Talharia Infractiune Contra Patrimoniului

CUPRINS

Cuprins

Abrevieri

Secțiunea I. Noțiuni introductive

§1. Tâlhăria – infracțiune contra patrimoniului

1.1. Aspecte generale privind infracțiunile contra patrimoniului

1.2. Ocrotirea patrimoniului de către legislația penală

§2. Evoluția tâlhăriei în vechile coduri penale roamâne

Secțiunea a II – a. Analiza infracțiunii de tâlhărie

§1. Conținut legal și condiții preexistente

1.1. Conținut legal

1.2. Condiții preexistente

§2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie

2.1. Latura obiectivă

2.2. Latura subiectivă

2.3. Forme, modalități și sancțiuni

2.4. Elemente procesuale referitoare la infracțiunea de tâlhărie

2.5. Noțiuni criminologice

Secțiunea a III – a. Tâlhăria în vechea și actuala reglementare – Comparație

Secțiunea a IV- a. Drept comparat

§1. Franța

§2. Germania

§3. Italia

§4. Spania

Bibliografie

ABREVIERI

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

§1. Tâlhăria – infracțiune contra patrimoniului

1.1. Aspecte generale privind infracțiunile contra patrimoniului

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, jaful, mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi: înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile. În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, pentru al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea. Această asprime a pedepselor arăta frecvența infracțiunilor și gravitatea lor.

Constituția Romaniei, dispune în art. 136 alin.1 că ” proprietatea este publică sau privată”, iar în alin. 2 că ” proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.” Alin. 5 al aceluiași articol, prevede că ” proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.”

Prin Constituția României din 1991, modificată în 2003, s-a instituit un cadru juridic general al infracțiunilor contra patrimoniului. Constituiția prevede în conținutul său și norme cu caracter de principii constituționale referitare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme fundamentale de proprietate, și anume, proprietatea publică și proprietatea privată. De asemenea, sunt cei cărora le aparțin bunurile facând parte din fiecare norma de proprietate, astfel că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Obiectul juridic special al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie relațiile sociale privitoare la ocrotirea patrimoniului, precum și cele referitoare la protejarea integrității, sănătății fizice și psihice și libertății persoanei.

Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracțională. În cazul infracțiunii de tâlhărie, pe lângă elementul material principal, bunul sau bunurile sustrase prin activitatea infracțională, există și un obiect material secundar sau adiacent, și anume, corpul persoanei asupra căreia se exercită violențele în momentul săvârșirii infracțiunii.

Subiectul activ în cazul majorității infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică, acesta fiind, însă circumstanțiat în unele situații când legea prevede îndeplinirea unei calități speciale, cum ar fi, de exemplu, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, când faptuitorul trebuie să îndeplinească calitatea de administrator judiciar.

Într-o proporție semnificativă, infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în participație penală, fie sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Este posibilă și participația impropri, în măsura în care la intervenția intenționată a instigatorului sau complicelui autorului a acționat din culpă sau fără vinovăție.

Subiectul pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică ce este proprietară a bunului asupra căruia faptuitorul exercită activitatea infracțională, precum și statul, în situația în care bunul sustras constituie obiect exclusiv al proprietății publice. Titularul patrimoniului poate fi și o altă persoană, nu numai proprietarul bunului, legea penală ocrotind pe lângă dreptul de proprietate și posesia, detenția precară, existând cazuri în care posesia sau detenția legitimă asupra unui bun mobil este protejată chiar împotriva proprietarului.

O problemă apare în cazul infracțiunii complexe de tâlhărie, ”când, pe lângă persoana subiectului pasiv principal, al cărui patrimoniu a fost lezat prin violență, va exista și un subiect pasiv secundar, și anume persoana fizică ce suportă violențele exercitate de făptuitor, chiar dacă aceasta nu a fost lezată în drepturile sale patrimoniale.”

Elementul material al infracțiunilor contra patrimoniului se realizează în principal printr-o acțiune, dar și prin inacțiune, cum este cazul unor infracțiuni. Unele infracțiuni împotriva patrimoniului au elementul material sub forma unei singure acțiuni, cum este cazul infracțiunii de furt, sub forma unor acțiuni alternative ca în cazul distrugerii sau cumulative – tâlhăria și pirateria, iar altele sub forma unor acțiuni alternative, de exemplu însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor.

În doctrina penală s-a exprimat opinia că, în raport de specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii, se poate realiza o grupare a infracțiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: faptele de sustragere ( furtul, tâlhăria si pirateria); faptele realizate prin fraudă (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea și însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor); faptele de samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie).

Urmarea imediată în cazul acestor infracțiuni constă producerea unui prejudiciu patrimoniului unei perosoane fizice sau juridice.” În cazul infracțiunilor de tâlhărie […] ,fiind afectate și alte valori sociale, în secundar va apărea și o altă urmare imediată reținută în mod adiacent de norma de incriminare. Atunci când vor exista și consecințe subsecvente ale infracțiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave, acestea vor fi reținute în conținutul agravant al infracțiunii.”

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, ex re în cazul anumitor infracțiuni,iar în cazul altora trebuie dovedită prin probe.

Forma de vinovăție cu care sunt săvârșite infracțiunile contra patrimoniului este cea a intenției directe sau indirecte. Însă, în cazul unor forme agravate ale tâlhăriei poate exista și forma de vinovăție a intenției depășite, iar în cazul distrugerii din culpă cea a culpei. Latura subiectivă a infracțiunilor contra patrimoniului presupune și existența unui scop determinat, de exemplu, în cazul tâlhăriei, acțiunea principală, furtul, urmărește același scop ca al infracțiunii de furt, iar pentru acțiunea adiacentă trebuie îndeplinită condiția ca aceasta să fie săvârșită în scopul realizării acțiunii principale sau pentru a păstra bunul sustras.

Actele de pregătire nu sunt incriminate, însă pot constitui acte de complicitate dacă acestea au fost efectuate de o alta persoană și nu de către infractor, și au fost folosite pentru săvârșirea activității infracționale. Tentativa este posibilă și este pedepsită la majoritatea infracțiunilor împotriva patrimoniului. Consumarea are loc odată cu realizarea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii contra patrimoniului, iar epuizarea este posibilă în cazul infracțiunilor în formă continuă sau continuată.

1.2. Ocrotirea patrimoniului de către legislația penală

În materia dreptului civil patrimoniul presupune, conform Codului civil,” toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia ” ale căror titulară putând fi ”orice persoană fizică sau persoană juridică”. Astfel, în cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și incorporale, mobile sau imobile, principale sau accesorii, bunurile consumptibile sau neconsumptibile etc., în timp ce în dreptul penal sunt protejate doar bunurile materiale ale persoanei, care pot fi de ordin privat sau public.

Trebuie precizat faptul că noțiunea de patrimoniu în dreptul penal român nu are același înțeles ca în dreptul civil. Astfel, în cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și incorporale, mobile sau imobile, principale sau accesorii, bunurile consumptibile sau neconsumptibile etc., în timp ce în dreptul penal sunt protejate doar bunurile materiale ale persoanei, care pot fi de ordin privat sau public, referindu-se astfel la bunuri în individualitatea lor și nu ca o universalitate, acestea putând fi susceptibile de a fi apropiate de către infractor prin mijloace frauduloase, cum ar fi furtul însoțit de violență, amenintări, constrângeri,așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii de tâlhărie în varianta tip.

În accepțiunea legii penale, patrimoniul și drepturile legate de acesta sunt apărate doar în materia în care acestea sunt păstrate în starea în care se aflau până în momentul activității ilicite a făptuitorului. Ulterior executării actului infracțional, valorificare drepturilor patrimoniale privitoare la acel bun nu mai este posibilă, decât doar în măsura soluționării penale a acelei cauze, inclusiv prin exercitarea acțiuniicivile în cadrul procesului penal.

Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al II-lea, denumit “Infracțiuni contra patrimoniului”, articolele 228 – 256. În acest sens, infracțiunea de tâlhărie, ca infracțiune patrimonială, este prevăzută în Capitolul al II-lea “ Tâlhăria și pirateria”, al Titlului III, art. 233.

Pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului în actualul Cod penal sunt mult mai reduse decât în Codul penal anterior, reducere ce a avut în vedere:

a). pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de infracțiuni;

b). necesitatea corelării cu dispozițiile din Partea generală referitoare la mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni, dar și la limitele de pedeapsă prevăzute de pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor;

c). necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;

d). necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale anterioare (Codul penal din 1864, cel din 1936 și Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968).

§2. Evoluția infracțiunii de tâlhărie în vechile coduri penale române

Începând cu formele ei incipiente, justiția penală a sancționat diverse fapte care aduceau atingere patrimoniului, deoarece însăși ideea de patrimoniu nu poate fi concepută în absența unei ocrotiri juridice. ” Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu ( Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicile penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.”

Codurile penale de la 1864 și de la 1936 au cuprins dispoziții ample în acest domeniu. Astfel, Codul de la 1864 conținea un capitol intitulat ” Crime și delicte contra proprietăților”, iar Codul penal de la 1936 conținea un titlu denumit ” Crime și delicte contra patrimoniului”.

Infracțiunea de tâlhărie își găsea reglementarea în Codul penal de la 1864 în cuprinsul Cărții a II-a, intitulată “ Despre crime și delicte în special despre pedepsele lor”, Titlul al IV-lea, numit “ Crime și delicte în contra particularilor”, Capitolul II “ Crime și delicte în contra proprietăților”, penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu ( Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicile penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.”

Codurile penale de la 1864 și de la 1936 au cuprins dispoziții ample în acest domeniu. Astfel, Codul de la 1864 conținea un capitol intitulat ” Crime și delicte contra proprietăților”, iar Codul penal de la 1936 conținea un titlu denumit ” Crime și delicte contra patrimoniului”.

Infracțiunea de tâlhărie își găsea reglementarea în Codul penal de la 1864 în cuprinsul Cărții a II-a, intitulată “ Despre crime și delicte în special despre pedepsele lor”, Titlul al IV-lea, numit “ Crime și delicte în contra particularilor”, Capitolul II “ Crime și delicte în contra proprietăților”, Punctul II “Tâlhării”, într-o variantă tip (art. 317), două variante agravate (art. 318-319) și tâlhăria care avea ca urmare moartea (art. 320).

Infracțiunea de tâlhărie în variantă tip sau simplă era prevăzută de Codul penal de la 1864 în art. 317, care stipula că:

“ (1) acela care, prin întrebuințare de violență în contra persoanelor, sau prin amenințări de a omorî sau de a răni îndată, va răpi lucrul altuia cu cuget de a și-l însuși pe nedrept, săvârșește o tâlhărie.

(2) Se socotește asemenea că comite o tâlhărie și acela care, surprins fiind în flagrant delict de furt, întrebuințează violență asupra unei persoane sau amenință că va omorî sau va răni îndată, spre a putea să scape1), sau să țină lucrul furat.

(3) Tâlhăria se va pedepsi cu recluziunea.”

Codul penal din 1936 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român. Adoptarea și aplicarea lui unitară pe întregul teritoriul Romaniei s-a impus și ca urmare a realizării Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, dată până la care se aplicau dispozițiile diverselor coduri penale ( în Transilvania – Codul penal maghiar, în Bucovina – Codul penal austriac, în Basarabia – Codul penal rus).

Codul penal de la 1936 incrimina infracțiunea de tâlhărie în Cartea a II-a numită “Crime și delicte în special”, ,, Titlul XIV ”Crime și delicte contra patrimoniului”, Capitolul II – “Tâlhăria și pirateria”,, Secțiunea I – “Tâlhăria” , art. 529 – 533. În art. 529 este incriminată tâlhăria în varianta simplă sau tip, iar în art. 530 – 533 erau descrise variantele agravate ale acesteia.

Articolul 529 din Codul penal de la 1936 prevedea că “ acela care ia prin violență sau amenințare, un lucru mobil, ce nu-i aparține, din posesiunea sau detențiunea altuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, comite delictul detâlhărie și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 3 la 8 ani, amendă dela 10.000 la 20.000 lei și interdicție corecțională dela 2 la 5 ani.”

Articolul 530 din Codul penal de la 1936 alin. 1 prevedea că “acela care, surprins fiind în flagrant delict de furt, întrebuințează violență sau amenințare, în scopul de a păstra lucrul furat, sau a distruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa, sau a coparticipanților săi.”

Tentativa delictelor prevăzute în această secțiune, conform art. 534 C.pen. 1936, se pedepsea.

În perioada anilor 1944-1989, s-au produs unele schimbări legislative în domeniul dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii. În această perioadă s-a adoptat Decretul nr. 192 din 1950 în care s-a definit noțiunea de obștesc. Actul normativ,sus citat, a marcat momentul în care apare pentru prima dată o ocrotire discriminatorie a patrimoniului dupa cum aceasta era particular sau obștesc.

Codul penal de la 1969, elaborat în contextul concepției socialiste asupra dreptului de proprietate, trata separat infracțiunile contra patrimoniului: Titlul III – ” Infracțiuni contra avutului personal sau particular” și Titlul IV – ” Infracțiuni contra avutului obștesc”. Această diferență de regim juridico-penal nu-și mai găsea justificarea dupa 1989 și, cu atât mai mult, după elaborarea Constituției din 1991. A existat o perioadă tranzitorie în care Curtea Constituțională prin mai multe decizii (nr. 31, 32, și 33 din 1993) a constatat că articolele din Titlul IV sunt parțial abrogate și că dispozițiile acestora se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție (art. 136 alin.(3) din Constituția revizuită prin Legea nr. 429/2003) – bunuri care formează obiectul exclusiv al proprietății publice. La una dintre aceste decizii Parchetul General a declarat recurs, susținând că dispozițiile referitoare la avutul obștesc nu ar fi neconstituționale. Judecarea recursului a dus la o nouă interpretare a Curții Constituționale, care a considerat că dispozițiile respective sunt în întregime neconstituționale și că ele ar fi implicit abrogate. Aceste decizii contradictorii au determinat convocarea plenului Curții Constituționale care, prin Decizia nr. I din 1993, a revenit la ideea abrogării parțiale. Mai mulți judecători au formulat însă o serioasă și întemeiată opinie separată, susținând necesitatea intervenției legiuitorului și abrogarea integrală a Titlului IV. Această dispută a fost curmată prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal ( Monitorul Oficial nr. 289 din noiembrie 1996) care, prin art. 1 pct.85, a stabilit că Titlul III din Partea specială va fi denumit ” Infracțiuni contra patrimoniului”, iar prin art. 1 pct. 100 a stabilit ca Titlul IV (Infracțiuni contra avutului obștesc), care cuprindea art. 223-235, se abrogă. În acest fel, în prezent, faptele care aduc atingere relațiilor patrimoniale sunt incriminate în Titlul III, ” Infracțiuni contra patrimoniului”.

La început, infracțiunile contra patrimoniului au fost împărțite în două grupări distincte, infracțiuni contra patrimoniului personal si infracțiuni contra avutului obștesc, art. 223-235 C.pen. Însă,prin Legea nr.140/1996, legiuitorul român a renunțat la această structurare a infracțiunilor contra patrimoniului, cele contra avutului obștesc, datorită realității socialiste din acea perioadă, nemaigăsindu-și utilitatea în cadrul normativ penal. Astfel, în noua reglementare, Codul penal prevede în Titlul III o singură categorie, numită Infracțiuni contra patrimoniului, care erau în concordanță cu prevederile Constituției României din 1991.

Codul penal de la 1969 incrimina în art.211 tâlhăria într-o variantă tip și două variante agravate, care se deosebeau prin specificul urmării acțiunii secundare care consta în vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă ori avea ca urmare moartea victimei. Conținutul tâlhărie prevăzut de art. 211 a fost modificat sau completat prin Legea nr.6/1973, Legea nr.140/1996 și Legea nr. 169/2002.

În acest cod penal infracțiunea de tâlhărie,în varianta tip sau simplă, era reglementată în alin. 1 al art.211 și consta în “ furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 18 ani. ”

Noul Cod penal ( adoptat prin Legea nr. 286/2009 – M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, actualizat cu modificările și completările aduse prin: Legea nr.27/2012, Legea nr. 63/2012, Legea 187/2012, Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, Decizia Curții Constituționale nr. 508/2014, Legea nr. 159/2014 și Decizia Curții Constituționale nr. 732/2014) prezină o structură asemănătoare Codului de la 1936, adoptată însă la particularitățile societății actuale. Astfel, Titlul II ”Infracțiuni contra patrimoniului” cuprinde tot cinci capitole: furtul, tâlhăria și pirateria, infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, distrugerea și tulburarea de posesie.

Doctrina penală a inclus infracțiunea de tâlhărie în cadrul faptelor de sustragere. Această clasificare are la bază, în mare, structura Codului penal de la 1936 ( Codul lui Carol al II-lea), în care Titlul XIV, Crime și delicte contra patrimoniului, cuprindea cinci capitole: furtul, tâlhăria și pirateria, delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, strămutarea de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății, jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.

SECȚIUNEA A II – A

ANALIZA INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE

§1. Conținut legal și condiții preexistente

1.1. Conținut legal

Potrivit art. 233 Cod penal, tâlhăria în varianta simplă sau tip, constă în ” furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmet de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea”.

Infracțiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip este o infracțiune complexă, în conținutul său intrând, conform prevederilor art.35 alin.(2), ” ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.” În cazul acestei infracțiuni sunt cuprinse in elementul său constitutiv infracțiunile distincte de furt (art.228 C.pen.) și infracțiunea de amenințare (art.206 C.pen.) .

Fiind o infracțiune complexă, tâlhăria are două obiecte juridice speciale, dintre care unul este principal, iar celălalt secundar. De aceea, acțiunea împotriva persoanei are rol adiacent, servind numai ca element de particularizare în raport cu infracțiunea de furt. În lipsa acesteia, fapta va fi încadrată în infracțiunea de furt simplu sau furt calificat.

1.2. Condiții preexistente

I. Obiectul infracțiunii

a). Obiectul juridic generic (de grup) îl reprezintă patrimonial persoanei în sens civil.

Obiectul juridic special este unul complex, având două obiecte juridice, unul principal reprezentat de relațiile sociale patrimoniale privind bunul sustras prin săvârșirea activității infracționale (posesia sau detenția asupra bunurilor mobile) și unul secundar sau adiacent, caracterizat de relațiile sociale privitoare la viața, săanătatea, integritatea corporală și libertatea persoanei.

În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice, private ori publice, îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri. În ceea ce privește obiectul juridic secundar, acesta va fi determinat de felul acțiunii adiacente ( libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viața,onoarea persoanei).

b). Obiectul material

Obiectul material constă în primul rând, în bunul mobil care tentează autorul faptei, acțiunea principal în cazul infracțiunii de tâlhărie fiind furtul.

Noțiunea de „bun mobil” corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin aceea că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea. De asemenea, sunt considerate bunuri mobile banii, titlurile de credit, precum și orice alte valori, echivalând cu banii.

Fiind inclusă în conținutul său folosirea de violențe sau amenințări, ca obiect material al infracțiunii de tâlhărie poate fi și corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă activitatea secundară a făptuitorului, care a fost deposedată de bun ori persoana care a intervenit pentru a-l prinde pe făptuitor, cât și lucruri aparținând acestora ( îmbrăcăminte, alte lucruri distruse în cadrul acțiunii violente).

În practica judiciară s-a reținut o singură infracțiune de tâlhărie într-o cauză în care furtul săvârțit a avut ca obiect material bunuri din patrimoniul comun, aparținând mai multor persoane, chiar dacă violențele au avut o pluralitate de victime.

II. Subiecții infracțiunii

a). Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană fizică sau juridică care îndeplinește condițiile răspunderii penale, nefiind circumstanțiat de către legiuitor, indiferent de forma acesteia ( tentativă, faptă consumată etc), care sustrage din posesia sau detenția altei persoane un bun material prin utilizarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

În principiu, persoana care săvârșește infracțiunea de tâlhărie nu are niciun drept asupra bunului mobil pe care îl sustrage, însă sunt incidente prevederile art. 233 C.pen. și în cazul în care făptuitorul ar avea un drept de proprietate în tot sau in parte,asupra bunului sustras, astfel încât, subiect activ al infracțiunii de tâlhărie ar putea fi chiar proprietarul, care prin utilizarea mijloacelor prevăzute de norma de incriminare săvârșește acțiunea de luare a bunului care în acel moment se află în posesia legitimă a altei persoane.

Participația penală în cazul infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 233 C.pen., este posibilă sub toate formele (instigare, complicitate materială sau morală anterioară), chiar și sub forma coautoratului , când infracțiunea este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. În cazul săvârșirii infracțiunii ”de trei sau mai multe persoane împreună” se va reține circumstanța agravantă legală prevăzută de art. 77 lit. a) C. pen.

În practica judiciară s-a reținut instigarea la infracțiunea de tâlhărie, în cazul determinării unei alte persoane să deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i cu spray paralizant pentru a înfrânge opunerea acesteia, urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului și aplicarea de lovituri și cu urmarea unor vătămări corporale.

Există coautorat și atunci când, în baza unei înțelegeri prealabile, inculpatul a transportat cu autoturismul proprietate personală în apropierea locuinței victimei, i-a întrerupt iluminatul electric, dândule posibilitatea acestora să o deposedeze pe victimă, prin violență, de o importantă sumă de bani și să-și asigure scăparea.

Participarea la plănuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre ceilalți participanți în legătură cu atragerea părții vătămate în locul unde a fost agresată și participarea la împărțirea folosului realizat prin săvârșirea tâlhăriei constituie elemente ce caracterizează complicitatea morală la fapta prevăzută de legea penală.

Se va reține complicitatea morală în situația în care o persoană sfătuiește unul dintre participanși în legătură cu atragerea persoanei vătămate la locul unde a fost agresată și participarea la folosul realizat prin săvârșirea tâlhăriei.

Dacă actele de violență sau amenințare sunt exercitate împotriva unui funcționar care exercită o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, va exista concurs între infracțiunea de tâlhărie și cea de ultraj.

b). Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie în varianta simplă sau tip poate fi orice persoană, fiind cea ale cărei bunuri au fost sustrase sau față de care s-au comis acțiunile de violență, amenințare sau constrângere în legătură cu luarea bunurilor , ori acea sau acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența sau amenințarea).

În cazul acestei infracțiuni trebuie făcută diferența între subiectul pasiv al acțiunii de luare și subiectul pasiv al celei de constrângere. În ceea ce privește acțiunea de luare, subiect pasiv poate fi detentorul sau posesorul bunului sustras, iar în cazul acțiunii de constrângere poate fi orice persoană care i-a contact cu făptuiorul și față de care s-a comis actul de constrângere, nu numai detentorul sau posesorul bunului sustras.

Este de precizat că, în cazul infractțiunii de tâlhărie, victima actelor de violență sau amenințare poate fi numai o persoană fizică, în timp ce victima acțiunii principale, cea de furt, ar putea fi atât persoana fizică, cât și cea juridică.

În situația în care o persoană intervine în ajutoararea unei alteia pentru a împiedica autorul să sustragă bunurile suntem în prezența a doua subiecte pasive, cel constrâns și cel care intervine, care este subiect pasiv al acțiunii de violență sau amenințare.

S-a reținut ca în noaptea de 27/28 aprilie 1999, inculpatul L.C. a consumat băuturi alcoolice la domiciliul său, hotărând să sustragă păsări de la familia P., domiciliată în aceeași comună. Inculpatul a luat asupra sa trei sacoșe, un ciomag, un patent și mai multe bucăți de sfoară. Ajungând la domiciliul părților vătămate, inculpatul a escaladat gardul și a sustras o curcă și un curcan. Partea vătămată P.T., a fost alarmat de catre soția sa și a pornit în urmărirea inculpatului care se îndrepta spre câmp. Inculpatul a abandonat păsările și a lovit părțile vătămate, cu ciomagul peste față ( în cazul părții vătămate P.T.), respectiv cu patentul în zona feței ( în cazul părții vătămate P.M.).

În cazul în care bunurile sustrase, ce formează obiectul material al infracțiunii, aparțin unor persoane diferite sau asupra lor există mai multe drepturi patrimoniale diferite suntem în prezența unei pluralități de subiecte pasive. S-a reținut că inculpatul a acostat, pe stradă, pe B.I. și H.D., precum și pe H.V., P.C. și S.F., pe care i-a amenințat și lovit, deposedându-i de sumele de bani și unele bunuri pe care le aveau asupra lor.

Dacă infracțiunea de tâlhărie se săvârșește concomitent asupra mai multor persoane diferite, prin amenintări sau violențe, se vor reține tot atâtea infracțiuni de tâlhărie diferite câți subiecți pasivi sunt, aflate în concurs ideal și nu o singură infracțiune. S-a reținut că săvârțirea infracțiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane, constituie infracțiuni de tâlhărie diferite aflate în concurs ideal, atunci când inculpatul, împreună cu alte 3 persoane, au oprit autotrenul condus de partea vătămată C.N., în care se afla și partea vătămată M.N. Urcând în cabina autotrenului, inculpatul le-a amenințat și agresat fizic pe cele două părți vătămate, care au reușit să fugă, abandonându-și bunurile, pe care inculpații le-au însușit.

Dacă infracțiunea de tâlhărie se săvârșește asupra unor bunuri apartinând mai multor persoane, dar care aparțin aceluiași patrimoniu, se va reține o singură infracțiune de tâlhărie. În speța la care se referă această soluție, inculpații au pătruns în locuința părții vătămate, o familie compusă din patru persoane, pe care le-au lovit și au sustras bunuri ale acestora în valoare de 2 milioane de lei.

Infracțiunea de tâlhărie nu este condiționată de săvârșirea acesteia într-un anumit loc sau timp. Locul sau timpul săvârșirii tâlhăriei poate influiența încadrarea faptei în varianta simplă sau calificată.

La infracțiunea de tâlhărie situația premisă se referă la, pe de-o parte,la actiunea principală, iar pe de altă parte la acțiunea secundară sau adiacentă. În ceea ce privește acțiunea principală, adică furtul, situația premisă constă în existența unor bunuri care au o anumită poziție în sfera patrimonială a altor persoane, poziție care în mod ilicit a fost schimbată prin săvârșirea faptei de tâlhărie. Situația premisă a acțiunii secundare, adică a actelor de violență sau amenințare, presupune prezența unei persoane fizice în timpul executării acțiunii de furt sau imediat după consumarea sau întreruperea aceteia, persoană împotriva căreia este îndreptată acțiunea secundară.

§2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie

2.1. Latura obiectivă

a). Elementul material al infracțiunii de tâlhărie este unul complex, fiind alcătuit dintr-o acțiune principală, care este și acțiunea scop, furtul, și anume luarea unui bun din posesia sau detenția unei persoane, fără consimțământul acesteia. Luarea presupune fie o remitere voluntară a bunului, ca urmare a a exercitării violențelor sau amenințărilor, fie abandonarea, pierderea contactului cu bunul în urma violențelor sau amenințărilor săvârșite de către făptuitor. și o acțiune secundară sau adiacentă, reprezantată de fapta de lovire, amenințare, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

S-a reținut săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în această modalitate , într-o cauză în care inculpatul a amenințat victima că îi va aplica o lovitură de cuțit dacă nu îi va da lănțișorul de la gât, bun pe care și l-a însușit.

Acțiunea principală, furtul, presupune două acte, unul de deposedare și altul de împosedare. Acțiunea secundară se poate realiza prin întrebuințarea de violențe, amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Acte de constângere, în forma violenței, se află în directă și imediată legătură, obiectivă și subiectivă, cu infracțiunea de furt, realizând astfel conținutul infracțiunii complexe de tâlhărie.

Acțiunea principală a elementului material al infracțiunii de tâlhărie se poate realiza sub oricare din variantele infracțiunii de furt – simplu sau calificat – cu scopul de însușire sau folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situația în care furtul s-a consumat, cât și în ipoteza în care furtul a rămas doar în faza de tentativă, iopteză în care va exista o tentativă la infracțiunea de tâlhărie.

Acțiunea secundară sau adiacentă este realizată prin săvârșirea de violențe și amenintări, prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Violența constă într-o constrângere fizică exercitată asupra persoanei vătămate de natură a-i produce suferințe fizice sau leziuni traumatice ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 zile, respectiv cele prevăzute de art. 193 alin. (1) și (2). În acest caz, infracțiunea de loviri și alte violențe este absorbită de infracțiunea de tâlhărie.

Violența fizică se poate concretiza nu numai într-o faptă contra integrității corporale sau sănătății persoanei ( lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală), dar și printr-o faptă contrară libertății persoanei, cum este cea arătată în art. 205 C.pen. (lipsirea de libertate în mod ilegal).

Pentru existența infracțiunii este necesar ca “violențele” să fie săvârșite direct împotriva persoanei vătămate și nu împotriva unor bunuri, deși, violențele asupra unor bunuri pot constitui și ele, uneori o amenințare. Dacă violența față de lucruri întrunește elementele constitutive ale distrugerii, se vor aplica regulile privind concursul de infracțiuni.

Pentru existența laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, violența trebuie să fie exercitată asupra persoanei (victimei), existând, însă și situații în care violența asupra bunurilor poate constitui amenințare, și anume: în cazul tăierii anvelopelor pentru ca victima să nu poate fugi, tăierea firelor telefonice sau ale soneriei, uciderea câinelui care o însoțea pe victimă, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion în scopul de a o incendia).

Prin “ punerea victimei în stare de inconștiență” se înțelege folosirea de narcotice sau alte substanțe de natură să provoace starea de inconștiență a victimei, de exemplu: administrarea unui somnifer, urmată de sustragerea bunurilor. S-a reținut infracțiunea de tâlhărie, în această modalitate într-o cauză în care inculpatul a servit persoana vătămtă cu o sticlă de bere în care a introdus un sedativ puternic, iar după ce aceasta a intrat într-un somn profund, i-a luat geanta diplomat și două genți de voiaj.

Prin punerea victimei “ în neputință de a se apăra ” se înțelege aducerea acesteia în starea de a nu se mai putea folosi de posibilitățile de apărare datorită acțiunii de imobilizare, legare, punerea unui căluș în gură etc. Atfel, nu constituie infracțiune de tâlhărie fapta aceluia care sustrage un bun de la un copil, care prin starea sa cauzată de vârstă, nu se poate apăra, ci numai infracțiunea de furt, dacă infractorul nu folosește violența sau amenințări.

Acțiune secundară, în una din modalitățile menționate, are un anumit scop și este întrebuințată pentru săvârșirea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Între acțiunea secundară și cea principală trebuie să existe o legătură de la mijloc la scop, dar numai dacă prima activitate a fost realizată de făptuitor cu puțin timp înainte sau imediat după săvârșirea furtului.

Inculpații, hotărând să sustragă bunurile părții vătămate, au urmarit-o când a coborât din troleibuz, au pulverizat asupra ei un spray lacrimogen, care i-a anulat orice posibilitate de a vedea, au imobilizat-o și, conducând-o la locuința unuia dintre ei, au luat toate lucrurile cu care era îmbrăcată, după care au scos-o din locuință și au abandonat-o. Prin acțiunile lor, inculpații nu au urmarit nicio altă finalitate decât cea prevăzută de lege pentru infracțiunea de tâlhărie. Acțiunea adiacentă, de a duce partea vătămată în domiciliul lor, în scopul menționat, nu poate constitui conținutul unei alte infracțiuni, respectiv al celei de lipsire de libertate, deoarece ea este absorbită, natural, de infracțiunea complexă.

De asemenea, pentru existența infracțiunii de tâhărie se mai cere ca violența să fie efectivă și să aibă posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate. Nu este necesar ca aceasta să îndeplinească caracterulunei forțe irezistibile. În doctrină au existat controverse în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei constând în însușirea unui bun pe care infractorul îl sustrage, prin surprindere, din mâna victimei, fugind cu acesta.

Au existat argumente care să susțină opinii diferite. Astfel, în practica judiciară s-a hotărât că deposedarea părții vătămate de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea unei acțiuni violente de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracțiunea de furt și nu cea de tâlhărie, deoarece lipsește actiunea adiacentă a elementului material la care se referă art. 211 C.pen.

A fost considerată ca fiind furt și nu tâlhărie, fapta prin care infractorul a apucat partea vătămată și a ridicat-o in aer, iar la coborâre i-a sustras din buzunar suma de 7500 lei, deoarece inculpatul nu a folosit împotriva părții vătămate violența sau amenințarea pentru a-i lua banii, și nici nu a folosit asemenea mijloace pentru păstrarea banilor furați.

Potrivit altor opinii, faptele mai sus arătate constituie infracțiuni de tâlhărie și nu furt. Aceste opinii sunt însă greșite, deoarece nu orice acțiune brutală prin care se urmărește luarea ilegală a bunului constituie violență în sensul prevederilor art. 233 C.pen., ci numai aceea care se exercită asupra unei persoane vătămate este îndreptată către înfrângerea unei împotriviri din partea sa, în scopul abandonării lucrului în mâinile agresorului.

Referitor la aspectele semnalate, e posibil ca victima, fie intuind intenția infractorului, fie revenindu-și de îndată din starea de surprindere, să opună rezistență acestuia. Chiar și în această situație, fapta va constitui infracțiunea de tâlhărie, deoarece făptuitorul săvârșind-o, a adus atingere și relațiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea persoanei.

Când, pentru a-și asigura scăparea, făptuitorul exercită violențe împotriva politistului sau jandarmului care încearcă să-l imobilizeze ori care se află în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, comite infracțiunea de tâlhărie în concurs ideal cu cea de ultraj în formă agravată, prevăzută de art.257 alin.(3) C.pen.

b). Urmarea imediată a infracțiunii de tâlhărie în varianta tip consta în diminuarea patrimoniului unei persoane, precum și în vătămarea corporală, afectarea integrității fizice ori psihice a acesteia prin săvârșirea acțiunii infracționale.

Ca și la infracțiunea de furt, urmarea imediată, constă în rezultatul trecerii unui bun mobil din posesia sau detenția legitimă a unei persoane, fără consimtământul acesteia, în stăpânirea de fapt a faptuitorului, prin realizarea acțiunii principale a elementului material al infracțiunii, și anume, furtul.

c). Raportul de cauzalitate presupune ca actele de violență, amenințare sau constrangere să fi fost săvârșite cu scopul favorizării săvârșirii furului, pentru a păstra bunul furat, pentru a înlătura urmele infracțiunii, ori pentru a-și asigura scăparea, indiferent dacă scopul s-a realizat sau nu, dacă bunul a rămas la infractor sau dacă acesta a reușit să scape.

Trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea infracțională și rezultatul acesteia, în ceea ce privește acțiunea scop al elementului material, cea adiacentă, având ca rezultat starea de pericol va rezulta din materialitatea faptei.

Rezultă din materialitatea faptei în privința acțiunii secundare, trebuind să fie dovedită legatura între acțiunea principală și cea adiacentă.

2.2. Latura subiectivă

Forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip este intenția directă, atât în ceea ce privește acțiunea principală a elementului material, și anume furtul, cât și în ceea ce-o privește pe cea adiacentă reprezentată de violențe, amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Făptuitorul prevede și urmărește rezultatul faptei sale, acesta alegând să comită furtul prn violență sau amenințare ori

prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și prin folosirea acestor mijloace pentru păstrarea bunului sustras, ștergerea urmelor infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea.

Inculpații au convenit cu partea vătămată, în luna iunie 1992, să le amenajeze în imobilul său un spațiu comercial, în care scop i-au dat suma de 30.000 lei. Partea vătămată a închiriat spațiul unei alte persoane și nu a restituit banii luați de la inculpați, ceea ce a dat naștere unor conflicte. Inculpații, pentru a rezolva singuri acest litigiu, când partea vătămată a trecut prin fața localului lor au imobilizat-o și, prin acte de lovire, i-au luat îmbracămintea, ceasul și banii ce se aflau asupra ei. La intervenția organului de poliție, sesizat de partea vătămată, inculpații au restituit acesteia bunurile sustrase. Constituie infracțiunea de tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe. Constituie infracțiunea de furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimtământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Rezultă că obiectul material al infracțiunii de tâlhărie îl constituie un bun sustras prin acte de constângere, iar pe plan subiectiv, făptuitorul urmărește să intre în posesia acelui bun cu scopul de a dispune de el, fără drept. În speță, este incontestabil că inculpații au intrat în posesia bunurilor sustrase prin deposedarea părții vătămate prin acte de violență. Referitor la scopul luării bunurilor, din probe rezultă că inculpații au urmărit să-și rezolve un litigiu patrimonial, în afara cadrului legal, adică să-și facă dreptate singuri. S-a dovedit, astfel, că inculpații au sustras de la partea vătămată atât o sumă de bani, cât și ceasul și obiecte de îmbrăcăminte și că le-au restitui acesteia numai după ce a fost sesizată poliția și la intevenția repetată a acesteia. Însușirea pe nedrept există și în situația în care bunul este reținut pe nedrept de către inculpat în scopul de a determina persoana vătămată să îndeplinească în afara cadrului legal pretențiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial, întrucât, în aceste situații, persoana vătămată este constrânsă să îndeplinească pretențiile făptuitorului pentru redobândirea bunurilor, astfel făptuitorul dispunând de ele. Prin această conduită, în împrejurările de fapt expuse, inculpații nu au făcut altceva decât să-și însușească, în sensul legii penale, prin violență, bunurile menționate.

Hotărârea infracțională de a săvârși infracțiunea de tâlhărie poate apărea la începutul efectuării activității infracționale sau poate apărea pe parcursul săvârșirii ori după consumarea furtului, momentul luării hotărârii variind în funcție de interveniența unor împrejurări pe care infractorul nu le-a avut în vedere. De asemenea, intenția de a săvârși infracțiunea de tâlhărie poate apărea în momentul în care condițiile obiective avute în vedere de către acesta la începutul activității infracționale s-au schimbat, de exemplu, infractorul pătrunde într-o locuință, dar acolo,găsind o persoană, întrebuințează violența pentru a o deposeda de bunuri, pune pesoana vătămată în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru a putea păstra bunul sustras și pentru a-și asigura scăparea.

Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie include în sfera scopului specific furtului și scopul folosirii violenței, amenintării (intenția calificată prin scop). Violențele exercitate în alt scop decât cel limitativ prevăzut de lege nu mai pot constitui acțiunea adiacentă a elementului material al tâlhăriei.

Trebuie să existe atât scopul însușirii bunului sustras, cât și exercitarea constrângerii, amenințărilor sau violențelor în scopul luării ori păstrării bunului sustras, al asigurării scăpării, respectiv al înlăturării urmelor infracțiunii. Nu prezintă interes importanța mobilul cu care a fost săvârșită fapta.

2.3. Forme, modalități și sancțiuni

I. Forme

Infracțiunea de tâlhărie în varianta tip, reglementată de art. 233 C. pen., fiind o infracțiune comisivă și intenționată, este susceptibilă de desfășurare în timp. Actele preparatorii, deși sunt posibile, nu sunt incriminate. Acestea sunt posibile atât în raport cu acțiunea principală – furtul, cât și cu cea adiacentă – violențe, amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, ele putând fi de natură materială (de ex. procură mijloace ca arme, narcotice, pentru exercitarea violenței, amenințării) sau morală (culege anumite date sau informații cu privire la locul săvârșirii faptei sau despre victimă).

Dacă actele pregătitoare (de exemplu, procurarea unor substanțe narcotice, a unei arme etc) au fost efectuate de o altă persoană și folosite de autor la săvârșirea infracțiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea infracțiunii de tâlhărie, căpătând relevanță juridică în momentul săvârșirii faptei.

Dacă inculpatul nu a luat niciun bun de la partea vătămată față de care a întrebuințat amenințări în scop de furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de tâlhărie în varianta consumată.

În cazul infracțiunii de tâlhărie în varianta tip, tentativa este posibilă, fiind incriminată sancționarea săvârșirii ei în art. 237 C. pen. Aceasta se realizează prin consumarea violențelor și rămânerea acțiunii de deposedare – împosedare în faza de tentativă. Este posibilă tentativa întreruptă sau impropie ori relativ improprie, însă nu și tentativa perfectă.

Infracțiunea de tâlhărie se consumă în momentul executării acțiunii principale – furtul, s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente, adică prin întrebuințarea de violență sau amenințare, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie să fie consumată se cere ca principala componentă, furtul, să fie epuizată prin însușirea bunului dacă acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componența sa adiacentă, întrebuințarea de violente sau amenințări, s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie.

În ipoteza în care acțiunea principală (furtul) este numai încercată sau a rămas fără rezultat, dar rezultatul mai grav al actiunii adiacente (lovirea sau alte violențe care a produs leziuni traumatice sau a afectat sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată în zile de îngrijiri medicale de cel puțin 90 de zile) s-a produs,fapta este considerată consumată. Potrivit art. 36 alin.3 C.pen., infracțiunea complexă săvârsită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea complexă consumată. Observăm că în acest caz, deși acțiunea principală este neconsumată, printr-o ficțiune este considerată drept consumată dacă acțiunea adiacentă, praeterintenționată a produs un rezultat mai grav și acesta s-a realizat.

Pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat prin însușirea bunului, dacă acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componența sa adiacentă, întrebuințarea de violențe sau amenințări, s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie.

Smulgerea unui lanț de la gâtul părții vătămate constituie infracțiunea de tâlhărie in forma consumată, iar nu tentativă la infracțiunea tâlhărie, deoarece furtul, care constituie infracțiunea principală a infracțiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanțul de la gâtul părții vătămate, chiar dacă bunurile sustrase nu au fost găsite asupra inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârșirii faptei.

Infracțiunea de tâlhărie, ca și furtul, este susceptibilă de activitate infracțională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ și deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acțiunea adiacentă, de întrebuințare a mijloacelor de constrângere, în aceeași măsură poate fi prelungită, prin acte succesive o sustragere, actiunea principală și deci, fapta de tâlhărie. Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări grave, moartea victimei) și deci, de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz, procesul cauzal al activității infracționale se prelungește în timp. În cazul unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.

Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urări de o gravitate progresivă (de ex. vătămări corporale grave, moartea victimei) și deci de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei. În acest caz, procesul cauzal al activității infracționale se prelungește de asemenea în timp.

II. Modalități

Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă în varianta simplă sau tip, de mai multe modalități normative. Astfel, în varianta tip există modalitatea normativă a violențelor și a altor mijloace executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor faptei ori pentru a-si asigura scăparea.

Actul provocator, în oricare dintre modalitățile sale, trebuie să fi fost de așa natură să fi trezit în persoana împotriva căreia a fost îndreptat o intensă reacție psihică, o stare de tulburare puternică sau o puternică emoție. Pentru existența circumstanței atenuante a provocării este necesar să existe o legătură de la cauză la efect între actul provocator și tulburarea psihică sau emoția sub stăpânirea căreia s-a săvârșit infracțiunea. Reglementarea prin lege a provocării are la bază ideea că acțiunea ilicită a provocatorului constituie cauza săvârșirii infracțiunii și că infractorul nu ar fi comis fapta fără existența acțiunii provocatoare. Or, inculpatele au deposedat partea vătămată, prin violență, de mai multe bunuri, nefiind posibilă provocarea. Obiectiv, provocarea nu este posibilă în cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie și, în general, a infracțiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.

Acestor modalități normative poate să le corespundă o varietate de modalități faptice în raport cu acțiunea principală, furtul, ca și cu acțiunea secundară sau adiacentă, în funcție de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalități faptice este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cadrul procesului de individualizare judecătorească.

În cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie în modalitatea punerii victimei în neputință de a se apăra, prin imobilizare, lipsirea de libertate a victimei pe timpul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie se absoarbe în conținutul constitutiv al acestei infracțiuni. Dacă, însă, timpul în care victima este lipsită de libertate depășește timpul cât s-a desfășurat comiterea infracțiunii de tâlhărie, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, cât și elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie. Dacă punerea victimei în neputință de a se apăra, prin imobilizare, în scopul sustragerii bunurilor a avut ca urmare moartea victimei, fapta de tâlhărie îmbracă forma agravată a infracțiunii,întrucât moartea victimei este urmarea infracțiunii de tâlhărie.

Furtul săvârșit prin amenințarea cu un pistol-brichetă constituie infracțiunea de tâlhărie, întrucât obiectul pe care inculpatul l-a avut asupra sa avea forma unui pistol, fiind de natură să creeze o stare de temere și de panică, având în vedere împrejurările în care a fost folosit. Persoanele amenințate cu pistolul-brichetă au fost încredințate că acel obiect este o armă de foc, iar din această cauză s-au conformat cerințelor inculpatului, și anume au ținut mâinile la vedere, au scos banii din casa de marcat și i-au înmânat acestuia, după care, tot la cererea inculpatului, s-au așezat pe podea.

III. Sancțiuni

Potrivit art.36 C.pen., ” infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune”. De asemenea, infracțiunea complexă cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare (în cazul infracțiunii de tâlhărie acțiunea secundară fiind violența, amenințarea), se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată.

Conform normei de incriminare, și anume, art. 233 C. pen., infracțiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip, ”se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

Având în vedere limitele de pedeapsă, Noul Cod penal va constitui legea penală mai favorabilă. Potrivit art. 12 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod penal, pedeapsa complementară va fi aplicată potrivit legii care a fost identificată ca infracțiune mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă, în cazul de față, NCP.

Dispozițiile art.62 alin. (1) C.pen. se aplică corespunzător, astfel încât, dacă prin săvârșirea infracțiunii infractorul a urmărit obținerea unui folos material, pe langă pedeapsa închisorii, acestuia i se poate aplica și pedeapsa amenzii.

Potrivit dispozițiilor art. 1121 alin.(1) lit.h). C. pen., instanța va putea dispune luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse pentru infracțiunile comise împotriva patrimoniului. Pentru luarea acestei măsuri, conform alin.(2) al art.1121, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: ” valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței să depășească în mod vădit veniturile obținute de acesta în mod licit”, precum și condiția ca ” instanța să aibă convingerea că bunurile respective provin din săvârșirea unei infracțiuni împotriva patrimoniului”, în cazul acesta, din săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

”Conform alin. (4) al aceluiași articol, ” prin bunuri se întelege și sumele de bani”. Alin. 6 stipulează că: ” Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora”. Se confiscă de asemenea, conform alin. 7 ”bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea”. Potrivit alin. 8”confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite in perioada de 5 ani prevazută de alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.”

Potrivit alin. (5), ” la stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată sau membrii familiei acesteia.”

Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune complexă, conform art. 37 C. pen., ” este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.”

2. 4. Elemente procesuale referitoare la infracțiunea de tâlhărie

Infracțiunea de tâhărie se urmărește și se judecă potrivit regulilor de procedură penală obișnuită. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Chiar și atunci când în conținutul complex al tâlhăriei intră un furt care se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 2311 C.pen.), urmărirea penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o infracțiune complexă, cu un grad de pericol ridicat.

Competența de efectuare a urmăririi penale revine organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sub controlul și supravegherea procurorului (57 C.proc.pen.).

Infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile art. 233 Cod penal, se judecă în primă instanță de judecătoria competentă teritorial, conform art. 35 din Codul de procedură penală, în complet format din 1 judecător, în apel în complet format din 2 judecători.

2. 5. Noțiuni criminologice privind infracțiunea de tâlhărie

În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o infracțiune. În sens penal, mai strict se adaugă și existența unei hotărâri de condamnare.

În definirea noțiunii de infractor trebuie pornit de la legătura organică ce există între fapta comisă și făptuitorul acesteia. Pentru a identifica elementele definitorii ale noțiunii de infractor este necesar să ne raportăm la trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Art.15 C.pen. definește infracțiunea ca fiind ” fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Astfel, infractorul este persoana care a săvârșit, cu vinovăție, o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă acestuia.

Unele teorii criminologice susțin că acțiunile delincvențiale provocate sau favorizate de către mediu se produc sub formă de tulburări de socializare. Dintre mediile care vor influiența criminalitatea, pot fi enumerate: mediile familiale și școlare, mediile de lucru, de locuit, de viață curentă, nivele social industriale și economice, bandele de adolescenți etc. Contribuie ,de asemenea, la creșterea nivelului infracțional atitudinile negative ale individului, acesta prezentând un dezinteres pentru dobândirea pe cale legală a celor necesare subzistenței, precum și tendința de îmbogățire ușoară, fără a fi nevoie să muncească.

Unele teorii consideră criminalitatea ca un rezultat al stării de frustrare a indivizilor și grupurilor defavorizate social și economic, incapabile să atingă, prin mijloace licite, scopurile (obiectivele) valorizate de societate. Autorii consideră că acești oameni împărtășesc aceleași dorințe și idealuri de realizare socială ca și componenții claselor favorizate, dar ei nu le pot atinge pe căi licite. De aici ar rezulta o tensiune socială, o stare de frustrare individuală și colectivă care conduce la săvârșirea faptelor penale.

Printre factorii care influiențează săvârșirea infracțiunilor contra patrimoniului se află și șomajul, acesta atacând ” în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale. […] Anumite studii evocă o creștere puternică a procentului de tâlhării, furturi, înșelăciuni etc. în perioadele de recesiune economica.” Scăderea nivelului de trai se accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata șomajului.

Pentru combaterea săvârșirii infracțiunilor contra patrimoniului un rol important îl are societatea, prin intermediul cetățenilor săi, care ar trebui să fie vigilenți la încercările infractorului de a profita de lipsa lor de grijă în acordarea încrederii unor persoane necunoscute, situații care ușurează săvârșirea activității infracționale.

Infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, ce prezintă un grad de periculozitate ridicat datorat modului în care sunt în conținutul său fiind întrunite cumulativ elemente constitutive ale furtului simplu și al amenințării. Aceasta prezintă un grad de periculozitate ridicat datorat modului în care sunt efectuate actele de violență, amenințări ce sunt susceptibile de a aduce victima în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, astfel că se impune o reacție represivă pentru prevenirea și combaterea acestui tip de activitate infracțională.

Infracțiunile de tâlhărie, în marea majoritate a cazurilor se comit de către indivizi cu un nivel scăzut de pregătire școlară și cu mari carențe educative sau care provin din medii familiale în care lipsește interesul de a asigura o socializare corecta a copiilor prin implementarea unei autorități care să-i formeze acestuia valori morale pozitive.

Se consideră necesară o reacție represivă a societății ”prin fixarea unor pedepse juste și severe care să determine reducerea disponibilității indivizilor pentru săvârșirea faptelor penale”, dar și a uneia preventive prin care se urmărește resocializarea infractorului în locurile de detenție și ținerea acestuia sub observație pe durata executării pedepsei, dar și după executarea acesteia.

SECȚIUNEA A III – A

TÂLHĂRIA ÎN VECHEA ȘI ACTUALA REGLEMENTARE – COMPARAȚIE –

În Titlul II al părții speciale a Codului penal în vigoare, Capitolul II sunt incriminate infracțiunile împotriva patrimoniului săvârșite prin violență, respectiv tâlhăria în varianta tip sau simplă, tâlhăria calificată, pirateria, tâlhăria urmată de moartea victimei, fiind păstrate în mare dispozițiile din Codul penal anterior, cu precizarea că s-a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare prevazute de fostul Cod penal.

În actuala reglementare nu mai subzistă unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în cuprinsul art. 211 din Codul penal anterior, referitor la “ tâlhăria săvârșită de doua sau mai multe persoane împreună”, “ tâlhăria comisă în timpul unei calamități ” și “ tâlhăria comisă într-o locuință ori în dependințe ale acesteia”.

Codul penal intrat în viguare la 1 februarie 2014 a redus limita minimă a pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie de la 3 ani la 2 ani, iar limita maximă de la 18 ani la 7 ani. Totodată, formele agravate au fost reglementate într-un articol distinct, și anume, art. 234 C.pen. intitulat ”Tâlhăria calificată”.

1. Condiții preexistente

Obiectul juridic special al infracțiunii de tâlhărie îl constituie relațiile sociale privitoare la ocrotirea patrimoniului, dar și, în subsidiar, relațiile sociale referitoare la protejarea atributelor esențiale ale persoanei, precum viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea.

Obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este unul complex, fiind alcătuit dintr-un obiect principal, și anume,bunurile mobile, dar și imobile prin natura lor, care sunt scoase din această stare și apoi sustrase, precum și imobilele prin destinație ( de exemplu, sustragerea unui animal de muncă). Sunt considerate, de asemenea, bunuri mobile, recoltele după ce au fost desprinse de sol, fructele desprinse de tulpini, care pot deveni obiect material al acțiunii principale ce alcătuiește elementul material al infracțiunii de tâlhărie simplă. Banii, sunt considerați bunuri mobile.

În componența obiectului material, pe lângă obiectul material principal, intră și o valoare concretă adiacentă ce constă în atributele principale ale persoanei,cum ar fi viața, sănătatea, integritatea corporală,libertatea.

2. Subiecții infracțiunii

Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă de a fi săvârșită în toate formele participației penale (coautorat, instigare, complicitate). În cazul acestei infracțiuni există coautorat chiar și în situația în care făptuitorii au realizat, fiecare, elemente diferite ale infracțiunii, în sensul că,unii au realizat furtul, iar alții au efectuat violențele, amenințările.

Subiect activ poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile generale ale raspunderii penale și care nu are niciun drept asupra bunului sustras din posesia sau detenția altei persoane. Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi chiar proprietarul, care prin utilizarea mijloacelor prevăzute de norma de incriminare săvârșește acțiunea de luare a bunului care în acel moment se află în posesia legitimă a altei persoane.

Comiterea actelor de agresiune de către făptuitor, urmată de însușirea bunurilor de catre persoane incredintate de aceasta ca ii apartin, constituie infractiunea de talharie savârșită in modalitatea participatiei improprii, prevazută în art.31 alin. (2) C.pen. Invocarea de către făptuitor a unui drept asupra bunurilor sustrase în condițiile menționate este irelevantă, valorificarea pretențiilor nefiind permisă decât pe căile prevăzute de lege (C.S.J., s.pen.,dec. nr. 2180/2002).

Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, ale cărei bunuri mobile au fost sustrase de catre infractor prin săvârșirea activității infracționale sau asupra careia au fost exercitate violențele, amenințarile, constrângerea. Trebuie, însă menționat că, în ceea ce privește activitatea principală a elementului material, furtul, poate fi subiect pasiv,atat persoana fizică, cât și cea juridică, însă numai persoana fizică poate fi subiect pasiv al activității adiacente, și anume violențele, amenințările, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

În cazul acestei infracțiuni contra patrimoniului există o situație premisă, care constă în existența bunului în posesia sau detenția subiectului pasiv la momentul sustragerii.

3. Latura obiectivă

Elementul material constă în două activităși infracționale, dintre care una principală, furtul,adică luarea unui bun mobil din posesia sau detenția legitimă a unei persoane fără consimtământul acesteia, și una adiacentă sau secundară, reprezentată de efectuarea de violențe, amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Urmarea imediată rezidă din împosedarea infractorului cu bunul sustras,precum si starea de pericol cu privire la viața, sănătatea, integritatea corporală sau libertatea psihică în care se află persoana vătămată în urma acțiunilor de violență, amenințări, constrângeri.

Legătura de cauzalitate în cazul acestei infracțiuni rezultă ex re, adică din materialitatea faptei, aceasta netrebuind dovedită.

4. Latura subiectivă

Forma de vinovăție cu care se săvârșește infractiunea de tâlhărie este intenția directă. Trebuie să existe scopul însușirii bunului pe nedrept, cât și exercitarea violențelor, a constrângerii, a amenințărilor în scopul împosedării ori păstrării bunului sustras, pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea sau pentru a înlătura urmele infracțiunii.

Conform articolului 233 C.pen., tâlharia, în varianta tip constă în “ furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.”

În fapt, s-e reținut că în noaptea de 18 august 1992, inculpații H.I. și D.E. au băut în comuna Obreja și în drum spre casă, trecând peste câmp, au întâlnit victima D.P., care avea o raniță în spate. Inculpații, muncitori forestieri, crezând că în raniță se afla o sumă de bani, l-au bătut și lovit cu cuțitele, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 17 zile de îngrijiri medicale,i-au luat raniță în care era de fapt o damigeană de țuică și au fugit.

Rezultatul specific produs ca urmare a comiterii acestei infracțiuni are un caracter complex,constând în prejudicierea victimei prin deposedarea de raniță, în care se afla damigeana- ca rezultat principal și cauzarea unei vătămări a integrității corporale a victimei prin întrebuințarea de violențe de o intensitate sporită, folosind în acest scop cuțitele – ca rezultat adiacent.

SECȚIUNEA A IV – A

DREPT COMPARAT

§1. Franța

Infracțiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip este reglementată în Codul penal francez în art. 311-5 și următoarele – furtul cu violență și art. 312-1 și următoarele, cuprinse în Secțiunea 1, numită Despre furtul simplu și furturile agravate ale Codului penal francez . Partea specială.

( Ordonanța nr.2000 – 916 din 19 septembrie 2000 art.3 Monitorul Oficial din 22 septembrie 2000 în vigoare la 1 ianuarie 2002).

Astfel, art. 311 – 5 prevede că ” furtul se pedepsește cu șapte ani închisoare și cu amendă de 100. 000 euro dacă este precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra aproapelui,ducând la o incapacitate totală de muncă timp de cel puțin 8 zile.”

( Ordonanța nr.2000 – 916 din 19 septembrie 2000 art.3 Monitorul Oficial din 22 septembrie 2000 în vigoare la 1 ianuarie 2002).

Art. 312 – 1 (extorcarea) ” extorcarea este obținerea prin violență, amenințare cu violențe sau constrângere fie a unei semnături, angajament sau renunțări, fie la revelarea unui secret, fie predarea de fonduri, de valori sau a unui bun oarecare.

Extorcarea se pedepsește cu 7 ani închisoare și cu amenda de 100.000 euro.”

Art.312 – 2 C.pen. fr. ‘‘ Extorcarea se pedepsește cu 10 ani închisoare și cu amenda de 150.000 euro:

1. dacă este precedată, însoțită sau urmată de violențe asupra apoapelui ducând la o incapacitate totală de muncă timp de cel mult 8 zile,

2. Dacă este comisă în prilejul unei persoane a cărei vulnerabilitate specială, datorită vârstei, unei boli, infirmități, unei deficiențe fizice sau psihice sau a unei sarcini, este evidentă sau cunoscută de autor

3. Dacă este comisă din cauza apartenenței sau neapartenenție, reale sau bănuite, a victimei la o etnie, națiune, rasă sau religie determinată, sau din cauza orientării sale sexuale, reale sau bănuite.”

Codul penal francez nu incriminează furtul prin violență și extorcarea. Furtul prin violență este incriminat de la art. 311-5 până la art. 311-10 într-o variantă tip și mai multe variante agravate în raport cu gravitatea consecințelor actelor de violență produse asupra victimei.

Extorcarea este incriminată în art. 312-1 până la art. 312-7, într-o variantă tip și mai multe variante agravate. Această faptă nu are corespondent în legislația penală română, fiind, de regulă, sancționată în cadrul infracțiunilor contra persoanelor (șantaj, amenințare) sau ca tâlhărie când este vorba despre remedierea imediată a unui bun sau a unei valori.

Legiuitorul francez nu a incriminat tâlhăria în cadrul Codului penal ,ci furtul prin violență și estorcarea. Furtul prin violență este reglementat într-o variantă tip sau simplă și mai multe variante agravate cuprinse în mai multe articole. Extorcarea nu are corespondent în legislatia noastră penală, în legislația penală franceză fiind prevăzută în cadrul infracțiunilor contra persoanei, cum ar fi șantaj sau amenințare, ori ca tâlhărie cand este cazul remedierii imediate a unei valori sau a unui bun. Aceasta este reglementată într-o variantă simplă și mai multe variante agravate.

Se poate observa din analiza art. 311-5 că furtul cu violență nu necesită existența amenințărilor sau a constrângerii, așa cum se întâmplă în cazul tâlhăriei incriminate de legislația penală română. Obiectul juridic al furtului cu violență este determinat de relațiile sociale referitoare la viața persoanei, integritatea fizică și psihică, precum și libertatea acesteia.

Obiectul material al furtului cu violență, la fel ca și în cazul infracțiunii de tâlhărie din legislația română este bunul mobil sustras de către infractor prin săvârșirea activității infracționale, iar în cazul celei de-a doua activități a elementului material, poate fi și corpul persoanei vătămate prin săvârșirea violențelor.

Subiectul activ este necalificat, putând fi orice persoană responsabilă penal, care săvârșește acțiunea principală, și anume furtul, dar și cea care săvârșeste în timpul acțiunii principale violențele asupra subiectului pasiv.

Subiect pasiv poate fi persoana prejudiciată prin săvârșirea furtului și vătămată în urma violențelor exercitate asupra sa.

Elementul material al furtului cu violență este asemanător cu cel al infracțiunii de tâlhărie, acțiunea principală fiind furtul, iar cea adiacentă este redată de efectuarea violențelor, singura diferență constând în lipsa amenințărilor, punerea persoanei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Urmarea imediata constă în starea de pericol în care se află persoana vătămată în urma săvârșirii furtului, dar și scoaterea bunului din patrimoniul posesorului sau detentorului legitim.

Legatura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, infracțiunea de furt prin violență fiind una de pericol, în ceea ce priveste acțiunea secundară a elementului material, prima necesitând a fi demonstrată.

Forma de vinovăție este intenția directă calificată prin scop.

Infracțiunea de furt cu violență se pedepsește cu șapte ani închisoare și amenda de 100.000 euro.

§2. Italia

Infracțiunea de tâlhărie este prevăzută în Titlul XIII al Codului penal italian, intitulat ” Delicte împotriva patrimoniului”, Partea I – ” Despre delicte împotriva patrimoniului prin violență împotriva lucrurilor sau persoanelor”.

În concepția Codului penal italian, art.628, infracțiunea de tâlhăria este reglementată într-un singur articol, în care sunt cuprinse și variantele agravante ale acestei infracțiuni. Astfel, Codul penal italian, stipulează că săvârșeste infracțiunea de tâlhărie ” cel care, pentru a obține pentru sine sau pentru alții un profit nemeritat, prin violență asupra persoanei, amenințare, intră în posesia bunului mobil al altuia, sustrăgândul de la cel care îl deține , este pedepsit cu închisoarea de la 3 la 10 ani și cu amendă de la 516 euro la 2.065 euro.

La aceeași pedeapsă este supus cel care folosește violența sau amenințarea imediat după sustragere, pentru a intra în posesia sau pentru a asigura altora posesia bunului sustras sau pentru a obține pentru sine sau pentru alții scutirea de pedeapsă.”

În legislația penală română, infracțiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip este incriminată într-un singur articol, variantele sale agravate fiind cuprinse de către legiuitor în articole separate. Din lecturarea art. 628 C.pen. it. reiese că infracțiunea de tâlhărie este incriminată de către legiuitorul italian într-un singur articol, cea simplă fiind prevăzuta în alin. (1) și (2) în două modalități: tâlhăria proprie și tâlhăria improprie, după cum actele de violență sau amenințare au folosit la savarsirea furtului sau pentru a asigura faptuitorului posesia bunului. În alin. (3) este incriminată tâlhăria agravată care se reține când talharia simpla este savarsita in anumite imprejurari care se refera la modul,timpul,natura ori importanta bunului care constituie obiectul material al actiunii principale al talhariei.

Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie, varianta simplă, reglementată de Codul penal italian, la fel ca și subiectul activ al tâlhăriei simple din legislația penală română, poate fi orice persoană fizică sau juridică responsabilă penal, legiuitorul italian, precum și cel român, necerând ca acesta să aibă vreo calitate specială.

Din textul art. 628 C. pen. it. reiese că subiect pasiv al acestei infracțiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică, fiind persoana care deține bunul, ori care are un drept de posesie sau detenție legitimă asupra bunului mobil ce este sustras prin săvârșirea activității infracționale, asupra căreia sunt exercitate, de către infractor, violențele și amenințările.

În ceea ce privește structura elementului material al infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 628 C.pen. it., acesta este asemanător cu elementul material al infracțiunii de tâlhărie în varianta tip prevazută de legislația penală română, acesta fiind alcătuit din două acțiuni, dintre care una principală – sustragerea bunului mobil din posesia sau detenția altuia, și o acțiune adiacentă, alcătuită din folosirea violențelor, amenințărilor asupra persoanei vătămate.

În legislația penală italiană nu este, însă, necesară îndeplinirea condițiilor de a lua bunul din poseseia sau detenția altuia fără consimțământul posesorului sau detentorului legitim, ori pentru a pune persoana vătămată în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru realizarea celei de-a doua acțiuni a elementului material al infracțiunii, așa cum este cazul infracțiunii de tâlhărie reglementată de Codul penal român.

Urmarea imediată a infracțiunii de tâlhărie reglementate în art. 628 C.pen.it. este aceeași ca și în cazul celei prevăzute de art. 211 C.pen. ro., și anume, consta în diminuarea patrimoniului unei persoane, precum și în vătămarea corporală, afectarea integrității fizice ori psihice a acesteia prin săvârșirea acțiunii infracționale.

Ca și la infracțiunea de furt, urmarea imediată, constă în rezultatul trecerii unui bun mobil din posesia sau detenția legitimă a unei persoane, fără consimtământul acesteia,conform prevederilor art. 211 C.pen.ro., în C. pen.it. această condiție nefiind stipulată, în stăpânirea de fapt a faptuitorului, prin realizarea acțiunii principale a elementului material al infracțiunii, și anume, furtul.

Conform prevederilor art. 628 C.pen.it., teza I (tâlhăria simplă), raportul de cauzalitate trebuie demonstrat în ceea ce privește acțiunea principală, sustragerea bunului mobil de la cel ce îl deține și împosedarea infractorului, acțiunea principală fiind una de rezultat, starea de pericol ce rezultă din săvârșirea celei de-a doua acțiuni rezultând din materialitatea faptei. Astfel, din acest punct de vedere, cele două prevederi legislative diferite există o asemănare în ceea ce privește rezultatul acțiunii principale și starea de pericol în care se află persoana vătămată în momentul comiterii celei de-a doua actiuni a elementului material al infracțiunii.

În privința laturii subiective, cele două norme juridice prezintă diferențieri în ceea ce privește forma de vinovăție cu care se săvârșește activitatea infracțională. Astfe, infracțiunea de tâlhărie reglementată de art. 628 C.pen.it. se săvârșește cu forma de vinovăție a intenției generale sau a intenției specifice (art.43 C.pen.it.), în vreme ce tâlhăria simplă reglementată de art.211 C.pen.ro. se săvârșește numai cu intenție directă calificată prin scop.

Ca și modalitate de pedepsire, infracțiunea de tâlhărie este pedepsită mai grav în legislația penală italiană, aceasta fiind sancționată cu închisoarea de la 3 la 10 ani și cu amenda cuprinsă între 516 euro și 2.065 euro, în timp ce în legislația națională, tâlhăria în varianta simplă sau tip este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În privința aspectelor procesuale, între cele duuă articole există oarecare asemănări, și anume, atât tâlhăria din legislația italiană,cât și cea din legislația română se urmăresc din oficiu, conform art. 649 C.pen.it. și art. 292 C.proc.pen.ro.

Competentă să judece în primă instanță, în cazul tâlhăriei simple prevăzute de art.211 C.pen.ro. îi aparține judecătoriei, în timp ce, în cazul tâlhăriei reglementate de Codul penal italian îi aparține tribunalului monocolegial, complet compus dintr-un singur judecător, pentru varianta simplă, iar pentru varianta agravată a tribunalului în complet format din 2 judecători. Se dispune obligatoriu măsura arestării.

§3. Germania

Infracțiunea de tâlhărie este reglementată în partea specială Codului penal, Capitolul 20, intitulat ” Tâlhăria și șantajul”.

Infracțiunea de tâlhărie este o faptă penală complexă, care prezintă prin voința legiuitorlului german, o variantă tip sau simplă (art 249 C.pen. germ.), și 4 variante agravate în următoarele articole, și anume, tâlhăria calificată, tâlhăria care se soldează cu moartea victimei, furtul însoțit de tâlhărie, tâlhăria prin comiterea infracțiunii de șantaj.

Conform art.249 C.pen. germ., se comite infracțiunea de tâlhărie „ (1). Dacă o persoană ia – prin folosirea forței sau amenințării cu un pericol grav pentru integritatea corporală sau viața altei persoane – un bun mobil aflat în posesia acesteia, cu intenția de a și-l însuși sau de a-l da unei terțe persoane, fără drept, persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 1 an.

(2) În cazurile cu consecințe mai puțin grave, se aplică pedeapsa cu închisoarea între 6 luni și 5 ani.”

În legislația penală germană, infracțiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip este incriminată într-un singur articol, variantele sale agravate fiind cuprinse de către legiuitor în 4 articole separate. Această incriminare separată a variantelor infracțiunii creează o asemănare între cele două coduri penale, german și român, infracțiunea de tâlhărie din legislația penală națională fiind de asemenea împărțită în articole separate, existând o variantă tip și 3 variante agravate a acesteia.

Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie, varianta simplă, reglementată de Codul penal german, la fel ca și subiectul activ al tâlhăriei simple din legislația penală română, poate fi orice persoană fizică sau juridică responsabilă penal, legiuitorul german, precum și cel român, necerând ca acesta să aibă vreo calitate specială.

Din textul art. 249 C. pen. germ. reiese că subiect pasiv al acestei infracțiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică, fiind persoana care deține bunul, ori care are un drept de posesie sau detenție legitimă asupra bunului mobil ce este sustras prin săvârșirea activității infracționale, asupra căreia sunt exercitate, de către infractor, violențele și amenințările cu un pericol grav pentru integritatea corporală sau viața altei persoane.

În ceea ce privește structura elementului material al infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 249 C.pen. germ., acesta este asemanător cu elementul material al infracțiunii de tâlhărie în varianta tip prevazută de legislația penală română, acesta fiind alcătuit din două acțiuni, dintre care una principală – sustragerea bunului mobil, fără drept, din posesia sau detenția altuia, cu scopul a-l însuși sau de a-l da unei terțe persoane, și o acțiune adiacentă, alcătuită din folosirea forței, amenințărilor asupra persoanei vătămate cu un pericol grav pentru integritatea corporală sau viața altei persoane.

În legislația penală germană este necesară îndeplinirea condiției de a lua bunul din poseseia sau detenția altuia, fără drept, însă nu și cea de a pune persoana vătămată în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru realizarea celei de-a doua acțiuni a elementului material al infracțiunii, așa cum este cazul infracțiunii de tâlhărie reglementată de Codul penal român.

Urmarea imediată a infracțiunii de tâlhărie reglementate în art. 249 C.pen.germ. este aceeași ca și în cazul celei prevăzute de art. 211 C.pen. ro., și anume, constă în diminuarea patrimoniului unei persoane, precum și în vătămarea corporală, afectarea integrității fizice ori psihice a acesteia prin săvârșirea acțiunii infracționale, existând posibilitatea vătămării și a persoanei la care se face referire prin amenințare.

Urmarea imediată constă în rezultatul trecerii unui bun mobil din posesia sau detenția legitimă a unei persoane, fără consimtământul acesteia,conform prevederilor art. 211 C.pen.ro., în C. pen.germ. această condiție fiind stipulată prin sintagma ”fără drept”, în stăpânirea de fapt a faptuitorului, prin realizarea acțiunii principale a elementului material al infracțiunii, și anume, furtul.

Conform prevederilor art. 249 C.pen.germ., raportul de cauzalitate trebuie demonstrat în ceea ce privește acțiunea principală, sustragerea bunului mobil de la cel ce îl deține și împosedarea infractorului, acțiunea principală fiind una de rezultat, starea de pericol ce rezultă din săvârșirea celei de-a doua acțiuni rezultând din materialitatea faptei. Astfel, din acest punct de vedere, cele două prevederi legislative diferite există o asemănare în ceea ce privește rezultatul acțiunii principale și starea de pericol în care se află persoana vătămată în momentul comiterii celei de-a doua acțiuni a elementului material al infracțiunii.

În privința laturii subiective, cele două norme juridice prezintă asemănări în ceea ce privește forma de vinovăție cu care se săvârșește activitatea infracțională. Astfel, infracțiunea de tâlhărie reglementată de art. 249 C.pen.germ. se săvârșește cu forma de vinovăție a intenției directe, la fel ca și în cazul tâlhăriei simple reglementate de art.211 C.pen.ro., care se săvârșește numai cu intenție directă calificată prin scop.

Ca și modalitate de pedepsire, infracțiunea de tâlhărie este pedepsită mai blând în legislația penală germană, aceasta fiind sancționată cu închisoarea de cel puțin 1 an, iar în cazul consecințelor mai grave, cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, în timp ce în legislația națională, tâlhăria în varianta simplă sau tip este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

§4. Spania

Infracțiunea de tâlhărie este reglementată în partea specială Codului penal, Titlul XIII –” Delicte împotriva patrimoniului și împotriva ordinii socio-economice”, Capitolul II –” Furtul cu folosirea violenței”, într-un singură variantă, art.242, în căruia sunt cuprinse, atât varianta tip, cât si variantele agravate ale acestei infracțiuni contra patrimoniului.

Potrivit art. 242 C.pen.sp. ” (1). Vinovatul de furt cu violență sau intimidarea persoanelor va fi pedepsit cu închisoarea de la 2 la 5 ani, fără a se aduce atingere pedepsei care s-a putea aplica pentru actele de violență fizică înfăptuite.

(2). Pedeapsa se va aplica în jumătatea ei superioară când infractorul a făcut uz de arme sau un alt mijloc la fel de periculos, pe care l-a folosit, fie când a săvârșit infracțiunea sau pentru a-și asigura fuga sau când infractorul i-a atacat pe cei care au venit în ajutorul victimei sau a celor care îl urmăresc.

(3). Când fapta s-a comis folosind în mai mică măsură violența sau intimidarea și, în plus, evaluând celelalte circumstanțe ale faptei, se va putea aplica o pedeapsă mai mică în grad, decât cea prevăzută în alin. (1).”

În Titlul XIII ”Delicte împotriva patrimoniului sau împotriva ordinii socio-economice”, Capitolul II ”Furtul prin folosirea forței” incriminează fapta persoanei care în scopul obținerii unui beneficiu sau pentru a lua bunuri ale altuia folosește forța în scopul obținerii unui beneficiu sau pentru a lua bunuri ale altuia folosește forța sau violența pentru a pătrunde în locul unde acestea se gasesc. În art. 238 – 241 sunt incriminate variantele agravate ale furtului cu folosirea forței determinate de modul, locul sau mijloacele folosite în realizarea faptei de furt cu folosirea forței. În art. 243 este incriminată extorcarea, faptă care constă în obligarea unei persoane prin violență sau intimidare să realizeze o acțiune sau un demers juridic în prejudiciul patrimoniului său ori al unui tert, în scopul obținerii de către făptuitor a unui beneficiu.

În legislația penală română, infracțiunea de tâlhărie în varianta simplă sau tip este incriminată într-un singur articol, variantele sale agravate fiind cuprinse de către legiuitor în articole separate. Din lecturarea art. 242 C.pen. sp. reiese că infracțiunea de tâlhărie este prevăzută de către legiuitor într-un singur articol, varianta sa simplă sau tip fiind reglementată în alin.(1) a respectivului articol, în alin. (2) fiind reglementată o variantă agravată, ultimul alineat prezentând o circumstanță atenuantă a acestei infracțiuni.

Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie, varianta simplă, reglementată de Codul penal spaniol, la fel ca și subiectul activ al tâlhăriei simple din legislația penală română, poate fi orice persoană responsabilă penal, legiuitorul spaniol, precum și cel român, necerând ca acesta să aibă vreo calitate specială.

Din textul art. 242 C. pen. sp. reiese că subiect pasiv al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care deține bunul, ori care are un drept de posesie sau detenție legitimă asupra bunului mobil ce este sustras prin săvârșirea activității infracționale, asupra căreia sunt exercitate, de către infractor, violențele și intimidarea.

În ceea ce privește structura elementului material al infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 242 C.pen. sp., acesta este asemanător cu elementul material al infracțiunii de tâlhărie în varianta tip prevazută de legislația penală română, acesta fiind alcătuit din două acțiuni, dintre care una principală – sustragerea bunului mobil din posesia sau detenția altuia, și o acțiune adiacentă, alcătuită din folosirea violențelor, intimidărilor asupra persoanei vătămate.

În legislația penală spaniolă nu este, însă, necesară îndeplinirea condițiilor de a lua bunul din poseseia sau detenția altuia fără consimțământul posesorului sau detentorului legitim, ori pentru a pune persoana vătămată în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru realizarea celei de-a doua acțiuni a elementului material al infracțiunii, așa cum este cazul infracțiunii de tâlhărie reglementată de Codul penal român.

Urmarea imediată a infracțiunii de tâlhărie reglementate în art. 242 C.pen.sp. este aceeași ca și în cazul celei prevăzute de art. 211 C.pen. ro., și anume, constă în diminuarea patrimoniului unei persoane, precum și în vătămarea corporală, afectarea integrității fizice ori psihice a acesteia prin săvârșirea acțiunii infracționale.

Ca și la infracțiunea de furt, urmarea imediată, constă în rezultatul trecerii unui bun mobil din posesia sau detenția legitimă a unei persoane, fără consimtământul acesteia,conform prevederilor art. 211 C.pen.ro., în Codul penal spaniol această condiție nefiind stipulată, în stăpânirea de fapt a faptuitorului, prin realizarea acțiunii principale a elementului material al infracțiunii, și anume, furtul.

Conform prevederilor art. 242 C.pen.sp., alin.(1) – tâlhăria simplă, raportul de cauzalitate trebuie demonstrat în ceea ce privește acțiunea principală, sustragerea bunului mobil de la cel ce îl deține și împosedarea infractorului, acțiunea principală fiind una de rezultat, starea de pericol ce rezultă din săvârșirea celei de-a doua acțiuni rezultând din materialitatea faptei. Astfel, din acest punct de vedere, cele două prevederi legislative diferite există o asemănare în ceea ce privește rezultatul acțiunii principale și starea de pericol în care se află persoana vătămată în momentul comiterii celei de-a doua acțiuni a elementului material al infracțiunii.

În privința laturii subiective, cele două norme juridice prezintă asemănări în ceea ce privește forma de vinovăție cu care se săvârșește activitatea infracțională. Astfel, infracțiunea de tâlhărie reglementată de art. 242 C.pen.sp. se săvârșește cu forma de vinovăție a intenției directe, la fel ca și în cazul tâlhăriei simple reglementate de art. 211 C.pen.ro., care se săvârșește numai cu intenție directă calificată prin scop.

Ca și modalitate de pedepsire, infracțiunea de tâlhărie este pedepsită mai blând în legislația penală spaniolă, aceasta fiind sancționată cu închisoarea de la 2 la 5 ani, fără a se aduce atingere pedepsei care s-a putea aplica pentru actele de violență fizică înfăptuite, în timp ce în legislația națională, tâlhăria în varianta simplă sau tip este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În alin.(3) al art. 242 C.pen.sp. este prevăzută o diminuare a pedepsei decât cea prevăzută în alin.(1), atunci când fapta s-a comis folosind în mai mică măsură violența sau intimidarea.

În privința aspectelor procesuale, între cele duuă articole există oarecare asemănări, și anume, atât tâlhăria din legislația italiană,cât și cea din legislația română se urmăresc din oficiu, conform art. 649 C.pen.it. și art. 292 C.proc.pen.ro.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu George (coord.), Duvac C. , Lămășanu D.I. , Pascu I. , Sima C. , Toader T. , Vasiu I. , Explicații preliminare ale Noului Cod penal,vol. III, Partea specială, Ed. Universul Juridic,Buc.,2013.

Bodoroncea G. , Cioclei V. , Kuglay I. , Lefterache L. V. , Manea T. , Nedelcu I. , Vasile F – M. Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck,Buc., 2014.

Boroi Alexandru. Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, Buc., 2014.

Boroi Alexandru în colab., Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea specială. Ed. Universul Juridic, Buc.,2014.

Cioclei Valerian. Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului. Cu referiri la NCP, Ed. C.H.Beck, Buc., 2011.

Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai, Gorunescu Mirela, Dobrinoiu Maxim, Pascu Ilie, Chiș Ioan, Păun Costică, Neagu Norel, Sinescu Mircea Constantin, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, Buc., 2014.

Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Buc., 2014.

Dongoroz Vintilă și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român, Volumul III, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck,2003.

Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 2000.

Nistoreanu Gheorghe, Molnar Ioan, Boroi Alexandru, Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Lazăr Valerică, Drept penal, partea specială, Ed. Continent XXI, București, 1995.

O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.

O. Predescu,A. Hărăstășanu. Drept penal. Partea specială. Examinare comparativă. Codul penal – Noul Cod penal, Ed.Universul Juridic, Buc., 2012.

Păvăleanu Vasile, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, Buc. 2014.

Ristea Ion. Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod Penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, Buc.,2014.

Udroiu Mihail. Fișe de drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Buc. 2014.

Codul civil, adoptat prin Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial al României nr. 505/2011, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Codul penal din 30 octombrie1864, intrat în vigoare la 1 mai 1865.

Codul penal din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Codul penal din 1968, adoptat prin Legea nr. 15/ 1968 privind Codul penal, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969.

Codul penal, intrat in vigoare la 1 februarie 2014 prin Legea 286/2009 privind Codul penal, modificat și completat prin Legea nr. 63/2012 (M. Of. nr. 258 din 12 aprilie 2012).

Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014.

Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758/29 octombrie 2003), renumerotată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

C.A. Constanța, secția penală, decizia nr. 118/1994, în R.D.P. nr. 1/1995.

C.A. Ploiești, s.pen., dec.nr. 12/1998, BJCPJ 1998 – sem. I.

C.A. Buc., secția penașă, decizia nr. 28/ 2000.

C.S.J. Secția penală, decizia nr. 784/1993.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 841/1996.

C.S.J.,s.pen. dec. nr. 1291/1996, B.J., 1996, Ed. Proema, Baia Mare, 1997.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1291/1996, în Dreptul nr. 11/1997.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1699/1997, în RDP nr. 5/1988.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1732/1995.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 441/1998, în Dreptul nr. 7/1999.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1018/1999, în Dreptul nr. 7/2000.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1334/2000.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1334/2000, în Dreptul nr. 6/2001.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1204/2002.

C.S.J., s.pen.,dec. nr. 2180/2002.

C.S.J. , dec.nr. 17 din 19 mai 2004, în L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Buc. 2008.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 399/2004.

I.C.C.J. s.pen.dec.nr. 5601 din 29 oct. 2004.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1234/2005.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 90/2006.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1839/2007.

I.C.C.J. s.pen.dec.nr. 1204 din 6 martie 2008.

Sentința penală nr. 3086/992 Judecătoria Reșița, jud. Caraș-Severin – nepublicată.

Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 704/1973, în R.D.P. nr. 11/1973.

T. București,s. a II-a pen.,dec.nr. 788/1976, în R.R.D. nr.2/1977.

T. Constanța, dec.nr.174/1993, în Dreptul nr.1/1994.

T.M.B., Secția penală, decizia nr. 879/1997.

www.scj.ro

www. legalis.ro

www. scribd. ro

BIBLIOGRAFIE

Antoniu George (coord.), Duvac C. , Lămășanu D.I. , Pascu I. , Sima C. , Toader T. , Vasiu I. , Explicații preliminare ale Noului Cod penal,vol. III, Partea specială, Ed. Universul Juridic,Buc.,2013.

Bodoroncea G. , Cioclei V. , Kuglay I. , Lefterache L. V. , Manea T. , Nedelcu I. , Vasile F – M. Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck,Buc., 2014.

Boroi Alexandru. Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, Buc., 2014.

Boroi Alexandru în colab., Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea specială. Ed. Universul Juridic, Buc.,2014.

Cioclei Valerian. Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului. Cu referiri la NCP, Ed. C.H.Beck, Buc., 2011.

Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai, Gorunescu Mirela, Dobrinoiu Maxim, Pascu Ilie, Chiș Ioan, Păun Costică, Neagu Norel, Sinescu Mircea Constantin, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, Buc., 2014.

Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Buc., 2014.

Dongoroz Vintilă și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român, Volumul III, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck,2003.

Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 2000.

Nistoreanu Gheorghe, Molnar Ioan, Boroi Alexandru, Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Lazăr Valerică, Drept penal, partea specială, Ed. Continent XXI, București, 1995.

O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.

O. Predescu,A. Hărăstășanu. Drept penal. Partea specială. Examinare comparativă. Codul penal – Noul Cod penal, Ed.Universul Juridic, Buc., 2012.

Păvăleanu Vasile, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, Buc. 2014.

Ristea Ion. Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod Penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, Buc.,2014.

Udroiu Mihail. Fișe de drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Buc. 2014.

Codul civil, adoptat prin Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial al României nr. 505/2011, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Codul penal din 30 octombrie1864, intrat în vigoare la 1 mai 1865.

Codul penal din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Codul penal din 1968, adoptat prin Legea nr. 15/ 1968 privind Codul penal, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969.

Codul penal, intrat in vigoare la 1 februarie 2014 prin Legea 286/2009 privind Codul penal, modificat și completat prin Legea nr. 63/2012 (M. Of. nr. 258 din 12 aprilie 2012).

Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014.

Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758/29 octombrie 2003), renumerotată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

C.A. Constanța, secția penală, decizia nr. 118/1994, în R.D.P. nr. 1/1995.

C.A. Ploiești, s.pen., dec.nr. 12/1998, BJCPJ 1998 – sem. I.

C.A. Buc., secția penașă, decizia nr. 28/ 2000.

C.S.J. Secția penală, decizia nr. 784/1993.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 841/1996.

C.S.J.,s.pen. dec. nr. 1291/1996, B.J., 1996, Ed. Proema, Baia Mare, 1997.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1291/1996, în Dreptul nr. 11/1997.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1699/1997, în RDP nr. 5/1988.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1732/1995.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 441/1998, în Dreptul nr. 7/1999.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1018/1999, în Dreptul nr. 7/2000.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1334/2000.

C.S.J., s.pen., dec. nr. 1334/2000, în Dreptul nr. 6/2001.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1204/2002.

C.S.J., s.pen.,dec. nr. 2180/2002.

C.S.J. , dec.nr. 17 din 19 mai 2004, în L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Buc. 2008.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 399/2004.

I.C.C.J. s.pen.dec.nr. 5601 din 29 oct. 2004.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1234/2005.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 90/2006.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1839/2007.

I.C.C.J. s.pen.dec.nr. 1204 din 6 martie 2008.

Sentința penală nr. 3086/992 Judecătoria Reșița, jud. Caraș-Severin – nepublicată.

Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 704/1973, în R.D.P. nr. 11/1973.

T. București,s. a II-a pen.,dec.nr. 788/1976, în R.R.D. nr.2/1977.

T. Constanța, dec.nr.174/1993, în Dreptul nr.1/1994.

T.M.B., Secția penală, decizia nr. 879/1997.

www.scj.ro

www. legalis.ro

www. scribd. ro