilita activitatea operațiunilor de ajutor care au caracter umanitar și imparțial și sunt desfășurate fără nici o diferențiere defavorabilă, asigurând respectarea personalului, vehiculelor și bunurilor implicate în astfel de operațiuni.
La Convențiile de la Geneva din 1949 sunt în prezent părți, cu nesemnificative excepții, toate statele lumii. Ca atare se poate considera că obligația aplicării pe plan național a normelor dreptului internațional umanitar are un caracter general. De la început se impune să precizăm că există o foarte largă paletă de soluții, privind cooperarea internațională în domeniul aplicării normelor dreptului internațional umanitar, mergând de la încercarea de a respecta cu bună credință această obligație, până la ignorarea ei totală. Analiștii apreciază că un număr relativ redus de state și-au respectat angajamentul asumat, adoptând legi speciale sau legi complementare, prin care au integrat în legislația națională prevederi referitoare la dreptul internațional umanitar. Acestea, sunt: Belgia, Danemarca, Elveția, Iugoslavia, Marea Britanie, Norvegia , Olanda, Suedia, Spania, Statele Unite ale Americii, Canada, Etiopia, Uganda, Australia, India, Malaesia și Noua Zeelandă. Există, în schimb, o serie de state care n-au acordat atenție acestei obligații, considerând că normele dreptului intern ar garanta suficient respectarea principiilor dreptului internațional umanitar. În opinia noastră, însă, acest lucru nu este posibil întrucât aplicarea normelor dreptului internațional umanitar prezintă caracteristici cu totul speciale. Legislațiile câtorva state precum Japonia, S.U.A., Germania, etc., prezintă particularități care merită relevate. Japonia, de pildă, unde recurgerea la război este interzisă prin Constituție, consideră ca atare că proprii săi cetățeni nu pot în mod obiectiv să comită încălcări ale normelor dreptului internațional umanitar și că, pe deasupra, legislația națională niponă permite, în caz de nevoie, să fie aplicate normele dreptului internațional umanitar. Statele Unite consideră normele dreptului internațional umanitar ca fiind norme din legislația națională
În concluzie, dreptul internațional umanitar este o ramură a dreptului internațional public, cu un obiect bine determinat și cu particularitățile sale. Numai cooperarea internațională în domeniul aplicării, corecte și cu bună credință, de către fiecare stat a componentei internaționale, a normelor dreptului internațional umanitar dă măsura eficienței sistemului în ansamblu. Dar, această situație pune numeroase probleme a căror soluționare se dovedește dificilă în starea actuală a lucrurilor.
4.1.5 Rolul Drepturilor omului în umanizarea dreptului internațional umanitar
Substituirea într-o manieră din ce în ce mai mare a noțiunii de dreptul războiului cu sintagma dreptul internațional umanitar demonstrează influența mișcării drepturilor omului asupra dreptului umanitar, drepturi care au devenit în zilele noastre o nouă religie, iar protecția lor capătă o anvergură planetară. Din această perspectivă dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului sunt rude apropiate, fiind intim legate de persoana umană (Doswald-Beck &. Vile, 1993, p.99-128). Dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului sunt complementare și foarte apropiate, iar practica internațională a dovedit că între drepturile omului și dreptul umanitar există legături intrinseci, deși ele alcătuiesc două sisteme juridice distincte. În această perioadă se manifestă o convergență a normelor dreptului umanitar și drepturile omului, prin care pot fi instituite mecanisme mixte de protecție care să acopere toată gama de pericole pentru ființa umană. Drepturile fundamentale ale omului consacrate prin instrumente juridice internaționale, au un caracter de universalitate și ca atare, trebuie garantate și respectate în toate împrejurările în timp de pace, în timp de conflict armat internațional sau neinternațional, de tensiuni și tulburări interne. De asemenea, aceste drepturi trebuie respectate atât pe teritoriul național cât și în afara acestuia, indiferent de statutul pe care-l au oamenii – în misiune oficială, turiști, apatrizi, refugiați, emigranți, etc. Este de notorietate, însă,, că sistemele internaționale nu asigură o protecție a drepturilor fundamentale ale omului. Este vorba, în special, de anumite situații de violență la nivel național, precum tensiuni interne, dezordini, tulburări interne, stări de asediu, revoluții, insurecții, terorism, situații și stări care în prezent au devenit tot mai frecvente. Schimbarea fenomenului conflictologic către războaie intrastatale sau mixte precum și contextul atrocităților contemporane au direcționat dreptul umanitar către dreptul drepturilor omului. Acesta din urmă a influențat într-o mare măsură formarea normelor cutumiare ale dreptului umanitar, lucru care este vizibil atât în jurisprudența instanțelor cât și în activitatea organizațiilor internaționale (Meron,2000, p.244).
Curentul de influență declanșat la Nürnberg, a continuat datorită cazurilor aduse în fața Curții Internaționale de Justiție – Nicaragua versus SUA, deciziilor Tribunalelor Penale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda;Tribunalului Penal Internațional; Opiniei Consultative cu privire la armele nucleare, și studiului CICR referitor la normele cutumiare ale Dreptului internațional umanitar. Opinio iuris și-a dovedit influența în formularea luărilor de cuvânt ale reprezentanților guvernamentali în fața organizațiilor internaționale, în conținutul rezoluțiilor, declarațiilor și a unor instrumente juridice adoptate de astfel de organizații precum și în consimțământul statelor pentru aderarea la acele instrumente. de drept prin care s-a ajuns la un consens social în scopul umanizării comportamentului statelor și a armatelor în timp de conflict armat. Judecătorii, oamenii de știință, guvernele și organizațiile neguvernamentale sunt pregătite să accepte o discrepanță între practică și normele care referă, fără interpretarea naturii lor de obligativitate. Instanțele au ignorat în mod frecvent practica operațională a câmpului de luptă. Fără abordarea formală a cererilor duale – practică și jurisprudență – pentru formarea dreptului internațional cutumiar, ei tindeau să aprecieze declarațiile atât ca mărturie a practicii cât și ca articulări ale jurisprudenței. Astfel, în elaborarea hotărârilor lor instanțele s-au întemeiat fie pe această opinio iuris
… este în general admis că procesul cutumiar nu este perfect decât prin reunirea a două elemente. Un prim element este îndeplinirea repetată a actelor denumite „precedente”: este elementul „material” sau „consuetudo”, care poate fi la începutul procesului un simplu uzaj. Al doilea element este sentimentul, convingerea subiecților de drept că îndeplinirea acestor acte este obligatorie întrucât dreptul o cere: de aici calitatea de element „psihologic” sau recurgerea la expresia latină „opinio iuris sive necesitatis”. În timp ce se afirmă tradițional că elementul psihologic este partea finală a acumulării precedentelor, practica contemporană permite să recunoaștem în „opinio iuris” punctul de plecare în procesul cutumiar: cutumelor “cuminți” din trecut li se adaugă astfel cutumele ”agresive” – începând cu ”tendințele”, progresiv cristalizate …
fie pe principiile generale ale dreptului umanitar așa cum rezultă ele din Convențiile de la Geneva sau din alte convenții umanitare. Metodologia se aseamănă astfel cu aceea aplicată domeniului drepturilor omului, mai mult decât cea utilizată în alte zone ale dreptului internațional. Formal, totuși, instanțele au urmat practica și obiceiurile războiului, chiar când acestea exced înțelesul tradițional al normei cutumiare. Tendințe similare reale s-au manifestat în reformarea normelor prin astfel de exerciții de codificare precum Conferința de la Roma pentru adoptarea Statutului Curții Penale Internaționale (Onica Jarka, 2005, p.201-206).
Opinia publică, media, organizațiile internaționale și CICR au stimulat în mod crucial aceste dezvoltări. În consecință, normele menționate în instrumentele juridice ale dreptului umanitar sunt tot mai intens privite ca norme de ius cogens și prin urmare, ar trebui să fie aplicate de toate statele pe o bază universală. Printr-un proces de osmoză sau aplicare prin analogie, recunoașterea ca tradițională a normelor și instrumentelor internaționale ale drepturilor omului a afectat interpretarea și eventual condiția normelor paralele în instrumentele juridice ale dreptului internațional umanitar. Influența proceselor desfășurate în domeniul drepturilor omului asupra dezvoltării dreptului cutumiar de către instanțele care aplicau dreptul umanitar este cunoscută. Jurisprudența Tribunalului de la Haga pentru fosta Iugoslavie și a Tribunalului pentru Rwanda oferă un material abundent referitor la modul cum aceste instanțe penale aplică normele dreptului internațional umanitar (Bădescu V.S., 2005, p. 63-70). În ceea ce privește definirea unor termeni precum tortura, tribunalele penale ad-hoc au adoptat metodologia instituită prin instrumentele privind drepturile omului, nu cea de drept cutumiar. Umanizarea dreptului războiului a primit cel mai mare elan, nu de la dezvoltarea internă, ci de la instrumentele dreptului internațional al drepturilor omului, întemeiate inițial pe Carta Națiunilor Unite, iar în perioada ulterioară și prin instrumentarea unor procese internaționale prin care s-a stabilit responsabilitatea în sarcina statului.
Dacă mecanismele Națiunilor Unite pentru drepturile omului aplică din ce în ce mai mult dreptul umanitar, fără îndoială că acest lucru se petrece numai datorită acceptării faptului că ramura ce reglementează drepturilor omului și cea privind dreptul umanitar sunt complementare și urmăresc același obiectiv. Se mai utilizează uneori în doctrină și noțiunea de cutumă instantanee sau imediată, aceasta trebuie înlăturată în pofida opiniei contrare a câtorva voluntariști întrucât un procedeu izolat nu este niciodată susceptibil de a fi capabil să dea naștere unei reguli cutumiare.
Totuși de când exigența opinio iuris a fost înscrisă în art.38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție – o practică acceptată ca fiind drept – jurisprudența rămâne fermă asupra chestiunii de principiu. De regulă, aplicarea normelor fundamentale ale dreptului umanitar de către mecanismele Națiunilor Unite pentru drepturile omului este judicioasă, din nefericire practica a fost mai puțin coerentă și chiar contestabilă în ceea ce privește aplicabilitatea dreptului internațional umanitar, mai ales în cazul problemelor delicate și, în același timp complexe, de exemplu, atunci când este vorba să se determine dacă o situație trebuie calificată drept un conflict armat, ori dacă conflictul are un caracter intern sau internațional.
Chiar dacă nu este aplicat sistematic de către mecanismele Națiunilor Unite pentru drepturile omului, dreptul internațional umanitar este utilizat din ce în ce mai mult pentru următoarele tipuri de situații (O’Donnell D, 1999, p.147)
când normele dreptului umanitar sunt expres prevăzute să cuprindă o practică determinată, pe care normele dreptului omului nu o prevăd decât indirect;
când normele dreptului umanitar și drepturile omului sunt egal aplicabile;
când dreptul umanitar este mai potrivit decât dreptul drepturilor omului datorită calității contravenientului;
când normele umanitare se confundă cu dreptul drepturilor omului.
Categoriile mai sus nominalizate nu se exclud unele pe altele, iar granițele lor sunt fluide și depind în principal funcție de cât de largă este interpretarea prevederilor pertinente ale drepturilor omului. Potrivit unui alt curent de opinie, cele două sisteme, drepturile omului și normele umanitare sunt distincte și în multe privințe diferite și, în ciuda opiniilor pro, între ele rămân divergențe semnificative.
Astfel, după cum sugerează Kolb (1999) există două feluri de motive care explică independența aproape totală a dreptului internațional umanitar față de drepturile omului. Primele țin de geneza și dezvoltarea celor două ramuri ale dreptului internațional, aflate în discuție – dreptul războiului își are rădăcinile în Antichitate, fiind unul dintre domeniile cele mai vechi ale dreptului internațional public, caracterul său internațional fiind subliniat și de aportul creștinismului, de regulile cavalerismului și ale lui ius armorum, iar drepturile omului sunt produsul teoriilor din Secolul Luminilor despre stat și care și-au găsit firesc expresia în dreptul constituțional intern.
La aceasta se adaugă o anumită dihotomie între Națiunile Unite și CICR. Ea nu ține decât în parte de excluderea dreptului războiului din preocupările ONU. Motivul cel mai profund ține de statutul de independență al CICR, motiv întărit de caracterul politic al Națiunilor Unite. Dreptul drepturilor omului perceput ca fiind special creat pentru promovarea și dezvoltarea lor, a fost, în felul acesta, îndepărtat de preocupările CICR, care continuă să lucreze doar în domeniul dreptului umanitar. Instituționalul reacționează în fața normativului: ONU, garantul drepturilor omului, nu dorește un drept al războiului; CICR, garant al dreptului războiului, nu dorește o apropiere de o organizație politică și față de drepturi ale omului care au încetat să o mai exprime. Rezultă o separare netă între cele două ramuri ale dreptului (Kolb R., 1999, p.79), diferențiere ilustrată și de importantele instrumente juridice multilaterale adoptate aproape simultan la finele anilor ’40, în aceste două domenii.
Declarația Universală a Drepturilor, Omului din 1948 lasă totalmente deoparte problema respectării drepturilor omului în conflictele armate, în vreme ce, în paralel, la elaborarea convențiilor de la Geneva din 1949, nici nu a fost vorba de drepturile omului. Nici literatura juridică de specialitate din acea perioadă nu se situa pe o altă poziție, doctrina despre dreptul războiului evoca uneori drepturile omului, neuitând să insiste asupra distanței care separă cele două ramuri, căreia o asemănare de scopuri îi dau impresia de vecinătate. Este cazul regulilor conținute în a patra Convenție de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război. Doctrina inclusiv cea recentă, le apropie de drepturile omului, întrucât conțin protecția indivizilor fără statut militar (Draper D, 1971, p.205).Exempli gratia, articolul 3 comun al celor patru convenții care conține anumite reguli de tratament minimal în conflictele armate neinternaționale, ceea ce apropie aceste instrumente juridice de garantarea drepturilor omului (Doswald-Beck L. & Ville S., 1993, pp.119 – urm.).
Chiar și Meyrovitz (1972, p.1104), autor ostil oricărei apropieri între dreptul tradițional al războiului și drepturile omului admite că articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva constituie punctul de întâlnire unic al celor două ramuri ale dreptului internațional public. Gutteridge (1949, p.300-325), estimează că articolul 3 comun trebuie înțeles ca expresia preocupării ca și într-un conflict intern să fie garantată respectarea anumitor drepturi fundamentale persoanei umane, apreciind că întreaga Convenție a patra este în acord cu drepturile fundamentale ale omului proclamate de Declarația Universală din 1948. Ulterior, în anii ’50 în comentariile la cele patru Convenții de la Geneva publicate sub îndrumarea lui Jean Pictet, au fost inserate diferite menționări discrete ale drepturilor omului. Acestea se referă cel mai adesea la domenii în care protecția se înrudește cu garanții clasate la rubrica drepturilor omului sau a libertăților publice, ca, de exemplu, inalienabilitatea drepturilor, tratamentul persoanelor protejate în general, interzicerea torturii, procedura penală, etc. Evident referirile cele mai frecvente la drepturile omului se află în convenția a patra referitoare la persoanele civile.
Dar, în comentariul relativ la articolul 79 al acesteia, accentul este pus în mod direct pe diferența esențială dintre cele două ramuri aflate în discuție. Convenția fidelă noțiunii clasice de drept internațional nu s-ar aplica în raporturile dintre stat și proprii cetățeni. Ea nu ar avea alt obiectiv decât să reglementeze raporturile dintre un beligerant și civilii inamici care în urma ocupării teritoriului statului ai cărei cetățeni sunt, s-ar afla sub controlul puterii adverse.
Aspectul internațional, inerent conceptului clasic al războiului, continuă deci să predomine. Protecția ar fi acordată doar în funcție de situația de beligeranță. O doctrină care nu face altceva decât să scindeze drepturile omului ar putea într-o zi să lărgească perspectiva dreptului internațional umanitar, pentru a acorda protecția tuturor, indiferent de naționalitatea lor. Caracteristica umanitară și umanizatoare a dreptului războiului este rezumată în Clauza Martens a convențiilor de la Haga privitoare la legile și obiceiurile războiului terestru din 1899 și 1907 și reluată în Convențiile din 1949 și Protocoalele adiționale. Limbajul puternic al Clauzei Martens cu invocarea legilor umanității, precum și a imperativelor conștiinței publice, explică rezonanța sa în formarea și interpretarea dreptului internațional umanitar.
Același limbaj retoric și etic al clauzei a compensat prin conținutul normativ, oarecum vag și neprecizat, puternica influență pe care a exercitat-o asupra activității normative ulterioare (Meron Th., 2000, p.245). Caracterul special al Clauzei Martens derivă din faptul că ea menționează mai curând drepturile omului decât principiile dreptului oamenilor. De altfel, această menționare a drepturilor omului a fost înlocuită prin termenul de principii umanitare. În ciuda acestor semnale, pozitive ori negative, umanizarea dreptului umanitar nu a cunoscut o evoluție deosebită, alte instrumente juridice privind drepturile omului, post Cartă, ca și unele instrumente juridice internaționale de drept internațional umanitar precum amintitele Convenții de la Geneva cu Protocoalelor adiționale, produc o schimbare majoră în doctrină și jurisprudență. În materii precum interzicerea torturii, a pedepselor crude, inumane sau degradante, arest și detenție arbitrară, la fel de bine, ca și garanțiile procesuale instituite, mișcarea drepturilor omului a exercitat o vastă influență asupra instrumentelor dreptului internațional umanitar, producând atât un paralelism între normele juridice, cât și o convergență crescândă în aplicabilitatea acestora.
Rezultă așadar, faptul că deși dreptul războiului și drepturile omului au rădăcini istorice diferite, nimic nu a împiedicat ca principiul umanității să devină numitorul comun al ambelor sisteme. Curentele de opinie actuale, indică și o mai mare convergență în acest sens (O’Donnell D., 1999, p. 154-156). A patra Convenție de la Geneva a reflectat necesitatea resimțită de a crește nivelul protecției indivizilor și a populațiilor, mai ales în teritoriile ocupate.
Ea stabilește un nou echilibru între drepturile ocupantului și drepturile populației statului ocupat și obligă pe ocupant să-și asume o responsabilitate sporită pentru bunăstarea populației aflate sub controlul său, prevăzând în detaliu protecția care trebuie acordată civililor, populației în general, grupurilor vulnerabile precum copiii și femeile, în teritoriile ocupate și în particular, să aplice la orice oră și în toate locurile regulile de mai jos:
indivizii vor fi protejați împotriva oricărei violențe care ar atenta la viața și integritatea lor;
luarea de ostatici este interzisă;
execuțiile pot fi puse în aplicare numai dacă judecata anterioară s-a efectuat de către o instanță obișnuită, respectându-se garanțiile și procedurile judiciare recunoscute de către popoarele civilizate;
tortura de orice fel este interzisă”.
Aceste reguli care constituie temeiul Cartei Universale a drepturilor omului vor fi respectate cu prioritate. Dacă beneficiul Convenției nu poate fi recunoscut unei persoane, aceasta rămâne sub protecția principiilor drepturilor omului așa cum rezultă din regulile stabilite între națiuni civilizate (Kolb R., 1999, p.82).
Recunoașterea de către Curtea Internațională de Justiție articolului 3 ca fiind o reflectare a considerentelor elementare ale umanității precum și a crimelor împotriva umanității drept crime de război și altele asemenea, toate reprezintă influența drepturilor omului asupra dreptului umanitar (Darwald L., 1998, p.32-33). Stabilirea mecanismelor pentru jurisdicția penală internațională și reprimarea crimelor împotriva umanității, dezvăluie de asemenea, intenția de a merge dincolo de nivelul inter-statal și de a asigura protecția umanitară a indivizilor și grupurilor de indivizi (Meron, 2000 p. 246). Potrivit notelor și comentariilor CICR asupra Convențiilor I și III persoanelor protejate li se permite să invoce drepturile omului împotriva deportărilor forțate fără intervenția statelor lor naționale, dreptul drepturilor omului stimulând în plus această relație simbolică în aplicarea dreptului umanitar.
Acestui drept îi lipsesc unele aspecte specifice dreptului umanitar, iar experții în domeniu trag concluzii pe care specialiștii în dreptul umanitar le găsesc problematice, dar chiar idealismul și puritatea lor sunt cea mai mare putere. Puțini, dacă nu chiar de loc sunt cei familiarizați cu aplicarea dreptului umanitar. Sunt excepție de la regulă, Tribunalele pentru fosta Iugoslavie și Rwanda. Astfel experții în drepturile omului completează un gol instituțional și dau dreptului umanitar o puternică orientare pro-drepturile omului. Renașterea dreptului războiului la sfârșitul anilor 1960 a fost declanșată de drepturile omului și mai ales de rapoartele Secretarului General al ONU privitoare la respectarea drepturilor omului în conflictele armate și de Conferința Internațională de la Teheran din 1968 cu privire la drepturile omului, care a adoptat Rezoluția XXIII intitulată „Respectarea drepturilor omului în perioada conflictului armat. Exegeții dreptului internațional umanitar au recunoscut că acesta a suferit o stagnare aproximativă înainte ca influența mișcării drepturilor omului să fie exercitată, ulterior această influență contribuind la dezvoltarea dreptului umanitar. În plus, un element major în evoluția umanizării dreptului războiului a fost transformarea principiului reciprocității și schimbarea caracterului conflictului armat de la esențialmente internațional, la conflict intern, în special.
În legătură cu principiul reciprocității se impune un scurt comentariu în sensul că pentru aplicarea legilor și obiceiurilor războiului un rol important revine principiului reciprocității, ca principiu general al dreptului internațional. Nu este posibil ca un stat beligerant să respecte legile și obiceiurile războiului, iar celălalt stat beligerant să le încalce. Comentariile asupra Primei Convenții subliniază caracterul necondiționat și nereciproc al obligațiilor – … un stat nu proclamă principiul protecției datorate combatanților răniți și bolnavi în speranța de a salva un anumit număr al propriilor săi conaționali. El procedează așadar, în acest fel, în afara respectului pentru persoana umană, iar articolul 1 comun poate fi deja văzut ca dreptul umanitar aplicabil erga omnes, analog drepturilor omului.
4.2 Concluzii
Bibliografie
A.H.Robertson, Humanitarian Law and human rights, Etudes et essais sur le droit international humanitaire
Amnesty international dénonce un “nettoyage ethnique” en Irak, Le Figaro, 2 septembrie 2014 [arhiva consultata la 04 ianuarie 2015]
Arlandis F, Doit-on dire EIIL, Da'ech, ISIS, État islamique en Irak et au Levant, de l'Irak et du Levant ?.
Baron L, L'EIIL, l’État islamique en Irak et au Levant,
Bădescu V-S., Quelques Considerations theoretiques sur le role de la jurisprudence des instances penale internationales dans le developpement et l’humanisation du droit humanitaire, în Internationally Attended Scientific Conference of the Military Tehnical Academy, București, 2005, p. 63-70
Buletinul de informare al centrului de drept internațional umanitar
Cafarella J., ISIS Advances in Deir ez-Zour, Institute for the Study of War, iulie 2014.
Cassese I., International Law, Oxford University Press, 2001, p. 232-233;
Chapleau P, 154 frappes aériennes US lancées contre l'Etat islamique depuis le 8 août, sur Ouest-France, 11 septembre 2014 [05 ianuarie 2015]
Comitetul Internațional al Crucii Rosii, Convențiile de la Geneva din 12 August 1949
Doswald-Beck L.& Vile S., Le droit international humanitair et le droit de l’homme, RICR, nr.800/1993, p.99-128;
Dragoman, C. Militaru, C. Panduru, Relații internaționale actuale, Editura Intergraf, 2004, p.87.
Draper D, The relationship betwen the human rights regime and the law of armed conflict, Israel, Yearbook on Human Right, vol.I, 1971, p.205.
Geamănu Gr, op. cit. , vol. II, p. 442.
Grant M. &. Sharkov D, Twice as Many' British Muslims Fighting for ISIS Than in UK Armed Forces, in Newsweek.com, 20 août 2014 [consultat la 05 ianuarie 2015]
Gutteridge I. A., The Geneve Convention of 1949, British YearBook of International Law, vol. 26/1949, p.300-325
Haines D., Un touche-à-tout qui a passé 15 ans sur le front de l'action humanitaire, Le Figaro [arhiva consultata la 06 ianuarie 2015]
Harling P, Etat islamique, un monstre providentiel: De l’Egypte à l’Irak, le chaos s’installe là où les Etats se retirent, in Le Monde diplomatique, septembrie2014.
How has ISIS become one of the richest ever militant groups? – emisiunea din 23 iunie 2014 a postului de stiri CNN [arhiva consultata la 05 ianuarie 2015]
http://edition.cnn.com/2014/01/04/world/meast/lebanon-unrest,
http://fumn.eu/conflictul-din-ucraina-intre-conflict-intrastatal-si-razboi-interstatal
http://geopolis.francetvinfo.fr/etat-islamique-la-megalomanie-dun-homme-41457[arhiva consultata la 05 ianuarie 2015]
http://ro.wikipedia.org/wiki/Criza_din_Crimeea_din_2014
http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/cooperarea-internationala-in-domeniul-aplicarii-normelor-dreptului-international-umanitar
http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26016318,
http://www.geopolitics.ro
http://www.mae.ro/node/1503
http://www.nato.int.
Human Rights Watch, 2012, document accesat la http://www.hrw.org/ sites /default /files / reports/libya0512webwcover_0.pdf.
International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2009
Irak: l’EIIL a enlevé, tué et expulsé des membres de minorités, Human Rights Watch, 18 juillet 2014 [arhiva consultata la 05 ianuarie 2015].
Kolb R, Relații între dreptul internațional umanitar și drepturile omului, în vol.II, Lumea în care trăim, Editura Semne ’94, București 1999, p.78-87
Le Douaran M, L'État islamique en Irak et au Levant, incubateur de djihadistes français, lexpress.fr, 3 iunie 2014 [arhiva consultata la 04 ianuarie 2015].
Lemoine T, Etat islamique» : la mégalomanie d'un homme, geopolis.francetvinfo.fr, [arhiva consultata la 04 ianuarie 2015].
Les principes fundamentaux de la Croix Rouge, Institut Henry Dunand, Geneve, 1974, p.3-4
Meyrovitz H., Le droit de la guerre et les droits de l’homme, Revue du droit public et de la science politique en France et a l’etranger, vol.88/1972, p.1104
Münkler H., The wars of the 21st century, RICR nr.849/2003, p.7.
Nassief I.& Cafarella J., ,Syria Update: June 25 – July 2, 2014, Institute for the Study of War, iulie 2014 [arhiva consultata la 04 ianuarie 2015].
Onica Jarka B. F., Jurisdicția internațională penală, Teză de doctorat, Institutul de Cercetări Juridice, București, 2005, p.201-206
Operation Unified Protector, NATO Arms Embargo, NATO No-Fly Zone, articol accesat la la http://www.globalsecurity.org/military/world/war/unified-protector.htm.
Paleologu T, Revine Schmitt? Ziarul Ziua, nr.3295/ 2 aprilie 2005, p.6.
Perrin J.-P., Les seize commandements de l'État islamique en Irak et au Levant, Libération, 23 juin 2014 [arhiva consultata la 04 ianuarie 2015].
Pictet J., Les principes de la Croix Rouge, CICR, Geneve, 1955, p.150
Prof.univ.dr. Victor Dan Zlătescu, CURS DE DREPT COMPARAT * GEOGRAFIE JURIDICĂ, Editura Fundației “România de Mâine”, București,1995
Proscribed Terrorist Organisations, site-ul guvernului britanic, [arhiva],
Protocoalele Adiționale (1977) la Convențiile de la Geneva din 12 August 1949,
Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1970 din 2011
Richard D., The Value of Humanity in Kant,s Moral Theory, Oxford Scholarship Online, 2006
Sherlock R, Inside the leadership of Islamic State: how the new 'caliphate' is run,
Statul Islamic – Organizarea, , [arhiva Wikinews consultata la 04 ianuarie 2015],
Statul Islamic, [arhiva Wikimedia Commons consultata la 05 ianuarie 2015].
SYRIE. L'État islamique revendique la décapitation d'un deuxième otage américain Le Nouvel Observateur avec AFP [arhiva consultata la 06 ianuarie 2015]
Toma D, Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie și Dreptul Umanitar, Editura Ex Ponto, Constanța, 2004
Unacknowleged Deaths. Civilian casualities in NATO’s air campaign in Libya.
Van Ostaeyen P, On the Origin of the ‘Name’ DAESH – The Islamic State in Iraq and as-Shām
Capitolul 5
CONCLUZII
Respectarea și aplicarea dreptului internațional umanitar reprezintă o problemă de maximă importanță atât pentru îndeplinirea scopurilor acestuia de a micșora suferințele și distrugerile provocate de războaie, cât și pentru protecția penală a militarilor. Acestea se bazează pe ansamblul complex de măsuri de cunoaștere, difuzare, respectare a normelor cutumiare și convenționale iar atunci când acestea sunt încălcate, pe reprimarea violărilor, ansamblu de măsuri care intră în responsabilitatea principală a statelor și agenților lor, în special a autorităților militare, dar și în responsabilitatea unor organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale, a unor entități non-statale și a indivizilor. Conflictele actuale au ieșit din tiparele cunoscute, au apărut noi tipuri de conflicte; noutățile interseci a acestora fiind prezentate prin formule de tip – post moderne; degenerate; descompuse; destructurate; identitare; etnice; hibride. Prima problemă esențială legată de noile tipuri de conflicte ale Mileniului III o constituie entitatea titulară de jus ad bellum – adică actorii care pot să-și asume drepturi și obligații în cadrul conflictului armat. O altă problemă esențială este identificarea subiectului de drept umanitar în cazul unui război terorist, care este de multe ori foarte dificil de realizat. În conflictul din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord, teroriștii sunt cei care fac parte din organizațiile de tip Hezbollah Hamas și Jihadul Islamic, Al-Qaeda, Statul Islamic, Frontul al- Nusra sau Boko-Haram dar unii afirmă că și guvernele unor state se înscriu în această categorie, ambele tabere atacând fără discriminare populația civilă. Pentru rezolvarea celor două probleme – determinarea entității titulare de jus bellum și identificarea subiectului de drept umanitar – trebuie definită în Dreptul Internațional Umanitar crima de terorism și adaptarea măsurilor pentru prevenirea și reprimarea ei. Conflictele armate au avut ca efect, printre multe altele, producerea unor catastrofe umanitare: un număr imens de pierderi de vieți omenești, în special în rândul civililor, distrugerea de bunuri, comiterea de acte de violență nejustificate, de crime de război și crime contra umanității, drame personale și comunitare incomensurabile generate de atrocități imposibil de cuantificat.
Războiul, ca expresie a acțiunilor militare, are astăzi o cu totul altă fizionomie, determinată de o serie de factori precum progresul științific și tehnic, revoluția în afaceri militare, mondializarea informației, globalizarea economiei. Este bine cunoscut faptul că instituirea stării de război este rezultatul unei decizii politice, întemeiate atât pe circumstanțele extraordinare care conduc la o situație de extremă gravitate pentru viața unei națiuni, cât și pe normele unanim acceptate ale dreptului internațional. Odată fixate scopurile războiului, se va acționa pentru îndeplinirea lor, utilizând forțele și mijloacele avute la dispoziție în primul rând pe baza principiilor de eficiență militară, dar și într-un mod compatibil cu normele instituite de instrumentele de drept internațional ceea ce presupune ca în conținutul deciziilor militare să nu existe elemente care contravin normelor de drept al conflictelor armate. De asemenea, aceste decizii materializate în misiuni trebuie să includă dispoziții exprese, privind executarea unor măsuri adecvate situației date, pentru protecția populației și a bunurilor civile, a bunurilor culturale și locurilor de cult, a bunurilor indispensabile supraviețuirii populației civile, a instalațiilor care conțin forțe periculoase, a unor localități și zone pentru care s-a instituit protecția specială ș.a. Asemenea măsuri presupun o nouă viziune asupra nevoilor de informații ce urmează a fi culese și procesate în cadrul statelor majore. Pe lângă datele și informațiile tradiționale ce privesc inamicul, terenul și condițiile de mediu, vor fi culese și centralizate date referitoare la mediul civil și ambiental în care se acționează inclusiv privitor la prezența unor bunuri culturale aflate sub protecția generală și specială, existența unor zone special protejate și a unor lucrări de artă și instalații care conțin forțe periculoase. În temeiul acestor date, vor fi puse în aplicare în procesul conducerii militare principiile statuate în principalele instrumente de drept internațional aplicabil în conflictele armate. În primul rând, avem în vedere principiul conform căruia dreptul părților la un conflict armate de a alege mijloacele și metodele de război nu este nelimitat și în stabilirea acestora urmează să se țină cont de distincția fundamentală dintre combatanți și obiectivele militare, pe de o parte, și persoanele civile și bunurile civile, pe de altă parte. Este prohibită, în special, întrebuințarea de mijloace și metode care sunt de natura a cauza suferințe excesive, lovirea fără distincție a obiectivelor militare, populației și bunurilor civile și a provoca daune întinse, durabile și grave mediului natural. În consecință, la stabilirea modalităților de acțiune se vor pune în aplicare nu numai principii și norme ale strategiei militare, ci și reguli prevăzute în instrumentele de drept internațional, explicit sau implicit.
Una din problemele cele mai serioase cu care se pot confrunta eșaloanele de decizie strategică este tentația trupelor proprii de a reacționa în mod similar în cazul în care adversarul ar comite acte inumane, grave violări ale obligațiilor ce decurg din normele de drept al conflictelor armate. Reacțiile emoționale trebuie controlate și obligațiile asumate prin convențiile umanitare respectate. Evitarea haosului și debandadei, a riscului de a transforma războiul într-o vendetă sângeroasă reprezintă o prioritate a tuturor comandanților și statelor majore. Concomitent cu activitatea de planificare a operațiunilor militare se vor lua măsuri adecvate pentru aplicarea dreptului conflictelor armate, aceasta presupunând, în primul rând, cunoașterea de detaliu a situației umanitare, prin folosirea tuturor surselor de informații disponibile.
Va fi vizat un dublu scop – obținerea informațiilor necesare îndeplinirii misiunii cu respectarea regulilor de drept al conflictelor armate și apoi centralizarea tuturor datelor și informațiilor necesare ameliorării situației tuturor victimelor de război. Toate aceste evoluții în planul dreptului conflictelor armate sunt rezultatul învățămintelor desprinse după încheierea războaielor de lungă durată în forma lor clasică. Așadar, nu încape nici o îndoială că majoritatea conflictelor au intrat azi într-o fază nouă. Conflictele armate internaționale, care opun armate naționale clasice și structurate, au devenit foarte rare în ultimele decenii, ele nu mai sunt expresia unei confruntări globale între superputeri. Până la încheierea Războiului Rece, numeroase confruntări erau considerate drept conflicte interne internaționalizate în sensul că, și chiar atunci când cauzele lor erau regionale, ele erau alimentate pe plan ideologic, financiar și militar, de cele două blocuri. Erau, de asemenea, cel puțin în parte, structurate din exterior, ceea ce putea să aibă, în același timp, ca efect să le alimenteze, dar permițând, în același timp, să le conțină. Astăzi, avem de a face cu războaiele civile, în care, numai în aparență, fără o intervenție politică externă, predomină factorii locali. Este de remarcat în general, în înfruntările moderne, înlocuirea termenului de război cu cel de conflict. În condițiile actuale, conflictul armat modern se identifică prin praguri diferite de violență; ponderea diferită a confruntărilor din domenii și medii multiple; aplicarea unor legi și principii proprii; alternarea formelor și procedeelor de ducere a războiului; organizarea specifică și specializarea strictă a forțelor și mijloacelor participante; respectarea unor reguli și norme juridice speciale. Când pierderile umane sunt limitate războiul îmbracă forma unei conflictualități ori amenințări politico – militare active.
Evoluția sinuoasă a relațiilor internaționale a impus o lărgire a paradigmelor cercetării din domeniul păcii, dincolo de preocupările anterioare care priveau dinamica înarmării, sistemele teroriste, ținerea sub control a procesului de înarmare și monitorizare a procesului de dezarmare. Au apărut, astfel, noi concepte precum conflict asimetric; conflict de interese; conflict latent versus conflict manifestat; conflict etnic sau identitar; conflict religios, mai ales ca expresie a promovării conceptului de violență structurală. Cercetările din domeniul războiului și păcii și-au lăsat amprenta mai ales asupra studiului agresiunii, influențând și studiile strategice.
Existența unei lumi a interdependențelor a determinat ca abordarea acestor probleme să se facă în corelare cu procesele și fenomenele ce au loc pe plan internațional. Secolul XXI consacră războiul ca fiind spațiul de întâlnire al celor mai performante sisteme militare, care implică acțiuni strategice și tactice mult diferite de cele ale războiului clasic, conduse de militari superspecializați, transformând astfel vechiul câmp de luptă, definit ca o arie geografică cu un anumit specific, într-un teatru de operații global, atotcuprinzător – informațional, electronic, mediatic, psihologic; al așa numitelor gulere albe, etc. Transformările semnificative, datorate ascendenței războiului asimetric, a conflictelor destructurate sau a celor identitare, coroborate cu noile sisteme de arme, noile strategii permit, dar în același timp și impun, o altfel de desfășurare a confruntărilor, preponderent în sistem indirect. O astfel de abordare, pe fondul necesității de a răspunde într-un timp cât mai scurt, atât în ceea ce privește planificarea, cât și execuția, conduce la concluzia că modelarea și simularea acțiunilor militare devin imperative ale realității strategice actuale și se preconizează a fi caracteristici definitorii ale viitorului. Spațiul actual al confruntării este caracterizat de simetrie, asimetrie, disimetrie, idiosincrazie, omnidirecționalitate dar și desfășurarea acțiunulor în toate cele patru dimensiuni, trăsături care imprimă un dinamism continuu acțiunii militare. O expresie relevantă a acestor caracteristici este lupta armată în mediul urban, care are două caracteristici fundamentale – pe de o parte, are cel mai ridicat grad de probabilitate de-a se desfășura, iar pe de altă parte, este și cea mai problematică. Însă, excelența asimetriei o constituie terorismul, tocmai prin acțiunile haotice care îl caracterizează, prin violența fără limite și prin întinderea de mare cuprindere. Actorii unor astfel de operații pot fi structuri militare naționale, grupări de forțe naționale sau structuri partenere – în cadrul unei forme de parteneriat, alianță, coaliție etc. De asemenea, astfel de operații pot avea acoperire națională, regională sau internațională, pot fi independente, în cadrul războiului împotriva terorismului sau în oricare alt tip de război, pot preceda un război de tip clasic sau se pot desfășura concomitent cu unele operații militare din teatre sau în situații post conflictuale. Astăzi, avem de-a face și cu războaie civile, avem revendicări identitare și separatism etno-teritorial – observăm că, în ultimii ani, procesului de globalizare începe să i se opună procesul de glocalizare, în care, în aparență fără o intervenție politică externă, predomină factorii locali. Această aparență este înșelătoare, căci anumiți factori externi au avut adesea o influență hotărâtoare asupra cursului evenimentelor pe care un conflict îl poate urma la un moment dat.
Numeroase state au devenit slabe și instabile. Ele nu mai dețin monopolul violenței politice. Declinul autorității și al legitimității structurii statele au dus la o fragmentare a puterilor, la prăbușirea puterilor politice și la conflicte sociale, în care grupuri de indivizi nu încearcă să stabilească o ordine statală. Este vorba de indivizi care apără o etnie, o religie, valori transnaționale. Nu le rămâne acestor indivizi, precum și guvernelor care răspund cu forța la orice agresiune asupra lor decât să declanșeze războaie. Mai mult, în absența unor responsabili credibili și fără interlocutori cu o putere decizională reală, orice negociere devine aleatorie. Desigur, noii actori ai conflictelor sunt dificil de identificat. Intențiile lor politice variază de la un context la altul. Uneori, singurul lor țel este anihilarea inamicului. Alteori, motivațiile lor sunt exclusiv de ordin economic. Dar este clar, de asemenea, că noile conflicte interne, deosebit de violente, corespund aplicării noilor sisteme transnaționale, naționale și regionale. În spatele comportamentelor criminale se conturează conflicte de natură politică. Atunci când imperiile nu se înțeleg – și nu prea au motive să o facă, la periferiile lor apare un continuu sentiment de nesiguranță.
Periferiile imperiilor sunt întotdeauna volatile. Există un pământ de mijloc unde frontierele sunt jocuri ale circumstanțelor. Imperiile au memorie eternă și sunt precum mareele, sunt recurente (Majuru, 2015). Nu avem, prin urmare, sunt motiv pentru a le lăsa să se desfășoare în afara oricărui principiu umanitar. Una dintre cele mai importante probleme este constatarea că este uneori foarte greu să se facă distincția între combatanți și necombatanți. Acest fenomen este foarte periculos, pentru că dreptul internațional umanitar are la baza sa tocmai această distincție. La aceasta se adaugă faptul că beligeranții, susținuți altădată de forțe externe, trebuie acum să găsească, la nivel regional, mijloacele pentru a-și continua activitățile militare.
O nouă economie de război se dezvoltă, bazată pe banditism militar, în care comportamentele criminale și războinice sunt amestecate într-un mod atât de inextricabil, încât devin greu de disociat. Aceste comportamente, foarte dăunătoare pe scară mondială pentru populațiile civile, sunt uneori legate de traficul de droguri, de arme, de ființe umane sau de pietre prețioase, adesea ușor identificabile, căci ele sunt legate de controlul resurselor energetice. Fenomenul conflictelor private reapare, adesea, sub forma unui mare banditism, a polițiilor armate comandate de intreprinderi sau de guverne, sau chiar apărându-și propriile interese, sau în forma cea mai gravă, a armatelor private care continuă să controleze multe zone ale acestei lumi. Acestea nu se supun niciunei legi, au contracte cu statele care le angajează și dețin o imunitate totală albind operațiunile speciale, încredințate, refugiindu-se, când este cazul, în spatele contractelor comerciale atent ticluite. Această privatizare a conflictelor îngrijorează, dar nu surprinde deloc în această eră a mondializării și a prevalenței din ce în ce mai accentuate a economicului asupra politicului. Formele pe care le îmbracă aceste tipuri noi de conflicte contemporane, adesea numite conflicte identitare, sunt în contradicție cu înseși fundamentale dreptului internațional umanitar. Aceste grupuri însă își au propriile lor reguli și coduri de onoare și nu sunt total impermeabile față de unele principii elementare de umanitate. Spre deosebire de războaiele clasice, în care militarii erau cei mai expuși, acum civilii sunt principalele victime ale conflictelor armate, au devenit principalele ținte ale beligeranților. Drepturile lor, care sunt definite în Convențiile de la Geneva, sunt în mod regulat și sistematic încălcate.
Majoritatea analiștilor evenimentelor din ultima decadă au evidențiat că inamicul din conflictele în curs de desfășurare este unul dispersat, nonstatal, creativ, cu o mare capacitate de adaptare și plin de resurse, argument, care sprijină reevaluarea principiilor luptei armate, iar noile principii trebuie să fie aplicabile, în mod egal, atât în cazul confruntărilor cu forțe convenționale, cât și cu forțe neconvenționale.
În opinia noastră, se remarcă tendințe clare de transformare calitativă în orizontul acestor principii care, însă, rămâne deschis, atât pentru completare, dezvoltare, dar mai ales pentru inovare. În condițiile transformării militare continue și a complexității câmpului de luptă al viitorului, devine evident că utilitatea acestor principii rezidă în interdependența lor. Ar trebui lămurit conceptul așa numiților combatanți ilegali – considerați de unele surse și autori ca fiind o nouă categorie de forțe luptătoare. Pentru cercetarea acestor direcții ne-am canalizat pe studierea conceptelor privitoare la subiectele de drept în Dreptul Internațional Umanitar
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până acum esența războiului și este posibil ca nici de acum înainte să n-o facă, ceea ce s-a schimbat însă mereu, dar întotdeauna în spațiul dialecticii de confruntare, au fost doctrinele și conceptele, mijloacele de ducere a războiului și, corespunzător lor, forțele. De aceea, când se vorbește de războiul viitorului, trebuie să se facă referire la forțele și mijloacele care vor pune în practică conceptul de război, la sistemul de angajare, la amploarea spațio -temporală a acțiunilor și operațiilor, la caracteristicile acestora, la efecte și consecințe.
Lumea se va confrunta în viitor cu tot felul de traficanți și de precepte fundamentaliste. Astfel, războiul va trebui să se înscrie și în aceste evoluții și să se constituie într-o soluție pentru deblocarea noilor situații strategice complicate și inflexibile. Este posibil ca războiul viitorului să îmbrace multe forme, de la confruntări violente, primitive din spațiul fundamentalismelor religioase, la competiția cibernetică și cosmică. Războiul viitorului va avea o arie foarte extinsă, depășind cu mult sfera confruntărilor armate violente din teatru. Se va înscrie într-un spectru foarte larg de acțiuni și reacții, într-un spațiu multidimensional prin care s-ar putea defini următoarele tipuri de confruntări: informaționale, cibernetice, psihologice, mediatice, economice, cosmice, culturale, genetice, geofizice, purtate prin mijloace militare sau nu. Ultimele previziuni, asupra războaielor și păcii noului mileniu, avansează ideea că dreptul internațional umanitar s-ar putea transforma, sancționând crimele de agresiune contra păcii, monopolizând recursul la forța armată în mâinile comunității internaționale, prin intermediul Consiliului de Securitate (Dragoman & Militaru & Panduru , 2004, p.87).
Uniunea Europeană nu are și nu va avea armată proprie, dar majoritatea statelor sunt parte a Alianței Nord-Atlantice, care dispune de cea mai mare putere militară a lumii. Pentru a pune însă în mișcare această putere virtuală, 28 de state suverane trebuie să se pună de acord. Ceea ce astăzi pare tot mai puțin posibil, date fiind faliile și clivajele tot mai mari ce apar între interesele statelor membre măcinate de frustrări economico-sociale. Forța militară a Occidentului este reprezentată desigur de NATO, dar NATO înseamnă, așa cum știm, mai multe opțiuni politice și strategice care trebuie să ajungă la consens, pentru ca lucrurile să se miște, de la opțiunea hardline până la cea soft, a compromisului cu statul agresor
De cele mai multe ori agresiunea militară indubitabilă asupra unui stat suveran și sfidarea dreptului internațional umanitar, pune statele și națiunile în fața unei întrebări politice fundamentale: Ce merită să fie plătit – prețul păcii sau prețul războiului ?. Ambele costă. În esență, prețul războiului îl știm din istorie.când armele vorbesc, în numele dreptății și al cauzelor nobile, oamenii mor pe front sau în casele lor, orașele sunt distruse, viața unei generații este practic compromisă, iar dezastrul îi marchează pentru tot restul vieții pe cei care supraviețuiesc.
Este motivul pentru care credităm în mod tradițional axioma că numic nu este mai rău decât războiul și niciun preț nu e prea mare, pentru ca pacea să merite să fie cumpărată.(Naumescu, 2015)
Interzicerea dreptului subiectiv al statelor la război jus ad bellum a introdus modificări importante dreptului obiectiv al conflictelor armate cum ar fi abandonarea regulii avertismentului prealabil neechivoc în favoarea unei declarații de război condiționate ori a unui ultimatum care conține o declarație de război condiționată. Și aceasta nu numai din rațiuni militare, dar mai ales din considerente politice și juridice – interzicerea folosirii forței și asimilarea declarației de război și a ultimatumului cu actele de agresiune. În practica relațiilor internaționale s-a recurs la un substitut perfecționat al avertizării prealabile prin intermediul rezoluțiilor organelor organizațiilor internaționale ori a declarațiilor unilaterale ale statelor, rezoluții care conțin adesea cereri ultimative adresate celor considerați a fi încălcat ordinea mondială, în caz contrar, utilizându-se forța pentru restabilirea ordinii juridice și sancționarea agresorilor. În mod simetric, încheierea conflictelor armate are, de asemenea, proceduri specifice urmare a instituirii ordinii mondiale prin care dreptul subiectiv al statelor de a recurge la război a fost prohibit. Astfel, armistițiul și capitularea, ca forme de încetare a ostilităților militare, au continuat să existe, în timp ce tratatul de pace, ca modalitate de restabilire a păcii și ca instrument juridic care pune capăt oficial stării de beligeranță, marcând momentul la care efectele juridice ale războiului încetează, nu a mai fost utilizat pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor viitoare ale foștilor beligeranți. Chiar Consiliul de Securitate, în exercitarea atribuțiunilor sale pentru menținerea păcii și securității internaționale a obligat, prin rezoluțiile sale, beligeranții să încheie acorduri de încetare a focului, de soluționare pe cale pașnică a litigiilor, sau reglementarea ulterioară a raporturilor dintre beligeranți.
O altă instituție a dreptului internațional umanitar care a fost influențată de modificările din structura relațiilor internaționale este și neutralitatea. Față de accepțiunea clasică, în care neutralitatea avea un caracter moral, întemeiat pe simbolistica păcii, în actuala ordine juridică, în care repetăm, războiul a fost interzis, statele beligerante nu mai pot fi neutre întrucât agresorul care a încălcat pacea internațională recurgând la violență trebuie sancționat, iar victima agresiunii sprijinită.
Nu numai argumentul moral, expus, ci și cel juridic justifică această opinie.
Principiul răspunderii individuale și colective a statelor membre ale comunității internaționale organizată pentru garantarea respectării normelor dreptului internațional conduce în mod logic la condamnarea neutralității nediferențiate întrucât nu mai poate exista abținere față de agresor; obligația de intervenție colectivă a membrilor ONU împotriva acestuia pentru a-l sancționa pentru încălcarea păcii înseamnă desființarea concepției clasice a neutralității, ca o concepție contrară ordinii internaționale și înlocuirea ei, dacă nu cu acțiuni directe de constrângere a agresorului, cel puțin cu o neutralitate diferențiată care nu înseamnă imparțialitate față de beligeranți, ci implică în mod necesar respectarea rezoluțiilor privind infractorii internaționali și efortul de ajutorare a victimei agresiunii. A fi neutru nu înseamnă doar a nu trimite trupe sau a nu te băga, neutralitatea presupune un întreg complex de condiții care nu mai există acum, suspendarea oricărei judecăți morale asupra acțiunilor unui stat, limitarea strictă a războiului la un conflict între armate combatante și neafectarea populației civile. În dreptul internațional umanitar, represaliile reprezintau actele derogatorii de la normele sale, iar vreme îndelungată au fost modalitatea firească de sancțiune și obligare a inamicului să respecte dreptul războiului, cu îndeplinirea cumulativă a unor condiții. Represaliile au fost treptat interzise. Inițial au existat atât propuneri pentru prohibirea oricăror forme de represalii împotriva persoanelor și bunurilor protejate, cât și opinii în sensul recurgerii condiționate la represalii (Cassese, 2001, p. 232-233).
Pe cale de consecință, rezultatul a constat într-o serie de interdicții necondiționate care protejează contra represaliilor răniții, bolnavii și naufragiații, personalul sanitar și religios, persoanele civile, bunurile civile, bunurile culturale, bunurile indispensabile supraviețuirii populației civile, mediul natural, lucrările și instalațiile conținând forțe periculoase. Statele nu au înțeles, în litera și spiritul său, dreptul umanitar, din moment ce multe dintre ele au făcut declarații în sensul că vor aplica dispozițiile respective numai în măsura în care interpretarea acestora nu face obiectul folosirii mijloacelor indispensabile prevăzute de dreptul internațional pentru protejarea propriei populații împotriva violărilor grave, manifeste și deliberate comise de adversar. Deși recursul la represalii se face, în statele respective, prin invocarea condițiilor tradiționale recunoscute de dreptul cutumiar, interzicerea convențională a represaliilor contra civililor se transformă într-o regulă cutumiară universală urmare celor statuate deTribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (idem).
Fenomenul conflictologic continuă să se manifeste și la începutul noului mileniu, noile războaie fiind caracterizate prin asimetrie, demilitarizare, privatizare și comercializare (Münkler, 2003, p.7), iar lupta globală împotriva terorismului internațional, ca formă de criminalitate transnațională organizată, implicând un număr din ce în ce mai mare de state. În consecință, complexitatea războiului impune o analiză multidimensională a dreptului internațional umanitar, dar mai ales a evoluției acestuia în sensul umanizării normelor sale, întrucât una din dimensiunile fundamentale ale oricărui conflict armat este conformarea sa cu reglementarea juridică a ordinii mondiale. Achiesăm la părerea acelor autori, care afirmă că spre deosebire de alte ramuri de drept, dreptul internațional umanitar a dobândit la acest început de secol XXI un caracter universal, în sensul că indivizii, fie că sunt civili sau militari, din țări foarte diverse și care au cunoscut diferite forme de conflicte armate, recunosc principiile umanitare și aderă la ele.
Dreptul internațional umanitar este universal nu numai prin vocație, dar și pentru că este recunoscut. Când vorbim de recunoașterea dreptului internațional umanitar facem referire la o dublă accepție a termenului recunoaștere, la faptul de a identifica câteva lucruri cu ajutorul memoriei – dimensiunea cunoașterii- și la faptul de a-l admite ca fiind al său – dimensiunea de adeziune. Conflictelor din domeniile clasice – diplomatic, politic, economic și militar – li se adaugă mereu conflicte din domenii diverse: mediatic, informațional, cultural, cibernetic, spațial, genetic, etc.
Numeroasele forme de violență, majore, exced normelor dreptului internațional umanitar contemporan, printre acestea aflându-se tensiunile interne și tulburările interioare, conflictele destructurate/terorismul transnațional; războiul informațional; mediatic și cibernetic; agresiunile subliminale, etc. Actorii participanți la astfel de conflicte nu respectă sunt fel de norme de conduită, acționează cu arme artizanale sau din ce în ce mai sofisticate și eludează orice formă de control, fanatismul accentuându-le agresivitatea. Practica internațională și opinio iuris nu aplică dreptul internațional al conflictelor armate unor conflicte dintre state și anumiți actori non-statali. Se admite totuși aplicabilitatea limitată a unor norme de drept umanitar vizând grupările armate transnaționale. Astfel, toate acțiunile desfășurate de astfel de grupări armate, reprezentând un stat sau fiind de facto coordonate și controlate de statul respectiv, împotriva forțelor armate sau a teritoriului unui alt stat, intră sub incidența dreptului internațional umanitar. În literatura de specialitate se examinează măsura în care conflictele necontrolabile prin normele de drept existente, au componente specifice conflictelor armate. Unele ar putea intra sub incidența normelor dreptului privind conflictele armate internaționale, altele pot fi vizate de normele de drept privind conflictele non-internaționale, însă cea mai mare parte nu se regăsesc în sferele normelor juridice și necesită reglementări adecvate. Un sistem juridic eficient trebuie să fie în măsură să concilieze permanent pretențiile concurente ale prezumtivilor actori și să fie capabil să se adapteze permanent, modernizându-se și evoluând în pas cu schimbările societății. Este evident că s-a petrecut o modificare de substanță și în sursele războiului, de la expansiunea geopolitică și aspecte ideologice, la conflicte asupra resurselor și identităților. Evaluarea aspectelor care concură la manifestarea unor astfel de violențe poate stimula extinderea dreptului internațional prin reglementări specifice lor, pentru sancționarea autorilor supraviețuitori. O situație particulară deosebit de periculoasă apărută în ultimii ani și care nu este încă reglementată de dreptul internațional umanitar este aceea a conflictelor armate de destructurare. Acestea se derulează pe teritoriul unui stat în care autoritatea publică nu mai este capabilă să asigure respectarea dreptului internațional umanitar, sau chiar nu mai există autoritate publică. În același timp, conflictele armate internaționale pot avea ca sursă starea de insecuritate existentă la nivel național, local sau chiar uman.
Războiul a evoluat de la definiția clasică la interpretări care ilustrează noile caracteristici ale mediului de securitate influențat de globalizare, de terorism și de inovațiile tehnologice surprinzătoare. Problema dreptului internațional umanitar poate fi abordată și din punctul de vedere al structurii de rezistență a ordinii internaționale edificate prin Carta ONU, structură clădită pe principiile fundamentale ale dreptului, în special pe principiul suveranității naționale și pe cel al neamestecului în treburile interne. Constatăm astfel că, din păcate, punerea în aplicare a dreptului internațional umanitar se dovedește a fi uneori deosebit de anevoioasă nereușind să înfrângă slăbiciunile mecanismului internațional actual, a cărui funcționare se bazează fundamental pe bunăvoința statelor suverane, în ciuda organizării comunității internaționale pe baza Cartei Națiunilor Unite. În absența implicării structurilor statale, factori ca responsabilitatea etică, presiunea publică și dorința reciprocității, militează pentru respectarea dreptului internațional umanitar de către guverne și indivizi. Ca orice sistem juridic, dreptul internațional umanitar este aplicat și respectat de cei convinși de forța dreptului și încălcat de cei care sfidează ordinea juridică, doar că, mai întotdeauna, violările se văd mai repede și mai bine și au un impact mai mare asupra opiniei publice, creându-se impresia imposibilității aplicării dreptului internațional umanitar în conflictele armate care se bazează pe dreptul forței.
În ciuda numeroaselor violări, comise zilnic, așa cum demonstrează titlurile mânjite cu sânge din mass-media, nu putem să ignorăm faptul că dreptul internațional umanitar are o contribuție majoră la salvarea multor vieți, la diminuarea suferințelor provocate de război fie prin respectarea legilor războiului, fie pentru că obiceiurile războiului au fost asimilate și acceptate, fie în interesul reciproc al beligeranților, fie de teama sancțiunilor sau al oprobriului internațional. Există o multitudine de argumente în favoarea necesității aplicării și respectării dreptului internațional umanitar. În primul rând, este vorba de faptul că, odată ratificate, convențiile de drept umanitar trebuie aplicate cu bună credință de către statele contractante, iar valoarea lor universală ar trebui să asigure universalitatea respectării lor; de aceea, receptând legile și obiceiurile războiului în legislația militară națională, statele ar trebui să-i determine pe combatanți și necombatanți să înțeleagă că încălcarea acestora constituie o infracțiune ce va fi pedepsită. Pe de altă parte, respectarea dreptului de la Haga și de la Geneva este cerută de regulile unei minime conduite corecte și morale a actorilor din raporturile internaționale; orice stat civilizat împărtășind și promovând doar valorile compatibile cu dreptul umanitar. Este firesc, în aceste condiții, să ne așteptăm ca și adversarul să respecte aceleași valori, chiar dacă aplicarea dreptului umanitar nu este grevată de condiția reciprocității.
Actualmente predomină conflictele purtate de actori eterogeni, nespecializați în meseria armelor. Majoritatea luptătorilor sunt civili, iar obiectivele urmărite nu sunt, în principal, militare, sunt civili și bunuri civile. Dreptul internațional umanitar se dorește a fi un instrument eficient în combaterea terorismului – el interzice orice act terorist comis în cursul conflictelor internaționale sau neinternaționale, cerând statelor să prevină și să pedepsească violările acestui drept. Talibanii, membrii ISIS au transformat Afganistanul, Siria, Irak-ul, Libanul sau Africa de Nord într-un centru al terorismului internațional, iar populația a fost nevoită să suporte ravagiile unei intervenții militare. Milioane de civili, confruntați cu consecințele umanitare ale războiului contra terorismului transnațional, cunosc o adevărată tragedie umanitară – violarea dreptului umanitar. O altă dramă umanitară a trăit poporul irakian, dramă amplificată și de intervenția militară străină. Consiliul de Securitate al ONU a supus țara unui embargou de aproape nouă ani. Violența în țară s-a generalizat cu trecerea timpului. Pe de o parte, forțele armate aliate au atacat și obiective civile, iar, pe de altă parte, în Irak au sosit diverse grupări teroriste, care s-au dedat la acte de violență criminală. Inexistența unei delimitării clare între obiectivele politice și cele private urmărite de diversele grupări teroriste a contribuit și contribuie la creșterea complexității actului de distincție între ceea ce se numește conflict armat și acte criminale. Din păcate, în plin mileniu trei, în anul 2014, militarii statului Israel, stat civilizat care a cunoscut/cunoaște ororile și durerile războiului au transformat Fâșia Gaza într-o zonă de terorism de stat, populația palestiniană fiind nevoită să suporte ravagiile unor intervenții militare din distracție și plictiseală.
Potrivit ONG-ului israelian Breaking the Silence, care a publicat mărturiile a 60 de soldați și ofițeri, principiul general al operațiunii Protective Edge, din vara anului 2014, a fost – riscuri minime pentru forțele israeliene, chiar dacă aceasta implică pierderi grele în rândul civililor. Trupele israeliene au fost instruite să considere orice persoană din Gaza drept o amenințare și să nu facă economie de muniție. Tancurile au deschis focul la întâmplare sau din răzbunare asupra unor clădiri, fără ca echipajele să știe dacă este vorba despre o țintă militară sau, dimpotrivă, o clădire locuită de civili. Operatorii unei drone care observa două femei, care vorbeau la telefon, au deschis focul și femeile au fost ucise pe loc. O altă mărturie arată cum niște infanteriști israelieni i-au spus unei femei, ce părea derutată, să se îndrepte către zona în care se aflau tancurile israeliene, unde nu va risca să fie rănită. În momentul în care s-a apropiat de tancuri a fost secerată de o rafală de mitralieră grea. Crime de război ? Este un cuvânt greu. Dar simt că am făcut lucruri amorale pe plan internațional. Am vizat ținte civile, uneori din plăcere. În Gaza comandantul de batalion ne-a spus – Faceți un cerc imaginar de 200 de metri în jurul forțelor noastre. Dacă vedți ceva în interiorul lui aveți dreptul să trageți. Un alt tanchist, povestește că între camarazi începuse un concurs – cine lovește cele mai multe vehicule în mișcare, iar pe șosea circulau mașini civile și ambulanțe. (Revista Lumea nr.6(267)/2015, pp.64-65)
Aceaste tipuri de situații au o legătură directă privitor la aplicarea dreptului internațional umanitar. Ca manageri și gestionari profesioniști ai mijloacelor violenței armate, militarii sunt familiarizați cu faptul că acțiunea militară este supusă legilor și principiilor luptei armate. Trebuie analizată pregătirea și ducerea acțiunilor militare prin prisma implicațiilor dreptului militar asupra acestora, a responsabilității juridice pe care și-o asumă comandanții atunci când iau decizii militare, la pace sau în situația de conflict armat. În armată trebuie respectate drepturile omului, atât față de subordonați, cât și față de persoanele civile; deoarece în acest serviciu public național, în care se manifestă puterea discreționară a administrației, pot exista abuzuri ce trebuie corectate prin intermediul controlului intern, sau atunci când acesta se dovedește ineficient, prin intermediul controlului civil democratic asupra forțelor armate, inclusiv prin controlul instanțelor militare (civile) care au competență în domeniul apărării naționale. Regulamentele militare precizează că una din direcțiile principale de realizare a disciplinei militare e reprezentată de reinstaurarea încrederii tuturor categoriilor de personal în legalitatea și dreptatea actului de comandă. De altfel, cunoașterea și respectarea dreptului militar este pentru militari o chestiune de ordine și disciplină. Activitățile militare trebuie concepute și desfășurate cu deplinul respect al legislației interne, iar învățarea sistematică a dreptului internațional umanitar de către militari constituie un element de bază al pregătirii profesionale de specialitate pe toate treptele ierarhiei, în special, la nivelurile superioare. Trăim astăzi într-o lume în care violarea valorilor democratice ale statului de drept și ale ordinii juridice internaționale impune sancționarea lor, indiferent dacă vinovații se găsesc în tabăra învingătorilor sau a învinșilor. Răspunderea juridică a României, implicit a organelor militare de conducere, reprezintă un factor dinamizator în sensul instituirii unor reale raporturi juridico-militare în domeniul apărării naționale, pentru adaptarea reglementărilor militare interne la imperativele normelor de drept internaționale aplicabile în conflictele armate. În domeniul ROE, pentru o mai bună cunoaștere și aplicare a acestor reguli ar fi utilă pentru comandanții unităților operaționale, mai ales pentru cele care acționează cu trupe în teatre de operații, dar în general pentru întregul personal, elaborarea unui manual care să cuprindă distinct și detaliat pentru fiecare categorie de forțe și tipuri de misiuni, reguli de angajare. Acesta ar constitui un instrument eficient în activitatea de pregătire a misiunilor. Dreptul operațional trebuie să fie integrat organic în gruparea de activități realizate ciclic, specifice procesului de conducere a organizațiilor militare la toate nivelurile lor.
Documentele politice, juridice și militare ale statelor, actele normative specifice armatelor precizează că succesul acțiunii militare nu poate fi legal dacă nu se respectă dreptul conflictelor armate, că ordinele comandanților nu trebuie să contravină legilor naționale și convențiilor internaționale ratificate de state, că subordonații au dreptul și obligația de a nu executa dispozițiile ilegale ale superiorilor lor. În vederea aplicării legislației de drept operațional, a prevederilor convențiilor și protocoalelor internaționale, pe timpul stării de urgență, asediu sau de război, consilierul juridic al comandantului va acționa încă din timp de pace pentru diseminarea dreptului internațional umanitar și pentru însușirea principiilor acestuia de ducere a luptei armate în scopul creșterii gradului de legalitate și eficiență a principalelor activități militare. Justiția militară română își propune să introducă și să mențină rigoarea juridică, în procesul luării deciziilor militare, fără a diminua cu nimic capacitatea combativă a unităților militare, dar, din păcate, nu dispune nici de specialiști și nici nu dorește să înglobeze consilierii juridici militari/să formeze avocați militari specializați pe probleme de dreptul războiului/dreptul conflictelor armate.
Comandanții militari nu sunt juriști, ci lideri conștienți că deciziile lor au nevoie de acoperire juridică, dar această conștiință nu apare decât în condițiile câmpului de luptă real, atunci când, prezenți real și activ, în forța de coaliție, sunt puși în situația de a decide care tip de armament va fi folosit, împotriva căror obiective va putea să desfășoare atacul și nu în final, ce va face cu persoanele capturate. Suntem membrii ai Alianței Nord-Atlantice, ne însușim și implementăm STANAG-uri. Vom implementa și comportamentul militarilor americani de la Abu-Graib, sau al militarilor israelieni, dacă nu vom reuși să gândim, dacă nu vom renunța la mimetism. Și din păcate unele incidente, din teatrele de operații, par a ne confirma această tristă realitate.
În cursul acțiunilor militare desfășurate în ultimii ani, factori responsabili au declarat că nicio decizie n-a fost luată fără ascultarea consilierilor juridici; că rolul acestora a crescut și în armata română, fapt demonstrat de multiplicarea de cinci ori a numărului consilierilor juridici. Apreciez că a devenit stringentă instituirea în armata României a corpului avocaților militari, pentru apărarea în instanță a intereselor personalului militar, dar în același timp și a intereselor și prestigiului Armatei.
Implementarea ciuntită și incompletă a standardelor NATO de organizare și funcționare, a structurii militare, nu este de natură a ne crea compatibilitate și avantaje în cadrul alianței. Nu facem decât să întârziem și să creștem costurile integrării, pentru că, mai devreme sau mai târziu, vom fi obligați la această schimbare.
Actualmente, în sistemul juridico-militar românesc, consilierii juridici apără doar interesele patrimoniale ale unităților militare, neexistând nicio preocupare pentru apărarea valorilor umanitare și umaniste, a personalului armatei și implicit a imaginii acesteia în cursul misiunilor de luptă din cadrul Alianței. Nu mai vorbim de totala ruptură care există între judecătorii și procurorii militari – corpul magistraților militari, și Armată. Apreciez ca fiind extrem de benefică luarea unei hotărâri de preluare și adaptare a metodelor și documentelor de lucru din sistemul juridic militar al statelor membre NATO
B I B L I O G R A F I E
Legi și acte normative:
Doctrine, regulamente, manuale:
Lucrări de autor:
Adams J., Următorul – ultimul război mondial, arme inteligente și front pretutindeni, Editura Antet, 1998
Alland D., Droit international public, PUF, Paris, 2000
Anan K., Să rămânem uniți împotriva terorismului, în RRDU nr. 38/2001
Andreescu A., Toma G., Conflictele sfârșitului de mileniu, Editura Timpolis, 2000
Angelsdorf W., von, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, 2000
Anghel I.M., Anghel V.I., Dreptul războiului și dreptul umanitar, Editura Lumina Lex, 2003
Anghel Ion, Regulile războiului și dreptului umanitar, Editura Lumina Lex, București, 2003
Antonescu O., Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura CTEA, București, 2006
Armaș I., Purcărea C., Duță P.D., Acțiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară, 2002
Aron R., Istoria și dialectica violenței, Editura Babel, București, 1995
Balaban C. G., Siteanu E., Politica și strategia militară, AISM, 2003
Balaban C. G., Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H.Beck, București, 2006
Bârchi I.M., Impactul dreptului dezarmării asupra puterii militare a statului, Teză de doctorat, Editura UNAp. „Carol I”, București, 2008
Bauman Z., Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, 2000
Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Eseu despre arta strategică, Editura Militară, București, 2005
Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Strategie militară contemporană, Editura CTEA, București, 2006
Bădescu I., Mihăilescu I., Sava I.V., Geopolitică, integrare, globalizare, Editura Mica Valahie, București, 2003
Bălăceanu I., Martin I., Buruiană N., Câmpul de luptă modern sub impactul tehnologiilor contemporane, Editura Ars Docendi, 2003
Bellon F, Conflictele armate actuale, în RRDU nr. 21/1998
Best G., Boissier P., Carneluti A., Les utilisation militaires de l’éspace, în Revue Française de Droit Aérien et Spatial, 1984, volume 149, no. 1
Best G., Humanity in Warfare , Londra, 1980
Beșteliu R. M., Introducere în dreptul internațional public, Editura All, 1998
Bodunescu I., Terorismul – fenomenul global, București, Editura Odeon, 1997
Bolintineanu V., NĂSTASE A., AURESCU B., Drept internațional contemporan, Editura All Beck 2000
Bonman Z., „Globalizarea și efectele ei sociale,, Editura Antet
Brownlie I., International Law and the Use of Force – revisited, Lecture at Europaeum College, IUHEI, Geneva, 2001
Cândea I., Războiul și pacea, Editura Militară, București, 2006
Cloșcă I, Vlad C., Suceavă I., Dreptul internațional umanitar la începutul secolului XXI, A.R.D.U., București, 2003
Cloșcă I., Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1994
Cloșcă I., Suceavă I., Oprea G., Instrumente juridice internationale, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003, București
Cloșcă I., Suceavă I. , Drept Internațional Umanitar, Editura Șansa, 1992
Cloșcă I., Suceavă I., Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de știință, Editura VIS PRINT SRL, 2006
Cloșcă I., Suceavă I., Tratat de Drept Internațional Umanitar,Editura VIS PRINT SRL, 2001
Cloșcă I., Suceavă I., Drept Internațional Umanitar, instrumente juridice internaționale, Editura Șansa, București, 1992
Codiță D., Dreptul Internațional Umanitar și Codul de Conduită O.S.C.E., în R.R.D.U., nr. 42/2002
Codiță D., Conflictele viitorului, R.R.D.U. nr. 40/2002
Coman F. Scăunaș S., Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar, Editura All Beck, 2002
Coman F., Scăunaș S., Consecințe ale aplicării dreptului conflictelor armate asupra acțiunii statului major, în G.M.R. nr. 3/1995
Coutan- Bégarie H., Traité de strategie, 3-ième édition, Economica, Paris, 2001
Crețu V., Drept internațional penal, Editura Societății Tempus România, 1996
Crețu V., Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale, Editura Politică, 1972
CREȚU V., Reevaluări și noi reglementări privind interzicerea unor arme, în RRDU, nr. 12-13/1996
Daniker G., In The Nature and Use of Future Armed Forces în The Guardian Soldier, United Nations, New York și Geneva, 1995
Dașcovici N., Dreptul războiului și neutralitatea, colecția textelor convenționale, Tipografia Alex Terek, Iași, 1941
David, Eric, Dreptul conflictelor armate, Editura Bruylant, Bruxelles, 1992
Deac Aron L., Securitatea României la răscruce de milenii, AISM, București,
Dragoman I., Actele autorităților militare, Editura Lumina Lex, București, 2003
Dragoman I., Contribuții la studiul dreptului războiului în perioada interbelică, București, 2000
Dragoman I., Crăciun A., Crăciun M., Instrumente juridice din domeniul militar în dreptul internațional public, Editura Vis Print Bren, 2005
Dragoman I., Drept internațional aplicabil în conflictele armate, AISM, București, 1993
Dragoman I., Drept internațional aplicabil în operațiunile de menținere a păcii, București, 2000
Dragoman I., Drept internațional umanitar, Editura Fundația Andrei Șaguna, 1999
Dragoman I., Militaru C. Panduru V., Relații internaționale actuale, Editura
Dragoman I., Militaru C., Șapte studii de drept internațional umanitar, Editura Lumina Lex, București, 2003
Dragoman I., Popescu E., Drept european constituțional, Editura Mapamond, Tîrgu-Jiu, 2004
Dragoman I., Străinu E., Armele interzise și armele neletale în dreptul internațional umanitar, Editura Focus, 2002
Dragoman I., Terorismul în dreptul internațional, în R.R.D.U. nr. 40/2002
Dragoman Ion, Radu M., Modernitate în problemele fundamentale de drept internațional umanitar, teze și sinteze, Editura Zedax, Focșani, 2005
Draper, S., The Relationship beetween the Human Rights Regime and the Law of Armed Conflicts – „Actes du Congrès International du droit Humanitaire”, San Remo, 24-27 septembrie 1970
Drăganu T., Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 1998
Duculescu V., Conceptul de legitimă apărare în dreptul internațional contemporan, Studii și cercetări juridice, București, 1973
Duculescu V., Diplomația secretă, Editura Europeană, București, 1992
Duculescu V., Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 1998
Dumitraș D., Giurcă I., Alianțe și coalițiile politico- militare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004
Durand A., Histoire du Comité International de la Croix- Rouge de Solferino à Hiroshima Geneva, 1978
Duță P.D., Purcărea M.T., Cordoneanu O., Organizațiile internaționale și mediul de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2008
Ecobescu N., Micu N., Voicu I., Fighting terorism, Romanian Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucharest, 2003
Ferréol G., Dicționarul Uniunii Europene, Editura Pol., 2001
Finesse F.M., A Short Theory of War, Military Rewiew, 2004
Fleck D., Aspecte actuale ale implementării drepturilor omului în operațiile de menținere a păcii, în volumul “Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de știință”, Editura V.I.S. Print, 2006
Florea C., Liviu C., Stăncilă L., Frământările Zeului Marte, Editura Sitech, Craiova, 2004
Foster R., Dreptul internațional al conflictelor armate, în RRDU nr. 39/2001
Frunzeti T., Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Militară, București, 2005
Frunzeti T., Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003
Frunzeti T., Globalizarea securității, Editura militară, București,2006
Frunzeti T., Securitatea națională și războiul modern, Editura Militară, București, 1999
Frunzeti T., Soluționarea crizelor internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2006
Gasser H. P., Le droit international humanitaire- Introduction, Geneva, 1993
Geamănu G., Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Editura Academiei, București, 1977
Gendeau J., Les réserves aux Protocoles Additionnels aux Conventions de Gèneve pour la protection des victims de la guerre, RICR no. 849, mars 2003
Genesio V., Un este pace fără justiție, în RRDU nr. 39/2001
Ghali B., Agenda pour la paix, ONU, New York, 1992
Gheorghe I., Dragoman I., Bazele juridice ale acțiunilor militare, AISM, 2002
Grigore Carmen, Era cosmică și Terra, editura Albatros, București, 1987
Grotius H., Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968
Haeck L., Certains aspect politiques sunt juridiques de l’utilisation militaire de l’éspace, în RDMDG, vol XXXVI, no. 3-4/1997,
Hanganu M., Crăciun I., Lupta antisubmarin în războiul naval modern, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2003
Haug H., Humanité pour touts, Institut Henry Dunant, Haupt, Geneva, 1993
Held D., Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom , Iași ,2004
Hirst P., Război și putere în secolul XXI, Editura Antet, 1999
Hutington P. Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, 1998
Ioan Alex., Drept administrativ comparat, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2003
Iordache C., Cadrul juridic de limitare a a efectelor razboiului asupra mediului natural . Sesiunea de comunicări științifice 14-15 aprilie 2005, București, Editura UNAp
Iordache C., Drept Internațional Umanitar, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009
Iordache C., Drept Operațional, București, Editura UNAp, 2003
Iordache C., Drept operațional, Editura AISM, 2002
Irimia I., Drept internaționl umanitar, Editura Fundația „Andrei Șaguna”, 1999
Kaldor M., Războaie vechi și noi, violența organizată în epoca globalizării, Editura Antet, 2000
Kant I., Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991
Kaplan D. R., Politici de război, Editura Polirom, Iași, 2002
Kirițescu C., Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
Küng H, Religie,violență și războaie sfinte, în RRDU nr. 53/2005
MacDonald R., L’emploi de la force par les Etats en droit international, în Droit international, Ed. A. Pedone, Tome 2, red.gen M. Bedjaoui, Paris
Marret J.-L., Tehnicile terorismului. Metodele și practicile meseriei de terorist, București, Editura Corint, 2002
Mazilu D., Dreptul păcii, Editura Academiei, București, 1983
Micu D., Garantarea drepturilor omului, Editura ALL BECK, București, 1998
Miga-Beșteliu R., Drept internațional, introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 1997
Moțoc I., Interpréter la guêrre, Editions Babel, Bucharest, 1997
Mulinen, Frederic de, Manual de dreptul războiului pentru forțele armate, Editura Lumina Tipo SRL, Ploiești, 1999, în traducere ; în original editat de C.I.C.R., Geneva, 1989
Munoz- Rogas D., Frésard J.J., Originile comportamentului în război ; a înțelege și a preveni încălcările dreptului internațional umanitar, în RRDU nr. 49/2004
Murakami H., Undergound. Atentatul de laTokio și spiritul japonez, Editura Polirom, 2008
Muraru I., Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998
Muraru I., Protecția constituțională a libertăților de opinie, Editura Lumina Lex, Bucuresși, 1999
Mureșan D., Potârniche M.-T., Stăncilă L., Adevăruri despre Cecenia, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007
Mureșan M, Țenu C, Stăncilă L. ,Corelația artei militare cu fenomenul militar, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
Mureșan M. Și colectiv, Securitatea europeană la începutul mileniului III, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
Mureșan M., Văduva G., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004
Mureșan M., Enache D., Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea națională a României în epoca globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005
Mureșan M., Stăncilă L., Enache D. ,Tendințe în evoluția teoriei și practicii războiului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
Mureșan M., Stăncilă L., Enache D., Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
Mureșan M., Toma G., Provocările începutului de mileniu: convenționale- neconvenționale- asimetrice, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2003
Mureșan M., Țenu C., Stăncilă L., Corelația artei militare cu fenomenul militar contemporan, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,București, 2005
Mureșan M., Țenu C., Stăncilă L., Operațiile întrunite în războiul viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005
Năstase A., Aurescu B., Drept internațional contemporan, Editura All Beck 2000
NĂSTASE A., AURESCU B., Drept internațional contemporan. Texte esențiale., Editura R.A. Monitorul Oficial, 2000
Năstase A., Aurescu B., Jura C., Drept internațional public, sinteze pentru examen, Editura All Beck, 2002
Năstase A., Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, I.R.D.O. București, 1992
Omario K., Security Beyond Intractabily Knowledge Base, 2003
Onișoru C., Ozunu V.M., Oprea G., Elemente de artă strategică românească, București, 2001
Onișoru C., Relații internaționale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Onișoru C., Teoria strategiei militare, Editura AISM, București, 2000
Oppenheim L, Tratado de Derecho International Publico, Tome II, vol. II, Bosh, Barcelona, 1967
Oprea G., Suceavă I., Cloșcă I.. Dreptul Internațional Umanitar, Instrumente juridice internaționale, R.A. Monitorul Oficial, București, 2003
Ortega y Gasset, Jose, Europa și ideea de națiune, Editura Humanitas, București, 2002
Paerson I., The air war in Indochina, Editura Boston, 1987,în RDPMDG nr.XXVI – 1,2,3
Pasquier Claude de, Introduction à la théorie générale à la philosophie du Droît, P.U.F. Paris, Neuchâtel, 1937
Patrinogic J., Meriboute Z., Terorism and International Law, International Institute of Humanitarian Law, Collection of publications no. 5, 1986
Petrache I. A., Dreptul Internațional Public, Dreptul Internațional Umanitar ; convergențe-divergențe, în R.R.D.U. nr. 46/2003
Pffaner T., Crearea unei Curți Penale Internaționale Permanente, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 2 (20), 1998
Pictet J., Développement sunt principes du droit international humanitaire, Institut Henry Dunant, Geneva, 1983
Popescu C.L., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (1999-2002), Editura ALL BECK, București, 2003
Popescu D., Năstase A. (coord), Sistemul principiilor dreptului internațional, Editura Academiei, București, 1986
Popescu D., Năstase A., Coman F., Drept internațional public, Editura Șansa, București, 1994
Purdă N., Drept internațional umanitar, Editura Lumina Lex, 2004
Ratner S.R., Convențiile de la Geneva, articol publicat în revista Foreign Policy România , aprilie – mai 2008
Rauch E., Raport au Comité de la protection de la vie humaine dans les conflits armés de la société internationale de droit penal militaire sunt de droit de la guèrre , 1987 în RDPMDG, no.1,2,3,4
Renoux Y., Glossary of International Treaties in French, English, Spanish, Italian, Dutch, German and Russian, Amsterdam, 1970
Robertson P, Agenda ordinii mondiale, Editura Alma Tip, 1991
Rosenau J.N., Turbulență în politica mondială, o teorie a schimbării și a continuității, Editura Academiei României, București, 1994
Rousseau Ch. , Le droit des conflits armés, Edition A. Pedone, 1983
Rousseau Ch., Droit International Publique, Sirey, Paris, 1970
Sandoz Yves, Lupta contra terorismului și dreptul internațional – riscuri și oportunități, în R.R.D.U. nr. 43 și 45/2003
Scăunaș S., Consecințe ale aplicării dreptului conflictelor armate asupra acțiunii statului major, în GMR nr. 3/1995
Scăunaș S., Drept internațional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001
Scăunaș S., Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar, Editura All Beck, 2002
Schindler D, Dezvoltarea reversibilă și violarea persistentă a dreptului internațional umanitar, în volumul Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de știință, Editura V.I.S. PRINT – 2006
Schmidt M., Counter-terrorism and the Use of Force in International Law, The Marshall Center Papers, no. 2/2002
Schwarzenberger S., The Law of Armed Conflict, Londra, 1968
Stăncilă L. ,Dimensiunea militară a operației antiteroriste, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
Stăncilă L., Terorismul – provocare a secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
Stăncilă L., Țenu C. ,Formele specifice conflictelor militare moderne, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005
Stăncilă L., Țenu C., Terorismul, istorie, forme, combatere, Editura Omega, 2001
Sun Tzî , Arta războiului, Editura Militară, București, 1976
Thelin K, Consilierii juridici pe lângă forțele armate, în RRDU nr. 5/1994
Toffler A. Și H., Război și antirăzboi, Editura Antet, 1995
Toffler A., Powershift. Putere și mișcare, Editura Antet, 1995
Toma G., Stăncilă L., Țenu C., Arta operativă între controversă, actualitate și perspectivă, Editura AISM, București, 2001
Toma G., Stăncilă L., Țenu C., Tratat de strategie, Editura Militară, București, vol 1 și 2, 2001
Trandafir C., Stoica M., Șopu M., Influența terorismului internațional în Europa, Editura Sitech, Craiova, 2003
Țenu C., Mureșan M., Stăncilă L., Corelația artei militare cu fenomenul militar contemporan, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,București, 2005
Țenu C., Bazele nomologice ale acțiunilor militare în războiul modern, Editura Academiei de Înalte Studii militare, București, 2003
Țenu C., Formele specifice conflictelor militare moderne, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,București, 2005
Țenu C., Stăncilă L., Enache D., Fundamentele întrebuințării forțelor terestre în acțiunile militare moderne, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005
Țenu C., Stăncilă L., Terorismul, istorie, forme, combatere, Editura Omega, 2001
Uscoi N., Oprea G., Introducere în dreptul internațional umanitar, Editura Certega, 1999
Vasile P., Asimetria strategică, Editura D.B.H., București, 2001
Vasile P., Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., 2000
Veuthey M., Guérilla sunt Droit Humanitaire, C.C.I.R., Geneva, 1983
Voicu M., Protecția Eropeană a drepturilor omului, teorie și jurisprudență, Editura Lumina Lex, 2001
Volker K., Kosovo și dreptul internațional umanitar, R.R.D.U. nr. 31-32/2000
Waltz K., Omul, statul și războiul, Institutul European, Iași, 2001
Zăpârțan L. P., Relațiile internaționale, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2001
Diverse:
Comunicări științifice internaționale
Armata României la început de secol, posibile opțiuni și evoluții – Sesiunea de comunicări științifice, 26 aprilie 2001, Secțiunea I – Securitate și apărarea națională, Dreptul internațional aplicabil în conflictele armate – Operații multinaționale – Vol 1 și 2, A.I.S.M., București, 2001
Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI, Sesiunea de comunicări științifice, Editura Universității Naționale de Apărare « Carol I », București, 2005
Securitatea și apărarea spațiului sud- est european în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Sesiunea de comunicări științifice 2006
Drept și relații internaționale, sesiunea de comunicări științifice, Colegiul de Război, Editura Universității Naționale de Apărare « Carol I », București, 2006
Strategii de apărare și securitate la frontiera răsăriteană a NATO și UE, sesiunea de comunicări științifice , Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 2006
Spațiul sud-est european în contextul globalizării, sesiune de comunicări științifice, Editura Universității Naționale de Apărare « Carol I », București, 2007
Mediul de internet:
www.onuinfo.ro
www.mae.ro
www.presamil.ro
www.ancex.ro
www.europa.eu.
www.nato.int
www.osce.org
www.lawofwar.org.
http::/www.infoeuropa. ro
http::/www.mie.ro
http::/www.gov.ro
http:://ec.europa.eu
http://www.un.org/News/ossg/sg/stories/sg-terrorism.htm
http://www.dwelle.de/romanian/nachrichten/2.61459.1.html
http://www.nato.int/
http://contrast.20m.com/interviu_terorismul_atac.
http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/79635.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tendinte In Evolutia Si Aplicarea Dreptului International Umanitar In Conflictele Actiunile Militare ale Noului Mileniu (ID: 130033)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.