Tactica Ascultarii Suspectului Si a Inculpatului

Cuprins

Capitolul 1 Importanța ascultării suspectului și a inculpatului

1.1 Noțiunea de tactică a ascultării suspectului sau a inculpatului

1.2 Procesul formării declarațiilor

1.3 Pregătirea ascultării

1.4 Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului și inculpatului

1.5 Particularități ale psihologiei suspectului și a inculpatului

Capitolul 2 Formele Ascultării

Discuțiile Prealabile

Relatarea Liberă

2.3 Interogatoriul sau etapa adresării întrebărilor

2.3.1 Caracteristicile interogatoriului judiciar

2.3.2 Crearea unui cadru adecvat desfășurării interogatoriului judiciar

2.3.3 Procedeele tactice folosite în ascultarea suspectului sau inculpatului

2.3.4 Ancheta judiciară

2.3.5 Contactul interpersonal din biroul de anchetă judiciară

2.3.6Comportamentul nonverbal și detectarea minciunii

2.37 Reguli tactice aplicabile în raporturile interpersonale de opozabilitate și confruntare

Capitolul 3 Fixarea declarațiilor suspectului și inculpatului

Procesul verbal de ascultare

Fonograma și videograma

3.2.1. Înregistrările audio

3.2.2.Înregistrări audiovideo

3.3 Verificarea declarațiilor suspectului sau inculpatului

Capitolul 4 Procedee tactice folosite în ascultarea suspectului sau a inculpatului

4.1 Studierea dosarului cauzei

4.2 Cunoașterea suspectului și a inculpatului

4.3 Pregătirea ascultării

4.4 Organizarea modului de desfășurare a ascultării

4.5 Întocmirea planului de ascultare

4.6 Metode de conduită și tipuri de anchetatori

Bibliografie

Capitolul 1 Importanța ascultării suspectului și a inculpatului

Suspectul reprezintă persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală .

Inculpatul este acea persoană împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, fiind și parte în procesul penal.

Suspectul sau inculpatul reprezintă personajul principal al procesului penal, fiind persoana care cunoaște cel mai bine împrejurările în care s-a comis fapta. Declarațiile sale sunt importante pentru aflarea adevărului, chiar dacă nu sunt întotdeauna sincere, dar numai cu condiția să fie coroborate cu alte mijloace de probă .

Potrivit art.97 din Codul de Procedură Penală, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Mijloacele de probă sunt procedeele prin care este pusă în valoare proba, prin care se pot constata elementele de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal.

Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii și mijloace materiale de probă.

Declarațiile suspectului și inculpatului pot fi definite ca fiind un mijloc de probă, prevăzut de dreptul penal prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă și care contribuie la aflarea adevărului și la lămurirea aspectelor cauzei ce face obiectul cercetării.

În urma ascultării suspectului sau inculpatului se vor obține declarații, care de regulă sunt făcute oral în fața organelor judiciare și se consemnează în scris.

Declarațiile îndeplinesc două funcții foarte importante și anume:

Mijloc de probă, transmit organului judiciar elemente de fapt ce pot fi probe în aflarea adevărului în cauză. Suspectul sau inculpatul, care a săvârșit fapta ce i se aduce ca învinuire deține cunoștințe pe care le-a dobândit în mod direct cu privire la faptele comise și împrejurările în care au fost săvârșite, fiind cel care cunoaște cel mai bine aceste aspecte și deține date pe care nimeni nu le mai cunoaște.

Mijloc de apărare, declarațiile suspectului și inculpatului constituie prima utilizare a dreptului de apărare a suspectului/inculpatului, întrucât prin acestea va putea să prezinte faptele și împrejurările care vin în apărarea lui în încercarea de a se disculpa; va încerca să prezinte faptele astfel încât să își creeze o situație mai ușoară, iar în cazul în care este nevinovat va invoca împrejurări care să îi susțină declarațiile.

Odată cu producerea unei infracțiuni, în mediul înconjurător au loc și anumite modificări de natură materială și anume urmele ce pot face obiectul unei constatări nemijlocite, organul judiciar având posibilitatea să le perceapă direct în urma efectuării unor activități practice (ex: cercetarea la fața locului); și de natură imaterială, reprezentate de transformările din planul psihic, în conștiința și memoria celor care au participat la săvârșirea infracțiunii în diverse calități ( ca parte vătămată, martor, suspect sau inculpat).

Modificările ce au locul în psihicul persoanei nu pot fi cunoscute în mod direct de către organul judiciar, ci doar pe o cale ocolită. Aflarea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea și redarea verbală a imaginilor păstrate în memoria persoanei; astfel va fi nevoie de un contact direct între organul judiciar și cel care deține informația, care se va realiza prin chemarea în vederea ascultării a celor ce cunosc informații legate de împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea.

În opinia domnului profesor Constantin Aionițoaie, ascultarea suspectului și a inculpatului reprezintă activitatea procesuală și de tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie necesare pentru aflarea adevărului în cauza ce face obiectul cercetării penale. Analizând această definiție, putem afirma că ascultarea suspectului și a inculpatului reprezintă atât un act procedural, cât și unul de tactică criminalistică, prin intermediul căruia organul de urmărire penală și instanța de judecată vor afla o informații cu privire la fapta săvârșită, dar și cu privire la personalitatea făptuitorului.

De regulă, datorită valorii informațiilor ce pot fi obținute din ascultarea suspectului și a inculpatului, procesul penal nu se poate desfășura fără ascultarea acestora, organul judiciar având obligația să se deplaseze în locul unde acesta se află, atunci când persoana nu se poate prezenta pentru a fi ascultată. Organul de cercetare penală va continua urmărirea fără să-l asculte pe suspect sau inculpat, atunci când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară.

Atunci când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care va dobândi calitatea de suspect.

Este lesne de înțeles că suspectul sau inculpatul nu are nici un interes să declare adevărul, dar declarațiile lui vor cuprinde aspecte valoroase ale infracțiunii cercetate, care atunci când sunt coroborate cu probele existente în dosar pot reproduce într-o oarecare măsură felul în care a fost săvârșită fapta.

Ascultarea îi oferă persoanei posibilitatea de a prezenta faptele și împrejurările ce sunt în favoarea sa, dar și a tuturor datelor ce le consideră necesare, având posibilitatea de a solicita administrarea probelor.

Prin ascultare se pot descoperi mijloace de probă de natură să dovedească activitatea infracțională; informațiile furnizate de suspect sau inculpat contribuind la strângerea materialului probator ce contribuie atât la acuzarea cât și la apărarea persoanei; cel ascultat nu este obligat să-și probeze nevinovăția, iar când sunt probe de vinovăție va avea dreptul la probarea lipsei lor de temeinicie. Sarcina probării vinovăției suspectului sau inculpatului aparține organului de urmărire penală, dar până când se va stabili vinovăția, va opera prezumția de nevinovăție.

1.1 Noțiunea de tactică a ascultării suspectului sau a inculpatului

Ascultarea suspectului și a inculpatului reprezintă un mijloc important prin care se pot obține probe, dar și o metodă prin care pe pot verifica probele ce există deja. Procesul ascultării trebuie să se desfășoare în primul rând cu respectarea normelor de drept procesual penal, dar și a metodelor criminalistice; scopul final al ascultării reprezentându-l obținerea de informații în legătură cu fapta cercetată, modul în care a fost săvârșită și persoana făptuitorului, toate contribuind la aflarea adevărului.

Omul păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce s-au produs în trecut, având astfel posibilitatea să redea în conștiința sa fapte și fenomene ce au avut loc în urmă cu mult timp; infracțiunile ce sunt percepute în momentul săvârșirii lor, pot fi reproduse și redate de persoana receptoare și altor persoane, folosind suficiente elemente caracteristice de detaliu pentru a fi înțelese cu ușurință .

Un rol important în obținerea unor declarații relevante pentru cauză, îl au pregătirea profesională și abilitățile organului judiciar. Rezultatul ascultării va fi influențat de tactica pe care o utilizează organul judiciar, fiind necesară și întocmirea unui plan de ascultare, ce va cuprinde printre altele:

acțiunile necesare de pregătire;

alegerea momentului în care va avea loc ascultarea;

problemele ce vor fi clarificare sau modalitatea în care vor fi utilizate probele în cauză și ordinea în care vor fi prezentate făptuitorului.

Înainte de a fi întocmit planul de ascultare, trebuie să ținem cont și modalitatea de formare a declarațiilor în conștiința persoanei, de natura cauzei și de personalitatea celui audiat, care nu trebuie deloc neglijată. După ce săvârșesc un act ilicit, majoritatea infractorilor sunt predispuși la instalarea unei stări de tensiune psihică, determinată de teama de a nu fi descoperiți, care favorizează dominanta depresivă a individului . Procesele psihice ce au loc în aceste momente vor genera neliniște și un comportament nefiresc ce poate justifica anumite acțiuni pe care o persoană le săvârșește după ce comite o infracțiune: părăsirea în fugă a locului faptei; distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă; încercarea de a-și crea unele alibiuri prin deplasarea imediat într-un alt loc.

Conform domnului profesor Aurel Ciopraga, tactica ascultării suspectului și a inculpatului reprezintă partea de tactică ce constă într-un ansamblu de procedee pentru: pregătirea organizarea ascultării, elaborarea unui plan pe baza căruia se va desfășura ascultarea, modul de fixare a declarațiilor suspectului și inculpatului, dar și felul în care vor fi verificate și apreciate declarațiile; toate aceste activități realizându-se cu respectarea normelor de procedură penală . Procedeele tactice folosite în ascultarea suspectului și a inculpatului reprezintă rezultatul generalizării științifice a experienței ce a fost acumulată de organele judiciare de-a lungul timpului de practica cercetării infracțiunilor.

Procedeele tactice vor fi elaborate și puse în aplicare cu respectarea cadrului legal și a demnității umane, însă se va ține cont și de atitudinea făptuitorului în fața anchetatorului. Din acest punct de vedere al activității de ascultare, remarcăm opoziția în care se află cei care iau parte: organul judiciar, reprezentant al autorității de stat, va folosi doar mijloace legale, fără a compromite demnitatea funcției; în schimb suspectul sau inculpatul, fiind preocupat de ascunderea adevărului, poate uza și de mijloace viclene sau imorale, fără să fie sancționat în acest sens.

Anchetatorul va folosi din procedeele tactice pe care le are la dispoziție pe acelea pe care le consideră potrivite în fiecare cauză, ținând cont și de buna sau reaua-credință a făptuitorului. În cazul suspectului sau inculpatului mincinos, organul judiciar va încerca să îl determine pe acesta să renunțe la denaturarea adevărului și să recunoască faptele de care i se aduc spre învinuire.

Există anumite procedee ce constă în folosirea unor strategii ce necesită o coordonare deosebită, fiind utilizate într-un moment avantajos din punct de vedere psihologic și care corespund personalității suspectului sau inculpatului, urmărind determinarea acestuia să urmeze un anumit comportament și anume acela de a recunoaște adevărul. În această situație există posibilitatea ca făptuitorul să manifeste inteligență, adaptare, perspicacitate, va sesiza intenția anchetatorului și nu va declara nimic cu privire la faptele care dacă ar fi cunoscute l-ar incrimina.

Rezultatul unor astfel de tehnici va depinde de felul în care organul judiciar le utilizează, dar mai ales de alegerea unui context psihologic potrivit; existând marea posibilitate ca suspectul sau inculpatul să nu se gândească la scopul anchetatorului și divulgând fapte pe care le-a ținut ascunse până atunci; în această situație cel ascultat nu a fost constrâns, silit să adopte acea poziție sau indus în eroare, organul judiciar având drept scop aflarea adevărului.

Procedeele tactice sunt folosite și la ascultarea suspectului sau a inculpatului de bună credință, în acest caz existând posibilitatea să intervină anumite erori ce necesită îndreptare; fiind utilizate și pentru reamintirea unor împrejurări care au fost temporar uitate, dar și pentru verificarea exactității informațiilor declarate.

În practica judiciară, s-a stabilit că procedeele tactice au un caracter individual, deosebindu-se în funcție de mai multe criterii, foarte importantă fiind personalitatea persoanei și datele prezente în cauză; organul judiciar având posibilitatea să acționeze nelimitat, să manifeste creativitate.

1.2 Procesul psihic al formării declarațiilor în conștiința persoanelor ascultate

Procesul psihic prin intermediul căruia se formează declarațiile în conștiința unei persoane reprezintă un proces subiectiv, ce diferă de la individ la individ și cuprinde 4 etape: recepția, prelucrarea, memorarea și reproducerea informațiilor. Aceste procese cognitive depind de capacitatea fiecărei persoane de a recepționa informațiile primite prin intermediul stimulilor, de a le prelucra și de a le reda după aceea în cadrul audierii.

Această modalitate de cunoaștere a realității depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepționa informațiile primite și de a le prelucra, dar într-o mare măsură de subiectivismul și starea sa psihică.

1. Recepția reprezintă prima etapă, cuprinzând senzațiile și percepțiile.

Senzația reprezintă un proces psihic cognitiv elementar, prin intermediul căruia se reflectă sub forma imaginilor simple și primare însușirile izolate ale obiectelor și fenomenelor ce au loc în mediul înconjurător, când acestea acționează asupra organelor de simț.

În cercetarea criminalistică a infracțiunilor, datorită tipurilor proprii de reflectare, senzațiile omului au o importanță diferită, fiind influențate de natura organului receptor. Senzațiile organice, kinestezice, de echilibru, cutanate, gustative și olfactive au o importanță scăzută în ceea ce interesează cercetarea criminalistică a infracțiunilor.

Cu cât sensibilitatea analizatorului este mai mare, cu atât este posibilă nașterea unor senzații prin stimuli mai puțin intenși; există și o intensitate maximă a stimulilor, dincolo de care nu se mai produc senzații. Intensitatea minimă și maximă prin care stimulii pot determina o senzație – denumită și pragurile senzației – variază de la o persoană la alta, anchetatorul având rolul dificil de a aprecia limitele posibilităților de percepție ale celui ascultat.

Cele mai multe informații despre întâmplările care au loc în mediul înconjurător sunt obținute prin intermediul senzațiilor auditive și vizuale. Atunci când este comisă o infracțiune în fața unei persoane, cu ajutorul senzațiilor vizuale ea poate să observe mișcările, ce obiecte sunt utilizate, câte persoane sunt implicate sau locul unde se desfășoară activitatea. În paralel, prin senzațiile auditive, persoana poate înregistra diferite sunete, zgomote, țipete sau discuții dintre anumite persoane.

În schimb, percepția este o modalitate de reflectare a lumii înconjurătoare în conștiința omului; un proces psihic cognitiv senzorial prin intermediul căruia se reflectă unitar și integral însușirile obiectelor și fenomenelor când acestea acționează direct asupra organelor de simț. Astfel, procesul de percepție poate fi definit ca un act de organizare a senzațiilor, adică ale informațiilor pe care persoana le-a receptat sub influența a diferitor factori.

Reflectarea în conștiința persoanei se realizează prin mai multe senzații ale obiectului cu care aceasta vine în contact, ea nu vede doar imagini izolate și separate de obiect, ci îi percepe mai multe însușiri. În același timp, persoana poate distinge forma, mărimea, culoarea, distanța la care se află ori dacă este în mișcare sau în repaus. Chiar dacă asupra persoanei acționează mai multe obiecte și fenomene, ea nu le va percepe pe toate identic; unele îi vor atrage atenția într-o măsură mai mare, iar altele se vor pierde deoarece nu sunt percepute cu aceeași claritate. Obiectele sau acțiunile ce nu reprezintă ținta persoanei care observă, s-ar putea să nici nu fie sesizate.

Percepția poate fi influențată de următorii factori de distorsiune, ce au o influență directă asupra modului recepționare: fenomenul de iluzie poate să conducă la concluzii eronate prin deformarea subiectivă a realității, iluziile optico-geometrice sunt cele mai frecvente în bruierea percepției; fenomenul de expectanță, prin care o persoană se pregătește să recepționeze anumiți stimuli, eliminându-i pe alții și efectul halo, care poate fi descris ca un fenomen ce determină o persoană să extindă fără motiv un detaliu asupra întregului.

Există o multitudine de factori obiectivi și subiectivi, ce pot influența calitatea percepției subiectului, având un impact pozitiv sau negativ asupra acestuia; astfel ne putem referi la nivelul de cultură al individului, sau putem merge până la condițiile concrete de mediu în care s-a desfășurat fapta.

Unul dintre factorii obiectivi care influențează negativ perceperea procesului de săvârșire a infracțiunii îl reprezintă varietatea locului faptei, cu o suprafață întinsă, având diferențe de relief și numeroase obiecte de diferite dimensiuni în interiorul perimetrului său, precum și luminare slabă noaptea ori de intensitate redusă pe timpul zilei.

Percepția va avea de suferit din punct de vedere calitativ în cazul în care: la locul faptei sau în apropiere se desfășoară și alte activități; când infracțiunea se comite într-un interval scurt de timp în paralel cu alte fenomene îndeplinite de diferite persoane, în același timp sau în mod succesiv, atenția subiectului este distrasă, el concentrându-se când la o activitate, când la alta; existând astfel riscul să piardă momente esențiale, pe care ulterior va încerca să le înlocuiască în faza de memorare și de reproducere cu altele create de propria imaginație.

Distanța, unghiul de observație, liniștea sau zgomotele sunt alți factori obiectivi ce influențează perceperea. Este bine de știut că de la distanțe mari, de obicei se înregistrează doar conturul general al obiectelor; dar de la distanțe mici se pot distinge detaliile obiectelor și secvențe din desfășurarea infracțiunii. Liniștea din mediul în care se desfășoară fapta crește capacitatea de observație, întrucât atenția subiectului nu este perturbată cum este în cazul zgomotelor ce obosesc organismul și tulbură activitatea psihică; spre exemplu existența unor surse sonore ce pot afecta audiția sau factorii meteorologici (vând, ploaie, tunete) ori unele obstacole ce pot da naștere la ecouri.

Durata percepției va influența calitatea percepției, intervalul de timp în care are loc percepția poate fi mai mare sau mai mic depinde foarte mult de cât se va desfășura o acțiune, de viteza de deplasare sau de tipul de iluminare.

Factorii subiectivi care influențează formarea declarațiilor sunt de două tipuri. În primul rând distingem factorii subiectivi relativ stabili a căror formare este continuă în cadrul procesul de educație în familie și în școală, prin studiul individual ori prin intermediul pregătirii profesionale și de la locul de muncă; astfel se creează diferențe spirituale între oamenii ce au aceeași vârstă, pregătire profesională sau locuri similare de muncă, care vor influența procesul cunoașterii, ducând la înregistrarea și selectarea diferită a unui fenomen ce se desfășoară în aceleași condiții pentru toți subiecții.

În al doilea rând, avem factorii subiectivi ocazionali ce sunt determinați de starea în care se află organismul în timpul procesului de percepere; munca intensă desfășurată pe o perioadă lungă de timp, lipsa somnului, foamea, suprasaturația alimentară vor acționa în sens negativ asupra sensibilității, ducând la reducerea capacității de concentrare. Stările de boală sau de beție vor avea un efect mai nociv, diminuând și capacitatea de adaptare la mediu. De asemenea, emoțiile intense de spaimă, groază sau sentimentele de ură, milă, revoltă vor influența negativ perceperea. Subiectul ce percepe infracțiunea, datorită acestor stări sufletești, nu se va putea concentra asupra tuturor evenimentelor petrecute în fața sa, reținând doar o parte sau anumite imagini.

Calitatea organelor de simț reprezintă un factor esențial în procesul percepției, iar orice afecțiune poate reduce chiar până la anulare posibilitățile receptive ale persoanei. Aflarea sub influența alcoolului, drogurilor și medicamentelor, precum și stările de oboseală pot duce la o scădere a capacității senzoriale. Atenția este un alt factor subiectiv de care vor depinde calitatea și realismul informațiilor, avem în vedere gradul de concentrare, stabilitatea, mobilitatea și distribuția atenției.

Dintre stimulii prezenți în mediul înconjurător, persoana îi va reține pe aceia care accentuează unele aspecte ale obiectului sau fenomenului pe care îl percepe, pe aceia vor îi vor trezi un interes mai ridicat.

2. Prelucrarea informațiilor este cea de-a doua fază în procesul formării declarațiilor și reprezintă decodarea informațiilor recepționate senzorial; fiind o etapă strâns legată de procesul receptiv și influențată de aceeași factori, majoritatea autorilor de lucrări de criminalistică o includ în etapa percepției .

Deosebirea constă că față de momentul recepției, în cadrul prelucrării informațiilor intervine completarea mentală a posibilelor lacune în percepție. Factorii cei mai importanți care influențează calitatea prelucrării sunt: experiența de viață, gradul de cultură, profesia, capacitatea de apreciere a spațiului, timpului sau vitezei.

3. Memorarea reprezintă a treia etapă în formarea declarațiilor, prin intermediul căreia persoana reține în conștiința sa caracteristicile obiectelor și fenomenelor percepute pe care le-a înțeles mai bine și care sunt mai importante pentru ea. Spre deosebire de momentul perceperii, memorarea impune o participare mai activă a personalității subiectului, această fază fiind influențată și de experiența anterioară a subiectului, de cunoștințele sale, de emoțiile create, dar și de aprecierea subiectivă asupra obiectelor sau fenomenelor percepute.

Păstrarea presupune reținerea pentru un interval mai scurt sau mai îndelungat a informațiilor memorate, fiind necesară și organizarea informațiilor memorate și stabilirea unor relații între informațiile vechi și cele noi ce sunt acumulate. Factorii care influențează procesul memorării sunt: rapiditatea și durata stocării (memorie scurtă, medie sau lungă); tipul de memorie căruia îi aparține persoana (vizuală, auditivă, mecanică sau logică) și uitarea.

Foarte importantă este corectitudinea și fidelitatea datelor memorate și redate, contând mai puțin cantitatea. Stocarea memorială reprezintă un proces dinamic, activ de prelucrare și sistematizare a datelor receptate, care diferă în funcție de personalitatea subiectului .

Este lesne de înțeles că după o anumită perioadă de timp intervine și uitarea, care asigură memoriei posibilitatea ca să nu să se păstreze absolut totul, ci doar ceea ce interesează, uitarea poate deveni și o piedică în calea procesului de memorare și păstrare, uneori fiind necesară reluarea întregului proces de la început.

4. Reproducerea informațiilor este ultimă etapă în cadrul procesului formării declarațiilor și reprezintă proiectarea mintală într-un tablou omogen a imaginilor percepute la locul faptei, care prin intermediul memorării sunt selectate și păstrate într-o anumită ordine și care vor fi redate verbal sau în scris organelor judiciare.

O serie de factori pot să influențeze reproducerea: măsura în care imaginile formate reproduc situația reală recepționată; capacitatea persoanei ascultate de a reda ceea ce cunoaște în legătură cu subiectul ascultării sale de către organul judiciar, în acest caz fiind determinant nivelul de cultură generală al subiectului; pregătirea lui profesională și nu în ultimul rând tactica folosită de organul judiciar are o mare importanță în procesul de ascultare.

La nivelul reproducerii mintale, declarațiile nu suferă nicio modificare, reprezentând buna-credință a subiectului, chiar dacă redau sau nu realitatea. Alterarea voită a conținutului declarațiilor, fiind marcată de reaua-credință, poate avea loc doar odată cu reproducerea verbală în cadrul relatării întâmplărilor în fața organului judiciar de către persoana ascultată ca suspect sau ca inculpat.

Pentru alegerea potrivită a tacticii ce va fi aplicată în procesul ascultării persoanelor dar și la planificarea ascultării, este necesar ca organul judiciar să cunoască infracțiunea, pentru a ști ce tip de date ar putea să obțină de la persoanele ascultate, își va putea imagina și starea sufletească în care se aflau acestea la momentul săvârșirii faptei.

În cadrul procesului de cunoaștere a celui care a comis infracțiunea, organele judiciare pornesc cercetarea de la infracțiunea comisă, întrucât aceasta cuprinde cele mai importante trăsături psihice și morale ale autorului, care până să ajungă la săvârșirea infracțiunii parcurge toate etapele de formare a personalității, pornind de la o stare psihică inițială și dezvoltându-se prin intermediul relațiilor sociale într-un anumit interval de timp.

Organul judiciar va adopta o atitudine demnă, în raport cu autoritatea ce o reprezintă, insuflând ascultării o atmosferă de seriozitate și calm, fără aroganță sau duritate care ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice; doar o astfel de atmosferă este prielnică obținerii unor declarații sincere și complete.

Din multitudinea de factori ce influențează formarea individului, pentru a putea determina personalitatea făptuitorului, considerăm că organele judiciare trebuie să cunoască gradul de dezvoltare psihică și morală al celui ascultat, pregătirea profesională, îndeletnicirile, pasiunile, viciile, dar și comportamentul în societate al persoanei atât înainte cât și după săvârșirea infracțiunii.

Persoana este influențată de trăsăturile spirituale pe care le-a moștenit, mediul social în care trăiește și își desfășoară activitatea, de cei din jur; este important a investiga și grupurile sociale din care face parte cel ascultat, facilitând obținerea unor informații prețioase. Spre exemplu, școala ca microgrup social, poate furniza prin intermediul profesorilor date despre comportarea la școală, pregătirea, trăsăturile temperamentale sau bolile de care afectată persoana. În cadrul grupului social de la muncă, datorită interacționării, colegii pot oferi informații asupra înclinațiilor profesionale ale persoanei; iar în interiorul familiei se pot afla informații despre personalitatea unuia dintre membri chiar și pe anumite etape ale vieții.

Din momentul în care au ajuns în posesia anumitor date referitoare la faptă și la personalitatea persoanei, organele judiciare vor putea trece la planificarea și elaborarea planului de ascultare, întocmind o ordine de audiere, care le va permite să obțină cât mai multe date utile cercetării.

1.3 Pregătirea ascultării

Suspectul sau inculpatul reprezintă personajul principal în procesul penal, în jurul căruia se desfășoară întreaga activitate de administrare a probelor, până când se ajunge la scopul final și anume cel al stabilirii adevărului în cauză. Acest demers depinde într-o bună parte și de gradul de pregătire profesională și de istețimea organului judiciar, dar și de răbdarea sau modul obiectiv în care sunt adunate probele în cauză.

Studierea materialului cauzei se va efectua de către organele judiciare cu o maximă urgență și operativitate, la fel ca întreaga pregătire a ascultării și studiere a materialului cauzei, fiind o regulă tactică dominantă în soluționarea cauzelor penale .

În faza de pregătire a ascultării, dar și în cea de audiere propriu-zisă, trebuie să se țină cont de următoarele aspecte :

Făptuitorul este persoana care deține cele mai multe informații despre fapta în cauză, pe care le obține în mod direct, anterior sau concomitent cu săvârșirea faptei.

Suspectul sau inculpatul, chiar dacă nu a comis fapta reținută în sarcina sa, este purtătorul unor informații de natură a-l ajuta la probarea nevinovăției sale, fiind posibilă evitarea unei erori judiciare.

Declarațiile suspectului sau inculpatului, care chiar dacă nu este tot timpul și infractor, au o importanță deosebită în rândul mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

Date fiind aceste particularități, organul judiciar trebuie ca pe tot parcursul procesului penal să rămână obiectiv, astfel încât nu poate începe procesul de ascultare pornind de la afirmația că suspectul este și infractorul, pentru că s-ar încălca prezumția de nevinovăție. Obiectivitatea se află în strânsă legătură cu aspectele referitoare la: cunoașterea naturii faptei, a modului în care a fost săvârșită, a relațiilor ce au existat înainte între făptuitor și victimă, dar mai ales a personalității celui care va fi ascultat.

În ce privește administrarea probelor și a mijloacelor de probă în procesul penal, organul judiciar trebuie să respecte prezumția de nevinovăție potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă; dar și principiul in dubio pro reo potrivit căruia după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală vor strânge și administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului .

Cunoașterea personalității suspectului sau a inculpatului, presupune aflarea unor informații cu privire la pregătirea profesională, locul de muncă, relațiile cu prietenii săi, gradul de cultură, situația din familie, dar și motivul care l-a făcut să comită fapta.

Înainte de momentul ascultării, organul judiciar are deja adunate suficiente informații despre fapta cercetată, pe care le-a obținut prin cercetarea la fața locului și prin declarațiile persoanelor ascultate în cauză, dar și prin intermediul altor activități de tactică criminalistică. Este esențială deținerea unor informații în privința personalității suspectului sau a inculpatului, întrucât în funcție de personalitatea făptuitorului va fi aleasă tactica ascultării și se vor interpreta declarațiile pe care le face.

Se pot obține informații privind personalitatea făptuitorului prin mai multe moduri: în primul rând prin cercetarea locului faptei aflăm date despre trăsăturile psihice ale acestuia; aceste informații fiind relevate de varietatea de urme ce sunt create în perimetrul locului faptei, mijloacele ce sunt utilizate la săvârșirea infracțiunii, modul în care sunt distruse anumite urme, dar și din declarațiile martorilor oculari și ale victimelor, care sunt făcute în urma cercetării la fața locului.

În al doilea rând se pot afla date și din comportarea anterioară săvârșirii infracțiunii, prin adunarea de informații referitoare la pregătirea școlară și profesională, pasiuni, vicii, bolile de care este afectat, modul de comportare în familie sau în raporturile cu vecinii, felul în care își petrece timpul liber, precum și dacă a mai săvârșit fapte antisociale. Aceste informații pot fi obținute de la diferite persoane precum: colegii de muncă și școală, membrii familiei, vecini, prieteni, de la medici și spitale în legătură cu bolile de care suferă; dar și prin studiul dosarelor penale din arhivele instanțelor de judecată în legătură cu condamnările sale anterioare.

Organul judiciar va fixa ziua, ora și locul ascultării făptuitorului, dar și problemele ce necesită clarificare; după ce deține toate probele și informațiile necesare cu privire la fapta și personalitatea acestuia.

Declarațiile suspectului și inculpatului se pot clasifica în declarații judiciare și extrajudiciare. Se consideră că o declarație este judiciară atunci când este făcută în cadrul procesului penal, în fața organelor judiciare, respectând procedura penală și reprezintă prin ea însăși un mijloc de probă. Declarațiile extrajudiciare sunt cele date în afara procesului penal, conținutul declarațiilor fiind cunoscut prin intermediul altor mijloace de probă (spre exemplu: declarațiile unor martori, scrisori sau înscrisuri).

Declarațiile suspectului sau inculpatului nu au o valoare dinainte stabilită, ajută la aflarea adevărului doar în măsura în care sunt coroborate cu alte mijloace de probă existente în cauză: declarațiile martorilor și ale părții vătămate; înscrisuri; rapoarte de expertiză; mijloace materiale de probă sau înregistrări audio și video. Cu toate acestea declarațiile date de suspect sau inculpat sunt de importanță maximă, întrucât acesta cunoaște unele date mai bine decât orice altă persoană; el poate să revină asupra declarațiilor sale date inițial, să le completeze sau rectifice. În cazul schimbării declarațiilor date inițial, organul judiciar îl va întreba despre motivele ce l-au determinat să își modifice relatarea; în cazul completărilor declarațiile inițiale vor fi menținute, dar suspectul sau inculpatul va adăuga alte date; în timp ce rectificările reprezintă îndreptarea sau completarea unor afirmații.

1.4 Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului și inculpatului

De-a lungul timpului mărturisirea suspectului sau inculpatului a cunoscut grade diferite de importanță, fiind considerată la un moment dat “regina probelor”, beneficiind de o valoare probantă totală; dar cu timpul a pierdut din importanță, ajungând să fie considerată o probă relativă, a cărei însemnătate depinde de coordonarea ei cu alte probe ce sunt administrate în cauza penală.

În legislația veche, sistemul probelor formale permitea ca declarația suspectului sau inculpatului prin care acesta își recunoștea și mărturisea fapta să fie de ajuns pentru condamnare. Spre deosebire, legislația actuală recunoaște declarațiilor subiectului procesual valoarea probatorie doar prin coroborarea acestora cu alte mijloace de probă ce există în cauză. În dreptul anglo-saxon, mărturisirea și-a păstrat o parte din valoare, astfel încât recunoașterea sau negarea vinovăției va determina o procedură juridică diferită, astfel încât dacă suspectul sau inculpatul își recunoaște vinovăția de la început, va fi exclusă participarea juraților și se va pune doar problema aplicării pedepsei .

În sistemele de drept occidentale în temeiul unei mărturisiri ferme și concrete a suspectului sau a inculpatului se poate pronunța o condamnare; fiind justificată conform principiului căruia nimeni nu este interesat să recunoască o faptă pe care nu a săvârșit-o. Soluțiile oferite de practică sunt diferite de această concepție, întrucât pot exista situații în care persoana își va recunoaște vinovăția din motive diverse, însă de cele mai mute ori declarațiile sale sunt denaturate voluntar sau involuntar.

În sistemul românesc probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea probelor se face de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, examinându-se toate probele administrate. Din aceasta rezultă că declarațiile suspectului sau inculpatului sunt lăsate la libera apreciere a organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, care în urma convingerii izvorâte din examinarea tuturor probelor administrate vor putea să-l condamne pe suspect sau inculpat și în cazul în care nu recunoaște fapta sau să-l achite chiar dacă și-a recunoscut fapta și vinovăția.

Declarațiile suspectului sau inculpatului au o forță probantă relativă; în primul rând datorită felului de percepere, memorare, reproducere, adică a procesului de formare a declarațiilor și în al doilea rând datorită faptului că suspectul sau inculpatul este interesat în mod direct de desfășurarea și soluționarea procesului penal. Trebuie apreciată relativitatea și în raport de natura și importanța declarațiilor făcute de suspect sau inculpat; de antecedentele penale și mai ales de constanța declarațiilor sau revenirea asupra lor.

Conform dispozițiilor Noului Cod de Procedură Penală, organele de urmărire penală au obligația de a strânge și administra probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului; astfel organul judiciar va fi obligat să administreze probe chiar dacă suspectul sau inculpatul recunoaște fapta.

Fiind subiectul central și indispensabil al finalizării activității procesuale, prin declarațiile făcute, suspectul sau inculpatul contribuie la justa soluționare a cauzei, astfel încât organele judiciare vor avea posibilitatea să stabilească cu o mai mare exactitate împrejurările în care s-a săvârșit fapta.

Declarațiile subiectului sunt divizibile, întrucât organul judiciar poate să le rețină doar pe cele ce sunt coroborate cu alte probe, dar și retractabile, în faza de urmărire penală sau în cadrul cercetării judecătorești, în urma aprecierii întregului material probator.

Atunci când are loc aprecierea valorii probante a declarațiilor suspectului sau inculpatului, organul de urmărire penală nu trebuie să aibă formate idei preconcepute, presupuneri sau versiuni neverificate; fiind necesar să dea dovadă de onestitate și obiectivitate, aprecierea declarațiilor având loc doar în cazul verificării celorlalte probe existente în cauză. În cazul unei mărturisiri nesincere, și aceasta are o valoare, deoarece permite cunoașterea poziției față de fapta comisă.

1.5 Particularități ale psihologiei suspectului și a inculpatului

Urmărirea penală presupune un contact direct, nemijlocit, între două părți, determinat de apariția unui raport juridic procesual penal, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Principalii subiecți ai raportului juridic procesual penal sunt statul, care este reprezentat de organele competente să soluționeze cauza penală și infractorul, care va fi tras la răspundere pentru faptele săvârșite .

Pentru a stabili dacă există sau nu raportul juridic penal substanțial, raportul juridic procesual penal poate să ducă la o “luptă” între autoritatea legală ce trebuie să stabilească adevărul și cel care a încălcat legea, care încearcă prin diferite metode, legale sau ilegale, să se apere sau să evite să răspundă penal.

Confruntarea dintre anchetator și infractor se desfășoară pe teren psihologic, astfel încât subiectul dominant (organul judiciar) deține o poziție mai favorabilă decât cea a suspectului sau a inculpatului, dar anchetatorul are de întâmpinat dificultăți, ce necesită clarificare prin intermediul unei lupte, și anume duelul psihologic.

Victoria magistratului în acest duel, reprezintă cunoașterea de către acesta a unor elemente de psihologie judiciară, care sunt începutul aplicării regulilor tactice criminalistice privind ascultarea suspectului și a inculpatului. Scopul procesului penal se realizează mult mai greu, atunci când nu este cunoscută personalitatea omului, autor al faptei penale, dar și a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației.

Mecanismele psihologice ale suspectului sau inculpatului sunt destul de complexe, și rezultă din specificul etapelor infracționale, prin care acesta trece.

Sunt trei etape ale mecanismelor psihologice, fiecare fiind diferită și având caracteristici proprii:

Prima etapă corespunde cu formarea laturii subiective a infracțiunii, folosindu-se mecanisme psihologice corespunzătoare conceperii activității infracționale și rezoluției infracționale. Corespunde infracțiunilor săvârșite cu intenție.

În a doua etapă se desfășoară activitatea infracțională, cuprinzând trei faze ce se succed în următoarea ordine: faza actelor pregătitoare, faza actelor de executare și faza urmărilor.

Este și momentul în care au loc procesele psihice ce dezorganizează percepția, din cauza concentrării atenției infractorului în exclusivitate asupra obiectului infracțiunii. Tot acum intervin și alți factor de determină dezorganizarea, dar și experiența infracțională a autorului.

Ultima etapă este cea postinfracțională, când are loc formarea proceselor psihice de teamă, lupta pe care o duce făptuitorul pentru evitarea tragerii la răspunderea penală. Remarcăm prezența încercărilor de simulare, disimulare, dar și a minciunii.

În perioada postinfracțională, după săvârșirea unui act ilicit, infractorii sunt predispuși la instalarea unei stări de tensiune psihică, determinată de teama de a nu fi descoperiți. Procesele psihice din acest moment vor genera individului neliniște, nesiguranță și un comportament nefiresc.

Prin procedeul de ascultare a persoanelor, înțelegem un act de procedură, prin intermediul căruia, suspectul sau inculpatul, dar și celelalte părți în privința căror există informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea explicații în fața organelor judiciare.

Atunci când este săvârșită o infracțiune, au loc o serie de transformări în mediul înconjurător. Deosebim între două categorii de modificări: în primul rând, cele de natură materială, și anume urmele care pot face obiectul unei constatări nemijlocite și pot fi percepute în mod direct de către organele judiciare; iar în al doilea rând, categoria transformărilor de natură imaterială, reprezentate de schimbările în planul psihic, în conștiința și memoria celor care au participat la săvârșirea infracțiunii.

Modificările ce au loc în planul psihic, pot fi cunoscute de organele judiciare doar prin exteriorizarea și comunicarea lor, adică prin transpunerea în imagini verbale a impresiilor lăsate în memorie. Pentru realizarea acestui procedeu, este necesar un contact direct între organul judiciar și cel ce transmite informația, contactul realizându-se prin chemarea în fața organelor judiciare, pentru a fi ascultate, a persoanelor ce cunosc împrejurări legate de infracțiune.

Astfel, putem defini ascultarea suspectului sau a inculpatului ca fiind o activitate procesuală și de tactică criminalistică, pe care o realizează organele de cercetare penală, având drept scop stabilirea unor date cu valoare probatorie ce sunt necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Ascultarea oferă organelor de urmărire penală și instanței de judecată informații de o deosebită importanță, cu privire la fapta săvârșită și personalitatea făptuitorului, astfel încât procesul penal nu se poate desfășura fără a fi ascultată persoana ce deține informațiile complexe și utile, cum este suspectul sau inculpatul.

Suspectul sau inculpatul, în declarațiile pe care le fac, chiar dacă nu spun în totalitate adevărul, ei vor arăta și câteva elemente importante ale infracțiunii cercetate legate de săvârșirea faptei, care dacă sunt coroborate cu probele ce există la dosar, vor reda o imagine apropiată a modului de săvârșire a faptei.

Capitolul 2 Formele Ascultării

În urma discuțiilor nemijlocite ce au loc între organul judiciar și suspect sau inculpat, ascultarea reprezintă o metodă de a obține date noi despre fapta cercetată, dar și o șansă de a-l cunoaște mai bine pe cel care a comis fapta. Desfășurarea ascultării suspectului și a inculpatului cuprinde trei faze principale: discuțiile prealabile, relatarea liberă și întrebările sau interogatoriul, ce sunt părți componente ale unui proces unic, se întrepătrund și se completează reciproc.

În timpul ascultării se pot aduna noi elemente cu privire la personalitatea făptuitorului, prin observare directă și conversație. Se pot crea anumite presupuneri, în urma înfățișării exterioare, hainelor, gradului de îngrijire, pasiunilor sau viciilor de care este stăpânită persoana. Trăirile emoționale ale persoanei pot fi descoperite prin intermediul ritmului vorbirii, mimicii și al gesticulațiilor; însă trebuie avut în vedere faptul că persoana poate să ascundă adevăratele emoții și le poate înlocui cu gesturi simulate, pentru a-și ascunde adevărata stare.

Discuțiile Prealabile

Această etapă ajută la obținerea unor afirmații de calitate ale suspectului sau inculpatului și începe după luarea datelor personale, organul judiciar fiind interesat doar de persoana celui audiat (de domeniul în care activează, de preocupările extraprofesionale, de pasiuni, de starea sănătății etc.).

Conform art.107 din Noul Cod de Procedură Penală, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia sau ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.

Dacă din documentele doveditoare ale identității sau din declarațiile suspectului sau inculpatului nu rezultă clar identitatea sau există suspiciuni cu privire la aceasta, organul judiciar va putea să apeleze la băncile de date existe la nivelul serviciilor de poliție.

Anchetatorul va avea ocazia să studieze comportamentul suspectului sau inculpatului față de situația în care se află, ceea ce-l va ajuta când va decide ce procedee tactice de ascultare să folosească.

După ce i se verifică identitatea, celui ascultat i se va aduce la cunoștință fapta ce formează obiectul cauzei și i se pune în vedere că poate să declare tot ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce. Tot în acest moment, organul judiciar este obligat să îl informeze pe suspect sau inculpat că are dreptul legal de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu, despre care se va face mențiune în declarație; dacă refuză asistența juridică, la fel se va face mențiune.

Suspectului sau inculpatului i se va aduce la cunoștință că are: obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, iar în cazul neîndeplinirii acestei obligații se va putea emite mandat de aducere pe numele său, în timp ce în cazul sustragerii judecătorul va putea dispune arestarea sa preventivă; obligația de comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, iar în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice acte comunicate la prima adresă vor fi valabile și se va considera că le-a luat la cunoștință.

În timpul desfășurării discuțiilor prealabile, între anchetator și cel ascultat, trebuie să se realizeze un contact psihologic corespunzător, ce reprezintă o înțelegere de colaborare pentru obținerea și prezentarea unor declarații sincere. Un interogatoriu de succes va fi unul în care se va realiza acest contact. Pentru realizarea unui contact psihologic pozitiv, trebuie îndeplinite următoarele aspecte: poziția relaxată a anchetatorului la în momentul primirii suspectului sau inculpatului în biroul de anchetă; personalizarea relației prin crearea unei apropieri și respect reciproc; crearea unei atmosfere caracteristice comunicării deschise (anchetatorul îl va trata pe suspect sau inculpat în modul în care ar dori să fie el însuși tratat); arătarea disponibilității și a interesului față de declarația suspectului și a inculpatului; explicarea motivului pentru care este importantă declarația sa, dar și a procedurii ce trebuie urmată pentru consemnare declarației.

Realizarea acestei atmosfere va depinde în primul rând de capacitatea organului judiciar de a-l aduce pe cel ascultat din postura de oponent în cea de colaborator. Un anchetator care stăpânește mai bine procedeele de comunicare și persuasiune, va avea șanse mai mari să-l determine pe suspect sau inculpat să vorbească. Folosind datele culese anterior, le va putea utiliza în următoarele două faze, cele ale relatărilor libere și la formularea întrebărilor.

Pentru crearea unei atmosfere favorabile anchetatorului, va fi necesară obținerea încrederii și respectului suspectului sau inculpatului, abordând o atitudine demnă, de om serios și calm, lipsită de aroganță și duritate, adică orice ar putea conduce la instalarea unei stări de tensiune.

Relatarea Liberă

La finalul discuțiilor prealabile, după ce s-a creat o atmosferă favorabilă audierii, organul judiciar îi aduce în vedere suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia; îi vor fi aduse la cunoștință și drepturile și obligațiile pe care le are. Persoanei i se solicită să declare în mod liber tot ce are de spus, i se pune în vedere că poate să ceară administrarea de probe, ridica excepții și pune concluzii.

Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu caracter general, în legătură cu învinuirea ce i se aduce; oferindu-i suspectului sau inculpatului posibilitatea să spună tot ce știe în legătură cu fapta ce i se aduce ca învinuire.

Spre exemplu, o întrebare cu caracter general poate suna astfel: “sunteți învinuit de săvârșirea infracțiunii de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art.188 din Noul Cod Penal, constând în aceea că la data de 18.08.2014 l-ați lovit cu un par în zona capului pe numitul A.R. provocându-i moartea, ce aveți de declarat cu privire la această învinuire?ˮ.

Organul judiciar va aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului că are dreptul să nu facă nici o declarație și îi va atrage atenția că tot ceea ce declară va putea fi folosit și împotriva sa. În cazul în care cel ascultat dă o declarație, i se va pune în vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

În această fază remarcăm prezența următoarelor reguli tactice:

suspectul sau inculpatul nu poate să prezinte sau să citească o declarație scrisă mai înainte, dar poate să utilizeze însemnări pentru amănuntele mai greu de reținut;

suspectul sau inculpatul va fi lăsat mai întâi să declare tot ce știe în cauza în care este audiat;

relatările suspectului sau inculpatului nu pot începe cu citirea sau cu reamintirea declarațiilor date anterior;

fiecare suspect sau inculpat va fi ascultat separat.

Persoana ascultată va avea posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără să i se limiteze expunerea prin adresarea unor întrebări; în tot acest timp organul de urmărire penală va putea să îl studieze pe suspect, să noteze omisiunile, ezitările, momentele în care apar contraziceri, astfel încât ulterior pe baza acestora să stabilească tactica ce o va adopta în continuare .

Pe parcursul acestei faze, organul de urmărire penală va evita întreruperea relatării subiectului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia ori să-și manifeste satisfacția sau nemulțumirea față de cele declarate. Întreruperea relatării este posibilă doar atunci când cel ascultat se îndepărtează de la subiectul expunerii. Indiferent care va fi poziția pe care cel ascultat o va adopta, anchetatorul va trebui să se stăpânească, să manifeste calm, răbdare și mai ales să nu-și exteriorizeze sentimentele față de subiect pentru a nu-l influența.

Prin intermediul relatării libere, organul de urmărire penală va putea să cunoască și să analizeze poziția suspectului sau inculpatului, comparând informațiile prezentate cu cele existente la dosarul cauzei.

Orice element de noutate aflat în această etapă va ajuta la stabilirea procedeelor tactice ce vor fi utilizate în continuare; astfel la o atitudine de negare totală a suspectului sau inculpatului, anchetatorul nu va trebui să adopte o poziție rigidă, deoarece va exista posibilitatea ca prin prezentarea unor probe să i se demonstreze vinovăția, iar acesta să recunoască fapta săvârșită și să colaboreze .

Organului judiciar îi este interzis să folosească violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri pentru a obține declarații.

În anumite studii realizate de specialiștii în psihologie judiciară, se apreciază că relatarea liberă este mai sinceră decât cea prin interogatoriu, care provoacă reacții mixte ale persoanei ascultate ce sunt determinate de reprezentările și tendințele afective evocate prin întrebări. Anchetatorul trebuie să aibă un contact vizual permanent cu suspectul sau inculpatul, pentru a putea să observe comportamentul nonverbal și reacțiile ce transmit involuntar anumite informații.

În privința învinuirii aduse, suspectul sau inculpatul poate adopta mai multe atitudini :

să recunoască complet învinuirea și să facă declarații fidele, sincere și complete ce au o importanță covârșitoare în cadrul cercetării criminalistice, ajutând la stabilirea adevărului;

să nu recunoască învinuirea ce i se aduce, dar în același timp să facă declarații sincere despre nevinovăția sa;

să recunoască învinuirea ce i se aduce, dar să facă declarații nesincere, pentru a-și acoperi alte fapte mai grave sau pentru ascunderea altor infractori. Recunoașterea poate fi totală sau parțială, iar informațiile ce provin din aceste relatări se pot dovedi a fi utile, întrucât ulterior se pot deduce indicii care să contribuie la aflarea adevărului;

să nu recunoască învinuirea și să facă declarații nesincere pentru a se sustrage de la răspunderea penală, propunând să se administreze probe false, prin care speră să-și dovedească nevinovăția.

În această fază, anchetatorul poate să adopte următoarele comportamente :

lăsarea suspectului sau inculpatului să povestească tot ce crede el că are legătură cu învinuirea ce i se aduce, chiar dacă informațiile prezentate nu vor fi prea sincere;

notarea aspectelor omise, a ezitărilor și a contrazicerilor, ce vor constitui temeiuri în adresarea întrebărilor;

studierea interlocutorului îi va oferi mai multe șanse pentru realizarea recunoașterii;

dovedirea unei stăpâniri de sine și a unei atitudini care să nu trădeze resentimentele față de cel ascultat.

În cazul refuzului de a face declarații, organul judiciar va încerca atât să îl determine pe suspect sau inculpat să renunțe la această poziție, cât și să afle motivul refuzului (de exemplu: frica, neîncrederea în organele de cercetare penală, acoperirea altor complici). Atunci când persoana are o lacună de memorie, anchetatorul poate contribui prin adresarea unor întrebări ce pot să reactiveze conținutul memorial, ori prin întrebări de control și verificare a exactității relatării.

Avantajele relatării libere:

redă succesiunea reală a desfășurării infracțiunii, prin prezentarea secvențială a activității ilicite;

obținerea unor date noi despre împrejurările cauzei și făptuitori, necunoscute anchetatorului din activitățile de urmărire penală efectuate;

posibilitatea cunoașterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a săvârșit infracțiunea și mobilul acesteia, mai ale în cadrul declarațiilor sincere și complete.

cunoașterea și studierea suspectului sau inculpatului, precum și a poziției sale față de fapta comisă, atunci când face declarații nesincere și incomplete.

Suspectul sau inculpatul poate să exercite și dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele sau împrejurările despre care este întrebat , refuzând să dea declarații.

Prezumția de sinceritate a mărturisirii are la bază două teorii:

în primul rând, cel ce recunoaște săvârșirea unei infracțiuni este conștient de gravitatea consecințelor ce le poate suporta;

din punctul de vedere al celei de-a doua teorii, este anormal ca cineva să se autoacuze în mod fals de săvârșirea unei infracțiuni, deoarece ar contraveni înclinației naturale a omului îndreptată spre autoconservare.

La baza mărturisirii pot sta motive etice sau raționale. În primul rând, din punct de vedere etic, suspectul sau inculpatul poate avea sentimente de regret, de a repara paguba produsă, de a suferi pentru răul ce l-a pricinuit; toate aceste fapte vor acorda o credibilitate mai mare mărturisirii sale. În al doilea rând, recunoașterea determinată de motive raționale este mai puțin convingătoare, deoarece este impusă de evidența faptelor, de realizarea inutilității tăgăduirii sau de cunoașterea faptului că această împrejurare va reprezenta o circumstanță favorabilă la individualizarea pedepsei.

Există o serie de motive ce explică atitudinea sinceră a suspectului sau a inculpatului, precum:

O anumită categorie de infractori, după ce săvârșesc infracțiunea, își vor supune propria activitate unui proces de conștiință, care va avea ca rezultat dezaprobarea faptei săvârșite sau luarea hotărârii de a înlătura consecințele dăunătoare propriei activități. Motivul principal al recunoașterii îl va reprezenta remușcarea, căința, regretul sau nevoia de eliberare.

Recunoașterea poate fi determinată și de nevoia de ușurare interioară; în cursul ascultării, între cei doi participanți (suspectul sau inculpatul și organul judiciar) are loc o luptă în planul psihologic care creează celui audiat o stare de încordare și consum interior. Pe parcursul acestei confruntări, efortul prelungit, permanentul autocontrol pot să învingă capacitatea de rezistență, astfel încât cel ascultat va mărturisi pentru a se elibera de acest stres.

Nevoia de a se explica, de a se confesa, de a se destăinui poate declanșa recunoașterea; caracteristică celor ce au săvârșit infracțiuni sub stăpânirea unor pasiuni violente. Atitudinea făptuitorului este provocată de învinuirea ce i se aduce, el va răspunde pozitiv tentației de a-și spune punctul de vedere, de a explica ce l-a determinat să săvârșească fapta, toate aceste lucruri fiind făcute în scop defensiv.

În unele cazuri, mărturisirea poate fi determinată de orgoliu, de o vanitate exagerată.

Este lesne de înțeles că simpla recunoaștere a faptei nu este suficientă; în același timp nici consemnarea la modul general a declarațiilor suspectului sau inculpatului nefiind satisfăcătoare. Va fi necesară raportarea declarațiilor la faptele cunoscute de organul judiciar. Pentru o corectă apreciere a sincerității declarațiilor, va fi necesară detalierea acestora, adică se vor consemna toate împrejurările săvârșirii infracțiunii (circumstanțe de loc, de timp, mod, mijloace de săvârșire, mobilul și scopul infracțiunii), dar și a probelor ce vor permite verificarea ulterioară a acestor împrejurări.

Uneori pot interveni situații în care făptuitorul recunoaște integral sau parțial faptele, dar declarațiile sale nu sunt sincere; în aceste cazuri avem de-a face cu o falsă mărturisire, motivele ce determină o astfel de faptă fiind de natură conștientă (normală) cât și de natură patologică (melancolia, isteria).

Recunoașteri parțial adevărate pot să intervină în următoarele situații:

Atunci când suspectul sau inculpatul este urmărit pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, recunoaște numai una din ele și neagă săvârșirea celorlalte, crezând că va îndepărta atenția anchetatorului de la cercetarea acestora.

Situații când suspectul sau inculpatul este urmărit pentru săvârșirea unei singure infracțiuni, care a fost săvârșită în condiții agravante, recunoaște fapta doar în forma simplă pentru a beneficia de o pedeapsă redusă.

În cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă sau de omor, făptuitorul poate să recunoască învinuirea ce i se aduce, dar să invoce în apărare cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (ex: legitima apărare) sau împrejurări ce constituie circumstanțe atenuante (ex: provocarea).

În cele mai multe situații, suspectul sau inculpatul adoptă în fața organului judiciar atitudinea de nerecunoaștere a faptelor; va face declarații mincinoase sperând ca anchetatorul să nu reușească să strângă suficiente probe care să-i dovedească vinovăția. Dată fiind această situație, anchetatorul va urmări ca prin procedeele tactice adoptate să îl determine pe suspect sau inculpat să renunțe la atitudinea nesinceră și să dea declarații complete, sincere și fidele.

Luarea unei decizii de recunoaștere a adevărului necesită timp din partea făptuitorului, pentru a putea să se gândească la consecințe. Astfel, se apreciază că șansa anchetatorului de a obține o mărturisire crește cu până la 25% pentru fiecare oră de ascultare (într-un interval de până la 4 ore). De aici rezultă că anchetatorul trebuie să acorde timp suficient acestei activități pentru ca audierea să se termine cu succes.

Înainte de a demara procedurile de ascultare, anchetatorul va trebui să cunoască tipul de personalitate căruia aparține suspectul sau inculpatul. În cazul în care subiectul va da dovadă de tenacitate și capacitate de rezistență la eforturile prelungite ale anchetatorului, este ușor de dedus că nu va ceda cu ușurință ci va stărui în minciună și se va apăra cu îndârjire. Pentru a contracara aceste însușiri, organul judiciar va trebui să adopte o linie tactică energică, direct proporțională cu rezistența opusă, pentru a-l determina să renunțe la minciunile sale și să recunoască faptele comise.

Anchetatorul va trebui să țină seama și de trăsăturile temperamentale ale suspectului sau inculpatului, respectiv dacă aparține tipului emoțional sau neemoțional. Persoana care aparține tipului emoțional, după ce săvârșește infracțiunea va fi dominată de un puternic sentiment de regret, de remușcare și de vinovăție; cea mai indicată tactică în acest caz fiind atitudinea conciliantă, de înțelegere a situației în care se află, crearea unui mediu de apropiere favorabilă recunoașterii faptelor. În cazul tipului neemotiv, atitudinea de înțelegere nu va mai da aceleași rezultate ca și în cazul tipului emotiv; în acest caz procedeele tactice utilizate se vor baza pe analiza faptelor și pe prezentarea riguroasă a probelor în acuzare.

Se recomandă ca pe parcursul relatării libere suspectul sau inculpatul să nu fie întrerupt, mustrat sau contrazis, dar poate fi oprit atunci când începe să declare alte informații, decât cele despre fapta ce i se aduce ca învinuire.

În cazul în care organul judiciar știe de la început că făptuitorul este vinovat, este nepotrivită utilizarea unui ton ridicat, amenințărilor, a strigătelor și a constrângerii fizice sau morale pentru a-l determina în acest mod pe suspect să-și recunoască vinovăția. Nu este permisă nici utilizarea promisiunilor de atenuare a situației persoanei, atunci când va face anumite declarații.

2.2.1 Prezentarea unui alibi

Suspectul sau inculpatul care prezintă un alibi , trebuie verificat, folosind probele și cercetând alte versiuni. Persoana va oferi detalii despre locul în care s-a aflat atunci când s-a săvârșit infracțiunea, dar i se va solicita să aducă probe prin care să își sprijine declarațiile. Va fi întrebat despre: locul în care s-a aflat, cu ce mijloc de transport s-a deplasat, ora plecării și a sosirii, persoanele întâlnite și eventualele conversații cu acestea, condițiile atmosferice; atunci când a fost la o instituție sau întreprindere, i se va solicita să spună adresa unității, cine și cum l-a primit, cu ce persoane a intrat în contact, discuțiile purtate; când și-a petrecut timpul într-o casă particulară, va descrie strada pe care se află casa, numărul, starea interioară și exterioară, persoanele cu care a intrat în contact, dar și în ce raporturi se află cu acestea, ce a servit la masă; dacă a cumpărat cadouri și pentru cine anume; cum a fost la plecare; dacă avea bagaje; cum s-a desfășurat drumul de întoarcere și persoanele cu care a călătorit.

Făptuitorul trebuie să arate datele de identificare sau informații despre domiciliul sau locul de muncă al persoanelor care pot să-i confirme prezența în localitatea sau locul precizat, în perioada de timp în care a avut loc infracțiunea. Este necesară obținerea a cât mai multor detalii, deoarece există infractori experimentați care comit infracțiuni premeditate, în prealabil pregătindu-și activitățile necesare realizării scopului ce-l urmăresc, dar și alibiuri corespunzătoare.

Organele judiciare vor trebui să verifice minuțios dacă alibiul este fals sau adevărat. Confirmarea alibiului va constitui o dovadă a nevinovăției suspectului sau inculpatului, astfel încât se vor economisi timp și resurse prețioase, iar cercetările vor putea fi îndreptate în altă direcție. În majoritatea cazurilor neconfirmarea alibiului echivalează cu o dovadă a vinovăției suspectului sau inculpatului.

2.3. Interogatoriul sau etapa adresării întrebărilor

Ultima etapă a ascultării, cea a interogatoriului sau a adresării întrebărilor are loc la finalul relatării libere, urmărindu-se obținerea unor explicații în plus cu privire la faptă și învinuire; dar și a unor date noi sau lămurirea unor amănunte relevante în cauză. Organul judiciar care pune întrebările, trebuie să țină cont de regulile generale ale tacticii ascultării ce sunt aplicabile în cadrul acestei etape; în planul de ascultare vor fi prevăzute întrebările cu care va debuta interogatoriul, dar și cele formulate în urma relatării libere, ținându-se cont de poziția adoptată de cel ascultat pe parcursul relatării.

Fiind cunoscut ca un proces complex și deseori considerat o formă de artă, deseori interogatoriul a fost prezentat ca inima investigațiilor sau “epicentrul descoperirii crimelorˮ.

Este important ca pe parcursul întregii audieri, persoana ascultată să fie atent observată pentru a i se putea reține reacțiile în diferite momente ale anchetei. Se vor observa toate aspectele dinamice ale corpului, ținuta, mersul, gesturile, mimica feței, vorbirea; se pot face și însemnări în agenda de lucru, pentru a fi coroborate cu alte aspecte din dosarul cauzei.

Se va urmări obținerea unor explicații complete asupra tuturor faptelor puse în sarcina suspectului sau inculpatului, cunoașterea și verificarea tuturor argumentelor pe care acesta le invocă în apărarea sa, obținerea unor detalii cu privire la anumite aspecte, demascarea declarațiilor mincinoase și nesincere, precum și orice alte aspecte necesare unei juste soluționări a cauzei.

Într-un articol publicat de FBI, provocările pe care le au organele legii atunci când decid asupra tacticii interogatoriului sunt împărțite în cinci categorii:

comportamentul: observând comportamentul suspecților în biroul de anchetă, vor fi selectați câțiva dintre aceștia pentru o analiză mai atentă. Unele cauze nu conțin suficiente probe care să poată duce la aflarea adevărului, astfel investigatorii trebuie să se bazeze pe experiența lor anterioară ca să identifice răspunsurile la întrebări sau pe cei vinovați.

trăsăturile: anumiți subiecți prezintă trăsături care îi vor face mult mai sensibili la tehnicile de interogare ale poliției, ducând la mărturisiri forțate. Dintre aceste însușiri, remarcăm: tinerețea, un coeficient de inteligență redus (IQ), handicapul mintal, analfabetismul, oboseala sau izolarea socială. Aceste calități de vulnerabilitate a persoanei nu sunt de natură să o excludă de la interogatoriu, dar pot duce la creșterea sugestibilității și presupun folosirea unor tehnici speciale de chestionare.

declarațiile: pentru a evita contaminarea afirmațiilor suspectului, investigatorii nu ar trebui să utilizeze la începutul ascultării întrebării semi-deschise sau să arate fotografii de la locul faptei înainte să obțină o mărturisire.

opțiunile: unii critici recunosc că tacticile utilizate de poliție creează o falsă impresie pentru suspecți, limitându-le abilitatea de a raționa și a de a se gândi la alte soluții. Anchetatorii cu experiență știu că mărturisirile depline încep cu recunoașteri parțiale; cei vinovați rareori spun totul și omit detalii care îi plasează într-o postură neplăcută

consecințele: investigatorii pot să sugereze că suspecții vor primi cea mai aspră pedeapsă posibilă, fără consimțământul de a se gândi la interpretarea propriilor acțiuni.

Această fază reprezintă cel mai tensionat moment al ascultării; pentru ca ea să fie un succes, va fi influențată de mai mulți factori, printre care: modul în care vor fi formulate întrebările, materialul probator existent în cauză și conduita persoanei ascultate.

Se recomandă ca întrebările:

să fie scurte, precise și concrete, în sensul de a face referire la o anumită împrejurare sau problemă ce necesită lămurire;

să fie formulate clar și concis, fără a avea două înțelesuri;

să fie formulate astfel încât fiecare dintre ele să reprezinte o noutate pentru suspect sau inculpat;

formulate astfel încât să nu trădeze importanța răspunsurilor pentru cauză;

intercalarea întrebărilor esențiale printre cele de importanță minoră.

Literatura de specialitate clasifică întrebările adresate de anchetator în următoarele categorii:

după caracterul lor general: întrebări de control, de precizie, de completare sau ajutătoare.

după specificul problemelor urmărite de anchetator: întrebări cu caracter general, întrebări problemă,

întrebări de detaliu sau întrebări temă.

Întrebările cu caracter general (sau deschise) – : se referă la faptele sau împrejurările cauzei, privite în totalitatea lor; oferă celui ascultat posibilitatea să declare tot ce știe în legătură cu faptele pentru care este învinuit. Aceste întrebări pot să înceapă cu formule de tipul: “ce cunoașteți în legătură cu…?ˮ; “ne puteți spune cum s-a întâmplat…?ˮ; “descrieți cum a avut loc…?ˮ; “ne puteți vorbi despre…?ˮ. Prin această modalitate cel interogat va fi determinat să relateze o versiune a evenimentelor, în loc ca doar să fie de acord cu unele afirmații expuse de anchetator; se va preveni și oferirea persoanei ascultate unor informații importante în legătură cu fapta care ar putea compromite ascultarea sau chiar întreaga anchetă.

Întrebările problemă (sau directe)– caracterul lor este mai puțin general și sunt folosite pentru lămurirea concretă a unor aspecte ale faptei, de exemplu: “cum ați intrat în posesia armei?ˮ, “cum ați imobilizat victima?ˮ, “cum ați intrat în casă?ˮ. Rolul acestora va fi de a clarifica unele probleme ce se ivesc în cadrul cercetării; formularea lor va fi făcută astfel încât să restrângă răspunsurile posibile ce vor fi date.

Întrebările temă au caracter de generalitate, oferă posibilitatea suspectului sau inculpatului să declare tot ce are de arătat în legătură cu fapta pentru care este învinuit .

Întrebările de detaliu (sau închise) – scopul pentru care sunt folosite îl reprezintă obținerea unor detalii cu privire la împrejurările în care s-a săvârșit fapta sau pentru a fi verificate explicațiile suspectului sau inculpatului, spre exemplu: “a mai fost cineva cu tine?ˮ; “ce oră era atunci când…?ˮ; “unde ai mers după ce ai…?ˮ; “cu cine ai vorbit înainte de a…?ˮ. Utilizând aceste întrebări, anchetatorul va urmări să-i demonstreze celui ascultat netemeinicia susținerilor sale, să-l determine să renunțe la negarea faptelor săvârșite și să expună anumite aspecte pe care le-a neglijat cu sau fără intenție.

Această categorie de întrebări se subclasifică în: întrebări de control, ajutătoare sau de precizie; iar pentru a se verifica veridicitatea informațiilor declarate, după fiecare răspuns vor putea fi adresate întrebări de control. Uneori se pot întâlni situații când suspectul sau inculpatul de bună credință suferă de o lacună de memorie, care poate fi înlăturată cu ajutorul întrebărilor de detaliu ajutătoare, ce au rolul de a reactiva memoria; întrebările de precizie ajută la stabilirea exactității celor declarate.

Întrebările de detaliu dau rezultate bune, mai ales atunci când sunt utilizate în cazul recidiviștilor, care au o anumită experiență infracțională și își pregătesc declarațiile cu atenție, dar vor comite unele erori și vor avea deficiențe în logica răspunsurilor; prin punerea acestor întrebări, anchetatorul va putea exploata la maxim greșelile făcute de cel ascultat.

Există și o altă clasificare a tipurilor de întrebări în: directe, auxiliare, neutre, repetate, de control și prestabilite. Cele neutre se pot utiliza pentru distragerea persoanei ascultate, în special atunci când ea minte, fiind inserate printre celelalte și adresate la momentul potrivit.

Întrebările puse nu trebuie să fie sugestive, deoarece pot să influențeze în mod negativ demersul ascultării; în cazul acestora suspectul sau inculpatul nu răspunde sau doar confirmă spusele celui ce l-a întrebat, astfel încât nu se va putea stabili nimic concret pe baza conținutului faptelor. O întrebare sugestivă de tipul “Nu-i așa că ați lovit victima de trei ori cu pumnul în zona abdominală?ˮ; va trebui înlocuită cu următoarea: “Unde și cu ce ați lovit victima?ˮ.

Întrebările sugestive ar putea fi înlocuite și cu cele alternative, care vor fi adresate atunci când se urmărește verificarea sincerității suspectului sau inculpatului; spre exemplu dacă suspectul sau inculpatul va răspunde la o întrebare cu două răspunsuri contradictorii, i se va adresa o întrebare alternativă lămuritoare de tipul: “ați intrat sau nu în casă?ˮ.

Cele de detaliu, alături de rolul de a preciza și lămuri faptele, vor activa procesul asociativ al memoriei, astfel încât subliniind anumite aspecte, suspectul sau inculpatul va putea să-și amintească cât mai bine faptele ce vor servi la acuzarea sau la apărarea sa.

În cazul suspecților sau inculpaților sinceri, ale căror declarații conțin erori, scăpări sau neconcordanțe; întrebările folosite de anchetator vor fi preponderent de completare, verificare sau referință, scopul adresării lor fiind întregirea declarației obținute în etapa relatării libere.

Anchetatorul va ordona întrebările într-o succesiune cronologică sau psihologică, în funcție de temperamentul și poziția din timpul anchetei a persoanei interogate; urmând ca toate aspectele importante ale cauzei să fie clarificate.

Tipul întrebărilor utilizate va depinde și de poziția adoptată de suspect sau inculpat față de învinuirea ce i se aduce :recunoaște fapta, nu recunoaște, recunoaște parțial sau refuză să facă declarații. Pe parcursul unei audieri, nimic nu-l oprește pe subiect să recurgă pe rând la toate aceste atitudini fără a fi sancționat, întrucât până la pronunțarea unei hotărâri el beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Răspunsurile suspectului sau inculpatului nu pot fi luate în considerare atunci când acesta se află în stare de ebrietate sau este sub influența substanțelor narcotice.

2.3.1 Caracteristicile interogatoriului judiciar

Confruntarea pe plan psihologic dintre anchetator și infractor se concretizează prin contextul unor contacte și relații interpersonale cu caracter special. Astfel, interogatoriul poate fi definit ca fiind un contact interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, ce are loc între reprezentatul organului de stat și persoana bănuită, pentru a culege date și informații despre o faptă infracțională în scopul prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, identificării făptuitorilor și stabilirea modului în care aceștia vor răspunde.

Interogatoriul se poate caracteriza și prin:

Opozabilitatea intereselor: anchetatorul este ținut să respecte anumite standarde profesionale în aflarea adevărului și descoperirea modului de comitere a faptei sub toate aspectele; în timp ce pe infractor îl interesează reducerea gradului de responsabilitate în cauză, pentru a-și apăra libertatea sa.

Inegalitatea statutului: suspectul sau inculpatul se află în postura celui care a comis infracțiunea și nu a respectat legea, urmând să suporte toate consecințele faptei pentru care este ascultat, în cazul în care va fi confirmată vinovăția. Organul judiciar se află în această situație pe o poziție opusă, fiind investit de autoritatea de stat cu împuternicirea necesară tragerii la răspunderea penală a celui ce a comis infracțiunea; va putea să îl supună unui control permanent pe cel ascultat și să observe semnele de emotivitate, atitudinea, comportamentul, astfel încât să poată determina momentele potrivite în care va folosi procedeele tactice de ascultare.

Organul judiciar poate să uzeze și de așa numitul factor surpriză, atunci când deține date ce sunt verificate, folosind caracterul surprinzător al acestora pentru a slăbi apărarea adversă. Confruntarea se poate duce și în condiții inegale pentru organul judiciar care uzează doar de mijloace legale, în timp ce suspectul sau inculpatul poate utiliza chiar și mijloace ilegale, fără să fie sancționat în mod expres.

Putem concretiza că activitatea de interogare este una complexă, reprezentând o luptă purtată de anchetator contra infractorului folosindu-se de arme psihologice.

Tensiunea comportamentului expresiv în cadrul interogatoriului suspectul sau inculpatul are o atitudine voluntară, comportamentul lui fiind unul controlat, în funcție de situația reală din cauză, prevăzând și urmările faptei sale. În timpul ascultării sunt anumite elemente ce pot fi susceptibile unei observări psihologice: trăsăturile de comportament specifice ce apar atunci când persoana intră în încăperea în care va avea loc ascultarea; expresiile emoționale ce pot fi urmărite în mod liber sau în modul involuntar când se încearcă ascunderea lor; procesul de gândire al infractorului, atunci când faptele sunt expuse mai mult sau mai puțin logic, cu sau fără contradicții în ce privește relatarea faptelor; comportamentul față de anchetator în urma lucrurilor puse la dispoziția făptuitorului.

Demersul neuniform, contradictoriu conform practicii judiciare, infractorii mărturisesc câte puțin din fapta ce au comis-o, iar în cele din urmă dacă anchetatorul va folosi mijloacele potrivite, vor ajunge să mărturisească total; în această situație avem de-a face cu o atitudine lineară a suspectului sau inculpatului.

Deseori, persoana ascultată recunoaște anumite aspecte ale faptei, urmând ca apoi să recurgă la negarea totală a altor părți, pentru ca în final să se obțină o mărturisire incompletă în majoritatea cazurilor. În această situație o importanță crucială o are și poziția tactică a infractorului față de anchetator; în sensul în care dacă acesta îl consideră pe organul judiciar ca fiind inferior lui, va declara cât mai puțin, își va păstra poziția și nu va recunoaște decât în fața unor probe incriminatoare. În schimb, atunci când anchetatorul își manifestă poziția de control, de superioritate, alta va fi și atitudinea infractorului, care nu va mai opune o rezistență mărită la ascultare.

Intimitatea, stresul și riscul – Pentru a se crea o atmosferă de intimitate, în camera de interogare trebuie limitat accesul altor persoane, trebuie izolate fonic, menținută o luminozitate și un anumit confort. Mărturisirea va fi obținută doar odată cu câștigarea încrederii persoanei ascultate, cu încercarea din partea anchetatorului a unui sentiment de empatie, de înțelegere a stării și a sentimentelor prin care trece cel ascultat.

2.3.2 Crearea unui cadru adecvat desfășurării interogatoriului judiciar

Camera în care se va desfășura ascultarea trebuie amenajată astfel încât să dispună de condiții minime de confort (ex: birou, scaune, lumină, căldură) –d.vessel conducting succesful interrogations, care să-i asigure suspectului sau inculpatului posibilitatea de a răspunde la toate întrebările ce i se adresează și îi va oferi anchetatorului posibilitatea de a surprinde toate răspunsurile, reacțiile verbale și nonverbale ale celui ascultat. Atunci când anchetatorul nu are la dispoziție un cadru adecvat pentru a desfășura audierea, se recomandă ca această activitate să se desfășoare altă dată sau într-un alt loc; de multe ori existând o singură șansă pentru realizarea unui interogatoriu cu rezultatele dorite.

În momentul în care cel care urmează să fie ascultat va lua contact pentru prima dată cu camera de anchetă, aceasta va trebui să-i inspire seriozitatea, dar și oficialitatea activității la care va participa. Starea în care se va prezenta încăperea va trebui să fie una curată, aerisită și ordonată. Un birou plin de dosare, cu hârtii împrăștiate prin toate părțile pot să-i lase impresia celui ascultat că îi va fi ușor să ascundă adevărul, că anchetatorul va fi la fel de dezordonat și atunci când îi va adresa întrebările.

În practică s-a demonstrat că este necesară și luarea unor măsuri de prevenție de tipul așezării suspecților sau inculpaților la o distanță mai mare față de ușă și ferestre, precum și așezarea între aceștia și fereastră a unui obstacol care să-i împiedice să-și ducă până la capăt intențiile de fugă sau de automutilare. Vor fi înlăturate toate obiectele ascuțite, înțepătoare și dure din perimetrul locului unde va sta cel ascultat, pentru a preîntâmpina folosirea acestor obiecte la atacarea anchetatorului sau la distrugerea unor materiale de probă ce pot compromite ancheta.

Starea de nervozitate, iritarea, semnele de oboseală sau aspectul exterior neglijent al anchetatorului vor avea consecințe negative asupra desfășurării ascultării; infractorul va avea impresia că este superior și va câștiga teren în lupta din planul psihologic.

În locul unde are loc ascultarea nu trebuie să aibă acces și alte persoane, deoarece ele vor împiedica crearea momentului potrivit pentru a-l determina pe suspect sau inculpat să recunoască fapta.

În cazul în care organul judiciar se află în posesia unor informații despre anumite activități anterioare săvârșirii infracțiunii (spre exemplu întâlniri cu anumite persoane concrete într-un loc exact, o deplasare într-un alt oraș, un eveniment la care a participat făptuitorul), este important să le folosească prin reactivarea lor; utilizând întrebări care pentru un necunoscător par a fi puse la întâmplare. Rolul acestor întrebări îl reprezintă introducerea în discuții, dar și inducerea în mintea persoanei că organul judiciar deține informații de natură a-i dovedi vinovăția.

Organul judiciar are un avantaj de poziție, determinat de cunoașterea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea și fiind învestit cu autoritatea de stat pentru tragerea la răspunderea penală a celui care a încălcat legea . Situat de cealaltă parte a baricadei, suspectul sau inculpatul poate adopta o poziție rezervată sau una de rezistență, iar pe anchetator îl privește ca pe un adversar ce “îl va sancționa la prima greșeală făcutăˮ.

Evitarea aducerii în discuție a aspectelor privind infracțiunea săvârșită, dar și a celor privind activitatea infracțională anterioară, va produce în psihicul celui ascultat efecte favorabile, deoarece de multe ori acesta se așteaptă să fie tratat într-un mod dur. În același timp, această atitudine îl poate deruta, afecta concentrarea și-i poate atenua starea de tensiune agresivă suspectului sau inculpatului. Eșecul creării unei atmosfere de calm, va avea ca efect o stare de încordare și neîncredere între cele două părți participante la ascultare.

Folosirea unor date biografice (ex: activități anterioare săvârșirii infracțiunii, proiecte desfășurate în viața socială) îl vor deconecta pe suspect sau inculpat și-i vor crea sentimentul că este remarcat în societate; aceste informații au și rolul de a-l face să creadă că organul judiciar deține suficiente date pentru a-i demonstra vinovăția.

Stabilirea unui contact psihologic cu suspectul sau inculpatul se poate dovedi dificilă datorită poziției procesuale de implicare în cauză, dar și a abordării frontale, lipsită de tact, pe tema antecedentelor penale sau aspectelor legate de fapta comisă ori aroganței anchetatorului. Persoana ascultată va putea să vorbească într-un mediu relaxat, iar organul judiciar va avea posibilitatea să cunoască mai bine personalitatea celui din fața sa.

La crearea unui contact psihologic favorabil, va ajuta: poziția destinsă a anchetatorului la primirea suspectului sau inculpatului în cabinetul de anchetă; cât și atenuarea poziției de interese dintre cei doi parteneri, folosind flatarea ca element psihologic pentru a-l determina pe cel ascultat să colaboreze; dar și manifestarea interesului față de declarația suspectului sau inculpatului, chiar dacă faptele relatate sunt cunoscute din alte surse; cât și invitarea unor persoane apropiate celor ascultați.

Cu privire la discuțiile ce au loc între anchetator și cel ascultat, în tactica americană se vorbește despre construirea unei relații de comunicare între cei doi participanți, astfel încât anchetatorul să se poată transpune în locul celui anchetat și să poată privi audierea din punctul de vedere al acestuia.

Într-o lucrare realizată de doi agenți FBI, este pusă în discuție o sistematizare a etapelor pe care anchetatorul le parcurge atunci când încearcă să îl determine pe suspect sau inculpat să colaboreze și să mărturisească; cele trei etape sunt: raționalizarea, proiecția și minimizarea, întregul procedeu numindu-se RPM-un interogatoriului. Această strategie se bazează pe premisa de a-i oferi celui ascultat o modalitate potrivită prin care să-și recunoască fapta. Raționalizarea presupune oferirea celui ascultat unor explicații plauzibile pentru acțiunile sale, organul judiciar oferindu-i anumite justificări emoționale pentru fapta săvârșită. Proiecția este de fapt transferarea vinovăției din punct de vedere moral asupra altei persoane, în timp ce minimizarea presupune reducerea rolului ce l-a avut la comiterea faptei sau reducerea gravității faptei, ajutând și la satisfacția psihologică a infractorului.

Folosind cu atenție cuvinte precum “greșeală” și “accident”, ce au rolul de a minimiza gravitatea situației, anchetatorul poate scădea gradul de rezistență la persuasiune al subiectului. Din contră, atunci când sunt utilizate cuvinte cu o încărcătură emoțională ridicată, precum “furt”, “viol” sau “crimă”, suspecții sau inculpații se vor concentra mai mult asupra consecințelor faptei săvârșite, acest lucru fiind în defavoarea celui care efectuează ascultarea.

Succesul acestei strategii va fi mai mare, dacă vor fi utilizate anumite cuvinte-cheie (“cuvinte magice”) de tipul: “înțeleg cum ai putut să”; “accidente de tipul acesta se pot întâmpla”; “doar tu poți să spui partea ta de poveste”. La final, după ce vor fi parcurse aceste etape, vor fi expuse motivele care-l vor convinge pe suspect sau inculpat să mărturisească (ex: obținerea unui tratament psihologic, eliberarea psihică). Înțelegând aspectele din viața făptuitorului, motivațiile și presiunile la care a fost supus, anchetatorul poate să îi ofere acestuia diferite soluții.

Odată ce organul judiciar își formează “cuvintele magice” și motivele care ar face o persoană să mărturisească, el trebuie să se asigure că acest stil corespunde cu această abordare empatică.

Suspecții nu își dezvăluie cu ușurință secretele, dar prin utilizarea persuasiunii ei pot să recunoască implicarea în comiterea infracțiunilor ce necesită o multitudine de abilități și tehnici. Cu toate acestea, investigatorii ce pot să raționalizeze acțiunile infractorului, să îndrepte vina asupra altora, să minimizeze efectul faptelor sale și să vină în întâmpinarea lui cu motive puternice care să-l determine să spună adevărul; vor avea o șansă mai mare să obțină mărturisiri.

Putem concluziona că primul contact dintre suspect sau inculpat și anchetator este esențial pentru obținerea unor declarații sincere și complete, de el depinzând uneori succesul sau insuccesul întregii activități de cercetare.

Obiectivul unui interogatoriu trebuie să fie acumularea unor informații exacte și complete fără a contamina procesul ascultării. Într-un mod contrar, scenariile propuse de televiziune ilustrează cât de rapid poate contamina ascultarea un investigator. Contaminarea poate împiedica subiecții să expună în totalitate ceea ce știu și în consecință să ducă la crearea unui handicap pentru anchetatori în lupta lor pentru descoperirea adevărului. Concentrarea celui care conduce interogatorului va trebui focusată pe următoarele trei elemente: mediul în care are loc interviul, comportamentul acestuia și întrebările adresate.

Mediul unde interogatoriul are loc și numărul de anchetatori, pot influența negativ persoana ascultată; mai mult comportamentul nonverbal al interviatorului și felul neprofesional în care se adresează suspectului și îi pune întrebările, poate duce la aflarea unor informații incomplete sau inexacte.

Anchetatorul care își pregătește dinainte o strategie, are mai multe șanse de a obține o mărturisire care să corespundă realității, dar o pregătire intensivă este un lux pe care un organ judiciar ocupat de obicei nu și-o poate permite. Alegerea unui loc liniștit pentru desfășurarea interogatoriului, fără distracții și bariere psihice între investigator și subiect este crucială. Este recomandat ca un singur anchetator să fie prezent în cameră atunci când procedează la ascultarea unui suspect, principalul factor psihologic ce contribuie la succesul interogatoriului fiind intimitatea .

Pe parcursul fazei de adunare a informațiilor, anchetatorii ar trebui să-și aleagă cu atenție cuvintele, mai ales când vine vorba de adjective descriptive și verbe de mișcare; dar și să facă orice efort posibil pentru adresarea întrebărilor fără a crește tensiunea vocală sau să accentueze un cuvânt față de altul.

Întrebările semideschise încurajează persoana să ofere un răspuns larg și detaliat (ex. spune-mi ce s-a întâmplat); în timp ce întrebările închise, care sunt specifice și directe le asigură investigatorilor obținerea unor detalii de la subiect. (ex. cu cine erai?). Investigatorii ar trebui să se abțină de la folosirea unor cuvinte care ar putea îndrepta o persoană într-o anumită direcție.

Contaminarea interviului poate produce consecințe devastatoare atât pentru organele judiciare cât și pentru valorile sociale protejate.

2.3.3 Procedeele tactice folosite în ascultarea suspectului sau inculpatului

Alegerea procedeelor tactice depinde în principal de poziția pe care o adoptă suspectul sau inculpatul față de învinuirea ce i se aduce, cât și de încercările de disimulare a adevărului și de structura sa psihică.

În cazul recunoașterii și a declarațiilor sincere și complete, întrebările vor viza doar anumite precizări sau completări; în timp ce atunci când suspectul sau inculpatul refuză să dea declarații, anchetatorul va trebui ca prin procedeele tactice folosite să afle cauzele refuzului și să-l determine să renunțe la această poziție.

Situații dificile apar și în cazul declarațiilor mincinoase, incomplete și contradictorii, în cazul persistării în refuzul de a face declarații sau în revenirea cu elemente noi asupra declarațiilor anterioare; fiind necesară adoptarea unei tactici de ascultare cu caracter complex.

Mecanismele psihologice ale persoanei anchetate prezintă anumite caracteristici, pe care organul de anchetă trebuie să le cunoască, pentru a fi combătute încercările de a fi indus în eroare prin: simulare, disimulare, minciună sau prin folosirea unor metode prin care persoana consideră că poate scăpa de răspunderea penală. O tactică adecvată presupune și adaptarea regulilor generale la particularitățile fiecărei cauze, cât și la personalitatea celui ascultat și poziția sa față de învinuirea ce i se aduce; în literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe procedee tactice, printre care :

Ascultarea repetată folosită în special în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și mincinoase. Constă în ascultarea în mod repetat a suspectului sau inculpatului cu privire la aceleași fapte și împrejurări; are loc la anumite intervale de timp, astfel încât între declarații vor apărea anumite contraziceri și nepotriviri, cu toate că subiectul se va strădui să reproducă ce a relatat anterior. Detaliile nu pot fi puse la punct întotdeauna, oricâte pregătiri ar face cel ascultat; demonstrându-i-se netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut, la final el va trebui să explice aceste contraziceri, erori, inconsecvențe care nu au suport logic și să recunoască adevărul. Această tactică presupune folosirea exclusivă a întrebărilor de detaliu, practica demonstrând că la un moment dat acestea vor deveni insuportabile pentru unii dintre suspecți, ceea ce îi va determina la renunțarea la poziția lor nesinceră și la adoptarea unei atitudini de bună-credință în prezentarea declarației.

Ascultarea încrucișată, presupune o tactică ce constă în interogarea suspectului sau inculpatului de două sau mai multe persoane în același timp, pentru a destrăma sistemul de apărare al celui anchetat, care se situează pe poziția de negare totală a faptei săvârșite. Întrebările vor fi adresate alternativ de fiecare anchetator într-un ritm alert și susținut, astfel încât persoana ascultată să nu poată să-și pregătească răspunsuri mincinoase. Pentru o eficiență crescută a acestui procedeu tactic, se recomandă ca cei doi anchetatori să fie poziționați astfel: frontal și lateral stânga sau dreapta; astfel încât să nu se afle în câmpul vizual al suspectului sau inculpatului. Totodată acest procedeu poate contribui la derutarea persoanelor ce au o structură psihică slabă, la încurcarea și la inhibarea celui anchetat. Uneori și anchetatorii se pot încurca reciproc, dacă nu s-au pregătit temeinic și nu au aprofundat datele existente în dosar.

Ascultarea sistematică este folosită atât în cazul suspectului sau inculpatului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească întreaga problematică a cauzei, cât și în cazul când acesta este nesincer, pentru a-l determina să dea explicații logice, cronologice, succesive cu privire la toate aspectele ce fac obiectul învinuirii. Acest procedeu tactic presupune ca prin intermediul întrebărilor, suspectului sau inculpatului i se va solicita să clarifice în mod sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea sau alte referitoare la persoanele participante și modul în care a acționat fiecare.

Tactica întâlnirilor surpriză sau tactica întâlnirilor neașteptate, este folosită în cazul pluralității de infractori și este eficientă atunci când se recurge la ea în momentele psihice tensionate. Vor fi adresate anumite întrebări special alese suspectului sau inculpatului, imediat după ce acesta a văzut că unul dintre complici a fost condus într-o cameră alăturată.

Folosirea probelor de vinovăție reprezintă o strategie de anchetă aplicată în cazul suspectului sau inculpatului nesincer, care se folosește de toate abilitățile sale sau de oportunitățile ce i le oferă în mod involuntar anchetatorul pentru a denatura adevărul și a îngreuna cercetările, pentru a se sustrage de la răspunderea penală. Caracteristic acestui tip de infractor îi este faptul că el va recunoaște faptele ce i se aduc spre învinuire doar atunci când este convins de temeinicia probelor care îl incriminează.

Pentru ca acest procedeu să dea rezultatele așteptate, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

anchetatorul să aprofundeze studierea materialelor existente la dosar, pentru a cunoaște toate probele, precum și legătura dintre acestea și fapta ilicită;

fiecărei probe urmează a i se stabili valoarea judiciară, dar și momentul psihologic favorabil utilizării, cât și ordinea în care vor fi dezvăluite probele;

formularea întrebărilor ce vor fi puse în cadrul prezentării probelor;

experiența și cumpătarea anchetatorului vor face diferența între eșecul și succesul acestui procedeu.

Orice eroare a anchetatorului poate compromite toate eforturile întreprinse pentru determinarea suspectului sau inculpatului să facă declarații adevărate și complete; astfel chibzuința și experiența investigatorului sunt primordiale în atingerea scopului propus.

Folosirea probelor de vinovăție se poate face în una dintre următoarele două variante: prezentarea frontală și prezentarea progresivă.

Cea dintâi variantă și anume prezentarea frontală constă în arătarea neașteptată, bruscă, încă de la începutul ascultării a celor mai incriminatoare probe ce dovedesc vinovăția suspectului și a inculpatului, cât și adresarea unor întrebări directe cu privire la fapta săvârșită. Regula fundamentală este că prezentarea frontală a probelor poate avea loc numai după ce s-a discutat în prealabil cu cel ascultat, pentru a stabili unde se situează față de probele ce vor fi prezentate; înainte se va efectua și o verificare exactă a tuturor informațiilor ce stau la baza învinuirii. Spre exemplu, pot fi prezentate frontal următoarele probe: rapoartele experților, declarația unui martor ocular, o declarație scrisă prin care suspectul sau inculpatul mărturisea fapta săvârșită. Procedeul acesta prezintă dezavantajul că uneori probele de vinovăție sunt puține sub aspectul calitativ și cantitativ.

A doua variantă și anume prezentarea progresivă a probelor de vinovăție constă în ascultarea suspectului sau inculpatului, care va fi precedată de prezentarea gradată a probelor ce susțin vinovăția. Se va începe prin înfățișarea probelor ce dovedesc într-o mai mică măsură vinovăția, continuându-se cu cele mai incriminatoare; astfel conturează un procedeu ascendent, în “vârful iceberguluiˮ situându-se cele mai concludente probe. De exemplu, această modalitate poate să înceapă cu lăsarea la vedere în camera de anchetă a unor obiecte ce au aparținut victimei, organul judiciar urmând să observe reacțiile ulterioare ale celui ascultat.

Tactica complexului de vinovăție poate să conducă cu ușurință la aflarea adevărului în cazul persoanelor mai sensibile, visătoare, care își exteriorizează mai ușor sentimentele. Acest procedeu se materializează prin adresarea alternativă a unor întrebări neutre (fără legătură cu cauza), cu întrebări ce prezintă în conținut cuvinte critice cu privire la fapta cercetată și rezultatele ei (de exemplu: numele victimei și al altor persoane afectate de infracțiunea comisă).

Obținerea unor declarații sincere din partea suspectului sau a inculpatului va depinde în primul rând de observarea atentă a reacțiilor acestuia la întrebările adresate. Acest tip de tactică se poate utiliza și în cazul altor persoane ce nu sunt la fel de sensibile; deoarece din punct de vedere psihologic culpabilitatea reprezintă o stare complexă, afectiv-intelectuală, trăită de cel dominat de sentimentul că a comis o greșeală, iar în conștiința individului este percepută la un nivel mai mult sau mai puțin intens; pentru încălcarea produsă persoana se așteaptă la o pedeapsă sau chiar se auto-pedepsește.

Ascultarea unui suspect sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii îi va permite anchetatorului să identifice “veriga slabăˮ cu care va începe ascultarea, solicitându-i acesteia să relateze despre activitatea celorlalți și creându-i impresia că persoana sa interesează mai puțin. Fiind concentrat în această parte, suspectul sau inculpatul poată să scoată la iveală activitatea săvârșită de ceilalți complici sau din contră, poate fi foarte interesat de ce au declarat aceștia, comportament specific înțelegerilor anterioare intervenite între participanții la o infracțiune.

Esențial la acest procedeu tactic este faptul că suspectul va face în principal declarații referitoare la alții și în secundar cu privire la persoana sa. Confruntându-se informațiile obținute din declarațiile participanților, organul judiciar își va putea forma o părere o cu privire la sinceritatea celor implicați în acea cauză.

Ascultarea cu privire la justificarea timpului critic. Acest procedeu se utilizează în special în cazul suspecților sau inculpaților ce refuză colaborarea cu anchetatorul, care se împotrivesc ascultării sau dau declarații contradictorii. Timpul critic reprezintă: perioada anterioară activității ilicite, cea cuprinsă pe durata acesteia și cea imediată finalizării rezoluției infracționale.

Foarte importante sunt explicațiile pe care cel ascultat le oferă cu privire la modul în care și-a petrecut timpul în perioada corespunzătoare săvârșirii infracțiunii, aceste aspecte fiind verificate pe zile, ore, minute, locuri și persoanele cu care subiectul a interacționat. Folosindu-se de rezultatele obținute în urma verificărilor și de starea psihică a suspectului sau inculpatului, anchetatorul îl va putea determina să recunoască faptele în urma unei noi ascultări. Foarte important este că prin folosirea acestui procedeu se pot extinde cercetările asupra altor infracțiuni și persoane.

Interogatoriul psihanalitic reprezintă o variantă ce va înlocui în viitor actualul interogatoriu judiciar clasic. Reprezentând un joc al inteligenței ce este purtat cu mijloace psihologice, interogatoriul psihanalitic respectă demnitatea umană și prezumția de nevinovăție, fiind mai mult o discuție asupra evenimentului judiciar. Se va urmări identificarea comportamentului duplicitar, caracteristic unei persoane ce adoptă două atitudini și joacă în mod concomitent două roluri, afișând sentimente și gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat.

Practica judiciară a demonstrat că în timpul interogatoriului persoana suspectă suportă un dezechilibru psihic ce este provocat de acumularea excesivă de energie determinată de conflictele inter-psihice ale duplicității; acest dezechilibru va determina persoana să comită acte sau gesturi greșite. Celui interogat îi vor scăpa pe parcursul ascultării, date și nume pe care în mod conștient se străduiește să le ascundă, dar pe care nu se poate stăpâni să le spună. Pentru ca acest procedeu tactic să fie eficient, este necesară crearea unei atmosfere de intimitate caracteristică obținerii unei confesiuni.

Ascultarea suspectului sau inculpatului minor se diferențiază față de ascultarea majorului aflat în aceeași calitate procesuală prin următoarele aspecte:

psihologia minorilor este influențată de modelele parentale care deseori intră în conflict cu legea, de situația în care se află, datorată învățăturii prin imitație;

experiența redusă de viață face dificilă aprofundarea faptelor și evenimentelor pe care le percepe, iar uneori imposibilă obținerea și redarea aspectelor esențiale din acea cauză;

sugestibilitatea, teama de autorități și curajul rău înțeles, influențează într-o măsură considerabilă procesele psihice ale percepției, memorării și redării informațiilor recepționate vizual și auditiv;

educația deficitară, bazată pe violență și criminalitate îl transformă pe minor într-un partener redutabil în interogatoriul judiciar, blocat pe nerecunoaștere.

Din studierea dosarului cauzei, anchetatorul va trebui să afle natura faptei săvârșite, existența participației, a circumstanțelor agravante, a rolului minorului – a participat nemijlocit, a asigurat paza celor care operau sau a beneficiat de produsul infracțiunii.

Cunoașterea minorului reprezintă problema centrală a investigatorului, de felul în care o realizează depinzând și soarta interogatoriului. Trăsăturile de personalitate și psihologia minorului se stabilesc prin activități directe (ex: ascultarea altor suspecți sau inculpați, efectuarea unor percheziții) sau indirecte (cercetări efectuate la domiciliu sau la unitatea de învățământ unde este înscris), precum și prin intermediul anchetei sociale. Toate aceste activități vor reliefa starea psihică, motivația activității ilicite și persoanele în care minorul are încredere, domiciliul sau reședința acestuia, programul de învățământ, înclinațiile abilitățile sau hobby-urile.

La întocmirea planului de ascultare se va ține cont de gradul de dezvoltare psiho-intelectuală a infractorului minor. Asistarea minorului la interogatoriu este obligatorie, apărătorul putând fi ales sau din oficiu. Organul judiciar va invita și unul dintre părinți, tutorele sau reprezentantul autorității tutelare, dar și persoana în care suspectul minor are încredere.

Discuțiile purtate cu minorul vor fi într-un limbaj accesibil acestuia, iar tendințele de fabulare și exagerare vor fi înlăturate prin comportarea calmă, atentă și apropiată a organului de urmărire penală. Întrebările de detaliu vor fi folosite pentru a-l determina pe minor să explice și să argumenteze activitățile desfășurate în realizarea rezoluției infracționale; se va evita folosirea întrebărilor capcană și a celor sugestive, având în vedere gradul de sugestibilitate ridicat al minorilor, spre deosebire de adulți.

În concluzie, fiind expuse toate procedeele tactice de ascultare a suspectului sau a inculpatului, consider că ascultarea un anumit grad de dificultate și complexitate, organele judiciare având de-a face în activitatea practică cu situații diverse. Nu este obligatorie folosirea unui anumit procedeu sau a altuia, putându-se apela la mai multe procedee chiar în cadrul ascultării unei singure persoane.

Uneori pot apărea contradicții între declarațiile suspectului sau inculpatului și materialul cauzei; dosarului, vor decide ordinea și momentul prezentării acestor probe.

În cazul în care este utilizat un alibi, persoanei i se va solicita explicarea unor detalii în legătură cu informațiile din relatările libere; iar în cazul unor neconcordanțe vor fi cerute explicații suplimentare. Se vor organiza ascultări repetate, pentru a verifica și completa declarațiile relatate la prima ascultare.

Stările emoționale

Prezența unei stări de emoție, poate să constituie un element de natură a dezvălui contradicția dintre ce s-a afirmat și ce s-a petrecut în realitate, dar totodată poate să pună mari probleme tacticii anchetei. Pe de o parte, este normal ca persoanele ce sunt chemate în fața organelor judiciare să manifeste o stare de emoție ce poate fi de o anumită intensitate, corespunzătoare structurii psihice, dar mai ales poziției în care se află: suspect, inculpat, martor, parte vătămată etc. Pe de altă parte, în cazul suspectului sau inculpatului, tensiunea psihică a acestora este de obicei de o intensitate mai mare, decât în cazul celorlalte persoane; dar persoanele ce sunt obișnuite cu ancheta, recidiviștii sau profesioniștii pot să prezinte o stare emoțională mai redusă în aparență care le poate pune probleme magistraților fără experiență .

Stărilor emoționale, ce reflectă tensiunea psihică, le sunt specifice anumite comportamente, precum: un ritm al respirației accelerat și dereglat; senzația de uscare a buzelor și a gurii; creșterea presiunii sanguine; accelerarea bătăilor inimii; contractarea mușchilor scheletici; schimbarea mimicii și a pantomimicii sau modificarea timpului de reacție, ce se manifestă prin întârzierea răspunsului la întrebările ce conțin elemente cheie cu privire la fapta comisă.

Caracteristice momentului interogatoriului sunt și simularea sau disimularea, ce se manifestă verbal sub forma minciunii, la care suspecții sau inculpații apelează deseori, în una din formele: refuzul de a vorbi sau recunoaște faptele ce aduc în vedere; invocarea imposibilității de a-și aduce aminte; prezentarea unor alibiuri pregătite dinainte sau inventate pe loc; recunoașterea unor fapte minore, în scopul de a le ascunde pe cele mai grave; simularea nebuniei sau a incapacității unor organe de simț; încercările de sinucidere sau de automutilare.

2.3.4 Ancheta judiciară

Ancheta judiciară reprezintă cercetarea efectuată în mod sistematic de un organ de stat, având drept scop adunarea, prelucrarea și verificarea dovezilor cu privire la o faptă ilegală, pentru a lămuri modul în care s-a produs fapta și a putea stabili care va fi răspunderea făptuitorilor. Există două etape ale anchetei judiciare: urmărirea penală realizată de ofițerii de poliție și de procurori și cercetarea judecătorească ce este de competența judecătorilor.

În cadrul anchetei judiciare va avea loc un contact direct între părțile implicate, și anume: statul, reprezentat prin organele competente să soluționeze cauza și făptuitor.

Raportul juridic procesual penal ce ia naștere între cele două părți, va duce și la nașterea unei confruntări pe plan psihologic între anchetatorul ce are datoria de a stabili adevărul și cel care a încălcat legea, care încearcă prin diverse mijloace să scape de răspunderea penală.

Analizând din perspectiva psihologică ancheta judiciară, putem să o caracterizăm ca fiind o relație interpersonală între două persoane cu interese diametral opuse: anchetatorul care urmărește aflarea adevărului și anchetatul, care deseori acționează în sensul tăinuirii, prezentării denaturate a faptelor, și a limitării rezultatului pe care l-ar putea avea ancheta.

La o primă vedere, anchetatorul apare ca fiind pe o poziție dominantă față de suspect sau inculpat, dar el trebuie să facă față unor inconveniente, să lămurească anumite împrejurări pe calea duelului psihologic. Pentru a câștiga duelul psihologic, este obligatoriu ca anchetatorul să cunoască anumite mijloace de psihologie judiciară ce reprezintă baza în aplicarea regulilor de tactică a ascultării suspectului sau a inculpatului.

În cadrul relației ce se formează între anchetator și anchetat, elementul de legătură în constituie convorbirea, care în această situație reprezintă un proces complex, un conflict, o stare tensionată, în care una dintre părți are sarcina de a obține informații de natură sa ducă la aflarea adevărului, în timp ce cealaltă se străduiește să ascundă sau să denatureze anumite date.

Organele de urmărire și cercetare penală se află într-o confruntare continuă cu persoanele considerate drept autori ai faptei. Confruntarea are loc în planul psihologic, generează o tensiune asemănătoare cu cea a unei partide șah. Lupta psihologică are loc pe mai multe planuri, având mai multe situații în care anchetatorul este personajul principal în descoperirea adevărului.

Analizând din perspectiva experienței practice, se pot analiza patru planuri situaționale în care are loc confruntarea dintre anchetator și anchetat:

1. planul situațional deschis, în această situație datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute de ambele părți. Un aspect delicat îl poate reprezenta situația în care făptuitorul cunoaște toate datele și informațiile ce se află în posesia anchetatorului, le poate nega dacă crede că nu există probe destule împotriva sa pentru a fi condamnat. O altă problemă o reprezintă recunoașterea facilă a faptei pentru care este cercetat, pentru ascunderea altora mai grave. Anchetatorul trebuie să analizeze cu atenție situația în cazul în care infractorul a recunoscut cu ușurință fapta.

2. planul situațional orb, în cazul acesta datele și probele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute doar de anchetator. Anchetatorul trebuie să procedeze la o ascultare lentă, să fie atent la detalii, să administreze probele pe rând în ordinea importanței lor și să urmărească ce reacție va avea anchetatul la prezentarea fiecărei probe.

3. planul situațional ascuns reprezintă situația în care doar persoana interogată cunoaște date cu privire la săvârșirea infracțiunii. Remarcăm aceste situații în cauzele cu autori necunoscuți, infracțiuni grave comise cu premeditare, când autorii și-au șters urmele, au distrus sau ascuns corpurile delicte, și-au creat alibiuri sau i-au determinat pe martori să păstreze tăcerea. Utilizarea investigării comportamentului simulat prin tehnica poligrafului a dus la demascarea autorilor prin identificarea memoriilor cu privire la faptă ce sunt structurate în conștientul infractorului.

4. planul situațional necunoscut reprezintă situația în care datele despre comiterea infracțiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator, nici de infractor. Dialogul dintre anchetator și infractor nu are temei legal, dar prin această convorbire se pot lămuri prin analiza comportamentului dacă persoana ce este bănuită a avut sau nu o implicare în fapta cercetată.

2.3.5 Contactul interpersonal din biroul de anchetă judiciară

Relația interpersonală dintre anchetator și anchetat scoate la iveală trăirea emoțională ce o creează organul judiciar; astfel încât o atitudine oficială, politicoasă, profesională, rezervată va crea un conținut neclar emoțional pentru cel anchetat.

Anchetatorul va analiza comportamentul expresiv și mai ales mimica persoanei ascultate ca fiind o realitate evidentă și o totalitate de trăsături și caracteristici ce evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești a căror interpretare este necesară. În această situație, anchetatorul va trebui să manifeste atenție asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, respectiv asupra proceselor funcționale dinamice ce suferă o deformare emoțională și sunt deghizate sau simulate pentru mascarea stărilor sufletești reale ce au loc în timpul ascultării.

Este lesne de înțeles că există infractori ce pot simula stăpânirea de sine, calmul, stări de suferință, atitudini de revoltă sau protest, în special în scopul de a-l impresiona pe anchetator. Aceste stări de prefăcătorie sunt clare în cazul unei atitudini ferme a anchetatorului, iar pentru a fi eliminate trebuie create și exploatate anumite momente psihologice în cadrul ascultării.

Manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent în stare de dependență a sistemului neurovegetativ, astfel încât nu pot fi mascate sau provocate în mod voit. În doctrină s-au stabilit câteva manifestări ce pot fi considerate relevante: înroșirea feței, creșterea volumului vaselor sanguine, tremurul vocii, frământatul mâinilor, pauzele între răspunsuri sau evitarea privirii anchetatorului.

Disconfortul psihic al persoanei, reliefat prin tremurul vocii și al mâinilor, culegerea unor scame imaginare, mototolirea pălăriei sau pauzele sunt în măsură să ofere anchetatorului informații asupra conduitei celui ascultat. Cu toate acestea, interpretarea corectă a acestor semnale poate suferi datorită slăbiciunii emoționale, care este considerată un indiciu al vinovăției, iar învinuitul este considerat a avea un comportament simulat.

Analiza psihocomportamentală va trebui să identifice motivele ce provoacă starea emoțională, ce sunt corelate cu stabilitatea psihică a infractorului, cu trecutul său infracțional și cu starea generală. Discuțiile introductive, cu privire la situația familială, profesională, starea de sănătate vor produce o deschidere a relației interpersonale, necesară pentru procedarea la chestionarea în legătură cu învinuirea ce este adusă persoanei. Se recomandă și crearea unei stări de siguranță și încredere reciprocă, un dialog deschis.

Persoanele instabile emoțional vor reacționa în mod diferit, resimțind o stare de temere naturală față de învinuirea ce i se aduce (chiar în situațiile în care nu sunt vinovate), alături de un blocaj afectiv față de interlocutor. Ridicarea tonului sau anumite gesturi de nervozitate ale anchetatorului trădează lipsa de profesionalism și pot să ducă la o decădere progresivă în gândirea și stările sufletești ale persoanei emotive. Orice relatare a persoanei labile emoțional va fi considerată cu multă precauție, mai ales cu privire la afirmațiile ce îi sunt defavorabile.

În cazul în care suspectul este și autorul faptei, discuțiile introductive nu vor fi atât de utile. Analizându-se activitatea mimicii și a gesturilor acestuia; prin aducerea în discuție a problemei ridicate de împrejurările săvârșirii faptei, vor ieși în evidență atât negările clasice (ex: nu știu, nu îmi aduc aminte), precum și simptomele specifice de evitare a privirii, pauzele înainte de a da un răspuns, spasm gotic, tremurul mâinii, transpirație; toate aceste simptome fiind generate de suspiciunile ce le are anchetatul ce generează tulburări psihocomportamentale.

Persoana care nu a comis fapta are capacitatea psihică de a se degaja de situația de suspect, nefiind legată cu nimic de cauza în care este ascultată, astfel încât își va putea dirija lejer preocupările și atenția către problema introductivă ce îi atrage atenția. Cu privire la învinuirea ce i se aduce, el va argumenta natural, dezinvolt, dezinhibat și va participa, întrucât nu există aspecte care să-i producă teamă

Suspectul care a săvârșit infracțiunea nu posedă calitățile pentru a se concentra pe probleme colaterale, nu își poate muta atenția la alte gânduri; creierul său exercitând o forță de respingere deosebită asupra altor aspecte ce se aduc în discuție. Centrii de excitație nervoasă îi polarizează întreaga personalitate integral asupra faptei săvârșite și a urmărilor ce decurg din aceasta. Când se află în fața organului judiciar, suspectul se va strădui să iasă din rolul în care a intrat; dar anchetatorul cu experiență va fi cel care va interpreta prefăcătoria, starea de disconfort psihic, teama și suspiciunea din atitudinea suspectului nesincer. Persoana se va concentra și se va gândi la ce urmează după discuțiile introductive, fiind preocupată de aspectele critice ale faptei în funcție de care și-a construit alibiul .

Întrebările directe cu privire la aspectele critice ale faptei adresate suspecților, pot determina anumite manifestări psihocomportamentale și expresii caracteristice. Câteva exemple de întrebări: susțineți că nu ați săvârșit fapta, pe cine bănuiți?; credeți că autorul faptei va fi descoperit?; ce pedeapsă considerați că ar merita făptuitorul pentru fapta sa? etc.

Persoana care nu a săvârșit fapta va manifesta un comportament natural și degajat, o atitudine sinceră și deschisă, va participa în mod real la ascultare, nu va folosi răspunsuri pregătite și își va expune părerea cu privire la faptă folosind argumente. Își va exprima convingerea că “autorul nu poate scăpa de puterea legii, adevărul va triumfa; cu privire la pedeapsă va opta pentru o sancțiune îndreptată spre maxim.

Total diferită va fi comportarea suspectului care a comis infracțiunea, va ezita, se va simți jenat și încurcat. Explicația constă în efectul paralizant-inhibitoriu , starea de uimire pe care o creează tipul de întrebări de mai sus, care îl pun într-o situație neplăcută pe suspect – de a fi tras la răspunderea penală pentru a se înfăptui justiția. Cel întrebat va oferi răspunsuri vagi cu privire la identificarea făptuitorului, iar în privința pedepsei ce va fi aplicată va declara că nu se pricepe.

2.3.6 Comportamentul nonverbal și detectarea minciunii

În vederea descoperirii persoanelor mincinoase se folosesc modele de scris, analiza stresului din voce sau testul poligraf; însă aceste metode vor genera rezultate ce pot fi puse la îndoială, niciuna dintre practici nu garantează o eficiență de sută la sută.

Atunci când observă și interpretează comportamentul nonverbal, anchetatorul trebuie să țină cont de faptul că nu există nici un semnal care să reprezinte un indiciu clar al minciunii. Prin intermediul corpului uman, va fi expus ceea ce gândește, simte sau intenționează individul; semnalele nonverbale vor fi interpretate pentru a se obține o imagine de ansamblu în urma studierii și observării lor .

Pentru a fi obținute rezultatele dorite în detectarea minciunii, anchetatorul trebuie să fie conștient de impactul său asupra acțiunilor celui suspectat sau inculpat și că felul în care se va comporta va influența reacțiile celui ascultat. Felul în care pune întrebările (tonul acuzator), în care stă (distanță apropiată), în care privește (suspicios), vor menține nivelul de confort sau îl vor scădea. Cel mai important lucru pentru detectarea mincinoșilor îl reprezintă modul în care anchetatorul îi analizează și îi chestionează pentru a detecta minciunile; colectarea a cât mai multor informații nonverbale, astfel încât cu cât cu sunt prezente mai multe date, cu atât de mult cresc șansele de a sesiza momentul când persoana ascultată nu e sinceră.

Atitudinea anchetatorului trebuie să fie cât mai calmă, neutră, lipsită de suspiciuni, fără privi acuzatoare, va evita să-l considere un mincinos; în schimb un procedeu foarte bun îl reprezintă întrebările adresate cu scopul de a afla cât mai multe detalii despre situație, care vor ajuta la deosebirea adevărului de minciună.

Când se încearcă observarea disconfortului ca fiind un indicator potențial al minciunii, cel mai bun spațiu este cel în care nu există obiecte (ex: mese, scaune) între anchetator și persoana ascultată; deoarece astfel de obstacole vor ascunde o mare parte din părțile corpului ce necesită observare (aprox. 80%). Mincinoșii folosesc obstacole sau obiecte (ex: pahare, cărți, suporturi de creioane) pentru a ridica o barieră între ei și anchetator, dorind să detașeze, să se distanțeze, astfel încât au ceva de ascuns . Este recomandat ca anchetatorul să stea în picioare pentru a obține mai multe informații nonverbale.

Semnale tipice de disconfort mai sunt: frecarea frunții lângă regiunea tâmplelor, contracția mușchilor feței, mângâierea sau atingerea gâtului, gestul de a-și da ochii peste cap, încordarea fălcilor, freamătul orificiilor nazale, îngustarea ochilor, tremurul gurii sau strângerea buzelor. Expresiile faciale care durează prea mult sau se prelungesc nu sunt normale, comportamentele artificiale vor influența opinia anchetatorului.

Evitarea privirii în ochi, nu trebuie interpretată ca un semnal clar de minciună, poate fi și un semn de frustrare ce poate duce la manifestări agresive. Pentru anchetatorul ce dorește să stabilească un contact cu suspectul sau inculpatul, va fi recomandat să evite privirile, gesturile sau vorbele ce ar prezenta starea de frustrare în care se găsește el.

Discuțiile incomode pot genera și o stare de transpirație abundentă sau respirație întețită. Tremuratul mâinilor, al degetelor, buzelor pot indica atât disconfortul cât și minciuna; în timp ce vocea unei persoane care este nesinceră se schimbă brusc, fiind de o intensitate mai slabă.

Sunt utile pentru detectarea minciunii și domeniile comportamentelor nonverbale precum accentuarea și concordanța. Accentuarea constă în faptul că oamenii însoțesc în majoritatea cazurilor ceea ce spun prin gesturi cu diverse părți ale corpului (spre exemplu: sprâncenele, capul, mâinile) pentru a scoate în evidență un lucru ce îl consideră foarte important, profund sau care le trezește o stare emoțională intensă. Remarcarea acestei accentuări este foarte importantă, întrucât există o manifestare universală atunci când oamenii sunt sinceri.

Mincinoșii, în majoritatea cazurilor nu accentuează prin gesturi ceea ce declară; ei se folosesc de partea rațională a creierului pentru a decide ce să spună și cum să înșele, dar foarte rar vor pune accent pe felul în care vor prezenta minciuna, ei nu sunt conștienți de modul în care intervine accentuarea sau sublinierea cuvintelor; când încearcă să își construiască un răspuns, accentuarea prin gesturi pare forțată sau este întârziată.

Accentuarea se poate face atât verbal prin intermediul vocii (intensitatea sau tonul) sau prin repetiție; cât și nonverbal cu ajutorul mișcărilor mâinilor, aplecarea pieptului în față, arcuirea sprâncenelor, mărirea ochilor sau prin atingerea unor lucruri.

Oamenii mincinoși slăbesc semnificația cuvintelor rostite sau își manifestă lipsa de angajament față de propriul discurs ascunzându-se în spatele mâinilor sau printr-o mimică limitată; afișează o postură reflexivă, își duc degetele la bărbie sau își ating obrajii ca și cum s-ar mai gândi la ceea ce vor spune; au nevoie de mai mult timp pentru a evalua ceea ce spun și felul în care va fi receptată informația.

Concordanța reprezintă un domeniu de studiu foarte important pentru a identifica o stare de confort în relațiile interpersonale; fiind foarte utilă și în detectarea minciunii în timpul unei audieri. Rolul anchetatorului este și de a identifica dacă există o concordanță între limbajul verbal și nonverbal al corpului suspectului sau inculpatului, respectiv între circumstanțele momentului și afirmațiile subiectului sau între evenimente și emoții. Spre exemplu, o persoană care oferă un răspuns afirmativ la o întrebare, ar trebui să-l susțină imediat cu mișcarea capului și nu cu întârziere; astfel va apărea o lipsă de concordanță atunci când cineva va afirma “ nu eu am făcut-oˮ, în timp ce va înclina ușor în sens afirmativ. Realizând greșeala ce au făcut-o și care i-ar putea da de gol, cei ascultați își modifică mișcările capului încercând să repare ce au stricat.

Un alt concept important îl reprezintă gestionarea modului în care suspectul este perceput de către anchetator. Mincinoșii vor încerca într-un mod insistent sau chiar excesiv să pară plictisiți, relaxați sau vor ocupa cât mai mult spațiu în încercarea de a-și demonstra confortul.

O modalitate de a controla modul în care este privit, îl reprezintă și controlul din priviri efectuat de învinuit chiar în timpul când vorbește. Pe durata unei conversații obișnuite sau a unei relatări, privirea variază la partener cu intermitență; dar în momentele cruciale la argumentele cele mai importante, privirea va reveni la interlocutor pentru a verifica dacă a înțeles ori dacă este e acord sau nu cu cele relatate. Cercetările arată că mincinoșii înrăiți se implică de fapt în contacte vizuale mai mult decât majoritatea oamenilor.

Deosebit de important în cadrul relațiilor interpersonale este autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său expresiv; necesar pentru contracararea studierii anchetatorului de către suspect sau inculpat. În practică s-a dovedit că există o categorie de infractori extrem de intuitivi și vicleni ce sunt capabili să interpreteze cu abilitate comportamentul anchetatorului, astfel încât ei reușesc să își dea seama de impresiile ce le produc declarațiile sau pot să deducă ce informații și probe deține organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării.

2.3.7 Reguli tactice aplicabile în raporturile interpersonale de opozabilitate și confruntare

În primul rând, anchetatorul trebuie ca înainte de a vorbi să știe să observe și să asculte; astfel din primele clipe de contact cu suspectul sau inculpatul, acesta va trebui studiat la început în ansamblu, iar pe parcursul ascultării, vor fi urmărite mișcările incontrolabile și indiciile nonverbale în momentul în care este întrebat asupra problemei critice.

Într-un interogatoriu starea de nervozitate inițială este normală, dar pe măsură ce interogatoriul progresează cei implicați ar trebui să se calmeze. Un anchetator bun își va aloca întotdeauna timp pentru ca persoana interogată să devină mai relaxată, înainte de a trece la etapa punerii de întrebări sau de a atinge o temă delicată.

Anchetatorul va folosi o exprimare clară și un limbaj care să fie pe înțelesul suspectului sau inculpatului. Întrebările adresate subiectului nu vor fi puse una după alta într-un ritm alert, ci se va pune o întrebare și apoi se va aștepta pentru observarea reacțiilor. Celui interogat i se va acorda timp pentru a se gândi și a răspunde, lăsând și pauze între întrebări. Cu cât mai specifică va fi întrebarea adresată, cu atât va putea provoca semnale nonverbale mai precise și cu atât mai corecte vor fi evaluările ce le va face anchetatorul.

Este recomandată o atitudine deschisă față de suspect sau inculpat, deseori cel anchetat trebuie să fie încurajat prin diverse moduri: flatare (“eu știam că tu ești un băiat deșteptˮ), prin utilizarea unei formule de generalizare (“ toți facem greșeliˮ) sau de minimalizare și îndepărtare a pericolului (“vezi unde te duce anturajul, în alte împrejurări nu s-ar fi întâmplat asta ˮ).

Suspectul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare atenție, fiindcă de aici rezultă că este respectat de către anchetator, iar după ce își termină relatarea se pot identifica momentele psihologice create de întrebările de verificare a elementelor contradictorii sau neconcordante.

Atunci când cei interogați vorbesc mult, există tendința de a-i crede; în schimb când sunt mai rezervați se presupune că mint. Oamenii care oferă multe informații și detalii despre un eveniment sau o situație par că spun adevărul, dar există posibilitatea ca ei să creeze o diversiune prin care să-și acopere faptele sau să conducă discuția în direcția voită de ei. Adevărul iese la iveală prin verificarea faptelor afirmate de vorbitor; până când informația nu este verificată, este doar o relatare personală.

Stresul nu persistă pe durata întregii ascultări, ci vine și pleacă. O persoană ce are un sentiment de vinovăție, va manifesta două tipuri de comportament distincte atunci când i se adresează o întrebare incomodă: prima reacție va arăta stresul trăit la auzul întrebării, se va comporta inconștient prin diverse gesturi de distanțare (ex: retragerea picioarelor dinspre anchetator, înclinarea trupului în sens invers); următoarele reacții ale subiectului vor fi de calmare, de relaxare (ex: atingerea gâtului, mângâierea nasului).

Față de suspect sau inculpat se recomandă a se avea o atitudine echilibrată, calmă, răbdătoare; în majoritatea cazurilor timpul operează în defavoarea învinuitului sau inculpatului, starea tensională în care se află până la mărturisirea completă, insecuritatea o simte în privința viitorului îl va determina să comită greșeli . Manifestarea de către anchetator a unui gest de prietenie, oferirea unui sfat sau istorisirea unei întâmplări asemănătoare pot să conducă uneori, atunci când se creează un moment psihologic adecvat la o mărturisire completă.

Atunci când se constată existența unor contraziceri între declarațiile persoanelor audiate în aceeași cauză, organele judiciare vor proceda la confruntarea lor, dacă aceasta va fi necesară pentru lămurirea cauzei. Persoanele confruntate vor fi audiate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile pe care le-au dat anterior se contrazic. Există și posibilitatea încuviințării de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată ca persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări; toate întrebările și răspunsurile vor fi consemnate într-un proces verbal.

Capitolul 3 Fixarea declarațiilor

După ce interogatoriul va lua sfârșit, anchetatorul va avea misiunea de a verifica dacă s-au îndeplinit toate aspectele vizate la începutul ascultării, dacă a clarificat toate aspectele cauzei, a obținut tot ce se putea de la suspect sau inculpat și în cele din urmă va trece la consemnarea dispozițiilor relatate.

Privind din punct de vedere tactic, consemnarea cu exactitate a informațiilor declarate de către suspecți sau inculpați este foarte importantă, deoarece deseori există situații când aceștia fac declarații contradictorii sau recunosc anumite fapte pe care ulterior, după ce citesc declarația nu mai recunosc că le-ar fi făcut.

Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris; în declarație se vor nota și întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat; se precizează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.

În cazul în care va fi de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o va semna; dacă acesta va avea de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea vor fi indicate la finalul declarației, fiind precedate și de semnătura celui ce le-a realizat.

Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar va consemna acest lucru în declarația scrisă.

Declarația scrisă va fi semnată și de: organul de urmărire penală ce a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului; de judecătorul de drepturi și libertăți sau de președintele completului de judecată și de grefier; de avocatul suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, atunci când aceștia au fost prezenți și de un interpret în situațiile când declarația a fost luată printr-un interpret.

În vechiul cod penal, se prevedea că atunci când învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală (înainte de a-l asculta) îi va cere ca înainte să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce. Era așadar vorba de două declarații: prima declarație scrisă de învinuit/inculpat pe o coală de hârtie A4 și nu pe un formular tipizat, unde el își formulează singur depoziția, folosindu-se de propriul vocabular, însă referitor la învinuirea ce i se aduce. După consemnare, declarația este datată și vizată de organul de urmărire penală în fața căreia a fost făcută. Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate să scrie declarația sau refuză să o facă, se va întocmi un proces verbal în care să se prezinte motivele lipsei din dosar a depoziției.

Declarațiile ulterioare ale învinuitului/inculpatului erau consemnate în scris de organele de anchetă, la persoana I singular, pe un formular tipizat; se citeau de anchetator sau de persoanele interogate, care dacă nu erau de acord cu conținutul lor se consemna această mențiune și le semnau pe fiecare pagină.

Se preciza și că spațiile rămase libere se barează pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la o completare ulterioară. În consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului, organul de urmărire penală trebuie să respecte anumite reguli , referitoare la modul de redactare al declarațiilor: consemnarea trebuie să fie cât mai fidelă modului în care a fost expusă de cel ascultat, utilizându-se aceeași terminologie, fără reformulări sau sintetizări (excepție fac expresiile vulgare care vor fi cenzurate). Aceste reguli vor scoate în evidență și gradul de pregătire al persoanei audiate, viziunea sa asupra infracțiunii comise cât și sentimentele sale în legătură cu aceasta.

Este recomandată consemnarea fiecărei afirmații importante, mai ales în cadrul ascultărilor de lungă durată, în cazul recidiviștilor sau al suspecților și inculpaților de rea-credință.

Operațiunea de consemnare se va efectua astfel încât anchetatorul să nu-l perturbe pe cel ascultat în timpul redării declarațiilor și să nu-i distragă atenția de la ceea ce declară.

Există mai multe moduri prin care se poate realiza fixarea declarațiilor, dintre care le remarcăm pe cele mai importante și anume: procesul verbal de ascultare și fonograma, respectiv videograma.

Procesul verbal de ascultare

Fiind un mijloc de probă, acesta trebuie să cuprindă declarațiile făcute de persoana audiată, având o anumită formă.

Procesul verbal al audierii primare prezintă trei părți: introducerea, partea descriptivă și încheierea.

În partea introductivă, vor fi redate data și ora la care a avut loc ascultarea, locul unde s-a desfășurat, numele și prenumele organului judiciar, datele de identificare ale celui ascultat și ale persoanelor care îl asistă, dar și cauza penală în care se iau declarațiile. Se va preciza dacă declarațiile sunt fixate și prin alte mijloace, precizându-se caracteristicile acestora.

Partea descriptivă redă întregul proces de ascultare. Va avea loc o consemnare sumară a discuțiilor prealabile, iar relatările libere în mod detaliat, folosindu-se cuvintele persoanei ascultate, redându-se amănunțit întrebările și răspunsurile. Vor fi notate și intervențiile organului judiciar în ascultare, dar și ale altor persoane participante, adăugându-se și cererea de probe noi ce vor fi administrate.

În cazul ascultărilor repetate, partea descriptivă va cuprinde și referiri la declarațiile anterioare, explicații suplimentare asupra unor părți sau detalii; iar atunci când au loc sub forma confruntării, partea descriptivă cuprinde două coloane, una pentru fiecare persoană confruntată; are loc sub forma unor întrebări și răspunsuri.

Procesul verbal care cuprinde mai multe pagini, va fi semnat pe fiecare pagină de persoana ascultată.

Încheierea procesului verbal cuprinde ora terminării ascultării și mențiunea că este cunoscut în întregime de către cel care semnează (persoana ascultată) și semnat de organul judiciar și de celelalte persoane participante.

3.2 Fonograma și videograma

Sunt un mijloc tehnic prin care se fixează declarațiile, la care se recurge tot mai des, în situațiile când se urmărește reținerea întregului răspuns sau a întregii declarații cu cuvintele și expresiile pe care le utilizează persoana ce face relatarea. Din punct de vedere practic, această fixare a declarațiilor pe suport tehnic înregistrează toate discuțiile ce sunt purtate în timpul ascultării.

Fixarea declarațiilor pe bandă de magnetofon are și o importanță psihologică, întrucât permite analizarea modulațiilor vocii, a pauzelor și șovăielilor persoanei, dar și a condițiilor în care a avut loc ascultarea. Totodată acest mijloc ar putea prezenta și inconvenientul influențării negative a declarațiilor, în sensul în care persoana ascultată ce cunoaște că este înregistrată, se va gândi asupra modului în care prezintă declarațiile, fiind atentă asupra construcției frazelor, toate acestea ducând la o denaturare a adevărului.

Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința persoanei ascultate că se folosește această metodă de fixare a declarațiilor, la început înregistrându-se timpul și locul la care a avut loc ascultarea, datele personale ale persoanei ce este ascultată, numele și prenumele organului judiciar, date tehnice privind magnetofonul, banda utilizată sau numărul turațiilor. La finalul ascultării, se va proceda la redarea întregii bande, persoana în cauză arătând dacă cele înregistrate corespund ce a declarat.

3.2.1. Înregistrările audio

Aceste consemnări prezintă avantajul posibilității de a sesiza toate nuanțele din declarații și reacțiile persoanei, care altfel i-ar fi scăpat anchetatorului. Suspectul sau inculpatul va reveni mult mai greu asupra declarațiilor anterioare și cu atât mai puțin va putea să susțină că le-a dat în urma unor violențe, amenințări, promisiuni sau îndemnuri are organului judiciar.

Indiferent de tehnologia utilizată (ex: înregistrări magnetice, digitale, pe suport informatic), pentru a putea fi acceptate în procesul judiciar, înregistrările de sunet trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să poată fi realizate rapid și simplu, pentru a putea fi utile în continuarea cu operativitate a cercetărilor; aparatele să poată fi utilizate de un personal a cărui specializare să nu fie costisitoare;

să fie obiective și să reprezinte cât mai fidel realitatea; iar eventualele distorsiuni sau pierderi să nu afecteze utilitatea lor în cadrul procesului judiciar;

înregistrările de sunet trebuie să suporte o procedură de certificare; modul de lucru să permită o protecție împotriva falsificării.

Suspectului sau inculpatului i se va aduce la cunoștință că declarația sa va fi înregistrată. La începutul înregistrării vor fi indicate data și locul unde are loc, numele și calitatea anchetatorului. Pauzele făcute în timpul audierii vor fi menționate înainte și după reluarea înregistrării, începându-se cu ultimele cuvinte rostite de cel ascultat înainte de pauză; aceste mențiuni vor fi făcute și în cazul apariției unei defecțiuni tehnice.

După ce înregistrarea ia sfârșit va fi redată în întregime, suspectul sau inculpatul fiind întrebat dacă imprimarea s-a efectuat în modul corect; înregistrându-se atât întrebarea și răspunsul, cât și mențiuni cu privire la: ora la care s-a terminat ascultarea, aparatura folosită (magnetofon, reportofon, casetofon), viteza de înregistrare sau tipul de microfon utilizat.

Suportul material pe care s-a înregistrat declarația (caseta, CD-ul, DVD-ul, stick-ul) va fi ambalat și sigilat, va purta semnătura organului judiciar care a luat declarația, a suspectului sau inculpatului, precum și a celorlalte persoane a căror prezență este obligatorie la audiere.

3.2.2 Înregistrări audiovideo

În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace audio sau audiovideo; iar atunci când înregistrarea nu este posibilă se va consemna acest lucru în declarațiile ce le face persoana ascultată, indicându-se și motivul pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

În practică, lucrurile stau diferit, anchetatorii notează cu conștiinciozitate ceea ce declară suspectul sau inculpatul, dar scrierea după dictare are numeroase neajunsuri: se tinde spre reformulare, nu se imortalizează inflexiunea vocii și nu se redă cu exactitate tot ce s-a spus; informația este trecută prin filtrul personal și ierarhizată în funcție de importanță. Înregistrarea audio nu este o pretenție neîntemeiată, ci o necesitate, mai ales în faza incipientă a procesului penal.

Avantajul înregistrării audierilor este că în primul rând elimină notele personale ale organului judiciar, păstrând nealterată declarația persoanei în cauză.  Din punctul de vedere al celui care consemnează declarația, există o tendință de a schimba termenii folosiți de cel care declară, de a aranja în ordine logică declarația sau de a reformula frazele.

De asemenea, consemnarea nu este totală, fiind omise elemente care nu par importante, detalii pe care în mod natural cel care relatează le introduce și care la momentul audierii par lipsite de relevanță.

Această rezumare a declarației este păgubitoare pentru toți participanții la procesul penal; omisiunea fără rea-credință a unor detalii poate conduce la imposibilitatea probării acțiunii de premeditare, la alterarea elementelor ce dovedesc periculozitatea inculpatului. Mai mult, prin modificarea stilistică și logică a declarației se poate schimba succesiunea evenimentelor așa cum este ea relatată de către inculpat.

Un alt benficiu este că posibilitatea schimbării declarației și invocării constrângerii este diminuată drastic. În momentul în care audierea este păstrată pe suport audiovideo, orice modificare în declarații poate fi lesne probată prin comparare, putând fi evaluată credibilitatea celui audiat și descurajând schimbarea de atitudine. Această modificare în stilul de a audia poate fi benefică în faza de judecată, deoarece permite o evaluare mai bună de către judecător a contextului luării declarației, cu reale beneficii în momentul în care martorul nu mai poate fi audiat și se dă citire declarațiilor din faza de urmărire penală.

Elementul psihologic are aici un rol essential, deoarece cunoașterea de către cel audiat a faptului că declarația sa este înregistrată va determina o evaluare internă mai judicioasă a ceea ce spune și va fi un impediment în revenirea asupra declarațiilor.

Probarea exercitării dreptului la apărare, a intervențiilor apărătorului și a respectării regulilor de procedură de către autorități este mai facilă în cazul în care există o audiere înregistrată. Suportul audio garantează o implicare activă a apărătorului, o mai mare atenție din partea procurorului în ceea ce privește obligațiile procedurale și elimină discuțiile cu privire la aducerea la cunoștință a învinuirii, prezența avocatului sau semnarea declarației.

3.3 Verificarea declarațiilor suspectului sau inculpatului

Reprezintă o activitate foarte importantă și în același timp necesară, deoarece se controlează veridicitatea celor relatate de suspect sau inculpat și se poate cunoaște poziția pe care se situează acesta în cadrul cercetării: a fost sincer sau de rea-credință.

Procedând la verificarea declarațiilor, anchetatorul va avea avantajul de a cunoaște poziția pe care se situează cel ascultat și va putea utiliza procedeele tactice potrivite astfel încât să-l determine să facă declarații conforme cu realitatea.

Controlul declarațiilor se poate realiza prin compararea conținutului acestora cu datele și probele verificate, cu alte declarații existente în cauză ale celorlalți participanți sau suspecți ori inculpați, care au fost administrate înainte de a se proceda la ascultare. Deseori se întâlnesc situații când asemenea probe sau date lipsesc sau sunt insuficiente, pentru a se putea aprecia dacă declarațiile corespund adevărului; astfel pe parcursul întregii ascultări, organul de urmărire penală va avea misiunea de a insista asupra tuturor detaliilor și de a solicita cât mai multe precizări, astfel încât să obțină amănuntele necesare verificării asidue a acestor declarații.

Urmările neverificării declarațiilor sunt timpul grave, începând cu: efectuarea unor cercetări incomplete, restituirea cauzei pentru completarea sau refacerea cercetărilor și culminând cu rețineri sau arestări ilegale; achitări sau grave erori judiciare.

Activitatea de verificare a declarațiilor suspectului sau inculpatului se desfășoară pe întregul parcurs al cercetării, atunci când se efectuează anumite activități de urmărire penală, precum: percheziții domiciliare, ridicări de obiecte sau înscrisuri, audieri de martori, confruntări, dispunerea unor expertize, reconstituiri. Atunci când în urma verificărilor efectuate, declarațiile suspectului sau inculpatului nu sunt verificate, organul judiciar va proceda la ascultarea din nou a acestuia.

Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului este dată de modul în care conținutul acestora se coroborează cu alte probe existente în dosarul cauzei. Aprecierea conținutului declarațiilor se va face în mod obiectiv, fără idei preconcepute, întreaga activitate fiind dominată de prezumția de nevinovăție.

În situația în care din verificările efectuate rezultă că suspectul sau inculpatul este nesincer, organul judiciar îl va invita din nou la interogatoriu, explicându-i motivele pentru care procedează astfel, precum și consecințele posibile.

Capitolul 4 Procedee tactice folosite în ascultarea suspectului sau a inculpatului

4.1 Studierea dosarului cauzei

În această fază anchetatorul va avea ca și obiectiv stabilirea problemelor ce necesită lămurire în timpul interogatoriului judiciar; el va interpreta materialul ce îl are la dispoziție într-un mod profesionist, folosindu-se și de experiența sa anterioară în cauze asemănătoare.

În urma studierii materialului cauzei, se vor determina persoanele ce vor fi ascultate în calitate de suspect sau inculpat, ce fapte li se vor reține, în ce fel au contribuit la săvârșirea infracțiunii, dar și problemele ce trebuie lămurite prin ascultare. Din cele prezentate mai sus, rezultă că în urma studierii dosarului cauzei, se presupune că anchetatorul cunoaște date și informații referitoare la modul și împrejurările în care a fost comisă fapta, cât și la probele ce există în acel dosar; date cu privire la ceilalți participanți: martori și persoana vătămată.

Materialul probator este format din informațiile și probele obținute în urma desfășurării unor activități premergătoare: cercetarea la fața locului, declarațiile luate de la martori oculari sau victime, din efectuarea unor constatări tehnico-științifice sau expertize. După ce studiază acest material, anchetatorul va stabili ce date și vorbe vor fi folosite în timpul ascultării, cât și momentul, ordinea și modul în care vor fi folosite . În cursul urmăririi penale, organele de urmărire penală vor strânge și administra probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului și a inculpatului, din oficiu ori la cerere și se vor ține cont de eventualele circumstanțe atenuante sau agravante.

Anchetatorul are posibilitatea să studieze și literatură de specialitate, care îi oferi acces la resurse de documentare atât la aspectele teoretice, dar mai ales la cele cu privire la practica judiciară în materie. În unele cazuri, când suspectul sau inculpatul ascultat are legătură cu alte dosare, studiul se va extinde și asupra acestora din urmă.

După ce s-au studiat toate materialele existente în cauză, este recomandat să se procedeze la notarea problemelor ce trebuie clarificate, astfel încât planul de ascultare să poată fi întocmit mai ușor.

4.2 Cunoașterea suspectului și a inculpatului

Aflarea adevărului într-o cauză penală depinde într-o anumită măsură și de cunoștințele din domeniul psihologiei ale celui care efectuează urmărirea penală. Cunoașterea celor trei elemente psihologice ale personalității: temperamentul, caracterul și aptitudinile este necesară în primul rând pentru înțelegerea personalității persoanei ascultate. Întreaga activitate de ascultare poate fi privită ca o luptă în planul psihologic, în care anchetatorul are rolul de a stabili realitatea faptelor, în timp ce suspectul sau inculpatul va încerca deseori să-i îngreuneze misiunea, mascând sau diminuându-și participarea la săvârșirea faptei.

În funcție tipul de temperament caracteristic suspectului sau inculpatului (coleric, sanguin, flegmatic sau melancolic), anchetatorul va putea să aleagă procedeele tactice potrivite ascultării. Tipul sanguin este caracterizat atât de aspecte pozitive (optimism, sensibilitate, echilibru) cât și de aspecte negative (instabilitatea sentimentelor, influențabil); cel coleric are ca trăsătură dominantă intensitatea proceselor afective, dar în schimb prezintă și stări de agresivitate, excitabilitate și încăpățânare; tipul flegmatic este echilibrat, calm, bine dispus, dar pe de altă parte prezintă și reactivitate redusă, comoditate; în cele din urmă tipul melancolic este perseverent, serios, sensibil, dar manifestă și aspecte negative precum pesimism, neîncredere sau nesiguranță.

În urma analizării trăsăturilor pozitive sau negative de caracter, precum: sociabilitatea, sinceritatea, corectitudinea, individualismul, conștiinciozitatea, nesinceritatea, lenea, neglijența, îngâmfarea, aroganța, mândria etc., cel care conduce ascultarea va putea să își formeze o părere cu privire la personalitatea anchetat și în funcție de aceasta să procedeze la alegerea tacticii și metodei potrivite pentru obținerea unor declarații corespunzătoare adevărului. Analiza dosarului cauzei poate oferi informații și cu privire la aptitudinile făptuitorului, ce sunt relevante atât în modul în care a conceput și a executat infracțiunea, cât și ingeniozitatea cu care a încercat să ascundă urmele săvârșirii infracțiunii.

Organele de urmărire penală pot să obțină informații cu privire la personalitatea suspectului sau a inculpatului atât pe cale directă, cât și indirectă.

În ceea ce privește modalitatea directă, datele vor putea fi obținute prin: efectuarea percheziției, aplicarea sechestrului, reținerea sau arestarea și prin ascultarea subiectului. Prin utilizarea metodei percheziției, organul de urmărire penală va putea să observe comportamentul suspectului sau al inculpatului și să analizeze modul în care acesta va reacționa în cazul descoperirii bunurilor, înscrisurilor sau valorilor ce fac obiectul percheziției. Pe durata reținerii sau arestării trebuie analizată atitudinea subiectului față de membrii familiei sale, astfel un comportament îngrijorat sau afectuos ori în mod contrar, unul brutal sau indiferent; va prezenta indicii importante cu privire la personalitatea infractorului, ce vor putea fi folosite și pe parcursul urmăririi penale. Cea din urmă și cea mai importantă modalitate directă de cunoaștere a personalității suspectului sau inculpatului și anume ascultarea, reprezintă un bun prilej de studiu al comportamentului infractorului, prin intermediul observării ca mijloc de investigare psihologică fiind evidențiate anumite expresii emoționale, modul de gândire, reacțiile sau alte trăsături de comportament.

Cele mai importante activități indirecte prin care se pot obține date cu privire la temperamentul, aptitudinile și caracterul suspectului sau inculpatului sunt: investigațiile efectuate cu privire la persoana individului, actele premergătoare, cercetarea la fața locului, verificările făcute la cazierul judiciar, ascultarea martorilor sau studierea unor înscrisuri ce provin de la cel anchetat.

Alături de datele privind identitatea, starea civilă și materială a suspectului sau inculpatului, trebuiesc cunoscute și informații cu privire la: studiile, profesia, funcțiile ocupate de-a lungul timpului, domiciliile anterioare, starea sănătății, precum și comportamentul persoanei la locul de muncă sau în cadrul familiei. Informații prețioase pot fi colectate și de la vecini, prieteni, rude, colegi de serviciu.

Date importante se pot afla din antecedentele penale, din comportamentul persoanei după săvârșirea infracțiunii sau din poziția pe care o adoptat-o în cursul cercetărilor din alte cauze în care a fost implicat. Studiind unele înscrisuri ce provin de la suspect sau inculpat, precum: memorii, jurnale intime sau scrisori, se pot afla informații cu privire la personalitatea acestuia.

Toate informațiile obținute prin studierea personalității suspectului sau a inculpatului în urma ascultării, trebuie coroborate cu celelalte dovezi ale cauzei.

Caracterului dârz și tenace al suspectului sau inculpatului, rezistent la eforturi eforturi prelungite, i se va răspunde printr-o linie tactică energică (acționând în limitele legii), menită să pătrundă sistemul defensiv al acestuia.

4.3 Pregătirea ascultării

Ascultarea suspectului sau a inculpatului are ca și scop obținerea unor declarații complete, sincere și corespunzătoare realității cu privire la toate împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea. Astfel, pentru ca acest scop să poată fi îndeplinit, pregătirea ascultării este foarte importantă pe durata întregii anchete, fiind o activitate complexă și obligatorie.

Caracterul obligatoriu se rezumă la câteva activități stabilite de normele legale sau de procedeele de tactică criminalistică și înseamnă parcurgerea a mai multor etape. Anchetatorul și organele de cercetare penală nu au la dispoziție “șabloaneˮ pe care să le aplice uniform tuturor cauzelor, ci vor avea misiunea de adapta aceste etape la fiecare infracțiune cercetată.

În vederea pregătirii ascultării este necesară: crearea unui cadru adecvat desfășurării ascultării, stabilirea problemelor ce vor fi lămurite cu ocazia desfășurării acestui procedeu; foarte importantă este stabilirea unei tactici de ascultare și a materialului probator care va fi folosit pe parcursul ascultării. Pe lângă toate aceste aspecte, se va ține cont și de particularitățile fiecărui individ în parte, de modul în care a fost comisă infracțiunea, cât și de personalitatea și psihologia persoanei ascultate.

În cazul în care organele responsabile cu pregătirea ascultării nu se pregătesc suficient sau chiar deloc uneori, acest lucru se va vedea și în informațiile obținute în urma ascultării, care vor fi de slabă calitate, incomplete; fapt ce poate duce la tergiversarea urmăririi, nelămurirea tuturor problemelor cauzei și la repetarea ascultării.

4.4 Organizarea modului de desfășurare a ascultării

În funcție de informațiile inițiale pe care le deține, anchetatorul va stabili planul anchetei.

Din punct de vedere tactic, organizarea ascultării presupune:

1. stabilirea cu precizie a problemelor ce vor fi clarificate în urma ascultării și a datelor ce trebuie verificate

2. pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit în timpul ascultării (ex: mijloace materiale de probă, fotografii, înregistrări)

3. determinarea ordinii în care se va face ascultarea. Atunci când există mai mulți suspecți sau inculpați în cauză, la început vor fi ascultați cei care dețin mai multe date.

4. stabilirea modalității de citare, a datei și locului în care aceștia urmează să fie prezenți în vederea ascultării. La început, ordinea și modalitatea de citare va fi concepută astfel încât să se evite contactul între diverse persoane interesate în cauză (ex: atunci când există mai mulți suspecți, inculpați, martori, persoane vătămate).

Pentru o bună organizare a ascultării suspectului sau inculpatului, se vor respecta aceste reguli:

Stabilirea exactă a problemelor ce vor fi clarificate în urma ascultării, dar și a datelor ce necesită o verificare;

Pregătirea materialului probator ce va fi folosit în timpul ascultării; avem în vedere mijloacele materiale de probă, fotografii sau înregistrări.

Pe parcursul desfășurării ascultării, suspectul sau inculpatul (atunci când este vinovat de comiterea faptei) trebuie convins prin intermediul mijloacelor de probă de faptul că există dovezi necesare care să-i arate vinovăția. Probele ce urmează a fi prezentate vor fi alese cu multă atenție, astfel încât prezentarea acestora subiectului să nu ducă la compromiterea anchetei. Anchetatorul are posibilitatea să prezinte într-un moment crucial o probă, beneficiind astfel de “elementul surprizăˮ. Caută exemple.

În practică se ia decizia de a se prezenta materialul probator datorită atitudinii necooperante pe parcursul anchetei a suspectului sau inculpatului; atunci când acesta crede că nu sunt probe suficiente la dosarul cauzei sau consideră că nerecunoașterea faptei nu va antrena și răspunderea sa penală.

Atunci când se stabilește materialul probator ce va fi utilizat, se va determina și modul în care va fi utilizat luându-se în considerare și personalitatea suspectului sau a inculpatului. Regula este ca prezentarea mijloacelor de probă să se facă în funcție de importanța lor, pornind de la cele cu o importanță mai mică și terminând cu cele mai incriminatoare. Înainte de a fi aduse la cunoștința persoanei anchetate, probele trebuie verificare minuțios pentru a nu se prezenta informații false, neconcludente sau incerte .

Anchetatorul va avea și sarcina de a alege momentul în care va prezenta probele ce atestă vinovăția; astfel încât să fie unul prielnic, iar cel ascultat să se afle într-o stare psihică potrivită.

Stabilirea ordinii în care se face ascultarea: atunci când în aceeași cauză există mai mulți suspecți sau inculpați, la început vor fi ascultați cei care dețin mai multe informații; dacă sunt prezenți și martori, ascultarea acestora va avea prioritate.

Locul unde se va efectua ascultarea este de obicei sediul organului de urmărire penală sau al instanței de judecată, dar pot exista situații în care suspectul sau inculpatul se află în alte locuri (ex: este arestat în alt loc, este internat într-un spital sau azil de bătrâni).

Biroul de anchetă judiciară oferă anchetatorului avantajul de a controla mediul ambiant în care se va desfășura această luptă psihologică, este necesară crearea unei atmosfere sobre care să inspire solemnitate, fără elementele ce pot distrage atenția celui ascultat (ex: fotografii, tablouri, postere). Anchetatorul trebuie să prevină apariția unor incidente, astfel încât nu va lăsa la îndemână obiecte ce pot fi folosite sau aruncate asupra sa (ex: scrumiere, pahare, bibelouri). În locul unde va avea loc ascultarea nu trebuie să existe telefoane fixe sau mobile, iar dacă vor exista ele trebuie închise pe durata interogatoriului; accesul altor anchetatori va fi interzis sau limitat pentru crearea unui moment psihologic convenabil recunoașterii.

Stabilirea modalității de citare sau aducere, data, ora, locul în care făptuitorul urmează să se prezinte în vederea ascultării sau dispunerea măsurii aducerii în vederea ascultării. Persoana poate fi ascultată atât în stare de libertate când va fi chemat prin citare pentru a fi ascultat sau va fi adus, cât și în stare de arest preventiv, atunci când va fi adus la locul unde urmează să fie ascultat.

Momentul la care are loc citarea sau aducerea suspectului sau inculpatului prezintă o importanță deosebită atât din punct de vedere tactic, cât și organizatoric; va depinde de obiectul cauzei și de complexitatea ei. Practica judiciară a demonstrat că o citație înmânată în ziua sau în seara zilei anterioare datei fixate pentru ascultare, va produce mai bine efectele dorite (caută exemplu); atunci când într-o cauză sunt mai mulți suspecți sau inculpați ce trebuie ascultați, vor fi citați astfel încât să fie împiedicată posibilitatea ca aceștia să ia legătura unul cu altul înainte de a se prezenta la ascultare, astfel citarea se va putea face la ore diferite sau în camere separate.

În cazul în care suspectul sau inculpatul a fost citat legal și nu s-a prezentat la data fixată, el poate fi adus pe baza unui mandat de aducere. În practică au existat situații (caută exemplu) când suspectul sau inculpatul a fost adus pe baza unui mandat de aducere înainte de a fi chemat prin citație; această măsură se poate lua pentru prevenirea unor urmări negative, când organul judiciar deține informații privind intenția celui adus de a se sustrage de la urmărirea penală sau când încearcă să împiedice descoperirea adevărului prin influențarea martorilor, experților ori prin distrugerea sau alterarea materialului probator.

Uneori pot să intervină anumite situații când suspectul sau inculpatul se află în imposibilitatea de a se putea prezenta pentru a fi ascultat, astfel încât organul judiciar se va deplasa și îl va asculta la locul unde se află.

Asigurarea prezenței apărătorului, interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului.

Ascultarea minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani va fi făcută în prezența părinților, a reprezentantului autorității tutelare, a tutorelui, curatorului sau a persoanei sub îngrijirea căreia se află.

Dreptul la apărare este un drept fundamental garantat de Constituție, astfel în tot cursul procesului infractorul va avea dreptul de a fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu .

Pe de altă parte, art.89 din Noul Cod de Procedură Penală prevede că suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul sau mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Tot la acest articol este prevăzut și dreptul persoanei reținute sau arestate de a lua contact cu avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicărilor, fără a fi interceptată convorbirea dintre ei.

În sens larg, dreptul la apărare include totalitatea drepturilor și regulilor procedurale ce oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc și de a contesta învinuirile ce i se aduc pentru a-și demonstra nevinovăția; în timp ce în sens restrâns dreptul la apărare se referă doar la posibilitatea folosirii unui avocat în cursul procesului de către persoana ce dorește să exercite acest drept.

Există anumite situații în care asistența juridică a suspectului sau inculpatului este obligatorie : când suspectul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea; precum și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. În aceste cazuri, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unuia din oficiu.

4.5 Întocmirea planului de ascultare

Activitatea de pregătire a ascultării suspectului sau inculpatului are ca și finalitate elaborarea unui plan de ascultare ce va conține: problemele ce trebuie clarificate, ordinea în care vor fi abordate și materialul probator ce urmează să fie prezentat. Când se va întocmi planul se va ține cont de: natura infracțiunii, de poziția pe care se situează suspectul sau inculpatul până în acel moment, dar și de procedeul tactic de ascultare ales.

În toate cazurile penale există anumite probleme cu caracter general ce necesită lămurire cu ajutorul suspectului sau inculpatului : obținerea de date asupra faptelor ce i se rețin în sarcină; cunoașterea și verificarea probelor și argumentelor ce le prezintă în apărarea sa; dovedirea poziției sale nesincere, atunci când declarațiile date se contrazic cu faptele stabilite și dovedite; precum și descoperirea tuturor infracțiunilor comise de cel în cauză, dar și a participanților la săvârșirea lor.

Fiecare cauză prezintă și anumite particularități unice, determinate de: natura infracțiunii ce constituie obiectul său, de urmările acesteia, de metodele și mijloacele folosite la săvârșirea ei, de împrejurările în care a fost comisă, de numărul de participanți etc. Pentru aflarea adevărului trebuie lămurite toate problemele concrete referitoare la acea infracțiune. În cazul pluralității de infractori, organul judiciar va întocmi planul de ascultare pentru fiecare dintre ei în mod diferit, în funcție de psihologia fiecăruia, de modul în care a contribuit la săvârșirea infracțiunii, de antecedentele penale și de poziția adoptată în anchetă până în acel moment.

Respectând procedeele tactice, formularea întrebărilor de către anchetator se va face cu multă atenție, el va trebui să știe cum să întrebe, ce să întrebe și mai ales când să adreseze o anumită întrebare. Literatura de specialitate a stabilit anumite condiții ce trebuie să fie îndeplinite de întrebări: să fie formulate la nivelul de înțelegere al suspectului sau inculpatului, să fie clare, scurte, precise și să oblige la explicații, să surprindă persoana ascultată. Întrebările din planul de ascultare vor fi ordonate într-o ordine cronologică sau psihologică, ținându-se cont de temperamentul infractorului și de poziția lui din timpul anchetei.

Faptul că ascultarea are loc în mai multe etape (discuțiile prealabile, relatarea liberă și interogatoriul), determină întocmirea unui plan de ascultare pentru fiecare etapă. Se va ține cont de orice situație neprevăzută ce se poate ivi în timpul ascultării, pentru ca organul judiciar să nu fie luat prin surprindere. Este necesar ca planul de ascultare să aibă un caracter flexibil, astfel încât să poată fi adaptat în funcție de desfășurarea ascultării și de relatările subiectului; anchetatorul va pregăti și câteva întrebări de rezervă dacă este cazul, pe care le va folosi în funcție de reacțiile suspectului și inculpatului.

4.6 Metode de conduită și tipuri de anchetatori

Pe parcursul carierei sale anchetatorul își dezvoltă anumite calități foarte utile, precum: perspicacitatea, spiritul de observație, perseverența, spiritul de deducție și sintezele, dar și forța argumentării logice, al căror rezultat va determina formarea intuiției profesionale.

În urma contactului prelungit cu suspecții și inculpații, anchetatorul va dobândi și deprinderi sau obișnuințe ce sunt incompatibile cu reușita anchetei și cu personalitatea sa: mulțumirea de sine generată de experiența proprie, ruperea contactului cu elementele teoretice și de noutate din profesiune, bănuiala excesivă privind orice persoană anchetată, instalarea stereotipurilor, a automatismelor și a rutinei, tendința de a suspecta orice persoană de activități infracționale, dar și modul absent sau defectuos de a efectua uneori întrebările, cât și impertinența, aroganța sau chiar vulgaritatea în relațiile cu persoanele anchetate.

Manifestările prezentate mai sus pot să producă urmări nefavorabile asupra activității organului judiciar. În scopul înlăturării sau atenuării efectelor nedorite ale unor astfel de manifestări, anchetatorul își va supune în mod conștient unui control și examen critic capacitatea de percepție a faptelor, intuiția sa și aptitudinea de a formula versiuni verosimile .

Rezultatul pozitiv al ascultării se va concretiza cu aflarea adevărului în cauza respectivă, însă va depinde și dacă anchetatorii vor exersa și dobândi unele aptitudini precum: obișnuința de a privi interlocutorii pe tot parcursul ascultării, interpretarea corectă a comportamentului expresiv în raport cu întrebările adresate, obișnuința de a asigura anchetei liniștea și intimitatea necesară, deprinderea de a nu-și permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului sau alte accese de slăbiciune, dar și tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care a ajuns la concluzia că nu mai are rost să continue.

În urma studierii comportamentului anchetatorilor în relația dintre anchetator și anchetat, se disting mai multe clasificări ale anchetatorului:

Anchetatorul temperat: prezintă un comportament firesc, ascultă cu atenție și interes interlocutorul, este răbdător, calm și analitic. Va interveni într-un mod oportun și eficient, corespunzător situației pentru a lămuri aspectele esențiale anchetei.

Anchetatorul amabil: va manifesta o anumită transparență și curtoazie față de cel anchetat, nu va ezita să îl servească cu o țigară sau cu o cafea. Atmosfera degajată ce o creează îi va oferi posibilitatea de a-și studia mai bine interlocutorul, dar va exista și riscul de a dispărea echilibrul anchetei atunci când amabilitatea nu va fi constantă, cel anchetat să se închidă în interior, ceea ce poate duce chiar la compromiterea investigației.

Anchetatorul autoritar: este caracterizat printr-o atitudine rigidă, gravă, impunându-și la modul imperativ voința în fața celui ascultat. Se folosește mai mult de intimidarea celui anchetat, decât pe stimularea psihologică a acestuia pentru a-l determina să coopereze.

Anchetatorul vorbăreț: reprezintă tipul mereu complexat de necesitatea afirmării sau de a se descărca de o tensiune afectivă, debitul verbal fiind modalitatea prin care se poate elibera de aceste stări. Va interveni inoportun și lipsit de eficiență în relatările anchetatului, putând chiar să compromită ancheta.

Anchetatorul cabotin: utilizează în exces talentul său de actor prin care poate să provoace stări nepotrivite pentru ancheta judiciară ce vor duce la amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului; aceste situații pot să compromită ancheta judiciară.

Anchetatorul patern: are un comportament blând, uneori de slăbiciune, de inferioritate; ce poate fi speculat de infractorii recidiviști.

Anchetatorul de tip analitic: își construiește scenariul probabil al infracțiunii din multe detalii, oferindu-i fiecăruia o importanță deosebită, verificând amănunțit toate elementele componente. În acest caz ancheta va evolua lent și va presupune un efort consistent, dar există și avantajul evitării eventualelor erori.

Anchetatorul de tip sintetic: spre deosebire de cel analitic, acordă o importanță diferențiată informațiilor inițiale și își va construi scenariul pe informațiile ce le consideră relevante. De-a lungul anchetei va urmări validarea celei mai probabile soluții, ancheta se va desfășura mai rapid, dar vor trebui evitate unele posibile erori.

Anchetatorul de tip conservator: prezintă un tip mai rigid de gândire, el utilizează schemele mintale cu care a operat în trecut – cărora le subordonează într-un mod exagerat informațiile existente; el încearcă să integreze aceste informații în “șabloanele mintaleˮ elaborate.

Anchetatorul de tip creator: prezintă o atitudine creatoare, se folosește de schemele mintale anterioare ce reprezintă o parte din experiența sa profesională. El va elabora planul anchetei folosind atât asemănările cu alte cazuri, cât și elemente specifice cazului de față. Spre deosebire de anchetatorul de tip conservator, el va descifra mai rapid cazul aflat în cercetare și va clarifica unele situații ce la o primă vedere păreau a fi nerezolvabile.

În sistemele mai vechi de drept, exista și clasificarea de anchetator violent sau torționar. Sistemele moderne nu mai includ această clasificare, deoarece este greu de imaginat un astfel de organ al legii.

Bibliografie:

A.Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Ed.Gama,1996.

Codul de Procedură Penală al României.

Constituția României.

C.Pletea Criminalistica – elemente de anchetă penală, Ed.Little Star, București, 2004.

C-tin Aionițoaie, V.Bercheșan, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, 1992.

C-tin Aionițoaie, Tratat de Tactică Criminalistică, Ed. Carpați, București, 1993.

E.Stancu, Adrian Cristian Moise, Criminalistica, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

E.Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul juridic, București, 2008.

Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

G.Olteanu, C.Voicu, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Ed. AIT Laboratories, București, 2008.

I.Mircea, Criminalistică, Ed. Fundației Chemarea, Iași,1994.

I.Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

J.Navarro, M.Karlins, Secretele comunicării nonverbale, Ed.Meteor Press, București, 2008.

Marin Ruiu, Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Michael R. Napier, S.H.Adams, Ph.D, Criminal Confessions, FBI Law Enforcement Bulletin, 2002.

Michael R. Napier, Susan H. Adams, Magic Words to Obtain confessions, FBI Law Enforcement Bulletin, 1988.

Noul Cod de Procedură Penală al României.

T.Butoi, Interogatoriul – psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, București, 2004.

Vincent A. Sandoval, Strategie to avoid interview contamination, FBI Law Enforcement Bulletin, 2003.

Cuvânt de încheiere

Am ales această temă deoarece consider că este foarte important pentru orice anchetator să respecte anumite procedee și metode tactice atunci când ascultă un suspect sau inculpat. Foarte mult m-a intrigat lupa psihologică ce are loc între cele două părți participante.

Este important de reținut că cel care conduce audierea are la dispoziție mijloace limitate pentru a afla adevărul în cauză și va depinde foarte mult de iscusința și de modul în care le va gestiona pentru a obține o mărturisire, dar și de căutarea unor modalități de eficientizare a muncii

De multe ori în activitatea practică, ascultarea poate să ajute la acoperirea lacunelor rămase în urma administrării probelor.

Activitatea de procuror presupune multă responsabilitate, analiză a informațiilor existente la dosar și o bună deducție, precum și spirit de echipă.

Comportamentul cerut de profesia de magistrat trebuie să fie unul adecvat, modul în care reacționezi și interacționezi cu cetățenii trebuie să corespundă cu etica cerută de conduita magistratului din societate.

Activitatea realizată de organul judiciar în aflarea adevărului în cauză este una grea, dar și una extrem de importantă pentru societate. Procurorul trebuie să administreze probe atât pro, cât și contra suspectului sau inculpatului, respectând principul in dubio pro reo. Important este atât să nu trimiți un om nevinovat în judecată, dar și invers, să nu lași liber un om care este vinovat.

Indiferent că este vorba despre cazuri de omor sau de infracțiuni economice bine plănuite, procurorul trebuie să fie mai deștept decât inculpatul, mai isteț, mai bine pregătit.

Evoluția de-a lungul timpul a tacticii ascultării

suspectului și a inculpatului în Romania

De-a lungul timpului această temă a fost îndelung dezbătută, fiind foarte controversată și de o importanță covârșitoare.

Tehnicile de interogare au evoluat, la început fiind folosită tortura pentru a-i determina pe cei care au comis crime să recunoască săvârșirea lor.

În art.102 alin.(1). din NCPP al României se prevede că probele obținute prin tortură și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. Obținerea unor declarații din partea suspectului sau a inculpatului folosind mijloace de tortură fizică sau psihică va duce la înlăturarea acestora.

În prezent există numeroase organizații ce luptă pentru respectarea drepturilor omului și care militează împotriva folosirii torturii și a abuzurilor grave pentru obținerea unor depoziții.

Perioada cuprinsă între anii 1948-1964 a fost guvernată de preponderența unor metode degradante, inumane și de presiune folosite de anchetatorii Securității. Câteva dintre aceste procedee erau: folosirea bătăii și subalimentația prelungită și tortura în scopul obținerii unor declarații acuzatoare; falsificarea unor declarații date de către cei anchetați și folosirea unor scrisori plastografiate pentru a obține recunoașterea unor fapte; precum și redactarea unor declarații în lipsa celor anchetați sau consemnarea unor răspunsuri ireale pe care cei anchetați erau constrânși să le semneze.

Remarcant este faptul că în acea perioadă tortura nu era privită ca un tratament degradant aplicat persoanei, ci ca o atribuție de serviciu pe care ofițerii și subofițerii de serviciu o îndeplineau în mod normal. Printre metodele de tortură folosite, remarcăm: smulgerea părului de pe cap prin înfășurarea unei șuvițe pe deget; arsul cu țigara; găurirea mușchilor cu cuțitul și acoperirea cu sare; scoaterea dinților și măselelor cu pumnul sau bocancul; moartea prin înfometare; statul în picioare ore întregi; supunerea la șocuri electrice.

Metodele de anchetă din ziua de astăzi au ajuns la un nivel de tehnologie greu de imaginat în urmă cu 20 de ani, cu atât mai mult în urmă cu câteva sute de ani. În urmă cu câteva sute de ani, colectarea probelor se făcea cu mijloace rudimentare. Spre exemplu, în secolul al XIV-lea, vinovăția se stabilea de către divinitate, cei suspectați de comiterea unor infracțiuni erau arși în palmă și bandajați, iar dacă după trecerea unui anumit interval de timp rana se vindeca, suspectul era declarant nevinovat; dimpotrivă dacă plaga avansa, suspectul era declarat vinovat.
În anul 1768 împărăteasa Maria Tereza a introdus Codul Penal Terezian, prin care erau stabilite torturile la care erau s upuși cei care nu respectau legea: strivitul degetelor era una dintre cele mai ușoare metode; “cizma spaniolăˮ zdrobea glezna, tendoanele și gamba; un procedeu extreme de dureros era legarea mâinilor la spate cu o funie urmată de ridicarea corpului; condamnarea la moarte putea fi prin: tragerea pe roată, tragerea în țeapă, jupuirea trupului.

Conform art.3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Din acest text rezultă o definiție a torturii, și anume o formă agravantă și intenționată a unui tratament ori pedepse crude, inumane sau degradante.

Termenul tortură semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenționat suferințe sau dureri grave, fie fizice sau psihice, în scopul obținerii de la ea sau de la o terță persoană a unei anumite informații sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acțiune, pe care ea sau o terță persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terțe persoane; ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.

Gravitatea sau intensitatea durerii cauzate poate fi determinată exact, luând în considerare următorii factorii: durata; consecințele fizice și psihice; sexul, vârsta și starea sănătății victimei; modul și metoda de executare.

Acțiuni odioase și umilitoare, înjositoare de natură să înfrângă rezistența și voința.

În cazurile de tortură, unde maltratarea este aplicată cu scopul de a obține informații sau mărturii, încălcarea mai degrabă are loc pe durata etapei inițiale a reținerii, când au loc interogatorii.