Tactica Audierii Persoanei Vatamate In Cazul Infractiunilor Savarsite cu Violenta
CUPRINS:
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE
Noțiuni introductive privind tactica audierii persoanei vătămate
Aspecte introductive și importanța audierii persoanei vătămate
Scurtă privire asupra concepțiilor despre victimă și poziția sa în fapta penal
Scurte considerații privind reglementarea penală și procesual penală
1.1.3.1. Reglementarea calității de persoană vătămată în Codul penal roman
1.1.3.2. Reglementarea procesual penală a calității de persoană vătămată sau parte vătămată
Necesitatea dezvoltării procedeelor tactice de ascultare a persoanelor în cadrul investigării activităților ilicite penale
Infracțiuni săvârșite cu violență
Elemente de drept comparat, tactica audierii persoanei vătămate în Republica Moldova
CAPITOLUL II
CONSIDERAȚII PRIVIND PSIHOLOGIA PERSOANEI VĂTĂMATE ȘI FORMAREA DECLARAȚIILOR SALE
Aspecte introductive
Particularități ale psihologiei victimei
Particularități și categorii de recepție senzorială ale persoanei vătămate
2.2.1.1. În legătură cu recepția auditivă
2.2.1.2. În legătură cu recepția vizuală
2.2.1.3. În legătură cu recepția cutanată
2.2.1.4. În legătura cu recepția olfactivă
2.2.1.5. Altă categorie de senzații
Factori de distorsiune – obiectivi și subiectivi – ai recepției senzoriale a victimei
2.2.2.1. Factori de natură obiectivă
2.2.2.2. Factori de natură subiectivă
Efecte și implicații psihologice ale actului agresional privind partea vătămată
Caracteristici ale formării declarațiilor persoanei vătămate
Prelucrarea și decodificarea informațiilor
2.3.1.1 Aprecierea dimensiunilor
2.3.1.2 Aprecierea timpului
2.3.1.3 Aprecierea mișcării
Stocarea memorială a faptelor
Reactivarea memorială
2.3.3.1. Reproducerea
2.3.3.2. Denaturările involuntare
2.3.3.3. Denaturările mincinoase
2.3.3.4. Denaturări prin „schimbare de rol
2.3.3.5. Declarațiile victimelor aflate în stări agonice
2.3.3.6. Denaturări deliberate în favoarea infractorului
2.3.3.7. Recunoașterea
Tipologia victimală
CAPITOLUL III
TACTICA AUDIERII PROPRIU-ZISE A PERSOANEI VĂTĂMATE.
Pregătirea în vederea ascultării victimei
Studierea materialului cauzei
Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate
Întocmirea planului de ascultare, dacă situația o impune
Tactica audierii în faza relatării libere
Verificarea identității
Conduita tactică în momentul ascultării libere
Conduita tactică în momentul formulării de întrebări
Verificarea și aprecierea declarațiilor persoanei vătămate
Ascultarea în afara sediului organului de urmarire penală
Ascultarea repetată
Fixarea declarațiilor părții vătămate
Folosirea tehnicii poligraf
CAPITOLUL IV
DISPOZIȚII FINALE
Concluzii
Bibliografie
ABREVIERI
ASPECTE INTRODUCTIVE
Prezenta lucrare tinde să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătură cu tactica audierii persoanei vătămate în cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, având rolul de a menționa aspectele esențiale ce țin de pregătirea audierii persoanei vătămate, analiza minuțioasă a tuturor elementelor care conduc la reușita unei audieri pentru aflarea adevărului cu privire la fapta ilicită săvârșită și făptuitorul acesteia, precum și respectarea regulilor de tactică criminalistică, pentru a obține informații veridice și utile în vederea soluționării cauzei dedusă organelor de urmărire penală.
În acest sens, în capitolul I al lucrării, în prima secțiune este definit conceptul teoretic de tactică criminalistică și importanța efectuării audierii persoanei vătămate, care are rolul de a contribui la descoperirea infractorului și descrierea împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta ilicită. Secțiunea a 2-a prezintă rădăcinile istorice ale conceptului de victimă din perspectiva personalităților marcante, care au pus bazele știintei victimologiei, de asemenea, și rolul acesteia în fapta penală. În secțiunea a 3-a este definită noțiunea de persoană vătămată și alte aspecte generale, în cadrul aceleiași secțiuni sunt precizate drepturile și obligațiile persoanei vătămate conform N.C.Pr.pen. al României. Secțiunea a 4-a sunt evidențiate avantajele pe care le-ar putea oferi o dezvoltare a procedeelor tactice de ascultare a persoanelor în cadrul unei anchete penale. Secțiunea a 5-a prezintă gamă variată a infracțiunilor săvârșite cu violență, așa cum sunt reglementate în Codul penal român, precum și factorii care au influențat, atât infractorul pentru a comite asemenea infracțiuni, cât și predispoziția persoanelor care au devenit victime. Secțiunea a 6-a descrie dreptul comparat între România și Republica Moldova cu privire la tactica audierii persoanei vătămate din perspectiva procesual penală, în acest sens fiind relatate asemănările și deosebirile dintre cele două sisteme de drept.
În capitolul al II-lea, sunt prezentate aspectele legate de particularitățile psihologiei persoanei vătămate, cum ar fi – categoriile de recepție senzoriale în legatură cu recepția: auditivă, vizuală, cutanată, olfactivă și altele; factorii de distorsiune de natură obiectivă și subiectivă; efectele și implicațiile psihologice ale actului agresional privind partea vătămată. În cadrul aceluiași capitol sunt prevăzute caracteristicile formării declarațiilor persoanei vătămate și anume: prelucrarea și decodificarea informațiilor în conformitate cu aprecierea dimensiunilor, a timpului și a mișcării; stocarea memorială a faptelor și reactivarea memorială care prezintă aspectele legate de reproducerea; denaturările involuntare, mincinoase, prin “schimbare de rol”, deliberate în favoarea infractorului; declarațiile victimelor aflate în stări agonice și recunoașterea. La finalul capitolului este descrisă tipologia victimală, categoriile de victime și relația victimă – infractor.
În ultimul capitol, ce ține de efectuarea tacticii audierii propriu-zise a persoanei vătămate, în prima parte este prezentată pregatirea în vederea ascultării victimei care constă în studierea materialului cauzei – operațiune obligatorie în orice cauză, cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate – culegerea de informații cu privire la identitatea și ocupația victimei, inclusiv trăsăturile negative și pozitive ale acesteia și întocmirea planului de ascultare – în cadrul căruia vor fi vizate probleme care urmează a fi dezlegate. Partea a 2-a a capitolul este destinată tacticii audierii în faza relatării libere unde se conturează următoarele aspecte: verificarea identității – organul de urmărire penală verifică identitatea victimei și îi aduce la cunoștință împrejurările și faptele cu privire la care urmează a fi audiată, precum și posibilitatea de a se constitui ca parte vătămată; conduita tactică în momentul ascultării libere – caracterizată prin adresarea întrebărilor de către organul judiciar, regulile tactice principale folosite și avantajele pe care le presupune relatarea liberă; conduita tactică în momentul formulării de întrebări – tipurile de întrebări ce vor fi puse, verificarea și aprecierea declarațiilor persoanei vătămate – se va aprecia veridicitatea depozițiilor; ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală – ce se va aplica în cazuri deosebite, în special în cazul infracțiunilor săvârșite cu violență; ascultarea repetată – avantajele și incovenientele reascultării; fixarea declarațiilor părții vătămate – cu ajutorul mijloacelor tehnice avute la dispoziția organelor de urmărire penală, aspecte legate de fixarea declarațiilor de bună-credință și rea-credință ale victimei; folosirea tehnicii poligraf – este definit acest mijloc de audiere și aplicabilitatea sa în cazul persoanelor vătămate.
CAPITOLUL I
1. ASPECTE GENERALE
Notiuni introductive privind tactica audierii persoanei vatamate
1.1.1 Aspecte introductive și importanța audierii persoanei vătămate
Tactica audierii persoanei vătămate este o tactică criminalistică, ce conține un ansamblu de reguli, de metode tactice întrebuințate de către organele judiciare pentru efectuarea unor acte procedurale cu ajutorul cărora se investighează săvârșirea diferitelor tipuri de infracțiuni.
Asupra persoanelor vătămate se răsfrâng consecințele negative ale infracțiunilor săvârșite, tocmai de aceea audierea acestora trebuie să fie efectuată într-un cadru legal cu aplicarea unor tactici adecvate.
Activitatea de probațiune relevă importanța și utilitatea declarațiilor participanților la procesul penal, printre aceștia numărându-se și persoana vătămată, mai ales în împrejurări în care fapta penală a fost săvârșită cu violență. Iată de ce, o importanță deosebită o are audierea persoanei vătămate, alături de ascultarea martorilor și a învinuitului.
Declarațiile părții vătămate, inclusiv a celorlalte părți în procesul penal, pot facilita aflarea adevărului dacă sunt coroborate cu fapte și împrejurări care rezultă din probele existente în cauza penală cercetată. Persoana vătămată fiind cea asupra căreia s-a îndreptat fapta ilicită poate furniza informații importante cu privire la fapta comisă și la persoana făptuitorului.
Valoarea declarațiilor părților vătămate, ca și a martorilor este garantată de caracterul perceperii tabloului infracțional, ex propriis sensibus, iar pentru anchetator sau magistrat, în minuțioasa lor investigație pentru aflarea adevărului, ele reprezintă cel mai expresiv, cel mai plastic mod de stabilire a împrejurărilor de fapt, legate de infracțiuni sau făptuitor.
1.1.2 Scurtă privire asupra concepțiilor despre victimă și poziția sa în fapta penală
Din punct de vedere istoric, rădăcinile academice ale victimologiei sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada anilor 1940 și 1950. S-a considerat că victimele sunt elemente valoroase de studiu, deoarece ele apar ca jumătate a ”diadei” (perechii). Printre primii oameni de știinta care s-au considerat ei înșiși “victimologi” se numără : Mendelsohn (1940) – care a examinat rezistența oferită de victimele violului ; Hans von Hentig (1948) – care s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi, cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranții recenți, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburari mentale ; Wolfgang (1958) – care a studiat unele categorii de indivizi, luând în atenție factori precum vârsta, sexul, rasa etc., ale căror acțiuni au contribuit la moartea lor violență.
Nașterea victimologiei a repus în drepturi interesul pentru victimele infracțiunilor de drept comun. Renumitul victimolog Hans von Hentig s-a preocupat în mod special de aceasta categorie de victime, a analizat fenomenul concret stabilind pre-noțiuni și concepte utilizate în victimologie , evidențiind posibilitățile de interacțiune dintre infractor și victimă, precum și rolul victimei în desfășurarea acțiunii infracționale.
În perioada anilor 1960 și 1970, criminologii și reformatorii au argumentat că însuși infractorii au fost victime ale sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale dezorganizate și altor justiții sociale. Începând cu anul 1970, victimologia devine tot mai mult o arie de specializare, iar astăzi, ea este studiată, în S.U.A, în peste 150 de colegii și universități.
O întrebare importantă ce și-au pus-o criminologii a fost dacă victima poate să împartă măcar o parte din responsabilitate cu infractorii care comit infracțiuni îndreptate împotriva ei. Această problemă apare în lucrările reprezentaților școlii pozitiviste italiene la Lombroso, Garofalo, Ferri.
Introducând noțiunea de “victimă activantă”, prin care se înțelege rolul jucat de victimă în declanșarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Hentig ajunge la concluzia că, direct sau indirect, și victima poartă o parte de vină în desfășurarea acțiunii infracționale. Pe linia susținerii ideii că victima poartă o anumită răspundere în desfășurarea activității infracționale a apărut și conceptul de “potențial de receptivitate victimală”, propus de B.Mendelsohn (1956), care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind condiționat de o făptuitor.
1.1.2 Scurtă privire asupra concepțiilor despre victimă și poziția sa în fapta penală
Din punct de vedere istoric, rădăcinile academice ale victimologiei sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada anilor 1940 și 1950. S-a considerat că victimele sunt elemente valoroase de studiu, deoarece ele apar ca jumătate a ”diadei” (perechii). Printre primii oameni de știinta care s-au considerat ei înșiși “victimologi” se numără : Mendelsohn (1940) – care a examinat rezistența oferită de victimele violului ; Hans von Hentig (1948) – care s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi, cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranții recenți, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburari mentale ; Wolfgang (1958) – care a studiat unele categorii de indivizi, luând în atenție factori precum vârsta, sexul, rasa etc., ale căror acțiuni au contribuit la moartea lor violență.
Nașterea victimologiei a repus în drepturi interesul pentru victimele infracțiunilor de drept comun. Renumitul victimolog Hans von Hentig s-a preocupat în mod special de aceasta categorie de victime, a analizat fenomenul concret stabilind pre-noțiuni și concepte utilizate în victimologie , evidențiind posibilitățile de interacțiune dintre infractor și victimă, precum și rolul victimei în desfășurarea acțiunii infracționale.
În perioada anilor 1960 și 1970, criminologii și reformatorii au argumentat că însuși infractorii au fost victime ale sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale dezorganizate și altor justiții sociale. Începând cu anul 1970, victimologia devine tot mai mult o arie de specializare, iar astăzi, ea este studiată, în S.U.A, în peste 150 de colegii și universități.
O întrebare importantă ce și-au pus-o criminologii a fost dacă victima poate să împartă măcar o parte din responsabilitate cu infractorii care comit infracțiuni îndreptate împotriva ei. Această problemă apare în lucrările reprezentaților școlii pozitiviste italiene la Lombroso, Garofalo, Ferri.
Introducând noțiunea de “victimă activantă”, prin care se înțelege rolul jucat de victimă în declanșarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Hentig ajunge la concluzia că, direct sau indirect, și victima poartă o parte de vină în desfășurarea acțiunii infracționale. Pe linia susținerii ideii că victima poartă o anumită răspundere în desfășurarea activității infracționale a apărut și conceptul de “potențial de receptivitate victimală”, propus de B.Mendelsohn (1956), care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind condiționat de o multitudine de factori, precum: vârsta, sexul, aspectul bio-constituțional, pregătirea socio-culturală, I.Q., caracteristici psihocomportamentale. De exemplu, neglijența, superficialitatea, exagerarea eului etc., pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilității victimale.
Trecerea de la Crimonologie la Victimologie, o explică V.Stanciu care ne spune că Crimonologia este cea care se ocupă de cel care produce suferința, iar Victomologia lămurește punctul de vedere al celui care o suferă.
În cadrul legislației române, Codul penal cât și Codul de procedură penală în raportul infractor – victimă, o atenție mai mare îi este acordată celui care a săvârșit infracțiunea și mai puțin asupra victimei care suportă consecințele faptei penale îndeosebi în cazul infracțiunilor săvârșite cu violență. Totuși, rolul victimei este unul important din punct de vedere al depistării și sancționării infractorului astfel fiind restabilită ordinea socială.
Prin victimă înțelegem “orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale”.
Pentru a aprecia declarațiile victimei, trebuie să ținem cont de dorința de răzbunare, respectiv cea că infractorul să execute pedeapsa și în același timp frica de a da anumite declarații pentru a nu fi din nou supusă unui pericol.
Transformările de natură imaterială, schimbările petrecute în plan psihic, în memoria victimei, nu pot fi relevate fără stăpânirea de către organele judiciare, a unor cunoștințe de tactică criminalistică, psihologie judiciară și din sfera investigației de natură criminologică. Astfel, organelor judiciare le revine un rol important pentru evaluarea declarațiilor în mare parte subiective a persoanelor vătămate. Organele judiciare vor face abstracție de depozițiile subiective ale persoanei vătămate și vor încerca să contruiască prin intermediul celor audiate realitatea obiectivă a săvârșirii faptei.
Tactica criminalistică, sprijinită pe elemente de psihologie judiciară, vine să ajute actul de justiție, prin descifrarea cauzelor individuale ale unor manifestări umane, precum și a factorilor implicați în declanșarea unor procese psihice ale victimelor, învinuiților sau martorilor care vor duce la rezolvarea cu succes a cazului penal.
Regulile tactice ale audierii, trebuie să confere pentru persoana vătămată siguranța legalității efectuării tacticii, protecție oferită de organele judiciare, astfel încât declarațiile să fie sincere și utile pentru a servi la aflarea adevărului.
Procedeele tactice, aplicate în ascultarea persoanelor în procesul penal, nu pot fi supuse unor legități fixe, sau încadrate în șabloane. Ele reprezintă rezultatul generalizării științifice, a experienței pozitive acumulate de organul judiciar și pot fi, de cel mult, aplicate ca procedeu care are caracterul unei recomandări sau al unui model.
Persoana vătămată se află într-o ipostază specială, este normal ca memorarea faptelor întâmplate să prezinte anumite lacune care se ivesc pe fonul tulburărilor afective pe care le-a simțit în momentul atacului.
Fenomenele de iluzie și de sugestie, efectul „halo” , experiența anterioară, vizibilitatea, audibilitatea și durata percepției sunt câțiva factori din multitudinea celor care produc erori sau alterează perceperea actului infracțional și care trebuie luați în considerare de organul care instrumentează cauza.
Anchetatorul va trebui sa scoată la iveală adevărul din declarațiile persoanei vătămate și descoperirea infractorului sau a faptelor ilicite. În acest scop, un anchetator se va folosi de experiența sa acumulată în aplicarea procedeelor tactice de ascultare, va trebui să aibă și cunoștințe în psihologie judiciară pentru a putea observa comportamentul victimei în momentul audierii. De regulă, crimininaliștii la fel ca și magistrații trebuie să respecte principiile garantate de Constituție și de Codul penal român, îndeosebi principiul legalității.
1.1.3 Scurte considerații privind reglementarea penală și procesual penală
1.1.3.1. Reglementarea calității de persoană vătămată în Codul penal român
Subiectul pasiv special al infracțiunii este persoana fizică sau persoana juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea și care a suportat răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Persoana fizică supusă nemijlocit vătămării prin săvârșirea infracțiunii poartă denumirea de persoană vătămată . Persoana vătămată poate să fie audiată în calitate de martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau la confruntare.
Calitatea de persoană vătămată o poate avea orice persoană fizică, însă există anumite infracțiuni în care subiectul pasiv devine calificat cum ar fi în cazul ultrajului sau pruncuciderii.
Persoana vătămată este cea căreia i-au fost afectate, încălcate drepturile și interesele legitime prin săvârșirea infracțiunii. În funcție de sfera drepturilor și intereselor legale lezate, vătămarea poate fi de natură fizică, morală sau materială.
Subiect pasiv general este statul, care este în același timp și titularul acțiunii penale însă fiindu-i respectate și drepturile procesuale de care se bucură partea vătămată.
Există cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi constrângerea fizică și morală. În aceste situații, prin forța, căreia nu i se poate rezista, o persoană exercită o constrângere asupra unei alte persoane, asupra psihicului acesteia, provocându-i o temere gravă față de producerea răului cu care este amenințată. Astfel, această persoană nu-și mai poate determina în mod liber voința și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
În cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, trebuie cercetat atent sub aspectul laturii obiective, aspectele ce țin de actele de violență și victimele acestor acte, în acest sens fiind necesar un demers tactic specific.
1.1.3.2. Reglementarea procesual penală a calității de persoană vătămată sau parte vătămată
Conflictul de drept penal este adus spre soluționare în fața organelor judiciare prin intermediul acțiunii penale, posibilitate deschisă virtual prin însăși norma penală incriminatorie. La baza soluționării acestui conflict, stă principiul oficialității, potrivit căruia actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Acest principiu nu se aplică atunci când pentru a declanșa procesul penal este necesară plângerea prealabilă exercitată de partea vătămată. Partea vătămată se bucură de acest drept potrivit principiului disponibilității. Potrivit principiului oficialității, statul ca subiect pasiv principal al infracțiunii este titularul acțiunii penale.
Potrivit noului Cod de procedură penală, victima infracțiunii nu mai este parte procesuală, ci este subiect procesual principal.
Definiția persoanei vătămate este prevăzută în art. 79 N.C.pr.pen.: „persoana fizică sau juridică care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială” dacă participă în procesul penal. În cazul în care persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal, trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
Persoana vătămată se bucură de anumite drepturi prevăzute expres în art. 81 N.C.pr.pen.:
Dreptul de a fi informată cu privire la declarațiile sale;
Dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
Dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații sa îi fie comunicate;
Dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
Dreptul de a fi ascultată;
Dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci cand nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
Dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
Alte drepturi prevăzute de lege.
N.C.pr.pen. în art. 111 prevede drepturile și obligațiile ce vor fi comunicate persoanei vătămate de către organul de urmărire penală înainte de prima ascultare și anume: dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în condițiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoștiințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula plângerea prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă; obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligația de a comunica orice schimbare de adresă.
În prezent, calitatea procesuală a persoanei vătămate se dobândește în mod automat, prin derivare din calitatea de subiect al raportului substanțial (de conflict). Calitatea procesuală de persoană vătămată nu se dobândește din momentul săvârșirii infracțiunii, ci din momentul declanșării procesului (momentul începerii urmăririi penale).
Nu există identitate de conținut între noțiunea de persoană vătămată și cea de victimă a infracțiunii primite doar în cazul unor infracțiuni contra persoanei etc.
Legiuitorul i-a recunoscut persoanei vătămate posibilitatea de a-și repara prejudiciul material sau moral suferit prin infracțiune prin intermediul acțiunii civile, în cadrul procesului penal, luând calitatea de parte civilă. N.C.pr.pen. în art. 19 alin. (1) și (2) expune obiectul și exercitarea acțiunii penale astfel alin. (1) prevede că: „ Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale” iar alin. (2) stabilește că: „Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau succesorii acesteia, care se constituie ca parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente”.
Cadrul procesual penal stabilește drepturi și obligațiile persoanei vătămate, rolul investigării criminalistice are drept scop alt domeniu și anume orientarea organelor judiciare în faza urmăririi penale. Acesta este determinat de declarația părții vătămate, ca mijloc de probă, prin care se pot clarifica multe fapte și împrejurări ale cauzei penale.
Prin susținerea învinuirii, partea vătămată urmărește agravarea situației inculpatului, în timp ce, prin exercitarea acțiunii civile, are în vedere obținerea unor despăgubiri, de aceea, ea poate prezenta informații denaturate. Din această cauză N.C.pr.pen. prevede că declarațiile persoanei vătămate și a celorlalte părți la procesul penal, vor servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza penală.
Sub raport tactic criminalistic, prezintă interes faptul că încălcarea regulilor privind ascultarea persoanei vătămate cade sub incidența nulităților procesuale. De cele mai multe ori însă, încălcarea poate fi înlăturată prin reascultare.
1.1.4 Necesitatea dezvoltării procedeelor tactice de ascultare a persoanelor în cadrul investigării activităților ilicite penale
Ancheta judiciară reprezintă o modalitate eficientă pentru stabilirea tuturor împrejurărilor relevante în cauza care are drept fundament rezultatele ascultării persoanelor implicate sau care cunosc date cu privire la fapta ilicită săvârșită. Din cauza presiunii exercitată asupra persoanelor audiate în timpul anchetei există o doză de neîncredere în privința corectitudinii declarațiilor.
Dezvoltarea procedeelor tactice de ascultare a persoanelor în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni constituie un obiectiv notabil pentru înfăptuirea justiției. Ancheta judiciară constituie pentru anchetatori o oportunitate în vederea descoperirii tuturor împrejurărilor și datelor pentru a-și crea o imagine cât mai completă cu privire la desfășurarea activității ilicite. În același timp, pentru persoanele audiate ancheta reprezintă mijlocul de a-și exprima poziția și interesele în legatură cu fapta ilicită.
În Franța, puterea legislativă a recunoscut importanța victimelor infracțiunilor penale și a creat în anul 1983 Comisia de Indemnizații pentru Victimele Infracțiunilor (C.I.V.I.). Piesa care se pune la dosarul victimei este certificatul medical inițial important, atât pe plan penal pentru calificarea infracțiunii în funcție de vătămarea corporală suferită și de durată incapacității totale de muncă, precum și pe plan civil pentru indemnizația victimei
Au fost dezvoltate, la nivel internațional, controverse cu privire la folosirea de procedee și tehnici de ascultare care să eludeze voința persoanei ascultate astfel încât aceasta sa nu mai poată păstra controlul asupra fluxului de informații pe care îl promovează – de exemplu, folosirea hipnozei, inducerea unei stări de oboseală sau nevoi fiziologice care să exceadă normalului, folosirea unor substanțe care să inhibe centrii nervoși ce controlează voința etc. Curtea europeană a Drepturilor Omului a sancționat, de fiecare dată când a fost sesizată, orice demers al funcționarilor publici de natura a nesocoti drepturile și libertățile fundamentale, implicit, orice presiune considerată anormală pentru desfășurarea firească a ascultărilor. Odată cu evoluția fenomenelor specifice dezvoltării terorismului, se apreciază, în unele state, că ar fi necesară o repoziționare, o reevaluare a practicilor în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale pentru o mai mare eficiență a masurilor de contracarare a activităților și organizațiilor teroriste și, pe cale de consecință, necesitatea folosirii, în cadrul ascultărilor, a unor procedee care să meargă către limita extremă.
Persoanele audiate, trebuie să fie protejate împotriva abuzurilor de drept care se pot ivi din partea anchetatorilor. Uniunea Europeană tinde spre garantarea unui tratament egal care apare în relațiile dintre cetățeni și autoritățile statului respectiv.
Perfecționarea unei anchete judiciare poate începe cu evaluarea organelor judiciare, care desfășoară ancheta și în egală măsură cu reformarea practicilor specifice domeniului. Profesioniștii trebuie să fie obiectivi chiar dacă propriile convingeri ar lăsa loc subiectivismului.
Ascultarea persoanelor în cadrul investigării activităților ilicite penale se detașează, din punct de vedere al importanței, de restul activităților de strângere a probelor – este activitatea cu frecvență cea mai ridicată, fiind de multe ori principala sursă de informații utile soluționării anchetei. În cadrul pregătirii de specialitate neexistând suficientă preocupare pentru formarea și consolidarea abilităților necesare conducerii unei ascultări apar erori, se manifestă neputință ori, se recurge la abuzuri. Însuși mesajul științific menit să servească drept suport informațional este dominat de un anumit formalism, nu este suficient de bine dezvoltat, existând elemente și zone de interes practic cu privire la care doctrina evite să se pronunțe – adesea discursul științific este limitat de insuficiența timpului alocat în cadrul planurilor de învățământ și programelor universitare ori pe baza cărora se desfășoară pregatirea continuă.
1.1.5 Infracțiuni săvârșite cu violență
Infracțiunile comise cu violență îndreptate împotriva omului reprezintă un grad ridicat de pericol social, fiindcă încalcă dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei fapt ce afectează și relațiile sociale din cauza urmărilor grave pe care le reprezintă acest tip de infracțiuni.
Codul penal român incriminează următoarele infracțiuni contra persoanei care sunt săvârșite cu violență:
Infracțiuni contra vieții;
Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății;
Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie;
Infracțiuni asupra fătului;
Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie;
Infracțiuni contra libertății persoanei;
Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;
Infracțiuni contra libertăiții și integrității sexuale;
Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private.
Persoana vătămată este subiectul pasiv al infracțiunilor mai sus menționate. Asupra ei se răsfrâng consecințele negative care presupun o vătămare fizică, morală sau materială.
Omorul, vătămările corporale, tâlhăria, violul, distrugerile, furturile și alte infracțiuni considerate de comun sunt fapte pe care le întâlnim la orice colectivitate umană; toate aceste fapte fiind vătămătoare pentru victimiele directe și periculoase pentru liniștea și securitatea colectivă, au fost în toate timpurile supuse unei reacțiuni nu numai defensive (de simplă apărare), ci și represive (de pedepsire).
Infracțiunile contra persoanei reprezintă aproape o treime din fenomenul criminogen din țara noastră predominând vătămările corporale, urmate de amenințări, calomnii, violări de domiciliu, șantaje, sechestrări de persoane. În cazul infracțiunilor de omucidere s-a observat că acestea predomină în zonele urbanizate, iar cauzele care duc la victimele acestor infracțiuni sunt diverse, ca de exemplu: omorul pentru reglări de conturi, omorul în scopul procurării de bani sau obiecte de valoare, omor din cauza alcoolismului, demenței, pasiunii sau mobilului sexual, cauze rasiale sau politice etc. Violența urbană nu este mai ridicată în marile aglomerații decât în orașele medii. Dacă criminalitatea este mai mare și riscurile tot atâta de importante în sensul că victima unei agresiuni va rămâne cu un sentiment de insecuritate.
Raportul social al victimizării cuprinde, în general, trei momente care și ele se constituie în relații interumane:
Momentul victimizării propriu-zise – când interacțiunea umană privește victima și autorul agresiunii;
Momentul intervenției statului, a justiției – în care se stabilesc relații între infractor și reprezentanții justiției, pe de o parte, și între victimă și justiție, pe de altă parte;
Momentul final al agresiunii – în care autorul este tras la răspundere și suportă consecințele juridice ale actelor sale, iar victima fie primește reparațiile cuvenite, fie poate intra în atenția unor organisme judiciare sau de asistență socială pentru a fi ajutată să suporte mai ușor consecințele agresiunii.
Infracțiunile contra persoanei așa cum sunt reglementate de codul penal român, într-o gamă variată și periculoasă pentru societatea în care trăim, reprezintă o sursă vastă de cercetări în domeniul criminalisticii.
Infracțiunile de violență sunt consecința unor anumiți factori cum ar fi: alcoolismul, creșterea șomajului, dizabilități mintale, cercurile vicioase, emigrarea părinților peste hotarale țării ce are drept efect lipsa educației copiilor, etc.
Fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional care, cel puțin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendință de creștere. Din punct de vedere psihologic si psihosocial, creșterea ratei criminalității determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit în general de către indivizi, dar mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală. Unele persoane iși iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare, cu toate acestea în realitate măsurile de autoprotecție sunt total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple și diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică și psihosocială:
Consumul de alcool ce determină dezihibarea conduitei și limitarea posibilităților de anticipare a consecințelor unor acțiuni;
Infatuarea, aroganța, excerbarea eului, trăsături care conduc la supraestimarea imaginii de sine și a posibilităților proprii fizice și mentale; asemenea persoane prin contrast, subevaluează pericolul și devin, adesea, victime ale diferitelor tipuri de agresiune;
Neglijența și indiferența, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori involuntară, a pericolelor de victimizare. Asemenea persoane nu dau importanță măsurilor de asigurare, nu manifestă grijă în raport cu sine sau cu alții;
Credulitatea sau nivelul de influențare, trăsături care permit infractorului stimularea și atragerea unei persoane în acțiuni victimizante;
Stările de izolare, frustrație, și complexare ce pot fi abil exploatate de către infractori;
Nivelul modest sau redus al capacitaților psihointelectuale, care limitează foarte mult posibilitățile persoanei de a înțelege și decodifica intențiile infractorului potențial;
Nivelul de tulburare și dezorganizare psihică pot, de asemenea, să fie speculate de către infractori.
Cunoașterea victimei reprezintă acel intermediu necesar pentru descoperirea infractorului, în special, în cazul infracțiunilor comise prin violență și omuciderile. F.E. Lawage întărește această idee afirmând că: “omuciderile pasionale pot fi comise din gelozie, furie, frică, dorință, ură, răzbunare. În cazul în care pare a fi o astfel de crimă, cercetările trebuie să se îndrepte spre descoperirea pasiunilor pe care victima ar fi putut să le răscolească. În general, ne vom orienta după sex, vârstă, situație socială, frecventările, deplasările, situația victimei și a celor dimprejurul ei, cercetări care se vor face într-un cerc relativ strâns”.
Prevenirea și reprimarea infracțiunilor de violență se poate realiza prin intermediul statului care trebuie să acționeze potrivit prevederilor legale penale. În acest sens, experții criminaliști au un rol important în vederea descoperirii faptelor ilicite și pe cei vinovați de săvârșirea lor.
1.1.6 Elemente de drept comparat, tactica audierii persoanei vătămate în Republica Moldova
Conform C.pr.pen. al Republicii Moldova, în titlul III, capitolul I “Partea acuzării”, găsim reglementat separat definiția, drepturile și obligațiile persoanei vătămate și ale victimei, astfel art. 59 definește persoana vătămată: “Parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracțiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracțiune va fi considerat parte vătămată fără acordul sau”. Art. 58 alin. (1) prevede definiția victimei: “Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima are un interes în cadrul procesului penal și este interesată în rezultatele acestuia”. Observăm în comparație cu prevederile din N.C.pr.pen. al României în art. 79 definirea persoanei vătămate, astfel în C.pr.pen. al Republicii Moldova este menționat expres că victima trebuie să aibă interes în a declanșa procesul penal cât și în privința rezultatului, fapt ce nu îl regăsim reglementat expres în N.C.pr.pen. al României.
Drepturile persoanei vătămate sunt prevăzute în art. 60 C.pr. pen. al R.M, acestea fiind:
Să cunoască esența învinuirii;
Să facă declarații și explicații;
Să prezinte documente și alte mijloace materiale de probă pentru a fi anexate la dosarul penal și cercetate în ședința de judecată;
Să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
Să facă obiecții împotriva acțiunilor organului de urmărire penală sau instanței de judecată și să ceară includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal al acțiunii respective;
Să ia cunoștință de toate procesele-verbale ale acțiunilor procesuale la care a participat, să ceară completarea lor sau includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal respectiv;
Să ia cunoștință de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale și să noteze orice informații din dosar;
Să participe la ședința de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei;
Să pledeze în dezbateri judiciare privitor la prejudiciul cauzat;
Să fie informată de ofițerul de urmărire penală sau, după caz, de procuror despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile și interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri, precum și de pe hotărârea de încetare sau clasare a procesului în cauza respectivă, de neîncepere a urmăririi penale, copia de pe sentință, decizie sau de pe o altă hotărâre judecătoarească definitivă;
Să depună plângeri împotriva acțiunilor și hotărârilor organului de urmărire penală, precum și să atace hotărârea instanței privitor la prejudiciul cauzat;
Să retragă plângerile depuse de ea sau de reprezentantul său, inclusiv plângerile împotriva acțiunilor interzise de lege săvârșite împotriva sa;
Să se împace cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege;
Să facă obiecții asupra plângerilor altor participanți la proces, care i-au fost duse la cunoștință de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări;
Să participe la judecarea cauzei pe cale ordinară de atac;
Să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești;
Să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală și să i se repare prejudiciul cauzat în urma acțiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală;
Să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăși, precum și bunurile ce îi aparțin și au fost ridicate de la persoana care a săvârșit acțiunea interzisă de legea penală, să primească în original documentele care îi aparțin;
Să fie reprezentată de un avocat ales, iar dacă nu are mijloace pentru a plăti avocatul, să fie asistată, în condițiile legii, de un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat;
Să sesizeze procurorul ierarhic superior sau, după caz, instanța de judecată despre încălcarea termenului rezonabil;
În art. 58 alin. (3) C.pr.pen. al R.M. se prevăd drepturile victimei:
Să primească de la organul de urmărire penală certificat despre faptul că ea s-a adresat cu cerere sau o copie de pe procesul-verbal despre cererea orală;
Să prezinte documente, obiecte și alte mijloace de probă pentru confirmarea cererii sale;
Să se adreseze cu o cerere suplimentară;
Să fie informată, la cerere, de către organul de urmărire penală, procuror sau, după caz, de către instanța de judecată despre soluționarea plângerii sale, despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile și interesele sale; să primească gratuit, la solicitare, copii de pe acestea, precum și de pe hotărârea de încetare sau de clasare a procesului penal în cauza respectivă, de neîncepere a urmăririi penale, copia de pe sentință, decizie sau de pe o altă hotărâre judecatorească definitivă;
Să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte vătămată în cauza penală;
Să depună cerere pentru a fi recunoscută ca parte civilă în procesul penal;
Să retragă cererea în cazurile prevăzute de lege;
Să primească certificat despre înregistrarea cererii sale și începerea urmăririi penale sau copie de pe ordonanța de neîncepere a urmăririi penale;
Să atace ordonanța de neîncepere a urmăririi penale în decurs de 10 zile din momentul primirii copiei de pe ordonanța respectivă și să ia cunoștință de materialele în baza cărora a fost emisă această ordonanță;
Să fie apărată de acțiunile interzise de lege în modul prevăzut pentru apărarea persoanelor participante la procesul penal;
Să fie asistată, la acțiunile procesuale efectuate cu participarea ei, de un avocat ales.
Alin. (4) în cadrul aceluiași articol prevede următoarele: “Victima unei infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave contra persoanei, victima torturii, tratamentelor inumane sau degradante, indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dispune de următoarele drepturi:
Să fie consultată de un avocat pe tot parcursul procesului penal ca și celelalte părți în proces;
Să fie asistată, în condițiile legii, de un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat în cazul în care nu dispune de mijloace bănești pentru a plăti avocatul;
Să fie însoțită de o persoană de încredere, alături de avocatul său, la toate cercetările, inclusiv la ședințele închise.
Să primească o hotărâre judecătoarească despre compensarea materială pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune.
De asemenea, este prevăzut că victima actelor de tortură, a tratamentelor inumane sau degradante este supusă expertizei stării psihice sau fizice.
În alin. (5) se menționează că victima din momentul identificării sale beneficiază în condițiile legii de dreptul la protecție și compensare, precum și dreptul de a depune o cerere privind aplicarea măsurilor de protecție.
N.C.pr.pen. al României prevede un set de reguli în art. 81 și art. 111 alin. (1) și (2) pe care l-am analizat anterior, majoritatea drepturilor conferite sunt în mare măsură asemănătoare. Diferențele sesizabile ar fi în cazul infracțiunilor deosebit de grave potrivit C.pr.pen. al R.M. victimele și persoanele vătămate sunt supuse expertizei asupra stării psihice sau fizice, de asemenea beneficiază de dreptul de a fi însoțite de o persoană de încredere la toate cercetările, inclusiv la ședințele închise. În România, nu este prevăzut expres supunerea la asemenea expertiză, fiind făcuta atunci când se apreciază necesar, în ceea ce privește însoțirea de către o persoană de încredere nu este prevăzut nimic în acest sens. În schimb, în codul de procedură român este reglementat dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege.
În art. 60 alin. (2) din C.pr.pen al R.M sunt enumerate obligațiile persoanei vătămate:
Să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanței judecătorești;
Să facă declarații la cererea organului de urmărire penală sau a instanței judecătorești;
Să prezinte, la cererea organului de urmărire penală obiecte, documente, și alte mijloace de probă de care dispune, precum și mostre pentru cercetare comparativă;
Să accepte a fi supusă examinării corporale organului de urmărire penală în cauza privind comiterea în privința sa a unei infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave;
La cererea organului de urmărire penală, să fie supusă unei expertize, în condiții de ambulator, pentru a se verifica capacitatea de a înțelege just circumstanțele care au importanță pentru cauză și de a face declarații juste în privința lor, în cazul în care sunt temeiuri verosimile de a pune la îndoială asemenea capacități;
Să se supună dispozițiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală și ale președintelui de judecată;
Să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată.
În cadrul aceluiași articol la alin. (41): “Examinarea corporală, precum și prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor mostre biologice de la partea vătămată fără acordul ei pot fi efectuate doar cu autorizarea judecătorului de instrucție. Aceste acțiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanțele în care există riscul traumatizării părții vătămate sau riscul violării drepturilor omului”.
În analiza comparativă a obligațiilor persoanei vătămate conform celor două sisteme de drept, de asemenea, identificăm sumedenia de asemănări, însă sunt prezente și anumite deosebiri. Obligațiile persoanei vătămate în N.C.pr.pen al României sunt reglementate în art. 111. alin. (2), pe care le-am analizat anterior. Observăm că în România este prevăzută expres obligația persoanei vătămate de a comunica orice schimbare de adresă, fapt ce nu îl regăsim în dispozițiile de procedură penală din R.M. O prevedere inedită regăsim în N.C.pr.pen. al R.M. cu privire la examinarea corporală în cazul infracțiunilor grave, deosebit de grave și excepțional de grave, iar în cazul în care persoana vătămată nu-și dă acordul aceasta poate fi totuși examinată cu autorizarea judecătorului de instrucție. În N.C.pr.pen. al României, nu regăsim o asemenea obligație, de asemenea nu este prevăzută nici supunerea unei expertize, în condiții de ambulator pentru a se aprecia capacitatea de a înțelege just circumstanțele cauzei.
Procedura de tactică criminalistică în audierea persoanei vătămate a R.M se suprapune în mare proporție cu cea a României.
CAPITOLUL II
2. Considerații privind psihologia persoanei vătămate și formarea declarațiilor sale
2.1 Aspecte introductive
Definim „psihologia victimală” ca specializare componentă a psihologiei judiciare și clinice având drept obiect studierea disfuncțiilor de personalitate și inserția socială a victimei, comportamental, post-traumatizată, (post-agresiune) din perspectiva intervențiilor psihologice de tip reconstructiv – corectare și de suport”.
Regulile și procedeele tactice de ascultare a persoanei vătămate au capacitatea de a conduce la un rezultat pozitiv și anume descoperirea celui care a comis fapta penală. De asemenea, se vor putea stabili împrejurările cât mai exacte cu privire la săvârșirea infracțiunii și potențialul autor al ei.
Acesta este motivul pentru care se impune cercetarea procesului psihic de formare a declarației persoanei vătămate, structurată în cele patru faze ale sale mai importante: percepția (recepția) informației, prelucrarea ei logică, memorarea și reactivarea.
2.2 Particularități ale psihologiei victimei
2.2.1. Particularități și categorii de recepție senzorială ale persoanei vătămate
Momentul inițial al formării declarațiilor persoanei vătămate, ca act de cunoaștere îl reprezintă momentul senzorial prin intermediul căruia aceasta ia cunoștință de faptul asupra căruia, mai târziu, va face relatări în fața organelor judiciare. Persoana vătămată vine în contact cu stări, situații, obiecte și fenomene ale lumii înconjurătoare prin intermediul organelor sale de simț iar reflectarea lumii materiale, dă naștere unor procese psihice simple: senzațiile și percepțiile.
Pentru a aprecia veridicitatea și obiectivitatea celor mărturisite de persoana vătămată trebuie apreciat modul în care informația este percepută, de asemenea trebuie identificați și factorii care creează o imagine eronată a celor întâmplate.
Contactul elementar al omului cu mediu înconjurător se face prin senzații care constituie semnale senzoriale prelucrate în creierul uman, reflectând însușiri primare ale obiectelor și fenomenelor.
În limbajul juridic, ca și în vorbirea curentă, situația de victimă a infracțiunii se asociază cu ideea de suferință fizică sau morală. Astfel, alături de senzațiile auditive sau vizuale, întâlnite în formarea declarațiilor martorilor, în cazul persoanei vătămate, îndeosebi fizic, întâlnim inclusiv senzațiile de durere, ca și senzațiile olfactive și gustative.
2.2.1.1. În legătură cu recepția auditivă
Omul este capabil să perceapă dintr-o infinitate de nuanțe, o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc obligatoriu sau întămplător săvârșirea unor infracțiuni.
Persoana vătămată are îndatorirea să prezinte detalii despre limbajul agresorului. Anchetatorii în funcție de informația primită vor analiza sensul cuvintelor, expresiilor și a altor date considerate importante pentru descrierea infractorului.
În funcție de natura variată a împrejurărilor în care se săvârșesc infracțiunile, de sunetele și zgomotele ce le pot însoți, poate prezenta interes determinarea următoarelor împrejurări:
Distanța dintre sursa sonoră și organul receptor, apreciată în funcție de intensitatea undelor sonore. Posibilitatea determinării relative a acestei relații există numai atunci când fenomenele sonore sunt familiare persoanei vătămate; în caz contrar, determinarea distanței este exclusă.
Direcția de propagare a fenomenelor sonore poate avea caracter de certitudine când este întemeiată nu doar pe senzații auditive, ci și vizuale. Dar și în aceste situații, pot apărea erori.
Determinarea fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor. Din cauza experienței acumulate, omul nu percepe pur și simplu sunete, ci acestea sunt însoțite de înțelegerea lor; îndeosebi timbrul sunetului ce-i conferă caracter individual constituie o însușire caracteristică unei anumite persoanei sau unui anumit obiect sau fenomen.
Pot exista iluzii acustice care apar din cauza împrejurărilor săvârșirii infracțiunii, astfel creându-se un efect distorsionat al sunetelor recepționate.
2.2.1.2. În legătură cu recepția vizuală
Undele electromagnetice ce acționează asupra analizorului vizual, pot provoca senzații vizuale doar cele cu lungimea de undă cuprinsă între 396 și 760 milimicroni, respectiv între violet și roșu. Ochiul expus la întuneric, supus câteva momente luminii mai intense, iși reduce capacitatea de adaptare. Dacă există disfuncționalități în modul de concentrare a receptorilor vizuali, în diferite zone ale retinei, apar probleme în distingerea culorilor: acromatopsie totală sau discomatopsii.
În afară de problema expusă mai sus, se pot ivi situații problemă precum:
Imaginilor consecutive, constând în persistarea acestora după ce stimulul începe să acționeze, în culori normale sau inversate;
Contrastului simultan, în care un obiect cenușiu pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb, iar pe un fond cromatic tinde să ia nuanța culorii complementare fondului.
Anchetatorii trebuie să țină seama despre aspectele mai sus menționate și să adapteze procedeele tactice de audiere.
2.2.1.3 În legătură cu recepția cutanată
Au fost identificate 3 categorii de senzații cu mecanisme senzoriale diferite:
Senzațiile tactile provocate de deformarea locală a pielii, viteza acestei deformări determină intensitatea senzației tactile.
Senzațiile termice de cald și rece, care se manifestă sub acțiunea unui stimul cu o temperatură mai mare, respectiv mai mică decât temperatura pielii. Stimularea poate avea loc și de la distanță pe calea schimbului termic radiant.
Senzațiile de durere sunt provocate de orice stimul mai intens, care duce la vătămarea țesutului, a terminațiilor nervoase din piele. Senzația de durere nu indică decât durere pură, putând fi cel mult asociată cu o localizare relativă a zonei lezate sau a intensității și cu durata senzației. Mai puțin exact poate percepe victima cauza care provoacă durerea.
2.2.1.4 În legătura cu recepția olfactivă
Recepția olfactivă reprezintă rezultatul stimulării receptorilor olfactivi de către anumite substanțe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori, receptori situați în membrana mucoasă a cavității nazale.
În cazul în care senzațiile olfactive sunt singura sursă ce rezultă din cele relatate de persoana vătămată, când oferă informații doar asupra sursei care a produs un anumit miros, iar localizarea în spațiu a acestor stimuli, se înscrie, de asemenea, în limite relative, deoarece datele dobândite de om prin mijlocirea organului olfactiv sunt informe, impalpabile și inconstante
Declarațiile persoanei vătămate, bazate pe senzațiile ei olfactive asupra unor împrejurări precum incendii, explozii, intoxicări, descoperirea unor substanțe presupuse a fi inflamabile, stupefiante, toxice, medicamente ce au servit la comiterea unei infracțiuni, depistarea unor mirosuri profesionale sau localizarea în spațiu a acestora, trebuie apreciate ținându-se cont de faptul că aceste senzații sunt inconstante. Relativitatea recepției afective poate fi întâlnită în situații de genul:
Nedeterminarea unor caracteristici generale ale mirosului. De exemplu, în cazul tentativelor de omor săvârșite prin introducerea treptată, în încăperea unde se află victima, a gazului toxic, din cauza acomodării, cel vătămat nu va percepe mirosul caracteristic al substanței; susținerile sale în acest sens nu vor fi puse sub semnul relei-credințe, al disimulării, chiar dacă în cameră s-a descoperit o cantitate însemnată de gaze toxice, unele putând fi inodore.
Stabilirea direcției din care ar fi provenit mirosul. Dacă persoana vătămată indică și direcția din care au provenit mirosurile, trebuie neapărat să se țină seama de condițiile atmosferice, de direcția curenților de aer ce au purtat mirosul respectiv.
False identificări ale caracteristicilor olfactive determinate de tensiunea emotională. Fondul afectiv, caracterizat prin teamă și emoție, este propice apariției iluziei olfactive, sugestiei și autosugestiei.
2.2.1.5 Altă categorie de senzații
O altă categorie de senzații este mai rar întâlnite în practică, însă poate avea o anumită însemnătate în formarea unei imagini complete despre evenimentele în legătură cu care relatează persoana vătămată, cum ar fi:
Senzațiile interne sau organice, spre exemplu: sete, greață, foame, sufocare etc.
Senzațiile kinestezice sau de mișcare, cu ajutorul cărora ne dăm seama de poziția membrelor, direcția și viteza mișcării acestora.
Senzațiile de echilibru, care reflectă modificările poziției corpului în raport de centrul lui de greutate, de poziția și direcția mișcărilor capului, de accelerare sau de încetinire a mișcării pe orizontală, sau circular.
2.2.2. Factori de distorsiune – obiectivi și subiectivi – ai recepției senzoriale a victimei.
Percepția denotă particularitățile psihofiziologice generale și speciale ale individului, trăsăturile temperamentului, ale structurii aptitudinilor și orientării personalitații sale. Percepția nu constituie aportul unui singur organ de simț oarecare sau al creierului izolat, ci ceea ce percepe omul personalitate.
Recepția victimei poate fi influențată de anumite condiții concrete în care se desfășoară agresiunea. Acești factori pot avea origine în cauze externe, de mediu, sau în chiar persoana celui care percepe. În funcție de acestea distingem între factori obiectivi și subiectivi ce influențează percepția.
2.2.2.1. Factori de natură obiectivă:
Condițiile de iluminare în momentul în care are loc percepția vizuală influențează vizibilitatea însușirii obiectelor și culoarea acestora. Lumina artificială poate denatura percepția culorilor prin intensitatea ei și natura iluminatului, modificând proprietățile culorilor, spre deosebire de lumina naturală a zilei care oferă condițiile celei mai bune vizibilități.
Condițiile meteorologice sunt factorii care pot optimiza și perturba procesul perceptiv. Ceața, ploaia sau ninsoarea puternică reduc vizibilitatea iar vântul puternic și furtuna creează greutăți și erori în percepția auditivă.
Distanța mare și diversele obstacole, care se ivesc între persoana vătămată și obiect, îi îngreunează procesul perceptiv, reducându-i vizibilitatea, apărând erori în procesul auditiv din cauza ecourilor sau reverberațiilor produse de obstacole.
Existența unor surse sonore poate bruia percepția auditivă. Poate fi vorba de iluzie auditivă atunci când confundă sunetul obiectului pe care îl observă cu cel al unui obiect care emite un sunet asemănător.
Durata percepției, calitatea percepției este condiționată de intervalul de timp mai mare sau mic în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare a celui care percepe sau a obiectivului percepției, uneori de timpul de iluminare.
Disimularea înfățișării care ține de persoana autorului atunci când se deghizează sau acționează cu rapiditate, folosind diverse metode care să facă dificilă identificarea sa.
Complexitatea fenomenului perceput care face dificilă percepția și memorarea lui. Un număr mic de evenimente dar care se desfășoară rapid va duce la scăderea clarității și calității declarațiilor persoanei vătămate, putând să existe neconcordanțe între aceasta și declarațiile martorilor.
2.2.2.2. Factori de natură subiectivă
Factorii de natură subiectivă sunt provocați de particularitățile psiho-fiziologice și de personalitatea persoanei vătămate, fie că efectul lor este unul temporar sau de durată. Astfel:
Calitatea organelor de simț orice disfuncționalitate a acestora influențează o parte din capacitățile de percepție a persoanei vătămate.
Vârsta și sexul persoanei vătămate afectează percepția în sens pozitiv sau negativ. Experiența anterioară vastă poate influența percepția și interpretarea completă a celor întamplate, însă în același timp poate influența imaginația pasivă, involuntară care va crea noi imagini pe baza experiențelor anterioară.
În ceea ce privește sexul specialiștii consideră că femeile descriu evenimentele și disting mai bine culorile decât bărbații. În schimb bărbații observă mai bine obiectele și calitățile și apreciază mai bine numerele.
Personalitatea și gradul de instruire a persoanei joacă un rol important în procesul perceptiv, în special în cazul când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care asistă.
Temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt niște factori după care trebuie făcută diferențierea între diferite persoane cu privire la capacitatea și modul de a reacționa și de a distinge fapte sau date.
Stările de oboseală precum și reducerea capacității perceptive ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor etc., care conduc, de asemenea, la o scădere a acuității senzoriale.
Stările afective,în special cele cu un anumit grad de intensitate, au o influență inhibitoare asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizare acestuia.
Atenția. Calitatea atenției depinde de stabilitatea și mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei.
Recepția senzorială poate fi de două tipuri perceptive: analitic și sintetic. Astfel, tipul analitic reține mai multe detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care reține caracteristicile generale.
2.2.3. Efecte și implicații psihologice ale actului agresional privind partea vătămată
La nivel psihologic, oamenii evită posibilitatea victimizării, spre exemplu: unii aleg un loc de muncă (în special femeile) care să le permită să nu stea până la ore târzii, alții ocolesc locurile neiluminate pe timp de noapte. Astfel, V.V. Stanciu afirmă: „ sentimentul comun esențial tuturor crimelor este sentimentul de pericol social pe care-l inspiră grupul social”.
Frica de crimă e personalizată în frica de necunoscuți, ori crimele cele mai temute (omor, viol) sunt înfăptuite de cele mai multe ori de persoane cunoscute: prieteni, prieteni de familie, rude, soți, iubiți.
Efectele actului agresional asupra populației cu titlu de exemplu sunt următoarele: frica de necunoscut, panica, precauții, suspiciuni, apatia, refuzul de a ajuta alte persoane în cazuri normale din cauza fricii de a nu fi agresat, refuzul de a ajuta victimele unor infracțiuni (loviri și alte violențe, tentative de omor) de teamă de a nu fi bănuiți de săvârșirea faptei ca urmare a unui ajutor defectuos acordat.
Implicațiile actului agresional asupra victimei din punct de vedere psihologic se manifestă prin sindromul SSPT (sindromul de stres postraumatic). Psihicul nostru este afectat în momentul în care are loc un incident în mod spontan, fapt ce provoacă un șoc emoțional. În literatura de specialitate SSPT este definit în termeni comuni ca „reacții normale ale unor oameni normali la evenimente care pentru ei sunt neobișnuite, anormale”.
În procesul de audiere a persoanei vătămate trebuie să se țină cont de SSPT al persoanei vătămate. Declarațiile pot fi influențate în sens negativ din cauza traumei psihologice primită, existând posibilitatea ca victima să evite retrăirea amintirilor în cadrul audierii.
2.3 Caracteristici ale formării declarațiilor persoanei vătămate
2.3.1 Prelucrarea și decodificarea informațiilor
Un alt moment important în formarea declarațiilor persoanei vătămate, constă în prelucrarea și decodificarea la nivel cortical a informației percepute.
Este necesară delimitarea în procesualitatea formării declarației persoanei vătămate, cum ar fi:
În momentul decodării informațiilor, un rol important îl au și diferite trăiri afective trezite de obiectul perceput.
În procesul receptiv, datorită legăturii complexe dintre analizatorii implicați, pot fi reflectate și aspecte ale lumii obiective, pentru care nu există sisteme de recepție specializate. În așa mod se explică de ce pot fi percepute distanța, timpul, mișcarea, relieful etc.
Factorii de bruiaj ce influențează în procesul perceptiv, acționează în egală măsură și în procesul decodării informațiilor. De aceea, trebuie luați în calcul la:
2.3.1.1 Aprecierea dimensiunilor
Cercetările psihologice au pus în evidență tendința de supraestimare a dimensiunii obiectelor mici și de subestimare a dimensiunii obiectelor mari.
Aprecierea mărimii obiectelor atunci când apar într-o împrejurare încărcată, pe timp de noapte sau pe neașteptate pot părea mai mari decât mărimea reală.
Aprecierea adâncimii și distanței poate fi distorsionată de factori care conduc la percepții false, cum ar fi, de exemplu: mărimea imaginii retinale un obiect este perceput de la distanță ca mic, ca și în cazul perspectivei lineare în care se vede cu cât mai îndepărtat, cu atât mai mic.
De asemenea, umbrele, modul de repartizare a luminii pe un obiect, reprezintă un factor important de percepere a reliefului. Partea luminată este văzută ca fiind mai proeminentă datorită formării unei legături între impresiile vizuale și tactil-kinestezice.
2.3.1.2 Aprecierea timpului
Aprecierea timpului are o legătură puternică cu fenomenele susceptibile de modificare, de transformare în timp și reprezintă o reflectare a duratei, vitezei și succesiunii fenomenelor realității.
La aprecierea timpului concură elemente precum:
Durata efectivă a activității ilicite care evidențiază o tendință generală de exagerare sau exacerbare a intervalelor scurte și o subevaluare a intervalelor lungi, exprimate prin dilatarea timpului sau comprimarea acestuia.
Localizarea în timp a activității ilicite.
Modul efectiv în care au fost derulate activitățile ilicite și ritmul în care a fost desfășurat fiecare acțiune sau inacțiune, în parte.
Starea afectivă de dinainte de desfășurarea activității ilicite care determină influențe în apreciere, emoții negative, ajungându-se la distorsiuni precum dilatarea timpului, zgomote sau mirosuri diferite de cele care au fost, în realitate.
Stabilirea în timp a săvârșirii infracțiunii joacă un rol important încadrarea din punct de vedere penal ca infracțiune în formă continuă sau continuată.
Necesitatea aprecierii duratelor a diverselor acțiuni, sau inacțiune, în legatură cu fapta sau cu făptuitorul, apar adesea în cazul cercetării infracțiunilor în următoarele circumstanțe: aprecierea duratei imobilizării victimei, a timpul în care o persoană s-a aflat într-un anumit loc, pentru a i se putea verifica alibiul invocat, a duratei aplicării violențelor spre exemplu în cazul infracțiunii de viol sau vătămare corporală gravă.
Cercetările psihologice au stabilit relativitatea și inconstantă perceperii timpului de către om. Astfel, organele de urmărire penală admit aprecierea timpului de catre persoana vătămată în limitele posibilitații normale de apreciere. De asemenea, s-a observat tendința cvasi-generală de supraapereciere a duratelor scurte și de supraapreciere a duratelor lungi în timp. Trăirile afective negative fac ca durata în timp a unui act să pară mai lungă. De aceea, deosebim între timpul obiectiv – cel real de desfășurare a unui fenomen și cel subiectiv – sesizat de persoana vătămată.
2.3.1.3 Aprecierea mișcării
Mișcarea este prezentă la majoritatea din comportamentele infracționale, este percepută prin cuantificarea ritmului în care se succed evenimentele, vitezei de reacție sau de ripostă, putând avea un rol important în deslușirea modului cum a fost derulată activitatea ilicită. Modul cum este percepută mișcarea este influențat de distanța dintre persoana vătămată și locul unde se manifestă un comportament acțional, de natura, culoarea, intensitatea și alte condiții ce țin de luminozitate, de temperatură, etc.
Aprecierea vitezei cu care se desfășoară aceste acțiuni, succesiunea evenimentelor prezintă interes în cauzele penale atunci când pentru înțelegerea mecanismului producerii infracțiunii, a cauzelor acesteia sau a materializării activității ce formează latura obiectivă a infracțiunii.
2.3.2. Stocarea memorială a faptelor
Stocarea memorială a faptelor este un moment necesar în orice anchetă penală. Acest lucru se poate realiza, atât verbal în fața organelor de urmărire penală, fie prin declarație scrisă.
Persoana vătămată trebuie să redea toate informațiile pe care le-a perceput în momentul săvârșirii faptei ilicite, organele de specialitate vor reține informația utilă și necesară pentru cercetarea cauzei.
Uneori, victimele pot fi ascultate în momentul imediat după ce s-a consumat infracțiunea, alteori acest lucru se întâmplă mai tarziu. Desigur, o ascultare imediată este mai eficientă fiindcă în așa mod fluxul informațiilor și datelor primite poate fi mai amplu și exact.
Memorarea are un pronunțat caracter dinamic fiindu-i specifice procesele de reorganizare, regrupare, restructurare, fiind determinată de stările intens emoționale din timpul desfășurării activității ilicite care, de regulă, cresc în intensitate, aspect ce poate antrena ajustări, corecturi, chiar adăugiri la informațiile percepute. În condițiile respective, trebuie făcută o sublieniere: anchetatorii sunt interesați, pentru a proba elementele de interes ce țin de pregătirea, desfășurarea și exploatarea rezultatelor activității ilicite, deopotrivă, de cantitatea de informație achiziționată și conservată, precum și de fidelitatea, de calitatea acesteia.
Există anumite aspecte ale stocării memoriale ce trebuie distinse:
Calitatea și durata stocării memoriale influențează într-o mare măsură, atitudinea persoanei vătămate față de faptele al caror subiect pasiv a fost. Intenția victimei de a reține faptele, precum și caracterul memoriei, permite organelor judiciare să aprecieze care anume episoade din infracțiuni au putut fi mai bine fixate, conservate. Audierea persoanei vătămate se face, deseori, la un interval de timp relativ semnificativ față de momentul agresării, stocarea memorială implicând reorganizări ale informației. Acest caracter dinamic se manifestă, în cazul persoanei vătămate, mult mai accentuat decât în cazul altor participanți la proces.
Stările afective emoționale ale victimei, în momentul infracțiunii, sunt de multe ori menținute, sau chiar cresc în intensitate, din cauza resentimentului față de cel care a agresat-o, ceea ce distorsionează informațiile deja memorate.
În doctrină se face distincție între cele două forme de memorare – voluntară și involuntară, care are relevanță în planul aprecierii declarației persoanei vătămate. În cazul memoriei involuntare, informațiile percepute se memorează neintenționat, fără să fie prezent sau să aibă vreo contribuție elementul volițional, astfel încât victima nu-și propune, ca scop prealabil, și nu utileazează procedee speciale în vederea memorării. În schimb, în ceea ce privește memorarea voluntară, există scopul și folosirea unor mijloace și procedee speciale în vederea realizării scopurilor mnemice.
În unele cazuri, împrejurările legate de infracțiune sau făptuitor pot fi familiare persoanei vătămate, din cauza percepției repetate, situate, fie în momente anterioare, fie ulterioare percepției. Percepția repetată a unui obiect, fapt, oferă precizia declarației, dar se poate întampla și ca obiecte ce aparțin universului cotidian, cu care ne aflăm în contact neîntrerupt, să nu fie întotdeauna memorate clar.
Deosebim și alte tipuri de procese mnezice, cum ar fi:
Memorarea logică sau mecanică, în funcție de modul de decodare a informațiilor și de înțelegerea sensului lor.
Memorarea motrică, ce constă într-o predispoziție de întipărire a tot ceea ce este în mișcare.
Memorarea plastic – intuitivă reflectată de capacitatea subiectului de a-și întipări și conserva reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior.
Memorarea profesională determinată de exercitarea îndelungată a unei profesii. Spre exemplu în cazul magistraților care ia declarația nu trebuie să neglijeze faptul că persoana vătămată este instictiv mânată de refacerea logică a activității infracționale, lacunar percepute, prin substituiri logice și ca procesul memorării poate fi puternic influențat de sugestiile celor din jur. În acest caz, în locul faptelor real percepute, se substituie fapte sugerate de martorii oculari sau de alte persoane.
Memorarea emoțională constă în reținerea și reproducerea fidelă, de regulă, a acelor fapte, evenimente, întâmplări legate în legătură cu sentimente trăite anterior, care au avut un anumit ecou în psihicul persoanei (teamă, frică, mânie, bucurie).
E posibil însă ca persoana vătămată să uite date, împrejurări, evenimente trăite. În acest caz, informațiile sale pot fi eronate. Uitarea poate fi influențată de diverși factori precum șocul emoțional suferit, timpul scurs, capacitatea efectivă de memorare a persoanei sau din contra persoana vătămată poate să nu fi prezentat interes în memorarea celor întâmplate.
2.3.3. Reactivarea memorială
Reactivarea memorială reperezintă o ultimă etapă a procesului formării declarațiilor persoanei vătămate constând în reproducerea faptelor în fața organelor judiciare.
Analizăm această etapă din perspectiva juridică sub forma reproducerii și din perspectivă psihologică sub forma recunoașterii.
2.3.3.1. Reproducerea
Reproducerea reprezintă momentul de actualizare a informațiilor achiziționate, în care se manifestă și multitudinea de factori ce au putut influența întregul proces de formare a declarațiilor și, în același timp, momentul în care o seamă de alți factori pot influența deciziv declarațiile celui vătămat.
Procesul de redare va depinde, în primul rând, de calitatea percepțiilor, de funcționalitate optimă a memoriei, dar și de capacitatea de redare a subiectului. Aceasta din urmă va fi dependentă de nivelul de cultură generală, dar și de capacitatea de transmitere a informației sau de verbalizare specifică fiecărui individ la același nivel cultural.
În declarațiile persoanei vătămate pot apărea surse de distorsiune care trebuie identificate de către anchetatori, întrucât și acest moment al obținerii declarației se supune legilor psihologice, potrivit cărora întotdeauna se cunoaște ce intră în cutia neagră (creierul uman) dar de puține ori se știe ceea ce iese (decodificare și reproducere).
Din cauza trăirilor negative răsfrânte asupra persoanei vătămate ca urmare a activității infracționale poate interveni o distorsionare a faptelor.
În cazul în care prezentarea eronată a faptelor iși are cauza în împrejurări exterioare voinței persoanei vătămate sau în împrejurări în strânsă legătură de voința celui vătămat, denaturarea lor poate avea un caracter conștient sau mai puțin conștient. În aceste împrejurări, organelor judiciare le revine rolul de a utiliza procedeele tactice care au drept efect anihilarea sau atenuarea efectelor acestora, astfel încât să se obțină informații fidele și folositoare pentru dezlegarea cauzei.
2.3.3.2. Denaturările involuntare
Denaturarile involuntare apar din cauza emotiilor resimțite de victimă în momentul agresării sale. De aceea, faptele percepute vor lua un alt contur spre ex: exagerarea gravității faptelor, a prejudiciului efectiv suferit și supradimensionarea consecințelor faptei.
În cazul infracțiunilor care au produs un prejudiciu moral, cuvintele, expresiile, gesturile ofensatoare sunt reprezentate ca având un caracter mult mai jignitor decât l-au avut în realitate. În mod frecvent, sunt supradimensionate talia, constituția, forța fizică a făptuitorilor iar când infracțiunea a fost săvârșită în participațiune, denaturările pot merge până la exagerarea numărului făptuitorilor.
În cazul audierii victimei trebuie luate în calcul următoarele:
Sub stăpânirea emoției, de frică, persoana vătămată, de bună credință, manifestă inconștient tendința de exagerare a împrejurărilor săvârșirii faptelor.
În cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, alterările involuntare poartă asupra instrumentelor cu care s-au aplicat violențele, asupra dimensiunilor și durității acestora, asupra numărului, intensității, vitezei și ritmului de aplicare a violențelor. Persoana vătămată are tendința cvasi-generală de supraevaluare a timpului, fie că apreciază durate scurte, fie durate lungi.
Caracterul unilateral de manifestare a acestor tendințe este dat de condiția psihică a celui vătămat, de fondul afectiv-emoțional deosebit pe care se sprijină percepția faptelor, precum și de faptul că atenția persoanei vătămate este îndreptată necontenit asupra măsurii timpului de desfășurare a unui fapt.
Tendința de supraevaluare se manifestă și în cazul aprecierii distanței parcurse, în situația în care o persoană vătămată este privată de libertate și este silită să însoțească făptuitorul, întrucât distanțele se apreciază, de regulă, în raport cu timpul necesar parcurgerii spațiului, delimitat de un punct de pornire și altul de sosire.
Luând în considerare că aceste denaturări nu sunt voite de persoana vătămată organele judiciare cu greu pot anihila sau aduce aceste consecințe.
2.3.3.3. Denaturările mincinoase
Denaturările mincinoase sunt rezultatul relei-credințe ale persoanei vătămate. Acestea se manifestă prin prezentarea exagerată a faptelor pentru a oferi o înrăutățire a situației făptuitorului. Ceea ce determină ca victima să recurgă la aceste declarații denaturate sunt dorința de răzbunare și obținerea unor avantaje superioare comparativ cu prejudiciul efectiv suferit.
2.3.3.4. Denaturări prin „schimbare de rol”
Împrejurarea de a fi suferit consecințele vătămătoare ale unei infracțiuni, cu un grad sporit de pericol social, poate atrage după sine o modificare a comportamentului. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că persoana vătămată, până atunci o persoană de condiție comună, modestă, devine dintr-o data „cineva”, o persoană importantă, de care se ocupă autoritățile și către care se îndreaptă simpatia și compasiunea celor din jur, mai ales când se mediatizează cazul. Audierea trebuie să se raporteze și la situațiile în care comiterea infracțiunii este urmarea directă a comportamentului persoanei vătămate, în acest caz este vorba de „victime activante” cu rol semnificativ în declanșarea mecanismelor latente ale infracțiunii și căreia îi revine o parte din responsabilitate. Identificăm și victime „precipitante” care, prin atitudinea lor neprecaută, incită la săvârșirea faptei, spre exemplu: femeia care prin ținuta vestimentară și coportament va deveni victima infracțiunii de viol sau persoane care poartă ostentativ bijuterii, diverse valori sau bunuri devin victime ale tâlhăriilor.
2.3.3.5. Declarațiile victimelor aflate în stări agonice
În practica judiciară s-au identificat multe situații în care ascultarea părții vătămate s-a făcut după un anumit interval de timp din cauza spitalizării ori neputinței de a purta un dialog cu anchetatorii. În astfel de situații, factorul timp și starea maladivă produc eroziuni puternice în ceea ce privește stocarea în memorie a celor percepute.
Se poate întâmpla ca din cauza vătămărilor suferite victimile nu pot fi ascultate decât în condiții speciale, care presupun avizul medicului curant și schimbarea locului de ascultare.
Declarațiile persoanelor aflate în stări agonice constituie o formă aparte a reproducerii, la fel ca și depozițiile muribunzilor făcute în prezența anchetatorilor care trebuie să le înregistreze ori să le consemneze. Există și posibilitatea ca aceste declarații să fie făcute în prezența personalului medical situație în care declarațiile vor avea caracter extrajudiciar fiind necesar să fie apreciate în raport cu fidelitatea și corectitudinea relatărilor respective. Persoana vătămată care se agață de ultimele clipe de viață, cu conștiința morții iminente fie din cauza stărilor de confuzie, de întunecare a facultăților mintale, fie din cauza sentimentului de răzbunare care este dominat, putând indica drept autor al faptei o persoană nevinovată sau extinde responsabilitatea și asupra altor persoane din familia făptuitorului ori asupra unor persoane cu care s-a aflat în raporturi de dușmănie.
2.3.3.6. Denaturări deliberate în favoarea infractorului
Apar ca urmare a unor înțelegeri survenite între victimă și făptuitor, fie datorită unor relații de rudenie, de prietenie, de subordonare, etc., fie datorită obținerii unui folos material mai mare decât cel care i-ar fi revenit pe cale judiciară.
2.3.3.7. Recunoașterea
Actualizarea impresiilor anterioare sub forma recunoașterii nu cere eforturi deosebite subiectului. În procesul penal există două împrejurări în care recunoașterea reprezintă modalitatea de comunicare a informațiilor:
Mijloc de invidualizare a unor persoane și obiecte aflate în anumite raporturi cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia.
Procedeu tactic criminalistic de reamintire a unor fapte temporar uitate.
Rezultatele recunoașterii de către victimă a persoanelor sau obiectelor aflate în anumite raporturi cu activitatea ilicită comportă diferite grade de certitudine. Astfel deosebim recunoașterea precisă atunci când are loc o identificare ce se suprapune cu impresiile anterioare, recunoașterea imprecisă presupune o deosebire între impresiile anterioare și cele actuale. În sfârșit, recunoașterea poate fi eronată dacă concluzia de identitate se sprijină pe asemănarea unor însușiri neesențiale.
Recunoașterea este condiționată de factori obiectivi și subiectivi ce au marcat percepția și memorarea informației inițiale. Cauzele frecvente ale unor recunoașteri eronate sunt următoarele:
Durata redusă a percepției, determinată de graba infractorului de a părăsi cât mai repede câmpul infracțional, ori de natura infracțiunii a carei activitate materială presupune o desfășurare rapidă în timp, oferă o imagine de ansamblu a trăirilor celor mai generale.
Existența unor elemente de asemănare este cauza cu frecvența cea mai ridicată a falselor identificări.
Tulburările psihice, deosebit de puternice în cazul victimei infracțiunii, pot explica percepția denaturată, atribuirea unor gesturi, însuțiri unei alte persoane.
Gradul de atenție, dirijată asupra unor trăsături definitorii pentru identificarea persoanelor sau obiectelor, oferă garanția unei recunoașteri sigure, după cum concentrarea acesteia asupra unei situații colaterale, nesemnificative, face să dispară din câmpul percepției unele obiecte care interesează.
2.4 Tipologia victimală
Încercările de clasificare a victimelor au fost inițiate de Hans von Hentig. El a facut distincția între victimele înnascute, victimele societății, conform unor criterii: factori psihologici, biologici și sociali, realizând 13 categorii de victime:
Victimele nevârstnice, constituie o categorie care se pune ușor la îndemâna agresorilor. Fiind neevoluați fizic, naivi și făraă experiență sub aspect mintal, copii pot fi ușor victimizați.
Femeile ca victima, apar în special în cazul infracțiunilor de ordin sexual.
Vârstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, îi bănuiesc că au o anumită avere și pe de altă parte, profită de slăbiciunea lor fizică și de imposibilitatea de apărare.
Consumatorii de alcool și de stupefiante, față de alte categorii de victime, sunt în cea mai mare măsură expuși.
Imigranții pot să cadă ușor pradă victimizării, deoarece imigrația constituie o reduce temporară – la un grad extrem de neajutorare.
Minoritățile etnice pot apărea în calitate de victime, mai ales datorită activității bazate pe discriminare rasială.
Indivizii normali, dar cu o inteligență redusă, în concepția lui Hentig, sunt înnăscuți spre a fi victime, deoarece stupizenia victimelor și nu mintea briliantă a excrocilor face să se succeadă manevrele lor în fond foarte transparente.
Indivizii (temporar) deprimați, datorită nivelului scăzut al reactivității fizice și psihice, pot să cadă ușor pradă victimizării.
Indivizii achizitivi, adică cei care, în orice împrejurare, caută să profite și să-și mărească bunurile.
Indivizii destrăbălați și desfrânați sunt cei care, din pricina indiferenței și a disprețului față de legi, devin foarte vulnerabili față de manevrele iscusite ale infractorilor.
Indivizii singuratici și cu „inima zdrobită” sunt vulnerabili la victimizare deoarece cu greu pot suporta singurătatea și frustrările, mai ales sentimentale, la care i-a supus viața. Starea lor psihică le conferă o credulitate mărită, expunându-i la multiple pericole de victimizare.
Chinuitorii sunt cei care, în urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane, mai ales în cadrul familiei, ajung jertfa reacțiilor agresive ale acestora.
Indivizii „blocați” și cei „nesupuși”. Individul blocat este cel încurcat în datorii. În categoria celor nesupuși intră aceia care, atacați fiind, nu se lasă lesne victimizați, astfel încât constituie o grupă de victime dificile față de cei care se lasă victimizați cu ușurință – victime ușoare.
Studiile și cercetările efectuate au scos în evidență o multitudine de trăsături care conduc la ideea că raportul infractor – victimă este unul complex fiind necesar de a analiza toate cauzele și aspectele de ordin psihologic și psihosocial.
În relația infractor – victimă din studiile statistice identificăm următoarele aspecte:
Peste tot în lume numărul victimelor este mai mare decât al infractorilor, ceea ce înseamnă ca un infractor este capabil să facă mai multe victime.
Riscul victimal în cazul infracțiunilor comise cu violență este sensibil mai mare la barbați decât la femei.
În 80% (după S.Schaffer) din omuciderile sau rănirile grave, criminalul și victima au fost fie rude, fie cunoștințe apropiate și numai în procent de 20% terțe persoane sau străine.
Cei care ucid, de regulă, sunt cu 5 – 10 ani mai tineri decât victimele lor (după Marvin Wolfang, 1967).
În ceea ce privește vârsta victimelor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20 – 29 de ani iar la bărbați, la 30 – 39 de ani.
În cazurile de omucidere și a altor infracțiuni grave, violente, 50% din victime au avut antecedente penale.
CAPITOLUL III
3. TACTICA AUDIERII PROPRIU-ZISE A PERSOANEI VĂTĂMATE
3.1 Pregătirea în vederea ascultării victimei
Pregătirea în vederea ascultării este obligatorie și trebuie să fie una temeinică, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. O pregătire minuțioasă poate garanta o audiere de succes în condiții optime și favorabile pentru dezlegarea cauzei.
3.1.1 Studierea materialului cauzei
În această etapă se va cerceta cauza dedusă organelor judiciare, se vor stabile persoanele care vor fi audiate și anume: persoana vătămată, persoana responsabilă civilmente, parte civilă. Se vor identifica problemele ce necesită a fi clarificate prin intermediul ascultării, inclusiv datele și probele ce vor fi folosite precum și ordinea efectuării lor.
Pe baza materialului cauzei organul de urmărire penală dacă persoanele pot lua pozițiile procesuale menționate mai sus și temeinicia acestei calități.
În raport cu specificul infracțiunii pe care o cercetează la dosar pot exista procese-verbale de cercetare a locului faptei și planșe, procese verbale de percheziție, constatări medico legale și criminalistice sau expertize de diferite genuri, declarații ale altor parți sau persoane ascultate de către același organ de urmărire penală sau de altele, procesele-verbale de constatare a infracțiunii flagrante etc. Înainte de efectuarea ascultării persoanei, conținutul tuturor acestor mijloace de probă trebuie cunoscut în detaliu de către cel care urmează să efectueze activitatea.
3.1.2 Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate
Cunoașterea persoanelor se realizează prin culegerea de informații despre ele care se referă la: identitatea, pregătirea, profesia, locul de muncă. Aceste date trebuie completate cu comportamentul persoanelor vătămate înainte și după săvârșirea infracțiunii, la profilul psihologic, la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea faptei.
Pe lângă informațiile precizate mai sus, poate fi cercetată evidența cazierului judiciar, evidența informatizată a persoanei, debitele de la secțiile financiare de pe lângă consiliile locale, a cauzelor civile de la instanțe, ale achitării impozitelor și taxelor de la direcțiile teritoriale financiare și asociațiile de proprietari, evidența din spitale, precum și alte date dacă este necesar.
Trăsăturile pozitive sau negative de caracter ale parții care urmează a fi ascultată: sociabilitatea, corectitudinea, tactul, orgoliul, individualismul, susceptibilitatea, aroganța, sentimentul inferiorității etc., permite organului de urmărire penală să-și formeze o imagine clară cu privire la personalitatea părții vătămate sau a părții responsabilie civilmente și, în raport cu aceasta, să aleagă procedeul de ascultare cel mai indicat pentru obținerea unor declarații sincere și complete.
În cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate, nu în ultimul rând joacă un rol important experiența și diligența persoanei ce efectuează ascultarea.
3.1.3 Întocmirea planului de ascultare, dacă situația o impune
Din punct de vedere teoretic, întocmirea planului în vederea ascultării vizează problemele ce urmează a fi lămurite prin ascultarea persoanei vătămate, materialul probator ce va fi folosit în timpul ascultării și ordinea în care va fi folosit acesta.
Întocmirea planului este necesară în toate cauzele, în special în cele complexe. Diversitatea cauzelor poate determina și un conținut diferit al cauzelor.
În cazul infracțiunilor de omucidere, rămase în faza de tentativă sau a infracțiunilor de vătămare a integrității corporale, întrebările trebuie să se referă la: împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, mijloacele și metodele folosite de infractor, semnalmente sau datele de identitate ale acestuia, persoanele care mai cunosc fapta săvârșită, alte aspecte pe care numai victima le poate cunoaște. În cazul infracțiunilor de viol, întrebările trebuie să privească: datele de identificare ale victimei, în special vârsta, data și locul săvârșirii infracțiunii, împrejurările în care victima a ajuns în acel loc, modul de acostare a victimei, activitățile desfășurate de infractor pentru a-i învinge rezistența, încercările de apărare ale victimei înainte și după săvârșirea infracțiunii.
Întocmirea planului de ascultare trebuie să vizeze toate aspectele cauzei, chiar dacă unele ar parea mai putin importante, unele omiteri de sub vizorul organului de urmărire penală ar putea influența calea adevărată în soluționarea cauzei.
3.2 Tactica audierii în faza relatării libere
3.2.1 Verificarea identității
Verficarea identității reprezintă primul moment al audierii. După ce organul judiciar s-a edificat cu privire la identitatea persoanei vătămate, îi aduce la cunoștință faptele și împrejurările în legătură cu care va fi ascultată, inclusiv posibilitatea legală de a se constitui ca parte vătămată, parte civilă în proces, de a renunța la acest drept conferit de lege și de a fi ascultată în calitate de martor.
Sfera întrebărilor prevăzute de lege cu privire la nume, prenume, vârsta, adresa și ocupație din N.C.pr.pen. poate fi extinsă prin formalarea altor întrebari cu caracter neutru. Acestea au avantajul de a familiariza victima cu atmosfera în care se desfășoară audierea și convingerea acestuia că organul judiciar este bine informat și o pot determina să renunțe la orice încercare de inducere în eroare.
3.2.2 Conduita tactică în momentul ascultării libere
Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei întrebări de ordin general – întrebare temă – menită să ofere posibilitatea părții vătămate ori parții civile să declare tot ce știe în legatură cu faptele și generală, de genul „Ce cunoașteți în legătură cu infracțiunea de…, săvârșită pe data de…, a cărei victimă ați fost?”, oferă posibilitatea părții vătămate sau civile să povestească faptele, împrejurările, în succesiunea lor firească, logică, să relateze tot ce consideră că ar interesa cauza, fără ca declarația să fie limitată în vreun fel prin intervențiile celui ce efectuează ascultarea.
Reguli tactice principale:
Ascultarea persoanei vătămate cu rabdare și cald, fără a fi întreruptă, chiar dacă aceasta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără semnificație pentru clarificarea cauzei. Limitarea expunerii la aspectele importante comportă neajunsul de a nu fi sesizate aspectele care prezintă importanță pentru victimă și din punctul de vedere al organelor judiciare.
Evitarea oricărui gest, reacție, mină sau expresie, mai ales de nemulțumire, ironică, prin care se aprobă sau se resping declarațiile persoanei vătămate, evitarea apostrofării sau oricăror aprecieri cu privire la posibilitățile sale de a percepe, de a memora sau reproduce faptele ori împrejurările cu privire la care este ascultată.
Ajutarea ei cu mult tact, fără a o sugestiona sub nici o formă dacă nivelul intelectual, cultural, împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă cât de cât coerentă.
În timpul relatării libere, organul judiciar iși va nota aspectele semnificative, ca și eventualele contraziceri sau neclarități în expunere.
Sub raport tactic criminalistic, relatarea liberă prezintă unele avantaje:
Persoana vătămată poate relata împrejurări necunoscute de organul de urmărire penală până la acea dată.
Pot apărea date din care să rezulte săvârșirea altor fapte penale de către învinuit sau inculpat.
Organul de urmărire penală are posibilitatea să studieze modul în care victima iși forumulează declarațiile sub aspectul veridicității, al încercărilor de completare a unor lacune, al explicării cauzelor agresiunii.
Pot fi evaluate sinceritatea și buna-credință a victimei, dar și dorința de răzbunare.
Atenția sporită și răbdarea organului de urmărire penală vor putea constitui un avantaj în obținerea unor declarații complete și reale.
3.2.3 Conduita tactică în momentul formulării de întrebări
Planul de ascultare întocmit va conține setul de întrebări ce vor fi adresate persoanei vătămate pentru dezlegarea problemelor incidente în cauza respectivă. Aceste întrebări pot fi completate cu cele ivite în momentul relatării libere.
În această etapă organul de urmărire penală trebuie să aibă o bună experiență profesională, să fie obiectiv în raport cu persoana vătămată, să țină cont de trauma suferită de aceasta, să ofere încredere și sprijin în cadrul audierii.
Faza întrebărilor și răspunsurilor poate să lipsească în situația în care persoana vătămată a făcut declarații complete, dar și în cazul în care s-a folosit în ascultare procedeul progresiv prin punctarea relatării libere din loc în loc cu întrebări ale căror răspunsuri au lămurit toate aspectele.
Adresarea de întrebări devine obligatorie în ipoteza victimelor asupra cărora există suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv la buna-credință. Cu titlu de exemplu avem următoarele tipuri de întrebări:
Întrebări de completare în cazurile în care persoana vătămată relatează mai puțin decât ceea ce a perceput în mod real. Caracterul incomplet al declarațiilor obținute pe calea relatării libere este consecința unor cauze obiective sau subiective diverse: recepție distorsionată, memorare incompletă, redare irelevantă, atitudine de rea-credință.
Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care persoana vătămată s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri.
Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivarii memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitatea spațială sau temporară.
Intrebările de control destinate verificării unor afirmații sub raportul exactității și veridicității. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziției de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă persoana vătămată.
Întrebările vor fi adresate cu respectarea regulilor tactice. De asemenea, întrebările trebuie să fie pe înțelesul părții vătămate să nu lase loc de interpretări ambigue. Formularea întrebărilor se va aprecia în funcție de personalitatea celui audiat, adică se va ține cont de profesia, vârsta, experiența, cultura victimei. Întrebările nu trebuie să intimideze victima, trebuie să le confere o stare de confort emoțional pentru a putea da răspunsuri cât mai veridice.
În această etapă există riscul sugestionării persoanei vătămate. Aceasta se manifestă prin faptul că organul specializat care exercită ascultarea formulează întrebările în așa fel încât se dorește urmărirea unui anumit răspuns determinat.
Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu respectarea unei conduite tactice specifice, a unor reguli tactice cum sunt:
Ascultarea victimei cu atenție și seriozitate, evitându-se gesturile de enervare, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare.
Evitarea reacțiilor bruște la contradicții, incoerențe, stări de agitație, fără exteriorizarea surprinderii ori nemulțumirii anchetatorului.
Observarea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează persoana vătămată la întrebări asociate cu posibili indici de nesinceritate.
3.2.4. Verificarea și aprecierea declarațiilor persoanei vătămate
Această etapă este necesară pentru a verifica veridicitatea depoziției persoanei vătămate. Verifcarea va avea loc prin compararea declarațiilor persoanei vătămate cu celelalte mijloace de probă administrate și prin efectuarea unor activități de urmărire penală. Atunci când situația o impune pot fi studiate înscrisuri al cărui autor este persoana vătămată, verificarea dacă declarația persoanei cu privire la activitățile desfășurate în locul în care s-a săvârșit infracțiunea.
Operația de analiză a unei declarații se efectuează în cadrul examinării și cântăririi întregului probatoriu, aceasta presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite prin intermediul persoanei vătămate, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele. Evaluarea declarației victimei impune, totodată, o analiză de conținut, pe baza căreia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează în mod științific materialul informativ adunat, pentru a stabili în ce măsură acesta servește, coroborat cu alte date, aflarea adevărului.
3.2.5 Ascultarea în afara sediului organului de urmarire penală
Ascultarea persoanei vătămate în afara sediului organului de urmărire penală se aplică în cazul unor situatii deosebite.
Aceste măsuri se iau în cazul infracțiunilor grave cum ar fi: omor, tentativă la omor, loviri cauzatoare de moarte, dar și la infracțiunile care au avut sau pot să aibă ca rezultat moartea victimei, cum sunt cele de tâlhărie sau viol. Trebuie să se țină cont și de posibilitatea sinuciderii victimei ca urmare a săvârșirii infracțiunii, act care poate să reușească sau nu. În alte situații, victimele nu sunt transportabile, luându-se în considerare vârsta sau traumatismele fizice suferite, sau nu au putut fi încă transportate pentru a li se acorda îngrijiri medicale de specialitate, aflându-se, după caz, la spital sau chiar la locul săvârșirii infracțiunii.
În situațiile prevăzute mai sus organul de urmărire penală va efectua ascultarea în afara sediului, va avea o conduită tactica determinată de starea fizică și psihică a victimei.
În efectuarea unei astfel de ascultări, organul de urmarire penală trebuie să țină cont de faptul constatat de către specialiști că starea de stres post-traumatic apărută ca urmare a unui act de agresiune poate fi deosebit de intensă și nivelul maxim al acesteia se atinge la puțin timp după incident, atenuându-se apoi progresiv.
O situație specială care se poate întâmpla în practică este ca victimă să decedeze până la ajungerea organelor de urmărire penală în locul unde urma să fie audiată persoana vătămată. În acest caz, discuțiile avute de către persoana vătămată sau cele auzite vor fi recunostituite cât mai exact prin ascultarea persoanelor cu care aceasta a ajuns să discute sau care au auzit cele spuse.
3.2.6 Ascultarea repetată
Reascultarea persoanei vătămate este considerată din punct de vedere tactic nerecomandată. Aceasta modalitate prezintă unele incoveniente, unul dintre ele ar fi repetiția, acea situație când victima a povestit celor apropiați fapta ilicită ce s-a răsfrâns asupra ei inclusiv organelor judiciare în cadrul primei audieri. Fiecare relatare poate determina apariția unor elemente noi, datorită conexiunilor ce se formează din informația receptată la momentul săvâșirii infracțiunii.
În 58% din cazurile chestionate s-a considerat că polițiștii au avut un aport pozitiv în ascultarea victimelor, în celelalte, ascultările fiind repetate, persoanele vătămate au avut senzația unui dezinteres a organelor judiciare față de cazul cercetat.
Totuși, ascultarea repetată presupune anumite avantaje printre care se enumeră:
După ascultarea de către organul de urmărire penală și, mai ales, a întrebărilor acestuia, vizionarea unor obiecte, planșe sau materiale ridicate cu ocazia cercetărilor, aceasta reprezintă un proces de perfecționare logică și completare a declarației va continua.
Persoanele ascultate inițial sumar din cauza situației medicale concrete în care se gaseau, la spital sau la fața locului ori în alte împrejurări, vor fi reascultate în mod amănunțit de îndată ce starea sănătății lor o va permite
Apariția pe parcursul urmăririi penale, a unor împrejurări care nu au fost cunoscute inițial și care, în mod logic, trebuie lămurite cu persoana ascultată, în vederea stabilirii adevărului în cauza care se cercetează, justifică decizia de reascultare a acesteia.
Un alt caz care necesită reascultarea este cea a contradicției dintre declarația persoanei și concluziile care rezultă din probatoriul administrat până la un moment dat și chiar în diferențe de abordare a aceleiași probleme între două declarații ale persoanei, în cazul în care aceasta a fost reascultată deja.
O ultima situație dacă apare ce ar putea justifica reascultarea este aceea în care persoana se prezintă aparent, din proprie inițiativă cu dorința de a face unele precizări sau de a completa sau îndrepta anumite erori strecurate în cuprinsul declarației inițiale.
Reascultarea poate viza întreaga faptă sau doar problemele ivite pe parcurs în legătură cu aceasta. Declarația poate fi luată sub forma de chestionar, cu întrebări și răspunsuri.
Trebuie de știut, de asemenea, ca inadverțentele sesizate în primele declarații nu înseamnă întotdeauna că acestea sunt eronate sau date cu rea-credință și nici că trebuie modificate printr-o nouă ascultare în cazul în care restul probatoriului este suficient și elocvent pentru situația dată.
3.2.7 Fixarea declarațiilor părții vătămate
Declarațiile se vor fixa cu ajutorul mijloacelor tehnice pe care le dispun organele de urmărire penală. Se vor consemna cuvânt cu cuvânt și se va păstra limbajul specific întrebuințat de victimă. În situațiile obiective ce ar putea ține de anumite părți anatomice și unele procese fiziologice se va folosi terminologia adecvată potrivit dicționarului explicativ al limbii române sau cea de notorietate astfel evitându-se terminologia vulgară. Ar fi utilă și consemnarea stărilor victimelor audiate, în special în cazul relatării unor infracțiuni violente. Toate acestea vor fi fixate într-un proces verbal întocmit de organele de urmărire penală, care va cuprinde întrebările puse și răspunsurile obținute.
Înregistrarea discuțiilor cu ajutorul unui reportofon va putea fi utilă și pentru a fi folosită în fidelizarea consemnărilor din cuprinsul-procesului verbal. În condițiile dezvoltării și perfecționării unor evaluări ale proceselor psihofiziologice, folosirea mijloacelor de înregistrare acustică și video trebuie să devină, pe parcursul timpului, o necesitate. Acestea vor înlocui în timp clasicele dosare mai mult sau mai puțin voluminoase instrumentate de organele judiciare. Toate activitățile de tactică criminalistică permit video filmarea și transferul imaginii pe suporturi utilizate de computere, fapt care ne face sa ne gândim la o perspectivă întrucâtva revoluționară. Cetățenii și, bineînțeles, părțile și persoanele, precum și organele participante la procesul penal sunt din ce în ce mai obișnuiți cu existența acestor mijloace tehnice care fac tot mai mult parte din existența zilnică a fiecăruia, perspectivă în care considerăm că impedimentele actuale nu vor mai avea importanță într-un viitor relativ apropiat asupra psihologiei persoanei, regula devenind înregistrarea video.
Având în vedere, o evaluare a erorilor de consemnare făcută prin compararea înregistrărilor declarațiilor pe bandă magnetică și a celor redate pe formulare, s-au constatat neconcordanțe de genul:
În situația în care declarația a fost consemnată de organul de urmărire penală acesta îi va aduce la cunoștință cele însemnate în procesul verbal, însă victima va avea dreptul să citească singură respectivul proces – verbal. Această posibilitate va înlătura pentru viitor eventualele acuzări cu privire la exactitatea celor însemnate.
În declarație, în cazul persoanei de bună-credință se redă conținutul celor expuse fără a se mai menționa întrebările și răspunsurile. Dimpotrivă, în situația persoanelor de rea-credință, trebuie să se consemneze pe lângă răspunsurile date, și întrebările adresate de către organul de urmărire penală. Declarația nu trebuie să cuprindă ștersături ori modificări; dacă, totuși, acestea apar, trebuie să fie confirmate în scris, sub semnatură, de către cel care a făcut declarația și de organul judiciar, fie în cuprinsul său, fie la sfârșit. Pentru eliminarea oricărui dubiu, spațiile rămase libere se barează. Dacă, ulterior, partea vătămată sau partea civilă revine asupra declarațiilor, se procedează la o nouă ascultare, făcându-se mențiune despre aceasta și despre motivele care au determinat retractarea primelor declarații.
În general, organele de urmărire penală experimentate au tendința de a-și face prea repede o imagine asupra persoanei ascultate și a faptelor pe care urmează să le relateze, încercând să le suprapună unui anumit tipar, pe care îl vor urma în consemnarea declarației, fără a mai da posibilitatea părții vătămate de a exprima ceea ce s-a întamplat de fapt, mergându-se pe „tipicul cunoscut” și omițându-se astfel secvențe din relatare.
3.2.8. Folosirea tehnicii poligraf
Examinarea poligraf constă în utilizarea instrumentelor mecanice și electronice pentru a înregistra grafic schimbările psihologice ale persoanelor interogate în condiții controlate. Pe măsură ce examinatorul adresează subiectului fiecare întrebare schimbările ce se petrec la nivelul activității cardiovasculare, respiratorii și reflexele stimulate ale pielii sunt înregistrare într-un tabel în mișcare (diagramă). Aceste tabele sunt evaluate ulterior pentru a se determina dacă răspunsurile persoanei respective au fost adevărate – prezența reacțiilor emoționale, neadevărate – absența reacțiilor emoționale sau neconcludente – nu se poate discrima între reacții. Deși în general rezultatele testului poligraf nu sunt admise în instanțe decât dacă se ajunge la o convenție și se obține acordul avocatului, testul poate fi foarte util pentru anchetatori pe perioada investigării crimei. Folosirea adecvată și inteligentă a poligrafului, combinată cu abilitatea și profesionalismul examinatorului poligraf, poate face ceea ce victima nu poate: „ să îndrume ancheta pe direcția cea bună”.
În privința depozițiilor victimelor, este necesar de a sublinia că acestea trebuie privite cu grijă, chiar cu circumspecție, întrucât ele joacă un rol special, de parte interesată în procesul judiciar, situație care poate duce la ascunderea sau deformarea adevărului.
Verificarea declarației părții vătămate prin metoda poligraf se întâlnește în practica foarte rar, poate și din cauza că cele concluzionate de către psiholog nu au valoare de probă ori că nu întotdeauna aceste concluzii au fost confirmate de cercetările efectuate ulterior.
Există posibilitatea ca victima să nu accepte audierea sa prin metoda poligraf, în această situație pentru organul judiciar vor apărea anumite dubii cu privire la persoana vătămată, considerându-se că ar putea ascunde ceva. Însă, trebuie să ținem cont că nu putem forța o persoană pentru a fi supusă testului poligraf, oricât de utilă ar putea parea examinarea acesteia.
În concluzie, ascultarea persoanei vătămate este o activitate obligatorie și necesară, ținând cont de bogăția și precizia informației ce aceasta o poate deține și care poate avea o contribuție importantă în realizarea scopului procesual penal. Întrucât partea vătămată are un interes în soluționarea cauzei penale care poate să îi diminueaza valoarea, apare ca necesară ascultarea acesteia în condiții cât mai bune, care să îi dea posibilitatea celui care o face să obțină declarații de cât mai bună calitate. Același interes face necesară și justifică o verificare a declarațiilor personaei vătămate cât mai atentă, folosind toate posibilitățile pe care ni le oferă cercetarea criminalistică și nivelul actual al dezvoltării științelor.
CONCLUZII
Constituția, fiind legea supremă a României, garantează poporului român anumite drepturi indispensabile ființei umane, în cadrul acestei lucrări ne interesează prevederile din următoarele articole: art. 22 alin. (1): „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”, art. 23 alin. (1): „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”, art. 21 alin. (1): „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, alin. (2): „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”, alin. (3): „Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Conform acestor prevederi, statul este obligat să elaboreze legi și să fie aplicate prin intermediul organelor judiciare pentru a preveni și reprima orice fapte ilicite îndreptate împotriva persoanelor, săvârșite pe teritoriul României.
Persoana asupra căreia s-au răsfrâns acțiunile sau inacțiunile violente ale infracțiunii se numește parte vătămată și beneficiază de dreptul de a acționa în justiție pentru identificarea făptuitorului și pedepsirea sa conform legii penale române. Persoanei vătămate nu i se poate îngrădi acest drept, fiindcă pe lângă faptul că reprezintă un drept fundamental, pe calea justiției ar putea să-și recupereze prejudiciul moral și material suferit din cauza faptei ilicite. Desigur, la fel ca și oricare cetățean al României și victima beneficiază de dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, ținând cont de faptul că ea reprezintă veriga slabă din cadrul diadei victimă – infractor.
Audierea persoanei vătămate reprezintă, atât un drept al acesteia recunoscut de C.pr.pen. al României, cât și o necesitate pentru reprimarea infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor care reprezintă un pericol social.
Infracțiunile săvârșite cu violență au un impact negativ asupra societății, însă în special asupra persoanei vătămate. Violența fizică, morală și psihică nu este admisă într-o societate democratică în care trebuie respectat principiul egalității între cetățeni, astfel încât nimeni nu poate dispune de viața, integritatea fizică și psihică a altuia.
Activitatea de probațiune relevă importanța și utilitatea declarațiilor participanților la procesul penal. În acest sens, pe lângă declarațiile martorilor prezenți la săvârșirea infracțiunii, declarațiile victimei sunt extrem de valoroase pentru organele de urmărire penală, ea fiind persoana care se află în campul infracțional și poate oferi detalii cât mai exacte despre împrejurările în care s-a săvârșit fapta și detalii despre făptuitor. Desigur, după cum am analizat în cadrul acestei lucrări, întotdeauna organele de urmărire penală trebuie să analizeze psihologia victimei, veridicitatea declarațiilor sale, eventualele distorsiuni de percepere a evenimentelor și interesul efectiv urmărit de victimă, îndeosebi cel material.
O anchetă minuțioasă, efectuată de organele specializate și profesioniste în domeniul respectiv, folosirea corectă a procedeelor tactice de ascultare, studierea persoanei vătămate și ascultarea acesteia într-un cadru legal, poate conduce la aflarea adevărului și respectiv soluționarea cauzei cu succes.
Prin urmare, persoana vătămată contribuie semnificativ pentru crearea unei imagini de ansamblu asupra faptei ilicite comise, prin relatările sale în cadrul unei anchete riguroase se poate identifica infractorul. În acest sens, victima având soarta de a suporta consecințele infracțiunii, cât și rolul de a ajuta la înfăptuirea justiției.
BIBLIOGRAFIE
C. Aionițoaie, I. E. Sandu (coord.), Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați
E.M. Arntzen, Die Vergewaltingung aus kriminolgisher, viktimolgisher und aussagepsiychologischer Sicht, Munchen, Beck, 1994
T. Bogdan, Curs introductiv în psihologia judiciară, Ed. Tipologia Învățământului, București, 1957
T.Bogdan și colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, București, 1983
T. Bogdan, I. Scânteie, R. Drăgan-Cornionu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ministerul de Interne, Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1983
A. Borcan, Victimele – parteneri complementari ai delincveților, traducere apărută în Timpolis, 14-17 martie, 2002
C.Bulai, Drept Penal Român, Partea Generală, Ed.Șansa, București, 1992
B. T. Butoi (coord.), Masterat Psihologie judiciară – victimologie compendiu universitar, Ed. Solaris, 2011
A. Carmen – “Crime, Victims. An Introduction to Victimology”, BrooKs/Cole Publishing Company, Pacific Grave, California, 1990
L. Cârjan, Criminalistică. Tradiție și modernism, Ed. Curtea Veche, p. 324
N.V. Cătuna, Criminalistică, Ed. C.H. Beck, București, 2008
A.Ciopraga, Criminalistică – Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1996
A.Ciopraga, Criminalistică – Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1997
A.Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale, Ed. Junimea, Iași, 1979
A. Ciopraga, I. Iacobuță, Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001
Gr. Davidescu, 5 simțuri?… 5 porți spre cunoaștere, Ed. Albatros, 1972
V. Dongoroz, S.Kahane, G. Antoniu, C-tin Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de Procedurp Penală Român, vol. I, București, Ed. Academiei României, București, 1974
Gh. Elian, Persoana vătămată în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1961
M.Golu, Percepție și activitate, Ed. Științifică, București, 1961
B.Mendelsohn – “La victimologie et les besoins de la societe actuelle”, in Sociologica abstracts, 1973, december, suppl. Nr. 38
C-tin Mitrache, Drept penal român, partea generală, Ed.Șansa, București, 2002
N. Mitrofan (coord.), Psihologie judiciară, Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1994
I. Neagu, Drept procesual penal, Partea Generală, vol.I, Ed. Euro-Trading, București, 1992
I.Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, în lumina Noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
G. I. Olteanu (coord.), Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Ed. AIT Laboratories s.r.l., București, 2005
L. Prevost, Enquete criminellle, Ed. Modulo, Mont-Royal, Canada, 2000, p. 197, apud E. Stancu, op.cit., p. 419.
Al. Roșca, Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
C.R.Souchet – cahiers de V.Stanciu , De la Criminologie a la Victimologie , no.2, Paris, 1989
E.Stancu, Criminalistiă – știința investigării infracțiunilor, vol.I, Ed. Tempus, București, 1992
E.Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul juridic, București, 2007
C.Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972
G.Theodoru, L.Moldovan, Drept Procesual Penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979
K. Thorsten, Sexualdelinquenz und Polizeiverhalten: unter besonderer Berucksichitgung der Vergewaltigung, Marburg, Elwert, 1985 – XI (Kriminalwissenschaftliche Studien, 4)
M. Udroiu, Fișe de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Vol.I, București, 1994
A. Zarafiu, Curs universitar Procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
BIBLIOGRAFIE
C. Aionițoaie, I. E. Sandu (coord.), Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați
E.M. Arntzen, Die Vergewaltingung aus kriminolgisher, viktimolgisher und aussagepsiychologischer Sicht, Munchen, Beck, 1994
T. Bogdan, Curs introductiv în psihologia judiciară, Ed. Tipologia Învățământului, București, 1957
T.Bogdan și colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, București, 1983
T. Bogdan, I. Scânteie, R. Drăgan-Cornionu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ministerul de Interne, Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1983
A. Borcan, Victimele – parteneri complementari ai delincveților, traducere apărută în Timpolis, 14-17 martie, 2002
C.Bulai, Drept Penal Român, Partea Generală, Ed.Șansa, București, 1992
B. T. Butoi (coord.), Masterat Psihologie judiciară – victimologie compendiu universitar, Ed. Solaris, 2011
A. Carmen – “Crime, Victims. An Introduction to Victimology”, BrooKs/Cole Publishing Company, Pacific Grave, California, 1990
L. Cârjan, Criminalistică. Tradiție și modernism, Ed. Curtea Veche, p. 324
N.V. Cătuna, Criminalistică, Ed. C.H. Beck, București, 2008
A.Ciopraga, Criminalistică – Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1996
A.Ciopraga, Criminalistică – Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1997
A.Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale, Ed. Junimea, Iași, 1979
A. Ciopraga, I. Iacobuță, Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001
Gr. Davidescu, 5 simțuri?… 5 porți spre cunoaștere, Ed. Albatros, 1972
V. Dongoroz, S.Kahane, G. Antoniu, C-tin Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de Procedurp Penală Român, vol. I, București, Ed. Academiei României, București, 1974
Gh. Elian, Persoana vătămată în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1961
M.Golu, Percepție și activitate, Ed. Științifică, București, 1961
B.Mendelsohn – “La victimologie et les besoins de la societe actuelle”, in Sociologica abstracts, 1973, december, suppl. Nr. 38
C-tin Mitrache, Drept penal român, partea generală, Ed.Șansa, București, 2002
N. Mitrofan (coord.), Psihologie judiciară, Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1994
I. Neagu, Drept procesual penal, Partea Generală, vol.I, Ed. Euro-Trading, București, 1992
I.Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, în lumina Noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
G. I. Olteanu (coord.), Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Ed. AIT Laboratories s.r.l., București, 2005
L. Prevost, Enquete criminellle, Ed. Modulo, Mont-Royal, Canada, 2000, p. 197, apud E. Stancu, op.cit., p. 419.
Al. Roșca, Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
C.R.Souchet – cahiers de V.Stanciu , De la Criminologie a la Victimologie , no.2, Paris, 1989
E.Stancu, Criminalistiă – știința investigării infracțiunilor, vol.I, Ed. Tempus, București, 1992
E.Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul juridic, București, 2007
C.Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972
G.Theodoru, L.Moldovan, Drept Procesual Penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979
K. Thorsten, Sexualdelinquenz und Polizeiverhalten: unter besonderer Berucksichitgung der Vergewaltigung, Marburg, Elwert, 1985 – XI (Kriminalwissenschaftliche Studien, 4)
M. Udroiu, Fișe de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Vol.I, București, 1994
A. Zarafiu, Curs universitar Procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tactica Audierii Persoanei Vatamate In Cazul Infractiunilor Savarsite cu Violenta (ID: 130000)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.