Tactica Cercetarii LA Fata Locului In Cazul Infractiunilor DE Furt
TACTICA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE FURT
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
ASPECTE JURIDICE DE DREPT PENAL PRIVIND INFRACȚIUNILE DE FURT
Caracterizarea infracțiunii de furt simplu
Condiții preexistente
Conținutul constitutiv
Forme, modalități și sancțiuni
Caracterizarea infracțiunii de furt calificat
Conținutul legal și analiza circumstanțelor în care se poate săvârși furtul calificat
Sancțiuni
Caracterizarea furtului în scop de folosință
Plângerea prealabilă și împăcarea părților
CAPITOLUL II
PROBLEME CE TREBUIESC LĂMURITE CU OCAZIA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE FURT
2.1. Stabilirea locului și timpului în care s-a comis furtul
2.2. Modul de operare folosit de infractori pentru comiterea furtului
2.3. Determinarea bunurilor sau valorilor sustrase, persoana prejudiciată și celelalte urmări ale infracțiunii
2.4. Cine sunt făptuitorii și contribuția avută de fiecare la săvârșirea infracțiunii
2.5. Destinația bunurilor sau valorilor sustrase și posibilitatea reparării prejudiciului cauzat
2.6. Existența concursului de infracțiuni
2.7. Stabilirea condițiilor și împrejurărilor care au determinat, favorizat sau înlesnit comiterea furtului
CAPITOLUL III
CERCETAREA LOCULUI FAPTEI, MIJLOC AUXILIAR DE PROBĂ
3.1. Aprecieri de ordin psihologic
3.2. Noțiunea, clasificarea și importanța cercetării locului faptei
3.3. Caracteristicile cercetării locului faptei
34. Importanța cercetării locului faptei
3.5.Sarcinile cercetării locului faptei
3.6. Aspecte de ordin procesual
CAPITOLUL 4
ORGANIZAREA CERCETĂRII LA LOCUL FAPTEI
4.1. Aspecte generale
4. 2. Reguli tactice ale cercetării la locul faptei
CAPITOLUL 5
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA LOCUL FAPTEI
5.1. Pregătirea cercetării locului faptei
5.2 .Reguli tactice specifice cercetării locului faptei
5.3. Metodele concrete de cercetare a locului faptei
5.4. Fazele cercetării locului faptei
5.4.1. Activități care se desfășoară în faza statică
5.4.2. Activități ce se desfășoară în faza dinamică
CAPITOLUL 6
CAZURI DIN PRACTICĂ JUDICIARĂ CU PLANȘE FOTOGRAFICE EFECTUATE CU OCAZIA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
MOTTO
,, Mai bine este ca întemeiat pe adevăr să învingi o părere, decât întemeiat pe o părere să te învingă adevărul”.
EPICTET
INTRODUCERE
Pe scara istoriei, furtul se situează printre primele manifestări dăunătoare ale omului contra omului – ca individ sau colectivitate de indivizi-, iar fapta a fost întotdeauna profund dezavuată moral și drastic sancționată, în trecutul îndepărtat chiar cu pedeapsa capitală la unele popoare, ori cu pedepse infirmizante fizic. Și în prezent este una dintre cele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un grad de pericol social ridicat întrucât pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat lezează și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.
Din analiza situației operative de la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române se constată că furtul rămâne principala infracțiune săvârșită în România, având in medie în ultimii 10 ani, o pondere de 35, 3 % din totalul infracțiunilor sesizate.
Infracțiunile de furt sunt favorizate de factorii socio-economici (șomajul, lipsa unor soluții de reintegrare socială, degradarea mediului educațional și legislativ), la care se adaugă lipsa reacției publice la comiterea unor astfel de fapte și tratarea cu superficialitate a măsurilor de protecție recomandate de poliție.
Problematica complexă a culegerii și administrării probelor și mijloacelor de probă este tratată din punct de vedere multidisciplinar și este canalizată către realizarea și atingerea unui scop final: aflarea adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit, oferind justiției instrumentele apte să contribuie la pedepsirea infractorilor.
Printre activitățile care contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal se înscrie și cercetarea locului faptei.
Datele și informațiile obținute dintr-o cercetare la fața locului pot constitui, încă din această fază, temeiul elaborării unor versiuni judiciare cu privire la caracterul și natura faptei, la cercul de bănuiți și chiar la autorul infracțiunii. Activitatea de investigare științifică a locului faptei are un caracter imediat, de întârzierea ei depinzând și unele efecte negative pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor. De aceea se impune executarea ei de urgență, în mod obligatoriu și după o pregătire minuțioasă pentru că, de regulă ea nu se poate repeta.
Cercetarea la fața locului este cea mai importantă activitate, care dacă este efectuată cu minuțiozitate și maximă responsabilitate din partea tuturor celor implicați în această activitate, asigură peste 50% șanse pentru identificarea autorului/autorilor.
O cercetare la fața locului executată cu profesionalism va reface fidel acel ,, iter criminis“, iar dacă celui ce a participat la efectuarea ei (polițist sau procuror) îi revine și sarcina de a soluționa dosarul cauzei, atunci șansele de identificare a autorului/autorilor cresc considerabil. Participând în mod nemijlocit la cercetarea locului faptei, organul de urmărire penală, va ști să-și canalizeze ancheta de așa natură încât să administreze toate probele necesare în vederea justei soluționări a cauzei.
Am ales această temă întrucât în activitatea mea de polițist m-am întâlnit de multe ori cu diversele forme tipice ale infracșiunii de furt și în consecință mi s-a oferit posibilitatea de a prezenta aspectele teoretice și practice ce caracterizează acest gen de infracțiune și totodată de a-mi lărgi orizontul teoretic, științific, tehnic și practic cu noi cunoștințe moderne din sfera de investigare a lor.
CAPITOLUL I
Caracterizarea infracțiunii de furt simplu.
Art. 228 Furtul. (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie, care are valoare economică.
1.1.1. Condiții preexistente.
Obiectul juridic. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului, comun și infracțiunii de furt, îl constituie relațiile sociale a caror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.
În noțiunea de patrimoniu sunt incluse bunurile corporale și incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultați, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și al raporturilor care se nasc din exercitiul acestor puteri, facultați, aptitudini[1].
Obiectul juridic special îl constituie valoarea socială, relațiile sociale de ordin patrimonial a căror existentă, evoluție și dezvoltare este conditionată de păstrarea situatiei fizice a bunurilor mobile și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul privat sau public.
Norma de incriminare privește posesia sau detenția, deoarece prin aceste atribute juridice se exteriorizează dreptul de proprietate. Prin urmare, proprietarul fiind concomitent, posesorul și deținătorul legitim al unui bun, este suficient să existe aparența legitimității prin faptul că bunul se află în mâna unei persoane de la care făptuitorul încearca să-l ia fără consimtământul deținătorului, cu intenția de a și-l însuși.
Cât privește bunurile mobile, schimbarea situației de fapt a bunului mobil prin acțiuni ilicite aduce atingere tuturor drepturilor patrimoniale, în principal drepturilor reale privitoare la acel bun.
Dacă schimbarea situației de fapt s-a produs printr-o acțiune de sustragere, de luare fără drept din locul în care se afla bunul, ocrotirea relațiilor de ordin patrimonial trebuie sa fie asigurată prin mijloace de drept penal.
În jurisprudență s-a decis că nu există nicio îndoială cu privire la apărarea posesiei legitime împotriva oricui, chiar și împotriva proprietarului bunului, care se face și el vinovat de furt dacă ia acel bun în condițiile art. 228 alin. (1) C. pen. din posesia sau detenția legitimă a altei persoane [art. 228 alin. (2) C. pen.][2].
Obiectul material. Obiectul material al infracțiunii de furt este un bun mobil care se află în posesia sau detenția altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau detentorului. Atunci când bunul mobil nu aparține nici unei persoane ori a fost abandonat nu poate face obiectul material al furtului.
Bunul care constituie obiectul material al infracțiunii de furt, trebuie sa aibă o valoare pentru cel care îl deține și nu o valoare în general. Totuși, pot constitui obiect material al infracțiunii, chiar și bunurile care au doar o valoare afectivă, sentimentală. Această interpretare se poate da și bunurilor care au o valoare specială, cum ar fi: colecțiile de timbre, monezile sau relicvele istorice.
Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil, în sensul că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul[3].
Bunurile mobile pot fi animate sau neanimate. În acest sens, sunt bunuri animate animalele, păsările domestice, precum și orice viețuitoare care se gasește în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt orice alte bunuri, indiferent de starea lor fizica (lichidă, gazoasă, solidă). Banii, titlurile de credit și alte valori având echivalentul în bani, sunt bunuri mobile.
Imobilele nu pot face obiectul unui furt. Pot constitui, totuși, obiect material al furtului părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare. Astfel, dacă o cladire nu poate fi furată în întregime, în schimb pot fi furate ușile, cărămizile, teracotele, ferestrele acesteia, ca părți componente ale acesteia, devenite bunuri mobile. Mai pot fi considerate bunuri mobile și pot deveni obiect material al furtului arborii, recoltele după ce au fost desprinse de sol, precum și fructele după ce au fost desprinse de tulpini[4], sau iarba dupa ce a fost cosita de pe pasune.
Potrivit prevederilor art. 228 alin. (3) C. pen. sunt considerate bunuri mobile și acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase și care au o anumită valoare economică, cum ar fi: energia electrică, termică, hidraulică, precum și înscrisurile. Acestea din urma nu trebuie să aibă o valoare economică fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un patrimoniu al unei anumite persoane, sa fie utile acestuia. Fac parte din categoria înscrisurilor toate acele acte scrise care au valoare materială independentă, cum sunt: manuscrisele, jurnalele, memoriile, corespondența etc.[5] Prin înscrisuri se înteleg, de asemenea, actele scrise care servesc la dovedirea unor situații sau raporturi juridice.
Cât privește vehiculele, acestea constituie obiect material al infracțiunii de furt atât în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însușit, precum și în cazul când sustragerea vehiculului s-a facut doar în scopul folosirii temporare.
În literatura de specialitate s-a apreciat că obiectul material al furtului, în varianta în care fapta constă în luarea unui vehicul cu scopul folosirii pe nedrept, nu poate fi decât vehiculul susceptibil de a fi folosit potrivit destinației sale; daca acesta este lipsit de o asemenea aptitudine nu poate fi furat decât în scopul însușirii pe nedrept[6].
Subiecții infracțiunii.
a) Subiectul activ. Calitatea de subiect activ al infracțiunii de furt o poate avea orice persoană, nefiind necesară îndeplinirea vreunei condiții speciale.
De regulă, persoana care săvârșește furtul nu are nici un drept asupra bunului (lucrului) pe care îl sustrage din proprietatea altei pe nu pot face obiectul unui furt. Pot constitui, totuși, obiect material al furtului părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare. Astfel, dacă o cladire nu poate fi furată în întregime, în schimb pot fi furate ușile, cărămizile, teracotele, ferestrele acesteia, ca părți componente ale acesteia, devenite bunuri mobile. Mai pot fi considerate bunuri mobile și pot deveni obiect material al furtului arborii, recoltele după ce au fost desprinse de sol, precum și fructele după ce au fost desprinse de tulpini[4], sau iarba dupa ce a fost cosita de pe pasune.
Potrivit prevederilor art. 228 alin. (3) C. pen. sunt considerate bunuri mobile și acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase și care au o anumită valoare economică, cum ar fi: energia electrică, termică, hidraulică, precum și înscrisurile. Acestea din urma nu trebuie să aibă o valoare economică fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un patrimoniu al unei anumite persoane, sa fie utile acestuia. Fac parte din categoria înscrisurilor toate acele acte scrise care au valoare materială independentă, cum sunt: manuscrisele, jurnalele, memoriile, corespondența etc.[5] Prin înscrisuri se înteleg, de asemenea, actele scrise care servesc la dovedirea unor situații sau raporturi juridice.
Cât privește vehiculele, acestea constituie obiect material al infracțiunii de furt atât în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însușit, precum și în cazul când sustragerea vehiculului s-a facut doar în scopul folosirii temporare.
În literatura de specialitate s-a apreciat că obiectul material al furtului, în varianta în care fapta constă în luarea unui vehicul cu scopul folosirii pe nedrept, nu poate fi decât vehiculul susceptibil de a fi folosit potrivit destinației sale; daca acesta este lipsit de o asemenea aptitudine nu poate fi furat decât în scopul însușirii pe nedrept[6].
Subiecții infracțiunii.
a) Subiectul activ. Calitatea de subiect activ al infracțiunii de furt o poate avea orice persoană, nefiind necesară îndeplinirea vreunei condiții speciale.
De regulă, persoana care săvârșește furtul nu are nici un drept asupra bunului (lucrului) pe care îl sustrage din proprietatea altei persoane. Va exista însă infracțiunea de furt și atunci când persoana făptuitorului ar avea în tot sau în parte un drept de proprietate sau alt drept asupra bunului sustras. O asemenea concluzie se desprinde din prevederile art. 228 alin. (2) C. pen., conform căruia subiect activ poate fi și proprietarul care savârșește acțiunea de luare a unui bun care în acel moment se gasește în posesia legitimă a altei persoane.
Jurisprudența a reținut infracțiunea de furt, în baza art. 228 alin. (2) C. pen., în cazul când inculpatul a sustras oile care erau proprietatea sa din oborul comunal, acestea fiind aduse acolo întrucât fuseseră gasite păscând pe terenul unei unități agricole care urma sa fie despagubită[7].
Nu s-a reținut, însă, această infracțiune pentru acela care ridică depunerile consemnate pe libretul C.E.C. în care figurează ca titular, iar restituirea sumelor nu este conditionată, chiar dacă soția sa ar formula pretenții asupra sumelor astfel încasate[8].
Fără a avea vreo influență sub aspectul calificării subiectului activ al infracțiunii de furt, trebuie menționat că atunci când acesta are calitatea de soț, rudă, minor care fura de la tutore, persoană care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduită de aceasta, se vor aplica prevederile art. 231 C. pen., care stipulează că se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Participația penală la infracțiunea de furt simplu este posibilă sub toate formele sale. Participația penală, în forma instigării și complicității neconcomitente, poate fi întâlnită în cazul oricaror modalitați ale infractiunii de furt.
Subiectul pasiv. Subiect pasiv al infracțiunii de furt poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.
Poate fi întâlnită și o pluralitate de subiecți pasivi, atunci când prin aceeași faptă de furt au fost sustrase bunuri aparținând unor diferite persoane, precum și atunci când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenția cărei a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți, după cum se apreciază în literatura de specialitate[9].
1.1.2. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă.
a) Elementul material. Latura obiectivă a infracțiunii de furt include următoarele componente: un element material, ce se exteriorizează, în cele mai multe cazuri, printr-o acțiune, unele cerințe care întregesc elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.
Din textul art. 228 alin. (1) C. pen. se observă că acțiunea celui care savârțește infracțiunea de furt presupune luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia.
Prin deposedarea de bunul sustras se înlatură situația de fapt care permitea posesorului sau deținătorului să dispună de acel bun, iar prin aproprierea lui de către infractor se realizează o nouă situație de fapt, care presupune că bunul se afla în sfera de stăpânire a făptuitorului. Prin urmare, luarea este o acțiune de sustragere prin care se modifică situația patrimonială existentă anterior săvârșirii respectivei infracțiuni.
Cele două acte, deposedarea și aproprierea bunului de infractor, se succed cu rapiditate, așa încât delimitarea dintre ele se face cu dificultate. Totuși, este necesară identificarea în orice speță a faptului că au avut loc ambele operațiuni sau, eventual, numai deposedarea, deoarece în funcție de aceasta se va încadra fapta ca tentativă sau ca fapta consumată de furt.
În doctrină și jurisprudență se apreciază că acțiunea de luare poate fi savârșită prin diferite moduri: prin apucare, ascundere, prin utilizarea unor instrumente de cuplare, înhățare, desprindere, deviere, consumare etc., precum și prin orice mijloace, cum ar fi: cu propria mâna, prin folosirea unor animale dresate, prin implicarea unor păsări, prin racordări la sursele de energii etc.[10]
În mod excepțional, luarea se poate înfăptui și prin inacțiune, cum ar fi cazul celui care predă o masă de bunuri și omite intenționat să predea anumite bunuri, pe care le reține pentru el.
În același timp, nu prezintă relevantă, pentru existența infracțiunii de furt, modul în care s-a realizat executarea, dacă fapta s-a comis pe față sau în ascuns, cu ajutorul puterilor proprii ori a unor mijloace tehnice, simple sau sofisticate, ori folosindu-se de un animal dresat. Furtul nu trebuie, însă, să fie savârșit prin folosirea violenței sau a amenințarii, deoarece într-un asemenea caz fapta va fi încadrată ca tâlharie.
b) Cerințe esențiale. În acceptiunea art. 228 alin. (1) C. pen., acțiunea de luare trebuie să se exercite asupra unui bun mobil, care se găsește în posesia sau detenția unei alte persoane și luarea să se fi făcut fără consimțământul acesteia.
Prin urmare, pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt trebuie să fie îndeplinite trei cerințe esențiale, și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane, iar luarea să se fi facut fără consimțământul celui deposedat.
Referiri asupra a ceea ce presupune un bun mobil am facut anterior, când am abordat problema obiectului material.
Termenii de detețtie și posesie utilizați în art. 228 C. pen. au întelesul de simplă stapânire de fapt. Nu are importanță dacă cel care are stapânirea de fapt a bunului este sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deține. Ca atare, această cerintă este îndeplinită chiar dacă cel deposedat se află în stapânirea de fapt a bunului.
Bunul sustras trebuie să se gasească în posesia sau detenția altuia. Cerința respectivă este realizată și atunci când bunul s-ar afla ocazional și temporar în mâinile faptuitorului, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția acelui bun. În acest sens, în practica judiciară s-a apreciat că acela care își însusește un bun încredințat de victimă pe peronul gării, pentru pază, savârșește infracțiunea de furt[11]. De asemenea, s-a hotarât că fapta unui muncitor, care găsind pe o masă, în hala întreprinderii, niște obiecte de îmbrăcaminte, uitate acolo de alt muncitor, le ia și le duce la domiciliul sau, constituie infracțiunea de furt[12]. În același timp, s-a decis că există furt și atunci când faptuitorul, știind că persoana vătămată a pierdut un bun și că îl caută și cunoscând locul unde bunul se gasește, se duce la locul respectiv de unde îl ia și-l însusește[13].
Din conținutul art. 228 alin. (1) C. pen. se mai desprinde și o altă cerință, și anume: bunurile să fi fost luate fără consimtământul posesorului sau deținătorului. În doctrina de specialitate se apreciază că această cerință apare ca o subliniere oarecum inutilă, deoarece este elementar să se subînțeleagă că nu se poate vorbi de furt atunci când bunul a fost luat pe baza unei învoiri, și deci, nu a fost sustras[14].
Prin urmare, rezultă că atunci când deposedarea s-a facut cu încuviințarea posesorului sau deținătorului (expresa sau tacita) fapta nu mai constituie infracțiunea de furt. Consimțământul, pentru a legitima luarea bunului, este necesar să intervină înainte sau în timpul comiterii faptei și el trebuie să emane de la o persoană capabilă, în sens contrar, fapta va constitui infracțiunea de furt[15]. De asemenea, este necesar ca acest consimțământ să nu fie obținut prin amenințare sau folosirea de violență. Dacă consimțământul a fost dat ulterior savârșirii faptei, acesta nu poate avea nici o eficiență, deoarece, în acel moment, infracțiunea este consumată.
Urmarea imediata. Infractiunea de furt este consumata, atunci când faptuitorul si-a încheiat actiunea, având ca rezultat trecerea bunului din stapânirea de fapt a posesorului sau detinatorului, în cea a faptuitorului.
Urmarea imediata se considera produsa din moment ce persoana pagubita nu mai stie nimic despre locul unde s-ar gasi bunul sustras si nici nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.
Urmarea imediată este realizată și atunci când bunul luat fară drept a fost ascuns de faptuitor chiar în locul de unde l-a sustras, făcând imposibilă utilizarea lui de catre posesor sau detentor. În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luarii bunului de pe raftul magazinului și ascunderea, ori consumarea lui în magazin, deoarece făptuitorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum acesta i-ar aparține.
Urmarea imediată este configurată și atunci când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp dupa savârșirea sustragerii, fie de către victimă, fie de către o alta persoană. O interpretare simetrică trebuie făcută și atunci când făptuitorul abandonează bunul luat.
Urmarea imediată nu trebuie să fie confundată cu paguba produsă prin această urmare. Din aceste considerente, chiar și atunci când se realizează o restituire sau o despăgubire "post factum" nu se înlătură existența urmării imediate.
Sub aspectul raportului de cauzalitate, din conținutul legal rezultă că pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt este necesar ca între acțiunea de luare efectuată de făptuitor și rezultat să existe o legătură de cauzalitate. Sub aspect cauzal, este necesar ca trecerea bunului din stăpânirea posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului (efectul) să fie consecința directă a activității de luare, de sustragere (cauza) desfășurată de către aceasta din urma.
În literatura de specialitate, se apreciază că urmarea imediată fiind, în cazul acțiunii de luare, un rezultat fizic, o consecință materială firească a acesteia, legatura de cauzalitate dintre urmare și acțiunea de sustragere apare ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acțiunii de luare și din producerea urmării imediate[16].
Latura subiectivă. Forma de vinovăție este intenția, în cele mai multe situații intenția directă, deoarece făptuitorul prevede și urmarește rezultatul faptei sale. În mod cu totul deosebit poate fi și intenția indirectă, atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun a cărui eventuală prezentă făptuitorul ar fi putut-o prevedea și a acceptat rezultatul faptei sale[17] (de exemplu, luarea unui portofel în care, pe lângă bani, se gaseau și unele acte de stare civilă sau legitimare a părții vătămate).
Pentru configurarea laturii subiective a infracțiunii de furt trebuie realizată cerința ca intenția de a savârși acțiunea de luare a unui bun din posesia sau detenția unei persoane, fără voia sa, să aibă ca scop însușirea pe nedrept a acelui bun.
Prin urmare, intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun trebuie coroborată cu scopul ilicit urmărit prin luarea bunului, și anume, intenția de a-și însuși acel bun pe nedrept. Atunci când bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept, fapta nu constituie infracțiune. Astfel, jurisprudența a decis că nu există intenția de furt dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vatamată să-i restituie un bun reținut pe nedrept[18] sau dacă a luat mai multe obiecte de la persoana surprinsă cu soția sa pentru a le folosi ca probe în procesul de divorț[19] ori când unul dintre soți a luat din posesia celuilalt, fără consimțământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar, în procesul de divorț[20].
Fapta nu constituie infracțiune nici atunci când din situația de fapt apare evident că bunul nu a fost luat în scopul însușirii, cum ar fi cazul în care lucrul este ascuns pentru a face o gluma sau un colocatar ia din bucătăria comună un vas pentru a-l folosi un scurt timp, urmând ca după aceea sa-l puna la loc.
Textul art. 228 alin. (2) C. pen. precizează că și atunci când bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, însușirea acelui bun constituie furt, dacă el se găsea în posesia sau deținerea legitimă a unei alte persoane. În această situație, însușirea nu privește dreptul de proprietate, ci dreptul de a poseda.
Infracțiunea de furt este întâlnită și atunci când făptuitorul, imediat după sustragerea bunului, a fost deposedat sau a abandonat acel bun.
Dacă bunul luat este un vehicul, latura subiectivă a infracțiunii de furt este realizată chiar atunci când intenția de săvârșire a acțiunii de luare are ca scop numai folosirea, iar nu și însușirea vehiculului [art. 230 alin. (1)]. Această situație reprezintă o excepție de la regula generală, conform căreia furtul este săvârșit în scopul însușirii pe nedrept a unui bun aflat în legitima posesie sau detenție a unei persoane, de către o altă persoană.
De regulă, însă, dovada că s-a urmarit acest scop rezultă mai totdeauna din abandonarea vehiculului de catre făptuitor de buna voie, nesilit, după folosirea lui[21].
Pentru a se stabili scopul de a folosi, nu prezintă importanță pentru cât timp își propusese făptuitorul să folosească vehiculul. În același timp, trebuie precizat că legea nu face distincție între vehiculele cu tracțiune mecanică și cele cu tracțiune animală.
Ca parte componentă a laturii subiective, mobilul infracțiunii are o relevanță aparte, cu implicații deosebite în procesul de individualizare a raspunderii penale.
1.1.3. Forme. Modalități. Sancțiuni
A. Forme. Infracțiunea de furt savârșindu-se prin comisiune, este susceptibilă de a fi realizată în toate formele imperfecte ale infracțiunii. Legea pedepsește tentativa la această infracțiune, într-un text distinct, de la finele titlului "Infracțiuni contra patrimoniului", și anume, art. 232 C. pen. Datorită particularității activității de luare această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei întrerupte. Este posibilă însă și tentativa relativ improprie, prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află.
Activitatea anterioară primului act de executare se constituie în forma actelor de pregatire a infracțiunii de furt, neincriminate însă de legea penală, iar din momentul producerii rezultatului, fapta constituie infracțiunea de furt consumat. Fapta de furt se consumă în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detențiunea persoanei la care se afla a fost dusă până la capat, astfel încât bunul a fost scos din sfera de posesie sau detenție a subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului. Simpla deposedare a subiectului pasiv duce automat la realizarea infracțiunii de furt și deci, la consumarea ei.
Sub aspectul momentului consumativ al infracțiunii de furt, Codul penal român a adoptat teoria apropriațiunii, potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia (stăpânirea de fapt) a infractorului, indiferent cât dureaza această posesie[22].
Activitatea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma unei activități continue, cum ar fi cazul sustragerii de energie electrică sau al unei activitati continuate (de exemplu, sustragerea în mai multe nopți, în executarea aceleiași rezoluții, a unor bunuri din diferite autoturisme sau apartamente). În aceste cazuri, elementul material al furtului, și anume, acțiunea de luare, se prelungește după momentul consumării, amplificându-și urmările imediate.
Momentul epuizării furtului este considerat a fi atins în clipa în care au încetat actele de prelungire ale activității ilicite de luare.
Epuizarea, reprezentând o formă a infracțiunii, circumstanțele ivite în faza de prelungire vor fi luate în seamă la încadrarea furtului și la individualizarea pedepsei.
B. Modalități. Potrivit art. 228 C. pen., art. 230 și art. 231 C. pen., furtul simplu cunoaște următoarele modalități normative: furtul de bunuri materiale, mobile; furtul de energii sau înscrisuri; furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului; furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi; folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă; furtul savârșit între membrii de familie; furtul savârsit de catre cel care locuieste împreuna cu persoana vatamata sau este gazduit de aceasta; furtul savârsit de minor în paguba tutorelui sau.
Sancțiuni. În cazul furtului simplu, forma consumată se sancționează cu închisoare de la 6 luni la la 3 ani sau cu amendă fie că este comis asupra patrimoniului privat, fie contra celui public.
Când furtul este comis de un infractor minor, limitele pedepsei cu închisoarea se reduc la jumatate ori se va aplica o masură educativă.
În cazul tentativei la infracțiunea de furt, limitele speciale ale pedepsei se vor reduce la jumatate.
Caracterizarea infracțiunii de furt calificat.
1.2.1. Conținutul legal, și analiza circumstanțelor în care se poate comite furtul calificat.
Art.229 (1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:
într-un mijloc de transport în comun;
în timpul nopții;
de o persoană masactă, deghizată sau travestită;
prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase;
prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori supraveghere se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârșit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterneori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigații;
c) componente ale sistemelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semanalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente pe cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalații de dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian, și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente și instalații de comunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații, se pedepsește cu inchisoarea de la 3 la 10 ani.
Obiectul material al furtului calificat poate fi orice bun mobil care se găsește în sfera patrimonială a unei persoane și care întrunește trăsăturile arătate cu prilejulexplicării obiectului material al infracțiunii de furt simplu, extinderea obiectului material fiind făcută însă și pentru anumite bunuri cum ar fi produsele petroliere și gazele naturale din conducte, depozite, cisterne, bunuri care aparțin patrimoniului cultural.
Subiecții infracțiunii pot fi, atât activi cât și pasivi, orice persoană. Elementul circumstanțial referitor la subiecții activi sau pasivi, la condițiile în care aceștia se prezintă în momentul comiterii faptei, ceea ce conferă un pericol sporit faptei de furt, duc la reținerea infracțiunii de furt calificat când subiectul activ apare mascat, deghizat sau travestit, săvârșește fapta în timp ce are asupra sa o armă.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Latura obiectivă a infracțiunii este constituită din aceleași componente (elemente, cerințe, urmări) ca și la furtul simplu, însă la furtul calificat mai apare un element în plus, respectiv elementul circumstanțial referitor la timpul în care se comite sustragerea (în timpul nopții – lit. b), la locul în care se comite sustragerea (într-un mijloc de transport în comun – lit. a, la modalitatea de săvârșire (prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase – lit. d), prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere – lit. e.
Latura subiectivă din conținutul infracțiunii de furt calificat este aceeași ca și la infracțiunea de furt simplu, așa încât facem trimitere la considerațiile expuse anterior cu referire la această infracțiune.
Dacă ceea ce caracterizează și diferențiază infracțiunea de furt calificat de infracțiunea de furt simplu este acest element circumstanțial care nu face parte din elementele esențiale ale faptului de furt, însă provine din convertirea de către legiuitor a unor împrejurări (circumstanțe) care pot însoți săvârșirea furtului în element constitutiv al infracțiunii de furt calificat, se impune studierea acestuia, respectiv a fiecărei împrejurări prevăzute în art. 229 C.pen.:
a) Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun (art. 229 alin. 1 lit. a).
Rațiunea agravării faptei comise într-un astfel de loc constă, în faptul că mijloacele de transport în comun sunt locuri favorabile sustragerilor datorită aglomerațiilor de persoane, existenței mai multor bagaje, fluctuației persoanelor.
Prin “mijloc de transport în comun” se înțelege mijlocul de transport cu o astfel de destinație (trenuri, metrou, autobuze, tramvaie, vapoare, avioane etc.).
Pentru existența agravantei este însă necesar ca mijlocul de transport să fie în momentul sustragerii destinat transportului în comun, indiferent că este în mișcare sau în stație (nu va exista agravantă dacă mijlocul de transport în comun este în depou sauîn garaj pentru reparații), iar bunul sustras să se fi aflat în spațiul afectat transportului în comun, indiferent că era asupra unui pasager sau pus la bagaje etc.
Practica judiciară a considerat că taxiul nu este mijloc de transport în comun pe motiv că aici se transportă un număr restrâns de persoane între care există relații de încredere și în care condițiile favorabile ale sustragerii sunt reduse. Considerăm că acest punct de vedere nu trebuie îmbrățișat fără rezerve, pentru că în taxi pot fi transportate și persoane care nu se cunosc, dar care întâmplător se deplasează spre același loc, așa încât în aceste cazuri și taxiul trebuie considerat mijloc de transport încomun.
b) furtul săvârșit în timpul nopții (art. 229, alin.1, lit. b). Agravarea acestui furt constă în considerarea șanselor mărite ale făptuitorului de a realiza fapta profitând de ajutorul întunericului, de faptul că paza bunurilor este mult diminuată în această perioadă, circulația oamenilor este mult redusă, făptuitorul este mai greu de surprins și de descoperit, retragerea de la locul faptei fiind mult mai ușoară.
Prin “timpul nopții” se înțelege perioada de timp de când întunericul s-a substituit luminii și până când lumina va lua din nou locul întunericului, această perioadă diferind în funcție de anotimp, astfel că instanțele vor trebui să stabilească în fiecare cauză, în mod concret, dacă furtul s-a comis sau nu în această perioadă.
Nu are importanță sub aspectul încadrării faptei în această împrejurare agravantă dacă în acest timp al comiterii faptei, deși întunericul era instalat, la locul faptei era lumină datorită iluminării electrice, ori dacă făptuitorul nu a profitat de întuneric pentru a realiza sustragerea.
S-a exprimat opinia că nu ar opera această agravantă în cazul furtului comis noaptea între membrii de familie, de minor față de tutore ori de cel care locuiește împreunăcu persoana vătămată sau este găzduită de aceasta, pentru că starea de fapt este aceeași atât noaptea cât și ziua. Nu împărtășim aceste opinii pentru că în primul rând calificarea juridică a unei fapte se face în afara raporturilor de apropiere dintre părți și în mod obiectiv, iar prevederile art. 231 C.pen. se aplică ulterior doar ca aspect procesuale referitoare la modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale.
c) furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită (art.229, alin. 1, lit. c). Agravanta comiterii unui furt de către o persoană care în momentul comiterii faptei apare mascată, deghizată sau travestită, are la bază constatarea pericolului social sporit generat de persoana infractorului care își premeditează fapta, ia măsuri pentru a nu fi recunoscut și, în caz că va fi văzut, prin această înfățișare va reuși și intimidarea sau sperierea victimei, reducându-i și eventuala încercare de ripostă.
O persoană mascată este persoana care poartă total sau parțial o mască acoperindu-și sau modificându-și fața. În cazul deghizării făptuitorul se îmbracă în așafel încât să nu fie recunoscut, își pune perucă, ochelari, barbă falsă etc.. Travestirea constă într-o deghizare prin îmbrăcăminte și cosmetizare în așa fel încât să se dea aparența sexului opus, respectiv aparența unei femei, deși făptuitorul este bărbat și invers.
d) ) furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase (art. 299, alin. 1, lit. d). Pericolul social sporit al împrejurării de agravare rezidă din modalitatea de comitere și a modului desăvârșire folosite de făptuitor.
Efracția reprezintă o înlăturare violentă a închizătorilor sau încuietorilor, a oricăror dispozitive de închidere care protejează posibilitatea de ajungere a făptuitorului la bunul vizat spre a fi sustras. Această efracție se poate realiza prin rupere, spargere, demontare.
Escaladarea constă în trecerea, prin folosirea forței fizice și a abilității, peste un obstacol care împiedică normala pătrundere spre locul unde se află bunul (se sare peste un gard ori un zid, se urcă pe balcon pentru a intra în apartament etc.). Nu se va reține agravanta comiterii faptei prin escaladare atunci când depășirea obstacolului s-a făcut obișnuit (prin pășirea peste un gard de mică înălțime) ori când escaladarea se folosește după luarea bunului, în timpul părăsirii locului faptei.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate constă în deschiderea încuietorii prin folosirea cheii cu care în mod obișnuit se deschide respectiva încuietoare, indifferent dacă acea cheie a fost găsită de făptuitor ori a sustras-o sau chiar a găsit-o în ușa încuiată, pentru că în nici o situație nu se poate accepta că făptuitorul ar avea dreptul să o folosească.
Folosirea fără drept a unei chei mincinoase constă în deschiderea încuietorii, evident fără a fi îndreptățit la aceasta, prin folosirea de către făptuitor a unei chei false, respectiv șperaclu, sârmă îndoită, cheie confecționată, pontoarcă, cheie care se potrivește întâmplător în sistemul de încuiere ori orice dispozitiv care poate duce la deschiderea funcțională a încuietorii fără a o degrada ori distruge.
e) furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere (art. 229 alin. 1 lit. e) este de asemenea o circumstanță de agravare ce își găsește justificarea în realitatea socială actual, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmă sau de supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anifilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracțiunii. Pentru aceasta ifractorii recurg la tăierea cablajelor de la camerele de supraveghere, deconectarea curentului electric, spargerea camerelor de supraveghere, infundarea alarmei cu spumă poliuretanică. (n.c.p. preciyări)
f) furtul săvârșit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural (art. 229,alin. 2, lit. a). Și aici, circumstanțele de agravare se referă la obiectul material al furtului, respectiv bunul să facă parte din patrimoniul cultural. Acest patrimoniu cultural, apărat prin incriminare, este constituit din bunuri importante prin valoarea lor istorică, artistică, arhivistică, documentară, religioasă, protejarea acestora fiind deosebit de important.
g) furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediu professional (art. 229 alin. 2 lit. b). Prin această formă de agravare se rezolvă legal situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu professional, situație în care continuă să se exprime opinii contradictorii în literature de specialitate și să se dea soluții neunitare în practica judiciară.(n.c.p. precizari)
h) furtul săvârșit de o persoană având asupra sa o armă (art. 229, alin. 2, lit. c) este o circumstanță de agravare justificată prin aceea că, făptuitorul, știind că are asupra sa o armă, se simte încurajat de a săvârși fapta mizând pe faptul că, dacă ar fi surprins, s-ar putea folosi de aceasta. Cerința este de a nu folosi arma pentru că altfel faptava constitui infracțiunea de tâlhărie.
În momentul comiterii furtului calificat în această situație de agravare este suficient ca arma să se fi aflat la făptuitor, chiar dacă aceasta se aflau întâmplător la el, însă, evident, știa că o deține.
Prin “armă” trebuie înțeles ceea ce stabilește art. 179 alin. 1 C. pen. respectiv instrumentele, piesele, dispozitivele astfel declarate prin dispozițiile legale. Nu vor intra în această categorie, în sensul cerut de dispozițiile art. 229 alin. 2 lit. c C.pen., obiectele pe care art. 179 alin. 2 C.pen. le asimilează cu armele, pentru că acestea pot devein arme doar dacă au fost întrebuințate ca arme de atac, ori în situația când făptuitorul ar folosi asemenea obiecte nu am mai fi în prezența infracțiunii de furt, ci de tâlhărie.
Chiar dacă între mai mulți participanți la comiterea furtului, doar unul are asupra sa arma, iar ceilalți știu acest lucru, această agravantă se va răsfrânge și asupra lor.
În alin. 3 al art. 229 C.pen. legiuitorul a stabilit ca fiind infracțiune de furtcalificat faptele de sustragere care se îndreaptă asupra unor obiecte material importante prin valoarea lor pentru întreaga economie și prin sustragerea acestora (saudin acestea) fiind posibil a se produce un pericol public constând în producere de incendii, explozii, degradări și distrugeri, poluare a mediului înconjurător (alături de paguba efectivă creată prin lipsirea de produsul sustras).
În acest alineat, la literele a – h sunt enumerate categoriile de bunuri care sunt protejate prin incriminare (a se vedea enumerarea din definiție).
1.2.2 Sancțiuni
Infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. 1 lit. a-e se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, cea prevăzută în art. 229 alin. 2 lit. a-c se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar cea prevăzută de art. 229 alin. 3 lit. a-h C.pen. se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 de ani.
Tentativa se pedepsește. ( AVOCAT D.P. IASI FURTUL CALIFICAT )
Caracterizarea furtului în scop de folosință.
Art. 230 (1) furtul care are ca obiect ub vehicul, săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă.
1.4. Plângerea prealabilă și împăcarea părților
Art. 231 (1) Faptele prevăzute la art. 228, art. 229, și art. 230, săvârșite de membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de acesta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(2) Faptele prevăzute la art. 228, art. alin. (1), art. 229 alin. 1, alin. (2) lit. b și c și art. 230, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
CAPITOLUL 2
PROBLEMELE CE TREBUIESC LĂMURITE DE CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FURTULUI
2.1. Stabilirea locului și momentului în care s-a comis furtul.
Prezintă un interes deosebit pentru economiei anchetei, iar clarificarea acestui aspect prezintă importanță din mai multe puncte de vedere:
Locul comiterii furtului oferă cele mai multe posibilități pentru identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, interpretarea și valorificarea acestora;
Cunoașterea locului și timpului săvârșirii faptei constituie un indiciu pentru formarea cțt mai corectă a cercului de suspecți;
Stabilirea locului/traseului unde s-a desfășurat activitatea infracțională și, în principal, a timpului, constituie punctul de plecare în identificarea martorilor;
Pornind de la locul comiterii furtului se creează posibilitatea – prin activitățile ulterioare – să se verifice declarațiile martorilor și părții vătămate ( dacă aceștia aveau posibilitatea să perceapă cele relatate, sinceritatea lor);
Cunoscându-se locul și timpul săvârșirii infracțiunii se dă posibilitatea organului judiciar să stabilească activitățile desfășurate de autor/autori în perioada critică, iar prin activitățile specifice desfășurate să înlăture ,,alibiurile” invocate de aceștia;
Pot fi efectuate corelări cu alte furturi comise în locuri și perioade de timp asemănătoare;
Stabilirea corectă a locului și timpului comiterii faptei va determina încadrarea juridică corespunzătoare a infracțiunii;
Stabilirea locului și timpului comiterii furtului oferă posibilitatea evidențierii cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârțirea faptelor și în consecință, luării măsurilor corespunzătoare de prevenire. (Props ic 10)
2.2. Modul de operare folosit de infractori pentru comiterea furtului.
Analiza fenomenului infracțional pe linie de furturi în țara noastră evidențiază o multitudine de moduri de operare folosite de infractori pentru săvârșirea acestor fapte, cele mai importante fiind următoarele:
Tăierea balamalelor sau a pereșilor caselor de bani sau bancomatelor prin folosirea polizorului unchiular-flex sau flacăra autogen;
Smulgerea și sustragerea caselor de bani sau a bancomatelor, transportul și forțarea acestora în alte locuri;
Escaladarea și forțarea ferestrelor din tâmplărie de lemn sau PVC aflate la parter sau la etaje inferioare;
Coborârea de pe terasele imobilelor în balcon sau pe fereastră;
Forțarea ușilor și a sistemelor de închidere prin îndoirea/dislocarea șildului și ruperea butucului yalei îngropată (tip pară), cu ajutorul cheilor reglabile, cleștilor tip cioc de papagal, sau ainstrumentelor special confecșionate pentru ruperea butucului-ruptor;
Pătrunderea prin spargerea plafonului, chepengurilor și zidurilor;
Folosirea cheilor potrivite, pontoarcelor șperaclelor, sau a cheilor originale;
Forțarea sistemului de asigurare a ferestrelor, spargerea geamului ori a vitrinelor pentru a ajunge la sistemul de închidere;
Forțarea ușilor și a ferestrelor prin folosirea forței fizice;
Scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere;
Folosirea de diferite pretexte sau prin atribuirea de calități false;
Furtul prin împrietenire;
Profitând de neatenția victimei sau de aglomerație.( pro ps ic 10)
2.3. Determinarea bunurilor sau valorilor sustrase, persoana prejudiciată și celelalte urmări ale infracțiunii.
Cunoașterea bunurilor sau valorilor sustrase este necesară pentru:
Implementarea acestora în aplicația ,, Obiecte” existentă la nivelul Poliției Române, în funcție de caracteristicile de identificare;
Identificarea lor asupra suspecților sau altor personae care au intrat în posesia lor;
Posibilitatea stabilirii situației anterioare, prin restituirea bunurilor părților vătămate;
Dacă pretențiile civile sunt justificate ori cei păgubiți încearcă să obțină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept;
Corecta individualizare a faptei, cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea furtului;
Asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare a faptei;
Posibilitatea efectuării de verificări și investigații în rândul persoanelor care cumpără astfel de bunuri sau în locurile de comercializare a acestora;
Cunoașterea persoanei prejudiciate și a membrilor familiei acesteia (ocupație, anturaj, preocupări, locuri frecventate) oferă organului de cercetate penală posibilitatea de a extinde cercul de suspecți, prin selecția persoanelor din rândul celor cu care membrii familiei au intrat în contact direct ori indirect. ( pro ps ic 10)
2.4. Cine sunt făptuitorii și contribuția avută de fiecare la săvârșirea infracțiunii.
Această problemă se pune mai mult în cazul infracțiunilor de furt săvârșite de grupuri de personae.
Pe lângă problemele legate de numărul făptuitorilor și contribuția acestora la săvârșirea furturilor (autor, complice, instigator, tăinuitor), organul de cercetare penală mai trebuie să stabilească dacă sunt întrunite condițiile legale pentru a li se reține în sarcină și infracțiunea de asociere pentru săvîrșirea de infracțiuni.
2.5. Destinația bunurilor sau valorilor sustrase și posibilitatea reparării prejudiciului cauzat.
Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune reprezintă o sarcină importantă pe care organelle de cercetare penală trebuie să o trateze prin prisma a cel puțin două aspect: acela al obligației legale și al întăririi probatoriului.
După efectuarea cercetării la fața locului, persoana vătămată este audiată cu privire la faptă, identitatea autorilor, bunurile furate precum și caracteristicile de individualizare ale acestora, perioada critică, etc.;
Atunci când a reținut semnalmentele autorilor I se prezintă albumele cu fotografii ale infractorilor cunoscuți, precum și persoanele aflate în aplicația Imagetrak în funcție de modul de operare folosit;
În situația în care se obțin datele necesare se întocmește portretul robot și se înaintează celorlalte unități de poliție, iar în funcție de particularitățile cazului acesta poate fi difuzat mass-media.
Atunci când informațiile și datele obținute prin cercetarea la fața locului și din efectuarea primelor investigații și verificări conduc spre anumite personae suspecte, se iau măsuri urgent de depistare și conducerea la sediul organului judiciar pentru cercetări.
2.6. Existența concursului de infracțiuni.
2.7. Stabilirea condițiilor și împrejurărilor care au determinat, favorizat sau înlesnit comiterea furtului.
Analiza situației operative a scos în evidență o serie de cauze și condiții care favorizează creșterea numărului infracțiunilor de furt, cele mai importante fiind după cum urmează:
Insuficienta preocupare a proprietarilor/utilizatorilor și a factorilor responsabili pentru asigurarea cu sisteme de închidere corespunzătoare, uși metalice, grilaje la ferestre, sisteme de pază și alarmare în încăperi sau imobile unde se păstrează sau se mânuiesc bunuri sau valori importante;
Păstrarea unor sume de bani în dulapuri metalice fără sisteme de închidere corespunzătoare și în locuri neasigurate sau fără pază corespunzătoare;
Folosirea unor cutii metalice de valori de dimensiuni mici, nefixate, care pot fi sustrase și transportate ușor de autori;
Neasigurarea după orele de program a obiectelor de valoare care ziua sunt expuse în vitrine;
Neasigurarea cu pază umană, cu încuietori corespunzătoare, cu gratii la ferestre și sisteme de pază și alarmare a muzeelor, caselor memoriale, bisericilor și mănăstirilor unde există bunuri sau valori,
Păstrarea unor sume de bani provenite din vânzări ori diverse încasări în sertare, case de marcaj sau alte locuri necorespunzătoare;
Neglijență și lipsă de răspundere din partea personalului de pază;
Păstraea în locuințe a unor sume mari de bani, valută sau bijuterii;
Ușurință în valorificarea bunurilor provenite din furturi;
Transportarea bunurilor sau valorilor importante fără respectarea dispozițiilor legale privind paza bunurilor și valorilor.
CAPITOLUL 3
CERCETAREA LOCULUI FAPTEI, MIJLOC AUXILIAR DE PROBĂ
3.1. Aprecieri de ordin psihologic
Este bine știut că printre activitățile importante ce contribuie la realizarea scopului procesului penal – aflarea adevărului –se numără și investigarea științifică a locului faptei, care atunci când nu este efectuată la timp și în mod corespunzător poate influența cusrsul procesului penal, pote zădărnici aflarea adevărului și, ca urmare, mumeroase infracțiuni, pot șă nu fie descoperite sau să rămână cu autori neidentificați.
Despre investigarea științifică a locului faptei s-a scris destul de mult, dar rareori această activitate a fost abordată din punct de vedere psihologic. Psihologia are o contribuție deosebit de importantă la înțelegerea împrejurărilor complexe în care s-a săvârșit infracțiunea, dar mai ales necesitatea unui psiholog care să participle nemijlocit la cercetarea criminalistică a câmpului infracțional, pentru a face o caracterizare psihologică a evenimentului și a personalității făptuitorului, caracterizări ce vor sta la baza stabilirii mobilului faptei și a conexiunilor dintre faptă și făptuitor.
Importantă pentru activitatea de investigare științifică a locului faptei este înțelegerea corectă a noțiunilor de acțiune, intenție, comportament și, așa cum vom vedea în continuare, prin transpunerea în practică a acestor cunoștințe contribuim substanțial și indubitabil la aflarea adevărului.
Pornind de la definiția în sens larga a acțiunii, potrivit căreia aceasta este un fenomen prin care o forță produce un effect, deci o operație efectuată de o ființă și care poate fi atribuită acelei ființe, putem afirnma, lăsând la o parte sensul juridic, că infracțiunea este acțiunea unei personae, contrară normelor legale și care poate fi atribuită acelei personae.
În acest sens pentru ca investigarea științifică a locului faptei să stabilească cu certitudine relația dintre faptă și făptuitor, trebuie pornit de la idea că acțiunea infracțională se realizează printr-un system de elemente-acte și microelemente-praxame subordinate unei strategii sau direcții principale.
De exemplu, acțiunea de sustragere a unor bunuri sau valori dintr-o locuință se compune din mai multe acte:
forțarea sistemului de asigurare a ușii;
pătrunderea în locuință;
căutarea bunurilor și a valorilor ce urmează a fi sustrase;
părăsirea locului faptei.
Primul act al acțiunii, forțarea ușii, se compune din microelemente:
confecționarea elementului de forțare;
învățarea folosirii instrumentului;
folosirea instrumentului, etc.
Decelarea riguroasă a acestor acte și praxame oferă criminalistului posibilitatea stabilirii concrete a ,,iter criminis”, a obiectelor de care infractorul s-a folosit la săvârșirea faptei și a obstacolelor, rezultate din confruntarea posibilităților cu realitatea, pe care acesta a trebuit să le depășească, obiective d e mare relevanță în procesul de descoperire al urmelor/microurmelor și a mijloacelor materiale de probă ce vor sta ulterior la baza identificării făptuitorului sau a probării vinovăției acestuia.
Totodată în cazul activității de investigare științifică a locului faptei, trebuie avut în vedere elementul pur psihologic al infracțiunii și anume ,,intenția”, care nu trebuie confundată cu acțiunea, acesta fiind momentul inițial al unui proces gândit și voit al acțiunii, alcătuit dintr-un scop și proiect de acțiune, care parcurge trei etape: etapa preinfracțională, când în conștiința persoanei încolțește ideea de a săvârși fapta, etapa conturării intenției, când se execută acte premergătoare și etapa materializării prin consumarea actului infracțional.
Ideea că intenția de a atinge un scop, adică de a realiza un obiectiv, corespunde unei tensiuni înlăuntrul sistemului ,,om”, (tensiune care se reduce în momentul atingerii scopului), este valabilă și în cazul actului infracțional, când se constată o stare tensionată în etapa preinfracțională și în etapa conturării intenției, urmată de liniștea, relaxarea infractorului după comitrerea infracțiunii.
Având la bază această situație de fapt, putem concluziona că importantă pentru activitatea de investigare a locului faptei este perioada apropierii de momentul epuizării actului infracțional, când infractorul, pe fondul liniștii, relaxării, face greșeli creând urme/microurme este impetuos necesar să se stabilească cât mai riguros locurile unde a debutat și unde s-a consumat actul infracțional, acestui din urmă loc acordându-i-se o atenție și o importanță mai mare.
Această teorie a fost verificată în practică și în nenumărate situații s-a confirmat chiar în cazul așa-zișilor infractori ,,versați”, recidiviști.
Exemplificăm aici cazul în care un spărgător renumit, după ce a săvârșit fapta, a șters locurile pe unde a umblat, iar înainte de părăsirea locului faptei și-a scos mănușile, și a închis geamul pe unde a intrat în locuință, creând astfel urme papilare, care ulterior au stat la baza identificării și probării vinovățiiei sale.
Întrebat în anchetă cum explică prezența urmelor sale pe geamul de la locul faptei acesta, după ce a reconstituit mental activitatea infracțională, a rămas consternat de greșeala pe care a făcut-o pe fondul relaxării după realizarea obiectivului.
Problema comportamentului în cadrul activității de investigare științifică a locului faptei, vizează atât echipa de cercetare la fața locului, specialistul criminalist îndeosebi, cât și infractorul, ea găsindu-și soluționarea numai prin atingerea scopului studierii fenomenelor psihologice care constă în înțelegerea, predicția, postdicția și controlul comportamentului uman.
Comportamentul criminalistului în timpul investigării științifice a locului faptei trebuie să fie transparent, deschis, caracterizat printr-o serie de trăsături de personalitate cum ar fi: spirit de echipă, calm, meticulozitate, spirit de observație, capacitate de analiză și de sinteză.
Acesta este influențat de o serie de factoripersonali: cultura generală, nivelul de pregătire profesională, adaptabilitate, inteligență, etc., care atunci când sunt la cote înalte dau satisfacții profesionale, specialistului criminalist putând da răspunsuri rapide, pertinente la întrebările: unde, când, cum, cu ce, de ce, pentru ce și în ce împrejurări s-a săvârșit fapta, dar și de factori nepersonali ca: ambianța locului faptei, intervenția nepertinentă, inoportună și autoritară a factorilor de conducere care nu fac altceva decât să creeze criminalistului un comportament opac, să-și diminueze capacitatea de analiză și sinteză, iar în final activitatea acestuia să se rezume doar la acte superficiale.
În această din urmă situație, dar nu numai, un rol deosebit, îl are autocontrolul, adică stăpânirea de sine și influențarea propriului comportameni, inclusiv a comportamentului celor din jur.
Prin stăpânire de sine, siguranță, apreciere oportună și reală, a constatărilor făcute cu prilejul investigării științifice a locului faptei, criminalistul poate influența pozitiv cursul ulterior al cercetărilor, producând coechipierilor comportamente degajate, încrezătoare în izbândă, iar făptuitorilor comportamente transparente ce pot fi exploatate cu facilitate de către organul penal, în procesul de stabilire a cauzelor, a condițiilor și împrejurărilor care au generat și (sau) favorizatsăvârșirea faptei și de probare a vinovăției făptuitorului.
În ceea ce privește comportamentul infractorului pe parcursul șîvârșirii faptei și după epuizarea ei, acesta poate fi stabilit cu probabilitate rezonabilă cu ajutorul postdicției și al predicției.
Postdicția este un instrument important de soluționare a cauzelor penale prin care specialistul criminalist, în cadrul activității de investigare științifică a locului faptei, poate, pe baza urmelor, modificărilor materiale produse ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, instrumentele folosite de acesta și elementele componente ale mediului în care s-a desfășurat activitatea, să stabilească existența sau inexistența faptei, obiectele folosite, împrejurările în care s-a săvârșit fapta și, în final, să atingă scopul procesului penal, respectiv identificarea și tragerea la răspundere a lelor vinovați.
Prin intermediul postdicției efectuate cu prilejul investigării științifice a locului faptei, pot fi furnizate informații deosebit de importante care stau la baza reconstituirii, prin interpretarea urmelor descoperite la fața locului, a activității infracționale și formularii unor ipoteze reale de lucru cu privire la faptă și făptuitor.
Se poate deduce că fapta a fost comisă cu sau fără premeditare, că autorul a cunoscut bine programul victimelor, obiceiurile, topografia locului infracțiunii, că a acționat pe fondul unor stări psihice (ură, gelozie, răzbunare, frică, imbold religios etc.)
Totodată, cu ajutorul predicției, echipa de investigare a locului faptei poate stabili, cu probabilitate rezonabilă, comportamentul postinfracțional al făptuitorului referitor la măsurile de protecție pe care le va lua acesta, unde și cum va valorifica produsul infracțional, dacă va mai săvârși sau nu o altă faptă etc.
În multe situații, cu prilejul anchetei, investigatorul va constata cu satisfacție că postdicțiile și predicțiile efectuate cu prilejul investigării științifice a locului faptei se confirmă.
Avînd în vedere cele prezentate, putem afirma că investigarea științifică a locului faptei este o activitate psihocriminalistică de cunoaștere a comportamentului făptuitorului și de descoperire a urmelor/microurmelor infracțiunii cu ajutorul postdicției și al predicției efectuate pe baza modificărilor survenite ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, obiectele – instrumentele folosite și mediul în care s-a săvârșit fapta, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptei, aidentificării făptuitorului și probării vinovăției acestuia. (Note de curs vol 2 ghe. Popa)
3.2. Noțiunea, clasificarea și importanța cercetării locului faptei
” Locul săvârșirii infracțiunii are pentru orice anchetator un caracter magic, nu pentru credința unora că sufletul victimei (atunci când avem de-a face cu o crimă , firește) s-ar afla încă acolo și ar urmări ce se întâmplă, ci pentru că anchetatorul știe că aici se află urmele latente care așteaptă tăcute să fie descoperite pentru a-l demasca pe criminal…” Procedeul probator, denumit de Codul român de procedură penală cercetarea locului faptei e cunoscut în legislațiile occidentale și ca cercetarea scenei infracțiunii sau scena crimei, cum este cazul sistemului judiciar de tip anglo-saxon, ori american – reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte cu periculozitate deosebită.
Această activitate importantă, care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea stabilirii adevărului și în care se înscrie, este și cercetarea locului faptei, termen care în practica judiciară are un conținut mai larg, respectiv investigarea criminalistică a locului faptei. Locul faptei este cel mai important pentru ancheta penală, el fiind de cele mai multe ori punctul de plecare al investigației criminalistice.
“ Locul faptei constituie locul unde s-a consumat, în total sau în parte o activitate infracțională ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia și unde se găsesc probele care vor servi la încriminarea celor care au înfăptuit actul criminal”.
O primă clasificare a locului faptei , rezultată din art. 30 al Codului de procedură penală, se deduce de la sine principal ( în total ) și secundar ( în parte ). Sintagma loc principal se referă la locul unde s-a consumat primul act criminal, iar ca locuri secundare sunt considerate celelalte locuri unde s-au desfășurat alte activități infracționale . Potrivit prevederilor legale și din practica organelor judiciare se poate concluziona că locul săvârșirii infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de către făptuitori.
Locul săvârșirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la faptă și la autorul acesteia, astfel că de modul în care se desfășoară întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau probelor materiale, precum și de fixarea rezultatelor investigațiilor, va depinde într-o mare măsură descoperirea infracțiunii și identificarea autorului.
În literatura de specialitate anglo-saxonă, locul faptei este definit și ca macroscopic, când include mai multe locații, inclusiv corpul victimei și al suspectului și microscopic, când locul faptei este considerat un obiect sau urme care au o legătură esențială în investigarea infracțiunii cum ar fi : urmele biologice, mușcături găsite pe corpul victimei sau ale suspectului, amprente digitale, fire de păr, mucuri de țigară, etc.
Un caz poate conține mai multe locuri macro și microscopice care trebuie investigate într-o legătură cauzală deoarece fiecare poate furniza informații care împreună pot duce la identificarea făptuitorului.
„Cadavrul trebuie să fie considerat el însuși un loc al faptei, deoarece poate conține o multitudine de tipuri de probe” .
Locul faptei mai poate fi clasificat , conform autorilor citați, și în raport cu infracțiunea comisă: locul unui omor, al uni viol, al unui jaf, etc., sau în funcție de locația faptei: bancă, tren, autoturism, vapor, casă de locuit.
Deasemenea, o altă clasificare privește caracterul organizat sau dezorganizat al locului faptei, care este tot mai des întâlnită în practică în contextul utilizării psihologiei judiciare în anchetele penale: locul faptei poate fi activ-pasiv; organizat sau dezorganizat. În literatura de specialitate se subliniază și importanța deosebită ce trebuie acordată fiecărui caz în scopul
soluționării lui corecte . Apelarea la cei cu puteri paranormale, prezicători sau clar-văzători, nu poate și nu trebuie să înlocuiască cercetarea riguros științifică a fiecărei porțiuni de la locul faptei, chiar și atunci când suspectul a recunoscut fapta cu lux de amănunte.
Cercetarea locului faptei, conform art. 129 din Codul de procedură penală, se efectuează atunci când este necesar:
să se facă constatări privind situația locului săvârșirii infracțiunii;
să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii;
să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și
împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea.
Cercetarea locului faptei, reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea; căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă; precizarea poziției și stării acestora; determinarea traseului parcurs de infractor ( iter criminis ), având ca scop stabilirea naturii și împrejurările comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.
Cercetarea locului faptei se impune și în scopul percepției nemijlocite a scenei infracțiunii, chiar dacă a trecut un anumit timp de la comiterea acesteia, iar câmpul infracțional a suferit modificări.
3.3. Caracteristicile cercetării locului faptei
Cercetarea locului faptei constituie o activitate inițială a investigării
unei infracțiuni. Ea este obligatorie în cazul infracțiunilor în care au avut loc moartea victimei, vătămări corporale grave , furturi din locuințe,furturi de și din autoturisme, tâlhării și violuri, urmate de moartea victimei, accidente de circulație cu moartea victimei și fuga de la locul faptei, incendii, explozii, calamități, precum și în cazul unor fraude. Cercetarea locului faptei este posibilă și obligatorie chiar și în situațiile în care evenimentul a fost reclamat
cu întârziere ( exemplu tâlhăria reclamată dupa externarea victimei).
Este o activitate imediată ( trebuie efectuată într-un termen cât mai apropiat de comiterea infracțiunii )și irepetabilă (de fiecare dată când se repetă cercetarea, locul faptei nu mai este același ).
3.4. Importanța cercetării locului faptei
Importanța acestei activități rezidă din faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, astfel putându-se obține probe deosebit de prețioase în cauză. Cercetarea la locul faptei reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de
plecare, determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările.
Alteori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în prima fază a cercetărilor.
Fără efectuarea la timp, atent și calificat a acestei activități, în cazurile în care se impune, există riscul ca procesul penal să nu poată să se desfășoare eficient, adevărul să nu poată fi aflat, iar ca urmare numeroase infracțiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autori necunoscuți.
Doar respectând aceste condiții se pot lămuri numeroase probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:
existența unor urme care să demonstreze că s-a săvârșit o infracțiune;
căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul infracțiunii;
activitatea desfășurată de făptuitori la locul faptei;
instrumentele folosite la comiterea infracțiunii;
locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul infracțiunii;
numărul făptuitorilor;
bunurile și valorile care lipsesc de la locul faptei;
existența așa-numitelor „ împrejurări negative „;
persoane care au perceput, în totalitate sau în parte, sau puteau
să perceapă fapta și împrejurările săvârșirii acesteia;
modificările intervenite în câmpul infracțiunii, persoanele care le-au
făcut și scopul acestora;
cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau
facilitat săvârșirea infracțiunii și măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor.
Privită prin prisma celor arătate, cercetarea la locul faptei se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea procesului penal, se dovedește a fi una din cele mai complexe activități desfășurate de organele de urmărire penală și permite desprinderea unor concluzii juste referitoare la modul cum a fost săvârșită infracțiunea și cu privire la persoana autorului. Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual penală, cât și criminalistică, majoritatea autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului. Astfel importanța cercetării la fața locului rezultă din următoarele:
cercetarea la fața locului este o activitate de maximă importanță cu un
caracter imediat și de neânlocuit;
oferă posibilitatea perceperii nemijlocite a ambianței locului unde s-a
desfășurat activitatea infracțională, a corelării diferitelor împrejurări și prefigurări, în plan mintal, atât a diferitelor versiuni, cât și a activităților ce urmează a fi desfășurate pentru verificarea lor, inclusiv a ordinii prioritare în care se vor desfășura acestea;
este modalitatea de descoperire a urmelor și mijloacelor materiale de
probă, care valorificate din punct de vedere științific prin constatări tehnico – științifice și expertize pot conduce la identificarea făptuitorului și dovedirii vinovăției acestuia;
analizând și interpretând modul de dispunere a urmelor din câmpul
infracțiunii, organul de urmărire penală are posibilitatea de a stabili, cel puțin teoretic acțiunile sau inacțiunile făptuitorului înaintea, în timpul sau după comiterea infracțiunii, modul cum a reacționat victima și posibilele urme ce au rămas pe corpul făptuitorului;
leziunile existente pe corpul victimei, profunzimea, amplasarea și
succesiunea lor permit stabilirea mecanismului de producere a morții și data instalării ei, deci a timpului săvârșirii infracțiunii, datele furnizate de medicul legist la fața locului, chiar provizorii, constituind un indiciu prețios în direcționarea cercetărilor;
alte urme existente la fața locului permit elaborarea versiunilor
referitoare la traseul parcurs de infractor pentru a se îndepărta de locul faptei,
oferind premisa atât a extinderii perimetrului de cercetat, cât și a luării măsurilor operative de urmărire și prindere a făptuitorului;
cunoscând data producerii faptei, organele de urmărire penală pot
identifica persoanele care se aflau în zonă și care pot furniza date, atât cu privire la activitățile desfășurate de victimă, cât și cele ale făptuitorului, eventualele conflicte pe care le-a avut victima, motivele altercației, existența provocării din partea victimei ori dacă a văzut persoane suspecte în zonă, semnalmentele acestora, modul în care și-au motivat prezența în acel loc, etc.;
dacă victima a fost deposedată de anumite lucruri sau valori, locul
faptei coroborat cu ora la care a survenit decesul victimei constituie punctul de plecare în darea acestora în urmărire, atenția organelor de cercetare penală concentrându-se, cel puțin în prima fază a cercetărilor, spre locurile din zona unde s-a săvârșit infracțiunea și unde se valorifică, de obicei, bunurile produs al acesteia: piețe, târguri, gări, autogări, etc.;
numai percepând în mod nemijlocit împrejurările în care s-a comis
fapta și urmările acesteia, organul de urmărire penală poate sesiza „ împrejurările negative” apărute în câmpul infracțional.
Importanța cercetării la fața locului este dată și de faptul că rezultatele ei, nu numai că direcționează cercetările, dar de cele mai multe ori condiționează finalitatea investigărilor efectuate în cauză.
Sarcinile cercetării locului faptei
Sarcinile cercetarii locului faptei derivă atât din prevederile art.192 Cod procedură penală și experienței acumulată în practica și literatura de
specialitate:
investigarea locului în care a fost săvârșită infracțiunea, pentru
stabilirea naturii acesteia și a împrejurărilor în care a fost comisă;
descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor
mijloace de probă;
determinarea drumului parcurs de infractor ( iter criminis );
stabilirea modului de operare al făptuitorului ( făptuitorilor );
precizarea timpului săvârșirii infracțiunii;
identificarea persoanelor care au tangență cu cauza cercetată :
făptuitori, martori, victime, persoane responsabile civilmente;
elaborarea primelor versiuni pentru orientarea investigațiilor
ulterioare.
Aspecte de ordin procesual
Cercetarea locului faptei ca mijloc probator, este reglementată de Codul de Procedură Penală în titlul IV Probele mijloacele de probă și procedeele probatorii, capitolul VIII Cercetarea locului faptei și reconstituirea în articolul 192 care prevede:
Alin. 1. Cercetarea locului faptei se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Alin. 2. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.
În cuprinsul art. 194 este prevăzut faptul că organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune prezența medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezență o consideră necesară.
Urmele și celelalte mijloace de probă examinate cu ocazia cercetării locului faptei ajută la stabilirea unor date importante referitoare la obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă ale infracțiunii, prin care să se răspundă la întrebări esențiale pentru aflarea adevărului, cum sunt: ce faptă s-a săvârșit, unde, de ce și de către cine.
Cu privire la obiectul infracțiunii, cercetarea la fața locului permite obținerea de date referitoare la relațiile sociale încălcate și la obiectul material al infracțiunii.
Referitor la latura obiectivă a infracțiunii, cercetarea la fața locului oferă posibilitatea de a stabilii modul concret în care s-a exteriorizat acțiunea sau inacțiunea, timpul, locul și alte date. Dacă infractorul a acționat într-un anumit mod specific și are antecedente penale similare, cercetarea la fața locului ajută la adunarea datelor necesare pentru identificarea autorului infracțiunii pe baza cartotecii modus operandi .
Cu ocazia cercetării locului faptei, latura subiectivă a infracțiunii poate fi conturată prin datele ce se obțin cu privire la formele vinovăției ( intenție sau culpă ).
În ceea ce privește subiectul infracțiunii cercetarea la fața locului oferă
o serie de date cu privire la persoana infractorului, cum ar fi: dacă este bărbat
sau femeie; dacă este minor sau adult; dacă au acționat unul sau mai mulți autori; înălțimea etc.
În faza de urmărire penală cercetarea locului faptei se efectuează după începerea urmăririi penale care se poate dispune imediat sau pe parcursul investigarii criminalistice. De regulă se efectuează în prezența martorilor asistenți, în afară de cazurile când acest lucru nu este posibil. Cercetarea se
poate efectua în prezența părților , dar și în absența acestora.
Invinuitul sau inculpatul reținut ori arestat , poate fi adus la cercetare, dar, poate fi și reprezentat.
Conform art.172 cod procedură civilă, modificat prin Legea nr.32/1990, apărătorul învinuitului poate asista la cercetarea locului faptei.
Cercetarea locului faptei se consemnează într-un proces verbal . Legea
procesual penală prevede că „Despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie proces-verbal care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor arătate în art.91, descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective”.
Procesul-verbal reprezintă principalul mijloc de fixare a rezultatelor
cercetării la fața locului și are un dublu caracter:
în procesul-verbal se consemnează rezultatele acestei activități și
constituie un mijloc de probă cu semnificație majoră în soluționarea cauzei;
procesul-verbal reprezintă și o dovadă procedurală ce are scopul
de a proba îndeplinirea tuturor dispozițiilor cuprinse în legea procesual
penală cu privire la cercetarea la fața locului.
Din punct de vedere al formei și cuprinsului procesul-verbal trebuie
să conțină mențiunile indicate în art. 91 din C. procedură penală, și anume:
data și locul unde este încheiat;
numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie;
numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când
există;
descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor
luate;
numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă
procesul verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal are o structură formată din trei părți: partea introductivă, partea descriptivă și încheierea. Partea descriptivă are importanță din punct de vedere al descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective.
Acesta trebuie redactat în termeni clari și preciși, „astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”.
Pe plan tactic criminalistic este necesar ca la redactarea părții
descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:
descrierea locului faptei – se va face amănunțit, interesând aspectul
de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate;
descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a obiectelor
examinate și ridicate – se va face detaliat, indicându-se cu precizie locul unde au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora;
menționarea în procesul-verbal a oricărui element particular al
cercetării – cum ar fi împrejurările negative, caz în care nu trebuie omisă menționarea acțiunilor întreprinse pentru clarificarea și explicarea lor.
observațiile experților sau martorilor asistenți cu privire la cele
consemnate vor fi inserate în procesul-verbal. Nu trebuie însă consemnate
opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele
create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat caracterul obiectiv
al procesului-verbal.
din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind
consecințele sau pagubele produse, indiferent de valoarea sau natura lor.
ultima parte a procesului-verbal va cuprinde enumerarea exactă a
urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, înregistrări sau alte lucrări efectuate în timpul cercetării.
se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața
locului, după care procesul-verbal va fi semnat pe fiecare pagină de martorii asistenți, de persoanele la care se referă și de cei care îl încheie.
Conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal
prevede anumite reguli tactice criminalistice pentru ca acesta să îndeplinească întru totul rolul de mijloc de probă, și anume:
prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării
care se face pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile și diversele interpretări ale stării locului;
folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis,
respectiv a unei terminologii uzuale și accesibile pentru evitarea echivocului
sau ambiguitații. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, dar când aceasta nu este posibil se va proceda la explicarea lor.
descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat
cercetarea la fața locului – se impune ca procesul-verbal să fie redactat chiar la fața locului pentru a nu se omite nici un amănunt. În cazuri deosebite acesta se poate întocmi și la sediul organului judiciar, însă pe baza unor note detaliate luate în timpul cercetării.
CAPITOLUL 4
Organizarea cercetării la locul faptei
4.1. Aspecte generale
Actul normativ care reglementează cercetarea la locul faptei, în toate segmentele sale, instituie o serie de obligații atât pentru șefii unităților de poliție, cât și pentru alți ofițeri și agenți de poliție.
Legea procesuală penală fixează cadrul cercetării la locul faptei în sfera faptelor de natură penală, folosind sintagmele infracțiunea , locul săvârșirii infracțiunii , urmele infracțiunii .
Actul normativ în discuție extinde aria faptelor pentru care este necesară efectuarea cercetării la fața locului, denumindu-le generic „ evenimente „.
Cercetării la locul faptei îi revine sarcina de a clarifica , în bună măsură, dacă în cauza respectivă este sau nu vorba de o infracțiune, în sensul precizat de legea penală. Fiecare caz în parte la care urmează să se efectueze cercetarea la locul faptei, prezintă un anumit specific și particularități concrete, aplicându-se unele reguli în conformitate cu principiile generale ale tacticii criminalistice.
Potrivit actului normativ ce reglementează cercetarea la locul faptei de către unitățile de poliție, cel ce dispune măsurile organizatorice, este șeful unității pe a cărui rază de competență s-a produs evenimentul. Mai mult, în cazul evenimentelor cu urmări deosebite, șeful unității ori un locțiitor al acestuia are obligația să conducă echipa ce efectuează cercetarea la fața locului, cu excepția cazurilor date în competența obligatorie a procurorului.
Șefilor unităților de poliție le revin și alte îndatoriri, cum ar fi:
posibilitatea solicitării sprijinului direcțiilor și serviciilor de
specialitate din Inspectoratul General al Poliției Române în cazul unor
evenimente cu consecințe deosebit de grave;
dispunerea măsurilor organizatorice menite să asigure efectuarea
cercetării la locul faptei în cel mai scurt timp de la primirea sesizării, atât în timpul, cât și în afara orelor de program;
analizarea activităților desfășurate cu ocazia cercetării locului faptei,
calității actelor procedurale întocmite, precum și a urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite și ridicate, precum și dispunerea, după caz, de măsuri pentru remedierea eventualelor omisiuni ori deficiențe constatate;
organizarea și asigurarea pregătirii profesionale și de tehnică
criminalistică a tuturor ofițerilor și agenților de poliție însărcinați cu efectuarea cercetării la locul faptei ;
analiza trimestrială a activității de cercetare la locul faptei , cu
participarea șefilor de compartimente ce au atribuții pe linia cercetării la locul faptei;
La nivelul unităților teritoriale de poliție sunt constituite echipe de
cercetare la fața locului, acestea acționând în toate cazurile în care evenimentele s-au soldat cu victime omenești, distrugeri de bunuri și prejudicii materiale importante ori ai căror autori nu sunt cunoscuți.
Excepție de la aceasta sunt evenimentele rutiere fără victime omenești sau vătămări grave ale integrității corporale ori sănătății, precum și cele cu mod de operare neînsemnat ori care au produs o pagubă minoră, în astfel de cazuri competența revenind ofițerilor sau agenților de poliție rutieră, sau, după caz, ai posturilor de poliție comunală ori ofițerilor sau agenților anume desemnați de șeful unității teritoriale de poliție.
În raport cu natura faptei sesizate, în echipa de cercetare la locul faptei
vor fi cooptați și ofițeri sau agenți de la compartimentele de profil,
criminaliști și conductor câine de urmărire. Cei desemnați să efectueze cercetarea locului faptei nu-și stabilesc dinainte timpul cât vor dura activitățile, deoarece graba sau lipsa de timp determină superficialitate în cercetare, formularea unor concluzii pripite sau trecerea cu ușurință peste
unele stări de fapt cu valoare probatorie.
Durata investigării locului faptei va depinde nemijlocit de timpul necesar realizării în cele mai bune condiții a tuturor activităților pe care aceasta o presupune.
Pe timpul cercetării la locul faptei este necesară efectuarea unor permanente consultări și schimburi de informații între membrii echipei de cercetare, care au o mare utilitate în realizarea caracterului dinamic al orientării și coordonării concrete a activităților ce se întreprind în funcție de constatările și datele obținute pe parcurs.
Această activitate se face independent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări, nu trebuie să se limiteze numai la activități pentru confirmarea sau infirmarea unei ipoteze, ci să se efectueze complet și obiectivă a întregului câmp infracțional.
Activitățile care se desfășoară pe timpul cercetării la locul faptei au un caracter organizat, determinat de necesitatea de a se asigura o funcționalitate cât mai eficientă a fiecărui membru al echipei de cercetare, astfel încât să se realizeze îndeplinirea tuturor sarcinilor.
Repartizarea acestor sarcini trebuie făcută imediat după ajungerea la locul faptei , astfel încât fiecare membru al echipei să treacă fără nici o întârziere la îndeplinirea lor.
3. 2. Reguli tactice ale cercetării la locul faptei
Pentru cercetarea propriu-zisă la fața locului trebuie respectate unele reguli tactice cu caracter general aplicabile pentru întreaga acțiune.
Autorii de specialitate sintetizează, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli care trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural.
Enunțarea acestor reguli generale ale cercetării la fața locului diferă, de
la un autor la altul, fără a omite aspectele esențiale.
Astfel principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt următoarele:
Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență –
această cerință, de o importanță deosebită, trebuie făcută practic imediat după
ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni și este obligatorie sub două aspecte:
prin scurgerea timpului există pericolul producerii unor
modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acțiunea autorului care încearcă să înlăture urmele faptei sale ci și de acțiunea unor factori neutri, sau de intervenția unor persoane care încearcă să stabilească ordinea ori să afle ce s-a întâmplat.
prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața
locului se creează posibilitatea identificări unor martori, fără a exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.
Urgența cercetării la fața locului este o reflectare a principiului operativității aplicat întregului proces, dar și la activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.
Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat –
această cerință este dublată de obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie respectivului eveniment.
Trebuie acordată atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, fără a se insista asupra amănuntelor care nu au legătură cu fapta. Această regulă impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:
descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor
latente, a celor biologice precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor.
clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a neconcordanței
dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.
Conducerea și organizarea competentă a cercetării la fața
locului – constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Din punct de vedere tactic această cerință se
materializează prin:
cercetarea în echipă – presupune, în primul rând, o
conducere unică și o conducere unitară determinată de importanța pe care
o reprezintă cercetarea la fața locului, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea aceasta se supune următoarelor cerințe:
conlucrarea fără rezerve între membrii echipei de
cercetare sau investigație;
informarea permanentă a conducătorului cercetării care
va centraliza toate datele obținute.
Aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activității mai multor factori antrenați în soluționarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuție semnificativă.
organizarea activității – este privită sub un dublu aspect:
fiecare dintre membrii echipei de cercetare va
avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei;
aceste sarcini se cer rezolvate integral și cât mai operativ
posibil.
Organizarea desfășurării activităților de investigare trebuie să se facă
într-o ordine bine stabilită, și anume:
orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei;
căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor;
fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.
Succesiunea acestor activității trebuie privită într-un sens dinamic, deoarece nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere.
luarea unor măsuri de ordine la fața locului – măsuri cărora
trebuie să se supună inclusiv membrii echipei și chiar superiorii acestora, care chiar dacă nu participă efectiv la cercetare, vin să se informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicații.
Este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsați să acționeze în liniște, fără a se interveni din afară decât dacă este absolut necesar, și mai ales oportun.
evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate
sau neavenite – se constată uneori, mai ales în cazurile deosebite, că la fața locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente și alte persoane cu anumite responsabilități din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Acestor persoane se adaugă tot mai frecvent ziariștii care uneori pătrund chiar printre primii în zona cercetată. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării la fața locului, unele dintre acestea chiar elementare și de bun simț.
Reprezentanții presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleași condiții de ordine și corectitudine la actele de investigație, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii.
fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării – este o
altă cerință de maximă importanță în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.
După efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar, potrivit prevederilor art.131 Cod procedură penală.
Mențiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării fiind necesară folosirea unei terminologii conforme cu
dreptul procesual penal, clare și riguroase, potrivit specificului cercetării.
Consemnările se vor limita strict la consemnările făcute direct de
organul de urmărire penală în timpul cercetării, nefiind permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării.
Aceste aspecte sunt menționate separat, urmând ca stabilirea situației inițiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declarațiilor martorilor, învinuitului, victimei, cât și prin procedee probatorii de genul reconstituirii.
Modalitățile tehnice de fixare sunt: executarea de schițe, de fotografii,
de înregistrări pe bandă video-magnetică, modalități care sunt menite să asigure evidența probatorie și să confere un plus de obiectivitate cercetărilor la fața locului.
CAPITOLUL 4
Pregătirea in vederea efectuării cercetării la locul faptei
4.1. Pregatirea cercetării locului faptei
În conformitate cu legile procesual penale, organele judiciare se sesizează despre săvârșirea unei infracțiuni prin: plângere, denunț sau din oficiu. Potrivit dispozițiilor legale ce reglementează activitatea de cercetare la fața locului, înainte de deplasarea la locul respectiv, ofițerul desemnat să conducă echipa de cercetare „se documentează cu privire la conținutul sesizării, verifică prezența tuturor membrilor echipei, a materialelor necesare și stabilește itinerariul de deplasare”.
În cazul în care fapta săvârșită este de competența obligatorie a procurorului, ofițerul sau dispecerul de serviciu are obligația să anunțe procurorul de serviciu, pentru a participa la cercetare. Acesta la rândul său poate solicita prezența medicului legist, precum și a unor specialiști sau experți, dacă prezența acestora este necesară pentru efectuarea unor constatări sau expertize specifice.
Aceeași obligație de a solicita prezența la fața locului a specialiștilor revine și conducătorului echipei, dacă fapta săvârșită este dată în competența organelor de cercetare ale poliției judiciare.
Asigurarea participării acestor persoane, trebuie să se facă înainte de ajungerea la fața locului, evitându-se, astfel, irosirea de timp, folosirea unor martori oculari, a unor persoane interesate în obstrucționarea cercetărilor sau
cu interese în cauză.
Potrivit normelor legale, dacă procurorul „… nu se poate deplasa la
locul săvârșirii faptei, ofițerii și agenții de poliție efectuează cercetarea numai la dispoziția acestuia: dacă există pericol de dispariție, degradare sau modificare a urmelor sau este necesar să se efectueze acte de cercetare care nu suferă amânare, se procedează conform Codului de procedură penală”.
Toate acestea se referă la infracțiunile date în competența obligatorie a procurorului, respectiv la cazurile urgente reglementate de legea procesual penală.
Dacă sesizarea privește un eveniment ori se referă la săvârșirea unei infracțiuni date în competența unor organe de cercetare penală speciale, acestea trebuie înștiințate imediat, „ofițerii sau agenții de poliție vor efectua numai actele care nu suferă amânare, celelalte activități fiind desfășurate potrivit prevederilor legale”.
În cazurile în care se presupune „existența surselor radioactive, materiale nucleare, agenți chimici sau biologici, droguri ori precursori, cercetarea este de competența exclusivă a structurilor de combatere a crimei organizate și se efectuează conform metodologiei proprii”.
Conducătorul echipei de cercetare trebuie să constate și îndeplinirea
celorlalte dispoziții legale, respectiv prezența martorilor asistenți, învinuitului sau inculpatului ori a reprezentantului sau apărătorului acestuia, în cazurile expres stipulate de lege. Acestuia îi mai revine sarcina de a verifica mijloacele de transport și a celor de tehnică criminalistică cum ar fi:
trusa criminalistică universală;
trusa fotografică;
autolaboratorul criminalistic;
aparatură necesară pentru filmare și înregistrări audio;
materiale necesare membrilor echipei pentru a ține legătura
între ei pe timpul efectuării cercetării la fața locului.
Normele privind efectuarea cercetării la fața locului precizează că „prin grija șefilor compartimentelor de profil, mijloacele de transport și cele de tehnică vor fi permanent pregătite și în stare de funcționare, apte pentru deplasarea echipei la locul faptei”. Șefii unităților de poliție trebuie să ia toate măsurile organizatorice pentru ca „…ofițerii sau agenții de poliție cu sarcini de cercetare la fața locului să se poată constitui, în cel mai scurt timp, în echipa ce urmează a se deplasa cu maximă promptitudine, atât în timpul, cât și în afara orelor de program, la fața locului”.
4.2 .Reguli tactice specifice cercetării locului faptei
Normele în vigoare precizează că „ Ofițerii sau agenții de poliție care au luat la cunoștință despre producerea unui eveniment ori săvârșirea unei infracțiuni sunt obligați, chiar și în afara orelor de program, să ia de urgență măsurile prevăzute la literele a, b, c și e, până la sosirea echipei de cercetare sau a celor în drept să preia locul faptei „.
Sintetizând principalele direcții tactice de acțiune prin luarea primelor
măsuri, considerate la fel de importante ca și cercetarea propriu-zisă a locului
faptei, se constata că acestea pot fi grupate în câteva mari categorii.
Acordarea primului ajutor victimelor;
Dacă fapta care face obiectul cercetării la fața locului constă într-o infracțiune îndreptată împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății uneia sau mai multor persoane sau a avut astfel de urmări salvarea victimelor în viață și asigurarea acordării primului ajutor constituie o sarcină prioritară.
Raportate la natura și gravitatea leziunilor, măsurile de acordare a
primului ajutor pot fi luate chiar la fața locului. Pentru realizarea acestei sarcini, lucrătorii de poliție sosiți primi la fața locului trebuie să solicite sprijinul persoanelor cu pregătire medicală aflate în zonă, sau în imediata apropiere a acesteia. Nu se recomandă ca această activitate să fie încredințată unor persoane nespecializate, deoarece intervenția unor astfel de persoane ar putea avea efecte cu totul contrare, respectiv agravarea leziunilor sau chiar moartea persoanelor. Trebuie reținut că indiferent de situația existentă la fața locului, înainte de ridicarea victimei trebuie să se procedeze la :
Marcarea aspectului inițial al locului faptei și stabilirea
modificarilor survenite ;
Așa cum subliniază literatura de specialitate, omiterea notării și marcării poziției victimei în momentul ajungerii la fața locului va avea, cu siguranță, implicații din cele mai nedorite. De asemenea, nu trebuie omis să se rețină starea îmbrăcămintei și a eventualelor urme de pe haine sau încălțămintea acesteia.
Sarcina salvării victimelor și acordarea primului ajutor trebuie făcută chiar cu riscul distrugerii unor urme, viața unei persoane neputând veni niciodată în concurs cu alte interese.
Înlăturarea curioșilor ;
Se va proceda cu tact, fotografiindu-se discret, toate persoanele gasite
la locul faptei, care părăsesc sau care sosesc pe parcurs ; printre ele poate fi chiar suspectul. Se vor nota și autoturismele aflate în preajmă, precum și orice comportament suspect.
Înlăturarea unor pericole iminente ;
În diverse împrejurări, se impune deseori luarea de măsuri vizând înlăturarea unor pericole, cum ar fi în cazul incendiilor, exploziilor, inundațiilor etc. Să fie avertizați și îndepărtați și ziariștii, care pot plati cu viața, așa cum s-a întâmplat la Mihăilești-Buzău în anul 2005.
Majoritatea acestor activități vor crea anumite dificultăți cercetării locului faptei prin modificările pe care le produc, dar nu poate fi avută în vedere nicio alternativă. Organele judiciare prezente primele la fața locului au datoria de a reține , de a fixa cât mai multe aspecte care să servească la stabilirea situației inițiale, apelându-se la fotografieri sau înregistrări video.
Protejarea și conservarea urmelor ca materiale de probă ;
După ce persoanele care nu-și justifică prezența la locul faptei au fost
izolate este necesară protejarea și conservarea urmelor și obiectelor purtătoare
de urme, pentru a evita distrugerea , dispariția sau modificarea acestora.
În acest sens se recomandă acoperirea urmelor și obiectelor purtătoare de urme, fie prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice din dotare, fie prin utilizarea unor materiale găsite în zonă: folii de plastic, cartoane, cutii, ziare etc. În mod similar se procedează și atunci când situația de la fața locului permite folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman.
Consemnarea unor împrejurări care pot să dispară:
Prezența unor mirosuri (medicamente, parfum, tutun), funcționarea unor aparate, starea încuietorilor și dispozitivelor de siguranță, condiții atmosferice etc. Primul sosit trebuie să nu distrugă urmele vizibile sau latente decât pentru salvarea victimei și să nu creeze altele noi care pot deruta ancheta.
Căutarea și reținerea suspectului la locul faptei sau în împrejurimi
Este posibil ca suspectul să fie printre curioși, dar este la fel de posibil să fie cel care a anunțat evenimentul, sau să se întoarcă la locul faptei pentru a șterge urmele, ori pentru a urmări demersul criminalistic.
Identificarea și audierea martorilor oculari ;
Lucrătorul de poliție care ajunge primul la fața locului intră în contact cu numeroase persoane, în afară de victimă și „curioși”, dintre care unele care au perceput împrejurările comiterii faptei ori care pot furniza informații cu privire la făptuitor sau victimă.
Detaliile pe care acești martori le pot relata organelor judiciare au o mare importanță pentru cauză, începând cu identificarea victimei și a făptuitorului, continuând cu acțiunile acestora în momentul săvârșirii faptei și instrumentele folosite și terminând cu acțiunile făptuitorului după comiterea faptei, direcția în care s-a deplasat și, eventual, mijlocul de transport cu care a părăsit locul faptei ș.a.
După identificarea și notarea datelor acestora, martorilor oculari li se precizează importanța pe care ar putea să o aibă declarațiile lor pentru demascarea și tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Totodată, martorii oculari trebuie izolați de restul persoanelor aflate la fața locului, pentru a-i feri de influența „curioșilor” sau a făptuitorului, când acesta a rămas în câmpul infracțiunii, această izolare având ca scop protejarea acestora față de orice influență străină care le-ar putea altera mărturia.
Dacă făptuitorul nu a rămas la fața locului ori nu a fost identificat până în acel moment, cei sosiți primii la fața locului trebuie să întreprindă măsuri operative pentru urmărirea și prinderea acestuia, ținând permanent legătura cu
ofițerul sau dispecerul de serviciu.
Raportarea evenimentului la eșalonul superior sub forma
răspunsurilor la întrebările clasice : ce s-a întâmplat, unde, când, cum, cine este autorul, cine este victima.
– Paza și asigurarea locului faptei. Se vor folosi benzi, sfori, semnalizatoare sau chiar autoturisme inscripționate.Unul sau mai mulți polițiști vor păzi locul faptei și vor restricționa accesul persoanelor care nu au acest drept. Protejarea scenei infracțiunii este o misiune extrem de importantă pentru derularea anchetei.
În faza de pregatire în câmpul infracțional pătrunde doar șeful echipei cu criminalistul pentru a dispune:
Fixarea căilor de acces pentru ceilalți membri ai echipei și a
priorităților : medic legist , ofițer criminalist, câine de urmărire și delimitarea locului ce urmează a fi cercetat.
În ordinea firească a lucrurilor, pentru începerea cercetării la fața locului, se impune stabilirea limitelor perimetrului ce urmează a fi cercetat și a modului concret în care se va face aceasta. Literatura de specialitate precizează faptul că „fixarea locului de cercetat are drept scop să cuprindă în centrul atenției spațiul, locul, încăperea care reprezintă câmpul infracțiunii, pentru a asigura astfel descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza”. În delimitarea locului unde s-a produs evenimentul ori s-a săvârșit fapta de natură penală, în afara propriilor constatări, un rol deosebit îl au informațiile pe care le furnizează cei care au ajuns primii la fața locului, persoana vătămată, martorii oculari ori persoanele care au sesizat organele judiciare. Pentru reprezentarea logică a limitelor posibile a locului ce urmează a fi cercetat trebuie să se țină cont de natura și configurația terenului, precum și de experiența pozitivă generalizată a activității de cercetare la fața locului.
Trebuie reținut că oricare ar fi situația constatată, limitele locului de cercetat trebuie să fie largi, aceasta constituind o garanție că nu au fost omise suprafețe de teren sau locuri unde putea găsi urme ori mijloace materiale de probă.
Dacă este vorba de un imobil, la delimitarea locului de cercetat trebuie să se țină cont de destinația acestuia, dar și de locul în care este situat, mediu urban sau rural. Într-un apartament, pe lângă cercetarea tuturor încăperilor, nu trebuie omise dependințele și spațiile deținute în comun. În mediul rural, pe lângă camerele de locuit, nu trebuie pierdute din vedere anexele gospodăriei, curtea, livada.
Dacă locul faptei este situat în câmp, pădure, teren cu destinație piscicolă cercetarea trebuie să cuprindă și drumurile, potecile și locurile
obligatorii de trecere până la localitățile limitrofe sau drumurile naționale ori
județene intens circulate. În cazul evenimentelor rutiere soldate cu victime,
se recomandă ca cercetarea la fața locului să urmeze traseul victimă –
autovehicul – periferie, în direcția de unde a venit autovehiculul implicat.
Dacă autorul accidentului a părăsit locul faptei, cercetarea trebuie
extinsă în direcția în care s-a deplasat acesta ori unde se bănuiește că s-a ascuns. Când fapta s-a comis într-o unitate economică, practica judiciară recomandă ca, în afara halelor, atelierelor, laboratoarelor să fie cercetate și încăperile alăturate, în special stațiile de comandă și punctele de trecere.
În cazul unor distrugeri prin explozii, limita locului de cercetat trebuie extinsă până la distanța maximă de acțiune a suflului produs de explozie pe orizontal și vertical. În cazul catastrofelor navale limita locului faptei trebuie extinsă pe direcția curentului apei până la locul unde ar putea fi găsite obiecte ce au legătură cu evenimentul produs, luându-se în calcul timpul scurs de la producerea catastrofei, viteza curentului.
În cazul descoperirii unui cadavru, unde există suspiciunea comiterii infracțiunii de omor, în afara cercetării locului unde a fost găsită victima, examinarea urmează a fi extinsă și asupra apartamentelor și imobilelor învecinate, precum și asupra căilor pe care se presupune că s-a deplasat făptuitorul pentru a părăsi câmpul infracțiunii. Pe aceste căi pot fi descoperite urme și mijloace materiale de probă cu mare valoare pentru cauză.
În raport cu specificul locului și cu datele preliminare obținute, limita locului de cercetat poate fi ulterior extinsă ori restrânsă.
Interzicerea oricăror activități care pot deruta cercetarea :
fumat, baut, mâncat, curățirea hainelor, crearea altor urme ;
Alegerea martorilor asistenți dintre persoanele care nu au
legături de rudenie cu făptuitorul ori cu părțile vătămate.
Conducătorul echipei de cercetare trebuie să dispună menținerea măsurilor deja luate și extinderea pazei în locurile stabilite cu ocazia delimitării locului de cercetat.
Trebuie continuată și acțiunea de identificare a eventualilor martori oculari. Este cunoscut faptul că, de multe ori, în câmpul infracțional, alături de persoanele aflate acolo întâmplător, se pot afla făptuitorii sau complici ai acestora, scopul lor fiind acela de a distruge urmele rămase după comiterea faptei sau culegerea de informații.
Identificarea martorilor asistenți și a persoanelor suspecte revine membrilor echipei cu sarcini de investigație și cercetare, care au și obligația de a desfășura activități „de identificare a martorilor oculari și a făptuitorilor” și de a verifica „persoanele suspecte care ar fi putut săvârși fapta, îndeosebi modul în care și-au petrecut timpul corespunzător cu cel al săvârșirii faptei”.
Ascultarea neformală a martorilor asistenți, înainte de începerea examinării propriu – zise a locului faptei, permite lămurirea unor probleme urgente, cum ar fi: locul și timpul săvârșirii infracțiunii, aspectele principale legate de activitatea infracțională, conduita făptuitorului înainte, în timpul și după comiterea faptei, direcția în care s-a deplasat, acțiunile sau inacțiunile victimei, făptuitorului și caracteristicile ținutei sale vestimentare, modificările intervenite în configurația locului faptei, alte persoane care cunosc despre
săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat la cunoștință despre aceasta”.
Nu trebuie omis nici faptul că anumiți martori asistenți nu vor să coopereze cu organele judiciare, din următoarele motive:
„nu le plac lucrătorii de poliție”;
„se tem de represalii din partea infractorului sau din partea
prietenilor săi”;
„experiența personală i-a învățat că martorii pierd mult timp
pe la instanțele de judecată, sunt supuși unor oarecare abuzuri din partea apărătorilor inculpaților, iar câteodată sunt subiectul unei publicități
nefavorabile”;
„pot să fie prieteni sau rude cu unul sau mai mulți dintre
suspecți sau inculpați”.
De aceea se recomandă ca în primul rând să se stabilească motivul refuzului de colaborare și apoi să se dea un motiv logic martorului, în scopul de a-l convinge de marea necesitate a mărturiei sale.
Referitor la persoanele suspecte identificate, acestea trebuie izolate și supravegheate atent, asigurându-li-se protecția.
Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei;
Alegerea metodei concrete de cercetare la fața locului depinde de natura faptei și de particularitățile locului ce urmează a fi examinat, de consecințele faptei, precum și de dispunerea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Cercetarea la fața locului poate începe fie de la centru către periferie, fie invers, desfășurându-se prin apropierea treptată de locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activității
ilicite. Din practica pozitivă a cercetării la fața locului se pot reține următoarele:
în cazul unor infracțiuni de omor ori a accidentelor de circulație
și a unor incendii sau explozii, când majoritatea urmelor sunt concentrate într-un singur loc, cercetarea trebuie să înceapă de la centru și apoi să se extindă spre periferie;
când este necesară stabilirea căilor de acces, căutarea cadavrului
ori a instrumentelor folosite la comiterea infracțiunii, cercetarea se va
desfășura de la periferie către centru, efectuându-se în spirală;
dacă locul faptei este situat în încăperi mari, cercetarea trebuie
făcută pe fâșii dreptunghiulare, pentru sectorizarea porțiunilor de examinat, putând fii luate ca puncte de reper eventualele marcaje vizibile ce delimitează căile de acces ori locurile de muncă;
în încăperile mari și înguste se recomandă efectuarea cercetării
pe întregul front al acestora, limitate de pereții laterali, pornind din punctul de acces și înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate;
în cazul încăperilor mici, cercetarea trebuie efectuată de-a
lungul pereților, de preferință în sensul acelor de ceasornic, în final trecându-se la examinarea obiectelor aflate în interiorul încăperii;
în câmp deschis cercetarea la fața locului se poate desfășura în
mai multe modalități, astfel:
de-a lungul itinerariului parcurs de făptuitor, pornind din locul
unde s-a consumat episodul principal ori se observă rezultatul activității infracționale spre exterior;
din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se treptat zona
examinată, în spirală;
pe porțiuni dreptunghiulare, dacă locul de cercetat are puncte de
reper ce pot ușura delimitarea acestuia.
4.3. Metodele concrete de cercetare a locului faptei
În ceea ce privește metodele concrete de cercetare a locului faptei,
doctrina criminalistică, confirmată de practica organelor judiciare, le
prezintă astfel:
Metoda obiectivă – care constă în căutarea, descoperirea,
prelevarea, fixarea, ridicarea și examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, făcându-se abstracție de modul și succesiunea acțiunilor presupuse a fi fost desfășurate de făptuitor în câmpul infracțiunii. Această metodă prezintă avantajul că dă posibilitatea efectuării unei cercetări de calitate, implicit, descoperirea tuturor urmelor ce au legătură cu cauza, chiar dacă folosirea ei implică forțe sporite și un timp mai îndelungat.
Metoda subiectivă – presupune descoperirea, fixarea, ridicarea
și examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă urmând fidel traseul presupus a fi fost parcurs de către făptuitor, din momentul pătrunderii în câmpul infracțional și până la părăsirea acestuia. Avantajul acestei metode rezultă din faptul că poate conduce rapid la obținerea unor date și indicii cu privire la făptuitor și luarea urgentă a măsurilor de urmărire și prindere a acestuia. Dar prezintă și dezavantajul că nu permite o cercetare sistematică și detaliată a întregului loc al faptei.
Metoda combinată – presupune folosirea pe parcursul cercetării
atât a metodei obiective, cât și a celei subiective, trecându-se de la una la alta în funcție de particularitățile cauzei ori de anumite momente ale cercetării locului faptei.
Indiferent de metoda pentru care optează conducătorul echipei de cercetare, aceasta trebuie să conducă la examinarea sistematică, multilaterală și obiectivă a locului săvârșirii unei infracțiuni și la realizarea scopului pe care și-l propune această activitate. În afara măsurilor pregătitoare menționate, conducătorului echipei de cercetare la fața locului îi revin și alte sarcini :
organizarea și coordonarea activității de investigare, desfășurată
în paralel cu cea de examinare criminalistică a locului fapte;
asigurarea reluării activității în locurile neafectate de producerea
infracțiunii sau evenimentului;
asigurarea locurilor și documentelor ce prezintă importanță pentru
cauză;
asigurarea legăturii între membrii echipei și a schimbului de
informații;
realizarea cooperării cu alte organe judiciare.
4.4. Fazele cercetării locului faptei
Se afirmă că „cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, prudență, efort și uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care-l urmărește”.
Cercetarea la fața locului este o activitate laborioasă, care solicită la maximum atenția celor care o efectuează, și indiferent de condițiile în care se desfășoară ori de factorii perturbatori, organele judiciare nu trebuie să plece cu idei preconcepute și nici să persevereze într-o astfel de atitudine.
Nu trebuie să se uite nici o clipă că orice versiune ar fi elaborată în cauză, ea nu are nici o valoare atâta timp cât nu a fost verificată și confirmată de rezultatele cercetării locului faptei. Doar așa se creează premiza obținerii probelor utile pentru cauză și realizarea unei depline concordanțe între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realitate.
Cercetarea la fața locului parcurge două faze, și anume:
Faza statică – caracterizată prin aceea că se limitează doar la
constatarea stării de fapt, a urmelor și mijloacelor materiale de probă, fără atingerea sau schimbarea poziției acestora;
Faza dinamică – care constă în examinarea detaliată și în
mișcare a fiecărei urme și a fiecărui mijloc de probă.
Împărțirea cercetării la fața locului între cele două faze este
convențională iar în raport cu varietatea situațiilor ce pot apărea în practică, unele activități specifice fazei statice pot fi executate în faza dinamică și invers. Delimitarea dintre cele două faze nu este rigidă, ele putându-se întrepătrunde. Deși convențională, împărțirea cercetării între cele două faze este de natură să asigure acesteia un caracter sistematic.
La începutul cercetării la fața locului cele două faze sunt distincte. Faza statică presupune anumite activități specifice cu care trebuie să debuteze cercetarea, în timp ce faza dinamică este o continuare firească a celei dintâi care se concretizează în examinarea detaliată a urmelor și mijloacelor materiale de probă existente în câmpul infracțional. Este posibil ca datorită delimitării incorecte a locului faptei ori a unor scăpări, unele activități din faza statică să se efectueze în faza dinamică.
4.4.1. Activități care se desfășoară în faza statică
În această fază, întreaga echipă de cercetare ia contact nemijlocit cu locul unde s-a produs evenimentul ori s-a săvârșit o infracțiune, ocazie cu care fiecare membru al acesteia are posibilitatea să-ți formeze o imagine generală asupra celor petrecute, putând astfel să asigure fixarea procesuală a locului respectiv și să înlăture posibilitățile de distrugere, dispariție ori omitere a unor urme sau mijloace materiale de probă.
O succesiune cronologică a activităților care se desfășoară în această fază s-ar prezenta după cum urmează:
Observarea locului faptei
În locurile deschise această observare se face prin parcurgerea perimetrului ce urmează a fi cercetat, delimitat anterior. Dacă cercetarea la fața locului se va desfășura într-o încăpere, observarea se execută dintr-un singur loc. Această observare se face diferențiat, ea fiind condiționată de particularitățile locului faptei. Acest lucru este normal, atâta timp cât în orice loc deschis delimitarea are granițe ușor flexibile, în timp ce într-un loc închis
o astfel de delimitare este riguroasă.
Momentul este prielnic pentru ca șeful echipei să verifice, dacă
perimetrul ce urmează a fi cercetat a fost corect delimitat.
Orientarea locului ce urmează a fi cercetat
Este vorba atât de o orientare topografică a locului faptei, cât și de orientarea criminalistică a acestuia. Orientarea topografică – este definită ca o determinare a poziției unui obiect ori a unui loc oarecare, fie în raport cu cele patru puncte cardinale, fie în raport cu alte obiecte sau locuri a căror poziție este cunoscută, efectuându-se cu ajutorul aștrilor, busolei, ceasului, hărții sau indicatori cunoscuți de oameni din experiență.
Orientarea criminalistică – presupune determinarea poziției unei
urme sau mijloc material de probă în interiorul perimetrului de cercetat.
Executarea fotografiilor de orientare și a fotografiilor schiță
Fotografiile executate cu ocazia cercetării la fața locului fac parte din categoria fotografiei judiciare operative. Acestea au rolul de a fixa „locul faptei și împrejurimile, precum și probele materiale existente în perimetrul său”. Pentru a fi utile cauzei, fotografiile respective trebuie să redea cu fidelitate locul faptei, obiectele și urmele în dimensiuni și perspective corespunzătoare.
Prin fotografia de orientare se fixează întregul loc al faptei, împreună cu împrejurimile. Totodată prin fotografia de orientare se urmărește surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu – zis al faptei și zona înconjurătoare, cum sunt, de exemplu distanțele până la construcțiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces, posibilitățile de vizibilitate.
La rândul ei, fotografia schiță redă numai locul unde s-a comis infracțiunea ori s-a produs evenimentul. Acest gen de fotografie judiciară are rolul de a fixa în exclusivitate locul faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, având în prim plan „obiectul central al cercetării criminalistice”.
Sarcina executării fotografiilor de orientare și schiță revine specialistului criminalist. Normele privind activitatea specialistului criminalist cuprinde printre altele, și „fixarea locului faptei în contextul mediului înconjurător prin fotografieri și video filmări din unghiuri și direcții diferite”.
Pătrunderea în câmpul infracțiunii și marcarea drumului de
acces al echipei de cercetare.
Intrarea în locul faptei trebuie făcută în așa manieră încât să nu se distrugă ori să se deterioreze urmele. Cei care pătrund primii în locul faptei sunt conducătorul echipei de cercetare și specialistul criminalist. Pătrunderea în locul faptei constituie una din principalele sarcini ce revin specialistului criminalist, conform actului normativ care precizează că „activitatea specialistului criminalist cuprinde: pătrunderea, împreună cu ofițerul desemnat conducător al echipei de cercetare sau procuror, în câmpul infracțiunii și marcarea drumului de acces pentru medicul legist, conducătorul câinelui de urmărire, ceilalți membrii ai echipei, martori asistenți și persoanele participante …”.
Stabilirea căilor de acces se face după un studiu prealabil, găsirea celui
mai accesibil drum făcându-se în raport cu particularitățile locului de cercetat
și topografia terenului unde acesta este amplasat. În această alegere trebuie să se țină cont de regula potrivit căreia acest traseu trebuie fixat numai pe porțiuni unde în mod evident nu există urme sau micro – urme.
Marcarea acestui drum de realizează cu ajutorul jetoanelor existente în
trusele criminalistice sau în dotarea autolaboratoarelor criminalistice.
Scopul marcării drumului de acces este pe de o parte, păstrarea cât mai fidelă a locului faptei, iar, pe de altă parte, limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde în acesta pentru evitarea distrugerii urmelor inițiale sau apariției altor urme, cu efecte în finalizarea corectă și operativă a cauzei.
Marcarea și protejarea urmelor și mijloacelor materiale de probă
După pătrunderea în locul faptei, specialistul criminalist procedează la „căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea și protejarea urmelor infracțiunii și ale celorlalte mijloace materiale de probă, fără a le disloca din locul în care se găsesc…”.
Marcarea și protejarea locurilor unde se găsesc urme ori mijloace materiale de probă se realizează prin parcurgerea locului de cercetat, conducătorul echipei de cercetare notând dispunerea lor topografică, cât și relația acestora cu urmele și reperele aflate în apropiere.
Pe măsura desfășurării acestei activități, toate urmele și mijloacele materiale ce probă vor fi analizate, trebuie avute în vedere următoarele elemente: poziția, starea în care se prezintă, amplasarea, forma și dimensiunile, categoriile de urme, ce apar ca evidente pe mijloacele materiale de probă descoperite.
În raport cu cele care se descoperă, ținând cont de cum evoluează procesul complex al valorificării și verificării de versiuni, se vor stabili zonele, respectiv locurile, unde se impune desfășurarea unor operațiuni de relevare a urmelor latente, particularizate, din punct de vedere al procedeelor folosite, în funcție de natura lor și de timpul scurs de la săvârșirea infracțiunii.
Executarea fotografiilor urmelor, obiectelor principale și ale
cadavrului
Făcând parte din aceeași categorie cu fotografiile de orientare și fotografiile schiță, fotografiile urmelor, obiectelor principale și ale
cadavrului redau imaginea obiectelor care au fost folosite ori au fost destinate să servească la săvârșirea faptei sau sunt produsul acesteia, urmele acestora precum și a cadavrului și a tot ce se găsește sub și în jurul acestuia.
În literatura de specialitate se precizează că aceste imagini „se constituie în tot atâtea puncte centrale care interesează cercetarea”, fotografierea lor făcându-se în scopul fixării poziției, formei și dispunerii lor în raport cu celelalte obiecte existente la locul faptei. Cu ocazia efectuării acestui gen de fotografii trebuie să se procedeze în așa fel încât pe imagine să apară toate caracteristicile de individualizare. Sarcina executării acestor fotografii revine tot specialistului criminalist, normele legale în vigoare precizând că activitatea acestuia cuprinde și „fixarea prin fotografiere metrică și video filmare a obiectelor principale, a corpurilor delicte și a leziunilor exterioare ale victimei”.
Prelucrarea urmei de miros uman prin folosirea câinelui de
urmărire
Tot în această fază a cercetării la fața locului, conducătorul echipei „indică locul de unde câinele de urmărire va începe prelucrarea urmelor de miros”.
Identificarea odorologică – ocupă un loc important în identificarea criminalistică, având forță probatorie numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Urma de miros uman, denumită și amprentă olfactivă, se prezintă sub forma unor particule invizibile, de natură organică, cantitatea și natura acesteia fiind condiționată de starea emoțională, metabolismul persoanei sau efortul fizic depus. Mirosul uman, specific corpului, îmbrăcămintei, încălțămintei ori altor obiecte cu care persoana a intrat în contact, reprezintă
urma de miros uman. Aceasta este o combinație de mirosuri în care
predomină mirosul specific al persoanei.
Dintre caracteristicile urmei de miros uman, menționăm:
lățimea urmei – este egală cu lățimea persoanei care a lăsat urma;
înălțimea urmei – reprezintă distanța de la sol, în plan vertical, la
care există urma de miros;
lungimea urmei – reprezintă lungimea traseului parcurs de o
persoană;
direcția, forma urmei – desemnează forma drumului parcurs de
persoană.
Urma de miros are două proprietăți:
intensitatea urmei – este determinată de cantitatea de particule de
miros lăsate de persoană;
persistența urmei – desemnează timpul scurs de la crearea urmei și
până la dispariția sa.
Odorologia judiciară investighează și alte urme de miros, cum ar fi: urmele cadaverice; urmele produse de droguri; urmele materialelor sau substanțelor explozive.
Prelucrarea urmei de miros începe de la obiectele de îmbrăcăminte, încălțăminte sau de altă natură care ar fi putut aparține, fie victimei ori autorului faptei, fie altor persoane care au avut legătură cu cauza.
Stabilirea și marcarea locurilor unde ar putea exista microurme
În sens criminalistic, microurmele, sunt definite ca părți mici sau foarte mici ale urmelor formă și materie, care poartă unele din caracteristicile generale și individuale, relativ neschimbătoare ale acestora sau acțiunilor fizice care le-au produs.
Ca și urmele, microurmele se clasifică în:
microurme ale omului;
microurme de natură animală;
microurme de natură vegetală;
microurme ale obiectelor.
Căutarea microurmelor , inclusiv natura acestora, se face după
marcarea urmelor și obiectelor despre care se presupune că au legătură cu fapta sau evenimentul petrecut.
Elaborarea și verificarea unor versiuni
Noțiunea de versiune, în sens restrâns, este o presupunere, o explicație plauzibilă, obiectiv posibilă și provizorie dată diverselor fapte și împrejurări constatate. Într-un sens mai larg, aceasta reprezintă rezultatul unui proces complex de cunoaștere a realității, în cadrul căruia sunt percepute, analizate și sistematizate faptele și împrejurările de fapt. Specialistului criminalist îi revine sarcina interpretării „…din punct de vedere științific a urmelor infracțiunii descoperite la fața locului în scopul refacerii tabloului infracțiunii și al obținerii unor date despre făptuitori”.
Verificarea versiunilor elaborate se face imediat, în raport cu cele constatate și prin interpretarea logică a mecanismului de formare a urmelor, echipa de cercetare având posibilitatea să extindă aria suprafeței ce trebuie cercetată sau să dispună măsurile corespunzătoare de urmărire și prindere a făptuitorului. Pentru aprecierea corectă a situației de la locul faptei, conducătorul echipei de cercetare trebuie să noteze și datele privitoare la: ora pătrunderii în câmpul infracțiunii, condițiile atmosferice, starea instalațiilor și utilajelor, starea ușilor și a ferestrelor, vizibilitatea, existența și persistența unor mirosuri specifice, care trebuie să fie coroborate cu datele referitoare la aceleași aspecte reținute de către cei sosiți primii la fața locului.
4.4.2. Activități ce se desfășoară în faza dinamică
Faza dinamică se distinge prin complexitate, presupunând participarea
tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală
a mijloacelor tehnico – științifice criminalistice, aflate la dispoziția lor. În această fază, cercetarea la fața locului se concretizează prin examinarea complexă a fiecărei urme și mijloc material de probă, marcate în faza statică. Această fază se caracterizează prin examinarea detaliată a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă existente în locul faptei, echipa de cercetare având posibilitatea să miște obiectele purtătoare de urme și să folosească mijloacele tehnice de care dispune. Echipa de cercetare procedează la examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă în mod complet și sistematic, determinând relațiile logice existente între acestea și anumite fapte ce par a avea legătură cu cauza. Activitățile, și în această fază, se desfășoară în ordine cronologică și sunt următoarele:
Căutarea, relevarea și examinarea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite în câmpul infracțiunii
În raport cu natura faptei săvârșite, la fața locului pot fi descoperite, relevate și fixate toate categoriile de urme cunoscute, atât de origine umană, cât și de origine animală sau vegetală.
În cazul urmelor de mâini, căutarea acestora presupune o activitate sistematică. „Neatenția ori superficialitatea în căutarea unor astfel de urme poate să conducă fie la nedescoperirea ori ștergerea lor, fie la lăsarea în câmpul infracțiunii a propriilor urme”.
Urmele de mâini trebuie căutate în cele mai diverse locuri, cum ar fi:
locul de pătrundere a făptuitorului în încăperea unde s-a
consumat fapta;
instalațiile electrice;
obiectele despre care se presupune că au fost atinse de făptuitor
ori au fost abandonate de acesta la locul faptei ori în împrejurimile sale;
Dintre aceste obiecte putem aminti:
obiecte confecționate din sticlă, cristal, porțelan sau ceramică
smălțuită;
obiecte confecționate din lemn lustruit sau furniruit;
obiecte din piele sau înlocuitori de piele;
obiecte metalice nichelate sau acoperite cu vopsea
lucioasă;
hârtiile și documentele cu suprafață lucioasă.
Cu ocazia cercetării la fața locului nu trebuie omise accesoriile vestimentare și chiar legumele și fructele, pe suprafața acestora putând fi descoperite urme digitale.
Marele criminalist român C. Țurai afirma că specialistul criminalist trebuie să aibă „răbdarea și intuiția unui mare artist”.
Căutarea urmelor digitale se face diferit, în raport cu suportul pe care sunt depuse:
pentru căutarea urmelor digitale invizibile se utilizează un fascicul
de lumină, înclinat sub un unghi de 45°, privind suprafața obiectului din direcția opusă;
urmele digitale invizibile rămase pe hârtie se vor căuta cu ajutorul
unor procedee de colorare directă;
de regulă, căutarea urmelor digitale se realizează cu ajutorul
lămpii portabile de ultra violete;
căutarea urmelor digitale prin pulverizarea obiectului cu o soluție
de luminol ;
căutarea urmelor digitale cu ajutorul unor aparate portabile cu
rază laser;
Pentru căutarea urmelor de picioare și de încălțăminte trebuie examinate următoarele:
solul, dușumeaua și obiectele aflate pe aceasta;
alte obiecte aflate în locul faptei și de care făptuitorul s-ar fi putut
folosi pentru realizarea rezoluției infracționale;
obiectele aflate pe sol ori pe căile de acces folosite de făptuitor
pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii.
De cele mai multe ori, urmele de picioare și de încălțăminte sunt
vizibile, nefiind nevoie de metode speciale pentru descoperirea lor, iar în
cazul celor invizibile căutarea acestora se face cu ajutorul unei raze incidente
de lumină proiectată pe suprafața examinată sub un unghi convenabil.
În cazul celorlalte urme lăsate de corpul uman, respectiv urmele de buze, dinți, urechi, nas, bărbie, căutarea și descoperirea acestora, în raport cu suportul pe care se găsesc, se face utilizând metodele specifice dactiloscopiei.
Urmele de natură biologică trebuie căutate, după cum urmează:
urmele de sânge – pot fi descoperite pe corpul și îmbrăcămintea
victimei și a agresorului; pe obiectele vulnerante și pe cele aflate în apropierea victimei; pe traseul parcurs de victimă sau făptuitor; pe cadavru și în jurul acestuia etc. ;
urmele de salivă – pot fi descoperite fie prin examinare cu ochiul
liber, fie cu ajutorul mijloacelor optice;
urmele de spermă – pot fi descoperite pe corpul victimei, pe
obiectele de îmbrăcăminte și accesoriile acestora, pe lenjeria de pat și obiectele de igienă personală prin examinarea cu ochiul liber ori cu ajutorul unor mijloace optice sau cu radiații ultra violete ;
urmele de natură piloasă – pot fi descoperite pe diverse suporturi, în
asociere cu alte urme de natură biologică. Ele trebuie căutate pe corpul uman, pe obiecte de îmbrăcăminte și cele igienico-sanitare, pe obiectele corp delict etc. ;
Urmele de natură vegetală se caută prin observarea directă a tuturor suporturilor a căror plasticitate permite imprimarea și păstrarea lor, folosind în acest scop lupa, microscopul și o sursă de iluminare. Ele pot fi descoperite pe suporturi cum ar fi: pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului; pe încălțămintea persoanelor implicare în cauză; pe obiecte descoperite asupra lor sau în apropierea locului unde a fost descoperită victima sau făptuitorul; pe itinerarul parcurs de victimă sau făptuitor; etc.
Principalele metode de relevare a urmelor de mâini sunt următoarele:
metode fizice – care constau în: prăfuirea cu diverse pulberi sau
prafuri cu granulație foarte fină pe obiectul sau suprafețele purtătoare de urme; sau pulverizarea cu ajutorul pulverizatorului de praf pe suprafețele care nu sunt orizontale sau nu pot fi aduse în această poziție.
metode chimice – care constau în: vaporizare cu iod care se
realizează cu ajutorul vaporilor de iod condensați; sau folosirea unor reactivi chimici .
metode optice – care preced utilizarea metodelor fizice și chimice.
Multe dintre metodele și procedeele folosite pentru relevarea urmelor de mâini își găsesc aplicabilitatea și în relevarea urmelor create de alte părți ale corpului uman.
Executarea fotografiilor de detaliu
Executarea acestui gen de fotografie în această fază a cercetării la fața locului constă în aceea că prin deplasarea și modificarea poziției inițiale a obiectelor pot fi evidențiate o serie de detalii caracteristice.
Fotografia de detaliu pune în evidență fie microrelieful, fie macro relieful urmelor sau obiectelor.
Pe lângă faptul că are o mare importanță în cazul ridicării urmelor numai prin fotografiere, aceasta prezintă aspectul obișnuit al obiectului purtător de urme, cât și modificările produse cu ocazia săvârșirii infracțiunii.
Metodele de realizare a fotografiei de detaliu diferă de cele folosite în alte genuri ale fotografiei judiciare operative.
Ridicarea, ambalarea și transportul urmelor și mijloacelor
materiale de probă
În afara activităților de căutare, relevare, marcare și protejare a urmelor
infracțiunii și mijloacelor materiale de probă, specialistul criminalist are obligația de a proceda la „…ridicarea, conservarea, examinarea,
interpretarea și ambalarea acestora”.
Urmele papilare pot fi ridicate fie prin transferare pe peliculă adezivă și prin mulaj, fie prin fotografiere directă sau ridicarea obiectelor purtătoare de urme. Pelicula adezivă folosită pentru transferarea urmelor papilare este cunoscută sub denumirea de peliculă tip folio și este folosită în cazul în care urma a fost relevată cu o pudră colorată. În cazul urmelor de adâncime, ridicarea urmelor papilare se poate face și cu ajutorul mulajelor.
Ridicarea obiectului purtător de urme se face atunci când urmele sunt descoperite și relevate pe obiecte de dimensiuni mici.
Fotografierea urmelor constituie atât un mijloc de fixare, dar și un principal mijloc de ridicare, chiar dacă urmele sunt de adâncime sau de suprafață. Urmele de picior de suprafață colorate se ridică cu hârtie folio, hârtie foto umezită ori bandă adezivă și prin fotografiere. Urmele de încălțăminte de adâncime pot fi ridicate prin mulaje și prin fotografiere.
Cu privire la ambalarea și transportul urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la fața locului se pot face următoarele precizări:
urmele și obiectele purtătoare de urme de mâini trebuie ambalate,
sigilate și etichetate;
la fel se procedează și în cazul urmelor de picior ridicate prin mulaj;
armele de foc ridicate de la fața locului se ambalează într-o cutie
pentru evitarea șocurilor pe timpul transportului și pierderii unor micro urme ;
documentele descoperite, în special cele putrezite sau carbonizate,
trebuiesc transportate cu o atenție deosebită.
Interpretarea urmelor descoperite și excluderea urmelor ce
aparțin victimei sau altor persoane
O problemă care se ridică în cursul cercetării la fața locului o constituie
interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Această activitate are ca scop stabilirea relației ce există între acestea și fapta săvârșită, proveniența lor, mecanismul de formare al urmelor și relațiile cu mijloacele de probă descoperite în câmpul infracțional.
Interpretarea urmelor și mijloacelor de probă are menirea de a stabili legătura logică existentă între fapta sesizată și natura urmelor și obiectelor descoperite. O interpretare corectă poate oferi răspuns la o serie de probleme: natura faptei, timpul și locul săvârșirii, modul de operare etc.
Printre alte sarcini, specialistului criminalist îi revine și sarcina
interpretării urmelor infracțiunii și a celorlalte mijloace de probă.
La fața locului, pe lângă diferitele categorii de urme, pot fi descoperite și urme aparținând victimei ori altor persoane care au venit în contact cu anumite obiecte. Specialiștii criminaliști trebuie să procedeze la efectuarea unor examinări comparative între urmele descoperite și modelele de comparație prelevate de la persoanele menționate.
Interpretarea urmelor descoperite la fața locului se constituie într-o operație logică prin care se precizează semnificația unor informații, prin înlocuirea variantelor din care sunt alcătuite, în raport cu un anumit domeniu ales. La interpretarea urmelor descoperite cu ocazia cercetării la fața locului nu trebuie omise nici posibilele erori ce pot apărea pe parcursul acestei activități, și anume:
erori de logică;
erori de tehnică;
erori cauzate de anumite detalii nesemnificative;
erori datorate prezenței mai multor alternative ori interpretării
negativului drept pozitiv
CAPITOLUL 5 Cazuri din practica judiciară
1. La data de 07.01.2010 numitul F.F. s-a întâlnit în zona centrală a mun. Ploiesti cu partea vătămată G.A., cu care avusese o relație de concubinaj.Intrucât partea vătămată avea să-i înapoieze suma de 20 lei, F.F. a agresat-o fizic lovind-o cu pumnii, i-a rupt geaca și a deposedat-o prin forța de telefonul mobil marca Nokia.
In urma cercetării locului faptei și conducerii celor două persoane la sediul poliției, asupra făptuitorului F.F. s-a găsit telefonul mobil aparținînd părții vătămate.S-a procedat la întocmirea unei planșe fotografice, având în vedere că partea vătămată avea semne vizibile în zona feței datorită agresiunii fizice suferite, iar geaca pe care o purta era ruptă.
Autorului i s-a întocmit dosar penal pentru săvârsirea infracțiunii de tâlhărie, a fost reținut pe baza de Ordonanță pentru 24ore, urmând a fi prezentat instanței cu propunere de arestare preventivă.
2. In ziua de 11.12.2009 B.P. în timp ce se afla în zona str. Unirii din Ploiesti, a observat o femeie care iesea dintr-o casă de schimb valutar, ducând în mână două genți. A urmărit-o până în zona str. Ștefan Greceanu, iar în momentul în care aceasta s-a angajat în traversarea străzii i-a smuls cele două genți. Deși partea vătămată a ținut strâns gențile, autorul a reușit să i le smulgă, însă a fost prins în imediata apropiere de către cetățeni, datorită țipetelor victimei.
Cu ocazia cercetării au fost identificați și audiați martorii oculari, s-a procedat la examinarea celor două genți furate de autor, stabilindu-se că acestea conțin suma de 2300 lei , actul de identitate al părtii vătămate, precum și alte bunuri de uz personal.
Deasemenea s-a constatat că una din baretele genții de culoare neagră, confecționată din material tip vinilin este ruptă, fiind întocmită planșă fotografică.
Autorului i s-a întocmit dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, a fost reținut pe baza de Ordonanță pentru 24ore, urmând a fi prezentat instanței cu propunere de arestare preventivă.
3. La data de 10.10.2009 Poliția Mun. Ploiesti a fost sesizată prin apel de urgență 112 cu privire la faptul că numitul A.G. în timp ce se afla în zona Gării de Nord Ploiești a fost deposedat prin violență de telefonul mobil marca Nokia 1112 și de suma de 100 lei.
Cu ocazia cercetării s-a constatat că partea vătămată A.G. în timp ce se deplasa pe lângă terasamentul căii ferate a fost acostat de I.S. și D.V. care i-au blocat trecerea, I.S. l-a amenințat cu un lanț metalic de circa 50 cm lungime și i-a cerut suma de 30 lei, p.v. i-a răspuns ca nu are bani, moment în care D.V. l-a controlat prin buzunare găsindu-i telefonul mobil și suma de 100 lei. In continuare I.S. l-a strâns de gît cu lanțul metalic, moment în care D.V. l-a lovit cu pumnii în zona feței, rupându-i ochelarii, care ulterior au fost găsiți la fața locului.
După ce au abandonat victima și au aruncat în apropierea acesteia lanțul metalic, agresorii s-au deplasat pe o stradă în zona Oborului Ploiești unde au fost depistați de către organele de poliție, ca urmare a recunoașterii lor de către partea vătămată.
Autorului i s-a întocmit dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, a fost reținut pe bază de Ordonantă pentru 24ore, urmând a fi prezentat instanței cu propunere de arestare preventivă.
4. La data de 10.03.2009 numitul B.M. efectua serviciul în calitate de taximetrist la firma Index. În timp ce se afla staționat în zona centrală a orașului, a fost solicitat de un tînăr să-l transporte pe str. Cameliei. Ajungând pe str. Zefirului din Ploiești, tânărul în cauză a scos un cuțit cu care l-a amenințat pe taximetrist și i-a luat telefonul mobil marca GSM aflat deasupra volanului. Într-un moment de neatenție al agresorului, taximetristul a încercat să-l prindă de mâna în care acesta ținea cuțitul, însă a executat o manevră necontrolată a volanului și a intrat cu mașina într-un gard, distrugând o parte din acesta și instalația de gaze a imobilului. Speriat de cele întâmplate, agresorul a ieșit din mașină și a luat-o la fugă, fiind prins în urma cercetărilor efectuate.
CONCLUZII
Parcurgând întreaga abordare teoretică cu privire la cercetarea locului
faptei, desprindem următoarele aspecte :
“ Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procesual penală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis infracțiunea , descoperirea , relevarea , fixarea , ridicarea și examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă , precizarea poziției și stării acestora , având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei , precum și datele identificării făptuitorului ” .
Trebuie subliniat că în marea majoritate a cazurilor, rezultatele obținute în urma cercetării la fața locului reprezintă punctul de plecare , direcția și calitatea întregii urmăriri penale .
Uneori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor . Nerespectarea cerințelor procedurale cu ocazia fixării și ridicării urmelor și a mijloacelor materiale de probă poate determina scăderea valorii lor probante și, uneori, chiar imposibilitatea valorificării acestora în procesul penal .
După fiecare cercetare la fața locului , lucrătorii de cercetare penală din poliție vor colabora permanent cu cei din cadrul formațiunilor criminalistice pentru generalizarea concluziilor rezultate din expertizele criminalistice și constatările tehnico-științifice , în vederea elaborării de metode și procedee eficiente în munca de prevenire și combatere a oricăror fapte antisociale .
Aș dori să închei această lucrare cu celebrele cuvinte ale dr. Constantin
Țurai :
“ Războaiele între popoare sunt trecătoare ; un singur război rămâne permanent : războiul contra crimei “
B I B L I O G R A F I E
Codul penal al României- Adoptat prin Legea nr. 15/1968 cu ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 198/04.12.2008, publicată în M.O. nr. 824/ 08.12.2008
Codul de Procedură Penală al României – Adoptat prin Legea nr. 29/ 12.11.1968 cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 195/ 2009 publicată în M.O. nr. 365/ 01.06.2009
Instrucțiunile M.A.I nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la fața locului de către unitățile de poliție;
Aionițoaie Constantin – Curs de Criminalistică. Anexă, Academia de Poliție ,, Al. I. Cuza “ , București, 1983;
Cârjan Lazăr, Chiper Mihai – Criminalistică, Ed. Fundației România de Mâine, 2009;
Aionițoaie Constantin, Bercheșan Vasile – Curs de criminalistică, Academia de
Poliție,, Al. I. Cuza”, București, 1985;
Gheorghe Pășescu, Ion R. Constantin, „Secretele amprentelor papilare“, Editura Național, 1996;
Gheorghe Pășescu, „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei“, Editura Național, 2000;
Lazăr Cârjan, „Tratat de criminalistica“, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2005;
Bercheșan Vasile – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, curs de tehnică criminalistică, vol.I, Ed. Little Star, București, 2002;
Bercheșan Vasile – Cercetarea la fața locului – principal mijloc de probă în procesul penal, Ed. Little Star, București, 2006;
Bercheșan Vasile, Pletea Constantin, Sandu Ion Eugen – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992;
Bercheșan Vasile – Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Pitești, 1998;
Cârjan Lazăr. – Curs de criminalistică, Ed. Curtea Veche, București, 2003;
Ciopraga Aurel – Criminalistică. Elemente de tactică. – Universitatea ,, Al. I. Cuza “, Iași , Facultatea de Drept, Ediția 1986;
Ciopraga Aurel – Tratat de tactică, Ed. Gamma, Iași, 1996;
Colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ministerul de Interne, București, 1976;
Colectiv – Tratat de tactică criminalistică – ediția a II-a – Misterul de Interne, București, 1992;
Coman Lupu – Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor, Ministerul de Interne, București, 1975;
Coman Lupu, Constantinescu Mircea – Noțiuni generale cu privire la cercetarea la fața locului – Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976;
Isac Gheorghe-Puiu – Identificarea persoanelor prin metoda odorologiei judiciare, București, 2001;
Mihuleac Emil – Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;
Mircea Ion – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978;
Neagu Ion – Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Eurotrading, București, 1992, Vol. II, p.102
Ruiu Marin – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. Curs de tehnică criminalistică, vol.II, Ed. Little Star, București, 2003;
Stancu Emilian –Tratat de criminalistică, vol.I, ediția a IV-a, Ed. Actami, București, 1999;
Stoica Valeriu – Cercetarea locului faptei – Probleme de criminalistică și criminologie, Parchetul General și Ministerul Justiției, nr. 2/1981;
Suciu Camil – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972 ;
Țurai Constantin – Elemente de criminalistică, Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București, 1947;
B I B L I O G R A F I E
Codul penal al României- Adoptat prin Legea nr. 15/1968 cu ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 198/04.12.2008, publicată în M.O. nr. 824/ 08.12.2008
Codul de Procedură Penală al României – Adoptat prin Legea nr. 29/ 12.11.1968 cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 195/ 2009 publicată în M.O. nr. 365/ 01.06.2009
Instrucțiunile M.A.I nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la fața locului de către unitățile de poliție;
Aionițoaie Constantin – Curs de Criminalistică. Anexă, Academia de Poliție ,, Al. I. Cuza “ , București, 1983;
Cârjan Lazăr, Chiper Mihai – Criminalistică, Ed. Fundației România de Mâine, 2009;
Aionițoaie Constantin, Bercheșan Vasile – Curs de criminalistică, Academia de
Poliție,, Al. I. Cuza”, București, 1985;
Gheorghe Pășescu, Ion R. Constantin, „Secretele amprentelor papilare“, Editura Național, 1996;
Gheorghe Pășescu, „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei“, Editura Național, 2000;
Lazăr Cârjan, „Tratat de criminalistica“, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2005;
Bercheșan Vasile – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, curs de tehnică criminalistică, vol.I, Ed. Little Star, București, 2002;
Bercheșan Vasile – Cercetarea la fața locului – principal mijloc de probă în procesul penal, Ed. Little Star, București, 2006;
Bercheșan Vasile, Pletea Constantin, Sandu Ion Eugen – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992;
Bercheșan Vasile – Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Pitești, 1998;
Cârjan Lazăr. – Curs de criminalistică, Ed. Curtea Veche, București, 2003;
Ciopraga Aurel – Criminalistică. Elemente de tactică. – Universitatea ,, Al. I. Cuza “, Iași , Facultatea de Drept, Ediția 1986;
Ciopraga Aurel – Tratat de tactică, Ed. Gamma, Iași, 1996;
Colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ministerul de Interne, București, 1976;
Colectiv – Tratat de tactică criminalistică – ediția a II-a – Misterul de Interne, București, 1992;
Coman Lupu – Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor, Ministerul de Interne, București, 1975;
Coman Lupu, Constantinescu Mircea – Noțiuni generale cu privire la cercetarea la fața locului – Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976;
Isac Gheorghe-Puiu – Identificarea persoanelor prin metoda odorologiei judiciare, București, 2001;
Mihuleac Emil – Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;
Mircea Ion – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978;
Neagu Ion – Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Eurotrading, București, 1992, Vol. II, p.102
Ruiu Marin – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. Curs de tehnică criminalistică, vol.II, Ed. Little Star, București, 2003;
Stancu Emilian –Tratat de criminalistică, vol.I, ediția a IV-a, Ed. Actami, București, 1999;
Stoica Valeriu – Cercetarea locului faptei – Probleme de criminalistică și criminologie, Parchetul General și Ministerul Justiției, nr. 2/1981;
Suciu Camil – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972 ;
Țurai Constantin – Elemente de criminalistică, Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București, 1947;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tactica Cercetarii LA Fata Locului In Cazul Infractiunilor DE Furt (ID: 130001)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.