Tehnica Elaborarii Si Sistematizarii Actelor Normative

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………….. 2

CAPITOLUL I. ACTELE NORMATIVE……………………………………………….. 5

1.1. Cadrul juridic de reglementare a tehnicii elaborării actelor normative……. 5

1.2. Elaborarea actelor normative…………………………………………………………….. 8

1.3. Redactarea actelor normativ……………………………………………………………… 11

1.4. Structura actului normativ………………………………………………………………… 12

CAPITOLUL II. TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE……… 18

2.1 Etapele elaborării actelor normative…………………………………………………… 23

2.2 Procedee tehnice în elaborarea actelor normative………………………………… 26

2.3 Stilul actelor normative……………………………………………………………………. 32

2.4 Organele legislative…………………………………………………………………………. 37

CAPITOLUL III. TEHNICA SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE..44

3.1Activitatea de sistematizare a actelor normative…………………………………… 45

3.2 Formele principale de sistematizare a actelor normative………………………. 47

3.3 Elaborarea codurilor și a altor legi complexe………………………………………. 50

3.4 Reguli de sistematizare a actelor normative……………………………………….. 65

CONCLUZII………………………………………………………………………………………… 69

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………… 73

INTRODUCERE

Lucrarea aleasă de mine are drept scop studiul motivării proiectelor normative.

Am organizat acestă lucrare astfel:Prima parte a lucrării și anume primul capitol,unde an abordat urmatorul subiect: Actele normative.În acest capitol mi-am propus sa realizez un studiu cu privire la tehnica elaborării actelor normative în general,tehnica de care trebuie să se țină seama și în inițierea,elaborarea și adoptarea actelor autorităților administrației publice locale.De aceea pe tot parcursul studiului,după prezentarea normei generale,voi face trimitere și la actele autoritățolor administrației publice locale,în măsura în care aceste norme sunt aplicabile.

Pentru o tratare coerentă a problematicii studiului mi-am propus urmatoarea structură a acestui capitol:Cadrul juridic de reglementare a tehnicii elaborării actelor normative; Elaborarea actelor normative; Redactarea actelor normative; Structura actului normativ.

Actul normativ,este izvorul de drept creat de organe ale autorității publece, investite ccu competențe normative ( parlament, guvern, organe administrative locale ). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive a statului ( De exemplu: legi, decrete, ordonanțe ale guvernului, regulamente și ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale ).

Cadrul juridic al tehnicii de elaborare a actelor administrative cu caracter normativ este completea prin regulamente emise de fiecare autoritate și organ administrativ in parte.

Pentru că obiectul studiului are în vedere și actele normative care includ și actele autorităților administrative publice locale trebuie să arăt că în practica acestor autorităși documentele de motivare a actelor administrative, ale autorităților deliberative, consiliile locale și consiliile udețene, îl constituie expunerea de motive și nu referatul de apăare.

În cea de-a doua parte a lucrării adică capitolul al doi-lea am abordat următorul subiect: Tehnica eleborării actelor normative pe care l-am structurat astfel:Etapele alaborăii actelor normative, acestea fiind în număr de 5 si anume: Inițierea proiectului de lege, Dezbaterea proiectului de lege, Promulgarea legii, Publicerea legii.

Un alt subiect pe care l-am abordat în acest capitol ar fi: Procedeele tehnice în elaborarea actelor normative. Tehnica legislativă cuprinzînd trei categorii de procedee: Procedee privind cunoașterea politicii legislative; Procedee privind selectarea normelor juridice adecvate; Procedee privind adoptarea formala a actului normativ.Urmatorul subiect dezbătut este :Stilul actelor normative urmat de ultima secțiune a acestui capitol și anume: Organele legislative.

Actele normative trebuie elaborate clar și concis în scopul asigurării deplinei lor înțelegeri de către toți cetățenii.

Actele normative folosesc o seamă de expresii întâlnite exclusiv în raporturile sociale reglementate juridic. Pentru a se asigura o justă înțelegere a acestora , în anumite părți ale actelor normative sunt date de definiți carea ajută la fixarea conțnutuli noțiunii respective.

Elaborarea actelor normative este puternic marcată de specificitatea limbalului juridic. Acesta trebuie să satisfacă cerințele elementare ale accesabilității și clarității. De aceea este important ca limbajul actelor normative să fie simplu, car, accesibil. Trebuie, de aasemenea, ca acesta să cuprinda termeni bine precizați și relativ usor de înțeles, să nu provoace confuzii.

Prezența actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul activității constructive desfășurate de organe specializate, abilitate prin, Constituție, legi sau regulamente cu competență normativă ( cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie ). Aceste organe poartă denumirea de organe legiuitoare și ele sunt, înainte de toate, organele puterii legiutoare, îndreptățite să reglementeze primar și originar relațiile sociale fundamentale dintr-o societate, să organizeze ordinea juridică a unei națiuni sau a unei comunități de națiuni.

Activitetea acestor organe se desfasoara în conformitate cu anumite reguli e tehnică juridica și potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcționare a mecanismului social, de coexistență a libertăților sociale.

În ultima parte a acestei lucrării si anume cel deal treilea capitol intitulat: Tehnica sistematizării actelor normative pe cale l-am dezbatut in cateva subcapitole: Activitatea de sistematizare a actelor normative; Formele principale de sistematizare a actelor normative; Elaborarea codurilor și a altor legi complexe; Reguli de sistematizare a actelor normative.

De aceea, motivarea proiectelor actelor normative se impune ca o operațiune intelectuală care are rostul de a-l convinge pe emitentul actului normativ de necesitatea adoptării acestuia. Ea trebuie să prezinte rațiunile care stau la baza noii reglementări juridice, configurația acesteia, efectele sociale scontate și costurile pe care le presupune aplicarea noului act normative.

Sistematizarea actelor normative are drept obiect o anumită așezare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective și subiective, prin care primează criteriul de drept și criteriul sistemului legislației.

Sistematizarea actelor normative are ca rezultat elaborarea unor colecții, culegeri de acte normative a codurilor.

Actele normative, privite în ansamblu, formează un sistem dinamic cu o structură complexă, care se numește sistemul legislației.

Sistemul legislației cuprinde totalitatea actelor normative, acte normative aflate într-o stare de reală și acută interferență.

Actele normative care constituie legislația unei tări nu sunt o sumă de acte detașate unul de altul, ci dimpotrivă un ansamblu organic de elemente care se întrepătrund între ele, cât și cu întregul, formând un sistem dinamic, cu structură complexă. Elaborarea actelor normative, ca și formarea concepțiilor juridice se caracterizează prin gruparea și combinarea lor prin sistematizare.

Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deosebit de inportantă atât pentru elaborarea cât și pentru realizarea dreptului. Ea este drept obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective și subiective.

CAPITOLUL 1

ACTELE NORMATIVE

Activitatea autorităților publice, așa cum sunt ele definite prin Titlul III din Constituția din 1991, modificată și completată în 2013, se concretizează în principal în acte normative producătoare de efecte juridice, a căror inițiere, elaborare, și adoptare se realizează potrivit unor tehnici și proceduri stabilite de lege.

Având în vedere că respectarea acestor tehnici și proceduri sunt, de cele mai multe ori condiții de valabilitate a actelor respective, mi-am propus ca în cele ce urmează să realizez un studiu cu privire la tehnica elaborării actelor normative în general, tehnica de care trebuie să se țină seama și în inițierea, elaborarea și adoptarea actelor autorităților administrației publice locale. De aceea, pe tot parcursul studiului, după prezentarea normei generale, voi face trimitere și la actele autorităților administrației publice locale, în măsura în care aceste norme, le sunt aplicabile.

Pentru o tratare coerentă a problematicii studiului mi-am propus următoarea structură a acestuia:

– cadrul juridic de reglementare a tehnicii elaborării actelor normative;

– elaborarea actelor normative;

– redactarea actelor normative;

– structura actului normativ;

– modificarea, completarea, abrogarea actelor normative.

1.1. Cadrul juridic de reglementare a tehnicii elaborării actelor normative

După cum se știe, actul administrativ trebuie să îndeplinească anumite condiții de formă și de fond, pentru ca el să poată produce efecte juridice, iar neîndepli nirea unora dintre aceste condiții poate duce la nulitate sau anulabilitatea actului respectiv.

Pentru a crea cadrul unitar de pregătire, elaborare și adoptare a actelor normative, deci

inclusiv a actelor administrative, a fost adoptată Legea nr. 24/2002 privind normele de tehnică legislativă, pentru elaborarea actelor normative.

Articolul 3 alin. (1) din lege, stabilește domeniul de aplicare a acesteia specificând că:

„Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern și a propunerilor legislative aparținând deputaților; senatorilor sau cetățenilor; la elaborarea și adaptarea ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, precum și la elaborarea și adaptarea actelor normative ale celorlalte autorități cu asemenea atribuții” Că normele la care ne referim nu sunt aplicabile numai procesului de legiferare rezultă din alin. (2) al aceluiași art. 3, potrivit căruia „Normele de tehnică legislativă se aplică în mod corespunzător și la elaborarea și adoptarea proiectelor de ordine, instrucțiuni și acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate, precum și la elaborarea și adoptarea actelor cu caracter normativ emise de autoritățile administrației publice locale”.

Din conținutul articolului mai sus citat, rezultă cât se poate de clar că toate autoritățile care adoptă sau emit acte administrative cu caracter normativ au obligația să respecte normele de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000, republicată.

Potrivit art. 84 din Legea nr. 24/2000, "Parlamentul, Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute în prezenta lege, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele și circulația proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competență".

Deci, cadrul juridic al tehnicii de elaborare a actelor administrative cu caracter normativ este completat prin regulamente emise de fiecare autoritate și organ administrative în parte.

În baza dispozițiilor mai sus prezentate, Guvernul a emis Hotărârea nr. 555/2003pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptarea Guvernului.

Acest regulament a fost în vigoare până la adoptarea de către Guvern a lice centrale și locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute în prezenta lege, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele și circulația proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competență".

Deci, cadrul juridic al tehnicii de elaborare a actelor administrative cu caracter normativ este completat prin regulamente emise de fiecare autoritate și organ administrative în parte.

În baza dispozițiilor mai sus prezentate, Guvernul a emis Hotărârea nr. 555/2003pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptarea Guvernului.

Acest regulament a fost în vigoare până la adoptarea de către Guvern a Hotărârii nr. 50/20054 pentru aprobarea regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, care abrogă regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 555/ 2001. De asemenea, Guvernul a emis Hotărârea nr. 1.361/2005 privind conținutul instrumentelor de prezentare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului.

Cadrul juridic de reglementare a tehnicii elaborării actelor normative este completat de către actele de înființare, organizare și funcționare a autorităților sau organismelor administrative, în care printre dispoziții figurează și aceea cu privire la dreptul de a emite sau adopta acte administrative cu caracter normativ sau individual, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege. Așa, spre exemplu Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, prevede la art. 115 alin.(1):

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin:

a) primarul emite dispoziții;

b) consiliul local adoptă hotărâri;

c) consiliul județean adoptă hotărâri

Exemplele ar putea continua și cu dispoziții din actele normative care stabilesc normele de organizare și funcționare a diferitelor autorități sau organisme administrative.

Așa cum am văzut, art. 84 din Legea nr. 24/2000 republicată, obligă și celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale să-și stabilească și să aplice norme de tehnică legislativă proprii, ținând cont de normele generale stabilite prin Legea respectivia.

În general, autoritățile și celelalte organisme administrative au cuprinse normele de tehnică legislativă în regulamentele proprii de organizare și funcționare, iar în alte cazuri s-au elaborat chiar regulamente speciale privind normele tehnice ale elaborării actelor normative.

acte normative, numai:

a) ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea Guvernului și autoritățile administrației publice autonome;

b) organele de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor prin ministerele in a căror subordine se află;

c) prefecturile, consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București potrivit legii – prin Ministerul Administrației și Internelor.

Dacă interpretăm stricto-sensu aceste dispoziții ar trebui să ajungem la concluzia că alte autorități sau organisme administrative nu au dreptul să inițieze proiecte de acte normative.

Chiar dacă Regulamentul Guvernului ar avea în vedere numai proiectele de acte normative care se depun la Guvern pentru adoptare, prevederea din Regulament, tot nu este corectă, deoarece un regulament nu poate să abroge dreptul consiliilor locale de a iniția proiecte de acte normative și a le depune în nume propriu la Guvern și nu prin intermediul consiliului județean sau prefectului deoarece, între acestea și autoritățile administrației publice prin care se realizează principiul autonomiei locale, nu sunt raporturi de subordonare (art. 123 alin. (4) din Constituție, respectiv, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 215/2001). Obligarea consiliilor locale să inițieze proiecte de acte normative numai prin intermediul prefectului sau a consiliului județean, înseamnă o încălcare gravă a principiului autonomiei locale.

1.2. Elaborarea actelor normative

Așa cum am arătat anterior, principalul act normativ care introduce în legislația noastră tehnici de elaborare a actelor normative în general, este Legea nr. 24/ 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

În capitolul I – intitulat Dispoziții generale, Legea definește noțiunile privitoare la activitatea de legiferare și tehnică legislativă, după care stabilește forța juridică a actelor normative în funcție de locul pe care autoritatea publică sau organismul care emite sau adoptă un act normativ îl ocupă în ierarhia acestor autorități sau organisme, conținutul actului normativ și fundamentarea soluțiilor; forma de redactare a actelor normative; avizarea proiectelor de acte normative, publicarea și intrarea în vigoare a actelor normative.

În capitolul II Legea stabilește câteva reguli privind sistematizarea și unificarea legislatiei cu accent pe integrarea proiectului de act normativ în ansamblul legislației pentru care stabilește următoarele reguli:

a) proiectul actului normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de

nivel superior sau de aceiași nivel cu care se află in conexiune;

b) proiectul de act normativ întocmit pe baza unui act de nivel superior nu poate

depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contravine prindpitor și dspozițiilor acestuia;

c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare și cu

tratatele Internaționale la care România este parte.

O altă regulă pe care Legea o instituie este aceea a unicității reglementării în materie, în sensul că regula generală este aceea că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ și că o reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

Chiar de la început Legea pune accent pe evitarea paralelismelor în procesul de elaborare a actelor normative, statuând prin art. 16 alin. (1) că: „este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act normativ, în două sau mai multe acte normative indicând ca pentru sublinierea unor conexiuni să se „folosească norme de trimitere".

Legiuitorul este preocupat și de asanarea legislației pentru care impune ca „în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative să fíe abrogate expres dispozițiile legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată"

De procesul de elaborare a actelor normative se ocupă capitolul III din Legea nr. 24/2000, republicată, care este structurat pe următoarele patru secțiuni:

– secțiunea I – documentarea;

– secțiunea a II-a – alegerea soluțiilor legislative și definirea conceptelor,

– secțiunea a III-a – elaborarea codurilor și a altor legi complexe;

– secțiunea a IV-a – motivarea proiectelor de acte normative.

Așa cum prevede art. 20 din Lege "Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie să fie precedată în funcție de importanța și complexitatea acestora, de o activitate de documentare și analiză științifică pentru cunoașterea temeinică a realităților economico – sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislației din acel domeniu, precum și a reglementărilor similare din legislația străină, în special a țărilor din Uniunea Europeană.

Se recomandă ca în activitatea de documentare să se solicite informații suplimentare de la consiliul legislativ și alte autorități și instituții cu atribuții de informare în material, și să se țină cont de jurisprudența Curții constituționale în acel domeniu.

Alegerea soluțiilor și definirea conceptelor este o altă problemă a elaborării proiectelor actelor normative, cărora legea le acordă o deosebită atenție, stabilind că: "pentru alegerea unor soluții judiciare și durabile se pot elabora mai multe variante paralele, evaluandu-se efectele previzibile ale soluțiilor preconizate".

În cadrul soluțiilor preconizate trebuie să se realizeze o configurație explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare care are un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura înțelegerea lor corectă și a evita interpretările greșite.

O componentă importantă a procesului de elaborare a actelor normative o constituie

motivarea proiectelor, fapt pentru care in art 30 alin. (1) Legea stabilește că proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele documente de motivare:

a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative;

b) note de fundamentare – în cazul ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, cu excepția ordonanțelor care trebuie supuse aprobări Parlamentului care vor fi însoțite de expuneri de motive;

c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative;

d) studii de impact – in cazul proiectelor de legi de importanță deosebită.

Pentru că obiectul studiului are în vedere și actele normative care includ și actele autorităților administrației publice locale, trebuie să arăt că în practica acestor autorități documentul de motivare a actelor administrative ale autorităților deliberative – consiliile locale și consiliile județene – îl constituie expunerea de motive și nu referatul de aprobare. Modalitatea aleasă și care a intrat deja în practica administrativă mi se pare corectă dacă am în vedere faptul că expunerea de motive aparține celui ce are dreptul să inițieze proiecte de hotărâri – consilierii, primarul, președintele consiliului județean, cetățenii – care nu au și calitatea de a aproba sau aviza astfel de hotărâri, ci numai de a le iniția și a expune motivele care au impus inițierea proiectului respectiv.

Avizele și referatele de aprobare aparțin, potrivit Legii administrației publice locale, compartimentelor de specialitate, comisiilor de specialitate, secretarului autorității administrativ -teritoriale și altor organisme expres prevăzute în lege sau alte acte normative cu putere de lege.

Că așa stau lucrurile, putem deduce și din art 31 ain. (1) din Legea nr. 24/2000 care stabilește că motivarea actelor normative se referă, în principal, la:

a) cerințele care reclamă intervenția normativă cu referire specială la insuficiențele și neconcordanțele reglementărilor în vigoare;

b) principiile de bază și finalitatea reglementări propuse, cu evidențierea elementelor noi;

c) efectele avute in vedere în funcție de obiectul reglementări ;

d) implicațiile pe care noua reglementare le are asupra reglementărilor în vigoare;

e) implicațiile asupra legislației interne in cazul ratificării sau aprobări unor tratate și

acorduri Internaționale;

f) fazele parcurse in pregătirea proiectului și rezultatele obținute, evidențiindu-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiștii consultați, preocupările de armonizare legislativă.

Pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie să cuprindă o mențiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare în materie.

Introducerea studiului de impact, ca instrument de prezentare a proiectelor de acte normative, are rolul de a estima costurile și beneficiile aduse în plan economic și social.

Așa cum prevede art 32 din lege "documentele de motivare trebuie fie redactate într-un stil explicit, clar, folosindu-se terminologia proiectului de act normativ pe care îl prezintă și trebuie să se refere la forma finală a proiectului de act normativ"

Potrivit art. 32 alin. (5) din lege "expunerile de motive la legi și notele de fundamentare la ordonanțe și hotărâri ale Guvernului se publică împreună cu actul normativ în cauză în Monitorul Oficial al României Partea I, sau se prezintă pe internet de autoritatea emitentă" Am ținut să precizez această prevedere deoarece de la publicarea Legii nr. 24/2000 și până la republicarea ei în 2004, ea nu a fost respectată și nu este respectată nici în continuare. Publicarea pe internet a documentelor de motivare nu este acoperitoare, deoarece nu oricine dorește să cunoască această motivare are acces la internet, fapt pentru care consider că expunerea de motive și nota de fundamentare la cele două categorii de acte normative, legi și ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului mai importante ca forță juridică, trebuie publicate în Monitorul Oficial al României, odată cu actul pe care îl însoțesc.

1.3. Redactarea actelor normative

Problematica redactării actelor normative este reglementată în capitolul IV al Legii nr. 24/2000 care se referă în principal la:

– sistematizarea ideilor în text;

– stilul actelor normative;

– unitatea terminologică;

– exprimarea conținutului normativ;

– referirea la alt act normativ.

Pentru asigurarea unei succesiuni logice a soluțiilor preconizate și realizarea unei armonii interioare a actului normativ, art. 35 din legea la care ne referim recomandă ca "redactarea textului proiectului să fie precedată de întocmirea unui plan de grupare a ideilor în funcție de conexiunile și de raportul firesc dintre ele, în cadrul concepției generale a reglementării considerăm că norma respectivă este una de recomandare, deoarece în cazul controlului legalității actelor normative nu se va solicita planul pe baza căruia a fost redactat proiectul actului respectiv, iar lipsa acestui plan nu constituie motiv de nelegalitate a actului în cauză.

O normă obligatorie ni se pare însă aceea cuprinsă în art. 36 din lege, care stabilește că:

"Actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie", sens în care prevede că: „este interzisă folosirea neologismelor dacă există un sinonim de largă răspândire în limba română", iar „termenii de specialitate pot fi folosiți numai dacă sunt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea."

Impunând grijă pentru unitatea terminologică a actului respectiv, legea stabilește, prin art. 37, că "în limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni" și că în situația în care o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite „semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie"

Pentru a exprima conținutul normativ al actului "textul articolelor trebuie să aibă un caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicații și justificări" în care scop verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă pentru a se accentua caracterul imperativ al dispoziției respective, nefiind permise prezentarea unor explicații prin folosirea parantezelor.

Referirea într-un act normativ la un alt act normativ se face prin precizarea categoriei juridice a acestuia, a numărului, titlului și a datei publicării acelui act, sau numai a categoriei juridice și a numărului dacă astfel, orice confuzie este exclusă, iar referirea la un tratat internațional trebuie să cuprindă atât denumirea completă a acestuia, cât și a actului de ratificare sau de aprobare.

1.4. Structura actului normativ

Structura actului normativ este reglementată în capitolul V al Legii care cuprinde două

secțiuni, după cum urmează:

1.4.1.- părțile constitutive ale actului normativ;

1.4.2. – sistematizarea conținutului actului normativ.

1.4.1. Părțile constitutive ale actului normativ

Prin art. 40 din Legea nr. 24/ 2000, republicată, se stabilește că: actul normativ are următoarele părți constitutive: a) titlul actului normativ; b) formula introductivă; c) preambulul; d) partea dispozitivă; e) mențiunea privind transpunerea normelor comunitare; f) formula de atestare a autenticității actului.

a) Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și obiectul reglementării exprimat sintetic.

Categoria juridică a actului normativ este determinată de regimul competențelor stabilite prin Constituție, legi și prin alte acte normative prin care se acordă prerogative de reglementare juridică autorităților publice. Din aceste motive, legea interzice ca denumirea proiectului unui act normativ să fie aceeași cu a altui act normativ în vigoare, fapt pentru care impunem ca în cazul actelor normative care modifică ori completează un alt act normativ, titlul actului să exprime operațiunea de modificare sau de completare a actului normativ avut în vedere.

Ca element de identificare, titlul se întregește după adoptarea actului normativ cu un număr de ordine la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta.

Dacă ar fi să facem unele considerații personale referitoare la modul în care sunt respectate dispozițiile privitoare la titlu, am constata că în numeroase cazuri numai de exprimare sintetică nu poate fi vorba. Sunt hotărâri ale Guvernului la care titlul este atât de sintetic, încât se întinde pe o jumătate de pagină. De asemenea, cu privire la întregirea titlului cu numărul și data, aceste elemente sunt menționate în finalul actului, și nu în titlul acestuia.

b) Formula introductivă a actului normativ constă într-o propoziție care cuprinde

denumirea autorității emitente și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv. Astfel, dacă ne referim la hotărârile Guvernului, acestea au întotdeauna următoarea formulă introductivă: ,In temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâreiar la ordonanța de urgență formula introductivă este: "In temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență”.

La celelalte categorii de acte, formula introductivă cuprinde denumirea autorității emitente, denumirea generică a actului, în funcție de natura sa juridică, precum și temeiul juridic, pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.

c) Preambulul proiectului de act normativ trebuie să cuprindă, în sinteză, scopul și după caz motivarea reglementării, avându-se grijă ca el să nu cuprindă directive sau reguli de interpretare. Preambulul trebuie, de asemenea, să preceadă formula introductivă, iar includerea preambulului în cuprinsul actului se apreciază de la caz la caz. Sunt și cazuri în care formula preambulului este obligatorie. Astfel, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție, la ordonanțele de urgență, preambulul este obligatoriu și el trebuie să cuprindă prezentarea elementelor de fapt și de drept ale situației extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare.

De asemenea, preambulul este obligatoriu și în cazul actelor normative ale administrației publice centrale de specialitate și ale administrației publice locale, deoarece trebuie menționate și avizele prevăzute de lege.

Spre exemplu, o hotărâre a unul consiliu local, prin care se reglementează unele relații sociale in domeniul organizării serviciilor comunitare de utilități publice, preambulul va cuprinde:

– motivarea de fapt a Inițierii proiectului de hotărâre – necesitatea reglementării unor probleme ce nu au fost reglementate până la acea dată sau, după caz, îmbunătățirea, modificarea, completarea reglementărilor existente;

– menționarea referatului de fundamentare;

– menționarea raportului compartimentului de specialitate;

– menționarea avizelor comisiilor de specialitate ale consiliului local;

– norma legală care reglementează competența materială a consiliului local – în cazul

nostru, Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice;

temeiul juidc – actul care conferă consiliului local dreptul de a emite hotărâri – in cazul nostru art. 45 din Legea administrației publice nr. 215/2001, republicată.

d) Partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conținutul propriuzis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale, ce fac obiectul acestuia. În funcție de complexitatea reglementării juridice inițiate partea dispozitivă,

sau dispozitivul actului normativ este structurat pe capitole, în cadrul capitolului pe secțiuni și în cadrul secțiunilor pe articole și alineate.

e) În cazul actelor normative care transpun direct norme comunitare în dreptul intern,

după partea dispozitivă a acestora se face o mențiune care să cuprindă elemente de identificare a actului normativ care a fost preluat după modelul următor:

"Prezenta/prezentul … (se menționează tipul actului normativ) transpune Directiva nr. … privind … publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene (JOCE)nr. …/…"..

f) Atestarea autenticității actului normativ constă în semnarea acestuia de către reprezentantul legal al emitentului sau de către persoanele prevăzute de lege că au calitatea de a semna sau a contrasemna actul respectiv, după care actul respectiv se datează, i se dă număr și se aplică sigiliul autorității respective.

Pentru exemplificare amintim că actele Guvernului (hotărâri, ordonanțe) se semnează de către prim-ministru și se contrasemnează de către miniștrii care au obligația punerii lor în executare (art. 10 alin. (4) din Constituție).

În ceea ce privește data emiterii / adoptării actelor normative, de regulă, aceasta coincide cu data la care a avut loc ședința în care au fost notate, iar numerotarea se face în ordinea datării lor în cadrul unui an calendaristic. Inregistrarea și numerotarea actelor normative se face în registrul special destinat acestui scop, care sunt înregistrate la rândul lor în Registrul general de corespondență, sunt numerotate și parafate astfel încât să se asigure seriozitate și corectitudine în această procedură de atestare a autenticității actelor normative.

Intrând în detalii privind structura actelor normative trebuie să menționăm că elementul structural de bază al părții dispozitive îl constituie articolul care cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date și a cărei structură trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării.

Articolul se exprimă în textul actului normativ prin abrevierea "art." și se numerotează în continuare în ordinea din text, de la începutul până la sfârșitul actului normativ cu cifre arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol, acesta va fi definit prin sintagma „articol unic".

În cadrul actelor normative, care au ca obiect modificări sau completări ale altor acte normative, articolele se numerotează cu cifre romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe

pentru textele modificate sau completate. In coduri și legi de mare întindere, articolele sunt prevăzute cu denumiri marginale, exprimând sintetic obiectul lor.

Potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă "In cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg în mod organic mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurăndu-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerentă a reglementării.

Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit de regulă, dintr-o singură propoziție sau frază prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului, iar dacă dispoziția nu poate fi exprimată într-o singură propoziție sau frază, se pot adăuga noi propoziții sau fraze separate prin punct și virgulă. Alineatul se evidențiază printr-o ușoară retragere de la alinierea textului pe verticală.

Dacă un articol are două sau mai multe alineate, acestea se numerotează la începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Pentru claritate, concizie și caracterul unitar al textului unui articol, se recomandă ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate.

Dacă textul unui articol sau alineat conține enunțuri prezentate distinct, acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc și nu prin liniuțe sau alte semne grafice.

În cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul respectiv, la actul normative care o conține, fiind obligatorie indicarea titlului actului respectiv, a numărului și a celorlalte elemente de identificare (monitorul oficial în care este publicat etc.).

1.4.2. Sistematizarea conținutului actului normativ

Conținutul proiectului unui act normativ se sistematizează în următoarea ordine de prezentare a ideilor

a) dispoziții generale sau principii generale;

b) dispoziții plivind fondul reglementării;

c) dispoziții tranzitorii;

d) dispoziții finale.

În cazul unor reglementări de mică întindere se poate redacta textul fără a se marca distinct elementele precizate mai sus în această ordine de prezentare.

În cadrul structurii prezentate mai sus, articolele pot fi grupate pe capitole, care la rândul lor se pot împărți în secțiuni, iar acestea, după caz, în paragrafe. La coduri și la alte legi de mare întindere, capitolele pot fi grupate în ordine ascendentă – în titluri și după caz în părți, în funcție de legătura organică dintre reglementările pe care le cuprind.

Pentru exemplificare, putem lua structura Constituției României, care cuprinde opt titluri.

Titlul III, spre exemplu, – intitulat "Autoritățile Publice” este împărțit în VI capitole, iar unele capitole sunt structurate pe secțiuni. Capitolul V – "Administrația Publica” este structurat pe două secțiuni:

Secțiunea 1 – "Administrația publică centrală de specialitate” iar Secțiunea 2 se referă la "Administrația publică locală”.

Trecând la o analiză succintă a celor patru părți componente ale unui act normativ vom observa:

a) Dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare,

determină obiectul și principiile acesteia, și definesc termenii utilizați care au alt înțeles decât cel uzual. Ele se grupează în primul capitol și nu se reiau în restul reglementării, în afară de cazul în care sunt strict necesare pentru înțelegerea unor dispoziții cu care formează un tot unitar.

b) Dispozițiile de fond cuprind reglementarea propriuzisă a relațiilor sociale, ce fac

obiectul actului normativ. Succesiunea și gruparea dispozițiilor de fond cu privire la actul normativ, se fac în ordinea logică a desfășurării activității reglementate, asigurându-se ca prevederile de ordin material să preceadă pe cele de ordin procedural, iar în caz de instituire de sancțiuni, aceste norme să fie plasate înaintea dispozițiilor tranzitorii și finale. Textele care reglementează similar ipoteze cuprinse în mai multe subdiviziuni ale actului normativ pot fi grupate în structuri distincte, denumite dispoziții comune;

c) Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea

raporturilor juridice, născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuite de noul act normativ. Ele trebuie să asigure pe o perioadă determinată corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acesteia sau conflictul de norme succesive.

d) Dispozițiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile asupra altor acte normative ca: abrogări, modificări, completări, precum și dispoziții de republicare, dacă este cazul, iar la actul normativ cu caracter temporar se prevede și perioada de aplicare sau data încetării aplicării sale.

CAPITOLUL II

TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

Activitatea de legiferare

(1) Reglementarea relațiilor sociale prin lege și prin celelalte categorii de acte normative se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc.

(2) Actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, cu dispozițiile prezentei legi, precum și cu principiile ordinii de drept.

(3) Activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor publice, asigurând instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluțiilor de dezvoltare economică și socială, precum și pentru exercitarea autorității publice.

Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică corespunzătoare pentru fiecare act normativ. Normele de tehnică legislativă care se aplică în mod obligatoriu tuturor actelor normative definesc părțile constitutive ale actului normativ, structura, forma și modul de sistematizare a conținutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea și republicarea actelor normative, precum și limbajul și stilul actului normativ.

Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice și este alcătuită dintr-un complex de metode și procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului (substanței) reglementărilor juridice.

Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (cu tehnica legislativă), printr-o reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării normative.

Tehnica legislativă privește, strict, construirea soluțiilor normative de către legiuitor, acțiune ce se prezintă ca o sinteză, și un bilanț, al experiențelor dobândite în trecut de participanții la viața socială, experiențe filtrate din perspectiva judecăților de valoare a legiuitorului.

“Când ne reprezentăm legiferarea – arăta Hegel – nu trebuie să avem înaintea ochilor unul din momente, acela că prin lege se declară ceva regulă de conduită, valabilă pentru toți, ci momentul esențial intern – cunoașterea conținutului în universalitatea lui determinată… chiar drepturile cutumiare… conțin momentul de a exista ca gânduri și de a fi cunoscute”.

Pentru a putea intra în exercițiul practic al administrației justiției, știința legislației formulează mai întâi ideile, principiile călăuzitoare ale dreptului pozitiv. Legiferarea cunoaște două mari momente: a) constatarea existenței situațiilor sociale ce reclamă reglementare juridică: b) desprinderea idealului juridic, care trebuie să se aplice acestor situații în funcție de conștiința juridică a societății.

E. Speranția definește legiferarea ca o creație voită a normelor de drept și deci a “ordinei juridice pozitive”. Ea implică scopuri și mijloace (adică procedee, agenți, puncte de sprijin etc.)

Acțiunea legiuitoare implică tendința de schimbare, de inovare a unor soluții juridice normative noi, apreciate ca superioare, sau mai bune decât soluțiile de reglementare existente. Modul de apreciere al legiuitorului, scara sa proprie de valori, mijloacele de care se servește, sunt foarte variate și depind de un număr mare de factori.

Misiunea legislativă poate avea caracterul de instituție permanentă sau de delegație ocazională.

Așa cum observa Lucian Blaga, ambiția nemărturisită a oricărui legiuitor este să promulge legi scrise cu prestigiu de legendă și cu eficacitate de legi nescrise.

Montesquieu a oferit o imagine istorică adevărată când a considerat că nu trebuie să se privească legiferarea în genere și determinațiile ei particulare în mod izolat și abstract, ci dimpotrivă ca moment dependent al unei totalități unice, în corelație cu toate celelalte determinații de timp sau naționale.

Regula de drept nu poate ajunge la o formă tehnică satisfăcătoare, sau cel puțin suficientă, decât prin acțiunea conștientă a legiuitorului. “Dreptul – notează Gaudement – nu poate rămâne în “stare fluidă”, el trebuie să se materializeze în formule, care sunt opera tehnicienilor”. În același timp, însă, trebuie prevenit trebuie prevenit exclusivismul metodologic; dreptul nu trebuie redus la o simplă punere în formă (dictată de metode și reguli tehnice specifice) a “dat-ului” social. El presupune, pe lângă măiestria legiuitorului, luarea în considerare a influenței sistemului de valori, fiind într-un anume sens o rezultantă a acestui sistem. Pentru acest motiv, arta de a formula legi este extrem de dificilă și cere nu numai o serioasă informație, ci și un sentiment de utilitate socială și un fel de intuiție pe care nu o au decât puțini oameni. Istoria a conservat asemenea exemple: Solon a fost legiuitorul Atenei, Lycurg al Spartei, Pittacus al Mitilenei etc.

A legifera a devenit element central și definitoriu al activității statului, a devenit sinonim cu a guverna.

Inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a propune și supune organului legiuitor un proiect de lege, cu obligația acestuia de a se pronunța asupra lui, înscriindu-i pe ordinea sa de zi. Evident că nu oricine are drept de inițiativă legislativă, ci numai persoanele sau organele anume stabilite.

Proiectele de legi sunt examinate de către comisiile permanente ale Adunării Deputaților și respectiv ale Senatului.

Dezbaterea proiectului începe cu ascultarea expunerii de motive prezentată de inițiator și raportului comisiei permanente competente care a examinat proiectul. Urmează, apoi, discuția pe articole după care se trece la votarea proiectului de lege în întregime.

După adoptarea de către Parlament, urmează promulgarea.

Promulgarea are semnificația de a constata existența textului autentic a legii din care se desprinde dispoziția de a o publica și consecința că ea este executorie, activă, intră în vigoare (evident de la data publicării sau altă dată stabilită în textul legii sau într-o altă lege care ar reglementa această problemă). Promulgarea nu este un vot al președintelui, legea există deja, fiind adoptată de cele două Camere, singure având competență legislativă.

După adoptare este necesară aducerea legilor la cunoștința publică nefiind de conceput să se ceară cuiva respectarea unor reguli care nu au fost făcute publice într-o formă corespunzătoare.

Aceasta are loc prin publicare într-o publicație legislativă oficială, într-un anumit termen de la adoptare. În țara noastră legile se publică în Monitorul Oficial sub semnătura celor doi președinți ai Camerelor împreună cu decretul de promulgare al președintelui.

În afara de publicarea oficială a actelor normative, pentru asigurarea cunoașterii conținutului actelor normative, se desfășoară o amplă activitate, folosind mijloacele de informare în masă precum și alte modalități.

În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor în: generale, speciale și excepționale. Distincția între legea generală și specială trebuie văzută în mod complex, în sensul că legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară față de reglementările legii generale, comune denumite și dreptul comun. De exemplu, codul civil, este o lege generală față de legea contractelor economice sau legea privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași; sau codul penal este o lege generală față de alte legi speciale care conțin dispoziții penale. Pe de altă parte, aceeași lege sau dispoziție poate să aibă caracter general sau special după cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau specială. Importanța distincției în lege generală și specială privește procesul de interpretare și aplicare. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs cu legea generală se aplică legea generală, conform principiului „lex speciali derogat generali”.

În măsura în care legea specială – care este de strictă interpretare – nu a dispus altfel, se aplică dispozițiile legii generale, dreptul comun.

Legile sau reglementările excepționale se dau în situații cu totul deosebite, ele stabilind consecințele juridice ale aplicării lor. Asemenea acte pot fi, de pildă, cele prin care se instituie de exemplu starea de necesitate.

Elaborarea normelor juridice are loc în principal prin activitatea normativă a organelor de stat, mai ales în statul democratic, prin activitatea normativă a Parlamentului și a Guvernului, activitate ce se finalizează prin adoptarea de acte normative.

În felul acesta, activitatea normativă este una din modalitățile fundamentale de realizare și executare a activității de stat, a funcțiilor statului, este o activitate creatoare de drept, potrivit necesităților dictate de evoluția societății. Activitatea normativă a organelor statului se desfășoară în conformitate cu atributele, competențele pe care acestea le au și care sunt stabilite, în primul rând în Constituție și apoi și în alte legi. Întreaga activitate de elaborare a legilor se face cu respectarea unor proceduri și metode, precum și a unor principii care să răspundă cât mai precis unei reglementări științifice, clare, coerente. Aceste principii, metode și proceduri folosite în procesul de elaborare a actelor normative formează tehnica legislativă.

Analizând acest proces M. Djuvara arăta că legiferarea este operația prin care o regulă, așa cum este concepută la un moment dat, față de o situație de fapt dată în societate, se transformă în regulă de drept pozitiv. În mod strict însă, legiferarea privește procesul de elaborare a legilor.

În cazul legiferării, prima problemă care se pune este de a ști dacă este complet și dacă este drept, dreptul pozitiv. Dacă dreptul pozitiv nu satisface aceste cerințe, trebuie să se elaboreze o nouă lege care să reglementeze relațiile sociale în așa fel încât să satisfacă idealul de justiție al societății respective.

Așadar operațiunea legiferării conchide M. Djuvara trebuie să constate existența situațiilor sociale în momentul când se legiferează, o constatare de o complexitate deosebită, apoi legiuitorul stabilește idealul juridic care trebuie să se aplice acestor situații de fapt, lăsându-se inspirat în acest caz, cu voie sau fără voie de conștiința juridică a societății respective. Apoi legiuitorul caută să transpună rezultatul la care a ajuns în reguli de drept pozitiv pe care le formulează. În elaborarea acestora legiuitorul trebuie să țină seama de toate împrejurările de fapt, pentru ca soluția la care a ajuns să se poată realiza în mod practic. În această transpunere ideile se modifică, se trunchiază, ca trecând printr-un fel de pat al lui Procust. În felul acesta tehnica juridică apare ca o operațiune care la prima vedere se arată ilogică. De aceea dreptul cuprinde în acest sens un element întins, care se arată în aparență irațional. Regula de drept pozitiv trecută prin prisma tehnicii, niciodată nu corespunde idealului juridic din care își are izvorul. Dar, o normă juridică cu caracter tehnic oricât ar părea că știrbește anumite principii teoretice, este așa de puțin ilogică precum este construcția unei căi ferate care spre a evita un munte face o curbă în loc de a merge în linie dreaptă.

Dar problema tehnicii elaborării legilor, cât și a altor acte normative nu epuizează întreaga problematică a metodelor, procedurilor, principiilor aplicate pe teren juridic. Tehnica juridică este un concept complex care desemnează anumite reguli, principii, metode, procedee, operații folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea și interpretarea normelor juridice.

De astfel, caracterul global al acestui concept a fost relevat cu pregnanță în literatura juridică, în contextul în care a fost pusă problema: “Este dreptul o știință, o tehnică sau o artă?. Astfel este cunoscută, așa cum s-a amintit, lucrarea devenită clasică a juristului francez F. Geny “Science et tehnique en droit prive positif” apărută la începutul secolului al XX-lea, care analizează pentru prima dată adânc și multilateral, raportul dintre știința și tehnica juridică pornind de la două concepte: “datul” și “construitul”.

În opinia lui F. Geny, un lucru este “dat” atunci când el există ca obiect în afara activității productive a omului: natura, relațiile dintre oameni, evenimentele istorice etc. Un lucru este “construit” atunci când este realizat de om, ca de pildă o casă, un poem, un raționament etc. “Construitul” o dată realizat devine “dat” pentru toată lumea, inclusiv pentru autorul său.

“Datul” este relativ în sensul că el este influențat de “construit” de activitatea umană. În ceea ce privește “datul” atitudinea omului constă în a-l cunoaște cu ajutorul științei. În ceea ce privește “construitul” omul este prin ipoteză constructorul, el poate să facă, în acest sens artă sau tehnică. Aceasta nu înseamnă că cunoașterea exclude cu totul construcția. În raport cu faptul brut, faptul științific este “construit”.

În același timp, efortul științei tinde să surprindă cât și mai fidel realitatea, așa cum este ea. Din contră, construcția umană, artă sau tehnică ajunge la lucrări noi care țin de specificitatea materialelor sale care nu există în realitate. Câmpul construitului nu se limitează la domeniul construcției militare, ci cuprinde și munca artizanilor, artiștilor. El se întinde și asupra obiceiurilor, ordinii sociale și politice. În acest sens și statul este construit. În acest context, se pune întrebarea dacă dreptul este “dat”, obiect de știință, altfel spus, de constatare și înregistrare sau este “construit”, operă tehnică?

Din perspectivă istorică, dreptul este evident “dat”, obiect de știință, așa cum apare dreptul vechi, dreptul contemporan național sau internațional care a fost elaborat. Elaborarea dreptului pozitiv presupune însă “o construcție” și în acest sens regulile juridice sunt opera tehnicii. “Datul” dreptului este cercetat de știință care conturează orientarea generală, furnizată de situația economică, morală, culturală etc. a societății respective, ce determină în genere conținutul dreptului. Dar conținutul dreptului trebuie “fasonat” pentru ca regula socială să devină normă juridică, să fie aptă de aplicare. Aceasta este prin excelență o problema de tehnică juridică.

În literatura juridică s-a reținut această distincție în conformitate cu care știința cercetează climatul social care solicită o anumită normativitate juridică iar tehnica vizează modalitățile prin care legiuitorul transpune în practică, “construiește” regulile juridice, subliniindu-se totodată, relativitatea acestei distincții.

În fond tehnica juridică constituie un domeniu al științei juridice, pentru că, în general, tehnica, deși se ocupă de procedee, de formă, de modalități, de asigurare a rezultatului, presupune o creație, o activitate științifică. Problema tehnicii juridice și a metodologiei elaborării normelor juridice nu este numai o problemă ce ține de știința juridică, ci sub anumite aspecte, se transformă ea însăși într-o reglementare juridică, ci sub anumite aspecte, se transformă ea însăși într-o reglementare juridică, devine o obligație juridică pentru organele de stat, când pregătesc, inițiază un act normativ. În acest sens, în perioada contemporană, în unele țări au apărut așa numitele metodologii de tehnică juridică, aprobate de organele de stat, în care se reglementează modul, formele, procedeele, pe care le folosesc acestea în elaborarea actelor normative.

2.1 Etapele elaborării actelor normative

Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ parcurge cinci etape: ETAPA I este denumită INIȚIEREA PROIECTULUI DE LEGE.

Potrivit art. 74 din Constituția României „inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul de inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert dintre județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative”. Această dispoziție constituțională este valabilă pentru legile organice și ordinare.

Precizăm faptul că nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea. în toate cazurile, propunerile legislative și proiectele de lege se trimit Consiliului Legislativ spre avizare, întrucât acest organism este abilitat să sistematizeze, să unifice și să coordoneze întreaga legislație a țării. Mai departe, o dată avizate, propunerea legislativă sau proiectul de lege, sunt trimise și înregistrate la Parlament.

Potrivit Hotărârii Guvernului României nr. 555 din 7 iunie 2001, care aprobă Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, cu dispozițiile Legii nr. 25/ 2000, precum și cu principiile ordinii de drept.

Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin însușirea proiectelor de lege elaborate de ministere sau alte autorități ale administrației publice și prin transmiterea acestora spre dezbatere și adoptare uneia dintre camerele Parlamentului.

Au dreptul să inițieze proiecte de acte normative următoarele autorități publice:

a) ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea guvernului, precum și autorităților administrative autonome;

b) organele de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor – prin ministerele în ale căror subordine sau coordonare se află;

c) prefecturile, consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București – prin Ministerul Administrației Publice.

La nivelul acestor autorități publice se constituie colective speciale în componența cărora sunt desemnați juriști, specialiști în domeniul integrării europene, precum și specialiști din compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare, colective care au obligația de a redacta proiectele de acte normative.

Proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele instrumente de prezentare și motivare:

a) expuneri de motive – pentru proiectele de legi;

b) note de fundamentare – pentru hotărâri, ordonanțe și ordonanțe de urgență ale guvernului;

c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative.

După ce conducătorul autorității publice inițiatoare a proiectului de act normativ își însușește documentația elaborată, acesta o expediază, în copie, autorităților publice interesate în aplicarea acesteia care, la rândul lor, au obligația de a formula observații și propuneri în termen de cel mult 5 zile, dacă nu s-a stabilit un alt termen.

Operațiunea de definitivare a proiectului de act normativ se realizează după obținerea de către inițiator a punctelor de vedere ale autorităților publice cărora le-a fost trimis, precum și a avizelor necesare, așa cum stipulează în conținutul art. 8-13 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/ 2001.

Următoarea etapă o reprezintă trimiterea proiectelor de acte normative la Secretariatul General al Guvernului, care declanșează imediat procedura de obținere a avizelor necesare, în termenele prevăzute în art. 14, respectiv:

a) avizul Consiliului Legislativ (24 de ore pentru proiectele de ordonanță de urgență; 2 zile pentru proiectele de lege care urmează să fie transmise Parlamentului cu solicitarea dezbaterii în procedură de urgență; 10 zile pentru celelalte proiecte de acte normative);

b) avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, în cazul proiectelor de acte normative pentru care este necesar acest aviz;

c) avizul Consiliului Economic și Social (10 zile în cazul proiectelor de hotărâri, de ordonanțe și de legi ordinare; 20 de zile în cazul proiectelor de legi organice).

După obținerea acestor avize, Secretariatul General al Guvernului le transmite inițiatorului actului normativ, care procedează la finalizarea proiectului de act normativ, acesta este înaintat Guvernului cu cel puțin 5 zile înainte de data ședinței Guvernului pe a cărei agendă de lucru se solicită să fie înscris.

Decizia Guvernului cu privire la fiecare proiect de act normativ, luată ca urmare a discutării și adoptării lor în ședința Guvernului vor fi supuse unei noi proceduri de avizare.

În cazul adoptării proiectelor de acte normative (proiect de lege, de ordonanță și ordonanță de urgență), acestea sunt transmise, de către Guvern, Senatului sau Camerei Deputaților.

ETAPA A II-a se referă la dezbaterea proiectului de lege.

Constituția și Reglementările de organizare și funcționare ale celor două camere ale Parlamentului (Senatul și Camera Deputaților) stabilesc formele dezbaterii proiectelor de legi. Dezbaterea începe cu prezentarea expunerii de motive și continuă cu analiza fiecărui articol.

ETAPA A III-a este denumită ADOPTAREA PROIECTULUI DE LEGE și presupune o procedură specială, conform prevederilor art. 74 din Constituție:

– legile organice se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere;

– legile ordinare se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră.

ETAPA A IV-a se referă la PROMULGAREA LEGII.

După ce legea este votată, ea este adoptată de Parlament, sub semnătura președinților celor două Camere. Promulgarea legii este de competența Președintelui României, prin acest act dispunându-se publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data primirii legii la cabinetul Președintelui României. Înainte de promulgare, președintele poate cere, o singură dată, reexaminarea textului.

ETAPA A V-a este denumită PUBLICAREA LEGII.

Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau de la data prevăzută expres în textul ei.

2.2. Procedee tehnice în elaborarea actelor normative

Tehnica legislativă cuprinde trei categorii de procedee:

A) Procedee privind cunoașterea politicii legislative;

B) Procedee privind selectarea normelor juridice adecvate;

C) Procedee privind adoptarea formală a actului normativ.

A) Procedee privind cunoașterea politicii legislative

Tehnica legislativă fiind mijlocul prin care se exprimă politica legislativă, în norme juridice, ea trebuie să cuprindă procedeele pentru cunoașterea politicii legislative. În primul rând, cunoașterea politicii legislative care sunt definite de programe sau declarații formulate, cu mult timp înainte de a fi redactate, în expunerea de motive a proiectului de lege sau în preambulul legii respective.

Definirea scopurilor poate fi imediată sau mediată. Definirea imediată a scopurilor se face ori de câte ori organul care a adoptat actul normativ este și autorul proiectului său. Din moment ce voința acestui organ stă la baza actului normativ, este evident că scopul actului normativ va trebui căutat în politica legislativă a acestui organ, chiar dacă un alt organ s-a referit șa aceleași scopuri, cu altă ocazie. Prin urmare, înțelegerea legii sau a programului legislativ trebuie făcută în baza scopurilor definite de autorul proiectului. Definirea mediată a scopurilor este un proces mai complet, întrucât la această definire pot participa două sau mai multe organe. O bună tehnică legislativă va trebui să determine sursele în care au fost expuse scopurile actului normativ. Numai o bună cunoaștere a ceea ce se numește ratio legis va putea duce la exprimarea ei corectă, în conținutul reglementării.

B) Procedee privind selectarea normelor juridice

Selectarea normelor juridice sa face nu atât după natura relațiilor sociale care trebuie să fie reglementate, cât și după interesele pe care le are statul în reglementarea acestor relații sociale. Interesul general sau particular va determina atât volumul reglementării, cât și natura acestuia. În ce privește volumul reglementării ce contată astfel o creștere substanțială a reglementării relațiilor sociale, în unele cazuri în raport de gradul de pericol social al relației reglementate, fapta fiind încadrată ca infracțiune, iar în cazuri, care prezintă un pericol social mai redus, fapta fiind încadrată în categoria contravențiilor ori a delictelor civile. Acest interes se poate determina, la fel ca și scopul actului normativ, prin examinarea variatelor documente care pot indica de ce anume fapte a înțeles să prevină și ce anume relații sociale a intenționat să stimuleze. Definirea interesului poate avea caracter mediat (de către organul care a redactat și adoptat actul normativ) sau imediat, prin participarea mai multor organe. Definirea interesului, ca și definirea scopului de către organul care va adopta actul normativ, este aceea ce va prevala asupra oricărei definiții date de alte organe cu aceleași interese.

C) Procedee privind adoptarea formală a actului normativ

Actul normativ trebuie adoptat cu respectarea: a) competenței organului legislativ; b) conform procedurii prevăzute de lege pentru adoptarea actului;

a) Competența de adoptare a actului normativ. Prin această cerință se înțelege că organul de stat care emite actul normativ trebuie să aibă, în primul rând, prerogativa (competența) de a adopta acest act. Guvernul are astfel competența de a adopta ordonanțe și hotărâri. Adoptarea unei legi de către Guvern ar fi lovită de nulitate.

Organul de stat care a emis actul trebuie să aibă și competența materială de a reglementa domeniul respectiv. De exemplu, Ministerul Sănătății nu ar putea da ordine și instrucțiuni privind învățământul și educația. Un asemenea act va fi nul de plin drept. În fin, organul de stat trebuie să acționeze în limitele competenței sale. Un act normativ emis de Guvern, care ar adăuga la lege, ar fi în afara competenței sale și deci ar fi nul de drept.

Din examinarea unor probleme generale ale tehnicii juridice rezultă locul important pe care-l ocupă procedeele tehnice în elaborarea actelor normative. Numeroși juriști au definit acest aspect al tehnicii juridice “tehnică a legiferării”, alteori, acest aspect este definit tehnică a elaborării dreptului. Fără a ne propune să cercetăm din toate unghiurile de vedere acest fenomen, socotim totuși util să subliniem principalele trăsături ale procedeelor tehnice ale elaborării actelor normative, întrucât și aceasta constituie o cale pentru înțelegerea rolului important pe care-l joacă instrumentul juridic în reglementarea relațiilor sociale.

Sistemul procedeelor tehnicii elaborării actelor normative cunoaște anumite trăsături specifice, după cum este vorba despre elaborarea unei legi, unui decret, unei hotărâri sau ordonanțe a Guvernului sau a altor acte normative. Cu atât mai mult, dacă este vorba despre elaborarea legii fundamentale (Constituția). Cu toate acestea, există o seamă de elemente comune care permit să putem face o generalizare cu privire la gruparea acestor procedee.

Astfel, indiferent despre ce act normativ este vorba, procedeele tehnicii juridice se grupează în legătură cu următoarele momente ale elaborării sale: inițierea actului normativ; discutarea sa în stadiul de proiect; adoptarea actului normativ; intrarea sa în vigoare. Dar, grupând procedeele tehnice folosite în elaborarea actelor normative pe fondul procedurii de elaborare, care – după cum e știut – se include în atribuțiile funcționale ale organelor de stat respective, nu înțelegem că s-ar confunda cu aceste atribuții. În realizarea acestor scopuri, întâlnim o seamă de cerințe tehnice privind structura materialului normativ, împărțirea sa pe părți, pe capitole, subcapitole, paragrafe, alineate etc., care urmează o anumită ordine, fiind dăunătoare orice tendință de rezolvare a lor la întâmplare, în mod arbitrar. În procesul legiferării trebuie să se respecte cu fidelitate forma juridică a legii, folosindu-se – pentru a asigura deplina eficiență a textului elaborat – asemenea procedee cum sunt: verificarea situației de fapt, examenul juridic preparator, alegerea și stabilirea conceptelor celor mai potrivite, folosirea unor construcții și formule juridice corespunzătoare etc. De pildă, alegerea și stabilirea conceptelor are un rol foarte important în transformarea unor relații posibile și necesare de reglementat, în relații juridice. Tehnic, deținătorul unei anumite puteri din câmpul relațiilor exclusiv sociale nejuridice devine subiect de drepturi în câmpul relațiilor juridice.

Procedeele sau “artificiile” inteligenței . în accepțiunea pe care am dat-o pot fi folosite în procesul elaborării normelor juridice pentru ca anumite acte săvârșite, de pildă, de o persoană fizică să nu producă efecte sau să producă numai anumite efecte, să contribuie la fermitatea și securitatea situațiilor juridice. Pe fondul procedurii de elaborare a actului normativ, în procesul îndeplinirii atribuțiilor funcționale ale organelor de stat, rezultă importanța unora din procedeele enunțate, precum și a altora. De pildă, în legătură cu inițierea actului normativ, sistemul procedeelor tehnice juridice diferă după cum este vorba despre o lege (legea fundamentală, lege organică sau lege ordinară) sau alt act normativ, subordonat legii. Desigur, problema inițierii actului normativ este de domeniul izvoarelor dreptului. Dar pentru ca inițiativa legislativă să aibă o deplină valabilitate, bucurându-se de efecte fără de care ar rămâne neconcretizată, este necesar a se respecta anumite procedee.

Astfel, pentru ca inițierea unui act normativ să se bucure de eficacitate, printr-o preciziune indiscutabilă, e necesar ca proiectul, sub aspect tehnic, să îmbrace forma pe care o cere actul ce urmează a fi adoptat de Parlamentul României, proiectul trebuie să îmbrace forma legii; dacă se pregătește un act ce urmează a fi adoptat de Guvern, proiectul trebuie să îmbrace forma Hotărârii sau Ordonanței etc. Totodată, trebuie respectate anumite cerințe privind folosirea unor termeni corespunzători, a unor construcții și formule juridice care – dând preciziunea necesară textului – îl face ușor aplicabil, după discutare și adoptare, cercului de persoane (fizice și juridice) căruia I se adresează. Folosirea unor asemenea procedee tehnice în cursul inițierii actului normativ ușurează dezbaterea sa de către organul competent, înlesnind totodată perfecționarea continuă a legislației.

În legătură cu discutarea proiectului actului normativ există, de asemenea, o serie de procedee, care joacă un rol important în definitivarea acestuia în vederea adoptării lui.

Înaintea punerii în discuție, proiectul actului normativ trebuie luat în considerare. Luarea în considerare este legată de respectarea, în același timp, a regulilor de procedură, care diferă după cum este vorba despre legi, decrete, hotărâri și dispoziții etc. Indiferent, însă, de trăsăturile specifice pe care le îmbracă procedura după cum este vorba despre un act sau alt act normativ, ea trebuie să prezinte o dezbatere temeinică și multilaterală, asigurând conținutul cel mai corespunzător actului respectiv. Dar, sub aspect tehnic, pe fondul discutării proiectului actului normativ respectiv e necesar să se respecte – în conformitate cu specificul activității organului respectiv – anumite cerințe, care trebuie să asigure – în afara cunoașterii din timp a conținutului său – reținerea, analizarea și luarea în considerare a diferitelor obiecții și sugestii ce se fac, nu numai cu privire la fondul actului normativ, ci și cu privire la forma în care a fost elaborat. Se urmărește dacă materialul normativ a fost grupat în mod judicios, pe capitole, paragrafe și articole, dacă s-au respectat toate regulile privitoare la structura textului, astfel ca el, și pe această cale, să poată avea o eficiență deplină în viața socială. În scopul reținerii și urmăririi tuturor obiecțiilor făcute, se trece la întocmirea unui act în care să fie înscrise cu fidelitate dezbaterile (proces-verbal sintetic, stenograma dezbaterilor etc.).

Totodată procedeele tehnice se întâlnesc în legătură cu sistemul folosit pentru analiza și luarea în considerare a obiecțiilor și sugestiilor făcute pentru reținerea lor – după caz – în forma definitivă a actului normativ.

În procesul adoptării actului normativ întâlnim o serie de procedee a căror respectare este, de asemenea, obligatorie, ocupând un loc de seamă în procesul general al elaborării actului. Așa, de pildă, pentru ca o lege să poată fi adoptată, trebuie să se respecte procedura votării ei de către majoritatea simplă a organului respectiv; în cazul legilor constituționale, trebuie să se respecte procedura votării lor de către o majoritate de două treimi. În cazul altor acte normative trebuie să se respecte în regulamentele de funcționare a organelor respective.

Indiferent de procedura adoptării, se prevede regula votului deschis sau secret ori punerea semnăturii sub textul actului normativ. De regulă, se cere – după cum se observă – acordul majorității membrilor organului respectiv.

De asemenea, în multe sisteme de drept, este prevăzută procedura obligatorie a promulgării legilor de către Șeful statului.

În legătură cu adoptarea actului normativ se întâlnesc o seamă de procedee tehnice cu privire la materializarea rezultatului supunerii proiectului spre aprobare organului respectiv.

Astfel, este necesară întocmirea unui proces-verbal, unui jurnal sau altor asemenea acte ce urmează a fi semnate de către anumite persoane cu atribuțiuni temporare sau permanente în momentul adoptării proiectului actului normativ.

În ce privește intrarea în vigoare a actului normativ, există mai multe procedee, toate urmărind a asigura condițiile necesare pentru ca actul normativ să poată fi luat la cunoștință. Este cunoscut că intrarea în vigoare a actului normativ este legată de publicarea sa, care trebuie să se facă în condiții expres reglementate, deosebindu-se după cum este vorba despre o lege, un decret, o hotărâre sau ordonanță a Guvernului etc. O decizie a unui comitet executiv local, de pildă, în afara numărului și datei, trebuie semnată și contrasemnată de președintele comitetului executiv și de către secretarul acestuia.

Alegerea procedeelor tehnice ale legiferării aparține legiuitorului. Dar ea nu poate fi nici pe departe arbitrară. Există anumite principii care stau la baza acțiunii de legiferare, principii deduse din reglementări constituționale sau înscrise ca atare în metodologii de tehnică legislativă, adoptate de parlamente. Asemenea principii sunt urmărite, atât în practica normativă parlamentară, cât și în activitatea desfășurată de alte organe statale cu competențe normative.

O altă construcție a tehnicii juridice o constituie ficțiunile și prezumțiile.

Ficțiunea juridică este un procedeu de tehnică, în conformitate cu care un anumit fapt este considerat ca existent sau stabilit, deși el nu a fost stabilit sau nu există în realitate. Ficțiunea pune în locul unei realități, alta inexistentă. Spre exemplu, situația în care o persoană este declarată incapabilă permanent, deși poate sunt cazuri când ea este capabilă, are momente de luciditate, totuși, printr-o ficțiune, interzisul este socotit permanent incapabil. Copilul conceput este socotit ca deja născut, el fiind subiect de drept, cât privește drepturile sale. De asemenea, cei ce sunt interesați la restabilirea patrimoniului diminuat prin furt (de pildă creditorul) nu pot avea, logic, o actio furti deoarece lucrul nu este al lor, dar ei pot și, în anumite cazuri, trebuie să devină proprietarii lucrului, de aceea ei sunt identificați calitativ cu proprietarul în ce privește posibilitatea exercitării acțiunii rei persecutorii. În acest caz, atât proprietarul cât și creditorul său sunt interesați în restabilirea patrimoniului; cel care urmărește restabilirea patrimoniului are o acțiune rei persecutorii. În caz de furt, proprietarul și creditorul sunt identici cu titularul acțiunii rei persecutorii.

Se observă, astfel, cum ficțiunea, în decursul dezvoltării dreptului, a fost una din pârghiile cele mai importante de progres. Dreptul civil, la Roma, s-a lărgit în cea mai mare parte prin ficțiuni și a ajuns, prin dreptul pretorian, la acea dezvoltare ce ne servește și azi, în multe privințe, ca model.

Prezumțiile, sunt, la rândul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizează în construcțiile juridice. Art. 1199 Cod civil definește prezumțiile: “consecințele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt necunoscut la un fapt necunoscut”. În anumite situații, legiuitorul presupune că ceva, fără a fi fost dovedit, există cu adevărat. Spre exemplu, prezumția cunoașterii legii, cu consecința sa: nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate scuza invocând necunoașterea legii); prezumția de paternitate, potrivit căreia copilul are ca tată prezumat pe soțul mamei, etc. Un alt aspect care privește cerința accesibilității normei juridice este stilul și limbajul acesteia. Limbajul juridic este, prin excelență, un limbaj specializat, instituționalizat. În manieră normativă, Kelsen, consideră că acțiunea individului este un comportament previzibil, apt să fie descris, prin limbajul normei întrucât se desfășoară în timpul și spațiul fixate prin limbajul normei întrucât se desfășoară în timpul și spațiul fixate prin normă. În această ordine de idei, s-a recunoscut limbajului juridic faptul că este un limbaj special de tip preferențial, în sensul că oferă un model de comportament de un anumit tip, considerat preferabil, sub aspect de utilitate și interes public, față de un alt tip de comportament. Textul normei juridice trebuie să se caracterizeze prin maximă claritate, precizie, concizie și caracter stereotip.

Vechii noștri priviliști s-au ținut cu sfințenie de regula păstrării graiului curat românesc în legi și în activitatea de judecată.

Încă de la 1847 Ministerul Dreptății din Moldova, prin circulara nr. 5093 preciza: “Din buletinul și foaia sătească s-a văzut că unele din tribunale în a lor lucrări se slujesc de cuvinte necunoscute până acum în dialectul național, care streine fiind de cunoștința obștei, aduc îndoielnică înțelegere lucrărilor tribunalelor, în vreme când dimpotrivă acestea se cer a fi cu lămurirea cea mai senină, spre a se putea înțelege de fieștecare și mai ales lucrările acelea, care trebuința cere a se da în știrea obștei. Drept aceia, spre înlăturarea unei asemenea necuviințe, care prin urmare poate aduce și schimonosirea limbei, și așa precum nu iaste iertat nici a se preface limba oficială, întrebuințată în regulamentele și acțiunile cârmuirii, nici ca judecătorii să se facă academiști, fiecare după a lui părere. Departamentul acesta a găsit de cuviință a scrie și acei judecători, ca pe viitorime să nu se mai slujească în lucrările și cu cuvinte necunoscute în de obște; căci la dimpotrivă se vor supune răspunderii pe mădulariile tribunalului acelea care pe lângă limba țării nu vor prețui și porunca aceasta”.

Ca limbaj instituționalizat, limbajul actelor normative juridice este guvernat de reguli pragmatice; în evoluția sa el străbate un proces de specializare și modernizare la toate nivelele (textual, sintactic și lexico-semantic).

În redactarea textului actului normativ legiuitorul va trebui să utilizeze termenii de largă circulație, cu evitarea neologismelor, a regionalismelor. Modul de construire a frazei și amploarea exprimării se vor subordona cerinței de înțelegere corectă și ușoară a textului de către orice subiect.

Terminologia legii trebuie să fie constantă și uniformă. Această cerință se referă atât la conținutul unui singur act normativ, în care sunt cuprinse anumite norme, cât și în ce privește sistemul global al legislației, ce trebuie să se caracterizeze prin unitate terminologică. Unitatea terminologică a unei legislații creează atât premisele pentru înțelegerea clară de către subiecți a mesajului legii (a comandamentului normativ), dar oferă și posibilitatea introducerii unui sistem de informatică legislativă.

În textul actului normativ trebuie să se evite folosirea cuvintelor (expresiilor) nefuncționale sau a acelora cu un sens ambiguu.

2.3Stilul actelor normative

Un loc important în elaborarea actelor normative ocupă stilul lor. Actele normative trebuie elaborate în mod clar și concis în scopul asigurării deplinei lor înțelegeri de către toți cetățenii. Pentru că un text inexact, sub aspectul formulării sale, imprecis în ce privește folosirea terminologiei, lipsit de conciziune, are influență dăunătoare, producând greutăți mari în aplicarea corectă a legii și chiar constituind un teren propice pentru interpretarea greșită a sensului ei. Problema stilului actelor normative este, în fond, o problemă de tehnică juridică deoarece – făcând parte din mijloacele prin care forma dreptului dă eficiență normelor juridice, asigură realizarea mai omogenă a normelor juridice, ajungând la înțelegerea cu mai multă ușurință a spiritului legii. Cu cât textul actelor normative va fi elaborat într-un stil mai clar, cu atât el va fi perceput mai ușor, interpretat și aplicat mai corect de către organele de stat. Totodată, stilul actului juridic are o influență importantă în realizarea cerințelor principiului legalității.

Un loc de cea mai mare importanță are claritatea și exactitatea limbii folosite. În acest sens, este necesar să se îndepărteze din text acele cuvinte care pot avea mai multe înțelesuri, căutându-se termenul cel mai potrivit pentru a se da posibilitatea înțelegerii într-un anume sens determinat a actului elaborat. Desigur, din textul actelor normative nu poate fi exclusă o anumită terminologie specifică. Pe de o parte, este vorba despre necesitatea folosirii unor termeni juridici, pe de alta, a unor termeni economici, specifici diferitelor domenii ale economiei naționale, în legătură cu reglementarea efectuată în actele respective cu privire la aceste domenii. În aceste cazuri se folosesc, de regulă, două procedee. Unul privește preocuparea celui care emite actul juridic de a folosi expresiile cele mai exacte, mai laconice și general admise; altul privește preocuparea legiuitorului de a da explicații în textul legii cu privire la sensul uneia sau alteia din expresiile folosite.

Actele normative folosesc o seamă de expresii în întâlnite exclusiv în raporturile sociale reglementate juridic. Pentru a se asigura o justă înțelegere a acestora, în anumite părți ale actelor normative sunt date de finiții care ajută la fixarea conținutului noțiunii respective.

Un exemplu în acest sens îl constituie partea generală a Codului penal în care se precizează limitele aplicării legii penale (în spațiu și timp); conținutul infracțiunii, participația etc. Lipsa unor asemenea definiții ar duce la interpretarea greșită a noțiunilor cu care operează actul normativ, și prin consecință chiar la încălcarea legii.

În același timp, stilul actelor normative are în vedere și logica exterioară a elaborării lor. Se întâlnesc multe cazuri în care elementele diferitelor norme coincid. Se recomandă ca asemenea elemente să fie enunțate într-un singur articol pentru toate cazurile respective, evitându-se pe cât posibil repetarea. În același timp, unele norme juridice apar în mai multe acte normative. Explicația acestui fapt trebuie căutată în aceea că reglementarea unor raporturi sociale are loc în mai multe etape și se face de mai multe organe de stat. În aceste cazuri normele juridice se completează unele pe altele prin trimiterea făcută de actul normativ în care se face o reglementare mai completă.

Stilul actelor presupune redarea regulilor de conduită printr-un număr cât mai mic de cuvinte, care, însă, să fie suficiente pentru a face posibilă înțelegerea cu claritate a actului juridic. Problema stilului actelor normative este, în fond, problema ridicării calitative a tehnicii folosite în elaborarea lor. Realizarea acestei cerințe facilitează respectarea legilor și celorlalte acte normative de către toți factorii și ajută la formarea unui sistem de drept cu o ținută științifică care – reflectând cerințele dezvoltării sociale – își aduce contribuția mai deplin la realizarea lor.

Stilul legislativ are particularitățile sale. Prin stilul legislativ se înțelege ansamblul de caracteristici al formei textelor legislative. El trebuie să dea expresie clarității, conciziei, sobrietății, simplității și preciziei.

Stilul legislativ diferă de la ramură de drept la ramură de drept și de la sistem de drept la sistem de drept. Întâlnim un stil specific dreptului privat, dreptului civil, dreptului comercial, dreptului internațional privat, cu unele particularități în actele normative ce privesc relațiile de muncă și de securitate socială, un alt stil în dreptul public – dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal etc. Stilul legislativ diferă și de stilul judiciar.

Construcția stilistică a normei de drept are la bază câteva principii. Potrivit metodologiei legislative, propunerile de acte normative trebuie să fie redactate într-o formă prescriptivă, să exprime un mesaj clar și precis, ușor inteligibil în raport cu destinatarii săi, să excludă orice echivoc. Este interzisă folosirea neologismelor dacă există un sinonim de largă răspândire în limba română. Termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sunt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea. Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înțelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea se subordonează dezideratului înțelegerii cu ușurință a textului de către destinatarii acestuia.

Mesajul legiuitorului este determinat și în modul în care este sistematizat fondul de idei exprimat prin text. Actul normativ, în întregime, trebuie să fie realizat într-o viziune sistemică, ceea ce presupune sesizarea tuturor conexiunilor între elementele ce-l compun. Ideile ce se exprimă într-un proiect de act normativ trebuie să fie cuprinse în prealabil, într-un plan, în funcție de conexiunile și raportul dintre ele, în cadrul concepției de ansamblu a reglementării. Fondul de idei este transpus în textul proiectului, după anumite criterii, pentru a-i asigura acestuia, un conținut organizat și o bună funcționalitate în aplicarea în viața socială. Ideile sunt așezate în text într-o succesiune rațională, cele care exprimă o regulă generală, fiind așezate înaintea regulilor care instituționalizează excepții, după cum în textele legii penale sunt plasate mai întâi, în text, normele a căror nerespectare atrage sancțiuni și numai după aceea dispozițiile care stabilesc pedepsele. În configurarea actului normativ trebuie avut în vedere că acesta exprimă, de regulă, soluții de bază, de macroconcepție, căreia îi sunt subordonate soluțiile de detaliu, primele trebuie plasate înaintea celor care le sunt subordonate. Un alt principiu cere ca fiecare articol să cuprindă, de regulă, o dispoziție de sine stătătoare și fiecare idee să se exprime într-o singură frază. Regula enunțată într-o clauză generală trebuie redactată la forma activă și la modul indicativ prezent care are în lege întotdeauna valoarea de imperativ; dreptul permite sau interzice construcțiile la forma pasivă sau care folosesc subjonctivul sau optativul nu sunt recomandate, deoarece ar putea crea o incertitudine asupra caracterului imperativ al comandamentului normei și executării sale imediate.

Structura cea mai simplă a normei este subiect – verb – complement. Subiectul este persoana fizică sau juridică care devine parte la raportul juridic ce se creează pentru aplicarea normei de drept. În dreptul penal, subiectul este infractorul, adică persoana care săvârșesc fapta penală va fi sancționată. Verbul folosit în textul de lege este denumit verbum regens, deoarece el este cel care determină acțiunea ce va produce consecințele prevăzute de text. Complementul poate determina anumite condiții particulare în care se aplică norma de drept. Desigur că, nu toate normele juridice sunt construite după această schemă. Tipurile de structuri sunt foarte variate. În sfârșit, tehnologia trebuie să fie constantă și uniformă. În cuprinsul textului legii, aceeași noțiune trebuie să fie exprimată prin același termen. Unitatea terminologiei ar trebui să fie păstrată nu numai în cadrul aceleiași legi, ci a tuturor actelor normative de aceeași categorie ce folosesc legi, ci a tuturor actelor normative de aceeași categorie ce folosesc anumiți termeni.

Utilizarea unor explicații prin norme interpretative este permisă numai în măsura în care aceste norme sunt strict necesare pentru înțelegerea textului. Nu este permisă prezentarea unor explicații prin folosirea parantezelor.

Elaborarea actelor normative este puternic marcată de specificitatea limbajului juridic. Acesta trebuie să satisfacă cerințele elementare ale accesibilității și clarității. De aceea este important ca limbajul actelor normative să fi simplu, clar, accesibil. Trebuie, de asemenea, ca aceasta să cuprindă termeni bine precizați și relativ ușor de înțeles, să nu provoace confuzii. Un mare jurist german de la sfârșitul sec. al XIX-lea, Ihering, spunea că “legiuitorul trebuie să gândească precum un filosof și să se exprime ca un țăran”. Deci, conținutul reglementărilor trebuie să fie rezultatul unei analize de înaltă ‚ținută științifică, dar exprimarea lor trebuie să fie accesibilă pentru cetățeni.

Textele actelor normative trebuie să fie redactate folosindu-se limbajul obișnuit cu înțelesul pe care cuvintele îl au în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor folosi numai atunci când este strict necesar.

În elaborarea actelor normative se va ține seama de necesitatea clarității întregului act normativ și a preciziei termenilor folosiți. De aceea, atunci când, în legătură cu folosirea unui termen, a unor concepte ar putea exista mai multe înțelesuri, se recomandă ca text, să se explice sensul termenului respectiv. Termenii din viața cotidiană (ex. familie, rudenie, teritoriu) pot avea o semnificație mult mai complexă și chiar diferită față de cea vehiculată în mod obișnuit. Există apoi o serie de termeni specifici ca: infracțiune, contravenție, raport juridic, fapt juridic, obligație juridică etc. Textul juridic trebuie să fie prin excelență neredundant (fără cuvinte inutile, nonrepetitiv), lipsit de metafore. El trebuie să fie consubstanțial cu precizia, rigoarea, argumentul. Așa cum am remarcat, termenii juridici formează „structuri de cunoaștere” care au sensuri diferite în raport de context (ca de pildă cele din dreptul civil, penal, administrativ, etc.). În multe situații limbajul juridic nu poate evita un grad ridicat de abstractizare. Am relevat apoi caracteristica de sistemicitate a termenilor care pentru a fi decodificați trebuie puși în corelație cu o instituție juridică, ramură de drept cu întreg sistemul dreptului.

Toate acestea schițează numai complexitatea problemei pe care trebuie să o rezolve legiuitorul, aceea de a găsi o expresie justă a relației dintre limbajul juridic specializat și perceperea semnificației acestuia de către destinatarii actelor normative, de către cetățeni.

Așa cum s-a remarcat în literatura juridică, limbajul juridic, ca însuși dreptul, nu este în primul rând „o haină juridică”, un ambalaj exterior pentru deciziile autorității, ci un limbaj cu efect de structură, un mod de reglementare cu viața sa proprie și dinamica sa internă, un conținut la fel, ca și o formă.

Această caracteristică se relevă pregnant în contribuția limbajului juridic la realizarea unor: „constructe juridice”, a unor expresii ale tehnicii juridice. Prezentăm în acest sens, câteva sumare considerații despre ficțiuni și prezumții juridice.

Ficțiunea juridică, procedeu complex de tehnică juridică valorificat în elaborarea normelor juridice, din diverse considerente, scoate în evidența autonomia relativă a dreptului, flexibilitatea și forța sa creativă internă. În esență, prin acest procedeu, un fapt este considerat o realitate juridică, deși aceasta nu există. Din perspectiva limbajului juridic, ficțiunea juridică evocă dimensiunea semantică, aceea care vizează relația dintre expresia lingvistică, juridică și realitate, dar această corespondență este un artificiu, în sensul că realitatea pronunțată în drept, exprimată în textul juridic…nu există!

De exemplu, mobilele care sunt fixate pe imobile, sunt considerate și ele imobile și urmează regimul juridic al imobilelor; copilul conceput, va fi considerat că există, înainte de naștere, dacă este în interesul lui (infans conceptus); clădirile ambasadelor străine sunt considerate că există pe teritoriul statului pe care îl reprezintă etc. Referindu-se la rolul ficțiunii juridice M. Djuvara remarca: „Dreptul lucrează mereu cu ficțiuni și este de observat în evoluția dreptului, că ficțiunea a fost una din pârghiile cele mai importante de progres ale dreptului. Ficțiunea este o minciună și totuși dreptul o consacră. Cum, prin ce minune?. Iar la această întrebare răspunde chiar autorul menționat atunci când constată că ficțiunea este „numai un mijloc ajutător al soluției pentru desăvârșirea idealului de justiție”.

Cu privire la natura ficțiunii juridice M. Djuvara comentează: ,,Dacă ne gândim însă, că întregul drept nu este decât o operațiune a spiritului și nu este o oglindă pură a realității că el pornește de la realități, dar le preface în conformitate cu firea sa proprie, atunci înțelegem, cum e posibil acest scandal specific dreptului, care se numește ficțiune''. Ficțiunea este și ea o creație a spiritului, o încercare logică de explicație. Ficțiunea s-a infiltrat în felul acesta în mod normal în lumea juridică și nu e străină de firea însăși a dreptului, întrucât întregul drept este un produs al spiritului nostru.

Prezumțiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune că ceva există fără să fie nevoie de a proba o atare situație. De exemplu, prezumția cunoașterii legii, prezumția de nevinovăție, prezumția că un copil născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei sale etc. Situația prezumată poate fi adevărată sau nu. Proba trebuie făcută, atunci când legiuitorul permite, de către cel care contestă prezumția. Astfel, conform prezumției de nevinovăție, nu acuzatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, ci organul de anchetă trebuie să demonstreze vinovăția celui în cauză, care desigur se poate apăra cu privire la acuzarea adusă. Prezumțiile legale pot fi: a) relative (jus tantum) sau absolute, (irefragabile – juris et de jure). Prezumțiile relative pot fi răsturnate prin proba contrară care incumbă celui care contestă situația prezumtă.

Împotriva prezumțiilor absolute nu este admisă nici un fel de probă (ex. prezumția privind autoritatea lucrului judecat, deci se prezumă soluția justă într-o cauză, în care s-au epuizat toate căile de atac prevăzute de lege).

Ca procedee de tehnică juridică și constituente specifice ale limbajului juridic, prezumțiile contribuie la realizarea funcțiilor dreptului, a valorilor sale, la desfășurarea armonioasă a relațiilor sociale reglementate de normele juridice.

2. 4 Organele legislative

Potrivit Constituției României, autoritatea legiuitoare unică a țării este Parlamentul.

Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni.

Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare.

Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției.

Prin legea organică se reglementează sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice, organizarea și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului și a Consiliului Superior de Apărare a Țării, regimul stării de asediu și de urgență, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora, acordarea amnistiei și grațierii colective, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, statutul funcționarilor publici, contenciosul administrativ, regimul juridic general al proprietății și moștenirii, regimul privind raporturile de muncă, sindicate și protecție socială, organizarea generală a învățământului, regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive, celelalte domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi organice.

Inițiativa legislativă aparține guvernului, deputaților, senatorilor precum și unui număr de cel puțin 250 mii de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativa legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.

Nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, celor cu caracter internațional, amnistia și grațierea.

Guvernul și exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectelor de lege către una din cele două camere, iar propunerile se supun întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate.

La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgență.

Proiectul de lege sau propunerile legislative adoptate de una din camere se transmit celeilalte camere a Parlamentului. dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit pentru o nouă dezbatere Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este definitivă.

Legea se trimite spre promulgare Președintelui României, care poate cere Parlamentului reexaminarea legii o singură dată.

Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.

Consiliul Legislativ este organul consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative, în vederea sistematizării, unificării, coordonării întregii legislații.

Înființarea și funcționarea Consiliului Legislativ se stabilește prin Lege organică.

Puterea legislativă este atribuită Parlamentului, format din două Camere: camera Deputaților și Senatul, deputații și senatorii fiind aleși pe patru ani prin vot universal, direct și secret și liber exprimat, potrivit legii electorale. Fiecare Cameră își constituie Comisii permanente și poate constitui Comisii de anchetă sau alte Comisii speciale. Camerele pot constitui și Comisii comune. Fiecare Cameră își alege un Birou permanent; președintele Camerei Deputaților și Președintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, iar în ședința comună primesc mesajul Președintelui României, aprobă bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat, declară mobilizarea generală și parțială; declară starea de război, dispune suspendarea sau încetarea acesteia, examinează rapoartele Consiliului suprem de Apărare a țării și ale Curții de Conturi; numește la propunerea Președintelui României pe directorul Serviciului Român de Informații și exercită controlul asupra activității acestui serviciu, îndeplinesc alte atribuții, potrivit Constituției sau regulamentelor. Numai Parlamentul poate controla activitatea puterii executive și să ceară antrenarea răspunderii Guvernului ori să-i retragă încrederea acordată printr-o moțiune de cenzură cu votul majorității deputaților și senatorilor.

Puterea executivă cuprinde: Președintele României și Guvernul.

Președintele reprezintă statul român și este garantul Independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. Președintele României este ales pentru 4 ani prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Rezultatul votului este validat de Curtea Constituțională. După validarea alegerii sale, el depune jurământul în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună.

Președintele României este investit cu numeroase funcțiuni și atribuții. Astfel el desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru, revocă și numește unii membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură; după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național; încheie tratate internaționale, negociate de Guvern și le supune spre ratificare. Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României, aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, la propunerea Guvernului; este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a țării; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală; în caz de agresiune armată împotriva țării, ia măsuri de respingere a agresiunii, pe care le aduce la cunoștință Parlamentului prin mesaj; instituie, potrivit legii; starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară sau în unele localități, conferă declarații și titluri de onoare, acordă gradele de mareșal, de general și de amiral; numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege; acordă grațierea individuală, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Guvernul este alcătuit din primul-ministru desemnat de Președintele României, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Miniștrii sunt numiți de Președinte la propunerea Primului Ministru.

Guvernul conduce politica țării și exercită conducerea generală a administrației publice. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate.

Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și alte cazuri prevăzute de lege (art. 105).

Primul ministru conduce guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce-i revin. El prezintă camerei Deputaților sau Senatului, rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului care se dezbat cu prioritate. Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. Guvernul este demis la data validării alegerilor parlamentare generale. Guvernul este demis la data retragerii încrederii acordate sau dacă primul-ministru se găsește în una din situațiile prevăzute de art. 105 din Constituție ori este în imposibilitate, să-și exercite atribuțiile mai mult de 45 de zile. Guvernul a cărui activitate a încetat îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.

Curtea Constituțională este compusă din 9 membri, din care 3 judecători sunt numiți de camera Deputaților, 3 de Senat și 3 de Președintele României. Judecătorii Curții Constituționale aleg, prin vot secret, președintele acesteia pentru o perioadă de 3 ani. Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții. Curtea Constituțională are următoarele atribuții:

a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora;

b) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului;

c) hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor;

d) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

e) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

f) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

g) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

h) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

j) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Sesizarea privind controlul constituționalității legilor înainte de promulgare poate fi făcută numai de Președintele României, de președinții celor două Camere ale Parlamentului, un număr de 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori și din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.

Sesizarea privind controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului poate fi făcută de președinții celor două Camere, 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.

Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial. În cazul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, precum și în cazul controlului constituționalității regulamentelor, legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea este obligatorie.

CONSILIUL LEGISLATIV – organul specializat de elaborare și coordonare legislativă

Consiliul Legislativ, instituționalizat prin art. 79 din Constituție ca organ consultativ al Parlamentului care “avizează proiectele de acte normative, în vederea sistematizării, unificării, coordonării și evidenței oficiale a întregii legislații”, a fost înființat prin <legea nr. 73 din 3 noiembrie 1993 și a început să funcționeze efectiv în anul 1996, Consiliul Legislativ este o instituție de tradiție, originile sale fiind găsite pe istorici în instituția “jurisconsultului statului”, înființată în Moldova la 1 ianuarie 1818 și apoi în Legea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864 care era prezidat chiar de domnitor. Această instituție a fost desființată în anul 1866 pentru ca în anul 1925 să se înființeze Consiliul Legislativ a cărui activitate a încetat odată cu instalarea regimului comunist. În anul 1971 a fost înființat un nou Consiliu Legislativ a cărui activitate a încetat în decembrie 1989, fiind reînființat prin Constituția din 1991.

Potrivit Legii nr. 73/1993, Consiliul Legislativ are următoarele atribuții:

a) analizează și vizează proiectele de legi, propunerile legislative și proiectele de ordonanțe și de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, prezentarea acestui aviz fiind obligatorie;

b) analizează și avizează la cererea președintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei și proiectele de legi sau propunerile legislative primite de la comisie, după adoptarea lor de către una din Camerele Parlamentului;

c) realizează nemijlocit sau coordonează la cererea Camerei Deputaților sau a Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de o complexitate deosebită;

d) elaborează la cererea Camerei Deputaților sau a Senatului ori din proprie inițiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației și face propuneri corespunzătoare Parlamentului și, după caz, Guvernului;

e) examinează conformitatea legislației cu principiile Constituției, sesizând Birourile permanente ale Camerelor Parlamentului și, după caz, Guvernul asupra cazurilor de neconstituționalitate constatate; face propuneri pentru punerea de acord a legislației anterioare Constituției cu prevederile acesteia;

f) ține evidența oficială a legislației și organizează informatizarea sistemului de evidență;

g) coordonează elaborarea și editarea de repertorii legislative, culegeri de acte normative în limba română și în limbi străine și avizează în vederea publicării astfel de culegeri elaborate de alții;

h) păstrează câte un exemplar din originalele legilor adoptate și ale decretelor de promulgare ale acestora,

i) examinează concordanța normelor propuse prin proiectele legislative cu reglementările Uniunii Europene.

Controlul exercitata de către Consiliul Legislativ asupra proiectelor de acte normative are atât o natură constituțională care se suprapune controlului exercitat de Curtea Constituțională, cât și legislativă, dar avizele sale au în toate cazurile un caracter consultativ, astfel că organul care l-a solicitat nu este obligat să țină seama de acest aviz, va trebui însă să motiveze înlăturarea lui.

În avizele sale, Consiliul Legislativ se preocupă și de natura legii: constituțională, organică sau ordinară, sesizând eventualele necorelări ale proiectului cu categoria respectivă de legi și eventual, nearmonizarea cu reglementările internaționale ratificate de România.

Consiliul legislativ se ocupă nu numai de problemele de tehnică legislativă, ci și de aspectele de fond ale reglementării propuse. În acest scop, Consiliul Legislativ prezintă autorului inițiativei legislative, în principal, Parlamentului și Guvernului, implicațiile noii reglementări asupra legislației în vigoare, prin identificarea dispozițiilor legale, care având același obiect de reglementare, urmează a fi abrogate, modificate, completate sau unificate, precum și prin evitarea reglementării unor probleme similare la acte normative diferite. În acest sens, sunt relevante dispozițiilor art. 150 alin. (2) din Constituție care stabilește un termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii sale de organizare, în care Consiliul Legislativ să examineze conformitate legislației cu Constituția și să facă Parlamentului sau după caz, Guvernului propunerile corespunzătoare. În termen de 6 luni de organizare, Consiliul Legislativ are obligația să prezinte Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative în scopul exercitării de către cei interesați a dreptului de inițiativă legislativă.

Consiliul Legislativ colaborează cu autoritățile administrației publice de specialitate, acestea fiind obligate să asigure, în termenele și în condițiile stabilite de Consiliul Legislativ informațiile și documentațiile solicitate și să-i acorde sprijinul necesar pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.

Parlamentul, Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice locale adoptă regulamente proprii pentru aplicarea normelor de tehnică legislativă cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice termenele și circulația proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competență.

CAPITOLUL III

TEHNICA SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE

Așa cum am precizat, actele normative, privite în ansamblu, formează un sistem dinamic cu o structură complexă, pe care îl numim sistemul legislației.

Sistemul legislației cuprinde totalitatea actelor normative aflate în vigoare la un moment dat. Marea varietate a actelor normative impune cu necesitate sistematizarea lor.

Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute și aplicate în realitatea juridică.

Actele normative, în ansamblul lor, formează un sistem dinamic, cu o structură complexă. Sistemul legislației cuprinde totalitatea actelor normative acte normative aflate într-o stare de reală și acută interferență. Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizării lor. Sistematizarea actelor normative este determinată la nevoia organizării acestora în baza unor criterii precise, în scopul bunei cunoașteri și aplicări a normelor juridice în relațiile sociale.

Conceptul de sistematizare a legislației, au în lumină în cadrul preocupărilor de tehnică juridică, răspunde unor necesități de a se pune ordine în multitudinea de acte normative, de a se realiza o simplificare, reducere și concentrare a reglementărilor.

Alt aspect al tehnicii în elaborarea actelor normative îl constituie sistematizarea lor. În fiecare țară există numeroase acte normative, care apar succesiv, pe măsura cerințelor impuse de dezvoltarea societății. Sistematizarea acestor acte normative apare ca o necesitate determinată de cerințele creării condițiilor corespunzătoare pentru cunoașterea, interpretarea și aplicarea lor. În scopul sistematizării actelor normative sunt folosite mai multe forme, dintre care cele mai importante sunt: încorporarea și codificarea.

Actele normative care constituie legislația unei țări nu sunt o sumă de acte detașate unul de altul, ci, dimpotrivă un ansamblu organic de elemente care se întrepătrund atât între ele, cât și cu întregul, formând un sistem dinamic, cu structură complexă. Elaborarea actelor normative, ca și formarea concepțiilor juridice se caracterizează prin gruparea și combinarea lor, prin sistematizare. Tendința de sistematizare este o tendință a spiritului juridic care excelează prin ordonare și rațiune. Dar sistematizarea actelor normative și a dreptului presupune și o tehnică ce se manifestă în diferite forme, procedee și metode, care constituie factori importanți în realizarea sistematizării și al eficacității dreptului.

Sistematizarea actului normativ prin gruparea articolelor în secțiuni, capitole, titluri, părți și cărți.

Actele normative mai ample sunt sistematizate prin gruparea articolelor, în funcție de întinderea reglementării, în ordine crescătoare în secțiuni, secțiunile în capitole, iar capitolele în titluri. În cazul codurilor și alte acte normative de mare întindere titlurile, la rândul lor, sunt grupate în părți sau cărți. Codul penal, de exemplu, este organizat pe părți – partea generală și partea specială. Codul civil cuprinde trei părți: Cartea I – Despre persoane. Cartea a II-a, despre bunuri; Cartea a III-a – despre diferitele moduri în care se dobândește proprietatea.

Secțiunile, capitolele, titlurile și cărțile sau părțile au o denumire care evocă, pe scurt, conținutul prevederilor care le conțin.

Gruparea se face prin subsumare , începând de la secțiuni la capitole, și în continuare spre celelalte diviziuni superioare integratoare.

Gruparea în diviziuni și subdiviziuni a materiei reglementate, în ansamblul său, se face în raport cu natura problemelor tratate, printr-o încorporare și succesiune logică a soluțiilor legislative preconizate. O sistematizare corespunzătoare a actului normativ cu respectarea regulilor menționate îl face mai inteligibil și ușor aplicabil. În funcție de conținut, secțiunile, capitolele și celelalte diviziuni și subdiviziuni trebuie să aibă un caracter omogen, să se refere la același obiect și să nu exprime soluții legislative confuze, amalgamate.

Diviziunile și subdiviziunile, în succesiunea în care se găsesc în text, trebuie să fie marcate printr-un număr de ordine. În general, se consideră ca o bună și judicioasă sistematizare a actelor legislative reprezintă un deziderat major în activitatea de elaborare a proiectelor de legi și a altor acte normative.

3.1Activitatea de sistematizare a actelor normative

Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative aflate într-o stare de reală și acută interferență. Diversitatea actelor normative impune și sistematizarea lor.

Sistematizarea actelor normative este o activitate juridică importantă atât pentru elaborarea, cât și pentru aplicarea dreptului. Ea constă dintr-o anumită organizare a actelor normative, în funcție de anumite criterii obiective și subiective, având ca rezultat elaborarea unor colecții de legislație uzuală sau a unor coduri. Sistematizarea actelor normative este determinată de nevoia organizării acestora, în conformitate cu anumite criterii precise, în scopul cunoașterii și aplicării normelor juridice în relațiile sociale. Noțiunea de sistematizare a legislației răspunde și nevoii de a se pune ordine în volumul mare de acte normative și de se realiza o reducere, simplificare și concentrare a reglementărilor.

Examinarea și prelucrarea sistematică a actelor normative existente, gruparea lor după anumite criterii, permite să se constate și să se înlăture unele contradicții dintre actele normative, să fie asanată, unificată și coordonată întreaga legislație, să se înlăture lacunele existente în drept, să fie alese cele mai eficiente metode de reglementare a relațiilor sociale, să se construiască chiar un nou sistem legislativ, într-o anumită etapă de dezvoltare a statului.

Sistematizarea actelor normative este cerută și de procesul realizării dreptului, deoarece facilitează cunoașterea dreptului, interpretarea dispozițiilor normative și aplicarea corectă a normelor juridice. De aceea, sistematizarea actelor normative constituie un factor important al eficacității dreptului.

Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deosebit de importanță, atât pentru elaborarea cât și pentru realizarea dreptului. Ea este drept obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective și subiective.

Sistematizarea actelor normative are ca rezultat elaborarea unor colecții, culegeri de acte normative sau a codurilor. Aceasta nu trebuie confundată cu sistemul dreptului, care așa cum s-a mai arătat, reprezintă structurarea internă a dreptului în părți interdependente: norma juridică, instituția juridică, ramura de drept. Unitatea de bază a sistemului actelor normative – ca totalitate a actelor elaborate în activitatea normativă a statului nu este norma juridică așa cum este cazul în cadrul sistemului dreptului, ci actul normativ în diversele lui forme.

Sistematizarea poate să fie cronologică, în sensul că se publică actele normative într-o colecție în ordinea datei, apariției lor. Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării, pe ramuri și instituții juridice.

Mai menționăm criteriul forței juridice a actelor normative ce sunt supuse sistematizării. Aceste criterii pot fi combinate.

3.2Formele principale de sistematizare a actelor normative

Se consideră că principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt încorporarea și codificarea, însă tot ca un aspect al sistematizării pot fi privite corelarea actelor normative, asanarea legislației, conformarea la prevederile Constituției și armonizarea cu dreptul comunitar și cu alte reglementări internaționale.

Încorporarea.

Încorporarea este o formă inițială care constă într-o simplă așezare a actelor normative existente în diverse colecții sau culegeri de legi, decrete și hotărâri, după criterii interne, cronologice, alfabetice pe ramuri de drept sau instituții juridice și după criterii interne, respectiv după forța juridică a actului. Încorporarea poate fi oficială sau neoficială.

Încorporarea este oficială când este realizată de un organ de stat care are această atribuție legală, ca de exemplu, colecțiile de legi, decrete, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, publicate periodic de Ministerul Justiției, Consiliul Legislativ sau de Monitorul Oficial cu avizul organului de stat competent.

Încorporarea este neoficială, când este înfăptuită de organizații sau de persoane particulare, sub forma unor culegeri sau îndrumări legislative. Caracteristicile pentru această formă de sistematizare este faptul că în operația de încorporare nu se procedează la prelucrarea materialului normativ, nu se aduc modificări în actele normative, cu excepția corectării unor greșeli materiale sau gramaticale.

Încorporarea actelor normative în codexuri pe materii.

Reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate, prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă sub formă de Codex, care să înlesnească cunoașterea și aplicarea lor, Codexul se elaborează de Consiliul Legislativ cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Consiliul Legislativ stabilește denumirea actului rezultat din încorporare, structura și succesiunea dispozițiilor legale avute în vedere, cu specificarea actelor normative din care provin și a elementelor necesare de identificare. La încorporarea în codexuri, actele normative incluse vor fi prezentate prin luarea în considerare a tuturor modificărilor și a completărilor ulterioare, a abrogărilor parțiale, exprese ori implicite, precum și prin actualizarea denumirilor instituțiilor și localităților.

Prin încorporare nu se aduce o schimbare în conținutul normelor juridice, ea constând în gruparea lor după anumite criterii obiectului reglementării juridice (gruparea pe ramuri și instituții juridice). Astfel încorporate, normele juridice pot fi cunoscute cu mai multă ușurință de practicieni, cărora li se pune la dispoziție o oglindă fidelă a întregii legislații până la un moment dat, într-un domeniu sau altul.

De menționat este faptul că, în cursul încorporării, se pot efectua și unele corecturi privind forma de redactare. Așa de pildă, se pot corecta greșelile gramaticale și tipografice, omisiunile ce eventual există în actul supus operațiunii de încorporare. Evident, aceste modificări urmăresc reținerea în actul de încorporare a normelor juridice în forma în care au fost elaborate. Elementele elocvente în domeniul încorporării sunt colecțiile de acte normative întocmite, de regulă, de servicii speciale care funcționează în cadrul Ministerului de Justiție din fiecare țară.

Pornindu-se, în primul rând, de la necesitățile practice, în țara noastră se desfășoară o activitate importantă de încorporare a actelor normative, care se concretizează în întocmirea unor asemenea colecții cum sunt: legislația uzuală a muncii; legislația civilă uzuală; legislația financiară etc.

Încorporarea este o formă inferioară (inițială) de sistematizare și privește o simplă așezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare – cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau instituții juridice etc. O asemenea formă de sistematizare poate fi oficială sau neoficială. Este oficială încorporarea realizată de organe de drept (spre exemplu: Colecțiile de legi, decrete, hotărâri publicate periodic, colecții în care se îmbină criteriul cronologic cu cel al forței juridice a actului normativ). În afara acestor colecții pot să alcătuiască culegeri de acte normative și persoane particulare (sub forma unor îndrumare legislative).

În conținutul acestor încorporări nu se procedează la prelucrarea materialului normativ, nu sunt aduse modificări conținutului normelor juridice adunate în colecții sau culegeri (se corectează doar anumite erori materiale sau eventuale greșeli gramaticale).

Forma cea mai simplă de sistematizare este considerată încorporarea prin care actele normative se grupează în diverse colecții sau culegeri, după criterii diferite. Caracteristic pentru această formă de sistematizare este faptul că operația de sistematizare utilizează materialul normativ astfel cum este el alcătuit fără a aduce vreo schimbare de conținut, fără vreo modificare, în actele normative.

Încorporarea, la rândul ei, Poate fi oficială, când alcătuirea de colecții de acte normative este făcută de un organ de stat având această sarcină legală, și neoficială când este înfăptuită de alte organizații sau de persoane particulare.

Ca formă de sistematizare a actelor normative, încorporarea înseamnă așezarea, poziționarea actelor normative după criterii exterioare acestora, respectiv: cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții juridice.

Încorporarea poate fi: oficială și neoficială. Cea oficială se realizează de organele de drept, de cele mai multe ori organele care elaborează actele normative. Parlamentul, Guvernul, ministerele, organe ale administrației publice. În acest fel s-au creat colecții de legi, hotărâri de guvern publicate periodic, colecții, repertoare, index-uri etc.

Încorporarea neoficială este cea realizată de persoane particulare, birouri de avocați sau notari, edituri etc.

Precizare: activitatea de încorporare nu înseamnă prelucrarea și interpretarea actelor normative. Prin încorporare nu sunt aduse modificări conținutului normelor juridice adunate în colecții sau culegeri.

Încorporarea este forma cea mai simplă de sistematizare, prin care actele normative se grupează în diverse colecții sau culegeri, după criterii diferite (cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau instituții juridice).

Caracteristic încorporării este faptul că operația de sistematizare utilizează materialul normative așa cum este el alcătuit, fără a aduce vreo schimbare de conținut, vrea modificare în actele normative (se corectează doar anumite erori materiale sau eventuale greșeli gramaticale).

Încorporarea poate fi de două feluri: oficială și neoficială.

Este oficială încorporarea realizată de un organ de stat având această sarcină legală (ex. Reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi în încorporate sub formă de codex, pentru a se înlesni cunoașterea și aplicarea lor; Codexul este elaborate de Consiliul Legislativ, cu aprobarea prealabilă a birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului).

Este neoficială încorporarea înfăptuită de organizații private sau de persoane particulare (ex. Întocmirea unor culegeri de acte normative sub forma îndrumarelor legislative).

ART. 18

Încorporarea actelor normative în codexuri pe materii

(1) Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care să înlesnească cunoașterea și aplicarea lor.

(2) Codexul se elaborează de Consiliul Legislativ, din proprie inițiativă sau la solicitarea unuia dintre birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului ori a Guvernului.

(3) Consiliul Legislativ stabilește denumirea actului rezultat din încorporare, structura și succesiunea dispozițiilor legale avute în vedere, cu specificarea actelor normative din care provin și a elementelor necesare de identificare. În cadrul operațiunii de încorporare în codexuri actele normative incluse vor fi prezentate prin luarea în considerare a tuturor modificărilor și completărilor ulterioare, a abrogărilor parțiale, exprese ori implicite, precum și prin actualizarea denumirilor instituțiilor și localităților.

3.3Elaborarea codurilor și a altor legi complexe

3.3.1. Codificarea

Prin Cod se înțelege o totalitate de legi emanate de legiuitor care reglementează instituțiile unei ramuri întregi ale dreptului. Astfel, Codul civil se ocupă de raporturile indivizilor între ei, în afară de comercianți. Codul penal se ocupă de determinarea și pedepsirea infracțiunilor care periclitează ordinea socială etc. Caracteristica unui cod este, pe lângă caracteristicile legilor în general, de a se aplica unei întregi ramuri a dreptului.

Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor normative prin obiectul său, prin subiectele ce o realizează și prin forța ei juridică. Ea constă în cuprinderea sintetică și sistematizată într-un cod (act normativ cu forța juridică a legii) a tuturor sau majorității normelor juridice, în vigoare, aparținând aceleiași ramuri de drept, în prelucrarea și alcătuirea unui act normativ nou care are formă de lege. Într-un sens mai restrâns, prin codificare se înțelege opera care constă în a strânge în mod sistematic și logic toate instituțiile unei aceleiași ramuri a dreptului.

În acest sens, codificarea se raportează numai la operele de sistematizare, cum ar fi codificarea lui Justinian (Digestele, Codexul) care strânge toate legile împăraților anterior sau codurile lui Napoleon. În Anglia, codificarea, în acest sens, poartă numele de Consolidare, rezervându-se numele de codificare sensului de sistematizare și reînnoire. Cuvântul Cod vine de la cuvântul latin codex care înseamnă o reuniune de tăblițe de lemn acoperite cu un start de ceară, pe care se scria cu un stilet; tăblițele erau legate împreună formând un fel de carte. Numele de Codex a fost dat pentru prima dată de romani, colecțiilor de legi (Constituții împărătești), în secolul al II-lea și secolul al IV-lea d. Chr., când s-au făcut codurile denumite Codex Gregorianus (în anul 291, d.Chr.), codex Hermogenianus (în anul 295 d. Chr.), Codex Theodosianus (în anul 438 d. Chr.), dar cel mai important este CodexJustinianus (în anul 438 d. Chr.), în care au fost adunate toate constituțiile imperiale de la Adrian până la Justinian.

Dreptul în vigoare, în acel timp, cuprindea nu numai instituțiile imperiale, ci și părerile jurisconsulților, care au fost reunite de Justinian în Digeste și Pandecte. Digestele sunt primul cod, în sensul modern al cuvântului, fiind împărțite pe materii și rânduite în mod logic și sistematic. Justinian a mai publicat instituțiile sale, sub numele de Novele și un manual pentru studenți, numit Institute. Opera lui Justinian este cea mai însemnată operă de codificare, până la codurile lui Napoleon.

În Evul Mediu, cel mai important cod de legi este cel a lui carol Quintul cunoscut sub denumirea Carolina. Înainte de Napoleon în Bavaria a fost adoptat Codul lui Maximilian (1753) și Codul lui Frederic Wilhelm (1794) intitulat “Allgemeines Landrecht fur die preussischen Staaten”.

Codurile franceze. Primele elemente de codificare și unitate le găsim în ordonanțele regale, aplicabile întregii Franțe. Astfel, ordonanța civilă din 1667, zisă Code Louis care codifică procedura civilă, Ordonanța din 1673 asupra dreptului comercial terestru, Ordonanța din 1681 asupra dreptului comercial maritim, ca și Ordonanțele lui d’Aguesseau din 1731, 1735 sub Ludovic al XV-lea asupra donațiilor și testamentelor. Constituția din 1791 dispunea să se facă un Cod civil comun pentru întregul regat. În anul 1804 intră în vigoare Codul civil Napoleon prin care se realizează unitatea legislativă a Franței, printr-o tranzacție între vechile instituții franceze și principiile Revoluției. Codul Napoleon are la bază trei instituții: familia, proprietatea și contractul, ultima dominată de principiul autonomiei de voință și de responsabilitatea civilă. Tot Napoleon a mai promulgat Codul de procedură civilă (1804); Codul de comerț (1810); Codul de instrucție criminală (1808) și Codul penal (18109, dar aceste coduri nu sunt la înălțimea Codului civil.

Codul civil francez a fost semnalul și modelul codificării în numeroase țări, printre care și România. Între codurile adoptate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se menționează Codul civil german (1896) intrat în vigoare în anul 1900, sub denumirea Burgerliches Gezetzbuch BGB, compus din 2385 articole care este mult mai practic și mai puțin pătruns de principii abstracte, fiind minuțios și detaliat.

Codul civil francez, compus din 2281 articole este mai concis, clar și sintetic, dar diferența de principii între două coduri nu este prea mare.

Codul civil elvețian este compus din două coduri diferite: Codul civil propriu-zis (1907) și Codul obligațiilor (1912). Aceste coduri remarcabile se apropie de Codul francez în ce privește forma precisă și concisă și de Codul german în ceea ce privește noile principii.

Codul civil român, având ca model Codul civil francez, a fost adoptat în anul 1864 și pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Acest cod este în vigoare și astăzi, în timpul celor peste 100 de ani de aplicare; aducându-i-se numai rare modificări: 1906 – Legea Disescu asupra divorțului; 1924 – Legea asupra persoanelor juridice; 1928 – Legea privitoare la actele de stare civilă; 1948 – Decretul nr. 339 din 23 noiembrie 1948 privitor la declararea morții prezumate ale celor dispăruți în război; 1954 – decretul nr. 32/ 1954 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului nr. 31/ 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. Celelalte coduri românești sunt: Codul de procedură civilă, inspirat din Codul Cantonului Geneva (1965); Codul penal din 1865, înlocuit în anul 1936 și apoi în anul 1969, cu noi coduri. În prezent, este în vigoare Codul din 21 iunie 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79-79 bis, modificat prin mai multe acte normative; Codul de procedură penală din 1 mai 1865, înlocuit în anul 1936 și în anul 1969 cu noi coduri, în prezent fiind în vigoare, Codul din 21 iunie 1968, modificat prin mai multe acte normative. Codul comercial din anul 1887, având ca model Codul comercial italian din anul 1882. Acest cod este în vigoare și astăzi, de-a lungul timpului aducându-i-se modificări prin mai multe acte normative.

În secolul al XX-lea, în raport cu cerințele legislative au fost adoptate coduri în materii diverse.

Codificarea este nu numai o operă de sistematizare, ci și o parte componentă a activității de elaborare a dreptului, a legiferării, motiv pentru care adoptarea codurilor este de competențe exclusivă a legiuitorului, codul fiind considerat o lege organică. Înscrierea codurilor printre legile organice este conformă dispozițiilor constituționale. Codul este o expresie a unei sistematizări deosebite, formând un tot unitar și răspunzând unor cerințe de precizie și certitudine. El poate cuprinde o determinare a principiilor generale ca factor comun al întregii materii reglementate, după cum poate cuprinde și întreaga parte generală a unei materii, cum face, de exemplu, codul penal român. În unele coduri sunt adoptate prevederile unor legi preexistente, cu o legătură strânsă între ele, într-un ansamblu nou și omogen, codificarea răspunzând în acest caz unei cerințe de unificare. În același timp, codul implică operații de înlăturare a normelor juridice desuete și inutile. Codificarea este concepută și realizată cu respectarea a două mari principii:

a) Codurile, ca acte normative de sistematizare a legislației, nu pot aduce decât modificări sau adoptări formale sau minore ale textelor codificate, în care codificarea este denumită “a droit constant”. Activitatea de codificare, de regulă, nu este pur formală, ci înseamnă de fapt, ridicarea la universal, ceea ce relevă că în coduri pot fi cuprinse principii și norme noi cerute de evoluția relațiilor sociale. Se pot aduce deci, modificări și completări substanțiale, ceea ce constituie o codificare creatoare;

b) Din acest motiv, partea legislativă trebuie să fie adoptată de Parlament. Proiectul de cod urmează o cale similară cu cea a oricărei legi. El trebuie să parcurgă fazele cunoscute ale procedurii de legiferare. Codul, deși are forța juridică a unei legi organice, nu este o lege organică obișnuită; el este un act normativ unic, cu o organizare interioară specifică, în care normele juridice sunt așezate într-o succesiune logică, după un sistem bine gândit, care reflectă structura intimă a ramurii de drept respective. În compunerea unui cod intră patru grupe de factori: politici, economici, ideologici și juridici. Un cod trebuie să cuprindă anumite condiții calitative, cum sunt: claritatea, precizia, integralitatea în expunere, caracterul practic, logică, stil, etc.

Codificarea răspunde unui triplu principiu metodic.

a) Codificarea înglobează ansamblul unei ramuri de drept, dar numai a normelor centrale, întrucât în afara codului există o legislație considerabilă care nu este cuprinsă în cod. În România, există un număr de 11 coduri, spre deosebire de Franța care are 50 de coduri:

b) Codificarea se bazează în al doilea rând, pe diviziunea sistematică a materiei. După obiectul lor normele de drept sunt grupate în ansambluri divizate și subdivizate. Se disting coduri tradiționale care sunt în același timp maxi coduri, cum sunt: Codul civil, Codul comercial, Codul penal, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă, de Codurile din generația nouă, care de multe ori sunt mini coduri desprinse din codurile tradiționale sau alcătuite în raport cu nevoile sociale, cum sunt: Codul familiei, Codul aerian, Codul muncii, Codul de jurisdicție de prize marine, Codul silvic, Codul vamal.

Codificarea are ca trăsătură caracteristică esențială separația în diverse grade de abstracție a regulilor generale în regulile particulare. Astfel, Codul penal se bazează pe o separație în două grade: partea generală care cuprinde reguli generale și partea specială care cuprinde reguli speciale. Această suprapunere de reguli generale și reguli speciale în sistemul codurilor, pune o problemă de stadiul aplicării dreptului, fiecare situație concretă este guvernată prin reguli care figurează în cod, având grade diferite de generalitate. Dar această distincție o poate face numai juristul care discerne, în fiecare caz concret, dacă este vorba de o problemă specială, generală sau foarte generală.

Codificarea este o formă superioară de sistematizare. Ea presupune cuprinderea într-un cod (act normativ cu forța juridică de lege) a normelor juridice aparținând aceleiași ramuri de drept. Acțiunea de codificare implică o bogată activitate a legiuitorului, de prelucrare complexă a întregului material normativ, de îndepărtare a normelor depășite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novație legislativă (introducerea unor norme noi, cerute de evoluția relațiilor sociale), de ordonare logică a materialului normativ și de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică legislativă (alegerea modalității de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor adecvate de conceptualizare).

Există autori care consideră că activitatea de codificare este o lucrare pur formală. În realitate, sistematizarea dreptului pe calea codificării înseamnă de fapt ridicarea la universal. “Codul sesizează principiile de drept și le exprimă pe calea gândirii în universalitatea lor și prin aceasta, în determinația lor”. Codificarea este o formă superioară de sistematizare realizată de legiuitor, întrucât ea pornește totdeauna de la principiile generale ale sistemului dreptului și ale unei ramuri de drept, căutând să redea, într-un singur act, cu un conținut și o formă unitare, cât mai complet și mai închegat, toate normele juridice dintr-o ramură (a dreptului civil, penal, financiar etc.). Deși are forța juridică a unei legi, Codul nu este o lege obișnuită, el este un act legislativ unic, cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt așezate într-o consecutivitate logică stringentă, după un sistem bine gândit, care reflectă structura internă a ramurii de drept respective.

În compoziția unui cod intră patru grupe de factori: politici, economici, ideali și juridici.

Condițiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitatea în expunere, caracter practic, logică, frumusețea stilului etc.

Codul apare în urma unui complex de operații și unui ansamblu de investigații în straturi sociale dintre cele mai diverse. Reglementând pentru o perioadă întinsă de timp, alcătuirea codului, dezbaterea și adoptarea sa în organul legislativ implică: profesionalism, previziune și răspundere. Nu întâmplător, marii oameni de stat au dedicat eforturi speciale acțiunii de codificare. Este suficient să amintim că Napoleon obișnuia să remarce faptul că guvernarea sa va rămâne probabil în istorie nu prin victoriile militare ci prin Codul civil. “Cârmuitorii – nota Hegel -, care au dat popoarelor lor chiar numai o culegere informă, ca Justinian, cu atât mai mult un drept civil sub formă de Cod ordonat și precis, au devenit nu numai cei mai mari binefăcători, dar au înfăptuit prin aceasta și un mare act de dreptate”.

Acțiunea de sistematizare a legislației este cunoscută încă în dreptul roman. Ceea ce s-a denumit atunci prin codificare nu reprezintă, de fapt, decât o încorporare. Prima culegere oficială de constituțiuni este denumită codul lui Theodosian (sec. V e.n.). Justinian este cel care a desăvârșit opera de sistematizare a dreptului roman. În vremea sa erau în uz textele legislative care, în bună parte, nu mai corespundeau nevoilor economico-sociale. Scopul acțiunii lui Justinian a fost ca din dispozițiile izolate adoptate de împărații de dinaintea lui, precum și scrierile jurisconsulților din timpul Principatului, să aleagă ce era mai bun și să pună într-o anumită ordine acest material.

Codificarea (în sensul actual al noțiunii), ca o acțiune științifică și temeinic motivată, apare din nevoia depășirii unei simple practici cutumiare și ea reprezintă o adevărată revoluție legislativă.

Legiferarea obiceiurilor și codificarea constituie dovezi ale progresului juridic incontestabil.

Împotriva acțiunii vaste de codificare întreprinsă în Franța la începutul veacului trecut s-a ridicat Școala istorică a dreptului în Germania. Reprezentantul său de seamă, Svigny, consideră că legea scrisă este potrivnică progresului societății datorită rigidității sale, iar codificarea ar fi o operă arbitrară și falsă, fiindcă conține întotdeauna idei sistematice (și deci rigide), incompatibile cu dezvoltarea progresivă și suplă a dreptului.

Savigny considera că ploconirea în fața codificării nu era reclamată de vreo necesitate vitală, ci din concepția exagerată asupra posibilităților puterii legislative. El crede că orice cod este o frână în dezvoltarea normală – treptată și creatoare – a spiritului popular. Codurile pot rupe dreptul de legătura sa vie cu trecutul, pot îngrădi dezvoltarea liberă și normală a dreptului, pot împinge la pieire principiile de drept existente în spiritul poporului, dar necunoscute codificatorului.

Este interesant de remarcat faptul că Eminescu luase contact cu Școala istorică a dreptului. El nota: “Codificarea e un semn cum că conștiința obiceiurilor pământului și statornicia aplicării lor au dispărut din conștiința poporului că părțile au început a contesta însăși esența juridică a datinilor”. Eminescu vedea în norma scrisă acea normă obiectivă, pentru reglarea raporturilor dintre oameni.

Teoria lui Savigny n-a fost confirmată nici chiar de practica legislativă germană. Redactarea codurilor s-a dovedit a fi o operă progresistă, larg receptată de societate. În Franța apare Codul civil la 21 martie 1804, Codul de procedură civilă la 1 ianuarie 1811.

S-a probat faptul că legea este incontestabil superioară obiceiului, că ea – cu claritatea, precizia și generalitatea ei – este un instrument juridic cu o reală eficacitate. Acest lucru a făcut să treacă la o masivă acțiune de codificare.

În România pregătirea Codului civil este încredințată de Domnitorul Cuza unei comisii alcătuită din 7 membri (Bosianu, Strat, Papadopol, Calimach, Vernescu. Apostolescu și Crețescu). Codul este de inspirație franceză; el intră în vigoare la 1 decembrie 1865 și conține 1914 articole. Din punct de vedere al clarității și simplicității, Codul este o lucrare admirabilă. El este, în bună măsură, în vigoare și astăzi.

Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative care presupune cuprinderea sintetică și sistematizată într-un act normativ cu forța juridică a legii a tuturor normelor juridice aparținând aceleiași ramuri sau subramuri de drept.

Acțiunea concretă de codificare presupune un mare volum de muncă din partea legiuitorului, care trebuie să prelucreze un vast material normativ, să înlăture normele juridice depășite (inclusiv cutumele), să completeze lacunele existente, să ordoneze în manieră logică materialul normativ.

Deși are forța juridică corespunzătoare unei legi, Codul nu este o lege obișnuită: el are o organizare interioară aparte, în care normele juridice sunt așezate, poziționate într-o curgere logică, după un sistem bine gândit.

Calitatea și poziția specială ale unui Cod sunt puse în evidență de: claritate, precizie, rigoare, pragmatism, logică impecabilă, eleganța stilului de exprimare.

Având puterea unei legi, Codul este un fond un act legislativ unic, care exprimă în formă sintetică efortul considerabil al legiuitorului de a pătrunde în intimitatea diverselor domenii ale realității sociale.

Codurile reglementează pentru perioade mari de timp; ele au o evidență stabilitate în raport cu alte acte normative.

Acțiunea de codificare nu este o invenție a dreptului modern: exista deja în dreptul roman, evoluând în același timp prin codificările înfăptuite de Justinian, Theodosian, Codul Civil Francez, Codul Penal Francez etc.

Astfel, prima codificare în dreptul roman o reprezintă Legea celor XII Table, care cuprinde toate instituțiile juridice existente în sec. Al IV-lea de la fondarea Romei, în domeniul dreptului civil și penal.

Primul cod adevărat este considerat Codex Gregorianus, elaborat în anul 291 d.H., la cererea împăratului Dioclețian; acest cod cuprindea constituțiile împăraților romani de la hadrianus până la Dioclețian.

Următorul cod a fost Codex Theodosianus (anul 438 d.H.), care cuprindea constituțiile imperiale de la Constantin cel Mare până la împăratul Theodosius.

În sens modern, cel mai reprezentativ cod este Codex Justinianus, considerat cea mai însemnată operă de codificare până la codurile lui Napoleon.

În România, primele codificări au fost Pravila lui Vasile Lupu în Moldova (1646) și Pravila lui Matei Basarab în Muntenia (1640). Au urmat Codul Calimachi în Moldova (1817) și Legiuirea caragea în Muntenia. (1818).

În dreptul nostru actual, sunt în vigoare: Codul penal, Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul familiei, Codul vamal, Codul comercial, Codul muncii.

Pentru a introduce mai multă rigoare în procesul de elaborare a codurilor și legilor complexe, Legea nr. 24 din 27 martie 2000 prevede următoarele reguli:

– în cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la inițiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective;

– comisiile de specialitate astfel constituite vor întocmi, pe baza unor studii și documentări științifice, tezele prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate;

– tezele prealabile în formă definitivă se supun aprobării Guvernului, iar după aprobare comisia va trece la redactarea textului viitorului cod sau a viitoarei legi complexe;

– proiectul de act normativ întocmit în condițiile arătate mai sus, însoțit de un raport, va fi înaintat Parlamentului sau, după caz, Guvernului, pentru declanșarea procedurii legislative.

Spre deosebire de încorporare, codificarea reprezintă forma superioară de sistematizare a normelor juridice, întrucât în cursul acestei operațiuni se efectuează o prelucrare chiar a conținutului normelor juridice. Tocmai de aceea, codificarea este efectuată numai de către organul legislativ. În procesul codificării sunt îndepărtate normele juridice învechite, dispar repetările de la un text la altul, sunt completate și lacunele existente. Din aceste motive, sistematizarea actelor normative, prin codificare, reprezintă o operațiune mai complexă, necesitând parcurgerea anumitor etape cronologice. Mai întâi, trebuie să se realizeze adunarea și determinarea materialului legislativ supus codificării. Întrucât în fiecare ramură de drept există un material legislativ foarte bogat, se urmărește selecționarea actelor normative care au o importanță generală, nefiind reținute pentru a fi supuse codificării acele acte elaborate în probleme specifice, care reglementează unele aspecte neesențiale în cadrul ramurii de drept respective.

Pentru a putea determina cu mai multă ușurință volumul materialului legislativ supus codificării, se efectuează gruparea în mod cronologic a actelor legislative. Apoi, prin analiza și confruntarea actelor normative, devine posibilă selecționarea acelora care au o acțiune delimitată în timp, sunt descoperite actele normative care au înlocuit alte acte, și, dacă acestea nu au statornicit noi reguli juridice, fiind o repetare a celor anterioare, se trece la îndepărtarea lor din materialul supus codificării. În cursul acestor operațiuni, este posibil ca organul legislativ să descopere anumite acte normative al căror teren de menținere în vigoare este depășit, cu toate că organizarea socială le mai simte încă nevoia. În acest caz, comisia de codificare poate să facă propuneri organului de drept pentru prelungirea valabilității acestor acte, în raport cu cerințele concrete ale dezvoltării raporturilor sociale. Totodată, este posibil să se descopere acte normative care – cu toate că formal nu sunt abrogate – sunt depășite. Drept urmare, este necesară o examinare atentă a conținutului actului normativ și în mod deosebit a acelor norme care sunt depășite, pentru a putea lua măsurile cele mai potrivite, de comun acord cu organele ce le-au elaborat, pentru excluderea lor din materialul legislativ. În felul acesta, se asigură reținerea, în vederea codificării, numai a acelor norme juridice a căror necesitate socială este pe deplin justificată.

În urma efectuării acestor operațiuni se trece la împărțirea materialului legislativ, în mod corespunzător, pe capitole. Cu acest prilej, se pot ivi cel puțin două probleme a căror rezolvare prezintă o importanță deosebită. În primul rând, se poate descoperi că un act sau alt act normativ este legat de unul sau mai multe capitole ale codului. În această eventualitate, singura soluție potrivită constă în reținerea articolului respectiv în acel capitol de care este mai strâns legat. În alte capitole, pentru care are o valoare secundară, se recomandă să se facă trimiterea la capitolul în care se găsește textul întreg al articolului dat. În al doilea rând, e posibilă descoperirea contradicțiilor și repetărilor. Repetările, și mai ales contradicțiile, au o influență negativă în special în aplicarea actelor normative. De aceea, este necesar ca organul legislativ, după împărțirea materialului supus codificării pe capitole – examinând cu atenție textul – să descopere contradicțiile și repetările și să le înlăture.

După ce materialul legislativ a fost împărțit pe capitole, se efectuează unificarea și dezvoltarea actelor normative supuse codificării. În cursul acestor operațiuni, sunt completate actele normative supuse codificării. În cursul acestor operațiuni, sunt completate actele normative existente cu unele texte noi, care oglindesc mai escat, în momentul respectiv, cerințele organizării sociale lichidându-se, totodată lacunele existente, organul legislativ trebuie să rezolve problema exprimării conținutului normelor juridice supuse codificării, într-o formă accesibilă. În acest sens, nu numai gruparea pe capitole, dar și orânduirea pe articole și alineate prezintă importanță mare. Astfel, se realizează una din cerințele cele mai de seamă ale procesului de codificare: orânduirea logică a întregului material și, implicit, obținerea unității întregului cod.

Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, care se deosebește de sistematizarea prin încorporare, atât după obiectul sistematizării, subiectele sistematizării, cât și după forța juridică a rezultatului sistematizării.

Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea și alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi. (ex. Codul civil, Codul penal, Codul familiei etc.)

Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislației, ci și o componentă a activității de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea, elaborarea actului de codificare, adoptarea codului, este de competența exclusivă a organului legiuitor.

Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea și alcătuirea unui singur act normative nou, denumit cod, care are valoarea unei legi.

Acțiunea de codificare implică din partea legiuitorului, o bogată activitate de prelucrare a întregului material normative, de îndepărtare a normelor depășite, de completare a lacunelor prin introducerea unor norme juridice noi, cerute de evoluția relațiilor sociale, de ordonare logică a materialului normativ.

Codificarea este o formă superioară de reglementare întrucât ea pornește întotdeauna de la principiile comune ale unei ramuri de drept, căutând să redea într-un singur act, cu un conținut și o formă unitare, toate normele juridice specifice ramurii respective.

Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislației, ci și o componentă a activității de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea, realizarea codificării (adoptarea codului) este de competența exclusivă a organului legiuitor.

Pe planul elaborării, codificarea este o activitate complexă, laborioasă, de mare finețe, întrucât ea presupune “topirea într-un creuzet” a actelor normative concentrate, în scopul de a se naște un altul care să le exprime, pe plan funcțional, pe toate, cu aceeași eficiență juridică. Mai mult decât atât, cu ocazia codificării trebuie făcute și aprecieri în ceea ce privește oportunitatea menținerii în continuare a unor soluții legislative sau este necesară promovarea altor soluții.

Procedura și etapele de pregătire și elaborare în procesul de codificare

Codificarea, reprezentând una dintre cele mai pretențioase activități pe linie de elaborare a actelor normative, impune, cu necesitate, desemnarea unei comisii (colectiv) care să se ocupe cu pregătirea și elaborarea viitorului cod. Din colectivul însărcinat cu o asemenea lucrare vor trebui să facă parte delegați ai ministerelor interesate, ai Consiliului Legislativ și, după caz, ai Ministerului Justiției, Procuraturii Generale și Tribunalului Suprem, reprezentanți ai institutelor de cercetări de profil, cadre din învățământul superior și alți specialiști din domeniul ce face obiect de reglementare prin viitorul cod.

O primă măsură, absolute necesară în activitatea de pregătire și elaborare a unui cod, este inventarierea riguroasă a tuturor actelor normative din domeniul ce face obiect de reglementare al viitorului cod. Dată fiind legătura ce există între actele normative ce formează ansamblul legislative se va avea în vedere a se inventaria și legislația de tangență, pentru a se analiza eventualele implicații ale acesteia asupra codului și viceversa. În cadrul acțiunii de inventariere se vor avea în vedere toate actele normative, indiferent de natural or: legi, decrete hotărâri ale Consiliului de Miniștri, precum și actele de executare emise la nivelul ministerelor și celorlalte organe centrale ale administrației stat. În inventarul actelor normative din domeniul respective nu va trebui omis nici un act, întrucât neluarea în considerare a tuturor actelor poate să conducă la îngustarea problematicii viitorului cod și pe cale de consecință la crearea unor goluri legislative.

Odată realizată inventarierea actelor normative în materie, se procedează la gruparea lor tematică în funcție de conexiunile ce există între ele și obiectul (microobiectul) lor de reglementare.

Urmează, după aceea, una dintre cele mai importante activități, și anume analiza pe conținut a actelor și desprinderea concluziilor corespunzătoare.

Un prim obiect al analizei îl constituie instituțiile juridice, conceptele și noțiunile de bază exprimate prin actele respective. Se analizează, în continuare, din punct de vedere al eficienței sociale soluțiile legislative promovate prin prisma cerinței, actuale, cât și cea de perspectivă.

O atenție deosebită trebuie acordată problemei dacă actualele soluții legislative prezintă concordanță deplină cu orientările și direcțiile de dezvoltare rezultate din documentele de partid. În cazul în care se conturează necesitatea unor schimbări, soluțiile legislative actuale urmează a se amenda în mod corespunzător. De menționat că acțiunea de codificare nu presupune preluarea ca atare a soluțiilor legislative din actele concentrate, ci o examinare și prelucrare a acestora prin prisma cerinței sociale actuale și de perspectivă. Cu ocazia codificării, pe lângă amendarea unor soluții legislative existente, se pot propune, în caz de necesitate, și noi soluții care să înlocuiască pe cele existente. Aceasta implică ideea că prin codificare trebuie să se realizeze și un proces de novare a reglementărilor juridice, nu numai o integrare a unor acte normative într-o reglementare unică. În acest sens trebuie relevant faptul că orice codificare trebuie însoțită de studii prealabile, care vor trebui să aibă ca obiect nu numai eficiența actelor în vigoare, ci și noi soluții care să fie de natură a exprima dezideratul social prin prisma cerinței actuale, cât și cea de perspectivă.

Soluțiile legislative ce urmează a fi promovate prin viitorul cod trebuie să întrunească condiția de stabilitate în aplicare, aceasta fiind o problemă de esența codului. De aceea nu apare indicat a se realiza o codificare într-un domeniu unde există instabilitate legislativă.

Codificarea apare oportună acolo unde s-au verificat anumite soluții legislative și acestea au fost validate prin starea lor de concordanță cu cerința socială.

Pentru a se asigura starea de stabilitate a reglementărilor exprimate prin cod, este recomandabil ca relațiile sociale care au un caracter fluent să fie lăsate pe seama unor reglementări speciale. De asemenea, pentru a se asigura codului o stare cât mai mare de stabilitate și de adaptare la cazuistica din câmpul său de aplicare, apare necesar ca unele soluții legislative pe care le prevede să aibă caracter de suplețe pentru a se putea “mula” la cerința socială, căreia să-i dea o rezolvare legislativă corespunzătoare.

Redactarea codurilor va fi precedată în întocmirea unor teze privind concepția generală a reglementării, principiile, obiectivele fundamentale și soluțiile principale preconizate. După aprobarea acestora de către organele competente se procedează la redactarea textului, urmându-se în continuare – până la supunerea lor spre adoptare a Parlamentului – procedura prevăzută pentru adoptarea legilor.

ART. 26

Teze prealabile

(1) În cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la inițiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.

(2) În cazul proiectelor de coduri și al altor legi complexe, care interesează domeniul de activitate al justiției, comisiile de elaborare se instituie de Ministerul Justiției. În componența comisiei constituite se include un reprezentant al Consiliului Legislativ, desemnat de președintele acestuia.

(3) Comisiile de specialitate vor întocmi, pe baza unor studii și documentări științifice, teze prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate.

(4) Înainte de definitivarea tezelor, concluziile studiilor, cuprinzând liniile directoare ale concepției de ansamblu a viitoarei reglementări, se înaintează, pentru exprimarea punctului de vedere, ministerelor și celorlalte autorități publice interesate.

ART. 27

Aprobarea tezelor prealabile

Tezele prealabile, definitivate potrivit prevederilor art. 26, se supun aprobării Guvernului. După aprobarea tezelor de către Guvern comisia de elaborare va proceda la redactarea textului viitorului act normativ.

ART. 28

Adoptarea codurilor și a legilor complexe

Proiectul de act normativ întocmit în condițiile prevăzute la art. 26 și 27, însoțit de un raport, va fi înaintat Parlamentului sau, după caz, Guvernului, pentru declanșarea procedurii legislative.

3.3.2. Codificarea clasică și codificarea administrativă

Se face distincția între codificarea clasică și codificarea administrativă.

A. Codificarea clasică este codificarea care nu implică numai adunarea unui număr mai mare sau mai mic de texte de lege, ci o formă de fond, o activitate creatoare care presupune modernizarea și modificarea normelor juridice, o adaptare la cerințele evoluției sociale și politice sau chiar și o ameliorare a regulilor anterioare.

În acele domenii în care codificarea este realizată, ca de exemplu, în materie civilă sau în materie penală, se pune problema revizuirii codurilor sau înlocuirii codurilor existente cu altele noi. În codurile civil și comercial au fost abrogate capitole, titluri și cărți întregi. În alte materii, noua legislație adoptată a fost cuprinsă în coduri noi, ca de exemplu, Codul familiei, Codul muncii sau legea reorganizării judiciare și falimentului. În Codul penal, Codul de procedură penală și Codul de procedură civilă întâlnim dese cazuri de modificare și completare a codurilor cu norme juridice noi.

B. Codificarea administrativă se distinge de codificarea clasică prin aceea că este destinată să faciliteze prin regruparea lor, cunoașterea numeroaselor norme juridice răspândite în diverse normative și deosebite, chiar prin originea lor legislativă sau reglementare. Inspirată din procesul de consolidare din țările anglo-saxone sau de “restatement” în Statele Unite ale Americii, mai limitată decât “precedentul juridiciar” în valoarea sa, această metodă este caracterizată prin lipsa unor modificări de conținut. Această metodă, menită să pună ordine în textele existente dintr-o anumită materie se numește codificare administrativă. Astfel de codificare care privește modul de sistematizare a textelor legale se realizează, de exemplu, în Franța, chiar pe cale reglementară când cuprinde texte de această natură. Codificarea administrativă nu permite, în principiu, modificarea textelor de lege incluse decât în cazul unor prevederi speciale. Pe de altă parte, noile texte din aceeași materie nu sunt integrate întotdeauna în cod.

3.3.3. Corelarea actelor normative

Corelarea actelor normative este o altă formă de sistematizare a normelor juridice. Caracterul sistemic al normelor juridice care se reflectă atât în unitatea lor, cât și în diferențierea pe ramuri și pe instituții juridice presupune o ordonare a normelor din diferite reglementări, adoptate la diferite nivele, astfel încât să se evite repetarea, lacunele și contradicțiile. Din acest motiv, fiecare act normativ, fiecare articol, fiecare normă trebuie corelată atât pe orizontal, cât și pe vertical, în funcție de actele normative de o forță superioară.

Prima operație de corelare valabilă pentru toate actele normative privește coordonarea cu principiile generale ale legislației, deoarece aceste principii reprezintă factori comuni, idei constante care se desprind din întreaga legislație. Alături de principiile generale ale dreptului trebuie avute în vedere principiile generale ale fiecărei ramuri de drept, ca de exemplu, ale dreptului constituțional, dreptului civil, dreptului administrativ.

3.3.4. Conformitatea textelor legale cu Constituția

Cea de-a doua etapă a corelării privește textele constituționale. Această etapă în acțiunea de asigurare a conformității textelor legale cu Constituția, indiferent de forța juridică a actelor normative prin care au fost promovate. Acest proces de constituționalizare are un sens pozitiv care se realizează prin opera de legiferare și un sens negativ care se realizează prin eliminarea de legislație a tuturor prevederilor contrare Constituției. Operațiunea numită de asanare a legislației se realizează, în primul rând, pe cale legislativă, iar în al doilea rând, prin aplicarea dispozițiilor art. 150 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia actele normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituției. Această sarcină revine instanțelor judecătorești și Curții Constituționale.

3.3.5. Asanarea legislativă

Asanarea legislativă privește abrogarea expresă a tuturor dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea conformă Constituției;

În vederea asanării legislației active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată.

3.3.6. Evitarea paralelismelor

Evitarea paralelismelor este un alt aspect care trebuie avut în vedere în procesul de corelare al legislației. Prin evitarea paralelismelor se înțelege că în procesul de legiferare trebuie să se evite instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. În cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate, fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

(2) În cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

(3) Se supun procesului de concentrare în reglementări unice și reglementările din aceeași materie dispersate în legislația în vigoare.

(4) Într-un act normativ emis pe baza și în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziții din actul superior, fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referință. În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluțiilor din actul de bază.

3.3.7. Concentrarea în reglementări

Se supun procesului de concentrare în reglementări unice și reglementările de aceeași materie dispersate în legislația în vigoare. Într-un act normativ, emis pe baza și în executarea altui act normativ, de nivel superior, nu se utilizează reproducerea unor dispoziții din actul superior, fiind recomandată numai indicarea textelor de referință. În asemenea cazuri, preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea sau detalierea soluțiilor din actul de bază.

3.3.8. Corelarea pe orizontală

A treia etapă de corelare este corelarea proiectelor de acte normative de același nivel. Este ceea ce se numește corelare pe orizontală. Ea are loc între acte normative cu forță majoră egală, în situația în care prin proiectul de lege nu se intenționează a de aduce modificări legislației în vigoare.

Codurile sunt cele care, în primul rând, constituie o bază practică a corelării datorită caracterului lui foarte general sau naturii lor de lege cadru. În al doilea rând, legile cadru trebuie să fie luate evident ca bază a corelării pentru toate legile din domeniu. Legea cadru are față de celelalte legi care reglementează domeniul un anumit ascendent care decurge din natura sa specială.

Corelarea unei legi generale noi, cu o lege specială anterioară are loc precizarea în legea generală a faptului că materia reglementată de legea specială preexistentă este supusă, în continuare, prevederilor acesteia, altfel s-ar putea considera că legea generală a abrogat legea specială anterioară.

3.3.9. Corelarea pe verticală

În al treilea rând, procesul de corelare se referă la actele normative cu forță juridică superioară, mai exact, la actul de bază și în executarea căruia va fi emis actul normativ aflat în faza de proiect. Este așa numita corelare pe verticală. Această problemă se pune în cazul corelării proiectelor de legi cu Constituția, precum și în cazul Hotărârilor Guvernului date în executarea legilor. Principiul este ca aceste acte normative nu trebuie să depășească acel cadru care stabilit prin acte normative cu forță superioară și nici să cuprindă soluții în contradicție cu aceste acte. Derogările sunt posibile numai între acte normative de forță egală.

Un alt aspect vizează raportul dintre legea internă și tratatele internaționale. Corelarea legii interne cu tratatele internaționale intervine în baza principiului respectării tratatelor internaționale, ratificate de țara noastră (art. 20 din Constituție) și priorității tratatelor internaționale în materia drepturilor omului (art. 20 alin. (2) din Constituție), tratatele la care România este parte, făcând parte în lumina acestor principii din dreptul intern. Pacta su servanda este un principiu esențial a raporturilor dintre state, încât respectarea lui face necesară corelarea legislației interne cu prevederile tratatelor.

Corelarea dreptului intern cu tratatele internaționale implică, de asemenea, armonizarea legislației interne cu reglementările Uniunii Europene și alte reglementări internaționale care, potrivit convențiilor, sunt aplicabile și pe teritoriul țării noastre. Soluțiile legislative adoptate prin lege trebuie să fie compatibile cu aceste acte internaționale, la nevoie, făcându-se propuneri de modificare sau completare a actelor normative interne, care nu sunt armonizate cu actele internaționale în cauză.

3.4. Reguli de sistematizare a actelor normative

Pentru a introduce mai multă rigoare în procesul de elaborare a codurilor și legilor complexe, Legea nr. 24 din 27 martie 2000 prevede următoarele reguli:

– în cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la inițiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective;

– comisiile de specialitate astfel constituite vor întocmi, pe baza unor studii și documentări științifice, tezele prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate;

– tezele prealabile în formă definitivă se supun aprobării Guvernului, iar după aprobare comisia va trece la redactarea textului viitorului cod sau a viitoarei legi complexe;

– proiectul de act normativ întocmit în condițiile arătate mai sus, însoțit de un raport, va fi înaintat Parlamentului sau, după caz, Guvernului, pentru declanșarea procedurii legislative.

În activitatea de perfecționare și sistematizare a legislației urmează a se avea în vedere următoarele obiective principale:

a) elaborarea de noi acte normative care să exprime cerințele direcțiilor de dezvoltare ale societății noastre, instituindu-se noi norme și principii de drept;

b) scoaterea din uz (abrogarea) a unor acte normative depășite de mersul dezvoltării sociale, pentru a nu se încărca inutil fondul legislative și a se înlătura eventualele aspecte de contradictorialitate;

c) concentrarea în reglementări unitare a unor dispoziții din aceeași materie, dispersate în mai multe acte și înlăturarea paralelismelor în reglementare;

d) ridicarea la nivel de lege a unor reglementări importante pentru viața social-economică.

Reexaminarea periodică a legislației; procedura examinării și măsurile ce se iau pe linia sistematizării și simplificării legislației

Reexaminarea periodică a legislației constă în analiza conținutului fiecărui act normative, ce compune ansamblul legislației, urmând ca baza constatărilor făcute să se tragă concluzii asupra eficienței juridico-sociale pe care o are în promovarea ordinii de drept, corespunzătoare etapei respective de dezvoltare a societății.

În acțiunea de reexaminare se cuprinde întreg fondul de acte normative, constituit din legi, decrete, hotărâri și acte emise la nivelul ministerelor și al celorlalte organe centrale ale administrației de stat.

Examinarea legislației în vigoare presupune existența unei evidențe riguroase a actelor normative, organizată în mod științific, care să poată furniza informația necesară în legătură cu conexiunile dintre acte, cât și abrogările (parțiale) și modificările exprese aduse textelor acestora.

Reexaminarea se face de către fiecare minister sau organ central pentru fondul de acte aplicabil în domeniul său de activitate și în special pentru actele normative pentru care a fost organ elaborator în faza de proiect a actului respective.

Potrivit practicii adoptate, repartizarea pe ministere a actelor normative în vederea examinării se face de către un colectiv central, organizat în Consiliul Legislativ, care, în prealabil, inventariază fondul legislative în vigoare. În cazul în care, prin material reglementată, unele acte normative interesează mai multe ministere, ele se transmit spre examinare fiecărui minister în parte.

În cadrul ministerelor ce constituie colective de reexaminare, constituite de conducătorii compartimentelor din structura organizatorică a fiecărui minister, inclusiv șeful compartimentului juridic, conduse de către un adjunct al ministrului.

Reexaminarea se face în mod coordonat, pe tape. Prima etapă are în vedere determinarea fondului de acte ce urmează a fi analizate (inclusiv actele emise la nivelul ministerului) și gruparea lor tematică în funcție de conexiunile dintre ele.

După gruparea lor tematică, urmează etapa a II-a, când se face examinarea propriu-zisă a fiecărui act în parte. Examinarea actelor se face din următoarele puncte de vedere:

– actualitatea și eficiența reglementării, determinându-se măsura în care actul respective corespunde stadiului actual și cerințelor de perspectivă, astfel cum sânt conturate în documentele de partid sau alte acte pe linie de stat.

– paralelisme sau contradicții cu alte acte;

– lacune în reglementare;

– posibilitatea concentrării unor reglementări dispersate;

– determinarea caracterului desuet al actului, prin lipsa unei cerințe în aplicare, ca urmare a transformărilor sociale intervenite.

În funcție de constatărilor făcute, propunerile colectivului instituit la nivelul ministerului se dezbat în organul colectiv de conducere al acestuia, după care se înaintează Consiliului Legislativ.

Măsurile ce se iau în cadrul acțiunii de reexaminare a legislației

Abrogarea actelor normative căzute în desuetudine. Este îndeobște cunoscut că legile, actele normative în general, reflectă, pe planul relațiilor sociale, un anumit stadiu de dezvoltare socială cu caracteristicile sale proprii. În procesul dezvoltării sociale unele acte normative – care la data adoptării lor au reflectat fidel cerința socială – încep cu timpul să fie depășite de stadiul de dezvoltare al relațiilor sociale, nemaifiind reclamate în aplicare de cerința socială. O parte din aceste acte sânt abrogate expres cu ocazia emiterii, în aceeași materie, a unor acte noi. O altă parte însă, redusă ca număr, deși nu sânt abrogate expres și continuă să figureze în evidența legislației, devin inactive, grevând inutil fondul legislative în vigoare. În asemenea cazuri, cu ocazia reexaminării legislației, aceste acte normative apreciate a fi căzut în desuetudine se propun la abrogare, fără ca în locul lor să se emită o nouă reglementare.

Înlăturarea paralelismelor în reglementare sau a unor aspecte de contradictorialitate. Cu ocazia reexaminării legislației s-a constatat că în unele situații anumite probleme apar reglementate în două sau mai multe acte normative, fie de același nivel fie de niveluri diferite. Atunci când modul de reglementare este diferit, paralelismele capătă aspectul unor stări de contradictorialitate care creează dificultăți în activitatea de aplicare a normelor juridice. În asemenea situații, prevederile ce creează paralelisme trebuie propuse la abrogare, pentru a se crea o stare de “limpezire” a legislației în material respectivă.

Pentru a se evita crearea unor stări de paralelisme în reglementare, este indicat ca în activitatea de elaborare a actelor normative să se aibă în vedere ca reglementările care prin obiectul lor se află în strânsă legătură să se întocmească, de regulă, în același timp, spre a se asigura astfel o strictă corelare între ele inclusiv pe conținut și aria de reglementare.

Concentrarea în reglementări unitare, înlăturarea aspectelor de dispersare, a unei reglementări în materie, în mai multe acte. Concentrarea într-un singur act normative a unei reglementări în materie, dispersată în mai multe acte, constituie un important mijloc care conduce la simplificarea și sistematizarea legislației. În cadrul acțiunii de reexaminare a legislației au fost întâlnite numeroase cazuri când o anume reglementare, dintr-o anumită materie, figura – ca realizare normativă – în mai multe acte, uneori de niveluri diferite, creând serioase dificultăți în activitatea de aplicare.

În cadrul acțiunii de reexaminare a legislației, când se procedează la concentrarea într-un singur act a unor dispoziții normative din mai multe acte, apare necesar a se lua în considerare pe lângă obiectul materiei respective și legăturile organice care există între actele ce urmează a fi reunite.

În cazul elaborării unor acte noi, în domenii nereglementate, relațiile sociale omogene din același domeniu vor fi reglementate, de regulă, printr-un singur act normative pentru a se evita reglementări fragmentare.

Actele care intră în acțiunea de codificare trebuie să aibă unele față de celelalte legături de conexiune, determinate în primul rând de sfera raporturilor pe care le reglementează. Pe lângă unificarea acestor reglementări, prin codificare se realizează și o unificarea acestor reglementări, prin codificare se realizează și o grupare și exprimare sistemică a acestora.

CONCLUZII

Motivarea reprezintă o obligație generală, constituțională, aplicabilă oricărui act administrativ. Ea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Prezentarea rațiunilor care stau la baza adoptării unui proiect de act normativ reprezintă o parte integrantă a procesului de elaborare a legii. Cel care inițiază un proiect de lege trebuie să știe că, prin acțiunile sale, va tulbura echilibrul normativ al societății sau, mai precis, echilibrul dintre statică și dinamica dreptului. Această tulburare a echilibrului legislativ nu este lipsită de efecte de ordin practic pe planul existenței umane, al relațiilor ce se stabilesc între autoritățile publice și cetățeni și chiar în relațiile dintre oameni, în general.

De aceea, motivarea proiectelor actelor normative se impune ca o operațiune intelectuală care are rostul de a-l convinge pe emitentul actului normativ de necesitatea adoptării acestuia. Ea trebuie să prezinte rațiunile care stau la baza noii reglementări juridice, configurația acesteia, efectele sociale scontate și costurile pe care le presupune aplicarea noului act normativ.

Motivarea proiectului actului normativ joacă și un rol istoric. În decursul timpului, motivarea va furniza celor care aplica legea argumente de interpretare, de înțelegere a voinței legiuitorului ori a altui organ emitent al actului notmativ.

Până la apariția Legii nr .24/2000, necesitatea motivării proiectelor actelor normative era reglementata de regulamentele parlamentare și de hotărârile Guvernului în această materie. Astfel, potrivit art.84 din Regulamentul Camerei Deputaților și art.66 alin.2 din Regulamentul Senatului, proiectele de legi înaintate de Guvern și propunerile legislative prezentate de deputați, senatori ori cetățeni trebuie însoțite de o expunere de motive și redactate în formă cerută pentru proiectele de lege. Aceasta prevedere regulamentară privește în egală măsură și proiectele de lege pentru aprobarea unei ordonanțe.

Legea nr .24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative introduce o reglementare de sine stătătoare în această materie, nuanțata și mai complexă, care generalizează motivarea actelor notmative. Astfel, conform art.29 al acestei legi, motivarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative se face prin expuneri de motive; ordonanțele și hotărârile Guvernului se cer a fi însoțite de note de fundamentare, iar celelalte acte notmative de referate de aprobare.

Expunerile de motive, notele de fundamentare și referatele de aprobare constituie atât instrumente de prezentare, cât și de motivare a noilor reglementări propuse.

Așa cum am văzut, între expunerea de motive, nota de fundamentare și referatul de aprobare, potrivit Legii nr.24/2000, nu există deosebiri de conținut, fiecare urmând să se conformeze dispozițiilor art.30 alin.(l) al legii. Ca atare, toate cele trei documente sunt acte de motivare a unui act normativ și denumirea lor diferă în funcție de tipul actului normativ la care se referă. Expunerea de motive este un act preparatoriu care însoțește un proiect de lege; nota de fundamentare motivează o hotărâre de Guvern ori o ordonanță; referatul de aprobare este necesar în cazul altor proiecte de acte normative (ordine, instrucțiuni etc). În cazul ordonanțelor și al hotărârilor Guvernului, nota de fundamentare sta atât la baza adoptării acestora în Guvern', cât și la prezentarea ordonanțelor în fața celor două Camere ale Parlamentului. Întrebarea care se pune este următoarea: mai este necesară o expunere de motive care să însoțească proiectul de lege de aprobare a ordonanței sau nu? Răspunsul la această întrebare, potrivit legii, este afirmativ. Astfel, proiectul de lege pentru aprobarea ordonanței se întocmește după aprobarea acesteia de către Guvern. Acest proiect conține o singură propoziție: 'Se aprobă Ordonanța Guvernului nrdin , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr din.. '. Este oare nevoie de o expunere de motive care să justifice aceasta propoziție? După părerea noastră, nu este nevoie. În acest caz, motivarea ordonanței rezultă din formula să introductivă, care va menționa temeiul acesteia, respectiv legea de abilitare sau cerințele art.115 alin.( 4) din Constituția României. Considerăm, de asemenea, că în astfel de cazuri expunerea de motive este neavenita în eventualitatea în care o primă Cameră sesizată respinge proiectul de lege de aprobare a ordonanței și trimite celeilalte Camere un proiect de lege de respingere a ordonanței, însoțit de o expunere de motive de aprobare a ordonanței . Ținând seama de cele arătate, avem în vedere că de lege ferenda să se ia în considerare varianta însoțirii proiectului de lege de aprobare a ordonanței de nota de fundamentare, în exclusivitate.

Așa cum spuneam mai sus, expunerile de motive, notete de fundamentare și referatele de aprobare trebuie să aibă același conținut, respectiv să evidențieze cerințele care reclama intervenția normativă, principiile de bază și finalitatea reglementării propuse, efectele avute în vedere, implicațiile asupra legislației în vigoare, fazele parcurse în pregătirea proiectului și rezultatele obținute, menționându-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiștii consultați, preocupările de armonizare legislativă etc. În plus, în cazul ordonanțelor de urgență este necesar să fie prezentate distinct împrejurările obiective și stringente proprii situației extraordinare, care justifica această procedură complementară de legiferare, care impune o reglementare juridică imediată.

Alineatul (2) al art.30 al Legii nr.24/2000 introduce o dispoziție cu grad absolut de noutate în această materie. Astfel, pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie să cuprindă o mențiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare și, dacă este cazul să precizeze măsurile viitoare de armonizare cu dreptul european care se impun. Nici această dispoziție legală nu se integrează armonios în legislația României. În primul rând, o asemenea cerință este valabilă doar în cazul expunerilor de motive care însoțesc proiecte de lege și al notelor de fundamentare, care justifica reglementările cuprinse în ordonanțele emise în baza unei legi de abilitare. În cazul ordonanțelor de urgență se cere o astfel de măsură, deoarece ele uneori pot cuprinde, pentru o perioadă limitată de timp, soluții care nu au nici o legătură cu dreptul comunitar (vidul de reglementare este chiar una din rațiunile ordonanțelor de urgență). De asemenea, în cazul altor proiecte de acte normative nu este necesară afirmarea compatibilității cu reglementările comunitare, deoarece armonizarea legislației României cu cea comunitară nu trebuie să se facă la nivelul ordinelor, instrucțiunilor sau al altor acte , administrat Și alineatul (3) al art.30 al Legii nr.24/2000 este inutil. Acesta prevede că în situația în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ, motivarea va cuprinde referiri la actul de bază și în executarea căruia se emite.

În sfârșit, documentele de motivare, potrivit art.30 alin.(4) al Legii nr .24/2000, trebuie să conțină referiri la avizul Consiliului Legislativ. Această dispoziție este imposibil de realizat în practică, deoarece documentele de motivare ce elaborează o dată cu proiectul de către comisia de redactare, comisie care-și încetează activitatea la data elaborării proiectului. Or, avizul Consiliului Legislativ este ulterior acestei date și nu mai poate fi operat în expunerea de motive ori în nota de fundamentare.

Redactarea motivării trebuie să țină seama de terminologia legii și să fie rezentata într-un stil explicativ, apt să pună în evidență rațio legis.

Expunerile de motive la proiectele de lege pentru care inițiativa legislativă exercită de Guvern potrivit art.32 alin.(l) al Legii nr.24/2000 se semnează de către primul-ministru, după aprobarea formei finale a proiectului în ședința de Guvern.

În cazul propunerilor legislative prezentate de deputați sau senatori, I(punerile de motive se semnează de către inițiatorii respectivi. Dacă inițiativa legislativă este exercitată de către cetățeni, expunerea de motive va fi însoțită de ocumentele întocmite potrivit art.74 alin.(l) din Constituție, precum și de punctul de vedere al Curții Constituționale, întocmit potrivit prevederilor art. 146 lit.j) din Constitutie. La cele arătate în alin.(3) al art.32 din Legea nr.24/2000 este necesar să adăugăm corelările necesare cu prevederile Legii nr .189 /1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni. Astfel, potrivit art.3 alin.(l) al acestei legi, opunerea legislativă inițiată de cetățeni va fi însoțită de o expunere de motive, semnată de toți membrii comitetului de inițiativă, care trebuie să fie alcătuit din cel puțin 10 cetățeni cu drept de vot. Propunerea legislativă se elaborează de acest comitet în formă cerută pentru proiectele de lege.

În sfârșit, ținând seama de importanța pe care o dobândesc expunerile de motive și notele de fundamentare în procesul cunoașterii și interpretării actelor normative, alin.( 5) al art.31 din Legea nr .24/2000, în formă inițială, instituia obligația publicării expunerilor de motive la proiectele de lege și notele de fundamentare la ordonanțele și hotărârile Guvernului în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu legea, ordonanța sau hotărârea Guvernului, după caz. Transpunerea în practică a acestei obligații legale s-a dovedit a fi imposibilă datorită unei lacune legislative. În textul legal care instituia obligația publică și expunerilor de motive nu se preciza care este subiectul acestei obligații. În consecință, Camera Deputaților, care trimitea legea la promulgare, nu putea să-și asume o asemenea sarcină datorită faptului că expunerea de motive, semnată de primul-ministru, nu putea fi modificată, la acest nivel, atunci când apăreau neconcordanțe între conținutul acesteia și forma finală a legii. Pe de altă parte, nu i se putea cere primului-ministru să-și motidice expunerea de motive, deoarece el nu era prezent la activitatea legislativă a Parlamentului, iar modificările esențiale din cuprinsul legii nu-i puteau fi opozabile, pentru a-l obliga să-și modifice expunerea de motive.

Aceste carențe legislative au fost eliminate prin Legea nr .189/2000 pentru moditicarea Legii nr 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, potrivit art.32 alin.(5) al Legii nr.24/2000, expunerile de motive și notele de fundamentare la ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, elaborate de inițiator, se publică împreună cu actul normativ în cauză în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau se prezintă pe internet de către autoritatea emitentă. Același alineat precizează că, dacă în cursul dezbaterilor parlamentare proiectul de lege sau propunerea legislativă a suferit moditicari de fond, expunerea de motive va fi trecută, după promulgarea legii, de către inițiator , la sesizarea secretarului general al Camerei Deputaților .

BIBLIOGRAFIE

I.Vaida – Legistica formală,Ediția a IV .Revizuită și completată.Editura Lumina Lex,București 2010

 L.Madescu – Legistica formală,note de curs,Craiova 2013

I. Alexandru- Tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, București, 2008

E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu- Drept administrativ, partea I, Ed. Fundației „România de Mâine", București 2008

E. Albu, Drept administrativ și știința administrației, partea a-II-a, Ed. Fundației România de mîine, București 2006

E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu – Drept administrativ, Partea a II-a, Manual unic, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008

Gh. Boboș – Teoria generală a statului și dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

M.Constantinescu, A.Iorgovan, I.Muraru, E.Tănăsescu, Constituția revizuită a României, explicații și comentarii, Editura All Beck, 2004

I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol I, Editura "Europa Nova", București, 1996

C.G.Dissescu, Cursul de drept public românesc, vol.III, Dreptul administrativ, București, 1891

T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 1998

F. Ghencea, A.M. igănescu- Drept administrativ-manual practic, Ed. Europolis, Constanța 2008

R. Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

A. Iorgovan- Tratat de drept administrativ, vol. I, ediția 4, Ed. All Beck, București, 2005

I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura All Beck, București 2006

R.N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

M.Preda, Drept administrativ, Partea specială, Editura Lumina lex, București, 2004

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucuresti 2001

Eugen Popa, Autonomia locală în România , Editura All Beck, București, 1999

V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2002

S. Radu- Drept civil și drept administrativ. Noțiuni de bază, Editura Fundatiei România de Mâine, 2003

I.I. Santai, Drept administrativ și știiț a administrației, vol.I, Sibiu, 1994

D. A. Tofan, Drept administrativ, vol.I, Editura All Beck, București 2004

E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ, Editura „Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1944

A. Trăilescu.- Drept administrativ- curs universitar, ediția 2, Ed. All Beck, București, 2005

A. Trăilescu, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2002

V. Vedinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative, manual practic, Ed.Lumina Lex, București, 2002

V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a V-a revăzută și actualizată Editura Universul Juridic, București, 2009

V. Vedinaș- Statutul functionarilor publici – (Legea nr. 188/1999, cu modificarile si completarile ulterioare, republicată), Ed. Universul Juridic, București, 2009

M. I. Niculeasa, Noua Lege a Contenciosului Administrativ- Legea nr. 554/2004 comentată. Jurispruden a Curții Constituționale, Ed. Enciclopedia Juridică RENTROP & STRATON, București, 2005

O. Puie, Contenciosul administrativ – Vol. I si Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2009

R.N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2002

I. Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Sibiu, 1994

A. Trăilescu.- Drept administrativ- curs universitar, ediția 2, Ed. All Beck, București, 2005

A. Trăilescu, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2002

A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C.H.Beck, București, 2010

D. A. Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București 2010

V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a V-a revăzută și actualizată Editura Universul Juridic, București, 2009

II. LEGISLAȚIE

• Legea 215/2001 cu modificările și completările ulterioare a fost republicată în Mof, 123 din 20/02/2007

• Legea 188/1999 privind Statutul funcționarului public, republicată, cu modificările ulterioare

• Legea nr. 393 din 28 septembrie 2004 (actualizată) privind Statutul aleșilor locali

• Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 (republicată și actualizată) privind Statutul funcționarilor publici

• Legea administratiei publice locale si 11 legi uzuale-actualizată – 22 martie 2010, Ed. Hamangiu, București, 2010

• Constituția României- revizuită și publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003 (Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29.10.2003, data publicării în M. Of. Nr. 758 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3/2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003).

• Noul Codul penal- Editura Hamangiu, București, 2009

• Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

• Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor

• Legea nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni

• Legea nr. 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 pâna la 6 martie 1945 din motive etnice

• Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru eleborarea actelor normative

• Legea contenciosului administrativ si 5 legi uzuale, Ed. Hamangiu, București, 2010

• Legea serviciilor comunitare de utilități publice, nr.51/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 21 martie 2006

• H.G. nr. 1.344 din 31 octombrie 2007

• OUG nr. 34/2006- privind atribuirea contractelor de achizi ie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii

• OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor cu modificările și completările ulterioare .

BIBLIOGRAFIE

I.Vaida – Legistica formală,Ediția a IV .Revizuită și completată.Editura Lumina Lex,București 2010

 L.Madescu – Legistica formală,note de curs,Craiova 2013

I. Alexandru- Tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, București, 2008

E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu- Drept administrativ, partea I, Ed. Fundației „România de Mâine", București 2008

E. Albu, Drept administrativ și știința administrației, partea a-II-a, Ed. Fundației România de mîine, București 2006

E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu – Drept administrativ, Partea a II-a, Manual unic, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008

Gh. Boboș – Teoria generală a statului și dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

M.Constantinescu, A.Iorgovan, I.Muraru, E.Tănăsescu, Constituția revizuită a României, explicații și comentarii, Editura All Beck, 2004

I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol I, Editura "Europa Nova", București, 1996

C.G.Dissescu, Cursul de drept public românesc, vol.III, Dreptul administrativ, București, 1891

T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 1998

F. Ghencea, A.M. igănescu- Drept administrativ-manual practic, Ed. Europolis, Constanța 2008

R. Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

A. Iorgovan- Tratat de drept administrativ, vol. I, ediția 4, Ed. All Beck, București, 2005

I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura All Beck, București 2006

R.N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

M.Preda, Drept administrativ, Partea specială, Editura Lumina lex, București, 2004

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucuresti 2001

Eugen Popa, Autonomia locală în România , Editura All Beck, București, 1999

V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2002

S. Radu- Drept civil și drept administrativ. Noțiuni de bază, Editura Fundatiei România de Mâine, 2003

I.I. Santai, Drept administrativ și știiț a administrației, vol.I, Sibiu, 1994

D. A. Tofan, Drept administrativ, vol.I, Editura All Beck, București 2004

E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ, Editura „Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1944

A. Trăilescu.- Drept administrativ- curs universitar, ediția 2, Ed. All Beck, București, 2005

A. Trăilescu, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2002

V. Vedinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative, manual practic, Ed.Lumina Lex, București, 2002

V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a V-a revăzută și actualizată Editura Universul Juridic, București, 2009

V. Vedinaș- Statutul functionarilor publici – (Legea nr. 188/1999, cu modificarile si completarile ulterioare, republicată), Ed. Universul Juridic, București, 2009

M. I. Niculeasa, Noua Lege a Contenciosului Administrativ- Legea nr. 554/2004 comentată. Jurispruden a Curții Constituționale, Ed. Enciclopedia Juridică RENTROP & STRATON, București, 2005

O. Puie, Contenciosul administrativ – Vol. I si Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2009

R.N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2002

I. Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Sibiu, 1994

A. Trăilescu.- Drept administrativ- curs universitar, ediția 2, Ed. All Beck, București, 2005

A. Trăilescu, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2002

A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C.H.Beck, București, 2010

D. A. Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București 2010

V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a V-a revăzută și actualizată Editura Universul Juridic, București, 2009

II. LEGISLAȚIE

• Legea 215/2001 cu modificările și completările ulterioare a fost republicată în Mof, 123 din 20/02/2007

• Legea 188/1999 privind Statutul funcționarului public, republicată, cu modificările ulterioare

• Legea nr. 393 din 28 septembrie 2004 (actualizată) privind Statutul aleșilor locali

• Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 (republicată și actualizată) privind Statutul funcționarilor publici

• Legea administratiei publice locale si 11 legi uzuale-actualizată – 22 martie 2010, Ed. Hamangiu, București, 2010

• Constituția României- revizuită și publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003 (Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29.10.2003, data publicării în M. Of. Nr. 758 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3/2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003).

• Noul Codul penal- Editura Hamangiu, București, 2009

• Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

• Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor

• Legea nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni

• Legea nr. 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 pâna la 6 martie 1945 din motive etnice

• Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru eleborarea actelor normative

• Legea contenciosului administrativ si 5 legi uzuale, Ed. Hamangiu, București, 2010

• Legea serviciilor comunitare de utilități publice, nr.51/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 21 martie 2006

• H.G. nr. 1.344 din 31 octombrie 2007

• OUG nr. 34/2006- privind atribuirea contractelor de achizi ie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii

• OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor cu modificările și completările ulterioare .