Suspendarea Executarii Pedespei Sub Supraveghere Aspecte Teoretice Si Provocari Practice

INTRODUCERE

Înăsprirea regimului sancționator, ca unică modalitate de răspuns la / și prevenire a infracționalității, și-a dovedit în timp ineficiența, aspectele negative ale sancțiunilor privative de libertate reprezentând, în egală măsură, motivul pentru care, la nivelul reglementărilor internaționale, este evidentă schimbarea accentului de la detenție către sancțiunile și măsurile neprivative de libertate.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ca element de bază al sancțiunilor neprivative de libertate și ca modalitate de individualizare judiciară a pedepsei cu închisoarea, a reușit să-și dovedească eficiența și în România, în pofida faptului că istoria punerii în executare, într-un cadru organizat instituțional, a acestei instituții de drept are o istorie scurtă comparativ cu alte state europene care au celebrat deja un secol de probațiune.

În contextul schimbărilor normative aduse acestei instituții odată cu intrarea în vigoare, la 01.02.2014, a Codului penal, lucrarea de față își propune, fără a avea pretenția unei abordări detaliate ori exhaustive, o analiză, din punct de vedere juridic, a acestei instituții. Dincolo de acest demers pur teoretic, vom încerca prin apelul la practică să surprindem acele aspecte relaționate direct cu modificările aduse de noua legislație penală și procesual penală care ridică dificultăți de interpretare și de aplicare, precum și să identificăm modalități de soluționare a acestora, adaptate sistemului de drept din România. Ca bază documentară, în realizarea studiului au fost utilizate hotărâri judecătorești trimise spre executare serviciilor de probațiune, timpul redus de la intrarea în vigoare a prevederilor legale în materie penală și procesual penală reducând sfera opțiunilor.

Interesul pentru această temă este justificat de cel puțin două aspecte, fiecare dintre acestea având relevanță pentru activitatea serviciilor de probațiune. Astfel, în opinia noastră, aplicarea neunitară a prevederilor legale aduce atingere atât unui principiu specific activității de probațiune – nediscriminarea, cât și unor prevederi constituționale – garantarea egalității în drepturi. În egală măsură, obligativitatea instituită în sarcina consilierului de probațiune de art. 17 alin. 1 din Legea 253/2013 – de a încunoștiința de îndată judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire, împiedicare ori incident survenit în cursul executării a cărui soluționare revine, potrivit legii, judecătorului, corelată cu creșterea substanțială a volumului de activitate la nivelul serviciilor de probațiune, după intrarea în vigoare a noilor legislații din domeniul penal, justifică interesul pentru identificarea unui mod unitar de rezolvare a problemelor prin care să fie diminuate demersurile ce se impun a fi realizate pentru soluționarea acestora, și, pe cale de consecință, și celeritatea actului de justiție, cunoscut fiind faptul că pentru a da eficiență sancțiunii, indiferent de natura sa, se impune aplicarea ei cât mai curând după săvârșirea faptei.

CAPITOLUL 1

SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Noțiune – natura juridică a suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost introdusă în Codul penal anterior prin Legea nr. 104/22.09.1992, modelul pe care l-a avut la bază fiind de inspirație franceză – ”la loi de sursis / sursis à l’execution”, model care presupune suspendarea executării pedepsei după pronunțarea pedepsei și nu înainte ca în sistemul de drept anglo-saxon.

În ceea ce privește noțiunea, în doctrină există o convergență de opinii, fiind definită ca ”un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii ce constă în suspendarea executării pedepsei pe o anumită perioadă – denumită termen de încercare (termen de supraveghere – conform art. 92 C. pen.), pe durata căruia condamnatul este supus unor măsuri de supraveghere și cerinței de a respecta obligațiile stabilite de instanța de judecată”.

Deși această definiție este unanim acceptată, se impun făcute o serie de precizări: instituția este aplicabilă doar persoanei fizice și nu reprezintă un drept ci doar o vocație generală a persoanei condamnate, chiar și în situația îndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, decizia privind modul de executare a pedepsei închisorii fiind atributul exclusiv al judecătorului.

Condiții de aplicare

Pentru a avea vocație la această măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei, care se poate dispune motivat de instanța de judecată, se impun a fi îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, strict și limitativ prevăzute de art. 91 C. pen., condiții ce privesc atât pedeapsa aplicată (condiții obiective) cât și persoana infractorului.

Condiții cu privire la pedeapsa aplicată (condiții obiective)

Regimul pedepselor principale

Această categorie de condiții a cunoscut în timp, în raport cu evoluția prevederilor legale, o serie de variațiuni. Astfel, dacă la data introducerii în Codul Penal a prevederilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere făceau referire doar la cuantumul pedepsei aplicate, ulterior, prin modificările succesive ale Codului penal de la 1969, condițiile s-au extins și la natura infracțiunii săvârșite, pentru ca, prin ultima modificare adusă sub acest aspect

condițiile privind natura infracțiunilor să fie eliminate.

Codul penal, în art. 91 alin. 1, lit. a face referire exclusiv la cuantumul pedepsei închisorii aplicate ”pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani”, neconstituind astfel, o împiedicare la dispunerea acestei măsuri limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită și nici natura acesteia.

Suspendarea sub supraveghere poate fi dispusă și în cazul în care pedeapsa închisorii este însoțită și de pedeapsa amenzii, prevederile art. 91 alin. 2 C. pen. stipulând: ”Când pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa amenzii aplicate în condițiile art. 62, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere”. În acest caz, condițiile, prin cumul cu prevederile art. 91 alin. 1 C. pen. privesc:

cuantumul pedepsei închisorii – care nu poate să fie mai mare de 3 ani.

pedeapsa amenzii – care se impune a fi executată (în condițiile art. 559 C. proc. pen.)

Limitarea situațiilor în care, raportat la pedeapsa aplicată, nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este realizată prin intermediul alin. 3 lit. a și b ale art. 91 din C. pen. Astfel, nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:

a) pedeapsa aplicată este numai amenda;

b) aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată

Regimul pedepselor complementare și accesorii

Sub acest aspect, Codul penal aduce modificări substanțiale, atât în ceea ce privește sfera restricțiilor ce pot fi impuse, cât și durata aplicării și executarea acestora. În ceea ce privește executarea pedepselor accesorii, care, anterior (art. 71 alin. 5 V.C.P.), erau suspendate de drept pe durata suspendării pedepsei închisorii, modificările nu sunt semnificative (menținând o situație similară, pedepsele accesorii urmând a nu mai fi aplicate dacă în cauză a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi), executarea pedepselor complementare este radical diferită. Astfel, dacă în Codul penal anterior, pedepsele complementare erau suspendate pe durata suspendării executării pedepsei închisorii (aspect ce derivă din interpretarea ”per a contrario” a dispozițiilor art. 81 alin. 5 din Codul penal anterior ), Codul penal, în art. 68 alin. 1 lit. b, stipulează faptul că, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe ”de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere”. Mai mult, art. 67 alin. 3 reglementează și interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, interzicerea exercitării acestui drept nefiind aplicabilă în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Analizând ansamblul acestor prevederi, se evidențiază că aplicarea pedepselor complementare, alăturat pedepsei principale, nu reprezintă un impediment pentru dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, și totodată, faptul că, lărgirea paletei de drepturi ce pot fi interzise și executarea acestora pe durata termenului de supraveghere suplinește eliminarea unor obligații ce puteau fi dispuse anterior pe durata termenului de încercare și care nu se mai regăsesc în Codul penal în sfera obligațiilor ce pot fi impuse pe durata termenului de supraveghere.

Condiții cu privire la persoana infractorului

Pornind de la ideea că unul dintre caracterele pedepsei este și cel personal, în procesul de individualizare judiciară a executării pedepsei, o serie de condiții sunt relaționate direct cu persoana infractorului. Astfel, creează vocația persoanei condamnate la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 C.pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Din interpretarea acestor prevederi pot fi reținute următoarele concluzii:

pot beneficia de această măsură atât infractorii care nu au mai fost condamnați, cât și cei care au fost condamnați la pedeapsa închisorii de cel mult un an sau la pedeapsa amenzii penale, fără a avea relevanță forma de vinovăție cu care a fost comisă fapta pentru care a intervenit condamnarea definitivă anterioară

dacă pedeapsa anterioară a fost mai mare de un an, condiția este ca infracțiunea să fi fost comisă din culpă, să nu mai fie prevăzută de legea penală sau să fi intervenit amnistia, reabilitarea de drept ori împlinirea termenul de reabilitare,

dacă s-a dispus anterior renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, infractorul poate beneficia de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu excepția situațiilor când s-a dispus revocarea amânării aplicării pedepsei.

Prevederile art. 9 alin 2 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal reglementează situația faptelor comise în minorat pentru care au fost aplicate pedepse în baza Codului Penal anterior – acesta neconstituind ”impedimente pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracțiune comisă ulterior condamnării definitive” . Pe cale de consecință, a fortiori, nu va constitui impediment la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere nici faptul că minorului i-a fost aplicată anterior o măsură educativă.

Infractorul să-și fi manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității,

Pornind de la caracterul imperativ al impunerii obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, acordul infractorului pentru prestarea acesteia se conturează ca o condiție necesară, scopul acesteia fiind evitarea supunerii condamnatului la muncă forțată sau obligatorie, asigurându-se astfel compatibilitatea noii reglementări cu dispozițiile art. 4 alin. 2 și 3 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 42 din Constituția României.

În absența acordului manifestat de inculpat pe parcursul urmăririi penale sau a judecății, nu se va putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Pentru analiza acestor criterii, obiective sau subiective, în cazul inculpaților minori, instanța de judecată este ținută să dispună efectuarea de către Serviciul de Probațiune a unui referat de evaluare (aspect reglementat imperativ de art. 116 C. pen. coroborat cu art. 506 C.p.p.), în cazul inculpaților majori, dispunerea referatului de evaluare fiind facultativă. Din practica serviciilor de probațiune, se evidențiază însă că solicitarea referatelor de evaluare pentru inculpați majori tinde să devină o constantă, aceste solicitări reprezentând în perioada 2010 – 2013 un procent cuprins între 33% și 40 % din totalul referatelor întocmite. Ponderea și importanța dată rezultatelor evaluării din cuprinsul referatului rămâne la aprecierea instanței de judecată, Î.C.C.J. subliniind faptul că, deși cel mai important mijloc de probă ce poate fi utilizat ca bază de analiză a acestui criteriu de individualizare îl reprezintă referatul de evaluare întocmit de serviciul de probațiune, criteriul legat de persoana infractorului nu trebuie să aibă caracter preponderent, în defavoarea celorlalte criterii, și se impune a fi analizat prin raportare la conduita sa infracțională.

Decizia privind modul de executare a pedepsei rămâne însă o facultate a instanței de judecată, care nu este ținută să motiveze respingerea, ci numai dispunerea ei pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia acesteia.

Infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

Acest aspect, dincolo de semnificația sa legată de conduita infractorului pe parcursul procesului penal, prezintă o importanță deosebită și pentru punerea efectivă în executare a sentințelor penale, condiția impusă de legiuitor putând avea ca efect inclusiv diminuarea pe viitor a cauzelor în care se va solicita revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Facem această remarcă având la bază experiența practică a serviciilor de probațiune privind imposibilitatea punerii în executare a sentințelor penale în cazurile în care nu se reușește identificarea persoanei condamnate, cazuri ce ajung ulterior în atenția instanței de judecată cu propunere de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. În acest sens, într-un studiu anterior, în care universul cercetării a fost reprezentat de sentințele în care s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în perioada 2009-2010, am constatat că în 63 (36,5%) din cele 173 de cauze, revocarea s-a dispus ca urmare a imposibilității de a identifica persoana.

Cazuri speciale de acordare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea poate fi dispusă și în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile expuse anterior, cu excepția acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității (considerentele fiind aceleași), în cazul săvârșirii infracțiunii de abandon de familie când, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește obligațiile de întreținere prevăzute de lege. În această situație temeiul legal va fi reprezentat de dispozițiile art. 378 alin. 5 din C. pen. și nu de cele ale art. 91 C. pen.

Termenul de supraveghere

”Termenul de supraveghere desemnează intervalul de timp în care persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, liberarea condiționată ori o măsură educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor, trebuie să respecte obligațiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanță în sarcina sa”.

Durata acestuia este reglementată de dispozițiile art. 92 alin. 1 C. pen., fiind cuprinsă între 2 și 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate, fiind astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, independentă de cuantumul pedepsei aplicate. Situația datei de la care se calculează termenul de supraveghere este similară Codului Penal anterior – de la data rămânerii definitive a hotărârii, și, fiind un termen de drept substanțial, se calculează pe zile pline.

Măsurile de supraveghere impuse persoanei condamnate

Similar prevederilor Codului Penal anterior, impunerea măsurilor de supraveghere are un caracter imperativ și cumulativ, art.93 din C. pen. reglementând aceste aspecte în alin. 1 ”Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere”.

Măsurile de supraveghere, deși sunt asemănătoare, o analiză atentă permite o diferențiere de cele anterioare. Astfel:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

Formularea actuală statuează competența exclusivă a serviciului de probațiune atât în ceea ce privește realizarea supravegherii, cât și stabilirea frecvenței întrevederilor de supraveghere, aspect ce permite o adaptare individualizată a intervenției ce are ca scop reintegrarea socială și scăderea riscului de recidivă. Mai mult chiar, această formulare, încadrează legislația noastră sub semnul recomandărilor europene.

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

Această măsură de supraveghere, nou introdusă, vine în întâmpinarea unor aspecte de natură practică, anterioare intrării în vigoare a C. pen. când, neexistând o astfel de obligație și în virtutea prevederilor legale referitoare la dreptul la viață privată și la intimitatea locuinței, consilierului de probațiune îi putea fi refuzat accesul în locuința persoanei supravegheate.

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

Dincolo de durata deplasării, care este redusă de la 8 la 5 zile (posibil și urmare a reducerii termenului de supraveghere de la un maxim de 9 ani la 4 ani), raportarea se face exclusiv la locuință și nu la ”domiciliu, locuință sau reședință”, așa cum era reglementată anterior măsura. Putem aprecia că s-a optat pentru acest mod de reglementare deoarece, în cazul stabilirii competenței teritoriale, criteriul este locuința efectivă a persoanei condamnate, și, în contextul socio-economic actual mobilitatea fiind ridicată, conduce și la schimbarea locuinței fără

stabilirea efectivă și a domiciliului la aceeași adresă (locuirea fără forme legale).

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

În Codul penal anterior, reglementarea viza și justificarea schimbării locului de muncă, actuala prevedere reținând doar obligația de a comunica schimbarea acestuia, cunoașterea informațiilor privind locul de muncă reprezentând un aspect esențial atât pentru planificarea unei intervenții, cât și pentru influențarea șanselor de reintegrare socială a persoanei supravegheate.

să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În cazul acestei măsuri de supraveghere, schimbarea vizează introducerea obligativității comunicării documentelor de natură a permite controlul mijloacelor de existență, fără a exista și o clarificare a ceea ce reprezintă aceste documente, stabilirea acestora realizându-se prin apelul la practica anterioară: documente privind structura familiei, situația locativă, a locului de muncă … .

Obligațiile impuse persoanei supravegheate

Dacă ne raportăm strict la obligațiile ce pot fi impuse persoanei condamnate, vom putea remarca faptul că paleta pare a fi limitată atât comparativ cu prevederilor anterioare, cât și cu situația amânării aplicării pedepsei. Astfel, art. 93 alin. 2 C. pen. reglementează faptul că instanța impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații: a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate; c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.

Cu toate acestea, schimbarea intervenită în ceea ce privește momentul începerii executării pedepsei complementare a interzicerii executării unor drepturi, nu face altceva decât să extindă paleta de obligații ce pot fi impuse persoanei condamnate, instanța putând opta pentru cele care, ținând seama de particularitățile cazului și de persoana infractorului, asigură cele mai bune șanse de reabilitare.

Printre drepturile a căror exercitare este interzisă, se regăsesc inclusiv o serie de obligații ce erau reglementate de Codul penal anterior. Astfel, conform art. 66 C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; d) dreptul de a alege; e) drepturile părintești; f) dreptul de a fi tutore sau curator; g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii; h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme; i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță; j) dreptul de a părăsi teritoriul României; k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță; m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea; o) dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.

Deși pedepsele complementare pot fi apreciate ca având rolul de a completa paleta obligațiilor ce pot fi impuse persoanei condamnate, există și aspecte ce le diferențiază semnificativ de obligațiile impuse în baza art. 93 alin. 2 C. pen. În acest sens precizăm:

Obligativitatea aplicării intervine doar în situația în care legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită, în celelalte cazuri aplicarea fiind facultativă, pe când, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanța este ținută, în toate cazurile, să aplice cel puțin una dintre obligații – textul stipulând ”instanța impune condamnatului…….”,

Conținutul pedepsei complementare nu poate fi modificat și nu poate înceta, așa cum se poate întâmpla în cazul obligațiilor impuse condamnatului pe perioada termenului de supraveghere

Verificarea respectării modului în care sunt respectate limitările impuse ca pedeapsă complementară este în competența persoanelor juridice de drept public sau privat autorizate să supravegheze exercitarea acestor drepturi, acestea având obligația, în cazul încălcării interdicțiilor, de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la comiterea infracțiunii de neexecutare a sancțiunilor penale, în timp ce supravegherea modului în care sunt executate obligațiile revine serviciului de probațiune.

Munca neremunerată în folosul comunității

Spre deosebire de legislația anterioară, când munca în folosul comunității era reglementată în mod expres doar în cazul măsurilor educative, fiind aplicată în practica instanțelor de judecată și în cazul condamnaților majori în baza prevederilor art. 86³ alin. 3, lit. a prin interpretarea dată sintagmei ”activitate” și dispunerea, în hotărârea de condamnare a numărului de ore de muncă neremunerată ce urmează a fi efectuate, Codul penal introduce munca neremunerată în folosul comunității ca obligație cu caracter imperativ, astfel încât poate fi considerată ca fiind ”de esența suspendării executării pedepsei sub supraveghere”. Vom prezenta în continuare aspectele relevante pentru această obligație reglementate de Codul penal și Codul de procedură penală:

nu poate fi impusă în situația în care, deși există acordul, starea de sănătate a persoanei condamnate, conform probelor administrate în cauză, nu îi permite prestarea muncii neremunerate în folosul comunității (art. 93 alin. 3 C. pen.). În situația în care pe parcursul termenului de supraveghere starea de sănătate a persoanei condamnate se îmbunătățește, aceasta devenind aptă de muncă, instanța trebuie să impună această obligație prin intermediul instituției modificării obligațiilor (art. 103 alin. 1 din C. pen.).

Instanța de judecată are facultatea de a individualiza cuantumul perioadei pentru care poate fi impusă prestarea muncii neremunerate în folosul comunității, prevederile legale reglementând doar minimul și maximul numărului de zile ce poate fi impus – între 60 și 120 de zile (art. 93 alin. 3, C. pen.),

Pentru stabilirea conținutului obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, instanța va consulta informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul instituțiilor din comunitate (art. 93 alin. 4, C. pen.)

În cazul în care se dispune, în dispozitiv se indică două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. 3 C. pen., după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune (art. 404 alin. 2 – C.p.p.)

Dispozițiile Codului Penal sunt completate de prevederile Legii nr. 253/2013:

Durata – ” Două ore de activitate prestată echivalează cu o zi de muncă.” – art. 52, alin. 2

Obligația se execută într-un interval de cel mult un an de la data începerii prestării muncii, cu excepția situațiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activități dintre cele stabilite de consilierul de probațiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat, situații în care munca poate fi prestată până la expirarea termenului de supraveghere – art. 57 alin. 1

În cazul constatării incapacității, zilele de muncă neremunerată în folosul comunității rămase neexecutate nu se mai execută, cu excepția situației în care, pe durata termenului de supraveghere, starea de incapacitate temporară de muncă încetează – art. 51 alin. 7.

Persoana supravegheată care, în timpul prestării muncii neremunerate în folosul comunității, a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condițiile legii – art. 51 alin. 7

Obligațiile de a face si de a nu face

Exigențele textului ce reglementează executarea obligațiilor în cazul în care pedeapsa a fost suspendată sub supraveghere conduc la concluzia că impunerea a cel puțin uneia dintre acestea este imperativă, instanța fiind astfel ținută să dispună în consecință. La alegerea obligației sau obligațiilor ce îi vor fi impuse spre executare persoanei condamnate, instanța are în vedere natura și cauzele infracțiunii săvârșite, starea psiho-fizică a condamnatului, vârsta și în general nevoile de reeducare ale acestuia, scopul acestora fiind în fapt susținerea corijării

conduitei infracționale.

Obligațiile de a face sunt prevăzute de art. 93 alin. 2 lit. a-c și alin. 5 C. pen.:

să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională – formulare preferabilă,

evitându-se inconvenientele implicate de expresia ”activitate”, expresie care, în practică a evidențiat diferențe de interpretare notabile. Menținerea acestei obligații subliniază importanța factorului educațional și ocupațional în corijarea conduitei infracționale, individualizarea în concret a acestei obligații revenind serviciului de probațiune, care pornind de la evaluarea inițială va stabili cursul de pregătire școlară / calificare profesională adaptat cerințelor cazului.

b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

Obligația reglementată de acest articol reprezintă un aspect de noutate, neavând corespondent în legislația anterioară. Cu toate acestea, deși cu o frecvență redusă, obligația s-a regăsit și până în prezent în sentințele pronunțate în baza Codului Penal de la 1969, fiind impusă de instanța de judecată, prin interpretarea sintagmei ”activitate” din cuprinsul art. 86³ alin. 3 lit. a (C. pen. anterior). Trecerea de la participarea pe baze voluntare (cererea sau acordul persoanei) la statuarea posibilității judecătorului de a impune executarea unei astfel de obligații, dă procesului de supraveghere nu doar semnificația controlului ci și pe cea a asistării, fiind o dovadă a preocupării legiuitorului pentru un aspect esențial al probațiunii – susținerea schimbării comportamentale.

c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

Verificarea modului în care este îndeplinită obligația se realizează de organele abilitate, care au obligația de a sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora, stabilirea instituției unde condamnatul urmează a efectua controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală putând fi realizată atât de instanța de judecată (fiind menționată în dispozitivul hotărârii de condamnare), cât și de serviciul de probațiune atunci când instanța, impunând obligația, nu a fixat și instituția.

Distinct de cele trei obligații analizate anterior, C. pen. reglementează în art. 93 alin. 5 obligația persoanei condamnate de a îndeplini integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, în caz contrar, la sesizarea consilierului de probațiune, conform art. 96 alin. 2 C. pen. ”instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească”.

Obligația de a nu face este prevăzută de art. 93 alin. 2 lit. d C. pen.:

d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.

Echivalentul acestei obligații în Codul penal anterior era reprezentat de obligația prevăzută de art. 86³ alin. 3 lit. b ”să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită decât în condițiile fixate de instanță”.

În lumina noii reglementări, limita teritorială stabilită de instanța de judecată este reprezentată de teritoriul României, posibile cauze ale acestei modificări putând fi reprezentate atât de faptul că, în condițiile sociale actuale, mobilitatea persoanei este mult mai mare decât la momentul când a fost concepută această interdicție, cât și de interesul legiuitorului de a avea garanția atât a punerii în executare a supravegherii, cât și a finalizării acesteia.

Responsabilitatea verificării modului în care este îndeplinită obligația revine organelor abilitate, care au, și în acest caz, obligația de a informa serviciul de probațiune în situația în care obligația este încălcată.

Modificarea și încetarea obligațiilor impuse de instanța de judecată

În legislația anterioară, obligațiile impuse aveau un caracter stabil, singurul moment în care acestea puteau fi individualizate fiind reprezentat de momentul pronunțării hotărârii de condamnare, ulterior acestuia obligațiile rămânând aceleași pe toată durata termenului de încercare, indiferent de evoluția persoanei condamnate.

Codul penal introduce sub acest aspect un element de noutate, demersul legiuitorului de a flexibiliza cadrul în care se va derula supravegherea persoanei condamnate prin posibilitatea modificării sau încetării executării unora dintre obligații, precum și motivația acestei flexibilizări – ” pentru a asigura șanse mai mari de îndreptare” – evidențiază trecerea, în plan legal, de la accentul pus pe controlul strict, la îmbinarea cu interesul pentru asigurarea condițiilor care să faciliteze și schimbarea comportamentală, urmărindu-se, prin îmbinarea celor două componente – controlul și asistarea, atingerea finalității procesului – scăderea riscului de recidivă.

Modificarea obligațiilor

Prevederile art. 95 alin. 1 C. pen. reglementează posibilitatea instanței de judecată ca, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în situația în care, pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, să poată dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului șanse mai mari de îndreptare. Deși aceste modificări ale obligațiilor pe parcursul supravegherii, ce se pot dispune de mai multe ori, pot fi apreciate ca fiind mai împovărătoare, decizia instanței nu are caracterul unui regim sancționator suplimentar.

Nu este supusă modificării obligația persoanei condamnate de a-și achita integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, acestea fiind stabilite cu autoritate de lucru judecat, și nici modificarea termenului în care trebuie executate obligațiile civile (cel mai

târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere).

Sesizarea instanței în vederea modificării obligațiilor se poate face de serviciul de probațiune ori de judecătorul delegat cu executarea (la cererea persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate), după consultarea raportului întocmit de consilierul de probațiune.

Încetarea obligațiilor

Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară. Este astfel acceptată încetarea anticipată a executării uneia sau a mai multor obligații, în situația în care, în funcție de schimbările intervenite pe parcursul perioadei de supraveghere, se apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară. Având în vedere practica serviciilor de probațiune, astfel de situații pot fi reprezentate de atingerea finalității urmărite prin impunerea obligației, un astfel de exemplu fiind impunerea obligației de a participa la mai multe programe de reintegrare socială, și, după finalizarea unuia dintre acestea consilierul să considere că un al doilea program nu se mai justifică.

O situație distinctă de încetare a obligației o poate constitui obligația de a presta muncă neremunerată în folosul comunității când, deși nefinalizat numărul de zile impus, din motive independente de voința persoanei condamnate, aceasta nu mai este aptă să presteze o muncă, motiv pentru care nu mai pot fi finalizate zilele de muncă neremunerată în folosul comunității.

Ca și în situația modificării obligațiilor, nici încetarea executării acestora nu este aplicabilă în cazul obligației persoanei condamnate de a-și achita integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, considerentele fiind aceleași.

Sesizarea instanței, în vederea încetării obligațiilor, are același regim ca și în cazul modificării acestora, situația fiind similară și în ceea ce privește posibilitatea dispunerii încetării unor obligații de mai multe ori pe durata termenului de supraveghere, cadrul legal neimpunând nicio limitare în această materie.

Încetarea anticipată a unei obligații sau a mai multora dintre acestea nu trebuie confundată cu încetarea supravegherii, care continuă atât ca supraveghere generală, cât și în ceea ce privește executarea obligațiilor neafectate de hotărârea de încetare a executării obligației / obligațiilor.

Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

În doctrină, efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt tratate prin

raportare la momentul debutului și la întinderea acestora, fiind împărțite în efecte imediate (provizorii) și definitive.

Efecte imediate

Principalul efect imediat constă în suspendarea executării pedepsei închisorii pronunțate pe durata termenului de supraveghere, pedeapsa urmând a nu se mai executa în regim privativ de libertate. Efectul este imediat deoarece survine după pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, nefiind condiționat de rămânerea definitivă a acesteia, rezultatul imediat fiind, în cazul inculpaților care au fost supuși unor măsuri preventive, încetarea de drept a acestora și respectarea, pe durata termenului de supraveghere, însă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a măsurilor și obligației / obligațiilor impuse.

Caracterul provizoriu derivă din faptul că efectul se întinde pe durata termenului de supraveghere, cu condiția ca măsura dispusă de instanța de judecată să nu fie anulată sau revocată, caz în care, efectele se vor produce doar până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care se dispune anularea sau revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu se mai suspendă, odată cu suspendarea pedepsei închisorii, următoarele:

amenda, care însoțește pedeapsa închisorii, urmând ca aceasta să se execute după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pe durata termenului de supraveghere,

executarea pedepselor complementare, executare ce poate depăși chiar durata termenului de supraveghere, având în vedere că pot fi impuse pe o durată maximă de 5 ani, în timp ce termenul maxim de supraveghere este de 4 ani.

Efecte definitive

Efectele definitive se produc după expirarea termenului de supraveghere, dată de la care se consideră executată pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere și începe să curgă termenul pentru reabilitarea de drept, condiționate fiind de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

condamnatul să nu fi săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere,

să nu se fi dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

să nu se fi descoperit o cauză de anulare.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, finalizarea termenului de încercare nu mai are ca efect definitiv reabilitarea de drept, ci doar considerarea ca executată a pedepsei închisorii ce fusese suspendată sub supraveghere, reabilitarea de drept, urmând să aibă loc, conform art. 165 din C. pen. ”dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune”.

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Revocarea este acea instituție de drept penal care presupune revenirea instanței asupra hotărârii inițiale, cauzele ce determină această revenire fiind ulterioare rămâneri definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, consecințele putând fi diferite după cum dispunerea revocării este obligatorie sau facultativă.

Revocarea obligatorie

Se dispune de instanța de judecată în situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 96 alin. 1-4 C.pen. Vom analiza în cele ce urmează fiecare dintre aceste motive, încercând să surprindem, pe de o parte esența reglementării, iar pe de altă parte aspectele ridicate de practica instanțelor de judecată, acolo unde transpunerea reglementării a ridicat și poate ridica și în continuare probleme de interpretare.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

Această situație comportă discuții referitoare la interpretarea sintagmei ”rea-credință”, sens în care, deși se opinează că, pentru a fi apreciată existența acesteia, nerespectarea măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligațiilor trebuie să fie făcută cu intenție calificată de către persoana supravegheată, în practica instanțelor de judecată interpretarea sintagmei este supusă libertății de apreciere a judecătorului, fapt ce conduce, pe cale de consecință, la decizii diferite în situații ce comportă similarități evidente. Astfel, deși încălcarea unor măsuri și/ sau obligații este evidentă, fiind probată, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu survine întotdeauna, reaua credință nefiind considerată probată. Un astfel de caz, exemplificativ în acest sens este cel al unei sesizări a instanței de judecată care are ca obiect revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sesizare respinsă de prima instanță și admisă de instanța de apel.

Context – imposibilitate punere în executare ca urmare a imposibilității identificării persoanei condamnate, ci doar a unui membru de familie al acesteia (intimata-condamnată a fost însă prezentă la termene, a participat la dezbateri, având ultimul cuvânt, astfel că nu se impunea a-i fi comunicată hotărârea de condamnare – acesta fiind și motivul de recurs al Parchetului de pe lângă Tribunalul București):

Deși cazul folosit spre exemplificare este o sentință penală pronunțată în temeiul reglementării anterioare, apreciem că este reprezentativ și pentru situațiile actuale – inculpata fiind prezentă la unele termene de judecată, deci îndeplinind condiția impusă de Noul Cod Penal – să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată, astfel de situații existând și în practica prezentă, nefiind însă sesizată instanța cu propunere de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în termenul scurs de la primirea acestora nefiind epuizate demersurile de identificare a persoanelor condamnate.

O altă problemă subsumată aceluiași concept este generată de perioadă la care se raportează instanța de judecată în aprecierea relei credințe față de nerespectarea măsurilor de supraveghere. Din practică se evidențiază că, în situația conformării la cerințele formulate pe parcursul judecării cererii de revocare, soluția adoptată tinde spre respingerea sesizării.

Astfel, apreciem că în situația dată, conduita ulterioară a persoanei condamnate față de respectarea măsurilor de supraveghere nu ar trebui să aibă efectele juridice al unei circumstanțe atenuante judiciare. Ne fundamentăm această opinie pe următoarele considerente:

Inculpatul a beneficiat de aceste circumstanțe în procesul de individualizare juridică a pedepsei, încălcarea ulterioară a măsurilor de supraveghere nefiind o infracțiune în sine care să comporte o a doua individualizare judiciară, legiuitorul nereglementând această posibilitate în mod distinct în art. 96 C. pen, articol ce tratează instituția revocării,

Respingerea sesizărilor întemeiate și susținute de dovezi evidente este un aspect de natură a prejudicia atât finalitatea activităților derulate de serviciul de probațiune (putând conduce la consolidarea ideii că nerespectarea măsurilor de supraveghere și / sau obligațiilor este lipsită de consecințe în plan juridic) cât și funcțiilor atribuite de legiuitor însăși sancțiunilor de drept

penal – constrângere, reeducare, exemplaritate și eliminare.

Sesizarea instanței se face cu privire la un act consumat, o încălcare ce a avut loc și care

este dovedită cu înscrisuri, motiv pentru care aprecierea instanței cu privire la reaua credință

ar trebui să vizeze acest interval de timp și nu conduita ulterioară a persoanei condamnate.

Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Acest caz de revocare, relativ similar ca formulare prevederilor art. 84 din Codul penal anterior, comportă însă, în ceea ce privește aplicarea, o serie de particularități ce îl diferențiază de reglementarea anterioară. Astfel:

verificarea respectării acestei obligații revine serviciului de probațiune care, în situația în care se constată neîndeplinirea în tot sau în parte a acestei obligații, sesizează instanța de executare în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere,

ca și în reglementarea anterioară, sesizarea instanței de executare poate fi făcută și de procuror sau de judecătorul delegat cu executarea, la cererea părții civile, însă ”după consultarea raportului întocmit de consilierul de probațiune”.

instanța va dispune revocarea doar în situația în care se reține o neexecutare culpabilă,

integrală sau parțială, a obligațiilor, pentru stabilirea căreia, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 253/2013, ”instanța va solicita date privind situația materială a condamnatului de la autoritatea administrației publice locale de la domiciliul acestuia și, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și altor autorități sau instituții publice care dețin informații cu privire la situația patrimonială a condamnatului.”

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu va fi dispusă în următoarele situații:

neplata integrală sau parțială a obligațiilor civile este rezultatul imposibilității obiective a debitorului de a îndeplini aceste obligații,

persoana condamnată a îndeplinit obligațiile după sesizarea instanței, dar înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Condiția sesizării instanței de executare anterior finalizării termenului de încercare, indiferent dacă judecarea acesteia are loc anterior sau ulterior acestui termen, similar prevederilor Codului penal de la 1969, a fost preluată și de actualele reglementări.

Dacă pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa închisorii în condițiile art. 62 nu a fost executată și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art. 63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) și alin. (6), instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, la care se adaugă

pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda

Rațiunea acestui motiv de revocare rezidă în faptul că nu este posibil ca o pedeapsă aplicată inculpatului să fie executată în regim de detenție, iar executarea alteia să fie suspendată.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

Condițiile ce se impun îndeplinite cumulativ pentru a se dispune în mod obligatoriu revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt cele legate de infracțiunea comisă: să fie săvârșită în termenul de supraveghere, să fie intenționată, să fie descoperită în termenul de încercare, chiar dacă făptuitorul este descoperit ulterior și / sau condamnarea la pedeapsa închisorii survine după expirarea termenului de supraveghere.

Revocarea facultativă

Revocarea este facultativă, conform reglementărilor art. 96 alin. 6 din C. pen., atunci când ”infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă”. Se evidențiază menținerea acelorași condiții referitoare la momentul comiterii și descoperirii infracțiunii, excepția fiind forma vinovăției – în acest caz fiind vorba de o infracțiune comisă din culpă.

În această situație, vorbind despre o revocare facultativă, instanța poate dispune:

Fie menținerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere – situație în care vor curge în paralel două termene de supraveghere.

Fie revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere – instanța va dispune condamnare pentru noua infracțiune, va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, va face aplicarea dispozițiilor privind pluralitatea intermediară sau recidivă, pedeapsa astfel stabilită neputând fi suspendată sub supraveghere, urmând a fi executată în regim privativ de libertate.

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Spre deosebire de revocare, unde cauzele care o determină sunt ulterioare pronunțării hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, anularea se dispune pentru cauze preexistente aplicării suspendării și care, dacă ar fi fost cunoscute de instanța de judecată, ar fi împiedicat dispunerea acestei modalități de individualizare judiciară a

executării pedepsei .

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este reglementată de prevederile art. 97 C. pen., intervenind în situația în care pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen. În caz de concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 91 C. pen.. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Competența pentru dispunerea revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere este reglementată de art. 583 alin. 1 din C. proc. pen. care stipulează: ”(1) Asupra revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere … se pronunță, din oficiu, la sesizarea procurorului sau a consilierului de probațiune, instanța care judecă ori a judecat în primă instanță infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea”.

CERCETAREA – ANALIZA DOCUMENTARĂ

STUDII DE CAZ – PRACTICĂ JUDICIARĂ

2. 1. Aspecte metodologice

2.1.1. Tema cercetării

Așa cum am mai precizat, lucrarea de față își propune, pe lângă analiza juridică a instituției suspendării executării pedepsei sub supraveghere, și surprinderea acelor aspecte relaționate direct cu modificările aduse de noua legislație penală și procesual penală care ridică dificultăți de interpretare și de aplicare, precum și identificarea unor modalități de soluționare a acestora adaptate sistemului de drept din România.

2.1.2. Justificarea temei

Pe fondul intrării în vigoare a noilor reglementări penale și procesual penale, comparativ cu situația anterioară, s-a multiplicat numărul sentințelor penale pentru care consilierul de probațiune este pus în situația sesizării judecătorului delegat, în vederea obținerii unor clarificări cu privire la anumite prevederi ale sentinței ce urmează a fi pusă în executare. Având în vedere că, urmare a participării la întâlnirile anuale organizate cu judecătorii din domeniul penal din majoritatea instanțelor din București și Ilfov, am avut ocazia să constatăm că, deși în principiu este acceptat faptul că există neconcordanțe între unele hotărâri pronunțate și prevederile legale, opiniile cu privire la modul în care acestea pot fi soluționate ajung să fie divergente chiar între judecători din aceeași instanță, am apreciat că este utilă o analiză a principalelor neconcordanțe și a modului în care acestea au fost soluționate, scopul fiind încercarea de a identifica, dacă, dincolo de nivelul declarativ, există sau nu o practică unitară în acest sens, practică ce poate fi folosită în toate cazurile ce necesită clarificări.

Având în vedere că pentru tema aleasă cercetarea avută în vedere este una de tip exploratoriu, urmărind să identifice problemele practice pe care noile reglementări penale le ridică în activitatea curentă a serviciilor de probațiune și să identifice posibile soluții în acest sens, în acest moment nu putem formula ipoteze de cercetare.

2.1.3. Obiectivele cercetării

Analiza unor sentințe penale care au necesitat clarificări și a modului în care instanța de judecată a procedat la rectificarea aspectelor sesizate,

Identificarea principalelor aspecte legale care au condus la dificultăți de interpretare și aplicare și încercarea de a determina cauzele acestor neclarități,

Formularea, pe baza analizei efectuate a unor propuneri de soluționare a dificultăților de interpretare și de aplicare a prevederilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, modalități adaptate sistemului de drept din România.

2.1.4. Metode și tehnici de cercetare utilizate

Analiza documentară:

analiza legislației în domeniu și a literaturii de specialitate

analiza hotărârilor prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

analiza hotărârilor judecătorești / încheierilor prin care au fost soluționate sesizările formulate de serviciul de probațiune (admise și soluționate ca îndreptări de eroare materială sau pe calea contestației la executare; respinse, ulterior încadrării într-una din categoriile anterioare).

2.1.5. Populația investigată (Universul cercetării)

Având în vedere că timpul scurs de la data intrării în vigoare a noii legislații în domeniul penal este relativ redus, universul cercetării se limitează la un număr de 36 sentințe penale, transmise în vederea punerii în executare unui număr de 13 Servicii de Probațiune.

2.1.6. Definirea conceptelor

Eroarea materială: “este greșeala evidentă strecurată cu ocazia redactării unui act procedural (de pildă, tehnoredactarea greșită a unor date, nume, mențiuni, nu greșeli de judecată)” sau “acea greșeală scriptică, făcută în cazul scrierii numelui sau prenumelui unei persoane, a unei sume, a unor date calendaristice la care se referă actul procedural sau a datei întocmirii actului, evidența erorii traducându-se în lipsa oricărui dubiu cu privire la aceasta, certitudinea ei fiind manifestă, neimpunându-se deliberarea, reaprecierea ori exprimarea unei convingeri”. Conform art. 278 C.pen, îndreptarea acestora se face de însuși organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ori de instanța care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

Omisiunea vădită – reprezintă omisiunea organului judiciar de a se pronunța asupra sumelor pretinse de martori, experți, interpreți, avocați, potrivit art. 272 și 273, precum și cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii. Așa cum rezultă din economia textului, cauzele sunt strict și limitativ prevăzute de lege.

Contestația la executare – este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte, în timpul sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta.

Conform art. 598 C.pen, (1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

(2) … în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2.2. PREZENTAREA REZULTATELOR CERCETĂRII

Vom încerca, în cele ce urmează, prin intermediul unor studii de caz preluate din activitatea curentă a serviciilor de probațiune, să surprindem o serie de probleme, generate în principal de interpretarea neunitară a dispozițiilor legale.

Impunerea unui termen de încercare ce depășește durata prevăzută de lege.

Situații similare putem menționa și în cuprinsul următoarelor sentințe penale:

Așa cum se poate observa în toate cazurile prezentate, problema pare a fi generată de o continuare a aplicării modului de calcul prevăzut de legislația anterioară pentru termenul de încercare, discuția în acest caz comportând-o modul de soluționare a cererilor / sesizărilor formulate de serviciul de probațiune. Astfel, contrar accepțiunii date erorii materiale, apreciem ca evident faptul că, dincolo de stabilirea cuantumului pedepsei și a modului de executare a acesteia, stabilirea duratei termenului de supraveghere este o altă etapă a procesului de individualizare judiciară a pedepsei, fiind rezultatul unei operații raționale de adaptare a pedepsei la cazul individual, concret, dedus judecății. În ceea ce privește soluționarea dată prin calificarea acesteia de către instanțe ca și contestație la executare, în baza art. 598 alin. 1 lit. c – când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare, apreciem că și această încadrare, deși preferabilă celei anterioare, este discutabilă, în speță fiind vorba în fapt despre o neconformitate a sentinței penale cu dispozițiile legale aplicabile în cazul dispunerii de către instanță a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Lipsa dispunerii obligației prevăzute de art 93 alin. 3 C. pen.

Dacă în cazul impunerii unui termen de supraveghere mai mare decât cel prevăzut de dispozițiile legale, decizia instanțelor, indiferent de modul în care se materializează, converge spre soluționarea favorabilă a cererilor formulate de serviciile de probațiune, situația se conturează ca diferită în cazul omiterii impunerii obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității. În acest sens, prezentăm spre exemplificare o serie de sentințe penale, încercând o grupare a acestora raportat la similaritatea situațiilor legale ce fac obiectul acestora.

Analizând cele trei cazuri expuse se poate constata faptul că modul de soluționare este justificat doar în ceea ce privește prima sentință, sentință în care existența acordului și dispunerea obligației se regăsesc în expunere, fiind omisă menționarea acesteia în dispozitiv, aspect ce poate califica situația ca o eroare materială.

În cazul celei de a doua sentințe, apreciem că aceasta este nelegală, dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere făcându-se în acest caz fără îndeplinirea condițiilor impuse de art. 91 alin. 1 lit c, acordul persoanei condamnate de a presta muncă în folosul comunității fiind exprimat ulterior pronunțării sentinței penale – în ședința de îndreptare a erorii materiale.

O situație similară întâlnim și în ultimul caz , răspunsul instanței fiind unul nefondat în opinia noastră – chiar în condițiile art. 485 alin. 1 C. proc. pen. la care se face referire, dispozițiile sentinței penale nu sunt conforme reglementărilor legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Ne întemeiem această opinie pe dispozițiile art. 479 C. proc. pen. în conformitate cu care ” Acordul de recunoaștere a vinovăției …privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia”. Astfel, în speța expusă se evidențiază faptul că omisiunea vădită cu privire la lipsa obligării inculpatului la prestarea muncii în folosul comunității (și lipsa includerii uneia dintre măsurile de supraveghere) exced sintagmei ”forma de executare”, sintagmă ce s-ar rezuma în acest caz, la ”suspendarea executării pedepsei sub supraveghere” impunerea, în sarcina persoanei condamnate, a tuturor măsurilor și obligațiilor ce

decurg din această formă de executare impunându-se conform prevederilor legale.

Fiind vorba de o omisiune frecventă, în 12 din cele 36 de sentințe fiind principala omisiune, vom mai analiza în continuare alte trei situații:

În situația expusă în studiul de caz 9, apreciem că în virtutea rolului activ al instanței de judecată de a pune în discuția părților, din oficiu, orice chestiuni de a căror lămurire depinde corecta rezolvare a cauzei, dacă cererea nu a fost apreciată ca fiind de înlăturare a omisiunii vădite, instanța era ținută să dea calificarea juridică corespunzătoare (după scopul urmărit și nu după natura termenilor folosiți) și să o soluționeze conform noii calificări.

În situația cazului 34, în expunere este subliniată absența unei condiții esențiale pentru dispunerea acestei forme de executare – acordul inculpatului, precum și obligativitatea impunerii muncii în folosul comunității, interpretarea textului legal fiind diametral opusă sensului dat de Codul penal – instanța apreciind că impunerea MFC este condiționată de acordul condamnatului și nu că acordul inculpatului este obligatoriu pentru dispunerea suspendării, apreciind pe cale de consecință că nu există nici un impediment de natură legală pentru executarea supravegherii, evident fără ca inculpații să execute o muncă neremunerată în folosul comunității.

O altă motivare, în care de asemenea se confirmă indirect faptul că solicitarea formulată este justificată și se admite că există o omisiune de pronunțare a instanței, dar se respinge cererea este cea pronunțată prin sentința penală 2505/F/17.10.2014 de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul penal 33299/3/2014, în expunerea căreia se arată: “Omisiunea deliberării asupra acestei chestiuni nu poate fi suplinită pe calea prezentei contestații la executare, chiar dacă există acordul condamnatului iar dispozițiile legale menționează impunerea acestei obligații într-o atare situație.”

În contextul celor trei cazuri prezentate, admiterea contestației pronunțată de Tribunalul Prahova apare ca fiind singura soluție care rezolvă fondul problemei sesizate, chiar dacă nu este pronunțată pe o cale adecvată – contestația la executare vizând nelămuriri sau impedimente legate de punerea în executare a unei hotărâri definitive, în situația expusă putând fi apreciat că probleme sesizată este anterioară rămânerii definitive (hotărârea fiind pronunțată fără

respectarea prevederilor legale în materie).

Dispunerea obligației prevăzute de art 93 alin. 3 C. pen. – prestarea muncii în folosul comunității pe o altă durată decât cea prevăzută de lege

În cazul acestei forme de individualizare a executării pedepsei textul legal stabilește într-un mod ce nu permite interpretare intervalul în care poate fi stabilită obligarea la muncă în folosul comunității – “o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile”. Cu toate acestea, sunt destul de frecvente sentințele în care se procedează la o individualizare în alte limite decât cele stabilite sau folosind o altă unitate de măsură.

Ultimul studiu de caz prezentat confirmă opinia exprimată anterior privind individualizarea ulterioară stabilirii cuantumului pedepsei, individualizare ce nu privește doar durata termenului de supraveghere, ci și numărul zilelor muncă în folosul comunității. În același sens, vom prezenta spre exemplificare studiul de caz 35- sentința penală nr.725/03.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a Penală în dosarul nr. 47375/3/2012, definitivă prin decizia penală 1314/28.10.2014 a C.A.București – Secția I Penală, repartizată în vederea punerii în executare în decembrie 2014, sentință în care, cuantumul zilelor de muncă în folosul comunității pare a fi stabilit prin raportare la pedeapsa aplicată și la durata termenului de supraveghere. Astfel:

pentru 5 inculpați, care au primit pedepse cuprinse între 2 ani și 6 luni și 3 ani închisoare, termenul de încercare a fost de 4 ani, muncă neremunerată în folosul comunității fiind impusă pe o perioadă cuprinsă între 90 și 120 de zile,

pentru 15 inculpați, pedepsele au fost cuprinse între 1 an și 1 an și 11 luni închisoare, termenul de încercare a fost de 2 ani, muncă neremunerată în folosul comunității fiind impusă pe o perioadă de 30 de zile,

Apreciem că în aceste cazuri, deși nu sunt respectate prevederile legale, termenul pentru

care este dispusă prestarea muncii neremunerate în folosul comunității nu reprezintă un impediment la punerea efectivă în executare a acestor sentințe penale. Cu toate acestea, în opinia noastră, dispunerea unei durate sub limita legală, este contrară unui principiu fundamental consacrat de Constituția României – egalitatea în drepturi, principiu care prevede faptul că “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, principiu care, deși nu este consacrat în mod expres de Codul penal, este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal – egalitatea în fața legii, egalitate ce se deduce din faptul că legea penală nu promovează imunități sau privilegii care să permită inegalități de tratament în aplicarea legii.

De asemenea, apreciem ca apelul la principiul “Non reformatio in pejus”, principiu adus în discuție și la întâlnirile avute cu judecătorii instanțelor din București și Ilfov, nu se justifică în niciuna dintre cauzele prezentate. Ne întemeiem opinia pe următoarele considerente:

nici una din calificările date de instanță pentru soluționarea problemelor sesizate (îndreptare de eroare materială, înlăturare a omisiunii vădite sau contestația la executare) nu reprezintă o cale de atac, prevederile codului penal care consacră acest principiu făcând referire în mod explicit doar la căi de atac sau căi generate/ derivate din calea de atac formulată de inculpat – noul cadru procesual al judecării cauzei fiind o consecință a declarării căii de atac de către inculpat, astfel încât, norma penală fiind de strictă interpretare și aplicare, nu poate fi extinsă la alte instituții de drept.

Chiar și în situația în care cele trei calificări date de instanță sesizărilor formulate de serviciul de probațiune ar reprezenta veritabile căi de atac, principiul nu și-ar găsi aplicabilitatea urmare a faptului că nu am avea în discuție “o cale proprie de atac”, ci o cale de atac formulată de o parte cu interese contrarii, situație în care instanța nu mai este legată de acest principiu.

Omisiunea impunerii cel puțin a uneia dintre obligațiile prevăzute de art 93 alin. 2 C. pen.

Alături de omisiunea impunerii muncii în folosul comunității, lipsa impunerii a cel puțin una dintre obligațiile prevăzute de art. 93 alin. 2 C.pen. este una dintre cele mai frecvente probleme observate cu privire la sentințele analizate – 12 din cele 36 sentințe penale, nefiind însă solicitată remedierea situației decât în două din aceste cazuri, solicitări ce nu au primit un răspuns până la data finalizării prezentei lucrări, astfel încât nu vom putea analiza soluția dată de instanțe.

Motivul frecvenței acestei omisiuni se conturează ca o consecință directă a diferențelor evidente între prevederile Codului penal de la 1969 și cele ale Codului penal actual, în reglementarea anterioară impunerea obligațiilor fiind facultativă (”Instanța poate să impună …”), în timp ce în cazul noului Cod penal, din exigențele textului, se desprinde concluzia că impunerea cel puțin a unei obligații dintre cele prevăzute de art. 93 alin. 2 este imperativă (”Instanța impune …”).

În egală măsură, obligațiile ce pot fi impuse au grad de specificitate ridicat, făcând dificilă o individualizare adecvată la fiecare caz în parte, frecvent, impunerea acestora nefiind justificată de specificul cazului sau de situația personală a inculpatului. Mai mult, analizând modul în care este reglementată impunerea acestui gen de obligații în alte legislații penale, vom observa că ea este facultativă.

Pornind de la acele situații în care impunerea uneia dintre aceste obligații nu este justificată, am putea aprecia chiar că reglementarea cu caracter imperativ ridică probleme sub aspectul constituționalității, în discuție putând fi aduse prevederile art. 53 din Constituția României – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, potrivit căruia, ” (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.

Lipsa indicării a două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității

O astfel de omisiune a fost regăsită în cel puțin 10 din sentințele analizate, omisiunea fiind totală sau parțială (cu indicarea unei singure instituții). În egală măsură, o situație aparte este reprezentată de situația în care, folosind o formulare, am putea spune deja consacrată, instanța învestește serviciul de probațiune cu alegerea instituției unde urmează a fi prestată munca în folosul comunității, sintagma folosită fiind de tipul “va desfășura …., o muncă neremunerată în folosul comunității pe o durată de … al cărei conținut, precum și instituția la care va fi prestată munca, vor fi stabilite de Serviciul de Probațiune ……”

Și în acest caz modul în care instanțele au ales să soluționeze cererile formulate de serviciile de probațiune sunt diferite. Astfel, putem vorbi despre admiterea cererilor și soluționarea lor ca îndreptare de eroare materială, contestație la executare și chiar pe cale administrativă, printr-o dispoziție a judecătorului delegat la compartimentul executări penale.

Analizând comparativ prezenta problemă și modul în care au fost soluționate omisiunile prezentate anterior, putem aprecia că neindicarea instituțiilor în cadrul cărora se poate executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității este singura care poate fi calificată ca nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, o împiedicare la executare putând fi reprezentată de omisiunea menționării duratei pentru care se execută obligația.

Alte probleme (Lipsa unei măsuri de supraveghere, impunerea de obligații care nu mai sunt prevăzute de Codul penal).

Lipsa uneia sau mai multora dintre măsurile de supraveghere, deși nu la fel de frecventă ca alte situații prezentate s-a regăsit și în aplicare prevederilor Codului penal de la 1969, fiind soluționată în mod diferit de instanțele de judecată.

O situație similară sub aspectul problemei existente, dar radical diferită sub aspectul momentului în care a fost sesizată omisiunea măsurilor de supraveghere este reprezentată de sentința penală 217/26.03.2001 pronunțată de Tribunalul București – Secția II Penală – omisiune măsuri de supraveghere, soluția: casată sub acest aspect și impunerea celor patru măsuri cumulativ.

Prin Decizia nr. 1753/02.04.2002 pronunțată de Î.C.C.J. a fost admis recursul, fiind casate atât Sentința Tribunalului București – Secția II Penală cât și Decizia Curții de Apel București Secția I Penală (597/05.11.2001) pronunțate în cauză, pentru următoarele considerente: ”Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința nr.217 din 26 martie 2001 …. cu obligarea inculpatului la măsurile de supraveghere prevăzute în art.863 alin.1 lit. a și d C. pen. Curtea de Apel București, secția I-a penală, prin decizia nr.597 din 5 noiembrie 2001, a admis apelul declarat de procuror … fără a aduce nicio modificare în ceea ce privește măsurile de supraveghere.

Recursul declarat de procuror împotriva deciziei Curții de Apel București este fondat. Potrivit art.863 alin.1 C. pen., pe durata termenului de încercare, ”condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere”, textul enumerând în continuare patru măsuri; ca atare, instanța nu avea posibilitatea să aleagă aplicarea numai a două dintre aceste măsuri, și anume cele menționate la lit. a și d, ci trebuia să dispună ca inculpatul să se supună pe toată durata termenului de încercare de 8 ani, tuturor măsurilor de supraveghere prevăzute în art.833 alin.1 C. pen. În consecință, recursul a fost admis, casându-se decizia și sentința pronunțate în cauză, în sensul considerentelor ce preced”

Apreciem că decizia pronunțată de Î.C.C.J. este soluția ce se impune dată acestei situații, indiferent de Codul penal aflat în discuție – ”Când se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,condamnatul trebuie să se supună tuturor măsurilor de supraveghere prevăzute ……, instanța neputându-l obliga să se supună numai unora dintre acestea”. Cu toate acestea, având în vedere că problemele sunt sesizate la nivelul serviciilor de probațiune la momentul punerii în executare, deci ulterior rămânerii definitive a sentinței penale, calea procedurală prin care a fost soluționată speța prezentată nu-și mai găsește aplicabilitatea.

Raportat la impunerea unei măsuri de supraveghere care, în actuala legislație poate fi impusă ca măsură complementară, instanța a reținut: “La data de …, a fost înregistrată sesizarea Serviciului de Probațiune referitoare la eroarea materială strecurată în dispozitivul S.P…., cu privire la obligația impusă de instanță condamnatului … , respectiv „de a nu conduce nicio categorie de vehicule pe durata termenului de supraveghere”, apreciindu-se că această obligație este prevăzută doar în cazul amânării aplicării pedepsei (art. 85 alin. 2 lit. g) C.pen), în cazul executării pedepsei sub supraveghere…, interdicția putând fi impusă ca pedeapsă complementară în baza art. 67 raportat la art. 66 alin. 1 lit. i) C.pen. Analizând minuta și dispozitivul hotărârii la care se face referire, instanța constată că sesizarea din oficiu este întemeiată, sens în care, aceasta urmează să fie admisă…”, dispunând: ”În baza art. 279 C.pr.pen. admite cererea de îndreptare eroare materială din minuta si dispozitivul sent. pen. …, în sensul că „În baza art. 67 alin. 1 Cod penal cu aplicarea la art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, interzice inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, dreptul prev. de art. 66 alin. 1 lit. 1) Cod penal (dreptul de a conduce orice categorie de vehicul) pe o perioadă de 3 (trei) ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri”.

Apreciem că nici în acest caz nu vorbim de o eroare materială, greșita determinare a temeiului în baza căruia a fost impusă obligația neputând reprezenta, în opinia noastră, o greșeală de redactare.

CONCLUZII

Stabilind ca obiectiv principal al acestei lucrări analiza instituției suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu ne-am propus doar o simplă abordare teoretică a acestei forme de individualizare judiciară a pedepsei, ci și evidențierea aspectelor de noutate aduse de reglementarea în vigoare și surprinderea acelor aspecte practice care ridică probleme în ceea ce privește punerea în executare a hotărârilor judecătorești, cu scopul de a încerca, pe baza cunoașterii legislației și experienței în domeniu, să identificăm modalitățile de soluționare a acestora.

Astfel, în ceea ce privește principalele aspectele de noutate aduse de Codul penal în vigoare de la 01.02.2014, în ceea ce privește instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, putem menționa:

Au fost modificate condițiile privind pedeapsa aplicată prin:

Reducerea cuantumului pedepsei de la 4 la 3 ani, condiție menținută și în caz de concurs de infracțiuni,

Reglementarea expresă a cazurilor în care nu poate fi dispusă suspendarea sub supraveghere, respectiv: când pedeapsa aplicată este numai amenda sau când aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată.

A fost schimbat regimul:

amenzii care însoțește o pedeapsă ce a fost suspendată sub supraveghere – amenda urmând a fi executată,

pedepselor complementare – paleta de drepturi ce pot fi interzise fiind lărgită și acestea urmând a se executa de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (suplinind astfel eliminarea unor obligații ce puteau fi impuse condamnatului și care în actuala reglementare nu se mai regăsesc),

Au fost aduse modificări condițiilor ce privesc persoana infractorului și care creează vocația acestuia la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere:

Introducerea cerinței ca persoana condamnată să-și exprime acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității,

Condiționarea acordării suspendării executării pedepsei sub supraveghere de conduita procesuală a infractorului, impunându-se ca acesta să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

A fost redus termenul de supraveghere și a fost modificat modul de calcul al acestuia. Astfel, dacă anterior termenul de încercare putea fi cuprins între 2 ani și 15 zile – 9 ani (fiind compus din pedeapsa efectiv aplicată la care se adăuga un interval cuprins între 2-5 ani) în prezent acesta are o durată de asemenea variabilă, limitele fiind de 2-4 ani, condiționarea fiind ca acesta să nu fie mai mic decât durata pedepsei efectiv aplicate,

Schimbările aduse măsurilor de supraveghere vizează:

Desemnarea serviciului de probațiune ca unică instituție cu atribuții în supravegherea modului în care persoana condamnată respectă măsurile și execută obligațiile dispuse în sarcina sa de către instanța de judecată,

Introducerea unei noi măsuri, condamnatului revenindu-i astfel și obligativitatea de a primi vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa,

Reducerea duratei deplasării ce trebuie comunicată serviciului de probațiune la 5 zile,

Raportat la obligațiile ce urmează a fi impuse persoanei condamnate, modificările vizează atât conținutul acestora, cât și modul de aplicare și executare. Astfel,

Au fost eliminate o serie de obligații (ce se regăsesc în prezent în cadrul pedepselor complementare), a fost legiferată obligarea condamnatului de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială și a fost introdusă, ca element de noutate obligarea condamnatului de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanței,

Aplicarea obligațiilor nu mai are caracter facultativ decât sub aspectul numărului acestora, instanța fiind ținută să impună condamnatului cel puțin una dintre obligațiile prevăzute de art. 93 alin. 2 C. pen.,

A fost introdusă posibilitatea impunerii unor noi obligații, sporirii sau diminuării condițiilor de executare a celor existente și chiar încetarea executării unora dintre acestea, scopul fiind acela de a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare.

Este introdusă munca neremunerată în folosul comunității ca obligație cu caracter imperativ, ceea ce face ca această obligație să fie considerată ca fiind ”de esența suspendării executării pedepsei sub supraveghere”,

Competența pentru verificarea îndeplinirii integrale a obligațiilor civile și sesizarea instanței în caz contrar este atribuită în principal serviciului de probațiune, sesizarea putând fi făcută totodată, ca și în reglementarea anterioară, și de procuror sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.

Reabilitarea de drept nu mai are loc la sfârșitul termenului de supraveghere, așa cum se întâmpla potrivit reglementării anterioare, ci după trecerea a 3 ani de la momentul împlinirii termenului de supraveghere, dacă persoana nu a mai săvârșit o altă infracțiune, caz în care reabilitarea (juridică) operează de drept (automat).

***

Sub aspectul problemelor ridicate de punerea în executare a hotărârilor prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, vom încerca să punctăm în cele ce urmează principalele aspecte ce impun modificări pentru a asigura celeritatea actului de justiție și pe cale de consecință a eficienței sancțiunii, cunoscut fiind faptul că, una dintre condițiile pentru asigurarea acestui deziderat, indiferent de natura sancțiunii, este aplicarea ei cât mai curând după săvârșirea faptei.

Astfel, deși sentințele analizate nu poate fi apreciate ca fiind reprezentative la nivelul întregii țări, neacoperind toate instanțele, analizând cazurile prezentate, se evidențiază faptul că problemele identificate se regăsesc atât în hotărâri penale pronunțate de judecătorii, cât și de instanțe de grad superior – tribunale, curți de apel, una dintre sentințele fiind menținută, fără a fi rectificată omisiunea impunerii muncii în folosul comunității chiar de ÎCCJ, sentințele fiind pronunțate de instanțe din raza de competență a mai multor curți de apel, ceea ce conturează ideea că interpretarea neunitară a dispozițiilor legale nu caracterizează o singură zonă și, pe cale de consecință, impune identificarea unor soluții aplicabile la nivel general. Apreciem totodată faptul că soluțiile ce vor fi adoptate trebuie să aibă un caracter obligatoriu pentru instanțe, în contextul în care, normele aplicate neunitar în prezent nu au o formulare care să permită interpretări iar la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii , urmare a intrării în vigoare a noilor prevederi în materie penală a fost elaborat un “Ghid practic. Acte de procedură instanțe”, ghid elaborat de un colectiv de 11 formatori ai Institutului Național al Magistraturii și ai Școlii Naționale de Grefieri, modelele de acte procedurale oferite de acest ghid fiind în conformitate cu dispozițiile legale.

Cronologic, raportându-ne la etapele dispunerii și punerii în executare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aducem în discuție următoarele aspecte și soluții subsecvente posibile:

Interpretarea neunitară a dispozițiilor legale privind măsurile de supraveghere și / sau obligațiile ce pot fi impuse persoanei supravegheate, aspect ce aduce atingere atât laturii de control, cât și principiului egalității de tratament.

Analizând situațiile expuse, putem concluziona următoarele:

Majoritatea problemelor sesizate sunt rezultatul tendinței de individualizare judiciară a pedepsei dincolo de cadrul legal (durata termenului de supraveghere și a perioadei pentru care se impune munca în folosul comunității), dar și a greșitei aplicări a prevederilor legale specifice acestei instituții – în majoritatea cazurilor, deși reprezintă o condiție pentru dispunerea suspendării, nu a existat acordul persoanei de a presta munca în folosul comunității, acesta fiind solicitat ulterior dispunerii acestui mod de individualizare a pedepsei

Se evidențiază o tendință de soluționare favorabilă, indiferent de calea aleasă, pentru acele modificări ale sentinței care nu “agravează” situația persoanei condamnate,

Nu există o soluție unitară privind calificarea solicitărilor formulate de serviciile de probațiune care vizează remedierea problemelor sesizate,

Cu excepția lipsei indicării celor două instituții unde se va derula munca în folosul comunității – omisiune ce poate fi remediată pe calea contestației la executare, putând fi apreciată ca nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, problemele identificate nu își găsesc o modalitate legală de soluționare în actualul cadru legal, neputând fi încadrate, așa cum arătam în cuprinsul lucrării, în nici una din reglementările existente.

Astfel, soluțiile pe care le apreciem ca viabile sunt reprezentate fie de completarea art. 279 Cod de Procedură Penală și cu aceste situații, fie introducerea unui nou articol, similar art. 444 din Codul de Procedură Civilă (Completarea hotărârii) care să reglementeze expres situațiile date. Cu toate acestea, dat fiind faptul că aceste soluții vizează o modificare a cadrului legislativ, ele reprezintă o soluție viabilă pe termen lung și nu una cu aplicabilitate pe termen scurt, de natură a degreva serviciile de probațiune de demersurile necesare pentru îndreptarea problemelor sesizate.

Un aspect ce comportă o analiză detaliată, ce poate face obiectul unei lucrări de sine stătătoare, este reprezentat de caracterul imperativ al impunerii unei obligații din cele arătate la art. 93 alin. 2 lit a-d C.pen – aspect ce poate face obiectul unei sesizări a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate sau controlul de constituționalitate a posteriori.

Imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești ca urmare a imposibilității de a identifica persoana condamnată.

Situația ridică probleme în mai multe planuri, astfel:

utilizarea ineficientă a resurselor umane și materiale ale serviciilor de probațiune și instituțiilor din comunitate care susțin demersurile de identificare a acestor persoane,

revocarea unor astfel de suspendări este un demers dificil, reaua credință neprezumându-se, ci trebuind dovedită, aspect imposibil de realizat în condițiile în care persoana nu a fost arestată preventiv (caz în care la liberarea din penitenciar i se înmânează, sub semnătură, o copie a dispozitivului sentinței de condamnare ) sau nu a fost prezentă la judecarea cauzei,

creează o situație de inechitate față de alte persoane aflate în situații similare, uneori identificarea diminuând simțitor termenul efectiv de supraveghere, efectele suspendării fiind însă aceleași (menținerea persoanei în libertate și intervenția reabilitării în aceleași condiții)

Soluția acestei probleme poate fi modificarea art. 91, alin. 3 lit. c, teza I-a C. pen. (infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată), prin înlocuirea conjuncției ”ori” cu ”și”, schimbare ce ar institui, ca și condiție pentru vocația la instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prezența infractorului atât pe parcursul urmăririi penale cât și al judecății.

***

Așa cum menționam anterior, modificările legislative propuse reprezintă soluții pe termen lung ce nu vin în întâmpinarea nevoilor actuale identificate. Astfel, dat fiind faptul că orientările de practică sunt diferite, confirmând caracterul neunitar al acesteia, o modalitate de rezolvare a acestor probleme de drept ce au fost soluționate diferit ar putea fi reprezentată de sesizarea instituțiilor abilitate, care pot iniția demersurile specifice în vederea promovării unor recursuri în interesul legii, cu privire la elementele de practică neunitară, asupra cărora instanța supremă se poate pronunța. Această soluție, deși nu este de natură a conduce la remedierea problemelor existente comportă o serie de avantaje. Astfel:

deși nu are efecte asupra hotărârilor examinate va conduce la o aplicare unitară pe viitor a dispozițiilor legale,

permite sesizarea ÎCCJ, atât cu privire la aplicarea neunitară a textelor ce fac referire la problemele sesizate, cât și la modul neunitar de soluționare a acestora,

asigură soluționarea acestora într-un termen substanțial mai redus comparativ cu termenul pe care l-ar presupune modificările legislative – recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanței, decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

***

Așa cum afirmam și anterior, din cauza numărului redus de sentințe analizate, lucrarea de față nu reprezintă decât un prim pas în conturarea unei imagini de ansamblu asupra provocărilor pe care le ridică punerea în executare a sentințelor penale pronunțate în baza noilor reglementări penale și procesual penale. Apreciem însă că o continuare a acestei analize la nivel instituțional și nu doar ca un exercițiu de practică este de natură a confirma sau infirma necesitatea demarării procedurilor necesare pentru transpunerea în practică a propunerilor formulate în prezenta lucrare, propuneri ce vizează diminuarea demersurilor ce se impun a fi realizate pentru efectiva punere în executare a sentințelor penale și canalizarea resurselor umane într-o manieră eficientă.

BIBLIOGRAFIE

Cărți, reviste și articole:

Bică, Gheorghe (coord.), Griga, Ioan, Paraschiv, Gavril, Alecu, Gheorghe, Drept penal: parte generală, Ediția a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008,

Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2006,

Bulai, Costică, Filipaș, Avram, Mitrache, Constantin, Instituții de drept penal:curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. Trei, București, 2003, p. 208

Bulai, Costică., Bulai, N. Bogdan, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2007,

Ionescu, Oana Roxana, Manual de drept penal. Parte generală, Ed. Sitech, Craiova, 2014,

Kalmthout, Anton M. Van, editor, Durnescu, Ioan, traducător, Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene, 2003,

Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, Drept penal român: parte generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007,

Neagu, Ion, Drept procesual penal, Partea Specială, Tratat, Ed. Global Lex, București, 2007

Mitrache, Cristian, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ca formă a probațiunii în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, București, 2008,

Streteanu, Florin, Moroșanu, Raluca, Instituții și infracțiuni în Noul Cod penal, Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010,

Udroiu, Mihail, Drept penal: partea Generală; Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck, București, 2014,

Udroiu, Mihail, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, Ediția2, Ed. C.H.Beck, București, 2011

Filimon, Adriana, Probațiunea în noul Cod Penal. Aspecte legislative. în Durnescu, Ioan, (coord.), Probațiunea: teorii, legislație și practică, Ed. Polirom, Iași, 2011,

Î.C.C.J., Individualizarea judiciară a pedepselor aplicate pentru infracțiunile de corupție. Ghid,

Legislație

Constituția României,

Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal

Legea nr. 135 /2010 privind Codul de procedură penală

Codul penal de la 1969

Codul de procedură penală anterior

Legea nr. 104/22.09.1992, pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977

Legea nr. 140/05.11.1996 pentru modificarea și completarea codului penal

Legea nr. 278/ 04.07.2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi,

Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Resurse internet

www.csm1909.ro/csm/linkuri/17_03_2014__65987_ro.doc

http://www.scj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.just.ro

http://www.ccr.ro

http://www.legislationline.org/documents/section/criminal-codes

ANEXA 1 – JURISPRUDENȚĂ