Talharia(licenta)

1.DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1 Consacrarea constituțională

1.2 Necesitatea ocrotirii dreptului prin mijloace penale

1.3 Reglementări privind dreptul de proprietate în legislația penală autohtonă

1.1 Consacrarea constituțională

Garantând dreptul la proprietate și creanțele asupra statului, Constiția României reglementează prin art. 44 conținutul și limitele acestor drepturi. Astfel proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egel prin lege, indiferent de titularul dreptului. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Legea fundamentală mai spune că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. De asemenea sunt sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Cea mai veche instituție a dreptului, și ne referim aici la dreptul roman, a fost proprietata asupra pământului, când în provincia Dacia, dar nu numai, ci și în întreg imperiul ea îmbrăca două forme, și anume: proprietatea provincială și proprietatea quiritară ( dominum ex jure quiritium ). Proprietatea provincială era exercitată în acele timpuri de locuitorii libero care trăiau în provincii, și în această acategorie erau incluși și cetățenii romani. Dar dreptul pe care îl exercitau aceștia nu era unul complet, ci ei își exercitau doar posesia și folosința, deoarece titularul dreptului era statul roman. Pe când proprietatea quiritară era exercitată în Dacia numai de cetățenii romani asupra unor terenuri care se bucurau de ficțiunea calității de sol roman sau ager romanus. În afara acestor două tipuri de proprietăți, locuitorii Daciei au mai exercitat și proprietatea peregrină care se referă la dreptul ginților de a avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor fără cetățenie.

Acest drept de proprietate peregrină a fost reglementatca urmarea a implicării masive a peregrinilor care nu puteau încheia acte juridice valide și tocmai pentru a se proteje dreptul acestora dar și al cetățenilor locali. Astfel mijloacele de protecție care s-au creat au reprodus modelul regelemetărilor acelor vremuri din societatea romană. Astfel peregriniilor le-a fost acordat dreptul de acțiune în revendicare cu privire la furt și la pagubele create de acest nedrept.

Mai târziu, în evul mediu, proprietatea asupra pământului a fost instituția fundamentală care a sta la baza cristalizării tuturor celorlalte instituții politice și juridice, având un caracter complex caracterizat prin existența paralelă a mai multor forme de stăpânire cu regimuri juridice diferite în iererhia socială a celor vremuri. Astfel dominum eminens reprezenta dreptul de stapânire absolută a Domnului asupra întregului teritoriu, iar acesta ca stăpân superior controla transferurile de stăpânire funciară din țară. Urma apoi proprietatea nobiliară care era o proprietate cnezială protejată cu ajutorul privilegiilor emise de canceleria domnească, iar una dintre căile de formare a propietății boierești a fost moștenirea întărită de către autoritatea centrală. A doua cale a fost donația domnească acordată pentru slujba credincioasă prestată Domnului prin serviciul militar. Un alt tip de proprietate a fost proprietatea bisericească care s-a constituit prin donațiile făcute bisericilor din partea credincioșilor. Țăranul aservit se bucura și el de proprietatea tărănească, proprietate care se referea la dreptul de stăpânire asupra casei, drepturile de folosință și posesie asupra moștenirii de la părinți, dreptul de folosință și posesie asupra bunurilor funciare create prin muncă personală și dreptul de proprietate deplină asupra lotului de casă, asupra inventarului agricol și asupra șeptelului.

Infracțiuni ale acelor vremuri erau considerate de către puterea publică faptele periculoase care purtau diferite denumiri și anume: vină, vinovăție, păcat, faptă, faptă rea, greșeală mare, și care erau sancționate cu pedepse penale. În cazul infracțiunilor de furt sau furtișag care reprezentau însușirea pe nedrept și în chip ascuns a bunurilor aparținand altora, pedepsele prevăzute erau moartea, mutilarea, tortura, ocna, închisoarea, confiscarea averii, amenda și exilarea.

În secolul al XVIII-lea și în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, dreptul de proprietate a cunoscut o modificare semnificativă, pentru că dretul medival exercitat de boieri și mănăstiri s-a transformat într-un drept de proprietate absolută prin reformele sociale instituite de Constantin Mavrocordat, prin care foștii tărani dependenți au fost eliberați, ei urmând a avea statutul de oameni liberi și au pierdut dreptul de folosință asupra pământului prevăzut de obiceiul tării, urmând mai apoi ca acest drept să se materializeze printr-un contract încheiet cu propietarul.

În altă reglementare a vremurilor respective, și anume Codul lui Calimachi, dreptul de proprietate este descris ca având două atribute și anume, dritul ființei lucrului și dritul folosului, el putând fi împărțit între două persoane, una deținătoare a dispoziției și possesiunii, iar cealaltă având drept asupra folosinței.

Conform Legiuirii lui Caragea, faptul că tăranii exercitau un drept de folosință asupra moșiei boierești, nu aducea nicio atingere asupra dreptului boierului proprietar, deoarece transmiterea folosinței către țărani se realiza numai în baza unui contract prin care folosința era condoționată de plata unei sume de bani, sumă ce reprezenta, la acea vrem, tocmai recunoașterea dreptului de proprietate a boierului.

În materia proprietății în perioada 1866 – 1918, legiuitorul a acordat o atenție deosebită dezvoltării întreprinderilor industriale, iar înființarea acestor fabrici a determinat noi reglementări în domeniul proprietății industriale. Anul 1906 pune bazele Legii asupra brevetelor de invenție căci inventatorul care-și breveta invenția avea dretul de proprietate asupra ei, dacă invenția nu era pusă în practică revenea domeniului public, iar dacă era vândută unui producător, acesta dobândea dreptul de proprietate asupra invenției.

Au apărut noi reglementări și în domeniul proprietății miniere, astfel conform principiului accesiunii, bunurile aflate în subsol reveneau ca bunuri secundare, proprietarului principal al terenului respectiv. Prin legea minelor din 1895 s-a admis separarea solului de cea a subsolului, iar dreptul de proprietate nu mai revenea asupra proprietarilor terenurilor, ci revenea statului.

Prin Constituția din 1923 s-a consacrat conceptul de proprietate ca funcție socială, noile regelmentări modificând textul Constituției de la 1866, prevăzând că exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Dacă prin textul legii din 18666, exproprierea era redusă la trei cazuri și anume, pentru nevoile apărării naționale, pentru amenajarea căilor de comunicații, și pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică, acum ea cuprindea și obiectivul dezvoltării tărănești ca element de bază a producției agricole. S-a deschis astfel, posibilitaea constituțională a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus în slujba realizării reformei agrare.

Regimul juridic asupra proprietății asupra subsolului, prin legea minelor din 1924 reafirma principiul constituțional care spunea că dreptul de proprietate asupra bogațiilor subsolului aparține statului, dar recunoștea și drepturile câștigate asupra bogățiilor cunoscute și deja exploatate. Astfel dispozițiile legii se aplicau numai pentru concesionarea terenurilor aflate în proprietatea statului și pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe terenul propriu.

1.2 Necesitatea ocrotirii dreptului prin mijloace penale

Necesitatea ocrotirii dreptului de proprietate prin mijloace penale subliniază încăodată că de fapt caracterele proprietății de astăzi au la bază concepția conturată în vechiul drept roman și desăvârșită în dreptul clasic. Caracterul absolut al proprietății interesează deoarece a avut o evoluție spectaculoasă, la origine sistetizându-se prin plunum dominum sau prin plena in re potestas, continuând cu atenuarea proprietății absolute și culminând cu dispariția sa în dreptul postclasiccând unica formă de proprietate aparținea înpăratului, iar cei care stăpâneau pamânturile plăteau tributum soli. Toate aceste schimbări aveau să contureze instituția proprietății în epoca feudală, unde proprietatea se diviza în dominium eminens și dominium utile.

Odată cu Revoliția franceză din 1789 se va reafirma caracterul absolut al proprietății, însă s-au conturat și îngrădiri ale acestui drept, îngrădiri care au fost determinate de raporturile de vecinătate. Reglementările constituționale moderne și chiar și cele actuale au știrbit caracterul absolut al dreptului de proprietate în ceea ce privește subsolul proprietăților căci dreptul proprietarului nu se mai întinde până în centrul pământului, ci pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, dar și alte daune imputabile autorității.

Dreptul penal este instrumentul prin care sunt apărate cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase.  Suveranitatea,  independența, unitatea și indivizibilitatea  statului,  persoana,  drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, dar și ordinea de drept sunt valorile sociale cele mai importante pe care le apără legea penală română.

Dreptul penal are o structură unitară, deoarece propriile dispozițiile, care sunt cuprinse în partea generală sau specială, au un caracter unitar, se completându-se reciproc și neputând exista unele fără celelalte. Dreptul penal ca o ramură a sistemului de drept este alcătuit din toate normele juridice legiferate de către puterea legislativă, stabilind care dintre fapte constituie infracțiuni, care sunt condițiile răspunderii penale sau carea sunt sancțiunile și ce alte măsuri urmează să fie aplicate sau luate de către instanțele de judecată vis-a-vis de persoanele care au săvârșit infracțiuni, pentru apărarea celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

Dreptul penal prevede prin normele sale faptele interzise ca infracțiuni și pedepsele care urmează să fie aplicate acelor persoane care le săvârșesc. Legea penală a statului român ocrotește valorile sociale fundamentale, care sunt: statul român cu atributele sale principale între care amintim suveranitate, independenta, unitate și indivizibilitate; omul cu drepturile și libertățile sale, proprietatea publică și privată, toate acestea însumând practic ordinea de drept din România.

Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care oferă titularului exercitarea în putere proprie și în interes propriu a atributelor de posesie, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale în limitele determiate de lege.

Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toți ceilalți care sunt obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate a unei persoane ajunge în deținerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acțiunea în revendicare. Mijloacele juridice spec plantațiilor sau construcțiilor, dar și alte daune imputabile autorității.

Dreptul penal este instrumentul prin care sunt apărate cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase.  Suveranitatea,  independența, unitatea și indivizibilitatea  statului,  persoana,  drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, dar și ordinea de drept sunt valorile sociale cele mai importante pe care le apără legea penală română.

Dreptul penal are o structură unitară, deoarece propriile dispozițiile, care sunt cuprinse în partea generală sau specială, au un caracter unitar, se completându-se reciproc și neputând exista unele fără celelalte. Dreptul penal ca o ramură a sistemului de drept este alcătuit din toate normele juridice legiferate de către puterea legislativă, stabilind care dintre fapte constituie infracțiuni, care sunt condițiile răspunderii penale sau carea sunt sancțiunile și ce alte măsuri urmează să fie aplicate sau luate de către instanțele de judecată vis-a-vis de persoanele care au săvârșit infracțiuni, pentru apărarea celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

Dreptul penal prevede prin normele sale faptele interzise ca infracțiuni și pedepsele care urmează să fie aplicate acelor persoane care le săvârșesc. Legea penală a statului român ocrotește valorile sociale fundamentale, care sunt: statul român cu atributele sale principale între care amintim suveranitate, independenta, unitate și indivizibilitate; omul cu drepturile și libertățile sale, proprietatea publică și privată, toate acestea însumând practic ordinea de drept din România.

Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care oferă titularului exercitarea în putere proprie și în interes propriu a atributelor de posesie, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale în limitele determiate de lege.

Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toți ceilalți care sunt obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate a unei persoane ajunge în deținerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acțiunea în revendicare. Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate constau în acele acțiuni care își au fundamentul direct pe dreptul de proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a dreptului de proprietate (de exemplu, furtul bunurilor proprietarului) intră în vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca și dreptul de proprietate un caracter absolut. Având ca temei însuși dreptul de proprietate, ca drept real, acțiunile din această categorie sunt acțiuni reale. Pe lângă acțiunea în revendicare mai există și acțiunea negatorie, ca acțiune reală cu ajutorul căreia se apără dreptul de proprietate.

În dreptul penal, unde se apără valorile sociale esențiale ale societății, noțiunea de patrimoniu nu este reglementată în mod direct, dar se fac anumite referiri la unele elemente care compun acest patrimoniu, și anume: proprietate, bunuri mobile sau bunuri imobile, etc.Aceste bunuri la care ne referim ca individualitate, și nu ca universalitate, sunt bunuri susceptibile de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase sau pot fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.

Astfel infracțiunile sunt săvârșite împotriva patrimoniului cu bunuri bunuri individualizatepentru că ele existăindiferent de valoarea sau numărul acestora care compun universalitatea, și chiar dacă subiectul posedă sau nu posedă nimic, ori posedă numai datorii. Astfel nicio persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult poate fi lipsită de unul sau sau mai multe bunuri care compun patrimoniul său.

Acesta este principalul motiv pentru care în literatura de specialitate s-a menționat faptul că denumirea corectă a grupei de infracțiuni ar trebui formulată ca infracțiuni îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu sau patrimoniale, și nu ca infracțiuni contra patrimoniului.

Noțiunea de patrimoniu în doctrina penală se raportează astfel la infracțiunile care se pot comite împotriva respectivului patrimoniu dar privit ca o universalitate de bunuri, deci infracțiunile se referă la bunuirle ce fac parte din patrimoniu, și ne referim atât la activul patrimonial, însemnând bunurile și implicit drepturile, dar și la pasivul acestuia care se referă la obligațiile și datoriile care nu prezintă niciun interes pentru infractor. Între bun și patrimoniu există relația de tipul parte – întreg.

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, deoarece patrimoniul a reprezentat și reprezintă o componentă importantă a oricărui sistem de drept, patriminoiul fiind componenta de bază a vieții cotidiene a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde satisfacerea nevoilor curente care se dezvoltă continuu pentru individ și pentru societate.

1.3 Reglementări privind dreptul de proprietate în legislația penală autohtonă

Legislatia penală română, în legătură cu legislațiile penale moderne ale Europei, a plasat, în decursul timpului, printre cele mai de seamă reglementări juridico – penale, infracțiunile contra proprietății (Codul lui Cuza) sau contra patrimoniului (Codul lui Carol al II lea).

În Codul penal român, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și cu publicările ulterioare până la Legea nr. 140/1996, aceste infracțiuni au fost cuprinse într-un titlu unic: „Infracțiuni contra patrimoniului”, dupa ce anterior subzistaseră două titluri distincte (infracțiuni contra avutului personal sau particular și infracțiuni contra avutului obștesc).

În noul cod penal, normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în cinci capitole, ținănd cont atât de situațiile în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt. De altfel, această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 reglementa crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni, iar Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.

Motivul pentru care s-a optat pentru o asemenea clasificare a infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată și de codurile penale ale altor tări memebre ale Uniunii Europene, care și-au adoptat codul penal mai recent, cum e cazul Franței, Spaniei, dar și în alte legislații mai vechi cum este cazul Italiei, Germaniei, etc.

Pedepsele prevăzute de noul cod penal sunt mai reduse decât în vechiul cod penal, și s-a optat pentru acestă regelementare pentru că s-a considerat că pedepsele sunt aplicate de către legiuitor, în concret, pentru fiecare categorie de infracțiuni. De asemenea s-a avut în vedere necesitatea unei corelări cu anumite dispoziții existente în partea generală care se referă la modalitățile de sansționare în cazul pluralității de infracțiuni, dar s-a ținut cont și de limitele de pedeapsă prevăzutepentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor.

S-a considerat necesar să se reflecte limitele legale de pedeapsă ținând cont de valorile sociale care fac obiectul ocrotirii penale, dar s-a și dorit revenirea la tradiția Codurilor penale anterioare, și anume: codul penal de la 1864, codul penal din 1936 și codul penal din 1968.

2.INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

2.1 Aspecte generale și comune

2.2 Trăsături esențiale.Vinovăție. Urmarea produsă.Răspunderea penală

2.1 Aspecte generale și commune

Dreptul penal, în întreaga lui structură este alcătuit din trei instituții care fundamentează acesată ramură a dreptului, și anume: infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa.

Caracterizarea acestor instituții, considerate fundamentale, este justificată pe împrejurarea că toate normele dreptului penal, indifernat că aparțin părții generale sau specială a dreptului penal, se bazează ori gravitează în jurul lor.

Între cele trei instituții există o strânsă legătură, în sensul că instituția infracțiunii determină existența și funcționarea celorlalte două, respectiv răspunderea pentru fapta săvârșită și pedeapsa ce se cere aplicată conform normelor legale în vigoare. Prin urmare fără existența unei infracțiuni nu poate exista răspundere penală, după cum fără răspundere penală, nu se poate aplica nicio pedeapsă. Săvârșirea infracțiunii atrage, fără doar și poate, o pedeapsă, pentru cel care a comis-o, iar pedeapsa implică din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârșită.

Noul cod penal, prin art.15 ne arată că ’’ infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale’’. Atunci când există cauze justificative care sunt determinate de lege și care înlătură totodată caracterul penal al faptei, cum este cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, etc. , nu va exista nici răspundere penală, și desigur că nici pedeapsă.

Datorită importanței sale, infracțiunea presupune un ansamblu de norme penale care reglementează în partea generală condițiile de existență și trăsăturile caracteristice și comune tuturor infracțiunilor descrise de legea penală, pe când în partea specială sunt reglementate caracteristicile fiecărei infracțiuni, în particular ( de exp. infracțiunea de furt, tâlhărie, omor, fals, etc ).

În viața socială se pot săvârși anumite fapte, care sunt definite ca acțiuni sau inacțiuni, nepotrivite, care vatămă sau care pun în pericol interesele membrilor societății, chiar dacă aceste interese aparțin tuturor membrilor colectivității, sau aparțin numai unora dintre ei. Toate faptele care tulbură ordinea socială, sunt fapte antisociale și sunt caracterizate ca infracțiuni numai dacă sunt prevăzute de legea penală și numai dacă sunt sancționate cu anumite pedepse.

Orice infracțiune este o faptă socială, mai bine zis, un act de conduită socială, datorită materialității și rezonanței sale sociale, care tubură ordinea socială, dar și exprimă o anumită pozițiea făptuitorului față de regelile impuse de societate care se cer respectate.

Fiind un fenomen social, infracțiunea evoluează și ca noțiune de moralitate. Problema care se ridică este de a ști dacă acțiunea sau inacțiunea trebuiesc reprimate și în ce măsură depinde de aprecierea pe care membrii societății o dau acestora în diferitele perioade ale dezvoltării sociale, apreciere care de altfel poate fi variabilă. În fiecare epocă și în fiecare țară, statul are o concepție particulară despre condițiile fundamentale ale vieții sociale, despre importanța mai mare sau mai mică a valorilor sociale care trebuiesc respectate cu obligativitate, pentru a nu exista fapte care să aducă atingere ordinii sociale.

Ca fenomen juridic, infracțiunea este o faptă săvârșită print-o acțiune sau printr-o inacțiune, care este atribuită autorului său, este prevăzută de legea penală și este sancționată printr-o pedeapsă. Din acest motiv, de multe ori, infracțiunea a fost definită ca o încălcare a legii penale.

Incriminarea fiecărei infracțiuni în parte, nu face altceva decât să se descrie conținutul specific fiecărei infracțiuni în parte, prin indicarea activității materiale pe care pe caracterizează, a rezultatului pe care-l produc și a unor cerințe indispensabile pentru considerarea lor ca infracțiuni. Doar cât timp legea este respectată, infracțiunea își păstrează caracterul formal și prezumtiv, iar când prevederile sunt încălcate ne găsim în ipoteza unei infracțiuni concrete.

Infracțiunea este concretă atunci când este săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală, și anume: intenție, culpă, sau intenție depășită. Fapta este săvârșită cu intenție atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale urmărind astfel prin producerea lui, săvârșirea faptei respective. De asemenea, fapta mai este săvârșită cu intenție și atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Fapta este săvârșită din culpă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, crezând fară temei că el nu se va produce, dar și atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Intenția depășită există atunci când fapta constă într-o acțiune sau inacțiune intenționată care produce un rezultat mai grav și care se datorează culpei făptuitorului. Așadar fapta care contă într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție, iar fapta comisă dein culpă este infracțiune numai când legea o prevede în mod explicit.

Modul și mijloacele de săvârșire a faptei presupun din partea organelor judiciare o atentă analiză a modului cum a fost pregătită și executată fapta. Modul de săvârșire a faptei impune o modificare certă față de situația în care s-a acționat pe ascuns, pe baza unei pregătiri aprofundate, prin mai multe acte etc. În acest caz, în mod evident fapta prezintă pericolul social al unei infracțiuni și se va impune tragerea la răspundere penală.

Scopul urmărit de făptuitor reprezintă rezultatul urmărit de făptuitor prin săvârșirea faptei. Prin săvârșirea faptelor periculoase se urmăresc direct sau indirect adevărate scopuri periculoase, egoiste,  josnice, individualiste, iar în alte cazuri săvârșirea unor astfel de fapte demonstrează existența unor scopuri mai puțin periculoase, ceea ce ne determină să credem că făptuitorul nu a avut înclinații infracționale deosebite.

Împrejurările în care fapta este săvârșită reprezintă acele stări, situații sau circumstanțe care completează conținutul concret al faptei. Unele situații create favorizează săvârșirea faptelor, iar altele sunt de natură să o împiedice. Asemenea împrejurări pot fi considerate, spre exemplu, timpul și locul comiterii faptei, sfera de răsfrângere a faptei asupra scopurilor urmărite, activitățile de precauție desfășurate pentru împiedicarea descoperirii ei, neluarea unor măsuri de cei îndrituiți, iar toate acestea duc la posibilitatea practică de a comite fapta etc.

Urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce se referă la adevăratele consecințe pricinuite prin comiterea faptei, dar și la consecințele probabile, pe care, în mod firesc, fapta săvârșită le putea produce, cum ar fi de exemplu: natura urmărilor, căci natura poate fi patrimonială sau organizatorică sau orice alt tip de altă natură, sau întinderea și semnificația socială a urmărilor efective sau viitoare ale faptei etc.

Chiar dacă sunt sau nu sunt cerute de legea penală, chiar dacă sunt susceptibile sau nu sunt susceptibile de o constatare certă, sau dacă sunt de natură  politică, organizatorică, patrimonială sau morală, urmările socialmente  periculoase constituie o cerință indispensabilă oricărei infracțiuni.

Un alt criteri de apreciare a infracțiunii se referă la persoana și conduita făptuitorului. Analizarea acestui criteriu se realizează sub un raport psiho-fizic și social, care se referă la trăsăturile de caracter și ale temperamentului făptuitorului, sau chiar la antecedentele penale, dar și ale integrării sociale. Vârsta înaintată sau lipsa experienței de viață, dar și nivelul scăzut de cultură pot sublinia, analiza faptei ca infracțiune. Legat de comportamentul făptuitorului, se constată că interesează comportarea persoanei dinaintea săvârșirii faptei, dar și comportamentul de după comiterea faptei.

Răspunderea penală alături de infracțiunea și sancționarea acesteia, reprezintă instituții juridice importante ale dreptului penal și care sunt componentele de bază ale întregului sistem de drept penal. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința încălcării preceptului penal.

Răspunderea penală are ca temei săvârșirea unei infracțiuni. Răspunderea penală reprezintă raportul juridic penal de constrângere, care s-a născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte. Acest raport este complex, iar conținutul său este reprezentat de dreptul statului, ca reprezentant al societății, drept care privește tragerea la răspundere a infractorului, și dreptul de aplicare a sancțiunilor prevăzutute de lege pentru infracțiunea săvârșită, dar și constrângerea pentru executare, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate pentru restabilirea ordinii de dreptși pentru instituirea autorității legii.

2.2 Trăsături esențiale.Vinovăție. Urmarea produsă.Răspunderea penală

Infracțiunile contra patrimoniului prezintă aspecte comune care se regăsesc în obiectul lor juridic generic care este alcatuit din relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare este asigurată prin apărarea patrimoniului și este aparată prin legea penală, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patromoniului.

Obiectul juridic special îl constituie valoarea solcială și relațiile sociale de ordin patrimonial a căror existență, evoluție și dezvoltare este condiționată de păstrarea situației fizice a bunurilor și de împiedicarea luării pe nedrept a bunurilor din patrimoniul public sau privat.

Obiectul material al acestor infracțiuni constă, în general, în lucrul, bunul sau persoana fizică cotra căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată. Deci obiectul material este lucrul, animalul, persoana, împotriva cărora se îndreaptă infracțiunea și prin urmare acesta este vătămat sau pus în pericol ori primejdie.

Nu toate infracțiunile contra patrimoniului au un obiect material pentru că nu la orice infracține valoarea socială care constituie obiectul juridic este susceptibibilă de încorporare, și din acest caz acele infracțiuni au doar obiect juridic. De obicei, bunul se găsește în posesia unei persoane fizice sau juridice, în patrimoniul acestora, în momentul comiterii infracțiunii.

Pentru infracțiunile de tâlhărie și piraterie, există un obiect material principal, același ca și în cazul furtului, dar și unul adiacent, și anume persoane fizică împotriva căreia se exercită actele de violență sau amenințare. La infracțiunile de furt, abuz de încredere și însușirea bunului găsit, obiectul material este întotdeauna un bun mobil.

În cazul infracțiunilor de distrugere obiectul material îl constuie bunurile mobile sau imobile asupra cărora se săvârșește efementul material al faptei, sau în cazul infracțiunii de tulburare de posseie, obiectul material este un imobil sau o parte din imobil.

Deoarece obiectul material este preexistent acțiunii sau inacțiunii, prin urmare absența lui implică și absența obiectului juridic, conducând astfel la inexistența infracțiunii. Se accentuează importanța obiectului material sub două aspecte, în primul rând obiectul material fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite prin incriminare ajută la determinarea obiectului juridic, de care este legată încadrarea juridică a faptei care se săvârșește. În al doilea rând, obiectul material este obiectul asupra căruia se produce vătămarea printr-o acțiune sau inacțiune, iar natura și garvitatea vătămării produse determină individualizarea juridica și corectă a sancțiunilor.

Subiecții infracțiunii reprezintă a doua condiție preexistentă comiterii infracțiunii alături de obiectul juridic și obiectul material. Persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii fie că o comit, fie că suportă consecințele săvârșirii infracțiunii prin răul cauzat, sunt subiecte ale infracțiunii, avand calitatea de subiect activ sau subiect pasiv. Conform art. 46 NCP, subiectul activ este persoana care săvârșește în mod nemijlocit infracțiunea consumată, dar și cea care săvârșește o tentativă pedepsibilă sau care participă ca comiterea faptei penele, în calitate de autor, instigator sau complice.

Pentru ca o persoană să poată fi subiect activ al unei infracțiuni, trebuie să îndeplinească cerințele generale care se aplică oricărei infracțiuni, și anume: persona să fie fizică, să îndeplinească condiția de vârstă, să fie responsabilă și să aibe libertatea de voință și acțiune.

Există și unele condiții speciale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană ca să fie subiect activ, dar acestea sunt caracteristice unor infracțiuni distincte, când subiectul activ poate fi calificat , atunci când are și alte calități cerute de lege în momentul săvârșirii faptei.

În cazul infracțiunilor contra patrimoniului subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, deoarece legea nu condiționează persoana cu vreo cerință specială. În cazul infracțiunilor de distrugere fapta nu poate fi săvârșită decât de o persoană care trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului distrus.

Participația penală este posibilă în toate formele sale, exceptând infracțiunea de abuz de încredere unde coautoratul cere drept condiție ca bunul să fie încredințat în grijă comună făptuitorilor. În cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, făptuitorii au obligația de a administra sau conserva în comun bunurile.

Subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată este persoana fizică sau juridică asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială sau starea de pericol creată de săvârșirea infracțiunii. Subiectul pasiv este împărțit în două categorii, și anume un subiect pasiv general reprezentat de stat ca reprezentant al societății, deoarece infracțiunea lezează ordinea de drep și legea penală își dorește să protejeze acesată valoare, dar și un subiect pasiv special care este persoana fizică sau juridică vătămată nemijlocit prin săvârșirea infracțiunii.

În cazul infracțiunii de furt calificat subiectului pasiv i se cere o anumită calitate și anume trebuie să fie incapabilă să-și exprime voința sau să se apere. În general, infracțiunile contra patrimoniului nu prevăd condiții speciale pentru subiectul pasiv, și infracțiunea poate fi îndreptată împotriva oricărei persoane.

O altă excepție este cazul infracțiunilor de tâlhărie unde subiect pasiv al infracțiunii este persoana față de care s-a săvârșit infracțiunea, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea infracțiunii sau acea ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă ( violența, amenițare ). Așadar poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât și un subiect pasiv secundar.

Latura obiectivă reprezintă manifestările exterioare prin care se realizeză acțiunea sau inacțiunea și se produc urmările soscialmente periculoase, și sub acest aspect latura obiectivă este fapta omului sub forma de acțiune sau inacțiune îndreptată împotriva valorilor sociale apărate de lege, precum și urmările socialmente periculoase produse de acestea între ele existând un raport de cauzalitate.

Elementele care alcătuiesc latura obiectivă sunt: elementul material, urmarea socialmente periculoasă și raportul de cauzalitatea dintre acestea. Elementul material este reprezentat de acțiunea sau inacțiunea infractorului, prin acțiune săvârșindu-se ceva ce legea interzice, iar prin inacțiune infractorul se abține să săvârșească o acțiune pe care legea o cere a se înfăptui. Prin acțiune se încalcă o normă prohibitivă, pe când prin inacțiune se încalcă o normă onerativă.

Elementul material al acestor infracțiuni poate consta într-un singur act sau prinr-o pluralitate de acte alternative sau cumulative.

Urmarea socialmente periculoasă constă în materializarea infracțiunii prin lezarea valorilor sociale care sunt protejate prin legea penală, și care conduc la un rezultat material sau la o stare de pericol. Deci urmarea socialmente periculoasă a infracțiunilor contra patrimoniului constă în producerea unor pagube în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice. Tâlhăria și pirateria prezintă și forme calificate cate determină un conținut agravant al infracțiunii.

Legătura de cauzalitate apare între acțiunea sau inacțiunea infracțională și urmarea socialmente periculoasă, elementul material constituind cauza, iar urmarea fiind efectul acestuia. Această legătură de cauzalitate trebuie dovedită, întrucât infracțiunile contra patrimoniului sunt infracțiuni materiale, unele dintre ele. În cazul infracțiunilor complexe, și legătura de cauzalitate are caracter complex, iar infracțiunea este complexă când în conținutul său intră ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Latura subiectivă este a doua latură a infracțiunii, care constă în atitudinea conștiinței față de fapta săvârșită și față de urmările ei. Infracțiunea nu constituie doar o manifestare exterioară a omului, ea este o atitudine psihică care precede sau însoțește activitatea exterioară. Elementele principale ale laturii subiective sunt vinovăția și urmările ei, mobilul și scopul.

Fapta săvârșită este infracțiune numai dacă este săvârșită cu forma de vinpvățe cerută de legea penală, iar vinovăția există când fapta este comisă cu intenșie, din culpă sau cu intenție depășită.

Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în general cu intenție directă, când infractorul prevede urmările infracțiunii și urmărește producerea lor. Intenția poate fi și indirectă sau eventuală când infractorul prevede urmarea acțiunii, și deși nu o urmărește, acceptă producerea ei.

La unele forme agravante ale infracțiunilor contra patrimoniului, cum e cazul tâlhăriei în formă agravantă, când tâlhăria are ca urmarea vătămarea corporală, forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea este intenția depașită sau praeterintenția.

Vinovăția se mai poate materializa și sub forma culpei, când infractorul prevede posibilitatea producerii rezultatului acțiunii sale, rezultat pe care nu-l acceptă, ssau nu-l prevede, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Mobilul sau motivul acestor infracțiuni constă în acea dorință de îmbogățire, sau constă în săvârșirea unui rău asupra unui patrimoniual unei persoane și care poate determina o persoană să săvârșească aceste infracțiuni.

Scopul reprezintă ceea ce urmărește infractorul prin săvârșirea infracțiunii, și anume însușirea, pe nedrept, a unui bun din patrimoniul altei persoane fizice sau juridice, și implicit că masa de bunuri a persoanei va fi micșorată.

Formele infracțiunii reprezintă ansamblul fazelor de desfășurare și anume, etapa actelor pregătitoare, etapa tentativei, etapa consumării și etapa epuizării.

Actele pregătitoare există în cazul infracțiunilor intenționate și se referă la timpul, locul, modul și mijloacele de săvârșire a infracțiunii. Actele pregătitoare sunt posibile în raport cu acțiunea principală, dar și cu cea adiacentă, și pot fi de natură materială sau morală.

În dreptul nostru penal, actele pregătituoare nu sunt incriminate.

Tentativa, ca cea de a doua fază a executării constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care este întreruptă sau nu și-a mai produs efectul. Nu există însă tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cau a fost concepută executatea. Tentativa se pedepsește numai când legea prevede acest lucru și se se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.

Faptul consumat al infracțiunii este ultima fază a infracțiunii, ea fiind forma perfectă a infracțiunii. Așadar o infracțiune este consumată când acțiunea sau inacțiunea s-a finalizat, adică executarea acțiunii intenționate este dusă până la capăt, producându-se urmarea socialmente periculoasă.

Faptul epuizat este posibil la anumite infracțiuni, și anume infracțiuni continue, continuate, de obicei sau progresive. Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

O infracțiune este considerată de obicei pentru ca actele incriminate sunt identice, dar se repetă de in anumit număr de ori, ceea ce le determină să fie considerate obișnuițe sau îndeletniciri.

O infracțiune e considerată progresivă când după realizarea ei se produc noi urmări care sunt mai grave și care modifică conținutul infracțiunii inițiale. Cunoașterea momentului epuizării este deosebit de important în ceea ce privește legătura cu alte instituții ale dreptului penal, dar și pentru aplicarea legii penale în timp ținându-se cont și de aplicarea amnistiei sau grațierii. Toate acestea sunt importante la momentul consumării, și nu la momentul epuizării, moment care semnifică data săvârșirii infracțiunii.

Modalitățile infracțiunii sunt schimbări pe care le suportă infracțiunea în cauză, ținând cont de modul și împrejurările în care a fost săvârșită.

Analizarea cât mai corectă și obiectivă a faptei săvârșite are o importanță deosebită în practică, deoarece ajută la clasificarea și încadrarea din punct de vedere juridic, a faptei săvârșite.

Sancțiunile sunt măsuri de constrângere, de reeducare și prevenire, prevăzute de legea penală și care se aplică infractorilor pentre restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată.

Pedepsele principale și complimentare sunt individuale pentru fiecare tip de infracțiune în parte, iar măsurile de siguranță se pot aplica dispunându-se chiar și confiscarea obiectelor care sunt lipsă în patrimoniul personal.

Legat de aspectele procesuale, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu pentru majoritatea infracțiunilor îndreptate împotriva patromoniului. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai în cazul infracțiunilor de furt pedepsit la plângererea prealabilă, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă și distrugerea. Pentru aceste infracțiuni împăcarea părților înlătură răspunderea penală, excepție făcând infracțiunea de gestiune frauduloasă. În cazul infracțiunii de tulburare de posesie acțiunea penalăse pune în mișcare din oficiu, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

3.TÂLHĂRIA – ANALIZĂ

3.1 Concept și caracterizare

3.2 Obiectul juridic și obiectul material

3.3 Subiectul activ și subiectul pasiv

3.4 Latura obiectivă

3.5 Latura subiectivă

3.6 Forme. Modalități. Sancțiuni

3.1 Concept și caracterizare

Potrivit art.233 c.p. infracțiunea de tâlhărie reprezintă ’’ furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea’’.

De altfel, codul penal reglementează la art. 234 și tâlhăria calificată care există în următoarele ipoteze, și anume:

’’(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;

b) prin simularea de calități oficiale;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopții;

e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,

(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3)

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală’’.

De asemenea art. 236 c.p. prevede că se snacționează și ’’dacă faptele de tâlhărie și piraterie au ca urmare moartea victimei’’.

Prin art. 237 c.p. se menționează că ’’ tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 233-235 se pedepsește.’’

3.2 Obiectul juridic și obiectul material

Considerată drept o infracțiune complexă, infracțiunea de tâlhărie are două obiecte juridice. Un obiect juridic principal care este identic cu cel al infracțiunii de furt și care constă în relațiile sociale referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile. Dar există și un obiect juridic secundar care constă în relațiile sociale referitoare la atributele fundamentele ale persoanei, și anume la viața, integritatea corporală sau libertatea acesteia.

Obiectul material constă în primul rând într-un bun mobil care se caracterizează prin acele trăsături ca și infracțiunea de furt, adică bunul material se află în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se exercită o acțiune de liare, de însușite pe nedrept. Așadar, obiectul material este format dintr-un bun mobil, animat saiu neanimat, care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul fără să-și modofice valoarea. De asemenea nu interesează dacă bunurile mobile sunt principale sau accesorii, daca sunt divizibile sau indivizibile, dacă sunt fungibile sau nefungibile, dacă sunt consumptibile sau neconsumptibile.

Poate constitui obiect material și o parte artificială de pe corpul unei persoane. Părțile dintr-un bun imobil care devin mobile prin deteșare, pot constitui și obiectul material al infracțiunii de tălhărie. Mai pot constitui obiecte materiale al infracțiunii de talhărie și banii și hârtiile de valoare furate, arborii, recoltele care au fost desprinde de sol, dar și fructele care au fost culese.

De asemena este obiect material și orice formă de energie care are valoare economică, inscrisurile cu valoare economică, sau chiar o mașină care poate fi folosită, toate acestea fiind însușite de infractori prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra a acesteia, sau prin întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau detenția altuia în momentul săvârșirii faptei. Cerința referitoare la aflarea bunului în posesia sau tetenția altuia este îndeplinită dacă, în momentul săvârșirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul.

Există infracțiune de tâlhărie chiar și atunci când furtul săvârșit are ca obiect material bunuei care aparțin patrimoniului comun al mai multor persoane, chiar dacă violențele au vut o pluralitate de victime.

Așa cum am menționat mai sus, tâlhăria poate avea ca obiect material și corpul persoanei în stuația în care activitatea se realizeazăprint-un act direct îndreptat asupra acestuia. Se poate ca făptuitorul să întrebuințeze violența împotriva lucrului respectiv, realizând de fapt prin aceasata o amenințare directă asupra persoanei, de exemplu făptuitorul taie anvelopele autovehiculului în care se află victima pentru ca aceasta să nu se poată deplasa, și implicit să nu se poată salva prin fugă. În acest caz, bunul distrus constituie obiect material al infracțiunii de distrugere, infracțiune cu care tâlhăria va intra în concurs.

3.3 Subiectul activ și subiectul pasiv

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, iar participația penală este posibilă sub forma instigării, dar și a complicității. În situația în care infracțiunea se săvârșește pe baza unor înțelegeri prealabile ale particianților la comiterea infracțiunii, în sensul că actele de violență sunt săvârșiete de o singură persoană, iar bunurile se împart mai multor persoane, încadrarea juridică a faptei se face pentru toți participanții, infracțiunea de tâlhărie săvârșindu-se sub forma coautoratului. În această situație folosirea violenței reprezintă o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor deoarece toți participanții au fost conștienți că fără agresarea victimei de către unul dintre ei, nu era posibila sustragerea și însușirea bunurilor.

Infracțiune săvârșită sub forma coautoratului mai există și atunci când făptuitorul transportă două sau mai multe persoane cu autoturismul propriu până aproape de locuința victimei, apoi îi oprește acesteia iluminarea locuinței, și de dă posibilitatea partenerilor să să folosească de violență pentru a lua din proprietatea victimei anumite sume de bani și să-și asigure și scăparea. Complicitate morală mai poate exista și în situația în care se planifică infracțiunea și unul dintre participanți este sfătuit să aducă victima într-un loc unde va fi agresată de ceilalți participanți, iar folosul obținut prin realizarea infracțiunii de tâlhărie va fi împărțit. Există forma complicității, și nu cea a instigării la infracțiunea de tâlhărie atunci când un participant la infracțiune dă anumite relații altor participanți despre sumele de bani deținute de victimă în casaă și se mai oferă și detalii cu privire la locuința acesteia, discutându-se și detalii despre modul de înfăptuire a infracțiunii.

3.4 Latura obiectivă

Legat de latura obiectivă a infracțiunii, elementul material se realizează prin două activități, o activitate principală care corespunde infracțiunii de furt, și o activitate secundară care corespunde infracțiunii propriu-zise și care constă în folosirea violenței sau a altor amenințări și care determină victima să nu se poată apăra.

Așadar acțiunea de furt presupune acțiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenția unei persoane fără a exista consimțamântul acesteia, și scoaterea fizică a bunului respectiv din proprietatea victimei folosindu-se de violență, urmând mai apoi ca posesia sau detenția acelui bun să apaățină făptuitorului.

Acțiunea de luare, deși este o acțiune unică se poate realiza prin două acte distincte, și anume:

prin deposedare care reprezintă scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau deținătorului,

și

prin imposedare care reprezintă trecerea bunului respectiv în stăpânirea făptuitorului.

Această luare se realizează prin ridicarea efectivă a bunului și deplasarea lui, sau chiar prin lăsarea în locul în care se găsește, astfel încât sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului să intre în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Mai există infracțiune de tălhărie și atunci când victima este amenințată de faptuitor cu aplicarea unui lovituri de cuțit dacă nu-i dă lănțișorul de la gât, și deși acest exemplu se aseamănă cu infracțiunea de șantaj, nu confruntăm cu infracțiunea de tâlhărie, pentru că scopul este tocmai însușirea imediată a lanțișorului victimei, și nu este necesară trecerea unui interval de timp pănă la însușire cum este cazul în infracțiunea de șantaj.

Deci furtul este este activitatea principală a infracțiunii de tâlhărie, indiferet dacaă este săvârșit în formă simplă sau calificată, pentru că nu interesează decât scopul, și anume acela de însușire pe nedrept sau folosire pe nedrept.

Acțiunea secundară se referă la următoarele patru modalități, și anume:

întrebuințarea de violențe,

întrebuințarea de amenințari,

punerea victimei în stare de inconștiență

și

punerea victimei în neputința de a se apăra.

Violența semnifică o constângere fizică, care se exercită asupra victimei, dar se poate exercita și asupra unui bun, ca de exemplu o instalație telefonică pentru ca victima să nu poate cere ajutor. În acest caz infracțiunea de tâlhărie este săvârșită sub aspectul întrebuitării de ameninței, deoarece întrebuințarea de violențe presupune că acestea se răsfrâng direct asupra rezistenței victimei.

Dacă violențele sunt săvârșite în următoarele împrejurări, și anume:

folosirea de arme sau substanțe explozive, narcotice ori paralizante,

prin stimularea de calități oficiale,

de către o persoană mascată, deghizată sau travestită,

în timpul nopții,

într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport,

prin violarea de domiciliu sau sediu profesionalasupra următoarelor categorii de bunuri:

țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

componente ale sistemelor de irigații;

componente ale rețelelor electrice;

un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;

un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;

instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații; .

Au existat în literatura de specialitate discuții în contradictoriu referitoare la încadrarea unor infracțiuni ca tâlhării sau furt cum este cazul următorului exemplu, făptuitorul își însușește un bun prin sustragerea acestuia din mâna victimei, și acțiunea de fugă cu respectivul obiect. După o opinie fapta este infracțiune de tâlhărie, iar după altă opinie este infracțiune de furt, opinie cu care sunt de acord, deoarece smulgerea prin surprindere a bunului din mâna victimei, fără ca aceasta să opună rezistență, nu determină lezarea relațiilor sociale referitoare la integritatea corporalăsau libertatea persoanei, relații care constituie obiectul juridic secundar al infracțiunii de tâlhărie. Și exemplele pot desigur continua.

Prin întrebuințarea de amenințări, făptuitorul pune victima în situația de a nu mai putea lua hotărâri sau întreprinde acțiuni în vederea apărării bunului, pe când starea de inconștiență presupune aducerea acesteia în situația de a nu-și da seama sau de a nu percepe realitatea.

Punerea victimei în neputința de a se apăra are semnificația aducerii acesteia în situația de a nu putea folosi măsuri de apărare, măsuri pe care le-ar fi putut folosi dacă nu era imobilizată.

Acțiunea secundară, adică întrebuințarea de violențe, întrebuințarea de amenințari, punerea victimei în stare de inconștiență și punerea victimei în neputința de a se apăra, are drept scop săvârșirea infracțiunii, a furtului propriu-zis, păstrarea bunului furat, înlăturarea bunului furat sau pentru ca făptuitorul să-și asigure o portiță de scăpare. Așadar între săvârșirea furtului, ca activitate principală și activitatea secundară realizată de făptuitor există legătură de la mijloc la scop. Dar infracțiune există și atunci când între săvârșirea infracțiunii și violențele exercitate pentru păstrarea bunului sustras a trecut o perioadă de timp.

Urmarea imediată constă, pe de o parte, în crearea de pagube, iar pe de altă parte în în călcarea unuia sau unora dintre atributele fundamentale ale persoanei. Astfel bunul va trece din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în posesia făptuitorului, iar acest lucru se realizează prin acțiunea principală care intră în componența elementului material al infracțiunii de tâlhărie. Legătura de cauzalitate există între faptă și urmările socialmente periculoase ( rezultatul produs ), atât sub aspectul acțiunii principale, cât și al celei adiacente, infracțiunea, din acest punct de vedere, fiind una de rezultat.

3.5 Latura subiectivă

Infracțiunea de tâlhărie se săvârșește cu intenție directă, atât în ce privește acțiunea principală, cât și cea adiacentă, iar făptuitorul prevede și urmărește să comită furtul prin violență sau amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și prin folosirea vreuneia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea.

Tâlhăria există indiferent dacă scopul însușirii pe nedrept a fost urmărit înainte de exercitarea violențelor sau amenințărilor, sau dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii mijloacelor menționate pentru obținerea finalității dorite.

Hotărârea făptuitorului de a săvârși infracțiunea de tâlhărie poate fi luată încă de la început, ori poată să apară în timpul săvârșirii infracțiunii sau după consumarea furtului, în funcție de apariția unor împrejurări pe care făptuitorul nu le-a avut în vedere, cum ar fi de exemplu împotrivirea victimei.

Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie include în sfera scopului specific furtului și scopul folosirii violenței sau amenințării, evidențiindu-se și mai evident intenția calificată prin scop. Violențele exeritate în alt scop decât cel limitativ prevăzut de lege nu mai pot constitui acțiunea adiacentă a elementului material al tâlhăriei.

Dacă tâlhăria are ca urmare o vătamare corporală, sau chiar moartea victimei, forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea este praeterintenția.

3.6 Forme. Modalități. Sancțiuni

Infracțiunea de tâlhărie, fiind o infracțiune comisivă și intenționată este susceptibilă de o desfășurare în timp. Din acest punct de vedere, actele pregătitoare sunt posibile atât în raport cu acțiunea principală, cât și cu acțiunea adiacentă. Aceste acte pregătitoare pot fi de natură materială, de exemplu sunt procurate arme, substanțe narcotice pentru exercitarea violenței sau amenințărilor, sau pot fi de natură morale, adică sunt obținute informații cu privire la locul săvârșirii faptei sau date despre victimă. Actele pregătitoare nu sunt incriminate. Atunci când sunt efectuate acte de pregătire de către autorul infracțiunii, ele se vor absorbi în activitatea infracțională și vor avea relevanță în stabilirea concretă a pericolului social al faptei. Daca actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană și folosite de autor la săvârșirea infrcațiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea infracțiunii de tâlhărie, și vor căpăta relevanță juridică în momentul săvârșirii faptei.

Conform art. 237 c.p. tentativa se pedepsește și există chiar și atunci când s-au executat numai actele de violență sau amenințare în vederea săvârșirii furtului. Există tentativă a infracțiunii de tâlhărie chir și dacă bunul a cărui sustragere s-a urmărit nu se găsea la locul unde acesta credea că se află. Dacă violențele și amenințările au fost întrebuințate pentru sustragerea unui autoturism, există tentativă a infracțiunii de tâlhărie, chiar dacă autoturismul este folosit pe nedrept. Dacă furtul este urmat de folosirea de violențe sau amenințări pentru acoperirea urmelor infracțiunii sau pentru asigurarea scăpării, și executarea este întreruptă de aceste împrejurări care sunt independente de voința făptuitorului, tot va exista tentativă la infracțiune.

Tentativa nu este posibilă dacă actele de violență sau amenințare au fost întrebuințate în scopul păstrării bunului furat, situație în care furtul se consumă, și implicit infracțiunea va avea formă consumată și se pedepsește ca infracțiune.

Infracțiunea de tâlhărie se consumă când când executarea acțiunii principale ( furtul ) s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea socialmente periculoasă prin intermediul acțiunii adiacente, adică prin întrebuințarea de violență sau amenințare sau prin punerea victimei în stare de inconștiebță sau în imposibilitatea de a se apăra. Dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie să recurgă la acțiunile adiacente, fapta consumată este furt, și nu tălhărie.

Infracțiunea se consumă și în cazul în care făptuitorul, după săvârșirea furtului fără violență, a folosit acest mijloc pentru a-și asigura scăparea sau pentru a apăstra bunul furat sau pentru a țșterge urmele infracțiunii. Nu interesează dacă în final scopul este realizat, eoarece scopul este privit ca finalitate a acțiunii și nu ca rezultat al acesteia.

Deoarece infracțiunea de tâlhărie este îndreptată în principal împotriva patrimoniului și în secundar împotriva persoanei, furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe asupra mai multor persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie infracțiune unică de tâlhărie, și nu o pluralitate de infracțiuni în concurs, în raport de numărul persoanelor partcipante și care au fost agrasate.

Despre epuizarea infracțiunii de tâlhărie, ca și în cazul infracțiunii de furt, aceasta este susuceptibilă de activitate infracțională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ și deci, de amplificarea urmărilor imediate.

În alte cazuri infracțiunea adiacentă poate produce urmări care prezintă o gravitate progresivă, cum sunt vătătmările grave sau moartea victimei, urmări care modifică gradul de pericol social concret al infracțiunii și, prin urmare, în acest caz, procesul cauzal al activității infracționale se prelungește în timp.

În cazul acestor prelungiri, faptele de tâlhărie se consideră epuizate atunci când au încetat actele succeisve în efectuarea folosirii acțiunii principale sau când este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.

Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă de varanta simplă și de varainte calificate care sunt incriminate distinct prin art. 234 c.p. În varianat simlă există modalitatea normativă a violențelor și celorlalte mijloace săvârșite concomitent cu executarea furtului, dar și pentru păstrarea bnului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru asigurarea scăpării făptuitorului de la locul faptei.

Modalităților normative le pot corespunde o varietate de modalități faptice în raport cu acțiunea principală, aceea de furt, ca si cu acțiunea adiacentă, în funcție de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalități faptice este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cadrul procesului de individualizare judecătorească.

Împrejurările în care se săvârșește infracțiunea în forma calificată arată că astfel infracțiunea capată modalități normative agravante, prin săvârșirea ei cu folosirea de arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante; prin simularea de calități oficiale; de către o persoană mascată, deghizată sau travestită; în timpul nopții; într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; prin violare de domiciliu sau sediu profesional.

Ultima modalitate, și anume violarea de domiciliu sau sediu profesional, aduce o gravă atingere vieții intime și domestice sau profesioanle a victimei și este de natură să creeze o stare de temere și nesiguranță atunci când infractorul pătrunde în locuință sau sediu cu intenția să fure cu orice preț, chiar și folosindu-se de violență sau amenințări.

În practica judiciară au existat frecvente cazuri când infractorii, profitând de faptul că victimele locuiesc singure, în locuri mai izolate, s-au decis mult mai ușor să săvârșescă o tâlhărie prin pătrunderea în domiciliul acestora. Prin domiciliu înțelegem conform art. 224 c.p. locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, unde agresorul intră fără consimțământul persoanei care le folosește. Acest loc domestic este folosit efectiv de o persoană sau mai multe și nu are relevanță dacă este temporar sau permanent, stabil sau mobil.

În măsura în care pătrunderea ilegală în domiciliu sau sediu diferențiază infracțiunea de tâlhărie față de cea de ciolare de domiciliu sau violare de sediu profesional, concursul de infracțiuni este exclus atunci când se realizează latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie.

Când făptuitorul săvârșește furtul prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în starea de inconștiență sau neputința de a se apăra, orin întrebuințează astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea și cauzează victimei moartea, infracțiunea de tâlhărie cunoaște o altă încadrare juridică regelmentată de art.236 c.p. cu o pedeapsă mai mare.

Dacă infracțiunea de tâlhărie a fost săvârșită asupra unui minor, într-un loc public și în timpul nopții, prin agresiuni fizice și constrângere morală, persistența în obținerea de bani și bunuri de la victimă reflectând temeritatea inculpaților, împrejurarea că aceștia nu au fost anterior condamnați și că prejudiciul material a fost parțial reparat nu justifică reținerea circumstanțelor atenuante. 

Regimul răspunderii penale sub limitele stării de minoritate sub reglementările legale se orevăd următoarele: ’’ (1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

(2) Față de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.’’

Deci instanțele pot accepta sau nu sub regimul circumstanțelor atenuante starea de minoritate. Dacă minorii concep și sâvărșesc o infracțiune într-un mod concret care să arate persistența obținerii de bani sau bunuri de la partea vătămată, și se reflectă temeritatea inculpaților prin agresarea fizică, dar mai ales prin intensitatea constângereii morale exercitate asupra victimei, determină instanța să rețină sau nu starea de minoritate ca circumstanță atenuantă.

Legat de sancțiuni, este relevant a se observa faptul că infracțiunea de tâlhărie prezintă un grad de pericol social ridicat deoarece violența se poate manifesta de la simple lovituri și până la moartea victimei. Tocmai acest fapt face necesară cercetarea cât mai corectă a infracțiunilor de tâlhărie pentru descoperirea și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor și totodată pentru protejrea persoanelor și recuperarea prejudiciului.

Fiind o infracțiune complexă, tâlhăria are și două obiecte juridice și anume relațiile referitoare la posesia și detenția bunurilor mobile, și atributele fundamentale ale persoanei, adică viața, integritatea corporală și libertatea.

De asemenea, sâvărșirea acestei infracțiuni se realizează prin două acțiuni una principală care corespunde furtului și celaltă secundară sau adiacentă care constă în folosirea de violențe și amenințări, sau de punerea victimei în stare de inconștiență sau în neputința de a se apăra. Violența trebuie să aibă intensitatea de a înfrânge rezistența victimei.

Sancțiunile pentru infracțiunea de tâlhărie sunt următoarele:

conform art. 233 c.p. – Tâlhăria în varianta inițială, și anume: furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

conform art.234 c.p. – Tâlhăria calificată, și anume: tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;

b) prin simularea de calități oficiale;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopții;

e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,

se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

conform art. 236 c.p.: dacă tâlhăria are ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

4.ALTE DIMENSIUNI

4.1 Aspecte criminalistice

4.2 Aspecte criminologice

4.3 Aspecte procesuale

4.1 Aspecte criminalistice

Tehnica criminalistică este destinată asigurării de mijloace și metode științifice necesare descoperirii, fixării, interpretării și examinării în condiții de laborator a urmelor infracțiunii, a mijloaceor materiale de probă, pentru a identifica cât mai corect făptuitorul, victima, armele și instrumentele folosite la săvârșirea infracțiunii. Astfel literatura de specialitate susține idee că știința criminalisticii are ca arie de acțiune întreg procesul penal, începând cu faza de urmărire penală și terminând cu faza de judecată.

Investigarea faptei penale presupune urmarea unei anumite conduite ce către organele care sunt îndreptățite să descopere și să administreze elementele constitutive ale infracțiunii.

Din punct de vedere criminalistic, cercetarea infracțiunii de tâlhărie presupune:

stabilirea existenței faptei ca infracțiune,

stabilirea exactă a locului și momentului săvârșirii faptei,

modul de operare folosit de făptuitori, identificare făptuitorilor și stabilirea aportului fiecăruia la săvârșirea faptei,

identificarea părții vătămate și a bunurilor și valorilor sustrase,

identificarea martorilor,

stabilirea condițiiilor și împrejurărilor care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea infracțiunii.

Examinarea cât mai corectă a locului săvârșirii faptei este etapa cea mai importantă din întreg procesul penal, deoarece locul săvârșirii faptei este cel mai bogat în urme și date referitoare la infracțiune și la autorul ei, așa că, de modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicarea urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare  măsură  soluționarea  cazului,  identificarea  autorului, a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.

Stabilirea infracțiunii de tâlhărie presupune determinarea concretă a bunurilor care au fost luate din posesia sau detenția legitimă a unei persoane cu întrebuințarea de violențe sau amenințări. Această stabilire constă în analizara sesizării inițiale în legătură cu prevederile legii pentru existența infraciunii.

Locul și momentul comiterii faptei de tâlhărie prezintă importanță datorită urmelor care pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea autorului, la delimitare cercului de suspecți prin verificarea modului în carea aceștia și-au petrecut timpul de când a fost comisă fapta și până când au fost identificați martorii oculari. De asemenea, stabilirea locului și momentului săvârșirii faptei oferă posibilitatea verificării dacă bunurile care lipsesc chiar fac parte din patrimoniul victimei.

Cunoașterea locului și momentului săvârșirii faptei ajută la încadrarea juridică a acesteia, deoarece săvârșirea de exemplu a faptei pe timpul nopții încadrează fapta la forma calificată, ceea ce determină o alta încadrare juridică și implicit o altă pedeapsă.

Legat de modul de operare folosit de făptuitori, cercetarea trebuie să releve modul prin care făptuitorul a ajuns la locul faptei, acolo unde se găseau bunurile carea aveau să fie sustrase, și în ce au constat violențele sau amenințarile folosite asupra victimei care au determinat starea de inconștiență și neputința de a se apăra a victimei.

Anumiți infractori s-au specializat pe un anume tip de operare, ceea ce îi evidențiază și se creeează posibilitatea ca organele de urmărire penală să alcătuiască un anume cerc de suspecți. Folosirea de metode precum masacarea sau deghizarea, ori folosirea de substanțe sau arme, constituie infracțiunea calificată de care se va ține cont la încadrarea juridică a faptei.

Prin cercetarea corectă a infracțiunii de tâlhărie se urmărește tragerea la răspundere penală atât a autorilor, cât și a instigatorilor și complicilor la comiterea faptei. Identificarea și pedepsirea corectă constituie și un mod de prevenire a noilor infracțiuni de tâlhărie, pentru că prin aplicarea de sancțiuni se urmărește îndreptarea acestora.

În situația pluralității de făptuitori, în funcției de modul de constituire a grupului și pe perioada cât acționează împreună pentru scopul urmărit, există posibilitatea concursului de infracțiuni între tâlhărie și infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni.

Persoana care face sesizarea este, de principiu persoana păgubită, iar în cazul tâlhăriei, ea poate fi pusă în stare de inconștiență sau poate chiar să moară datorită leziunilor provocate de autorul faptei. În această ultimă situație, organul de cercetare este pus în dificultate nu mai poate furniza detlii privitoare la individualizarea făptuitorilor și la recuperarea bunurilor sustrase. Pentru a crește posibilitatea recuperării prejudiciului prin descoperirea complicilor, organul de cercetare trebuie să cunoască destinația și valoarea bunurilor sustrase. Căutarea și ridicarea bunurilor se realizează prin efectuarea de percheziții și ridicarea obiectelor pe bază de proces-verbal.

Infracțiunea de tâlhărie poate fi săvârșită în concurs și cu infracțiuni la viața sexuală, sau la regimul circulației, ori infracțiuni privind regimul armelor și munițiilor.

Legat de stabilirea condițiilor și împrejurărilor care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, cunoașterea acestor condiții care au favorizat realizarea infracțiunii au un rol important în prevenirea și combaterea infracțiunilor prin pregătirea antiinfracțională a oamenilor obișnuiți.

Referitor la activitățile întreprinse în investigarea infracțiunilor de tâlhărie, se cer menționate următoarele aspecte:

constarea infracțiunii de tâlhărie în flagrant

și

cercetarea la fața locului.

Descoperirea în flagrant a infracțiunilor de tâlhărie în momentul comiterii acestora sau imediat după săvârșire presupune ca autorul să fie prins sau să fie urmărit de persoana vătămată, de martori sau de mulțime. Se mai consideră flagrant și atunci când făptuitorul este găsit în apropierea locului faptei având asupra sa bunuri care să confirme că a fost participant la comiterea faptei.

Organul de cercetare poate organiza pe baza datelor și informațiilor existente prinderi în flagrant. Cercetările efectuate anterior sub aceleași aspecte și moduri, chiar și baza de date a infractoriot recidiviști existentă poate conduce la intuirea locurilor unde se pot comite infracțiuni, și pot fi prinși infractorii mult mai ușor.

Constatarea în flagrant a infracțiunilor previne influențarea martorilor și a părții vătmate, grăbind identificarea și interogarea autorului și apropierea rapidă de momentul săvârșirii faptei, și implicit grăbirea tragerii la răspunderea penală a făptuitorului.

Cercetarea la fața locului a infracțiunii de tâlhărie contribuie în mod cert la realizarea scopului procesului penal. Importanța acestei activități rezultă din faptul că organul de urmărire penală percepe împrejurările în care acționează făptuitorul, obiectele pe care le-afolosit sau cu care a luat contact, creându-se șansa de a se obține probe importante în cazul cercetat. În urma acestor cercetări se stabilesc rezultatele obținute și în funcție de acestea se stabilesc căile cercetărilor viitoare.

Ținând cont de cercetăriel efectuate diferențiat e fiecare infraciune în parte, locul săvârșirii faptei este foate important și diferă de la caz la caz în raport ci natura faptei comise, cu metodele folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de către infractori.

Prin locul faptei se înțelege suprafața de teren sau o anumită incintă care este legată prin spațiu și timp de infracțiunea cercetată. Trebuie menționat faptul că pot exista două locații, de exemplu, fapta poate fi săvârșită la domiciliul infractorului, iar victima poate fi transportată la o altă locație.

Conform normelor legii penale, prin locul faptei se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în tot sau în parte, sau unde s-a produs rezultatul acesteia. Din punct de vedere criminalistic, în cazul cercetării penale , prin locul faptei în cazul infracțiunii de tâlhărie, se înțelege:

locuința, unitățile comerciale private sau de stat, mijloacele de transport, chiar și spațiile publice;

căile de acces folosite de făptuitori, unde au fost ascunse bunurile sustrase de făptuitor după ce a comis fapta;

locul unde victima a fost amenințată, lovită sau imobilizată, ori deposedată de bunuri;

căile folosite de victimă pentru a scăpa de agresor;

locul unde a fost transportată și abandonată victima.

Investigarea tehnico-științifică a locului faptei, efectuată la timp cu multă atenție și de către un personal calificat în acest sens va conduce la rezolvarea problemelor care apar pe perioada instrumentării cauzei penale, ca de exemplu:

existența și descoperirea urmelor vor demonstra că existența locului săvârșirii faptei;

căile folosite de autor pentru pătrunderea la locul faptei;

instrumentele folosite la comiterea infracțiunii;

numărul persoanelor care au participat la comiterea faptei;

existența unor împrejurări care au împiedicat la înfăptuirea infracțiunii, denumite împrejurări negative;

persoanele care au observat sau puteau să observe fapta și împrejurările comiterii acestei fapte;

modificările intervenite în câmpul infracțional, persoanele care au realizat aceste modoficări și care a fost motivul pentru care le-au realizat;

cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, care au favorizat comiterea faptei și ce măsuri au fost luate pentru prevenire.

Astfel, ținând cont de toate aspectele menționate, cercetarea locului faptei se dovedește a fi una dintre cele mai complexe și importante activități desfășurate de organele de urmărire penală, iar importanța este dată și de faptul că rezultatele ei nu numai că direcționează cercetările, dar de multe ori condiționează finalizarea investigațiilor efectuate în cauză.

Pregătirea cercetării la fața locului constituie una dintre condițiile esențiale ale realizării scopului acestei activități și cuprinde două etape principale, și anume: activități premergătoare cercetării locului faptei și activitățile desfășurate la fața locului.

În prima etapă, cea a activității premergătoare cercetării locului faptei, se întreprind următoarele activități:

se primește, se consemnează și se verifică sesizarea;

se asigură echipamentul necesar pentru efectuarea cercetării la fața locului săvârșirii infracțiunii;

se asigură deplasarea cu operativitate a echipe la fața locului;

se asigură prezența specialiștilor și a martorilor asistenți la fața locului.

Pregătirea echipei care cercetează scena infracțiunii presupune luarea de măsuri specifice de căre organul judiciar desmnat să efectueze cercetarea, măsuri care poartă denumirea de acțiuni pregătitoare. Aceaste acte premergătoare se desfășoară în două direcții:

prima se referă la pregătirea propriu-zisă a echipei care participă la cercetarea penală, echipă pregătită din punct de vedere judiciar, cât și tehnico-criminalistic.

dispunerea măsurilor preliminare la fața locului pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica intr-un fel sau altul.

Cercetarea la fața locului presupune, mai întâi, ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârșirea unei fapte penale, într-unul din modurile prevăzute  de  art.221 C.pr.pen.,  respectiv plângere, denunț sau sesizare din oficiu (când se află pe orice cale de comiterea unei infracțiuni).

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență, complet și detaliat punându-se accentul pe obiectivitate și conștiinciozitate, cercetarea locului făcându-su sub toate aspectele, de către o echipă competentă.

În a doua etapă, aceea a activității propriu-zise privind activitățile desfășurate la fața locului, se întreprind următoarele activități, și anume:

se informează șeful coordonator despre evenimentul produs și despre aspectele descoperite de către echipajul de poliție care a ajuns primul la fața locului;

începe documentarea cu privire la modul de operare până la sosirea echipei de cercetare, se prezintă rezultatele obținute și se dispun măsuri corespunzătoare;

se determină ce modificări au apărut față de aspectul inițial al locului comiterii infracțiunii;

se delimitează locul care urmează a fi cercetat în așa fel încât limitele locului să fie mai mari tocmai pentru a nu rămâne porțiuni necercetate;

se începe investigarea tehnico-științifică.

Investigarea tehnico-științifică a locului infracțiunii de tâlhărie, parcurge două etape, și anume: faza statică și faza dinamică.

În faza statică se desfășoară următoarele activități referitoare la:

acordarea ajutorului medical de urgență asupra victimei;

îndepărtarea pericolelor iminente, cum sunt sursele de gaze, apă, curent, etc.;

echiparea cu costume de protecție pentru prevenirea contaminării locului faptei;

delimitare locului prin împrejmuirea cu bandă care restricționează accesul în zonă;

stabilirea drumului de acces la locul infracțiunii și marcarea lui;

folosirea câinelui de urmărire;

identificare și marcarea urmelor și a mijloacelor de probă;

efectuare fotografiilor de ansamblu, a schiței și a filmărilor.

În faza dinamică se desfășoară următoarele activități:

examinarea atentă a întregului loc al faptei, începând chiar cu mutarea efectivă a fiecărui obiect descoperit la fața locului;

se examinează cu atenție, victina sau victimele pentru a se descoperi pe corpul lor urmele biologice create de autor în urma contactului fizic, și se iau probe de celule epiteliate, de salivă, de sânge, de fire de păr.

se examinează podelele pentru descoperirea eventualelor urme de încălțăminte, de fibre de haine și de fire de păr;

se tratează suprafețele cu pulberi folosite la descoperirea urmelor papilare;

se examinează instrumentele folosite la agresiunea fizică, cum ar fi de exemplu: băte, cuțite, diverse legături de sârmă sau fibră textilă. Folosite la imibilizarea victimei, etc.)

Cele mai des întâlnite și folosite urme și mijloace materiale de probă care sunt descoperite la fața locului, în cazul infracțiunii de tâlhărie, sunt: urme papilare care sunt digitale și papilare, urme bilogogice care sunt de sânge, de salivă, de fire de păr, resturi de țigară arsă și gumă de mestecat, resturi de diverse fibre sau fibre textile, urme de încăltăminte si urme de pneuri auto, urme care provin de la instrumentele de forțare, arme albe folosite la agresiune ( băte sau cuțite ), diverse legături utilizate la imobilizarea victime ( sfori, legături de sârmă sau diverse cabluri, banda scotch, curele, cordoane, etc.), urmele de încăltăminte sau pneuri impregnate de sol.

Activitatea de cercetare la fața locului a infracțiunii de tâlhărie reprezintă o constatare directă și nemijlocită asupra locului infracțiuni și împrejurimilor, asupra modoficărilor survenite în interiorul acestuia în urma desfășurării activității infracționale.

Toate constatările descoperite se cosemnează de către memebrii echipei de cercetare într-un proces verbal. La respectiva cercetarea iau parte pe lângă membrii echipei de cercetare, echipa de specialiști și martorii asistenți. Acest proces verbal se întocmește și semnează la fața locului infracțiunii. Mențiunile cuprinse în procesul verbal trebuie să reflecte obiectivitatea, să conțină formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu au fost omise amănunte și nici elemente utile stabilirii adevărului, dar și să se evite expresiile ambigue sau echivoce de natură să conducă la confuzii și alte interpretări. Pe lângă toate aceste elemente trebuie să se folosească o terminologie specifică dreptului procesual penal, demne și riguroase, potrivit specificului cercetării.

Dacă infracțiunea de tălhărie ese urmată de decesul victimei, în faza de cercetare, alături de procuror, conducătorul echipei, și de ofițerii de poliție și specialiștii criminaliști participă și medicul legist. Cum de altfel în cazul incendiilor este necesară participarea și a organelor de pompieri. Dar indiferent de calitatea organului de urmărire penală, fie în calitate de magistrat, fie în calitate de apărător, trebuie să fie bine informat despre mijloacele tehnico-științifice folosite la cercetarea la fața locului, deoarece obligația sa este profesională, dar și deontologică, iar laboratorul criminalistic influențează pozitiv finalitatea procesului penal. Însă specialiștii trebuie să se sevească direct de mijloacele tehnice criminalistice sprijiniți fiind și de specialiști, dar și să vegheze la corectitudinea folosirii metodelor de investigare a faptelor penale.

Astfel în caz de tâlhăie urmată de moartea violentă a victimei, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penalădispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal căruia îi revine  competența,  potrivit legii,  să efectueze  această constatare.

Față de importanța acestui act medico-legal în soluționarea cauzei cercetate,  recomandabil este ca necropsia să se efectueze, în măsura posibilităților, de însuși medicul anatomopatolog care a participat la cercetareala fața locului ori să se pună la dispoziție procesul-verbal al cercetării locului faptei, fotografiile dar și înregistrările video executate cu acest prilej. La necropsie participă și procurorul criminalist care, în calitatea sa de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansmblu asupra cazului cercetat și știe ce probleme trebuiesc clarificate și ce ar trebui să solicite în plus la expertiza medico-legală.

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență deoarece prin scurgerea timpului există pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Cu cât mai repede, cu atât mai bine deoarece se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar posibilitatea surprinderii autorului la locul infracțiunii. Urgența cercetării este chiar reflectarea principilui operativității aplicat la întregul proces de cercetare criminalistică. Totul se efectuează complet și detaliat pentru a se acorda atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei. O atenție specială se acordă cercetării urmelor, chiar și a microurmelor care necesită pe lângă pricepere și o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a cestui tip de urme.

Conducerea și organizarea eficientă a activității de cercetare la fața locului este foarte importantă deoarece este efectuată de reprezentanții mai multor organe judiciare, constituiți într-o echipă care va avea o conducere unică, care va conlucra pe toate planurile fără rezerve și care va informa conducătorul cercetării, care va centraliza toate datele obținute.

Organizarea activității presupune rezolvarea integrală, de către echipă, a sarcinilor, și cât mai operativ posibil, dar într-o ordine bine stabilită astfel:

orientarea în zona în care se află situat locul faptei

determinarea și examinarea, în ansamblu, a locului faptei

căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale

fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

Succesiunea acestor activități impune și luarea unor măsuri de ordine la fața locului care trebuie respectate chiar și de reprezentanții presei sau televiziunii care câteodată pătrund printre primii în zona cercetată pentru a-și face o idee despre cele întâmplate și care trebuie să nu influențeze negativ evoluția investigației, ori trezi anumite ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmații necorespunzătoare realității sau care pot servi, pur și simplu, făptuitorilor.

Urmărirea penală în cadrul infracțiunilor de tâlhărie care culminează cu moaetea victimei, se ghidează după o întrebarea decisivă și anume: cărei persoane îi servește omorul sau cine avea interesul să-l comită?

Punctul de plecarea al anchetei îl reprezintă victima, deoarece ea furnizează principalele elemente în aflarea adevărului. Acesta este principalul motiv pe care de altfel l-am mai menționat, și anume se va porni întotdeauna de la faptă la făptuitor, pentru că sistemul nostru încă nu a introdus în practica judiciară profiling-ul. Profiler-ii criminaliști examinează detaliile unei infracțiuni, și aplică  cunoștințele lor din  domenii diverse,  în  special  cel al psihologiei și sociologiei pentru a dezvolta o descriere generală a posibilului infractor. Profiler-ii nu se concentrează asupra unei persoane, asupra unui posibil infractor, rolul lor fiind acela de a contura portretul general al unei  personalități și nu portretul unei persoane, în accepțiunea unui portret vorbit.

Ascultarea învinuitului / inculpatului,după identificarea lor din cercul suspecților, permite cunoașterea poziției sale față de fapta săvârșităși a motivelor care l-au determinat să comită infracțiunea. Pentru aceasta va fi întrebat despre natura relațiilor  cu  victima,  dacă i-a fost dușman și din ce cauză, dacă a urmărit un interes material ori de altă natură, cum a pregătit și a comis fapta.

Declarațiile învinuitului / inculpatului indifernt că neagă sau recunoaște faptele imputate, ele vor trebu verificate cu atenție și coroborate cu probele administrate în cauză. Confruntările sunt efectuate pentru înlăturarea contradicțiilor existente între declarațiile celor ascultați, fie că sunt ei martori, învinuiți / inculpați. În cazul tentativei, confruntările se realizează chiar și cu victima.

Se impune astfel elaborarea de măsuri pentru eradicarea acestor infracțiuni, nu numai prin intervenția organelor de ordine și a justiției, ci și prin sancționarea corespunzătoare și rapidă a acestor fapte. O atenție crescută trebuie acordată minorilor care pot fi atrași mult mai ușor la comiterea acestor fapte și la formarea de grupri infracționale. Ei acționează, de multe ori, fără discernământ, și fără să țină seama de faptele pe care le comit și de urmările produse.

Inteligența scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Motivația dată de specialiști în argumentarea impactului inteligenței asupra delincvenței ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecințele infracțiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se abțină de la impulsul antisocial.

Este importantă luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeducarea infractorilor în locurile de detenție, precum și observarea acestora și după executarea pedepsei. Este de prisos să se mărească cuantumul pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie atâta timp cât pe perioada detenției nu se iau măsuri pentru ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului.

Analizarea acestui tip de infracțiune a relevat faptul că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune care se comite, de cele mai multe ori, de către persoane cu un grad scăzut de pregătire școlară și cu mari lipsuri educative. Penitenciarele ar trebui să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deținuților cu scopul de a-i școlariza continuu, tocmai pentru a le crește nivelul de cunoștințe la care se află, pregătindu-i pentru necesitatea reintegrării în societate.

4.2 Aspecte criminologice

Infracțiunea este o maladie a societății și impune acesteia să ia toate măsurile de apărare și îndreptare a consecințelor criminalității. Măsurile nu pot fi luate fără a cunoaște fenomenul criminal în ansamblul său, dar și în particularitatea lui prin studiu de caz. Această cunoaștere nu se poate face fără cunoașterea infractorului, fiind necesară atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.

Infracțiunea apare în orice mediu social, chiar și într-unul superior din punct de vedere etic. În acest caz cauzele infracțiunii trebuiesc căutate la individ. Unii delincvenți prezintă nativ tendințe antisociale care se manifestă devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt, tâlhărie, perversiuni. Putem spune despre aceștia că sunt victimele propriei constituții psihice. Aceștia ajung de timpuriu în conflict cu legea, și dintre ei se recrutează cel mai mare procent de recidiviști.

Impactul social al infracțiunii de tâlhărie asupra stării de siguranță a cetățeanului, arată că peste 70% dintre persoanele intervievate apreciază că tâlhăria este o problemă gravă pentru comunitatea în care trăiesc.

Cunoașterea acestui tip de infracțiune, a implicațiilor sale în plan social și identificarea modalităților de intervenție pentru creșterea gradului de siguranță a cetățenilor reprezintă cunoașterea dimensiunilor fenomenului infracțional, realizarea unei tipologii a autorilor infracțiunii de tâlhărie, realizarea unei tipologii a victimei, analiza măsurilor judiciare în controlul tâlhăriei și fundamentarea unui program de prevenire.

Obiectivele specifice din punct de vedere al analizei criminologice a infracțiunii de tâlhărie sereferă la :

cunoașterea contextului producerii tâlhăriilor (locul, momentul comiterii faptei, comportamentul victimei etc.)

analiza modurilor de operare, stabilirea unor legături între comiterea tâlhăriilor și alte tipuri de infracțiuni

determinarea zonelor din municipiul București cu risc ridicat în producerea tâlhăriilor.

Studierea dosarelor privind infracțiunile de tâlhărie s-a realizat pe baza fișelor de înregistrare a infracțiunilor care cuprinde indicatori referitori la: locul și momentul comiterii faptei, modul de operare, prejudiciul produs, indicatori referitori la victime și autori ( sex, vârstă, ocupație, etc.).

Analizele relevă diferențe atât în ceea ce privește locul comiterii faptei, cât și categoria victimelor, modul de operare folosit de autor sau nivelul prejudiciului produs. Totuși, există unele elemente caracteristice ale modului de comitere a acestui gen de infracțiune la nivelul municipiului București. Astfel, tâlhăriile se comit cu o frecvență mai mare în zonele aglomerate, atât în zona centrală, cât și la periferie în cartire cu un grad mărit de criminalitate, cum este de exemplu cartierul Ferentari, cel mai adesea tâlhăriile se comit pe stradă, iar majoritatea autorilor infracțiunii sunt persoane sub vârsta de 25 de ani.

Majoritatea victimelor sunt femei și minori, iar în multe situații victimele nu sunt rănite grav, sunt ușor rănite și speriate mai mult, iar majoritatea infracțiunilor sunt comise prin smulgere, amenințare verbală sau amenințare cu un obiect.

Cele mai multe tâlhării sunt comise de un singur autor sau prin asociere cu o altă persoană și majoritatea se comit la ore de vârf. Toate aceste caracteristici se refer la modelul standard de infracțiune de tâlhărie, comisă de obicei în marile orașe, în spații deschise, adică pe stradă, în parcuri, în zona piețelor și a spațiilor comerciale, a școlilor, cât și în zona stațiilor de transport în comun.

Dar cea mai mare parte de infracțiuni de tâlhărie sunt comise atât în zone aglomerate din centrul orașului, intens circulate și la ore de vârf, unde autorii au acționat rapid, prin smulgerea unor obiecte aflate asupra victimei, dar și pe străzi lăturalnice, în ganguri ori în zone mai puțin frecventate pe timp de noapte, victimele fiind amenințate cu diferite obiecte sau agresate.

În categoria infracțiunilor de tâlhărie comise în spații deschise, infracțiunile se comit în zona parcurilor sau în zona unităților de învătământ unde victimele sunt majoritatea mnori, iar autorii infracțiunii folosesc amenințări verbale sau fizice pentru intimidarea și deposedarea victimei.

O altă categorie o repezintă tâlhăriile comise în spații închise, spre exempluîn scara blocului sau în lift, ori chiar în locuința victimei, unde au intrat știind că victimele sunt acasă propunându-și să folosească violența pentru a-i deposeda de bunuri, fie au intrat prin efracție și au fost surprinși de victime în timp ce furau și au folosit violența pentru a-și asigura scăparea, cu sau fără bunurile furate, fie cazul în care, în urma unui conflict, autorii, cunoscuți ai victimelor, le-au deposedat de anumite bunuri, din răzbunare sau pentru a-și recupera presupuse pagube sau datorii imputate victimelor.

Un alt loc unde se săvârșesc infracțiuni e tâlhărie sunt tâlhăriie comise asupra unor persoane aflate la locul de muncă, care, prin natura meseriei lor, ori au sume de bani asupra lor, ori răspund de paza anumitor bunuri. Aici se regăsesc tâlhăriile comise în magazine, taxiuri, birouri și alte unități comerciale. Un exemplu de astfel de victme sunt paznici de societăți comerciale care au fost atacați, imobilizați și bătuți în momentul când au încercat să prevină sustragerea unor bunuri din patrimoniul firmei, vânzători cărora li s-au luat prin violență banii din gestiune sau taximetriști deposedați de bani și bunuri (telefoane mobile, stații) de către clienți la încheierea cursei. Producându-se cu precădere pe timpul nopții și având loc pe proprietăți private, aceste tâlhării s-au comis cu o violență ridicată, victimele fiind amenințate cu cuțitul, lovite cu corpuri dure sau chiar legate și bătute.

Alte infracțiuni au fost săvârșite în săli de calcultoare, în baruri, cluburi sau în cpmplexe comerciale, asupra persoanelor care frecventează astfel de locuri, unele dintre infracțiuni fiind consecința unor neînțelegeri între cunoscuți sau a unor reglări de conturi între victimă și autor.

Există și cazuri de infracțiuni de tâlhărie când infracțiunea este comisă în locuința autorului, majoritatea infracțiunilor fiind asociate cu infracțiuni de viol, lipsire de libertate, etc.

O altă categorie o reprezintă infracțiunile săvârșite în mijloacele de transport publi urban, sau în autoturismul victimei sau autorului, ori într-un taxi.

Un alt criteriu de analiză a infracțiunilor de tâlhărie se referă la modul în care autorul a folosit violența pentru a deposeda victima de bunuri. Din acest punct de vedere, cea mai întâlnită modalitate este smulgerea bunurilor, fără exercitarea unei violențe directe, ci doar o violență indusă, care să creeze o stare de amenințare și nesiguranță. De regulă, acest tip de infracțiune de tâlhărie se produce în plină zi, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun.

Cel mai frecvent, autorii acționau rapid, venind în fugă din spatele victimei sau apropiindu-se din sens opus și smulgeau obiectul vizat. Fiind comise în spații deschise, autorii aveau posibilitatea de a se îndepărta cu ușurință de victimă, pierzându-se în mulțime sau dispărând pe străduțe lăturalnice, înainte ca victima să poată reacționa.

În cazul smulgerilor comise în mijloacele de transport, autorii acționau în stații, când ușile se deschideau, victima rămânând blocată înăuntru, un factor favorizant fiind aglomerația la urcarea și coborârea din acestea.

Multe smulgeri s-au comis în stațiile de transport în comun, unde autorul putea studia cu atenție victima, în timp ce aceasta era în așteptarea unui mijloc de transport, având posibilitatea de a acționa atunci când victima nu era atentă sau când urca în autobuz.

Un alt mod de operare folosit de tâlhari este amenințarea realizată prin contact direct fizic sau verbală, folosită cel mai adesea în cazul infracțiuniunior cu victime minori. Amenințarea verbală era uneori dublată sau substituită de prezența fizică a autorilor, atât datorită superiorității numerice a acestora cât și diferenței de forță dintre autori și victimă.

De regulă, victimele erau amenințate în locuri mai puțin circulate (străduțe lăturalnice, ganguri, parcuri), dar au fost și situații în care victimele, majoritatea elevi, erau acostate chiar pe stradă, la ieșirea din școli, faptele fiind observate și de alți colegi, care nu interveneau, neînțelegând prea bine situația. De multe ori autorii erau cunoscuți din vedere de către victime ca frecventând acea zonă și având preocupări infracționale, ceea ce inducea un sentiment de teamă, de supunere și bloca orice reacție.

Tâlhăriile pot fi comise prin amenințare cu un obiect dur sau tăios (cuțit, briceag, cuter) ori, în foarte puține cazuri, chiar cu pistolul implică un grad de violență mai ridicat, impactul psihologic asupra victimei fiind deosebit, punând victima în inferioritate și inhibându-i tendința de a riposta. O caracteristică a acestui tip de infracțiune este aceea că victima se autopercepe ca fiind într-o situație de risc foarte ridicat, de cele mai multe ori ea așteptându-se ca autorul să folosească efectiv obiectul îndreptat asupra ei în cazul în care ar riposta.

O pondere ridicată o constituie infracțiunile de tâlhărie în care violența fizică este exercitată direct asupra victimei, și este de intensitate moderată sau ridicată. Tâlhăriile comise cu violență moderată reprezintă majoritatea faptelor comise, și se referă la următoarele tipuri de acțiuni: autorul a imobilizat victima pentru a-i sustrage bunurile; autorul a îmbrâncit sau a lovit ușor victima pentru facilita deposedarea de bunuri și pentru a-i împiedica reacția de apărare; autorul a folosit forța ulterior deposedării pentru a-și asigura scăparea.

În aceste cazuri, autorii acționează cu rapiditate, bazându-se pe luarea prin surprindere a victimei și pe sentimentul de teamă pe care îl induc. De obicei, între victimă și autor există un vizibil dezechilibru de forțe, pe acest lucru bazându-se și autorii, nefiind necesară anihilarea victimei, ci numai punerea ei în imposibilitatea de a reacționa pe moment. Majoritatea victimelor sunt persoane cu o forță fizică de mică intensitate, ca de exemplu femei, minori, tineri, care deși opun rezistență la început sunt copleșiți de numărul sau forța atacatorilor.

Tâlhăriile comise cu violență ridicată reprezintă forma cea mai gravă, deoarece se poate ajunge la situații extreme cum ar fi decesul victimei. În funcție de modul de folosire al violenței, întâlnim infracțiuni de tâlhărie realizate prin loviri repetate sau de o intensitate foarte mare, care duc victima în stare de inconștiență sau produc leziuni foarte grave care necesită numeroase zile de spitalizare, și chiar intervenții chirurgicale, deoarece victimele au fost lovite cu corpuri dure sau lovite repetat cu pumnii și picioarele în zona capului sau abdomenului. Mai există infracțiuni realizate prin amenințarea victimei cu cuțitul, urmată de lovirea victimei cu pumnii, pentru ca aotorul să-și asigure lipsa oricărei reacții din partea acesteia, și chiar tăierea victimei cu obiectul cu carea a fost amenințată, de cele mai multe ori ca o consecință a ripostei sau a încercării de a fugi a victimei. Autorii acestor tipuri de infracțiuni sunt persoane deosebit de violente, care sunt deciși să folosescă orice tip de forță pentru a intra cu orice preț în posesia bunurilor.

Infracțiunile de tâlhărie comise în locuința victimei, numite în limbajul organului de poliție ’’călcări’’, sunt fapte comise comise pe o proprietate privată, fără alți martori și beneficiind de izolare, unde autorii au posibilitatea de a controla situația și de a utiliza nestingheriți violența pentru a anihila orice reacție a victimei. Astfel, în cele mai multe dintre călcări autorii au acționat pentru imobilizarea victimei, amenințând-o cu cuțitul, legând-o și chiar lovind-o dacă aceasta opunea rezistență. Au fost și cazuri când autorii au rănit victima cu cuțitul, în momentul când aceasta a încercat să scape sau să alerteze vecinii. Aceste tâlhării se comit, de obicei, noapte, când victimele sunt surprinse în timp ce dorm impactul fiind deosebit de puternic, de cele mai multe ori ele având o capacitate redusă de reacție, dar și ziua, când autorii mizează pe absența proprietarilor din locuință.

Acest mod de operare pune în evidență caracterul premeditat al infracțiunii, întrucât mulți dintre autori nu au acționat la întâmplare, uneori având informații că în locuințele respective se află persoane în vârstă, care locuiesc singure sau care dețin lucruri de valoare ori sume mari de bani.

Ultima categorie a infracțiunilor de tâlhărie se referă la tâlhăriile atipice, deoarece infracțiunile sunt comise ca urmare a unor altercații între persoane care, de regulă, se cunoșteau. Pe fondul unor conflicte sau a unor neînțelegeri dintre victimă și autori, aceștia din urmă recurgeau la deposedarea de bunuri fie pentru a se răzbuna, fie pentru a-și recupera datorii mai vechi fie pentru a șantaja ulterior victima. Caracteristic pentru acest tip de tâlhărie este existența unei asocieri de scurtă sau de lungă durată între părți, fiind vorba de cunoscuți, prieteni, foști soți sau de clienți ai prostituatelor, tâlhăriți de acestea în complicitate cu proxeneți. Locul comiterii acestora este extrem de variat: pe stradă, în baruri, în locuința autorului dar și a victimei și în autoturismul autorului.

Distribuția infracțiunilor de tâlhărie după modul de operare

Studierea dosarelor de tâlhărie a permis cunoașterea acestor aspecte socio-demografice privind autorii tâlhăriilor dar nu și surprinderea mecanismelor psihologice ale actului infracțional și, mai ales, motivația infracțională a persoanelor care au comis tâlhării. „Brutalizarea victimelor în vederea deposedării de bunuri, instabilitatea emoțională, ca urmare a carențelor educaționale și a fragilității eu-lui, evitarea formelor organizate de muncă și activitate, investiția foarte mică în activități sociale, duplicitatea conduitei concretizată în prăpastia dintre ceea ce spune și ceea ce face delincventul și un nivel foarte redus de dezvoltare al allocentrismului înțeles ca și orientare către ceilalți, incapacitatea de a anticipa consecințele agresiunii asupra victimei”, reprezintă elemente esențiale în portretizarea infractorilor infracțiunilor de tâlhărie. Astfel trebuie să descoperim întotdeauna și indiferent de consecințe mâna criminală, mâna care face rău, mâna care lucrează de ce mai multe ori din umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna care ne fură și ne ucide, trecând triumfătoare….căci numai consodidându-se ordinea socială, criminalitatea ar putea fi combătută.

4.3 Aspecte procesuale

Infracțiunea de tâlhărie se pune în mișcarea din oficiu, și chiar și atunci când în conținutul complex al tâlhăriei intră un furt care se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală se face din oficiu, deoarece tâlhăria este o infracțiune complexă, unică și cu un grad de pericol ridicat.

Comptența de a efectua urmărirea penelă aparține organului de cercetare penală al poliției, și de către procuror în cazul în care în urma infracțiunii de tâlhărie s-a produs moartea victimei.

Infracțiunea de tâlhărie se judecă în primă instanță la Judecătorie. Dacă infracțiunea este săvârșită cu intenție depășită, infracțiunea se judecă la Tribunal. ’’ Tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.’’

Completul de judecată în cazul infracțiunilor de tălhărie este alcătuit dintr-un judecător în prima instanță de judecată de la Judecătorie, Tribunalele judecă apelurile în complet de 2 judecători, iar curțile de apel judecă recursul în complet format din 3 judecători.

Procesul penal va avea patru faze: urmărirea penală (care se desfășoară cu privire la faptă imediat după sesizare, și apoi cu privire la persoana), camera preliminară, judecata (în primă instanță și, eventual, în calea de atac a apelului) și executarea a hotărârii judecătorești definitive.

Organele de urmărire penală sunt procurorul și organele de cercetare penală (cele ale poliției judiciare și cele speciale). În cursul urmăririi penale, drepturile omului sunt ocrotite în mod special: măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, percheziția, folosirea tehnicilor speciale de supraveghere vor fi autorizate de judecătorul de drepturi și libertăți, care apoi devine incompatibil să soluționeze cauza pe fond. Acest judecător, la cererea procurorului, procedează și la audierea anticipată a martorului dacă există riscul să nu mai poată fi audiat ulterior în faza de judecată. Legalitatea probelor administrate și a trimiterii în judecată sunt verificate în termen de cel mult 60 zile de la sesizarea instanței de către un judecător în cadrul activității de cameră preliminară, eliminându-se astfel posibilitatea ca mai târziu dosarul să fie returnat de instanța de judecată la procuror.

Executarea pedepsei închisorii poate fi amânată sau întreruptă numai pentru două motive: boală gravă care nu poate fi tratată nici în sistemul penitenciar, nici sub pază permanentă în sistemul civil și dacă lăsarea în libertate a condamnatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică; starea de graviditate sau copil mai mic de un an.

5. ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE VECHIUL ȘI NOUL COD PENAL

Legal de conținutul infracțiunii, legiuitorul a ținut să păstreze varianta simplă a infracțiunii de tâlhărie în ambele reglementări, astfel că ’’ Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputințăde a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.’’

Legat de varianta calificată a infracțiunii de tâlhărie, aceasta a fost modificată, astfel conținutul în noua reglementare se prezintă astfel:

’’ (1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;

b) prin simularea de calități oficiale;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopții;

e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicere a exercitării unor drepturi.

(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani.

(3) Cu aceea și pedeapsăse sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.’’

Varianata calificată a fost simplifictă, pentru că s-au eliminat unele discordanțe, cum ar fi aceea a incriminării ca variantă calificată atât a faptei de tâlhărie comise în loc public, cât și a tâlhăriei comise într-o locuință; dintre acestea două varianta tâlhăriei calificate comise într-un loc public, a fost eliminată.

De asemenea a fost eliminată tâlhăria calificată comisă de doua sau mai multe persoane împreună și în timpul unei calamități, deoarece logica acestei calamități este aceea că aceste două împrejurări sunt prevăzute ca și circumstanțe agravante conform prevederilor legale.

De asemenea, au fost introduse ipoteze noi de agravarea în situația săvârșirii faptei ’’asupra unui mijloc de transport în comun’’, sau prin ‚’’simularea de calități oficiale’’, în condițiile în care practica judiciară a semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea ipoteze. Fața de vechea reglementare a fost reformulată varianta agravantă carea poate avea loc într-un mijloc de transport în comun, asupra unui mijloc de transport în comun.

De asemenea a mai fost reformulată varianta comiterii infracțiunii de tâlhărie de către o persoană înarmată, în noua reglementare fiind necesară pentru existența infracțiunii ca tâlhăria să fie comisă prin folosirea efectivă a armei respective.

Tâlhăria poate fi folosită prin simularea de calități oficiale, cu alte cuvinte, prezentarea făptuitorului sub o anumită calitatate, de exemlpu cea de polițist, determină victima să aibe o anumită atitudine care favorizează făptuitorul în comiterea infracțiunii.

Tâlhăria comisă într-o locuințăa fost înlocuită cu aceea comisă prin violare de domiciliu ori prin violarea sediului profesional, acordându-se protecție egală, potrivit dispozițiilor art. 224 și 225 din N.C.p.,domiciliului persoanei fizice și sediului profesional al persoanei fizice sau juridice.

Se menține incriminarea infracțiunii de tâlhărie cu producerea de leziuni în variantă agravantă atunci când se produce vătămarea corporală. Atunci când tâlhăria are ca obiect material bunurile la care face referire art. 229 alin.3 privind furtul calificat constituie o variantă agravantă a infracțiunii.

Urmarea praeterintenționată care constă în moartea victimei, în cazul infracțiunii de tâlhărie, cât și în cazul infracțiunii de piraterie, a fost prevăzută într-un articol distinctiv, art.236 NCP, iar tentativa în oricare dintre variantele prezentate se pedepsește conform art. 237 NCP.

În concluzie, indiferent că este tâlhărie simplă sau calificată, limitele de pedeapsă sunt mult mai mici decât cele existente în vechiul cod penal, deoarece în timp ce în noul cod penal maximul este de 12 ani și interzicerea unor drepturi, în vechiul cod maximul era până la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. 

Concluzii

Prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în sistemul juridic reprezintă un obiectiv prioritar în reforma sistemului, în contextul mai larg al luptei la nivel național împotriva acestui fenomen. Infracționalitatea poate aduce atingere celor mai importante valori sociale, având în vedere faptul că sistemul juridic este conceput tocmai pentru a asigura respectarea supremației legii.

Pentru funcționarea justiției, esențială este legitimitatea ei. Această caracteristică vine din înțelegerea de către cetățeni a modului în care este organizat sistemul juridic, din încrederea în competența magistraților, a funcționarilor și a celorlalți lucrători din sistem, precum și din cunoașterea regulilor de funcționare a sistemului și acceptarea autorității hotărârilor judecătorești.

Prin activitatea de “combatere” a criminalității, deci și a infracțiunilor de tâlhărie – latura complimentară acelei de prevenire – se înțelege: ansamblul de măsuri juridico-penale luate de organele de stat specializate,în temeiul legii, pentru constatarea la timp și în mod comple ta faptelor care constituie infracțiuni de tâlhărie, astfel că orice persoană care a săvârșit o astfel de infracțiune să fie sancționată penal potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Există o prezumție, mai mult sau mai puțin reală, și anume că „cine are putere este tentat să abuzeze de ea”. Conceperea la nivel național a unei politici care să regleze conduita adoptată de agenții ce își desfășoară activitatea în sectorul juridic trebuie să aibă în vedere cerințele internaționale, care în era globalizării dobândesc o tot mai mare relevanță.

Polițiști de la structurile de prevenire, investigații criminale, ordine publică  și proximitate trebuie să fie prezenți în unitățile de învățământ, gări/autogări, centrele de zi pentru vârstnici, zone cu locuințe izolate, unde să încerce să informeze un număr cât mai mare de cetățeni cu privire la măsurile pe care trebuie să le adopte pentru a nu deveni victime al infracțiunii de tâlhărie.

Astfel principalele recomandări explicate cetățenilor se referă la următoarele aspecte:

să fie atenți la genți, poșete și buzunare  în zonele aglomerate din piețe, gări, autogări, supermarketuri;

să țină, pe cât posibil, gențile și poșetele așezate în fața lor;

să nu păstreze banii, telefoanele mobile și cardurile în buzunarele exterioare ale vestimentației;

să nu poarte la vedere bijuterii de valoare;

să nu se deplaseze neînsoțiți, pe timp de noapte, în zone neiluminate sau rău famate;

dacă constatați că sunteți urmărit, traversați strada, faceți apel la trecători și sunați de urgență la “112”;

nu opuneți rezistență dacă agresorul v-a vizat doar geanta sau portmoneul. Viața este mult mai prețioasă decât bunurile dumneavoastră. Încercați să rețineți cât mai multe semnalmente ale agresorului: înălțime, culoarea părului, îmbrăcămintea etc.;

în cazul victimizării, înștiințați instituțiile bancare și firmele de telefonie mobilă dacă vi s-a luat cardul de credit sau telefonul mobil; înștiințați instituțiile guvernamentale pentru documentele sustrase.

De asemenea au loc și dese activități de informare și prevenire a delincveței juvenile și victimizării minorilor.

Bibliografie

V. Hanga – “Istoria dreptului romanesc”, Bucuresti,1980

Cernea Emil, Molcuț Emil, ’’Istoria statului și dreptului românesc’’, ed. a II-a, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 1992

C.I.Filitti,’’Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească’’, București, 1937

C.I.Filitti,’’Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române’’, extras din Revista de drept public, 1934-1935

Ioan Ceterchi, ’’Istoria dreptului românesc’’, vol.II, Editura Academiei RSR, București, 1984

Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B.Of.nr.79-79 bis/21 iunie 1968 ; care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român republicat, a suferit modificări și completări, dintre care Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr.60/2006 , Legea nr.337/2007, Legea nr.58/2008

Constituția României

G. Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003

I.Pascu, M.Gorunescu, ’’Drept penal. Partea specială’’, Ed. Hamangiu, București, 2008

Al.Boroi,’’Drept penal.Partea specială’’. Ed.C.H.Beck, București, 2006

Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014. Noul cod penal actulizat prin: Legea 187/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal Monitorul Oficial 757/2012; Legea 63/2012 – pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal Monitorul Oficial 258/2012; Legea 27/2012 – pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal Monitorul Oficial 180/2012

V.Dongoroz,’’Drept penal’’,București,1939

George Antoniu,’’Reflecții asupra conceptului de infracțiune’’,în Studii și cercetări juridice nr.2,1980

Trib.Municipiului București,s.a II-a pen.,dec.154/1991,Dreptul nr.2/1992

C.Bulai, ’’Drept penal.Partea generală’’,vol.I,Ed.Șansa SRL,București,1992

NCPP;

V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, 1. Pascu, A Boroi, 1. Molnar, V. Lazar, ’’Drept penal, partea specială’’, Ed Europa Nova, Bucuresti, 1997

C Mitrache, ’’Drept penal român. Partea generală’’, Casa de editura și presă, Șansa SRL, Bucuresti, 1994

http://legeaz.net/noul-cod-penal

NCP actualizat prin Legea 187/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012, Monitorul Oficial 757/2012

Plenul Trib.Suprem, Decizia de îndrumare nr.18/1961, în L.P.nr. 9/1961

V. Dongoroz, S. Khane,I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu,C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca, ’’Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială’’, vol.III,Ed.Academiei,București,1971

C.S.J.,Secția Penală, Dec.nr.1291/1996, în Buletinul jurisprudenței pe anul 1996, Ed.Proema, Baia Mare,1997

Tudorel Toader, Drept penal român, Partea Specială, Ed. a VI-a revizuită și actualizată, Ed.Hamangiu,2012

T.Vasiliu, D.Pavel, G.Antoniu,D.Lucinescu,V.Papadopol, V.Rămureanu,’’Codul penal comentat și adnotat. Partea specială’’, vol.I E

C.S.J.,Secția Penală, decizia nr.2953/2001, în revista Dreptul nr.12/2002d.Științifică și Enciclopedică, București,1975

C.S.J.,Secția Penală, decizia nr .441/1998, în revista Dreptul nr.7/1999

C.S.J.,Secția Penală, decizia nr .1334/2000, în revista Dreptul nr.6/2001

Trib.Suprem,Secția Penală,Decizia nr.365/1989,în Dreptul nr.1-2/1990

Tudorel Toader, Drept penal român, Partea Specială, Ed. a VI-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu2012

C.Bulai,’’Curs de drept penal.Partea specială’’, vol.I,București, 1975

Trib.Jud.Constanța,Secția Penală,Decizia nr.510/1985, în R.R.D. nr.1/1986

C.S.J., Secția Penală, Decizia nr.1839/1998, în revista Dreptul nr.2/1999

Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, ’’Drept penal. Curs selectiv pentru licență’’, Ed.All Beck, București, 2002

Trib.Suprem, Secția Militară, Decizia Penală nr.50/1971, în C.D., 1971

Trib. Suprem, Secția Penală, Decizia nr.704/1973, R.R.D. nr.I, 11/1973

Trib.Jud.Timiș, Decizia Penală nr.368/1978, în R.R.D. nr.10/1978

V. Dongoroz, S. Khane,I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu,C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca, ’’Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială’’, vol.III,Ed.Academiei,București,1971

C.S.J, Secția penală, Decizia nr.1291/1996, în revista Dreptul nr.1/1992, pg.131 și Trib.Jud.Bihor, Secția Penală, Decizia nr.92/1991, în Revista Dreptul nr.1/1992

Charles E.O’Hara, John H.Osterburg: An Introduction to Criminalistics, New York, 1949;

H.Soderman și O’Connel, Manuel de l’anquete criminelle moderne, Paris, 1953;

C.Suciu, Criminalistica, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1972

Dr.Nicolae Dan, Dr. Ton Anghelescu, ș.a., ’’ Dicționar de criminalistică’’, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1984

E. Stancu, Criminalistica.vol.I – Tehnica criminalistica, Editura Actami, București,1995

Tactica ascultării învinuitului, martorilor și minorilor: confruntarea și prezentarea pentru recunoaștere”, lucrare editată de către Procuratura României, București, 1958

Studiu realizat în cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor pe un eșantion de 332 persoane care au comis tâlhării. “Coordonate psihologice și sociale ale infracțiunii de tâlhărie”, autor psih. Mihaela Pușcaș (Administrația Națională a Penitenciarelor) publicat în Universul carceral – culegere de studii de criminologie și penologie

Montesquieu, Despre spiritul legilor, partea XI, cap. 4, Editura Științifică, București

Bibliografie

V. Hanga – “Istoria dreptului romanesc”, Bucuresti,1980

Cernea Emil, Molcuț Emil, ’’Istoria statului și dreptului românesc’’, ed. a II-a, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 1992

C.I.Filitti,’’Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească’’, București, 1937

C.I.Filitti,’’Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române’’, extras din Revista de drept public, 1934-1935

Ioan Ceterchi, ’’Istoria dreptului românesc’’, vol.II, Editura Academiei RSR, București, 1984

Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B.Of.nr.79-79 bis/21 iunie 1968 ; care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român republicat, a suferit modificări și completări, dintre care Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr.60/2006 , Legea nr.337/2007, Legea nr.58/2008

Constituția României

G. Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003

I.Pascu, M.Gorunescu, ’’Drept penal. Partea specială’’, Ed. Hamangiu, București, 2008

Al.Boroi,’’Drept penal.Partea specială’’. Ed.C.H.Beck, București, 2006

Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014. Noul cod penal actulizat prin: Legea 187/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal Monitorul Oficial 757/2012; Legea 63/2012 – pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal Monitorul Oficial 258/2012; Legea 27/2012 – pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal Monitorul Oficial 180/2012

V.Dongoroz,’’Drept penal’’,București,1939

George Antoniu,’’Reflecții asupra conceptului de infracțiune’’,în Studii și cercetări juridice nr.2,1980

Trib.Municipiului București,s.a II-a pen.,dec.154/1991,Dreptul nr.2/1992

C.Bulai, ’’Drept penal.Partea generală’’,vol.I,Ed.Șansa SRL,București,1992

NCPP;

V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, 1. Pascu, A Boroi, 1. Molnar, V. Lazar, ’’Drept penal, partea specială’’, Ed Europa Nova, Bucuresti, 1997

C Mitrache, ’’Drept penal român. Partea generală’’, Casa de editura și presă, Șansa SRL, Bucuresti, 1994

http://legeaz.net/noul-cod-penal

NCP actualizat prin Legea 187/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012, Monitorul Oficial 757/2012

Plenul Trib.Suprem, Decizia de îndrumare nr.18/1961, în L.P.nr. 9/1961

V. Dongoroz, S. Khane,I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu,C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca, ’’Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială’’, vol.III,Ed.Academiei,București,1971

C.S.J.,Secția Penală, Dec.nr.1291/1996, în Buletinul jurisprudenței pe anul 1996, Ed.Proema, Baia Mare,1997

Tudorel Toader, Drept penal român, Partea Specială, Ed. a VI-a revizuită și actualizată, Ed.Hamangiu,2012

T.Vasiliu, D.Pavel, G.Antoniu,D.Lucinescu,V.Papadopol, V.Rămureanu,’’Codul penal comentat și adnotat. Partea specială’’, vol.I E

C.S.J.,Secția Penală, decizia nr.2953/2001, în revista Dreptul nr.12/2002d.Științifică și Enciclopedică, București,1975

C.S.J.,Secția Penală, decizia nr .441/1998, în revista Dreptul nr.7/1999

C.S.J.,Secția Penală, decizia nr .1334/2000, în revista Dreptul nr.6/2001

Trib.Suprem,Secția Penală,Decizia nr.365/1989,în Dreptul nr.1-2/1990

Tudorel Toader, Drept penal român, Partea Specială, Ed. a VI-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu2012

C.Bulai,’’Curs de drept penal.Partea specială’’, vol.I,București, 1975

Trib.Jud.Constanța,Secția Penală,Decizia nr.510/1985, în R.R.D. nr.1/1986

C.S.J., Secția Penală, Decizia nr.1839/1998, în revista Dreptul nr.2/1999

Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, ’’Drept penal. Curs selectiv pentru licență’’, Ed.All Beck, București, 2002

Trib.Suprem, Secția Militară, Decizia Penală nr.50/1971, în C.D., 1971

Trib. Suprem, Secția Penală, Decizia nr.704/1973, R.R.D. nr.I, 11/1973

Trib.Jud.Timiș, Decizia Penală nr.368/1978, în R.R.D. nr.10/1978

V. Dongoroz, S. Khane,I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu,C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca, ’’Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială’’, vol.III,Ed.Academiei,București,1971

C.S.J, Secția penală, Decizia nr.1291/1996, în revista Dreptul nr.1/1992, pg.131 și Trib.Jud.Bihor, Secția Penală, Decizia nr.92/1991, în Revista Dreptul nr.1/1992

Charles E.O’Hara, John H.Osterburg: An Introduction to Criminalistics, New York, 1949;

H.Soderman și O’Connel, Manuel de l’anquete criminelle moderne, Paris, 1953;

C.Suciu, Criminalistica, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1972

Dr.Nicolae Dan, Dr. Ton Anghelescu, ș.a., ’’ Dicționar de criminalistică’’, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1984

E. Stancu, Criminalistica.vol.I – Tehnica criminalistica, Editura Actami, București,1995

Tactica ascultării învinuitului, martorilor și minorilor: confruntarea și prezentarea pentru recunoaștere”, lucrare editată de către Procuratura României, București, 1958

Studiu realizat în cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor pe un eșantion de 332 persoane care au comis tâlhării. “Coordonate psihologice și sociale ale infracțiunii de tâlhărie”, autor psih. Mihaela Pușcaș (Administrația Națională a Penitenciarelor) publicat în Universul carceral – culegere de studii de criminologie și penologie

Montesquieu, Despre spiritul legilor, partea XI, cap. 4, Editura Științifică, București

=== Cap 1 ===

CAPITOLUL I

PRECEDENTE LEGISLATIVE

1. Talharia in Codul penal de la 1864

Vechile noastre legiuiri penale, incepand cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru invataturi, din 1646) si Matei Basarab (Indreptarea legii, din 1652) si sfarsind eu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (din 1826) in Moldova si a lui Barbu Sfirbei (din 1850) in Muntenia, contineau dispozitii cu privire la infractiunile patrimoniale.

Codul Penal Roman din 1864, copiat aproape in intregime dupa Codul Penal Francez, continea in capitolul privitor la "Crime si delicte contra proprietatilor" dispozitii inspirate, in marea majoritate, din Codul Penal Prusian (art.306-380).

In Codul Penal de la 1864, in grupul infractiunilor contra proprietatii erau incluse si unele infractiuni care aveau numai indirect legatura cu ocrotirea avutului.

Codul Penal de la 1864 prevedea infractiunea de talharie in dispozitiile sale din 311.317-320, atat in forma simpla, cat si in forme agravate in raport cu mijloacele de constrangere folosite si cu urmarile actelor de constrangere. Talharia era calificata crima, fiind sanctionata si prin diferite legi speciale.

2 . Talharia in Codul penal de la 1936

In Codul Penal de la 1936, cadrul infractiunilor contra patrimoniului a fost restrans la limitele sale firesti, iar toate infractiunile care fusesera in mod nepotrivit incadrate in Codul Penal de la 1864 au fost asezate in despartaminte corespunzatoare obiectului lor juridic.

Talharia este reglernentata in Titlul XIV – Crime si delicte contra patrimoniului, Capitolul II, Sectiunea 1, art. 529 – 534, intr-o varianta tip si in alta forma – asimilata in 3 variante agravate, fara a se face distinctie daca bunul ce formeaza obiectul material al infractiunii apartine patrimoniului privat sau public, astfel:

– art.529- varianta tip avea urmatorul cuprins: “Acela care ia prin violenta sau amenintare un lucru mobil ce nu-i apartine, din posesiunea sau detentia altuia, in scopul de a si-l insusi, pe nedrept, comite delictul de talharie si se pedepseste cu inchisoare corectionala de la 3 la 8 ani, amenda de la 5.000 la 10.000 lei si interdictie corectionala de la 2 la 5 ani ”.

– art.530- varianta asimilata avea urmatorul cuprins: “

Se socoteste, de asemenea, ca a savarsit delictul de talharie si se pedepseste potrivit articolului precedent:

1. Acela care, surprins in flagrant delict de furt, intrebuinteaza violenta sau arnenintarea in scopul de a pastra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scaparea sa sau a coparticipantilor sai;

2. Acela care ia un lucru de la o persoana, pe care a pus-o in

acest scop in stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, prin narcotice sau alte mijloace;

3. Acela care obtine prin violenta sau amenintare sernatura

sau remiterea unui act, unui titlu sall a oricarui alt Inscris care poate avea efecte juridice;