Temeiurile Reformarii Hotararii Judecatoresti
TEMEIURILE REFORMĂRII HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
ÎN ORDINE DE APEL
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CALEA DE ATAC APELUL
1.1. Conceptul și scurta evoluție a apelului
1.2. Caracterele apelului conform legislației naționale și prevederilor doctrinale
2. REFORMAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI PE MOTIVE DE TEMEINICIE ȘI ÎNCĂLCARE A NORMELOR DE DREPT SUBSTANȚIAL
2.1. Temeiurile reformării hotărârii judecătorești pe motive de netemeinicie
2.2. Încălcarea normelor de drept substanțial – temei de reformare a hotărârii judecătorești
2.3. Interpretarea eronată a dreptului substanțial ca temei de reformare
III. REFORMAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI DIN CAUZA ÎNCĂLCĂRII PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII PROCESUALE
3.1. Încălcări prezumate absolute a normelor de drept procesual
3.2. Alte încălcări a normelor de drept procesual – temei de casare a hotărârii judecătorești
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Calea de atac apelul este una din cele mai importante aspecte ale procesului civil. Importanța acestei instituții derivă din faptul că instanța competentă să judece cauza în ordine de apel este chemată să soluționeze o eventuală eroare de care poate fi lovită hotărârea primei instanțe. Astfel, orice legislație democratică este de neconceput fără existența apelului sau a altei căi de atac similare, deoarece despre activitatea judecătorească nu se poate afirma cu certitudine ca despre una neafectată de erori de interpretare, de stabilire a faptelor și de aplicare corectă a normelor de drept. Deci, conchidem că devine strict necesara existența și aplicarea unei căi de atac precum este apelul.
Tema abordată de noi în prezenta lucrare este de o importanță deosebită, deoarece în ea vom aborda aspectele teoretice și practice a temeiurilor reformării hotărârii primei instanțe în ordine de apel. Reformarea hotărârilor judecătorești în ordine de apel nu poate avea loc haotic, ci într-o modalitate strict determinată de lege. Din acest aspect, pentru remedierea eventualelor greșeli ținând de aprecierea fondului cauzei, ori de încălcarea unor norme de ordin strict procedural, o cale de atac precum apelul este indispensabilă în orice sistem procesual. În ansamblul complex al căilor de atac, atât în opinia practicienilor cât și a majorității teoreticienilor, se detașează ca importanță apelul; justificarea unei astfel de aprecieri rezidă în aceea că apelul, fiind o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare, asigură îndreptarea unei hotărâri nelegale, realizează principiul dublului grad de jurisdicție și reprezintă nu numai un remediu jurisdicțional, ci și unul jurisprudențial, asigurând omogenizarea practicii instanțelor în interpretarea și aplicarea regulilor de drept. Astfel, efectuarea de către instanța de apel a controlului judiciar sub toate aspectele, asupra hotărârii primei instanțe, verificarea legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate, poate avea ca consecință casarea ori modificarea celor greșite, sau menținerea (confirmarea) celor ce sunt legale și temeinice. Este posibil ca hotărârea pronunțată de prima instanță să fie una greșită, fie din culpa judecătorului, care nedepunând toate eforturile pentru a stabili adevăratele raporturi dintre părți, a săvârșit o eroare în aplicarea legii, fie din culpa părților, care nu s-au apărat complet. Anume studierea amănunțită sau detaliată a temeiurilor reformării hotărârilor judecătorești în ordine de apel ar da o calitate mai bună actului de justiție, nu ar permite admiterea unor erori de legalitate sau de temeinicie la examinarea cauzei în prima instanță.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul tezei este efectuarea unei analize complexe și din toate aspectele a temeiurilor de reformare a hotărârilor judecătorești în ordine de apel. Ne propunem să dezvăluim toate aspectele reformării hotărârilor judecătorești în ordine de apel, abordând analitic temeiurile de reformare; din motive de netemeinicie, din motive de nelegalitate, încălcarea normelor de drept substanțial, încălcarea normelor de drept procesual.
În proiect ne propunem atingerea următoarelor obiective:
cercetarea naturii juridice a temeiurilor reformării hotărârilor judecătorești în ordine de apel;
analiza evoluției istorice a apelului;
stabilirea caracterelor apelului conform legislației naționale și a prevederilor doctrinale;
analiza generală a temeiurilor de reformare a hotărârilor judecătorești în ordine de apel;
analiza reformării hotărârilor judecătorești în ordine de apel pe motive de netemeinicie;
stabilirea și analiza interpretării eronate a normelor de drept material ca temei de reformare a hotărârilor judecătorești în ordine de apel;
analiza reformării hotărârilor judecătorești în urma încălcării principiului legalității procesuale;
analiza încălcărilor prezumate absolute ale normelor de drept procesual ce servesc drept temei de reformare a hotărârilor judecătorești;
analiza altor încălcări ale normelor de drept procesual, ca temei de reformare a hotărârilor judecătorești;
analiza practicii judiciare privind judecarea cauzelor civile în ordine de apel;
stabilirea și analiza regimului juridic privind invocarea temeiurilor de drept procesual în reformarea hotărârilor judecătorești;
analiza comparativă a temeiurilor de reformare a hotărârilor judecătorești în ordine de apel în legislațiile procedurale ale României, Federației Ruse și Republicii Italiene;
formularea concluziilor, recomandărilor și a propunerilor de lege ferenda.
Metodologia cercetării. La abordarea analitică a temei în cauză am aplicat mai multe metode pentru o mai bună dezvăluire a ei. A fost utilizată îndeosebi metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică și metoda sistemică. Am folosit metodele enumerate supra pentru o abordare și o analiză cât mai complexă, eficientă și reușită a temeiurilor de reformare a hotărârilor judecătorești, pentru a stabili o calitate mai bună a actului de justiție pronunțat în prima instanță.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Din punct de vedere teoretic, proiectul este un studiu complex al temeiurilor de reformare a hotărârilor judecătorești în ordine de apel. Acest studiu permite stabilirea și analiza din toate aspectele a temeiurilor de reformare, precum și limitele aplicării lor. Valoarea aplicativă a proiectului se manifestă prin propunerile de lege ferenda pe care le-am formulat cu ocazia studierii și cercetării instituției date. Astfel, am formulat mai multe propuneri de soluționare a problemelor cu care se confruntă practica judiciară, venind cu ele în calitate de recomandări pentru instanțele judecătorești.
Structura tezei. Luând în considerație actualitatea și importanța subiectului cercetat, am ales să abordăm temeiurile de reformare a hotărârii judecătorești în ordine de apel în trei capitole. Astfel, primul capitol va cuprinde aspecte teoretice, considerații generale despre temeiurile de reformare a hotărârii judecătorești în ordine de apel. Printre aceste aspecte vom analiza conceptul căii de atac apelul, scurta evoluție a apelului. La fel vom analiza și caracterele apelului în raport cu legislația națională și prevederile doctrinale. Capitolul doi va cuprinde analiza reformării hotărârii judecătorești pe motive de netemeinicie, de încălcare a normelor de drept material și de interpretare eronată a normelor de drept substanțial. Al treilea capitol va cuprinde cercetarea din mai multe aspecte a încălcării principiului legalității procesuale ca temei de reformare a hotărârii judecătorești în ordine de apel, analiza încălcărilor prezumate absolute a normelor de drept procesual ce au ca rezultat casarea hotărârii în apel, precum și analiza altor încălcări a normelor de drept procesual care atrag după sine sancționarea în ordine de apel a hotărârii pronunțate de prima instanță.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CALEA DE ATAC APELUL
1.1. Conceptul și scurta evoluție a apelului
Apelul este pe departe una din cele mai importante și sofisticate instituții ale dreptului procesual civil. Este chemat să remedieze eventualele erori sau omisiuni admise în procesul judecării cauzei în prima instanță. Apelul este o cale ordinară de atac, prin intermediul căreia oricare dintre părți poate solicita unei jurisdicții superioare reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond [12, p. 556]. Codul nostru de procedură civilă nu dă o definiție apelului, dar aceasta este în principiu nu sarcina legiuitorului, ci a doctrinei de specialitate. Definiția dată în doctrină este una de maximă generalitate, dar ea cuprinde toate elementele esențiale unei căi de atac – subiectul, obiectul și scopul apelului [13, p. 319-320]. Examinând reglementarea apelului în prevederile art. 357 – 396 Cod de procedură civilă al Republicii Moldova – în continuare C. pr. civ., deducem că apelul este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare [3]. Este ordinară, întrucât pot fi invocate orice motive de nelegalitate și/sau de netemeinicie a hotărârii pronunțate în prima instanță și atacată cu apel, fapt dedus din prevederile articolului 357 C. pr. civ. Este o cale de atac comună, deoarece ea se află nemijlocit la dispoziția părților. Este o cale de atac de reformare, întrucât soluționarea ei nu numai că revine unei instanțe superioare celei care a pronunțat hotărârea contestată, dar această instanță se poate substitui celei primare, pronunțând o altă hotărâre decât hotărârea care a fost atacată [18, p. 170]. Este o cale de atac devolutivă deoarece, în condițiile legii, prin declanșarea ei și astfel investirea instanței de control judiciar, în principiu se provoacă o nouă judecată în fond. După reglementările art. 363 al C. pr. civ., apelul este suspensiv de executare în sensul că hotărârea, pe durata termenului de declarare a apelului și pe durata judecării apelului nu poate fi pusă la executare. Acest fapt derivă în principiu din caracterul devolutiv al apelului, în sensul că hotărârea este susceptibilă de executare numai după ce judecata în fond s-a încheiat definitiv, inclusiv trecând al doilea grad de jurisdicție. Această cale de atac oferă părților posibilitatea de a provoca controlul judiciar asupra actului de justiție afectat în esența sa de o greșeală de judecată. Prin intermediul apelului cauza ajunge în fața unei instanțe superioare care va efectua un nou examen al acesteia spre a pronunța o soluție în concordanță cu adevărul și conformă cu norma juridică. Instituția apelului, sub diferite forme, se găsește practic în toate legislațiile, găsindu-și începutul în cele mai vechi timpuri și menținându-se până în prezent. Acest lucru este firesc, deoarece există posibilitatea ca hotărârea luată de o instanță de judecată să fie greșită, fie din culpa judecătorului, care nedepunând toate eforturile pentru a stabili adevăratele raporturi între părți, a săvârșit o eroare în aplicarea legii, fie din culpa părților, care nu s-au apărat complet [13, pag. 314]. S-a discutat mult asupra originii acestei instituții. Sunt păreri care afirmă că calea de atac apelul ar fi existat chiar în cele mai vechi legislații, deoarece în toate timpurile atât legiuitorii, cât și doctrinarii preocupați de ideea perfecțiunii justiției, au căutat ca prin anumite garanții să înlăture pe cât posibil consecințele erorii sau ignoranței judecătorilor în examinarea litigiilor [14, p. 42]. După alte păreri, apelul ar fi având o dată mai recentă, și ar fi apărut atunci când împricinații, exasperați de parțialitatea și rea-credința judecătorilor, sau de insuficiența cadrului legislativ, ar fi început să recurgă la conducătorul statului pentru rezolvarea contradicțiilor, ca la o instanță ierarhic superioară [15, p. 3]. În dreptul roman, dreptul de a exercita apel în fața unei jurisdicții superioare, era necunoscut. Cauza era trimisă de magistrat la un judecător privat, care acorda sau refuza cele cerute de reclamant. Părțile nu puteau apela împotriva hotărârii luate și cel mult erauece în toate timpurile atât legiuitorii, cât și doctrinarii preocupați de ideea perfecțiunii justiției, au căutat ca prin anumite garanții să înlăture pe cât posibil consecințele erorii sau ignoranței judecătorilor în examinarea litigiilor [14, p. 42]. După alte păreri, apelul ar fi având o dată mai recentă, și ar fi apărut atunci când împricinații, exasperați de parțialitatea și rea-credința judecătorilor, sau de insuficiența cadrului legislativ, ar fi început să recurgă la conducătorul statului pentru rezolvarea contradicțiilor, ca la o instanță ierarhic superioară [15, p. 3]. În dreptul roman, dreptul de a exercita apel în fața unei jurisdicții superioare, era necunoscut. Cauza era trimisă de magistrat la un judecător privat, care acorda sau refuza cele cerute de reclamant. Părțile nu puteau apela împotriva hotărârii luate și cel mult erau în posibilitatea de a paraliza efectul ei prin intervenția altui magistrat, egal în grad, care putea să se opună la executarea sentinței pronunțate [13, p. 316]. Acest veto nu se acorda ușor, se intervenea la tribunat, tribunii se întruneau în colegiu și decideau după ce audiau părțile în contradictoriu. În provincii, unde nu exista decât un magistrat superior, cum era proconsulul, nu se putea face intercesio împotriva hotărârii date de magistratul către acesta. Veto-ul magistratului nu avea altă putere decât a opri execuția, și în nici un caz nu înlocuia sentința sau hotărârea atacată prin una nouă. Apelul – appellatio – apare în dreptul roman, într-o formă apropiată de cea cunoscută în procedurile moderne [14, p. 42]. Prin stabilirea puterii imperiale s-a ierarhizat și justiția, astfel hotărârile date de pretori puteau fi reformate de către împărat. Regulile fundamentale ale apelului au fost puse de către Augustus prin legea iuliaiudiciaria, care ulterior a fost completată de alte legi. Sub semnul acestor legi, hotărârile judecătorești, definitive sau interlocutorii, puteau fi atacate cu apel. Dreptul la apel a fost din ce în ce mai restrâns sub împărații creștini. Codul Theodosian oprea apelul împotriva hotărârilor interlocutorii și preparatorii în genere. Iustinian nu a permis apelul împotriva judecăților incidente sau interlocutorii decât după judecarea fondului.
În sistemul de drept francez, dreptul la apel a fost conceput diferit, până la reforma judiciară a Sf. Ludovic, care a introdus legislația judecătorească. În urma ordonanței lui Ludovic al XIV-lea, hotărârile judecătorești puteau fi atacate cu apel printr-o procedură foarte complicată, procedură care a atras de altfel critica aspră a lui Voltaire asupra formalismului exagerat [13, p. 316]. Revoluția franceză a adus cu sine ideile de egalizare și simplificare a formelor procedurale, astfel că în anul 1790 Adunarea Constituantă a admis apelul, însă dezbătut înaintea unui tribunal de același grad. Sub consulat, Napoleon I a reintrodus curțile de apel, care au rămas până în prezent instanțe judecătorești apelative prin excelență. Cât privește evoluția apelului în România, principatele române Țara Românească și Moldova, care au ajuns sub protecția Rusiei prin pacea de la Adrianopole din 1829, au primit de la acest regim o organizare administrativă și judecătorească prin Regulamentul Organic din 1831, care s-a extins până în anul 1865. În Regulamentul Organic organizarea judecătorească era practic o reproducere a sistemului judecătoresc roman, cu careva influențe din vechiul dreptul francez și Legea Adunării Constituante Franceze din 16 august 1790. Astfel, prin Regulamentul Organic s-au instituit trei grade de jurisdicție ordinară. Primul grad de jurisdicție era constituit în fiecare județ dintr-un tribunal compus din președinte, doi membri și un procuror. Al doilea grad de jurisdicție s-a manifestat prin instituirea Divanurilor de Apel. Fiecare Divan de Apel era compus dintr-un președinte și patru membri. Ele judecau în prima instanță toate apelurile declarate împotriva hotărârilor date de judecătoriile de județ. Cel de-al treilea grad de jurisdicție era format din Divanurile domnești. După modelul Codului francez din 1806 și al Legii de procedură civilă din 1819 a Cantonului Genova, a fost adoptat în 1865 Codul de procedură civilă [17, p. 687]. În 1952, la 1 august, calea de atac apelul, a fost suprimată prin Decretul nr. 132 din 19 iunie 1952 [14, p. 45], la fel ca și Curțile de Apel, rămânând singura cale ordinară de atac recursul. Dreptul procesual civil român în sistemul socialist nu a cunoscut calea de atac apelul, principalele argumente invocate împotriva acestei căi de atac era faptul că ar necesita cheltuieli suplimentare pentru părți și că judecata se tergiversa cu ușurință. De asemenea se mai motiva că judecarea cauzei în a doua instanță de fond nu constituie nici o garanție pentru părți că a doua instanță va da o soluție mai justă, invocând astfel nejustificarea prelungirii termenului. Apelul și Curțile de Apel au fost reinstaurate în anul 1993.
1.2. Caracterele apelului conform legislației naționale și prevederilor doctrinale
Din definiția dată apelului în doctrina de specialitate, conchidem faptul că apelul este o cale de atac ordinară, comună, de reformare,devolutivă și suspensivă de executare. Specificarea caracterelor juridice ale apelului rezultă din analiza efectelor procedurale produse de această cale de atac, inclusiv din misiunea originară a acestei căi de atac de a realiza controlul judiciar în cadrul mecanismului dublului grad de jurisdicție [14, p. 47]. Apelul a fost conceput ca o cale de atac care să permită realizarea unei reexaminări a cauzei, a unui control integral asupra modului în care a fost judecată cauza în prima instanță, rejudecarea fondului, schimbarea hotărârii primei instanțe. Astfel, conceptul veritabil al dublului grad de jurisdicție reclamă ca pricina să fie transmisă unei instanțe de control ierarhic superioară, căreia îi este acordată puterea de a avea în vedere toate aspectele procesului decizional din instanța inferioară. Astfel, ridicând calitatea actului de justiție, se respectă și dreptul persoanei la un proces echitabil, drept apărat de art. 6 al Convenției europene pentru drepturile omului [9].
Primul din caracterele apelului pe care ne-am propus să-l analizăm este caracterul de cale ordinară de atac. La o analiză superficială, acest caracter al apelului își găsește reflectarea în prevederile art. 357 C. pr. civ.. Analizând mai în profunzime, deducem că conceptul de cale ordinară de atac semnifică libertatea deplină de exercitare a unui asemenea remediu oferit de către legislator, inexistența vreunei condiții restrictive în privința deschiderii acestuia [14, p. 48]. Astfel, apelul poate fi exercitat pentru orice fel de motive sau temeiuri, indiferent de natura lor, afectate de condiția să aibă tangență cu cauza examinată în prima instanță, desigur. Motivele pot viza atât modul în care instanța de fond a stabilit în cadrul judecării cauzei circumstanțele de fapt ale pricini, cât și modul în care a fost aplicată norma de drept material și norma de drept procedural. Cu alte cuvinte, apelul este accesibil în orice situație, constituind, de altfel, prototipul căii ordinare de atac.
Al doilea caracter al căii de atac apelul este caracterul comun. Acest caracter este întărit de către legiuitor în art. 360 C. pr. civ., conform căruia sunt în drept să declare apel „părțile și alți participanți la proces”. El se manifestă prin faptul că este deschis tuturor părților din proces și nu doar unui subiect calificat. Astfel, părțile îmbracă mantia oferită de principul fundamental al procesului civil sub forma egalității în fața legii și a justiției, deci legiuitorul nu delimitează în drepturi pe careva din participanții la proces, oferindu-le tuturor, fără excepții, posibilitatea de a pune în acțiune mecanismul celui de-al doilea grad de jurisdicție.
Al treilea caracter specific apelului propus de noi spre analiză este caracterul de reformare. În doctrina noastră, în dependență de ierarhia instanțelor de judecată care examinează hotărârea atacată, căile de atac sunt delimitate în căi de atac de reformare – atunci când controlul judiciar asupra unei hotărâri pronunțate de o instanță se efectuează de către o instanță de judecată ierarhic superioară, și de retractare – atunci când controlul judiciar este efectuat de către o instanță de judecată cu același grad de jurisdicție. Astfel, sesizăm că apelul este calea de atac tipică de reformare, în examinarea lui fiind investită o instanță cu grad de jurisdicție mai înalt decât instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu apel. Acest concept își găsește definirea în art. 358 C. pr. civ., potrivit căruia „Hotărârile pronunțate în prima instanță de judecătorii pot fi atacate cu apel la curțile de apel de drept comun”.
Următorul caracter pe care îl vom analiza este caracterul devolutiv al apelului. Și în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel că instanța de apel nu poate proceda la această nouă judecată în fond decât în limitele stabilite de apelant [19, p. 1078]. Caracterul devolutiv este cel mai caracteristic și mai semnificativ efect sau trăsătură a apelului. Prin acest caracter, apelul se distinge în cel mai categoric mod de recurs. Cuvântul „devolutiv” își are etimonul în verbul latin devolvere, care înseamnă a trece sau transmite ceva de la o persoană la alta. De aceea, în materia căilor de atac, prin devoluțiune se înțelege transmiterea dreptului de a judeca de la un judecător de grad inferior a quo la un judecător de grad superior a quem [12, p. 573]. Într-o formulă mai sintetică se poate spune că caracterul devolutiv al unei căi de atac constă într-o adevărată și completă „reînnoire” sau „reeditare” a judecății. Acest caracter presupune posibilitatea părților de a supune judecării în apel a litigiului dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în prima instanță. Caracterul devolutiv al apelului nu este caracteristic doar dreptului modern. Un asemenea efect a fost recunoscut apelului și în trecut. În timpul lui Iustinian, prin Constituția Ampliorem din anul 530, s-a conferit instanței de apel puteri destul de largi în examinarea cauzelor, aceasta având posibilitatea de a reforma hotărârea atacată atât în favoarea apelantului, cât și în defavoarea acestuia communio appellationis [14, p. 51]. În sistemul nostru de drept apelul are un caracter deplin, adică prin intermediul apelului se devoluează în fața judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin. De remarcat faptul că legiuitorul nostru a acordat efect devolutiv apelului din mai multe considerente, dintre care se evidențiază necesitatea unei reeditări a judecății de teama parțialității primei jurisdicții, în speranța că a doua jurisdicție, ierarhic superioară și în colegială, va fi mai calificată în exercitarea unui control al legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Devoluțiunea însă, nu are un caracter absolut, deoarece implică anumite limitări. Ea se mărginește în limita principiilor tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum [12, p. 574].
Prima regulă restrictivă – tantum devolutum quantum apellatum – constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale care se aplică și în fața instanțelor de control judiciar ordinar. Această regulă exprimă întocmai ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel. Prin urmare, instanța de apel nu se poate pronunța asupra altor motive decât cele indicate sau cuprinse în cererea de apel, procedând la rejudecarea fondului numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată. Regula tantum devolutum quantum apellatum este statornicită în mod expres de legiuitorul nostru în prevederile art. 373 C. pr. civ., care reglementează limitele judecării apelului „Instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referințelor și obiecțiilor înaintate, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în ceea ce privește circumstanțele de fapt și aplicarea legii în prima instanță” [7]. Acest principiu își găsește reglementarea expresă nu numai în legislația noastră, dar și în alte legislații [6, 8]. Devoluțiunea poate fi totală sau parțială. De exemplu, reclamantul care a introdus o cerere de chemare în judecată împotriva mai multor pârâți, poate ca, prin apelul declarat împotriva hotărârii ce i-a respins cererea respectivă, să reafirme pretențiile sale numai față de unii dintre pârâții de la prima instanță. Dacă au fost formulate mai multe capete de cerere și prima instanță le-a admis pe unele și pe celelalte le-a respins, reclamantul are interes să le apeleze numai pe cele respinse, iar pârâtul numai pe cele admise, așa încât devoluțiunea va apărea numai în privința unora din pretențiile deduse judecății primei instanțe. Atunci când apelantul nu precizează că limitează efectul devolutiv la anumite aspecte judecate în prima instanță, ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel, se va admite că devoluțiunea operează pentru toate problemele de fapt și de drept deduse judecății. Dacă hotărârea a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în autoritatea de lucru judecat, iar instanța de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părțile ce nu au declarat apel. Sunt anumite situații în care apelul nu prezintă efect devolutiv. Uneori, apelantul nu urmărește să aibă loc o rejudecare a fondului, ci doar ca instanța de apel să anuleze hotărârea primei instanțe, mai exact să respingă cererea de chemare în judecată în baza unei excepții procesuale peremptorii, de exemplu, când prin cererea de apel se invocă res judicata, lipsa reclamației administrative prealabile într-un litigiu de contencios administrativ, invocarea prescripției etc. Alteori, deși ar putea avea loc o rejudecare a fondului în instanța de apel, legea prevede că doar se desființează hotărârea atacată, iar pricina se trimite spre rejudecare primei instanțe, ori instanței competente sau organului de jurisdicție competent – articolul 385 alin.(1) lit. d) și i) C. pr. civ.
Efectul devolutiv al apelului este limitat și de regula – tantum devolutum quantum iudicatum [13, p. 335]. Conform reglementărilor legislației naționale, apelul reprezintă a cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri nedefinitive, deci un mijloc procesual de continuare a procesului, al cărui cadru, sub aspectul obiectului și al părților, a fost stabilit înaintea primei instanțe, dar nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual, prin care să se formuleze noi pretenții între părți sau să se atragă la judecată și alte persoane [3]. Efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra la aceea ce s-a judecat în prima instanță. Un litigiu poate fi dus în întregime în fața instanței de apel, însă devoluțiunea operează numai cu privire la aspectele judecate de către instanța a cărei hotărâre a fost apelată. Acest fapt în principiu este și logic, având o justificație deplină, deoarece instanța de apel realizează un control judiciar asupra hotărârii primei instanțe, care presupune de fapt amplasarea instanței de apel pe același teren pe care a fost plasat instanța de fond. Așadar, prin intermediul apelului nu poate fi lărgit cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. În caz contrar, în viziunea noastră, ar fi încălcat grav principiul dublului grad de jurisdicție. Regula – tantum devolutum quantum iudicatum – este consacrată de către legiuitorul nostru în prevederile alineatului 3 al articolului 372 C. pr. civ. „În apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părților, temeiul sau obiectul acțiunii și nici nu pot fi înaintate noi pretenții”. După cum putem menționa, textul legii vizează elementele esențiale ale acțiunii civile, fiind instituit principiul inadmisibilității elementelor menționate.
În primul rând observăm că legea interzice schimbarea în apel a calității procedurale a părților. Noțiunea de calitate, după cum indică și celebrul profesor român Ioan Leș, nu este folosită numai într-un sens strict procesual, ci și cu importante conotații de drept material [12, p. 575]. Astfel, spre exemplu reclamantul care a revendicat bunul în instanța de fond în calitate de moștenitor nu-și va putea modifica în apel această calitate susținând că a dobândit bunul în calitate de cumpărător. De asemenea, după principiile admise în materie de procedură, nu poate cineva în instanța de apel să schimbe baza cererii sale și nici să prezinte această schimbare ca mijloc de apărare, deoarece chiar în apel, reclamantul nu e pârât în cauză. De exemplu dacă s-a revendicat un imobil în prima instanță și în fața instanței de apel pârâtul în cauză invocă spre apărarea sa un act de donație, spre legitimarea proprietății revendicate, reclamantul nu poate, în apel, schimba baza cererii sale și să ceară revocarea actului de donație.
Legea națională declară inadmisibilă și schimbarea temeiului acțiunii în apel, deci partea interesată nu poate modifica temeiul juridic al acțiunii. Se consideră modificarea temeiului juridic al acțiunii dacă, spre exemplu, în instanța de fond reclamantul a solicitat încasarea unei sume bănești cu titlul de împrumut, dar în apel se invocă depozitul, dacă reclamantul în prima instanță și-a întemeiat pretențiile în cererea de chemare în judecată pe răspunderea contractuală, iar în apel invocă răspunderea delictuală, dacă în instanța de fond reclamantul a înaintat o cerere de chemare în judecată privind constatarea nulității unui act juridic pentru vicierea consimțământului prin dol – sancțiunea fiind nulitatea relativă și nu nulitatea absolută – , în condițiile în care de la instanța de fond s-a solicitat constatarea nulității pentru lipsa capacității de a contracta, echivalează cu schimbarea temeiului juridic, astfel, temeiul de declarare a nulității actului juridic fiind diferit. Analizând sintagma introdusă de legislatorul nostru „noi pretenții”, înțelegem de fapt pretenții de ordin nou, care nu au legătură tangentă cu pretențiile înaintate în prima instanță. Există schimbare de obiect când în prima instanță se cere revendicarea unui bun, dar în apel se solicită recunoașterea dreptului de folosință.
Excepție expres prevăzută de legislator în prevederile articolului 372 alin.(3) C. pr. civ. este „se pot cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărârii în prima instanță, se poate solicita o compensație legală”. Textul citat cuprinde o formulare largă, care permite valorificarea în apel a tuturor dobânzilor, ratelor și a oricărei despăgubiri apărute după pronunțarea hotărârii primei instanțe. De asemenea, legislatorul prin textul dat permite și valorificarea compensației legale direct în instanța de apel, nu însă și a compensației judiciare [12, p. 578]. De exemplu pârâtul atacă cu apel hotărârea prin care s-au admis pretențiile formulate împotriva lui privind revendicarea unui imobil precum și a restituirii fructelor culese până la momentul pronunțării hotărârii. Reclamantul intimat poate cere să-l oblige pe partea adversă la restituirea fructelor culese după pronunțarea hotărârii în prima instanță și până la pronunțarea deciziei instanței de apel. La acest moment, problema pusă în discuție este tranșată în sensul că dispozițiile articolului 372 C. pr. civ., sunt de ordine publică, astfel că normele au un caracter imperativ, părțile nefiind în posibilitate de a deroga de la ele. Instanța nu poate da o asemenea autorizare, ba mai mult decât atât, este obligată să invoce din oficiu inadmisibilitatea unor noi pretenții înaintate în apel. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost alta, avea să fie exprimată clar, neechivoc, derogările de la regula analizată fiind introduse sau exprimate exhaustiv în lege.
Alt caracter juridic al apelului este suspendarea executării – appellatione pendente nihil innovandum. Hotărârea primei instanțe nu poate fi executată silit cât timp este susceptibilă de apel și nici pe perioada judecării apelului. Tot din faptul că apelul constituie al doilea grad de jurisdicție decurge sau reiese și caracterul său suspensiv de executare. Luând în considerație aceasta, nu poate fi susceptibilă de executare decât o hotărâre judecătorească pronunțată ori menținută, după ce cauza a fost examinată în fond de o a doua instanță, adică după trecerea controlului judiciar în cel de-al doilea grad de jurisdicție, ori după ce se constată că părțile nu au utilizat și nu mai pot utiliza acest beneficiu pus la dispoziție de către legiuitor. Aici se prezumă că părțile sunt de acord cu hotărârea pronunțată de prima instanță [14, p. 66]. Caracterul suspensiv al apelului se regăsește în legislația noastră, unde legiuitorul a consfințit expres acest caracter al apelului în prevederile articolului 363 alin.(1) și (2) C. pr. civ.– alin.(1) „termenul de apel suspendă executarea hotărârii pronunțate în prima instanță, cu excepția cazurilor prevăzute de lege” și alin.(2) „apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărârii”. Aici ținem neapărat să menționăm că sintagma „suspendă” nu este tocmai bine formulată din punct de vedere terminologic. Această sintagmă reclamă o observație. Deși terminologia noastră procedurală folosește în mod tradițional noțiunea de „suspensiv” pentru a desemna caracterul corespunzător al apelului, în realitate executarea silită nu este suspendată în sensul tradițional utilizat pentru a caracteriza incidentul procedural al opririi temporare a cursului executării silite începute. Astfel, în acest sens, apelul nu este o cauză a executării silite începute, ci un impediment legal la declanșarea procedurii de executare. De aceeași părere este și autorul român Sebastian Spinei [14, p. 66].Nu pot fi în principiu puse la executare, adică nu au calitatea de titluri executorii, decât hotărârile executorii și hotărârile definitive. Art. 254 C. pr. civ. arată, în continuare, că hotărârile executorii sunt hotărârile pronunțate în apel și cele date în prima instanță fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile au renunțat expres la apel – art. 360 alin.(2) C. pr. civ. Este vorba, deci, de hotărâri în privința cărora apelul deja și-a manifestat caracterul suspensiv, adică cele date în apel, sau efectul suspensiv nu operează pentru că – legal sau convențional – ele nu sunt susceptibile de apel. În doctrină s-a discutat și se discută dacă și un apel neregular întocmit are un caracter suspensiv de executare. Ținem neapărat să menționăm că caracterul suspensiv de executare este o trăsătură definitorie hotărârilor susceptibile de apel, prin urmare, efectul suspensiv de executare nu poate fi, în principiu, condiționat. În doctrina mai veche se susținea că efectul suspensiv se produce numai în cazul când apelul a fost depus în termenul prescris de lege, nu a fost afectat de vreo-un viciu etc [12, p. 572]. Aici ne exprimăm rezervele față de această afirmație. Considerentul principal al dezacordului nostru este faptul imposibilității de a stabili a priori că apelul este neregulat declarat. Atare vicii procedurale, ca și altele ce ar putea fi invocate, trebuie sau necesită de a fi constatate de instanța de judecată prin hotărâre. La argumentul că o parte se poate folosi de dreptul la apel cu rea-credință, de a utiliza această cale de atac în exclusivitate datorită caracterului suspensiv de executare în scopuri personale de a tergiversa executarea silită, venim cu un contraargument – exercitarea sau valorificarea acestui drept procedural de către o parte, poate da naștere la anumite sancțiuni speciale pentru partea în cauză. Evident, partea care pierde procesul va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a ocazionat.
Caracterul suspensiv al apelului comportă și excepții. Aceasta este stipulat de legiuitor în prevederile articolului 363 alin.(1) C. pr. civ. prin sintagma „…cu excepția cazurilor prevăzute de lege”. În asemenea cazuri, hotărârea primei instanțe poate fi pusă imediat la executare, chiar dacă ea este susceptibilă de apel. Procedurile execuționale se vor desfășura simultan (sau vor precede) procedura judiciară de soluționare a eventualului apel declarat împotriva hotărârii puse la executare. Excepția caracterului de suspendare a executării propriu apelului, în legislația noastră își găsește reglementarea expresă în dispozițiile articolului 256 C. pr. civ.
În concluzie, efectul sau caracterul suspensiv al apelului în dreptul procesual național are un caracter tradițional și prezintă avantaje multiple nu numai pentru partea care declară această cale ordinară de atac, dar și pentru prestigiul justiției. Efectele unei eventuale sacrificări a acestui caracter juridic al apelului ar putea fi dăunătoare și chiar periculoase în situațiile în care hotărârea atacată pe calea apelului urmează să fie desființată.
2. REFORMAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI PE MOTIVE DE TEMEINICE ȘI ÎNCĂLCAREA NORMELEOR DE DREPT SUBSTANȚIAL
2.1. Temeiurile reformării hotărârii judecătorești pe motive de netemeinicie
Momentul culminant al fenomenului judiciar este considerat actul jurisdicțional, numit generic „hotărâre” și care semnifică rostirea dreptului – iuris dictio [18, p.13]. Aceasta, întrucât, în același timp el este concluzia formulată la o cerere având ca obiect un raport litigios, cât și consacrarea unei stări de drept irevocabile prin forța ce este atașată actului de justiție sub denumirea de res judicata – autoritate a lucrului judecat. Actul de justiție este un act autonom, distinct de celelalte acte juridice. Remarcabilul efort doctrinar și jurisprudențial, având ca scop determinarea sau particularizare actului de justiție, s-a determinat în principiu în trei concepții [20, p. 27]. Într-o primă concepție, criteriile actului de justiție sunt extrinseci acestuia, interesând, pentru definirea sa, calitatea autorului acestui act. Astfel, actul jurisdicțional ar urma să fie definit ca un act ce emană de la un organ judiciar, conform unei proceduri specifice, având ca scop oferirea de garanții destinatarilor actului. Nu prea suntem de acord cu această concepție, deoarece în viziunea noastră ea nu rezolvă problema criteriilor actului de justiție, ci doar o deplasează, întrucât ar fi normal să se definească autorul actului ca „organ de jurisdicție” și să se selecteze sau să definească modalitățile de elaborare a actului, modalități care aparțin în exclusivitate actului de justiție, și care fac delimitarea în principiu de alte acte emise de același autor și în cadrul unei proceduri, dar totuși, nu sunt acte de justiție, ci doar acte de administrare judiciară. În cea de-a doua concepție, criteriile actului de justiție sunt intrinseci acestuia, interesând, prin definirea sa, criteriul finalist, adică eficacitatea lui specifică exprimată prin res judicata, precum și criteriul material, adică existența unui litigiu susceptibil de tranșare prin iuris dictio [18, p. 14]. O altă concepție a rezultat prin combinarea unora din criteriile arătate. Această concepție, în principiu, este susținută și de noi, conținând criteriile după cum urmează. Existența unui litigiu, fără de care o activitate jurisdicțională este a priori de neconceput. Emiterea actului de justiție de către un organ care întrunește sau deține toate caracteristicile unui organ jurisdicțional veritabil, fapt care este reflectat și în principiul fundamental al procesului civil național – principiul legalității, consfințit de către legislatorul nostru în prevederile articolului 19 alin.(1) și (2) C. pr. civ. – înfăptuirea justiției numai în instanța judecătorească. Emiterea actului de justiție în cadrul unei proceduri de natură să-i protejeze pe cei interesați în cauză, autoritatea lucrului judecat, emiterea actului de un organ specializat, independent și imparțial. Fără îndoială, aceste criterii cumulate sunt în putere să dea o calitate corespunzătoare actului de justiție.
Astfel, ca rezultat al analizei tuturor criteriilor actului jurisdicțional, putem concluziona că actul jurisdicțional este actul emis de către o autoritate jurisdicțională, independentă și imparțială, conform unei proceduri determinate, prin care, pe baza constatărilor făcute, devine posibilă sau nu aplicarea legii la o situație determinată ori se conferă sau nu eficacitate juridică unor acte sau fapte [16, p. 509]. Într-un sens mai restrâns, ca noțiune, hotărârea judecătorească desemnează actul de dispoziție prin care instanța de judecată, realizând o adevărată activitate de judecată, tranșează un litigiu, rostind dreptul – iuris dictio – și stabilind măsuri pentru recunoașterea, ocrotirea și realizarea lui – imperium.
În raport cu instanța eminentă și sistemul căilor ordinare de atac, urmează să distingem hotărâri date în prima instanță și hotărâri date în ultima instanță. Regula este că judecătoriile, curțile de apel hotărăsc în prima instanță în raport cu materia litigioasă dată de către legiuitor în competența lor. Hotărârile date în prima instanță, după regula generală – art. 357 C. pr. civ. – sunt susceptibile de apel. Este însă o regula de principiu, compatibilă cu unele excepții. Legiuitorul nostru a indicat expres excepțiile de la regula generală. Nu poate fi exercitată calea de atac apelul în raport cu hotărârile specificate în alineatele (3) și (4) ale articolului 358 C. pr. civ.
Într-un limbaj de excelență s-a spus dintotdeauna că interesul social reclamă ca hotărârile instanțelor de judecată în litigiile supuse lor spre examinare să fie considerate ca exprimând adevărul [18, p. 70]. Așadar, lucrul judecat trebuie să fie considerat adevărat – res iudicata pro veritate accipitur. Altfel spus, ceea ce a fost judecat exprimă un adevăr legal și el trebuie admis ca atare. Valoarea logică a principiului res iudicata pro veritate accipitur este o prezumție contestabilă în principiu, observațiile făcute interesând, desigur, în condițiile în care și în dreptul nostru autoritatea lucrului judecat își are locul, ca prezumție irefragabilă, printre mijloacele de probațiune [3, art. 123 alin.(2)]. Faptul că o hotărâre are față de părți și față de terți o valoare probatorie nu poate surprinde, dar postularea autorității inter partes a hotărârii invocându-se o asemenea valoare rămâne cel puțin curioasă. Este posibil ca o hotărâre să nu exprime adevărul și totuși ea se va bucura de autoritatea lucrului judecat. În așa situație, constatăm că autoritatea sau puterea de lucru judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale. Această putere sau autoritate se poate conferi numai actului jurisdicțional care a trecut toate etapele de verificare jurisdicțională, pentru a putea tranșa definitiv un raport juridic litigios. Numai astfel se poate asigura securitatea juridică și se poate garanta stabilitatea raporturilor juridice. Astfel, pentru a preveni investirea unui act jurisdicțional pronunțat eventual nelegal, neluând în considerație toate circumstanțele de fapt, cu res iudicata, legiuitorul a introdus controlul judiciar asupra fondului, asupra tuturor circumstanțelor de fapt stabilite la judecarea cauzei în prima instanță. Interesul general reclamă și el, pe de o parte, corectarea erorilor din hotărârile judecătorești, pentru menținerea unui climat de securitate și încredere în justiție. Acest control, care de fapt exprimă și al doilea grad de jurisdicție este apelul. Timp îndelungat, în dreptul roman exista preocuparea exclusivă asupra aspectelor formale, procedurale asupra judecății și hotărârii [14, p. 14]. În mod surprinzător, validitatea hotărârii nu depindea de corectitudinea, de justețea ei, de soluția asupra fondului litigiului. Eroarea de judecată nu putea fi atacată, fiind echivalentă, pentru părți, cu „un caz fortuit iremediabil”. Această viziune începe să se transforme odată cu apariția distincției între aspectele de drept quaestio juris și aspectele de fapt quaestio facti ale cauzei. Corectarea erorilor de fapt devine posibilă odată cu apariția ierarhiilor politico-administrative din perioada imperiului. Acest fenomen permite și apariția căii de atac numită appelatio – apelul.
În viziunea legislatorului nostru, care, de fapt exprimă voința și necesitatea societății, o hotărâre judecătorească trebuie să întrunească două caracteristici principale, sub sancțiunea casării sau modificării hotărârii primei instanțe în ordine de apel. Aceste caracteristici sunt legalitatea și temeinicia hotărârii, indicate în prevederile articolului 239 C. pr. civ. „hotărârea judecătorească trebuie să fie legală și întemeiată. Instanța își întemeiază hotărârea numai pe circumstanțele constatate nemijlocit de instanță și pe probele cercetate în ședința de judecată”. Astfel, vom începe cu analiza primei caracteristici, a temeiniciei, ca circumstanță sau element care servește drept temei pentru reformarea sau casarea hotărârii judecătorești în ordine de apel.
Odată exercitat în condițiile prevăzute de legiuitor, apelul investește instanța cu un grad superior de jurisdicție să exercite controlul sub toate aspectele a hotărârii primei instanțe. Astfel, instanța de apel, exercitând al doilea grad de jurisdicție atribuit de legiuitor,efectuează inclusiv controlul asupra circumstanțelor de fapt stabilite în ședința de judecată și asupra probelor cercetate de către prima instanță. Deci, sub sancțiunea nulității hotărârii [3], legiuitorul obligă instanța de fond să cerceteze pe deplin fondul cauzei, să aprecieze corect și în conformitate cu legea probele aduse de către părți, spre întărirea celor declarate.
În prevederile articolului 386 C. pr. civ., legiuitorul indică sau mai bine spus nominalizează instanței de apel motivele, temeiurile în baza cărora este împuternicită să modifice hotărârea primei instanțe. Alineatul (1) lit. a) al articolului 386 prevede „hotărârea primei instanțe se casează sau se modifică dacă circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii nu au fost constatate și elucidate pe deplin”. Luând în considerație corectitudinea terminologiei utilizate în text, aici venim cu o propunere de lege ferenda, anume de înlocuire a sintagmei „constatate” cu sintagma „determinate”. Motivul acestei propuneri este corectitudinea morfologică a cuvintelor, deoarece circumstanțele în primul rând trebuie determinate, abia după ce au fost determinate ele pot fi constatate și elucidate. Se consideră că circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii nu au fost constatate și elucidate pe deplin atunci când de către prima instanță obiectul probațiunii a fost determinat incorect. Circumstanțele, care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii, urmează a fi determinate de către prima instanță pornind de la temeiul pretențiilor și obiecțiilor părților și ale altor participanți la proces [7, p. 21]. Determinarea circumstanțelor de fapt importante pentru soluționarea pricinii îi revine deci, conform legii, instanței de fond. Ele trebuie determinate de către prima instanță încă la faza de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, după cum este indicat de către legiuitor și în prevederile articolului 183 alin.(b) C. pr. civ. Abia după ce ele au fost determinate, instanța capătă posibilitatea de a le constata. Constatarea circumstanțelor de fapt la judecarea pricinii civile în instanța de fond, în principiu, este practic prezentarea probelor de către părți întru susținerea sau justificarea pretențiilor sale. Fără a proba circumstanțele invocate, afirmațiile părților la proces poartă un caracter pur declarativ. Deci, atragem atenția că nedeterminarea, neconstatarea și neelucidarea circumstanțelor de fapt importante pentru soluționarea pricinii este de fapt o greșeală a instanței de fond, admisă încă la faza de pregătire a pricinii, ceea ce atrage după sine sancționarea hotărârii ei de către instanța de apel.
Chiar și la cea mai superficială examinare a art. 118 alin.(1) C. pr. civ.,se poate lesne observa că probațiunea este activitatea părților de dovedire a circumstanțelor invocate, mai laconic – acțiunea de a proba. Potrivit autorului român E. Mihuleac, acțiunea de a proba – actus probandi – este faptul de „a căuta și prezenta elemente convingătoare, cu ajutorul cărora să se poată stabili adevărul” [22, p. 91]. Probele în pricinile civile, definite de legislatorul nostru „sunt elemente de fapt, dobândite în modul stabilit de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților” [3, art. 117 alin.(1)]. În principiu rolul probațiunii legiuitorul îl aruncă pe umerii părților, ele au obligația de a proba cele declarate în cadrul judecării cauzei. Din start vrem să semnalăm formularea nereușită al articolului 118 alin.(1) C. pr. civ., acesta făcând trimitere la părți, dar, în afară de părți mai sunt și alți participanți la proces care au sarcina de a proba cele invocate, de exemplu intervenientul principal. În viziunea noastră ar fi oportună indicarea sarcinii probațiunii celui care face o afirmație în cursul derulării procesului, misiunea dezvoltării acestei norme revenindu-i respectiv, doctrinei. Reieșind din interpretarea coroborată a art. 118 al. (5) și art. 9 C. pr. civ. putem afirma cu toată tăria că legiuitorul a instituit modelul contradictorialității pure al procesului civil. În asemenea concepție judecătorul este un simplu arbitru căruia îi revine un rol pasiv în probațiune. Dreptul instanței de a propune părților să prezinte probe suplimentare este un drept steril. În argumentarea acestei afirmații menționăm că C. pr. civ. nu prevede nicăieri obligația părții respective de a prezenta probele suplimentare cerute de judecător. Pe de altă parte judecătorul este ținut a soluționa litigiul chiar în cazul inexistenței normei de drept care să reglementeze raportul litigios, sub sancțiunea denigrării de dreptate [23, p. 414]. Hotărârea prin care soluționează litigiul trebuie să fie legală și temeinică. Pornind de la obligațiile menționate ale judecătorului și de la scopul procesului civil, magistratul trebuie să dispună de anumite “pârghii” procesuale, consfințite expres în lege, care să-i permită realizarea completă a acestor obligații. Având în vedere cele expuse suntem de părerea că judecătorul trebuie să aibă un rol activ în probațiunea judiciară, ceea ce, de altfel este susținut și în doctrina de specialitate. Circumstanțele de fapt, care se determină în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare și ulterior se constată în cadrul ședinței de judecată, și constituie obiectul probațiunii. Obiectul probei este reprezentat de acele fapte, care tind la dovedirea raportului juridic litigios, anume actele juridice și faptele juridice în înțeles restrâns, care au creat, modificat sau stins acest raport juridic, ori care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a cere constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic [24, p. 256]. Acest concept, conceptul de obiect al probațiunii este reflectat în articolul 118 alin.(3) C. pr. civ., potrivit căruia „circumstanțele care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii sunt determinate definitiv de către instanța judecătorească pornind de la pretențiile și obiecțiile părților și ale altor participanți la proces”.Faptele care trebuie probate sau dovedite pot fi de mai multe feluri, materiale sau psihologice, ultimele exteriorizându-se doar prin rezultatul lor, precum dolul, reaua credință etc. Faptele se mai clasifică în generatoare, modificatoare, extinctive de drepturi, ori de nevaliditate. Pot fi dovedite atât faptele pozitive, cât și cele negative, acestea din urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare, de exemplu moștenitorii subsecvenți în clasă trebuie să dovedească, pentru a culege moștenirea, că moștenitorii din clasa superioară nu au acceptat-o. Aici am dori să semnalăm diferența terminologică, deoarece C. pr. civ. utilizează noțiunea de „circumstanțe”, iar doctrina noțiunea de „fapte”. Prin „circumstanțe” înțelegem „împrejurări de fapt” sau „fapte”, deci, acești termeni sunt sinonime. În viziunea noastră ar fi mai oportună utilizarea de către legea procedurală civilă a termenului de „fapt”, ori dreptul material uzează anume acest termen. Odată ce am stabilit care fapte fac obiectul probațiunii, trebuie de precizat că nu orice fapte fac obiectul probațiunii, ci doar acele fapte care „…au importanță pentru justa soluționare a pricinii…”, condiție impusă de art. 118 C. pr. civ. Legea se limitează doar indicând sursa din care derivă faptele importante pentru soluționarea pricinii – pretențiile și obiecțiile părților și ale altor participanți la proces, normele de drept material și procedural aplicabile. Un astfel de criteriu îl găsim în doctrină. Astfel au importanță pentru justa soluționare a cauzei acele fapte din care se nasc, care modifică, sting raporturile juridice litigioase sau acele fapte care neutralizează, total sau parțial, aceste raporturi, într-un cuvânt – fapte generatoare de drepturi [24, p. 256]. În acest context este oportun să remarcăm că faptele la care ne-am referit sunt fapte materiale nu și legile, care nu trebuie probate. Legea este cunoscută de judecător – jura novit curia – sau cel puțin există o puternică prezumție că o cunoaște. Aceasta se datorează faptului că magistratul are o pregătire juridică temeinică, absolvind mai întâi facultatea de drept, apoi Institutul Național de Justiție. De aceea și magistratul le spunea părților în Roma antică: “Da mihi factum, dabotibijus”. Excepție în acest sens face legea străină pe care judecătorul nu este obligat să o cunoască. În susținerea opiniei noastre facem trimitere la art. 1578 al. (3) Cod civil [2], care dă dreptul instanței de a obliga partea care invocă o lege străină să facă dovada conținutului ei. De obicei, instanța de judecată se convinge de existența anumitor circumstanțe pe baza informațiilor obținute cu ajutorul mijloacelor de probă. Totuși, ea nu dispune de fiecare dată de informații veridice sau directe despre circumstanțele cauzei. Din acest considerent, ea poate să constate existența unor anumite circumstanțe ce nu formează direct obiectul probațiunii și ulterior, ele să fie utilizate pentru a concluziona asupra existenței circumstanțelor de fapt importante pentru soluționarea justă a pricinii. De exemplu, dovedirea faptului că la momentul conceperii copilului, tatăl prezumat se afla de mult timp peste hotarele țării, iar mama se afla în țară, ar permite concluzionarea faptului că el nu este tatăl biologic al copilului. Deci, în concluzie, instanța de judecată, la soluționarea litigiului urmează să elucideze și să constate toate circumstanțele ce formează obiectul probației, în caz contrar hotărârea pronunțată va fi una neîntemeiată și, respectiv, va exista temeiul prevăzut de art. 386 alin.(1) lit. a) de casare a hotărârii în instanța de apel. În textul articolului 386 alin.(1) lit. b) C. pr. civ.,legiuitorul prevede ca temei de reformare a hotărârii primei instanțe dacă „…circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii, pe care prima instanță le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice și suficiente…”. Nedovedirea cu probe veridice și suficiente a circumstanțelor importante pentru soluționarea pricinii, pe care prima instanță le consideră constatate, pot avea loc atunci când prima instanța nu consideră constatate circumstanțele dovedite prin probele administrate sau când concluzia instanței este bazată pe existența unui fapt ce intră în obiectul probațiunii, iar probele care ar justifica asemenea probațiune lipsesc sau sunt insuficiente sau inadmisibile. Instanța judecătorească urmează să motiveze în hotărâre concluzia sa cu privire la admiterea unor probe și respingerea altora, precum și să argumenteze preferința unor probe față de altele. În caz contrar, hotărârea emisă va fi considerată ca neîntemeiată [7]. Aici putem menționa că noțiunea de probă rezultă din definiția legală dată de legiuitor în prevederile art. 117 C. pr. civ. „probele în pricinile civile sunt elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și a altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii”. Astfel, după ce va determina definitiv obiectul probației, instanța de judecată va soluționa problema care probe urmează a fi cercetate pentru a constata existența sau inexistența circumstanțelor importante pentru soluționarea justă a pricinii civile [25, p. 175]. Aici vom vorbi despre admisibilitatea probei. Această condiție presupune la rândul său, conform art. 130 al. (3) din legea de procedură civilă, ca fiecare probă să fie pertinentă, veridică, iar toate probele în ansamblul lor – suficiente. Prin pertinența probei, potrivit art. 121 C. pr. civ., urmează de înțeles acea probă care confirmă, combate ori pune la îndoială existența sau inexistența circumstanțelor importante pentru justa soluționare a procesului. Regula cu privire la pertinența probei este adresată instanței de judecată, deoarece părțile și alți participanți la proces, prezentând probe, pot da greș, intenționat sau nu. În acest context judecătorul trebuie să îndepărteze toate probele ce nu corespund cerinței date, ori partea interesată poate recurge la diverse tertipuri și scheme pentru a câștiga procesul. Prin veridicitatea probei urmează de înțeles ca această probă să nu contrazică legile naturii, adică să nu fie imposibilă prin ea însăși. În ansamblul lor probele trebuie să fie suficiente, ceea ce înseamnă că toate probele administrate într-o cauză civilă să aibă acea forță probantă pentru a dovedi toate circumstanțele importante pentru justa soluționare a pricinii. Această exigență impusă probelor este explicabilă făcând trimitere la art. 239, 240, 386 C. pr. civ. În mod normal faptele dovedite de probele administrate trebuie să se suprapună cu obiectul probațiunii, în caz contrar hotărârea pronunțată într-un asemenea litigiu este pasibilă de reformare în ordine de apel.
Ce ține de temeiul de reformare a hotărârii judecătorești în ordine de apel, prevăzut de legiuitor în art. 386 alin.(1) lit. c) – „…concluziile primei instanțe, expuse în hotărâre, sunt în contradicție cu circumstanțele pricinii…” – este o încălcare a primei instanțe de judecată anume în materie de apreciere a probelor și a regulilor de apreciere a lor, fapt care la fel servește drept temei de reformare a hotărârii pronunțate. După marele doctrinar С. В. Курылев – „aprecierea probelor este activitatea subiecților probațiunii care decurge în baza legilor logicii și în condițiile stabilite de lege, și se referă la determinarea pertinenței, admisibilității, veridicității, suficienței, forței probante și a interconexiunii probelor” [26, p. 36]. Aprecierea probelor se efectuează cu respectarea principalelor reguli după cum urmează.
Instanța judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, călăuzindu-se de lege. Aici regula are practic valoare de principiu – principiul liberei aprecieri a probelor, adică însăși instanța care examinează pricina civilă urmează să determine veridicitatea și forța probantă a fiecărei probe în parte și a tuturor probelor în ansamblu. Intima convingere a instanței nu prezumă o concluzie admisă de intuiție, ci o concluzie întemeiată pe analiza tuturor probelor administrate. Argumentele privind aprecierea probelor trebuie să fie ulterior menționate în hotărârea instanței.
Altă regulă este că nici un fel de probe nu au pentru instanța de judecată o forță prestabilită fără aprecierea lor. Astfel, legea nu stabilește expres că anumite probe sunt mai temeinice, iar altele mai puțin, că una este veridică iar alta mai puțin veridică. Legea nu poate stabili dinainte aprecierea corectă a veridicității și pertinenței probelor pentru toate pricinile civile, deoarece ele depind de circumstanțele fiecărei spețe în parte [25, p. 82]. Acest rol îi revine instanței de judecată. Concluziile experților, depozițiile date în calitate de martor ale persoanelor cu funcție de răspundere, documentele oficiale nu au o forță probantă prestabilită, ele sunt cercetate și apreciate în măsură egală cu celelalte probe. Aceasta este așa-numitul sistem de liberă apreciere a probelor, care este în detrimentul sistemului de probe formale sau legale.
2.2. Încălcarea normelor de drept substanțial – temei de reformare a hotărârilor judecătorești
Norma juridică ca element constitutiv a dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de către aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forța de constrângere a statului [27, p. 228]. După caracterul relațiilor pe care le reglementează, normele de drept le putem clasifica în norme materiale și norme procesuale. Normele de drept material reglementează relațiile economice, politice, sociale, ideologice și alte relații sociale, determină statutul juridic al persoanei, drepturile, libertățile și îndatoririle ei fundamentale [28, p. 439]. Anume cu ajutorul normelor materiale sunt reglementate relațiile între persoane, între persoane și alte subiecte de drept colectiv, formate de către dânșii, competența organelor de stat, forma lor de orânduire, competența organelor de stat, structura lor, sfera de activitate, regimul politic, principiile de organizare și funcționare a puterii în stat. În general, la această categorie de norme se atribuie sau se referă normele de drept constituțional, de drept civil, de drept penal, de drept administrativ etc. Romanii spuneau – legis virtus heac est imperare, vetare, permitere, punire – puterea legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi. Astfel, derivând de la această maximă latină, luând în considerație legea națională, concludem faptul că nimeni, sub prezumție absolută, nu are dreptul de a încălca sau nerespecta legea. Această prezumție i se atribuie inclusiv și instanței de judecată. Nerespectarea acestui principiu la examinarea cauzei civile și luarea hotărârii, are ca efect sancționarea sub formă de reformare a hotărârii pronunțate în primă instanță de către instanța de apel. Această sancțiune a instanței de fond prin modificarea hotărârii pronunțate de către instanța de apel este indicată de legiuitorul național în prevederile articolului 387 C. pr. civ. – „se consideră că normele de drept material sunt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanța judecătorească nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată, a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată, a interpretat eronat legea, a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului”. Am dori să începem cu analiza temeiului prevăzut de legiuitor prin sintagma „…nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată…”. Prin prisma acestei sintagme vedem greșeala primei instanțe, care avea obligația încă de la faza pregătirii pricinii să determine norma de drept material aplicabilă materialului de drept litigios adus în fața ei pentru judecare. Această eroare admisă de către instanța de fond în cadrul judecării cauzei are mai multe aspecte, adică poate să fie de câteva genuri.
Primul propus de noi spre analiză este cazul când instanța nu a aplicat nici o normă de drept material, pronunțând o hotărâre ce este contrară cu legislația în vigoare [7, p. 10]. În acest caz, instanța de apel, având o hotărâre de acest gen spre examinare și efectuare a controlului judiciar asupra ei, este și logic să o modifice sau să o caseze integral, deoarece prin adoptarea unei asemenea hotărâri de către instanța de fond, se încalcă grav prevederile articolului 183 alin.(2) lit. b) C. pr. civ., „…precizarea legii care urmează a fi aplicată și determinarea raporturilor juridice între părți”. Aici venim cu o propunere de lege ferenda. În viziunea noastră, legiuitorul nu tocmai reușit a aplicat consecutivitatea textului „precizarea legii care urmează a fi aplicată și determinarea raporturilor juridice între părți”, deoarece, în mod normal și logic este altfel de orânduire. În primul rând instanța trebuie să determine raportul juridic litigios apărut între părți, să stabilească și să determine natura acestui litigiu și abia după aceasta instanța este în posibilitatea de a determina, stabili și preciza legea, norma de drept material care reglementează acest raport litigios, care poate și urmează a fi aplicată acestui litigiu. Astfel, propunerea noastră este de a modifica textul de lege existent cu următorul text „determinarea raporturilor juridice între părți, identificarea și precizarea legii care urmează a fi aplicată”. Astfel, neaplicarea nici unei norme de drept material la admiterea unei astfel de hotărâri, care reglementează materialul de drept litigios pus la dispoziția instanței pentru rezolvare, constituie o gravă încălcare. În primul rând este încălcată una dintre sarcinile de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare [3, art. 183, alin.(1) lit. a)].În al doilea rând este încălcat dreptului fundamental a persoanei la un proces echitabil, ocrotit de Convenția Națională a Drepturilor Omului [9], deoarece în cazul rămânerii definitive și irevocabile a unei astfel de hotărâri ilegale, va trece în res judicata o nedreptate, o ilegalitate.
Al doilea caz propus de noi spre analiză este când instanța a aplicat un act normativ declarat neconstituțional sau contrar normelor constituționale de aplicare directă [7, p. 11]. În calitate de exemplu a aplicării prevederilor unui act normativ declarat neconstituțional aducem următoarea speță. Un judecător bănuit de săvârșirea unei contravenții, a fost identificat, reținut și după întocmirea procesului-verbal de contravenție de către agentul constatator imediat eliberat în conformitate cu articolul 19 alin.(53) al Legii nr. 544 din 20.07.1995 „cu privire la statutul judecătorului” [11]. Judecătorul, respectiv, înaintează o acțiune în instanța de judecată prin care contestă acest fapt, invocând faptul că tragerea la răspundere contravențională a judecătorului este posibilă numai de către instanța de judecată, agentul constatator fiind obligat să-l elibereze imediat după identificare, invocând Legea nr. 153 din 05.07.2012. Instanța respinge acțiunea, motivând hotărârea astfel: agentul constatator a activat în deplin drept prin prisma art. 19 alin.(53) al Legii nr. 544 din 20.07.1995 „cu privire la statutul judecătorului”, iar din Legea nr. 153 din 05.07.2012 au fost excluse prevederile, potrivit cărora „…Judecătorul poate fi supus sancțiunilor administrative numai de către instanța de judecată, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reținut în cazul în care este bănuit că a săvârșit o contravenție administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare…”. Astfel, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre care este pasibilă de reformare în ordine de apel pe motivul aplicării unei legi declarate neconstituționale. Explicația este următoarea: 1) Prin Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională excluderea prin Legea nr. 153 din 5 iulie 2012 a prevederilor, potrivit cărora „Judecătorul poate fi supus sancțiunilor administrative numai de către instanța de judecată, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reținut în cazul în care este bănuit că a săvârșit o contravenție administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare” și a dispus revigorarea normelor abrogate, și 2) prin Hotărârea nr.26 din 11.11.2014 „pentru controlul constituționalității unor prevederi legale referitoare la imunitatea judecătorului” Curtea Constituțională a declarat neconstituționale alineatele (51), (52) și (53) din articolul 19 al Legii nr.544 din 20.07.1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacția Legii nr.177 din 25.07.2014 pentru modificarea și completarea unor acte legislative [10]. Normele de drept constituțional se clasifică în norme de aplicație mijlocită, sau indirectă și norme de aplicație directă. Normele de aplicație mijlocită (indirectă) sunt norme care dau reglementări de principiu. Pentru a fi puse în aplicare în cazuri concrete, sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept. De exemplu norma cuprinsă în constituție care prevede că statul ocrotește căsătoria și familia, și apără interesele mamei și copilului este urmată de reglementări date de codul familiei [1, art. 50].Normele de aplicație nemijlocită(directă) sunt normele care reglementează direct relațiile sociale și nu au nevoie de a fi precizate printr-o lege organică sau ordinară. De exemplu norma cuprinsă în art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor [1]. Astfel, instanța de judecată la judecarea cauzei a aplicat o normă mijlocită (indirectă) în detrimentul unei norme directe prevăzută de Constituție, ceia ce de asemenea servește drept temei de reformare a unei astfel de hotărâri în ordine de apel. La fel neaplicarea legii care trebuia să fie aplicată, fapt care servește drept temei de modificare a hotărârii primei instanțe, se consideră și cazul când a aplicat numai unul dintre mai multe acte normative ce reglementează raportul de drept litigios [7, p. 11]. Alt exemplu îl constituie situația când instanța nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată este atunci când, la examinarea cauzei civile, instanța a aplicat acte normative subordonate legii, care au fost adoptate cu încălcarea competenței, procedurii stabilite sau contrare prevederilor legii. De exemplu, instanța a pus la baza hotărârii sale un act normativ emis de o autoritate publică, care este subordonat legii și prevederile căruia vin în contradicție cu prevederile indicate de legiuitor într-o lege organică, pe când trebuia să aplice sau să pună la baza hotărârii sale legea organică.
În articolul 387 lit. b) C. pr. civ., legislatorul a indicat expres că se consideră că normele de drept material sunt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanța judecătorească „a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată”. Analizând acest text de lege prin prisma dezmembrării, vom încerca descindem și să analizăm în parte circumstanțele și cazurile ce-l caracterizează [7]. Aplicarea legii care nu trebuia să fie aplicată se consideră în cazul când instanța judecătorească a dat o calificare juridică incorectă raportului în litigiu, aplicând o lege care nu trebuia să fie aplicată, adică o lege străină acestuia. Aici ne întoarcem iarăși la obligația instanței de judecată de a determina cu cel mai mare grad de corectitudine posibil și a califica juridic corect raportul juridic apărut între părțile litigante venite în fața ei în căutarea adevărului [3, art. 183, alin.(2) lit. a)]. Următorul exemplu de aplicare a legii care nu trebuia să fie aplicată este când instanța de fond a încălcat regulile de acțiune a normei de drept material în timp, spațiu și asupra persoanelor. De exemplu, la judecarea cauzei și emiterea hotărârii instanța nu a luat în considerație efectul neretroactiv al normei de drept civile, ceea ce este o încălcare. Alt exemplu este când instanța de judecată aplică o lege asupra unei persoane care dispune de imunitate diplomatică, prin care ea este exceptată de la jurisdicția statului străin pe teritoriul căruia se găsesc [28, p. 459]. Conform legislației, persoana care dispune de imunitate diplomatică nu poate fi trasă la răspundere penală, civilă sau administrativă. Alt caz de aplicare a legii nepotrivite putem califica atunci când instanța soluționează cauza civilă în baza unei norme de drept interne, care contravine prevederilor tratatului internațional cu aplicare directă. Conform legislației în vigoare, tratatele, convențiile internaționale care sunt ratificate de către Republica Moldova, sunt pe poziție de supremație în raport cu legea organică a ei. Încă un caz de aplicare a legii nepotrivite este atunci când instanța a aplicat la soluționarea cauzei normele juridice ce contravin Convenției europene și jurisprudenței CEDO. Aici putem menționa că instanța de judecată, luând în considerație ierarhia normelor juridice, modul lor de aplicare, faptul că normele Convenției europene și jurisprudența CEDO poartă un caracter obligatoriu și superioritate legii naționale, este obligată ca la rezolvarea materialului de drept litigios adus în fața ei să aplice prevederile legii internaționale dacă legea națională contravine celei internaționale. Regula este că o lege națională care contravine prevederilor Convenției europene este lovită de nulitate în fața Convenției. Încă un caz de aplicare a legii care nu trebuia să fie aplicată este cazul când instanța de fond a determinat incorect legea aplicabilă raportului material litigios cu element de extraneitate – lexcauzae [29, p. 359]. Se mai consideră aplicare a legii nepotrivite și cazul când instanța la examinarea cauzei a soluționat greșit conflictul dintre normele cuprinse între diferite acte normative interne. Aplicarea legii care nu trebuia să fie aplicată este și atunci când prima instanță a aplicat o uzanță, ce contravine legii. Aici iarăși ne întoarcem la principiul supremației legii și la principiul ierarhizării normelor de drept. Legea este supremă uzanțelor, deci, la soluționarea raportului de drept, instanța este obligată să aplice legea, dar nu uzanța. Uzanța se aplică atunci când ea nu contravine legii, în caz de conflict între ele, prioritate are legea [2].
Ca temei de reformare a hotărârii judecătorești în ordine de apel de către legiuitor este prevăzut și faptul aplicării eronate a analogiei legii sau analogiei dreptului [3]. Aplicarea eronată a analogiei legii sau analogiei dreptului are loc în cazurile când instanța de judecată încalcă unul sau mai multe principii ale aplicării analogiei [29, p. 360]. Aceste principii sunt: a) aplicarea analogiei legii sau analogiei dreptului se permite sau se admite doar în cazul obscurității sau lipsei normei de drept [2, art. 5, alin.(1) și (2)]; b) circumstanțele pricinii și circumstanțele prevăzute în norma aplicabilă prin analogie trebuie să fie asemănătoare după esență și regim juridic; c) aplicarea analogiei legii sau analogiei dreptului este inadmisibilă în cazurile când aceasta este interzis expres de lege [2] sau când legea stabilește producerea efectelor juridice numai în cazul aplicării unor norme juridice concrete; d) normele de excepție se aplică numai în privința faptelor cu caracter excepțional; e) soluția adoptată ca urmare a aplicării analogiei legii sau analogiei dreptului nu trebuie sa contravină legislației în vigoare; f) aplicarea analogiei legii sau analogiei dreptului presupune căutarea normei în cadrul aceleiași instituții, ramuri de drept și doar în cazul inexistenței acesteia – referirea la alte ramuri de drept sau la legislație în general.
2.3. Interpretarea eronată a dreptului substanțial ca temei de reformare
În comparație cu celelalte modalități sau feluri de aplicare eronată a normelor de drept material, temeiul indicat expres de legiuitor în prevederile articolului 387 lit. c) C. pr. civ., „interpretarea eronată a legii”, se deosebește în esență. În cazul interpretării eronate a legii, instanța de judecată respectă sarcinile puse pe umerii ei în privința etapei de pregătire a pricinii, adică dă o calificare corectă raportului material litigios, determină corect norma de drept aplicabilă acestui raport, însă din cauza înțelegerii incorecte a sensului acesteia, face o concluzie greșită cu privire la drepturile și obligațiile părților. În unele cazuri interpretarea eronată a normei de drept substanțial este rezultatul folosirii incorecte de către judecător a metodelor și/sau procedeelor de interpretare a normelor – gramaticală (ad-literam), sistematică, istorică, logică, teleologică, extensivă, restrictivă. Interpretarea eronată a normei de drept substanțial mai poate fi și rezultatul necunoașterii de către instanța de judecată a esenței legislației străine, a practicii de aplicare a acesteia în statul respectiv [29, p. 360]. Astfel, după cum a spus și marele M. Djuvara, „interpretarea nu caută decât un maximum de dreptate. O interpretare care duce la nedreptăți nu este o interpretare bună”. Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca o operațiune logico-rațională, efectuată după anumite reguli și cu anumite metode specifice dreptului, constând în lămurirea și clasificarea conținutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării cât mai eficiente a legii prin încadrarea corectă a situațiilor de fapt în prevederile reglementate. Luând în considerație toată importanța interpretării corecte a legii, vom încerca să efectuăm o scurtă analiză a fiecărei metode de interpretare în parte.
Prima propusă de noi spre examinare este metoda gramaticală. După Savigny, această metodă presupune studiul limbii [27, p. 401]. Astfel, metoda gramaticală de interpretare a normei de drept constă în determinarea exactă a sensului cuvintelor folosite în text, în analiza corectă a structurilor gramaticale pe care le implică textul legii în care este formulată norma de drept. De multe ori, chiar legislatorul definește în conținutul actului normativ sensul sau înțelesul unor cuvinte sau expresii, dă definiții unor instituții etc, cazuri în care sarcina interpretului este relativ simplificată. La fel în cadrul interpretării gramaticale are importanță deosebită și modul de amplasare a unor cuvinte sau conjuncții în textul de lege. De exemplu, un sens are textul de lege când conține conjuncția „și”, ori cu totul alt sens când conține conjuncția „sau”. Întrucât orice interpretare a legii începe cu lectura textului, putem face afirmația că procesul de interpretare, oricât de complex nu ar fi, începe întotdeauna cu ad literam.
A doua metodă de interpretare, abordată în doctrină, este metoda logică. Metoda logică de interpretare este văzută de către autorul rus А. Ф. Черданцев ca un proces de gândire, în cadrul căruia interpretul, cu ajutorul metodelor logice operează cu textul normei de drept, neapelând la alte metode de interpretare [30, p. 272]. În realizarea metodei logice de interpretare se utilizează o serie de procedee și maxime logice, devenite tradiționale, precum extensiunea prin analogie, argumentele „fortiori”, „per a contrario”, „a majori ad minus” și altele. Scopul metodei logice de interpretare este de pronunțare nu nemijlocit asupra valorii de adevăr și deci asupra conținutului, ci asupra corectitudinii logice a desfășurării argumentației, de aici, asupra coerenței formale a gândirii care stă la baza actului normativ. Regula de principuad absurdum poartă denumirea de demonstrație indirectă, adică presupunerea că soluția contrară ar fi adevărată și dovedirea falsității acesteia. Regula de principiu exprimată prin argumentul per a contrario se bazează pe regula terțului exclus, adică în cazul noțiunilor contradictorii doar una poate fi adevărată, iar cealaltă este falsă, a treia posibilitate nu există. Argumentul a fortiori constă în aceea că rațiunea aplicării unei norme este și mai puternică într-o altă ipoteză decât acea indicată expres în norma de drept respectivă. Argumentul a pari presupune că pentru situații identice se pot pronunța soluții identice.
Metoda a treia, metoda sistematică, prevede interpretarea normei de drept în întregul context al ramurii de drept căreia îi aparține, sau chiar în contextul întregului sistem de drept căreia îi aparține, din care face parte actul normativ respectiv. De exemplu, o normă de drept civilă din partea specială poate fi interpretată în totalitate numai cu ajutorul altei norme, altor norme sau principii fundamentale din partea generală [31, p. 36]. Necesitatea aplicării metodei sistematice de interpretare decurge din legătura indisolubilă și sistematică între elementele componente ale dreptului unui stat, care nu este o simplă însumare haotică de norme, ci o unitate bine sistematizată, alcătuită din părți sau ramuri interdependente. Utilitatea acestei norme este și mai evidentă în cazul normelor incomplete, adică a normelor de trimitere, de referire, care își obțin conținutul deplin numai prin adăugarea realizată pe calea interpretării.
Metoda istorică constă în analiza textului de lege, ce cuprinde regula de interpretat în lumina condițiilor istorice, social – politice ce au determinat adoptarea unui act normativ – ocasio legis – și în funcție de aceste condiții, stabilirea conținutului regulii de drept – ratio legis. Aplicarea metodei de cercetare istorică îl apropie pe interpret de istorie, necesită cunoașterea precedentelor istorice, legislației anterioare din care s-a inspirat legea care trebuie interpretată. În general, trebuie de cercetat întreg materialul care privește inițiativa legislativă, ansamblul lucrărilor pregătitoare, dezbaterea, votarea și chiar promulgarea legii. Una din importantele trăsături ale acestei metode este că în cadrul aplicării metodei istorice de interpretare se poate stabili, de exemplu, că norma juridică nu mai lucrează, deoarece au dispărut raporturile juridice pe care ea le reglementa [30, p. 275].
O altă metodă de interpretare a normei de drept este metoda teleologică. Ea constă în stabilirea sensului regulii de drept după descoperirea scopului avut în vedere de legiuitor la momentul elaborării legii. Teleologismul este produsul școlii de drept germane „Interessen-jurisprudenz” de la mijlocul secolului al XX-lea și recomandă metoda teleologică care se folosește de scopul urmărit de legislator [27, p. 404]. Ideea e ca așa cum interpretul unei piese muzicale nu e suficient să reproducă notele, dar e necesar de a reda spiritul compozitorului, la fel interpretul regulii sau normei de drept trebuie să înțeleagă scopul legiuitorului.
În concluzie, conchidem faptul că metodele de interpretare a normelor de drept material nu trebuie privite izolat, ci toate în ansamblu, pentru că numai astfel privindu-le și aplicând aceste metode la interpretarea legii, instanța de judecată poate să adopte o hotărâre care să nu fie pasibilă de sancțiune în ordine de apel. Pentru a pronunța o hotărâre în conformitate cu legea, instanța în primul rând trebuie să înțeleagă și să interpreteze corect legea, deoarece instanța de judecată este organul competent să stabilească și să sancționeze faptul încălcării unui drept, părților rămânându-le numai un raport de conformare cu hotărârea instanței, după ce această hotărâre capătă puterea de lucru judecat.
3. REFORMAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI DIN CAUZA ÎNCĂLCĂRII PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII PROCESUALE
3.1. Încălcări prezumate absolute a normelor de drept procesual
Procesul civil, ca activitate a instanțelor judecătorești de examinare și soluționare a pricinilor civile, este strict reglementat de normele de drept procesual. Norma procesuală civilă are scopul de a asigura persoanelor interesate posibilitatea de a folosi sau de a utiliza mijloacele legale în vederea apărării drepturilor și intereselor legitime încălcate sau neîntemeiat declarate încălcate. Prin urmare, prin legea procesuală civilă, care reglementează exhaustiv comportamentul participanților la procesul civil, inclusiv reglementează și activitatea instanțelor de judecată, se asigură condițiile necesare pentru stabilirea și calificarea corectă a circumstanțelor pricinii [29, p. 360]. Astfel,respectarea acestor reglementări, adică a normelor de drept procesuale civile, prezintă nu altceva decât o premisă pentru adoptarea unei hotărâri legale și temeinice. Pe lângă aceasta, normele de drept procesual au menirea să consolideze autoritatea instanțelor judecătorești, să contribuie la sporirea încrederii justițiabililor în actul de justiție, realizându-se astfel și funcția educativ-preventivă a procesului civil. Reieșind din aceste considerente, aplicarea eronată sau încălcarea de către instanță a normelor de drept procesual la judecarea pricinilor civile, trebuie să ducă la reformarea hotărârilor judecătorești. Totuși, la aplicarea sancțiunii de casare a hotărârilor judecătorești în ordine de apel se va ține cont și de caracterul încălcărilor admise de către prima instanță, evitându-se formalismul exagerat. Anume ținând cont de caracterul încălcărilor normelor de drept procesual admise de prima instanță legislatorul național a reglementat temeiurile de casare a hotărârii primei instanțe în ordine de apel [3]. Astfel, în alineatul (1) al articolului 388 C. pr. civ., legislatorul a stipulat temeiurile de casare a hotărârii primei instanțe în ordine de apel, anume încălcările prezumate absolute ale normelor de drept procedural care duc la casarea hotărârii primei instanțe, indiferent față de respectarea sau nerespectarea altor prevederi legale. Acestea sunt încălcări esențiale de drept procesual, încălcări prezumate absolute a legii procesuale, admiterea lor ducând necondiționat la casarea hotărârii. Apelantul trebuie să demonstreze numai existența lor, fără a se mai ivi necesitatea de a demonstra sau dovedi influența lor asupra nelegalității hotărârii atacate. Încălcările acestea se invocă din oficiu de către instanța de apel.
Deci, unul din temeiurile de casare a hotărârii primei instanțe în ordine de apel este cazul când pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal [3]. Reglementând procedura de compunere a completului de judecată, C. pr. civ. al Republicii Moldova stipulează principiul judecării unipersonale și colegiale a pricinilor civile. Aici se reclamă două noțiuni sau termeni: noțiunea de a „compune” și noțiunea de a „constitui”. Iarăși venim cu o propunere de lege ferenda: modificare textului de lege al articolului 388 alin.(1) lit. a) din „…pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal” în următorul text de lege „…pricina a fost judecată de un complet de judecată compus sau constituit ilegal”. Prin compunerea instanței se înțelege alcătuirea sau formarea acesteia cu numărul de judecători prevăzut de lege, iar prin constituirea instanței de judecată se înțelege alcătuirea acesteia cu toate organele sau persoanele prevăzute de lege, adică judecători, grefier, procuror [24, p. 67]. Greșita compunere sau, după caz, constituire a instanței de judecată poate rezulta nu numai din încălcarea normelor privind compatibilitatea, abținerea sau recuzarea judecătorului, dar și din judecarea pricinii de un număr de judecători mai mic decât prevede legea, ori din neparticiparea procurorului la ședința de judecată, deși, conform legii el era obligat să se prezinte și să participe la judecată. Incompatibilitatea este situația când un judecător este oprit să ia parte la judecarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege. Cazurile de incompatibilitate sunt strict reglementate de C. pr. civ. în articolele 49 „Inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea aceleiași pricini” și art. 50 „Temeiurile de recuzare a judecătorului”. Completul de judecată urmează a fi format cu respectarea principiului independenței și imparțialității judecătorilor. De aceea, emiterea hotărârii de către un judecător incompatibil atrage casarea hotărârii, considerându-se că pricina a fost judecată de un complet format ilegal. De asemenea se va considera drept judecare a pricinii de către un complet compus ilegal participarea în complet a unui judecător în privința căruia există temeiuri de recuzare. Reieșind din cele menționate, includerea în completul de judecată a unei persoane fără statut de judecător obținut în mod legal, sau a unui judecător suspendat din funcție, precum și numărul insuficient de judecători din complet se consideră la fel compunere ilegală a completului de judecată [29, p. 362].
Alt temei prezumat absolut de casare a hotărârii primei instanțe în ordine de apel, este cazul când pricina a fost judecată de instanță în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată [3]. La aplicarea acestui temei de casare a hotărârii, instanța de apel trebuie să țină cont de regulile de înștiințare a participanților la proces. Nerespectarea următoarelor reguli și atrage după sine sancționarea hotărârii primei instanțe de către instanța de apel prin prisma lit. b) alin.(1) al articolului 388 C. pr. civ. Prima regulă este indicată de către legiuitor în textul de lege al articolului 100 alin.(1) C. pr. civ. „cererea de chemare în judecată și actele de procedură se comunică participanților la proces și persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei împuternicite, prin poștă, cu scrisoare recomandată și cu aviz de primire, prin intermediul biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins în act și confirmarea primirii lui, precum și prin delegație judiciară”. Regula a doua ne-o indică articolul 105 alin.(11) C. pr. civ. „citația sau înștiințarea se expediază autorităților publice, persoanelor juridice de drept privat și avocaților prin telefax, poșta electronică sau orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestor acte. Citația sau înștiințarea poate fi transmisă persoanei fizice prin telefax, poșta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestor acte doar la solicitarea persoanelor în cauză”. Atragem atenția aici asupra faptului că modalitățile de comunicare a actelor de procedură și a citării legale sunt aceleași pentru persoanele fizice și juridice, cu o mică excepție. Alin.(11) al articolului 105 C. pr. civ. poate fi considerat ca citare legală a persoanelor fizice „…doar la solicitarea persoanelor în cauză”, adică dacă persoana fizică nu a solicitat instanței de judecată ca actele de procedură și citațiile să-i fie expediate, de exemplu, prin poșta electronică, dar instanța totuși a făcut acest lucru, nu se consideră că persoana fizică a fost citată legal. Dacă persoana a fost înștiințată legal o dată, ea decade din dreptul de a invoca că nu a fost citată pentru efectuare actelor de procedură la o dată ulterioară. La fel decade din dreptul de a invoca faptul că nu a fost citat, participantul la proces care a fost la ședința de judecată sau a participat reprezentantul lui, fapt ce se confirmă prin procesul-verbal al ședinței de judecată, și respectiv, pierde dreptul de a solicita casarea hotărârii primei instanțe în ordine de apel pe motive de neînștiințare legală. Luând în considerație specificul acestui temei de casare, neînștiințarea legală poate fi invocată numai de persoana care nu a fost citată în mod legal. Ea mai poate fi invocată și de către instanța de judecată din oficiu, dar numai în interesele persoanei care nu a fost înștiințată în conformitate cu legea despre locul, data și ora ședinței de judecată.
Un alt temei, prezumat absolut (art. 388, alin.(1), lit. c) C. pr. civ.), de casare a hotărârii primei instanțe de către instanța de apel, este cazul când în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului [3,]. Unul din principiile fundamentale ale procesului, regăsit în prevederile articolului 24 alin.(1) C. pr. civ. prevede exhaustiv „Judecarea pricinilor civile în instanțele judecătorești se desfășoară în limba moldovenească”. Acest principiu, care reglementează desfășurarea procesului civil în limba de stat, este și să fie normal într-un stat de drept național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Totuși, alineatul (2) al art. 24 C. pr. civ. a consacrat persoanelor interesate în soluționarea pricinii dreptul de a se exprima în limba maternă în fața instanțelor de judecată, garantându-le dreptul la interpret sau traducător, pentru o bună administrare a justiției. În viziunea noastră, este o reglementare firească pentru o țară democratică. Astfel, efectuând controlul asupra respectării de către prima instanță a regulilor cu privire la limba procesului, instanța de apel are obligația de a analiza sau studia procesul-verbal al ședinței de judecată în instanța de fond a cărei hotărâre este atacată, să stabilească limba în care a fost desfășurat procesul, să verifice dacă a fost respectat dreptul participanților la proces la interpret, dacă au fost înaintate cereri în această privință, adică de acordare a interpretului,modul în care au fost soluționate aceste cereri, să verifice și să constate dacă este consemnată în procesul-verbal al ședinței de judecată participarea interpretului. La fel ca și în cazul temeiului când pricina a fost judecată în absența unui participant la proces, căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată, încălcarea principiul fundamental privind limba de procedură și dreptul la interpret poate fi invocat numai de către partea sau participantul prejudiciat prin aceasta. De aici rezultă că hotărârea nu poate fi casată cu trimitere la articolul 388 alin.(1) lit. c) C. pr. civ. în detrimentul persoanei care nu posedă limba în care s-a desfășurat procesul, fiindcă aceasta ar însemna aplicarea temeiului de casare menționat supra contrar menirii lui [29, p. 363].
Următorul temei prezumat absolut în baza căruia instanța de apel casează hotărârea primei instanțe este cazul când instanța de fond a soluționat problema drepturilor unei persoane neantrenate în proces [3, art. 388 alin.(1) lit. d)]. Prin antrenare în judecare pricinii înțelegem înștiințarea persoanei privind acordare acesteia un statut procesual de participant la proces, de exemplu coreclamant, copârât, intervenient principal, intervenient accesoriu, petiționar, persoană interesată. Acest lucru îi oferă persoanei în cauză posibilitatea de a-și apăra drepturile și interesele. Aici nu trebuie să ne lăsăm cumva copleșiți de o eroare, trebuie să delimităm neantrenarea în proces a unei persoane de necomunicare a locului, datei și orei ședinței de judecată. În cazul necomunicării locului, datei și orei ședinței de judecată persoana este deja antrenată în proces, are deja o calitate procesuală, pur și simplu nu a fost înștiințată legal, nu a fost citată în modul stabilit de lege pentru ședința judiciară. În cazul neantrenării în proces a unei persoane, respectiv ea nu capătă nici o calitate procesuală, nu i se permite practic beneficierea de drepturile sale fundamentale, ca dreptul la apărare și altele. Pentru subiecții raportului material litigios care au fost antrenați în ședința de judecată, hotărârea reprezintă un act obligatoriu, care determină nemijlocit drepturile și obligațiile lor în legătură cu acest raport. Însă pentru persoanele care nu au fost antrenați în examinarea cauzei, hotărârea pronunțată de instanța de judecată nu trebuie să producă absolut nici un efect juridic. Acest lucru rezultă din principiul dreptului persoanei la un proces echitabil apărat de articolul 6 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), potrivit căruia o persoană nu poate fi pusă într-o situație net dezavantajoasă în raport cu partea opusă, situație din care nu poate avea o posibilitatea reală de a-și apăra drepturile și interesele legitime [9, art. 6]. Obligația instanței de judecată de a atrage în proces persoanele, drepturile și obligațiile cărora sunt în raport sau afectate de raportul de drept litigios, este indicată de către legiuitor în prevederile articolului 62 C. pr. civ. De asemenea, dacă se constată că există persoane care își pot declara sau formula pretenții proprii asupra obiectului litigiului declanșat între părțile inițiale, instanța de judecată este obligată să înștiințeze persoanele în cauză despre procesul pornit și să le explice dreptul lor de a interveni în proces. Soluționarea drepturilor unei persoane neantrenate în procesul de judecată se poate manifesta prin afectarea de drept – atunci când dispozitivul hotărârii conține expres indicații cu privire la drepturile sau obligațiile persoanei neantrenate în proces, și afectarea de fapt – atunci când se afectează drepturile sau obligațiile unei persoane neantrenate în proces prin punerea în executare a hotărârii. Mai mult ca atât, în cazul rămânerii definitive și irevocabile a unei hotărâri judecătorești viciată astfel, soluționarea drepturilor unei persoane neantrenate în proces constituie temei pentru revizuirea hotărârii [3, art. 449 lit. c)].
Încă o încălcare prezumată absolută a normelor de drept procesual este când hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători, ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt menționați în hotărâre. Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie legală, trebuie să fie semnată de judecător, sub sancțiunea nulității [3, art. 388 lit. f)]. Lipsa semnăturii unuia dintre judecători nu poate fi acoperită de semnarea ulterioară, deoarece nu s-ar mai putea ști dacă judecătorul respectiv a participat la deliberare [24, p. 356]. Astfel, numele membrilor completului de judecată care sunt indicate în partea introductivă a hotărârii trebuie să coincidă cu numele judecătorilor care au semnat hotărârea, astfel respectându-se principiul formalității. Legiuitorul nostru a prevăzut și o excepție de la regula generală. În cazul când un judecător din componența completului de judecată se află în imposibilitate de a semna hotărârea integrală, în locul lui se semnează președintele ședinței, iar dacă și ultimul este în neputință de a semna, semnează președintele instanței de judecată. În toate cazurile, pe hotărâre va fi menționată în mod obligatoriu cauza imposibilității de a aplica semnătura [3, art. 236 alin.(5)].
Temei de casare a hotărârii instanței de fond în ordine de apel, prevăzut de legiuitor în articolul 388 alin.(1) lit. g) este atunci, când „în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată”. Legiuitorul obligă instanța de judecată la întocmirea pentru fiecare ședință de judecată a procesului-verbal al ședinței, sub sancțiunea nulității hotărârii [3, art. 273]. Cuprinsul procesului verbal al ședinței de judecată este reglementat de prevederile articolului 274 alin.(2) C. pr. civ. Neîndeplinirea unei astfel de obligații de către prima instanță lovește de sancțiunea casării de către instanța de apel a hotărârii pronunțate. Procesul-verbal al ședinței de judecată este un act procedural de o importanță foarte mare. Procesul-verbal asigură verificarea temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate, deoarece în el se conține practic toată informația despre examinarea cauzei și adoptarea hotărârii. În lipsa procesului-verbal al ședinței de judecată este practic imposibilă efectuarea de către instanța de apel a controlului judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii, cu privire la prezența părților, componența instanței, componența apărării părților în fapt și în drept, precum și respectarea altor norme procesuale. Se consideră că nu este procesul-verbal al ședinței de judecată și în cazul când nu este semnat de către grefier, el nu produce efecte juridice deoarece aceasta constituie o condiție de valabilitate, respectiv, duce la casarea hotărârii în ordine de apel. Lipsa procesului-verbal privind efectuarea unui act de procedură de asemenea servește drept temei prezumat absolut de casare a hotărârii primei instanțe [3, art. 388 alin.(1) lit. h)]. În lipsa acestui proces-verbal, de exemplu, de audiere a martorului la locul aflării lui, nu se poate afirma cu certitudine că au fost constatate și elucidate pe deplin toate circumstanțele cauzei.
Următoarea încălcare esențială a normelor de drept procesual ce are drept efect casarea necondiționată a hotărârii primei instanțe în ordine de apel, este judecarea pricinii cu încălcarea competenței jurisdicționale [3, art. 388 alin.(1) lit. i)]. După ce s-a constatat că litigiul apărut între părți este de competența unei instanțe judecătorești, trebuie de determinat unde anume să se soluționeze – în judecătorie, la Curtea de Apel sau de către Curtea Supremă de Justiție, ceea ce constituie competența materială, și ulterior de stabilit care judecătorie sau Curte de Apel e competentă să-l examineze, ceea ce constituie competență teritorială [13, p. 171]. Astfel, deducem că competența jurisdicțională se divide în competență materială – ratione materiae, și competență teritorială. Competența materială a instanțelor judecătorești este reglementată de legislator în Capitolul III și în Capitolul IV C. pr. civ. Astfel, alineatul (1) al articolului 32 C. pr. civ. prevede expres „nimeni nu poate fi lipsit, fără consimțământul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanță sau de judecătorii în a căror competență pricina este dată prin lege”. Dreptul unei persoane la judecarea cauzei sale de către o instanță de judecată instituită de lege este garantat la fel de art. 6 al CEDO. La primirea cererii depuse cu încălcarea competenței jurisdicționale de către o persoană, judecătorul, stabilind că instanța de judecată nu este competentă să judece pricina, este obligat să restituie cererea de chemare în judecată [3, art. 170 alin.(1) lit. b)]. Dacă eroarea de constatare a încălcării competenței jurisdicționale iese la iveală după pronunțarea hotărârii, această eroare se corectează respectiv, prin casarea hotărârii.
3.2. Alte încălcări a normelor de drept procesual, temei de casare a hotărârilor judecătorești
În prevederile articolului 388 alin.(1) C. pr. civ., legiuitorul nostru a enumerat, sau mai bine spus a indicat exhaustiv temeiurile, în baza cărora instanța de apel urmează să caseze hotărârea primei instanțe, independent de argumentele cererii de apel. Aceste temeiuri de casare a hotărârii primei instanțe sunt prezumate absolute, adică hotărârea primei instanțe urmează a fi casată de către instanța de apel în mod necondiționat, fără a examina nici un argument adus de niciuna dintre părți, destul sau suficient fiind faptul invocării și constatării unuia din aceste temeiuri [7].
Pe lângă încălcările prezumate absolute a normelor de drept procesual, enumerate și caracterizate supra, legislatorul a mai indicat în alin.(2) al articolului 388 C. pr. civ. „săvârșirea altor încălcări decât cele consemnate la alin.(1) constituie temei de casare a hotărârii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluționarea eronată a pricinii. Astfel, legiuitorul admite în principiu că, de către prima instanță, a cărei hotărâre este atacată la judecare pricinii civile se mai pot comite încălcări ale normelor procesuale civile care au dus la soluționarea eronată a materialului litigios pus în fața ei spre rezolvare, și care ulterior pot servi drept temei de casare a hotărârii de către instanța de apel. Aici ne propunem să facem o încercare de a identifica și stabili aceste încălcări, și ulterior o scurtă analiză a încălcărilor procesuale identificate. Aici este necesar de menționat faptul că apelantul, care invocă aceste încălcări, trebuie să demonstreze că aceste încălcări au dus sau au putut duce la soluționarea eronată sau greșită a pricinii [29, p. 361].
Una din încălcări este, spre exemplu, încălcarea procedurii de administrare a probelor care sunt puse la baza hotărârii. Procedura de administrare a probelor presupune examinarea acestora sub trei aspecte: propunerea probelor, încuviințarea probelor și administrarea propriu-zisă [24, p. 258]. Se consideră o încălcare a procedurii de administrare a probelor dacă în procesul examinării cauzei s-a admis o probă ce nu corespunde legalității, adică este obținută cu încălcarea legii, dar,necăutând la acest fapt instanța a pus-o la baza hotărârii [3, art. 117 alin.(3)].Altă încălcare a procedurii de administrare a probelor este cazul când instanța de judecată a admis ca probă, punând-o în temeiul hotărârii, un raport de expertiză care trebuia respins în temeiul articolului 124 alin.(2) C. pr. civ. Încă o încălcare a procedurii de administrare a probelor poate fi calificată admiterea și punerea la baza hotărârii a unei sau unor probe care nu îndeplinește cerința de pertinență. Hotărârea primei instanțe urmează a fi casată de către instanța de apel și în cazul în care, după închiderea dezbaterilor judiciare, una din părți a depus acte asupra cărora cealaltă parte nu a fost pusă în situația de a le discuta, instanța de judecată nu este îndreptățită să-și întemeieze hotărârea pe ele. Procedând astfel și întemeindu-și soluția pe asemenea acte, instanța încalcă principiul contradictorialității, potrivit căruia nici o probă nu-i poate fi opusă celeilalte părți dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta. Respectarea acestui principiu asigură totodată și egalitatea părților în fața instanței de judecată, și dreptul la apărare inclusiv [24, p. 268]. Ținem să menționăm și momentul că instanța de judecată are obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor și demersurilor formulate de părți în proces, inclusiv și de a motiva admiterea sau per a contrario, respingerea lor integrală sau parțială. Astfel, spre exemplu, respingerea nemotivată a cererii de efectuare a unei expertize are ca sancțiune în unele cazuri casarea hotărârii instanței de fond în ordine de apel, deoarece nu se poate verifica rațiunea pentru care probele solicitate nu au fost admise.
Altă încălcare a normelor de drept procedural, care servește drept temei pentru casarea hotărârii în instanța de apel, se poate manifesta prin neexplicarea pârâtului consecințelor pe care le atrage recunoașterea acțiunii. Pârâți în procesul civil pot fi orice categorii de persoane, de orice vârstă, naționalitate, poziție socială, studii, nivele de dezvoltare intelectuală etc. Astfel , nu toate persoanele care au statutul de pârât în cadrul procesului civil înțeleg pe deplin sensul sintagmei „recunoașterea acțiunii”, inclusiv și consecințele pe care le atrage. Spre exemplu pârâtul recunoaște doar unele pretenții înaintate de reclamant în cadrul acțiunii, nu toate, și folosind prin necunoștință sintagma „recunosc acțiunea” eronat este de acord și se admit toate pretențiile reclamantului. Legiuitorul nostru, pentru a consfinți dreptul persoanei la un proces echitabil, apărat și de articolul 6 al CEDO, a stipulat în prevederile articolului 212 alin.(4)C. pr. civ. obligațiunea instanței de a explica pârâtului consecințele pe care le atrage recunoașterea acțiunii „Înainte de a admite renunțarea reclamantului la acțiune, recunoașterea acțiunii de către pârât, înainte de a confirma tranzacția părților, instanța judecătorească explică reclamantului, pârâtului sau părților efectele acestor acte de procedură”. Astfel, prin nerespectarea acestei norme de drept procesuale, instanța se prezumă că a rezolvat eronat litigiul.
Ca temei de casare a hotărârii judecătorești în ordine de apel, prevăzut la articolul 388 alin.(2) C. pr. civ., poate fi invocat și faptul nesoluționării unor cereri ale participanților la proces care sunt importante pentru judecarea justă a pricinii. Deci, aici aducem drept exemplu o speță, un litigiu de familie din practica judiciară. De către d-na „X” a fost înaintată acțiune civilă la Judecătoria Centru în contradictoriu cu d-ul „Y”, privind recunoașterea paternității asupra copilului „Z” și încasarea din contul d-lui „Y” a pensiei alimentare pentru o perioadă de 6 ani. În susținerea pretențiilor înaintate, d-na „X” a anexat la materialele cauzei 3 fotografii. Pe pozele anexate ambii, adică reclamantul și pârâtul se arată îmbrățișați, ceea ce, din declarațiile reclamantei denotă cu certitudine faptul că în trecut, cu șapte ani în urmă, reclamanta și pârâtul au avut o relație amoroasă. În cadrul acestei relații ei au întreținut relații sexuale în rezultatul cărora a fost conceput copilul în cauză. Pârâtul nu recunoaște acțiunea, nu neagă faptul existenței în trecut a acestei relații, dar neagă faptul că copilul a fost conceput împreună. Declară că nu a mai avut cu reclamanta nici un fel de tangență pe parcursul acestor ani, nu a cunoscut până acum de existența copilului. Mai mult ca atât, din declarațiile pârâtului, la copil în certificatul de naștere este indicat în calitate de tată altă persoană. În cadrul fazei de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, pârâtul a solicitat instanței dispunerea unei expertize ADN, raportul acestei expertize să fie admis de instanță în calitate de probă, care să elucideze circumstanțele cauzei. Instanța a lăsat fără soluționare acest demers, ulterior a admis acțiunea integral. Pârâtul în cauză a atacat cu apel hotărârea primei instanțe, invocând în apel greșeala de procedură, adică nesoluționarea de către instanță a demersului său cu privire la efectuarea unei expertize ADN, prezentând în apel un raport de expertiză efectuat de către un centru medical specializat, unde corespunderea genetică între pârât și copilul în cauză era de zero procente. Curtea de Apel Chișinău a admis apelul ca întemeiat și a casat hotărârea primei instanțe, emițând o nouă hotărâre prin care a respins acțiunea înaintată de d-na „X” integral.
ÎNCHEIERE
Orice cercetare științifică care se pretinde a fi completă presupune o îmbinare între două aspecte principale: aspectul teoretic și aspectul practic. Astfel, studiul efectuat de noi în materia temeiurilor de reformare al hotărârilor judecătorești în ordine de apel a debutat cu analiza apelului în calitate de cale de atac, studierea instituției apelului prin prisma apariției acestei căi de atac, evoluției istorice. La fel am efectuat un studiu amănunțit al acestei instituții din punctul de vedere a poziției apelului în legislația națională ca al doilea grad de jurisdicție. Am analizat și caracterizat principalele caractere ale acestei căi de atac în conformitate cu legislația națională și cu prevederile doctrinale. În plan teoretic am analizat sub toate aspectele temeiurile de reformare a hotărârii primei instanțe de către instanța de apel, încălcări ale normelor de drept procesual prezumate absolute, precum și alte erori care au dus la adoptarea unei soluții eronate de către prima instanță, astfel servind drept temeiuri de reformare a hotărârii ei în ordine de apel. La fel am efectuat un studiu și o analiză amplă a încălcărilor normelor de drept material, substanțial, admise de prima instanță, încălcări care atrag după sine reformarea hotărârii atacate în apel. În plan practic am abordat aceste aspecte prin prisma practicii judiciare, formulând unele propuneri de lege ferenda.
În urma cercetării științifice am formulat concluzii și recomandări după cum urmează:
1. Propunem la art. 386 alin.(1) lit. a) C. pr. civ., înlocuirea „constatate” cu sintagma „determinate”.
2. La art. 183 alin.(2) lit. c) C. pr. civ., propunem modificarea textului de lege după cum urmează „determinarea raporturilor juridice între părți, identificarea și precizarea legii care urmează a fi aplicată”.
3. În art. 388 alin.(1) lit. a) după sintagma „compus” de adăugat sintagma „sau constituit”.
4. Încălcările prezumate absolute a normelor de drept procesual de către instanța de fond, duc la casarea necondiționată a hotărârii ei de către instanța de apel.
5. Trebuie de acordat împuterniciri mai vaste primei instanțe în procedura de administrare a probelor, de a acorda judecătorului un rol mai activ la această fază prin lărgirea cadrului legislativ procesual, pentru a asigura o administrare mai eficientă a probelor și o calitate mai bună al actului de justiție.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
1. Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 1 din 12.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
2. Cod civil al Republicii Moldova Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
3. Cod de procedură civilă al Republicii Moldova Nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 130-134 din 21.06.2013.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=348338
4. Cod de procedură penală al Republicii Moldova Nr. 122 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 248-251 din 05.01.2013.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=350171
5. Legea privind Codul de procedură civilă Nr. 134 din 2010. În: Monitorul Oficial al României, partea I, Nr. 247 din 10.04.2015.
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=%2fS4wC9lbGyU%3d&tabid=2593
6. Гражданский процессуальный кодекс Российской Федерации. Принят 23 октября 2002 года. Одобрен 30 октября 2002 года.
http://pravo.gov.ru/proxy/ips/?searchres=&bpas=cd00000&a3=102000486&a3type=1&a3value=%CA%EE%E4%E5%EA%F1&a6=&a6type=1&a6value=&a15=&a15type=1&a15value=&a7type=1&a7from=&a7to=&a7date=&a8=&a8type=1&a1=&a0=&a16=&a16type=1&a16value=&a17=&a17type=1&a17value=&a4=&a4type=1&a4value=&a23=102005826&a23type=1&a23value=%C3%D0%C0%C6%C4%C0%CD%D1%CA%C8%C9&textpres=&sort=7
7. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție din 11 noiembrie 2013 – privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_expl.php
8. Le code de procédure civile Français. http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=A9C7E85008913D70900BA1D0D6169657.tpdila08v_2?idSectionTA=LEGISCTA000006181692&cidTexte=LEGITEXT000006070716&dateTexte=20150608
9. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nr. 1950 din 04 noiembrie 1950. Publicat 01.01.1998 în Tratate internaționale Nr. 1.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=285802&lang=1
10. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova Nr. 26 din 11.11.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 39-40 din 20.02.2015.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=356909
11. Legea Republicii Moldova Nr. 544 din 20.07.1955 – cu privire la statutul judecătorului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 15 – 17 din 22.01.2013.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=346404
Monografii, articole de specialitate
12. Leș I. Tratat de drept procesual civil. Ediția 3. București: All Beck 2005, 931 p.
13. Măgureanu F. Drept procesual civil. București: Editura All Beck 2004, 664 p.
14. Spinei S. Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil. București: Universul Juridic, 2013, 304 p.
15. Theodorescu A. Apelul în dreptul roman și modern. București: Tipografia Thoma Basilescu, 1895, 225 p.
16. Stoenescu I., Zilberstein S. Drept procesual civil. Tratat. Căile de atac și procedurile speciale. București, 1981, 765 p.
17. Săndulescu-Nanoveanu I.G. Explicațiunea teoretică și practică a Codicelui de procedură civilă, ed. a II-a, București: f. ed., 1879, 1354 p.
18. Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Volumul II. București: Universul Juridic, 2013, 754 p.
19. Ciobanu V.M., Marian N. Noul cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. București: Universul Juridic, 2013, 1314 p.
20. Ciobanu V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. București: Național, 1996, 765 p.
21. Negru V., Radu D. Drept procesual civil. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1977, 520 p.
22. Mihuleac E. Sistemul probator în procesul civil. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, 488 p.
23. Tocilescu G. Curs de procedură civilă, partea a III-a. București: Gutenberg, 1893, 621 p.
24. Boroi G., Rădescu D. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. București: ALL, 1994, 939 p.
25. Шакарян М.С. Гражданское процессуальное право. Москва: Проспект, 2004, 350 c.
26. Курылев С.В. Основы теории доказывания в советском правосудии. Минск: Издательство БГУ, 1969, 410 c.
27. Baltag D. Teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2010, 536 p.
28. Avornic G. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Volumul I. Chișinău: Camera Națională a Cărții, 2009, 460 p.
29. Poalelungi M., Filincova S., Sîrcu I. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția II. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 1198 p.
30. Черданцев А.Ф. Теория государства и права. Москва: Юрайт, 1999, 430 p.
31. Мицкевич А. В., Основы права. Москва: Инфра, 1998, 306 с.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
1. Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 1 din 12.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
2. Cod civil al Republicii Moldova Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
3. Cod de procedură civilă al Republicii Moldova Nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 130-134 din 21.06.2013.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=348338
4. Cod de procedură penală al Republicii Moldova Nr. 122 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 248-251 din 05.01.2013.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=350171
5. Legea privind Codul de procedură civilă Nr. 134 din 2010. În: Monitorul Oficial al României, partea I, Nr. 247 din 10.04.2015.
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=%2fS4wC9lbGyU%3d&tabid=2593
6. Гражданский процессуальный кодекс Российской Федерации. Принят 23 октября 2002 года. Одобрен 30 октября 2002 года.
http://pravo.gov.ru/proxy/ips/?searchres=&bpas=cd00000&a3=102000486&a3type=1&a3value=%CA%EE%E4%E5%EA%F1&a6=&a6type=1&a6value=&a15=&a15type=1&a15value=&a7type=1&a7from=&a7to=&a7date=&a8=&a8type=1&a1=&a0=&a16=&a16type=1&a16value=&a17=&a17type=1&a17value=&a4=&a4type=1&a4value=&a23=102005826&a23type=1&a23value=%C3%D0%C0%C6%C4%C0%CD%D1%CA%C8%C9&textpres=&sort=7
7. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție din 11 noiembrie 2013 – privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_expl.php
8. Le code de procédure civile Français. http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=A9C7E85008913D70900BA1D0D6169657.tpdila08v_2?idSectionTA=LEGISCTA000006181692&cidTexte=LEGITEXT000006070716&dateTexte=20150608
9. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nr. 1950 din 04 noiembrie 1950. Publicat 01.01.1998 în Tratate internaționale Nr. 1.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=285802&lang=1
10. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova Nr. 26 din 11.11.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 39-40 din 20.02.2015.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=356909
11. Legea Republicii Moldova Nr. 544 din 20.07.1955 – cu privire la statutul judecătorului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 15 – 17 din 22.01.2013.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=346404
Monografii, articole de specialitate
12. Leș I. Tratat de drept procesual civil. Ediția 3. București: All Beck 2005, 931 p.
13. Măgureanu F. Drept procesual civil. București: Editura All Beck 2004, 664 p.
14. Spinei S. Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil. București: Universul Juridic, 2013, 304 p.
15. Theodorescu A. Apelul în dreptul roman și modern. București: Tipografia Thoma Basilescu, 1895, 225 p.
16. Stoenescu I., Zilberstein S. Drept procesual civil. Tratat. Căile de atac și procedurile speciale. București, 1981, 765 p.
17. Săndulescu-Nanoveanu I.G. Explicațiunea teoretică și practică a Codicelui de procedură civilă, ed. a II-a, București: f. ed., 1879, 1354 p.
18. Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Volumul II. București: Universul Juridic, 2013, 754 p.
19. Ciobanu V.M., Marian N. Noul cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. București: Universul Juridic, 2013, 1314 p.
20. Ciobanu V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. București: Național, 1996, 765 p.
21. Negru V., Radu D. Drept procesual civil. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1977, 520 p.
22. Mihuleac E. Sistemul probator în procesul civil. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, 488 p.
23. Tocilescu G. Curs de procedură civilă, partea a III-a. București: Gutenberg, 1893, 621 p.
24. Boroi G., Rădescu D. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. București: ALL, 1994, 939 p.
25. Шакарян М.С. Гражданское процессуальное право. Москва: Проспект, 2004, 350 c.
26. Курылев С.В. Основы теории доказывания в советском правосудии. Минск: Издательство БГУ, 1969, 410 c.
27. Baltag D. Teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2010, 536 p.
28. Avornic G. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Volumul I. Chișinău: Camera Națională a Cărții, 2009, 460 p.
29. Poalelungi M., Filincova S., Sîrcu I. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția II. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 1198 p.
30. Черданцев А.Ф. Теория государства и права. Москва: Юрайт, 1999, 430 p.
31. Мицкевич А. В., Основы права. Москва: Инфра, 1998, 306 с.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Temeiurile Reformarii Hotararii Judecatoresti (ID: 130029)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.