Subiectul Dreptului DE Autor

SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

CUPRINS

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE ȘI DREPTUL DE AUTOR

i.1. Noțiuni introductive

Proprietatea intelectuală, sub cele două forme pe care le îmbracă, și anume proprietatea industrială, pe de o parte, și drepturile de autor, pe de altă parte, reprezintă una din formele principale de evoluție socio-economico-culturală a unui stat, indiferent de puterea sa financiară și de mărimea sau întinderea în spațiu. Ea are un scop bine determinat, pentru apărarea creațiilor produse de mintea omului și pentru a a gira foloasele celor care utilizează respectivele creații, de orice natură ar fi ele. Așadar, proprietatea intelectuală are o inportanță covârșitoare.

O legătură strânsă cu acest domeniu o are activitatea de cercetare-dezvoltare și inovare, care este de fapt un element decisiv în transformarea unei țări din punct de vedere economic și pentru sporirea socială. Astfel, un progres al tehnologiei se poate realiza în anumite compartimente cum ar fi știința, inovarea sau tehnologia, care pot garanta o dezvoltare de lungă durată și performanță economică îndelungată a României.

O dată cu sporirea tehnologiei s-au inmulțit sub diverse forme căile și metodele de inovație, producției și valorificare în diferite domenii de activitate

Dezvoltarea prin tehnologie va da voie persoanelor care posedă drepturi să se folosească de anumite dispoziții tehnologice care pot preîntâmpina sau limita anumite acțiuni nepermise de către posesorii oricărui drept de autor, drepturi conexesau ai dreptului de sui generis asupra bazelor de date. Se poate însă întâmpla ca aibă loc și unele acțiuni ilicite care să ducă la nerespectarea protecției tehnice obținute prin aceste măsuri. Pentru a se împiedica funcționarea incorectă a pieței interne, este de preferat uutilizarea unei protecții juridice contra nerespectării măsurilor tehnologice eficiente și contra obținerii de produse, aparatura sau servicii pentru acest motiv.

Un sistem eficient și rigid care apără dreptul de autor și drepturile conexe este un element de bază care asigură inovațiilor și operelor de cultură europene toate mijloacele proprii, precum și menținerea libertății și prestigiului autorilor și artiștilor care interpretează sau execută.

O cercetare comună și o aplicare consecventă, la nivel european, a măsurilor tehnice pentru protecția operelor și a altor obiecte protejate și pentru furnizarea informațiilor necesare privind drepturile în materie sunt foarte importante, deoarece obiectivul primordial al acestor hotărâri luate este de a fixa concepțiile și garanțiile oferite de normele legale.

Protecția proprietății intelectuale este importantă pentru formarea unui climat propice inovațiilor, investițiilor și dezvoltării economice.

O mare însemnătate se poate oferi luptei cu falsurile mercantilești, proces care determină apariția unor efecte negative asupra siguranței consumatorului și a sănătății sale. Parlamentul și Guvernul au datoria de a gândi o serie de legi cu acest scop: impunerea afișării pe produs a provenienței sale; folosirea unor metode de protejare, pentru a găsi în timp util acele produse falsificate, denaturate; schimbarea legilor referitoare la declanșarea acțiunilor în instanță de persoanele care dețin drepturi la costuri reduse contra celor care nu respectă legislația din domeniu.

I.2. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Dreptul proprietății intelectuale reprezintă totalitatea actelor juridice care se referă la protejarea creației intelectuale din punct de vedere științific, artistic, industrial, literar, comercial, dar și a creațiilor intelectual-industriale.

Proprietatea intelectuală este alcătuită din două componente: una din ele este proprietatea industrială, iar altă compententă se referă la drepturile de autor și cele conexe dreptului de autor.

Dreptul de proprietate industrială are, la rândul său, ca și elemente, brevetele de invenție, modelele și desenele industriale, mărcile de comerț, mărcile de fabrică, modelele de utilitate, indicațiile de proveniență sau de origine, precum și protecția concurenței neloiale.

Obiectele dreptului de proprietate industrială sunt de două feluri: creații noi (aici intră invențiile, know-how-ul, desenele și modelelee de utilitate) și semne noi (se includ mărcile, indicațiile de proveniență și denumirile de origine).

Dreptul proprietății industriale se referă la toate legile care au legătură cu apărarea creației din domeniul industrial. Posesorul acestui drept poate crea și valorifica creația sa din punct de vedere economic și, în același timp, poate opri alte persoane să se folosească de acest obiect prin crearea unei copii sau prin înstrăinarea lui către terți.

Principiile referitoare la drepturile proprității intelectuale suntr reglementate în mai multe legi fundamentale pentru acest domeniu. Convenția de la Paris (din 20 martie 1883) face, în primul rând, referire la proprietatea industrială, sub toate aspectele ei, România devenind membru cu drepturi depline abia in 1920. Convenția de la Berna (din 9 spetembrie 1886) are drept obiect protecția operelor literar-artistice, iar țara noastră a aderat la respectiva organizație abia în anul 1926.

Aceste principii sunt în număr de 4 și anume: principiul dreptului de prioritate; principiul tratamentului național, principiul independenței brevetelor; pricipiul independenței mărcilor.

Principiul dreptului de proprietate

Acest principiu are la bază ideea că cei care prezintă într-o țară care a ratificat Convenția de la Paris referitoare la protecția proprietății intelectuale, o solicitare pentru un brevet de invenție, sau moștenitorii săi dețin un astfel de brevet în România pentru invenția respectivă, se pot folosi de dreptul de proprietate timp de 12 luni de la data depunerii cererii. Respectiva premisă se regăsește și în legislația românească, mai exact în legea 64/1991 reeferitoar ela brevetele de invenție, articolele 20 și 21.

Dacă a fost depusă o cerere de brevet european ce desemnează și România ca stat, iar pentru aceasta a fost stabilită o perioadă de depozit, ea este echivalentă în țară cu un depozit național reglementar.

Persoana care solicită cererea de brevet de invenție trebuie să prezinte o notificare în care își însușește prioritatea cererii anterioare, pentru a primi prioritatea unei cererei de brevet pentru invenția în cauză.

O cerere de brevet conține întâietate pentru componentele solicitării care sunt trecute în revendicările respective; prioritățile multiple pot fi revendicate , după caz, și pentru aceeași revendicare.

Dreptul de proprietate conferă anumite avantaje persoanelor care au creat un depozit reglementar într-un stat membru al Uniunii de la Paris și doresc susținere în alte țări membre ale acestei Uniuni.

Prin acest drept de proprietate se recunoaște orice depozit care are valoarea unui depozit național reglementar creat pe baza legilor țărilor din cadrul Uniunii sau pe baza acordurilor dintre diferite state ale acestei Uniuni.

Un depozit național reglementar reprezintă în depozit necesar pentru precizarea exactă a datei de predare a solicitării într-un anumit stat, indiferent ce se poate întâmpla apoi cu acea solicitare.

Țările Uniunii vor acorda, în conformitate cu legislația lor internă, protecție temporară invențiilor brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale, precum și marcilor de fabrica sau de comert, pentru produsele care vor figura la expozitiile internationale oficiale sau oficial recunoscute, organizate pe teritoriul uneia dintre ele.

Persoana care solicită un astfel de brevet de invenție se poate folosi de prioritatea unei cereri de brevet depusă anterior pentru invenția în cauză, în condițiile în care prezintă și o declarație care certifică prioritatea respectivei cereri, bineînțeles dacă există și acte doveditoare.

O cerere de brevet poate atesta faptul că există mai multe priorități, însă doar pentru elementele înscrise în cererile pentru care se solicită respectiva prioritate.

Prin această cerere se pot revendica mai multe priorități, așa numitele priorități multiple, însa doar pentru elementele care sunt menționate în cererea sau în cereile depuse anterior, la o dată de înregistrare ulterioară datei de expirare a termenului de prioritate, care să nu depășească două luni din momentul expirării temenului, plătindu-se o taxă, dacă există o cerere clar formulată în termenul impus de lege, iar dacă acest termen nu e respetiv, trebuie explicate cauzele care au determinat această stare.

Dacă o persoană solicită un drept de prioritate care este deja acordat pentru o altă persoană, solicitantul este obligat să depună la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci) o autorizatie prin care cealaltă persoană cedează dreptul la brevet și poate revendica prioritatea cererii anterioare. Această autorizație nu poate avea un termen mai mare de 3 luni.

În cazul în care, timp de 12 luni din ziua depunerii cererii de brevet de invenție primită de la OSIM, se depune și o solicitare de brevet de invenție ulterioară de către posesorul cererii anterioare sau de urmașul său ndreptățit, în cererea ulterioară poate fi pretins un drept de proprietate pentru invenția în cauză, adică un drept de prioritate internă. Această prioritate se poate solicita la depunerea cererii ulterioare sau în cel mult două luni din momentul preinderii respectivei cereri.

Prioritatea internă, petiționată printr-o cerere anterioară, nu va fi recunoscută dacă:

cel puțin una din cererile de brevet de invenție a beneficiat de o prioritate;

în cererea anterioară au fost revendicate priorități interne și una dintre ele are ata anterioară termenului de 12 luni calculată de la data de depozit a cererii ulterioare;

actul de prioriate internă nn a fost depus în termenul prevăzut de regulamentul de aplicare al legii.

Dacă există o cerere de înregistrare a mărcii depusă corect întâia oară într-un stat semnatar al Uniunii de la Paris, se poate solicita data primului depozit printr-o cerere în care marca este înregistrată în România, doar dacă această ultimă cerere este depusă la OSIM în 6 luni de la înființarea primului depozit.

Principiul tratamentului național.

Acest principiu se regăsește în articolul 2 al Convenției de la Paris, care specifică faptul că toți membrii Uniunii Europene trebuie să aibă parte de același tratament în toate statele membre ale U.E.

„Cetățenii ficărei țări a Uniunii se bucură în toate celelalte țări ale Uniunii, în ceea ce privește protecția proprietății industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naționalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de Convenție. În consecință, ei se vor bucura de aceeași protecție ca naționalii și de aceleași mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor și formalităților impuse naționalilor.”

Același principiu se regăsește și în conținutul Convenției de la Berna, la articolul nr. 5. Astfel, „în ceea ce privește operele pentru care sunt protejați, în virtutea prezentei convenții, în țările Uniunii, altele decât țara de origine a oprei, autorii beneficiază de drepturile pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda naționalilor, precum și de drepturile acordate în mod special prin convenție.”

Fiecare țară semnatară a Uniunii de la Paris are o legisație aparte în ceea ce privește protecția proprietății intelectuale, însă toată legislația trebuie să țină cont de aquis-ul comunitar.

De exemplu, Convenția de la Paris specifică faptul că protecția proprietății industriale nu poate depinde de anumite condiții de domiciliu.

„Totuși, nici o condiție cu privire la domiciliu sau la stabilirea în țară în care este cerută protecția nu poate fi pretinsă de cetățenii Uniunii Europene pentru folosirea vreunui drept de proprietate industrială.”

Țările d
Țările din cadrul Uniunii pot introduce în legea lor diverse condiții legate de procedura administrativă și cea juridică, de stabilirea unei locuințe sau de numirea unui împuternicit: „Sunt în mod expres rezervate dipozițiile legislative ale fiecărei țări a Uniunii referitaore la procedura judiciară și administrativă și la competența, precum și cele cu privire la alegerea domiciliului sau la instituirea unui mandatar, care ar fi inpuse de legile privind proprietatea industrială.”

Tot în Convenție este specificat faptul că azilantul Uniunii poate fi și o persoană dintr-un stat nemembru al Uniunii care locuiește sau își desfășoară activitatea, de orice natură, pe întinderea unei țări membră cu drepturi depline: „Sunt asimilate cetățenilor țărilor uniunii cetățenii țărilor care nu fac parte din Uniune, care sunt domiciliați sau care au întreprinderi industriale sau comerciale reale și serioase pe teritoriul uneia din țările Uniunii.”

Cetățeni ai altor părți contractante reprezintă artiștii interpreți, realizatorii sau creatorii de fonograme conforme normelor indicate pentru a beneficia de protecția specificată în Convenția de la Roma din octombrie 1961, care oferă protecție artiștilor interpreți ori executanți și organismelor radio-TV, dar și celor care produc fonograme, dacă toat epărțile contractante din cadrul tratatului ar fi state contractante în sensul convenției.

Tratament național înseamnă, de fapt, tratamentul oferit de țara contractantă, în care este solicitată protecția, o poate oferi pentru:

artiștii interprei sau executanți, care reprezintă de fapt azilanții săi, pentru lucrările efectuate, fixate pentru prima oara sau difuzate la radio și TV pe teritoriul său;

cei care produc fonograme, care reprezintă azilanții săi, pentru fonogramele apărute pentru întâia oară pe teritoriul său;

organismelor radio-TV care au sediul socal pe teritoriul său, pentru emisiunile transmise de canalele radio-TV care emit de pe teritoriul său.

Tratamentul național este acordat în concordanță cu protecția oferită în mod expres și de limitele trecute în Convenție.

Țările contractante oferă tratament național artiștilor interpreți ori executanți dacă este respectată măcar una din următoarele prevederi:

execuția are loc în altă țară contractantă;

execuția este consemnată pe o fonogramp protejată;

execuția nefixată pe acea fonogramă este transmisă printr-o emisiune protejată.

Toate țările contractante oferă tratament național celor care produc fonograme dacă este respectată una dn prevederile:

persoana care creează fonogramele este azilant într-o altă țară contractantă;

sunetul a fost fixat pentru întâia oară într-o altă țară contractantă;

fonograma a fost prezentată pentru întâia oarăîntr-o altă țară contractantă.

Este vorba, așadar, de trei criterii deosebit de importante: criteriul naționalității; criteriul fixării și criteriul publicării.

Legea românească prevede faptul că o persoană, juridică sau fizică străină, cu domiciliul sau sediul în altă țară, se prevalează de conținutul Legii nr. 64/1991, ținând cont de tratatele și convențiile internaționale referitoare al invenții, din care face parte și România.

În Convenția de la Paris este precizată ideea că toți azilanii Uniunii au parte în întregime de toate beneficiile acordate de această Convenție; aceasta reprezintă principiul tratamentului unionist.

O altă teorie de care trebuie să se țină seama este minimum de protecție:

„Dacă o țară din afara Uniunii nu protejează în mod satisfăcător operele autorilor care sunt resortanți ai uneia in țările Uniunii, aceasta dn urmă țară va putea restrânge protecția operelor ai căror autori sunt, în momentul primei publicări a acestor opere, resortanți ai celeilate țări și nu au reședința lor obișnuită într-una dintre țările Uniunii. Dacă țara primei publicări face uz de acest drept, celelalte țări ale Uniunii nu vor acorda operelor, supuse astfel unui tratament special, o protecție mai largă decât aceea care le este acordată de țara primei publicări.

Nici o restricție, stabilită în virtutea alineatului precedent, nu va putea prejudicia drepturile pe care un autor le va dobândi asupra unuei opere publicate într-una din țările Uniunii înainte de punerea în executare a acestei restricții.

Țările Uniunii care, în virtutea prezentului articol, vor restrânge protecția drepturilor autorilor, vor notifica acest fapt directorului general al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (denumit mai jos directorul general), printr-o declarație scrisă, în care vor fi arătate țările față de care protecția este restrânsă, precum și restricțiile la care sunt supuse drepturile autorilor aparținând acestor țări. Directorul general va comunica de îndată acest fapt tuturor țărilor Uniunii”.

Perioada pentru care se acordă protecția, conform Convenției de la Roma, nu poate fi mai mică de 20 de ani, pornind de la:

finele anului în care s-a realizat fixarea, pentru fonograme și execuții fixate pe acestea;

finele anului în care s-a efectuat execuția, pentru execuțiile nefixate pe fonograme;

finele anului în care s-a realizat emiterea, pentru emisiuniile radio-TV.

Conform Convenției de la Roma, protecția acordată artiștilor care execută sau interpreteazaă trebuie să acorde șansa împotrivirii la:

radiodifuzarea și comunicarea către public a execuției lor, fără consimțământul lor, în afară de cazul în care execuția folosită pentru radiodifuzare sau pentru comunicare către public este ea însăși o execuție radiodifuzată sau este făcută după o fixare;

fixarea, fără consimțământul lor, pe un suport material, a execuției lor nefixate;

reproducerea, fără consimțământul lor, a unei fixări a executiei lor:

când prima fixare a fost ea însăși făcută fără consimțământul lor;

când reproducerea este făcută cu alte scopuri decât cele pentru care ei și-au dat consimțământul;

când prima fixare a fost făcută în virtutea dispozițiilor art. 15 și a fost reprodusă în alte scopuri decât cele prevăzute prin aceste dispoziții.

Tot în respectiva Convenție sunt specificate și anumite limite referitoare la protecție, oricare stat contractant are dreptul să prevadă în legislația sa națională excepții de la protecția garantată prin prezenta convenție, în următoarele cazuri:

când este vorba de o utilizare privată;

când se folosesc fragmente scurte, cu prilejul reportajului unui eveniment de actualitate;

când este cazul unei fixări efemere, făcută de un organism de radiodifuziune prin propriile sale mijloace și pentru propriile sale emisiuni;

când folosința este făcută numai pentru învățământ sau cercetare știintifică.

Fără a prejudicia dispozițiile paragrafului de mai sus, oricare stat contractant are dreptul să prevadă în legislația sa națională, în ceea ce privește protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, limitări de aceeași natură cu cele care sunt prevăzute în legislația respectivă, în ceea ce privește protecția dreptului de autor asupra operelor literare și artistice. Totuși nu pot fi instituite licențe obligatorii decât în măsura în care acestea sunt compatibile cu dispozițiile prezentei conventii.

Principiul independenței brevetelor

Brevetele care sunt solicitate în unele țări ale Uniunii sunt autonome față de brevetele dobândite pentru invenții similare din alte țări, care sunt sau nu membre ale acestei Uniuni.

Brevetele solicitat eîn timpul perioadei de prioritate sunt autonome și din punct de vedere al duratei lor obișnuite, cât și din punct de vedere al cauzelor de nulitate și decădere.

Acest principiu se pune în aplicare pentru toate licențele care se regăsesc în momentul întrebuințării lui.

Același principiu este valabil și pentru statele care se vor alătura Uniunii, brevetelor existente de o parte și de alta, în momentul alăturării.

Brevetele preluate cu beneficiul priorității vor avea, în unele țări din Uniune, de aceeași durată pe care o ar fi avut-o și dacă ar fi fost solicitate și obținute fără acest beneficiu.

Principiul independenței mărcilor

Condițiile în care mărcile de fabrică sau mărcile de comerț sunt întocmite și înregistrate sunt stabilite de legile din fiecare țară membră a Uniunii.

Legea prevede că nimeni nu poate refuza o marcă depusă de o persoană născută într-un stat din Uniunii intr-un alt stat din Uniune, pe motivul că respectiva marcă nu este depusă înregistrată în țara orginară.

O marcă care este înregistrată legal într-unul din statele Uniunii este de sine-stătătoare, nefiind legată de mărcile depuse de alte țări din Uniune, chiar și în statul de proveniență.

I.3. IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

Termenul „izvor de drept” are două sensuri:

sensul formal – reprezintă forma concretă în care este redată conștiința juridică a societății pentru a deveni normă juridică;

sensul material – condițiile materiale de existență ale societății, care fac ca normele juridice să devină cerințe sociale.

Dreptul proprietății intelectuale conține trei categorii de izvoare:

izvoare interne;

izvoare internaționale;

izvoare comunitare.

Izvoarele interne sunt reprezentate de:

Constituția României;

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe;

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție;

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile gergrafice;

Lege anr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție;

OG nr. 45/2000 privind măsurile de combaterea producerii și comercializării neautorizate a fonogramelor;

OG nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate intelectuală;

HG nr. 758/2003 privind organizarea și funcționarea O.R.D.A.;

HG nr. 833/1998 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

HG nr. 828/2007 privind înființarea Sistemului de protecție a indicațiilor georgrafice și denumirilor de origine ale produselor agricole și produselor alimentare;

Ordinul nr. 112/2008 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind depunerea cererilor de brevet de invenție pentru mijloace electronice;

Ordinul nr. 339 din 15.12.2003 privind aprobarea Listei cuprinzând indicațiile geografice protejate și recunoscute în România pentru produse alimentare.

Izvoarele internaționale sunt reprezentate de:

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883;

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948;

Convenția Internațională pentru protecția artiștilot interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961;

Convenția de la Stockholm din 1967 pentru Înființarea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale;

Convenția pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor, adoptată la Geneva la 29 octombrie 1971;

Convenția privind expozițiile internaționale, semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, intrând în vigoare la data de 17 ianuarie 1931;

Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor, adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996;

Tratatul O.M.P.I. privind interpretările, execuțiile și fonogramele, adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996;

Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la aranjamentele instituind o clasificare internațională în domeniul proprietății industriale;

Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internațională a brevetelor de invenție din 26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979;

Legea nr. 4/1998 pentru aderarea României la Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994.

Izvoarele comunitare sunt:

Directiva 2006/116/CE a Parlamentului și Consiliului din 12 dembrie 2006 privind durata de protecție a dreptului de autor și al anumitor drepturi conexe;

Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 157 din 30 aprilie 2004;

Directiva Consiliului 98/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind armonizarea anumitor dispoziții referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu;

Directiva Consiliului 93/98/CEE din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 290 din 24 noiembrie 1993;

Directiva Parlamentuului European și a Consiliului 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale;

Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/48/CE din 29 aprilie 2004 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală;

I.4. DEFINIREA DREPTULUI DE AUTOR

Dreptul de autor este reglementat de mai multe acte juridice, cel mai important dintre ele este Convenția de la Berna.

Uniunea a fost formată de mai multe state care au aderat pentru a apăra drepturile creatorilor de opere literar-artistice.

Așadar, scopul Convenției de la Berna este de a proteja, într-o manieră cât mai efectivă și uniformă posibilă, drepturile autorilor asupra operelor literare și artistice.

Această Convenție definește noțiunile de operă artistică și operă literară. Acestea reprezintă totalitatea creațiilor din domeniul științific, artistic și literar, indiferent cum au fost ele realizate, cum ar fi: broșurile, cărțile și alte scrieri; operele dramatice și dramatico-muzicale, coregrafice, pantomimele; conferințele, alocuțiunile; operele cinematografice și cele create printr-un procedeu cinematografic; operele de desen, pictură, arhitectură, gravură, sculptură; operele fotografice; ilustrațiile, hărțile geografice.

În dorința de a dezvolta și de a asigura protecția drepturilor autorilor asupra operelor lor literare și artistice într-un mod cât mai eficient și uniform posibil, recunoscând necesitatea de a se institui noi reglementări internaționale și de a se clarifica interpretarea anumitor reglementări existente, în scopul găsirii unor rezolvări corespunzătoare pentru problemele ridicate de evoluția constatată în domeniile economic, social, cultural și tehnic, recunoscând că evoluția și convergența tehnicilor informației și comunicării au o incidență considerabilă asupra creației și utilizării operelor literare și artistice, subliniind importanța excepțională pe care o are protecția cu titlu de drept de autor în încurajarea creației literare și artistice, recunoscând necesitatea de a se menține un echilibru între drepturile autorilor și interesele publicului larg, în special în domeniul educației, cercetării și accesului la informații, așa cum reiese din Convenția de la Berna, părțile au ratificat Tratatul OMPI privind drepturile de autor.

Prezentul tratat constituie un aranjament special, în sensul articolului 20 din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, în ceea ce privește părțile contractante care sunt țări membre ale Uniunii instituite prin această convenție.

Prezentul tratat nu are nici o legătură cu alte tratate, în afara Convenției de la Berna, și se aplică fără a prejudicia drepturile și obligațiile ce rezultă din orice alt tratat.

Nici o dispoziție a prezentului tratat nu are ca efect derogarea de la obligațiile pe care părțile contractante le au unele față de altele în virtutea Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice.

În prezentul tratat, prin Convenția de la Berna se înțelege Actul de la Paris din 24 iulie 1971 al Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice.

În tratatul O.M.P.I. sunt stipulate unele prevederi referitoare la: întinderea protecției privind dreptul de autor; aplicarea art. 2-6 din Convenția de la Berna; programele pentru calculator; compilațiile de date (bazele de date); dreptul de distribuire; dreptul de închiriere; dreptul de comunicare către public; durata de protecție a operelor fotografice; limitări și excepții; obligații privind măsurile tehnice; obligații privind informația asupra regimului drepturilor; aplicarea în timp; dispoziții privind respectarea drepturilor; adunarea; biroul internațional; condiții de îndeplinit pentru a deveni parte la tratat; data la care devin efective obligațiile ce decurg din tratat; excluderea rezervelor la tratat; denunțarea tratatului; limbile tratatului; depozitarul.

Dreptul de autor în țara noastră pentru creațiile artistice, literare, științifice, intelectuale este reglementată de Legea nr. 8/1996.

I.5. RAPORTUL DINTRE DREPTUL DE AUTOR ȘI ALTE RAMURI DE DREPT

Dreptul de autor este o componentă a dreptului civil.

În timp, datorită apariției unor legaturi de natură socială care trebuiau să fie legiferate de diferite norme juridice, diferențierii obiectului protecției, gradului de specificitate, valoarea subiectelor de drept în ceea ce privește specificul profesional, producerea și amplificarea, extinderea pe zi ce trece a programelor informatice, au condus la elaborarea unor legi care să se plieze pe toate aceste relații sociale.

Astfel, au apărut foarte multe texte normative care au determinat să se tragă concluzia că acest domeniu este deosebit de important și a dus la formarea unei subramuri a dreptului de proprietate intelectuală numită dreptul de autor.

Se poate observa faptul că dreptul de autor are unele similitudini cu dreptul civil, din care de fapt provine.

În ambele categorii de drept, subiectele de drept se află pe picior de egalitate.

Diferența pe care o dă dreptul de autor se observă în crearea, existența și stingerea drepturilor morale de autor, drepturi care au căpătat în legislație în cadru legal cuprinzător prin legea nr. 8/1996.

Relațiile sociale apărate prin dreptul de autor au nu doar valențe de natură morală, ci pot fi exprimate și financiar, având caracter bănesc, creând la rândul lor drepturi ereditare.

Diferitele tipuri de relații sociale create prin normele de drept nu ajută la acoperirea în totalitate a domeniilor și aspectelor care se impun a fi legiferate.

Dacă există unele probleme care nu pot fi soluționate strict prin norme ale dreptului de autor, se apelează la rezolvări care țin de dreptul civil.

Dacă problemele analizate sunt reglementate într-o manieră derogatorie sau au o reglementare juridică care există doar în materia dreptului de autor, ele vor fi analizate și își vor găsi o soluție doar prin prisma dispozițiilor specifice.

Relația dintre dreptul de autor și dreptul comercial este bine implementată, un exemplu fiind faptul că unele instituții de sub protecția dreptului de autor (cum ar fi programele informatice) pot fi folosite la formarea capitalului social pentru diverse societăți comerciale, reglementate prin Legea 31/1990 a societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare.

Un alt exemplu este dat de bunurile de proprietate intelectuală, care se regaseau inițial în adrul dreptului de autor, dar pot exista ca elemente componente în cadrul fondului de comerț al unei societăți comerciale, pot face obiectul activității de producție, cazuri în care situațiile juridice își găsesc soluționarea prin ambele ramuri de drept.

Contractele referitoare la înstrăinarea unor elemente care aparțin fondului de comerț și au fost amintite mai sus trebuie să îndeplinească normele dreptului de autor și să nu încalce, sub nici o formă, drepturile oferite de lege autorilor lor.

Există o legătură, însă nu foaret vizibilă, între dreptul de autor și dreptul public.

Există o serie de fapte care influențează legăturile de ordine socială protejate prin dreptul de autor și intră sub influența sancțiunilor administrative, fiind considerate drept contravenții și pedepsite conform legii.

Faptele antisociale cu un grad mare de periculozitate sunt considerate drept infracțiuni, situație în care latura civilă care aparține procesului penal trebuie să aibă în vedere reglementările dreptului de autor.

Un astfel de exemplu îl reprezintă racordarea în mod ilegal la rețelele de distribuție prin cablu pentru programele de televiziune.

Corespondența dintre dreptul de autor și dreptul probator procesual apare în literatura juridică prin referire la veridicitatea unei înregistrări audio pe suport magnetic.

Conform normelor standardului AES27-1996 o inregistrare audio pe suport magnetic este autentică dacă: a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conținute și nu reprezintă o copie; nu conține eventualele intervenții (ștersături, inserări, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere); a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea care a efectuat înregistrarea.

Operațiunile tehnice prin care se stabilește autenticitatea înregistrărilor audio de pe suporrt magnetic constau într-o verificare amănunțită a integrității fizice a benzii magnetice, analiza formei de undă și a spectogramelor semnalelor audio înregistrate, precum și a caracteristicilor tehnice ale echipamentului utilizat la înregistrarea acestora.

S-a pus problema și referitor la relația drepturilor patrimoniale de autor cu dreptul asigurărilor sociale, stabilindu-se o legătură între aceste două subdomenii ale dreptului.

S-a discutat despre posibilitatea ca posesorii de drepturi de autorsă aibă de plătit taxe conform prevederilor articolului 51 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 150/2002. S-a considerat astfel că cei care realizează opere de creație intelectuală nu pot desfășura activități independente, autorizate, calitatea de autor nefiind condiționată de posedarea unei autorizații prealabile, astfel că nu sunt subiect al textului de lege amintit anterior.

I.6. IMPORTANȚA DREPTULUI DE AUTOR

Creația intelectuală a fost dintotdeauna protejată prin anumite legi. O dovadă în acest sens o reprezintă recunoașterea de către stat a unui drept de apropiere asupra unuia dintre obiectele de creație intelectuală sau a proprietății industriale, prin câteva legi, cum ar fi: Legea franceză din 1791, care consideră drept izbândă al Revoluției dreptul de proprietate al autorului asupra invenției sale.

Creația intelectuală se prezintă de-a lungul timpului mai multe forme, acestea trebuind a fi apărate, prezentate publicului sub anumite aspecte bine determinate și stimulate, aceste lucruri putând fi făcute cu ajutorul actelor normative și a legilor.

Creația intelectuală este privită ca un bun apărat de norma de drept și astfel trebuie făcută difernța între diferitele categorii de drept, astfel luând ființă dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială.

Dreptul de autor pune accentul exclusiv pe creațiile literare, artistice și științifice. El reprezintă în ziua de azi mijlocul cel mai de preț în menținerea și devoltarea tututor activităților de natură intelectuală.

CAPITOLUL II

SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

II.1. TERMINOLOGIE

Noțiunea de subiect în cadrul dreptului de autor poate fi tratată sub două aspecte:

persoana sau persoanele fizice carea au realizat respectiva creație, dacă se discută în sensul stricto sensu;

persoana fizică sau juridică în patrimoniul căreia sunt incluse drepturile patrimoniale și/sau morale, dacă se discută în sensul lato sensu.

Proprietar al operei înseamnă persoana care deține toate atributele dreptului real de posesie pentru o creație proprie. Aceste atribute sunt ius utendi, ius fruendi, ius posidendi și ius abutendi.

Acest termen de proprietar pentru o operă poate fi confundat adesea cu termenul de autor al operei, în ideea că autorul este de fapt proprietarul unei opere create.

Noțiunea de operă se comportă sub două forme: pe de o parte, bunul intelectual, apărut datorită efortului de creație industrială, și pe de altă parte, bunul material, care cuprinde efortul creator al autorului său.

Proprietarul operei de creație intelectuală poate fi autorul, însă la un moment dat, posesorul bunului material care include opera respectivă poate fi o altă persoană fizică sau juridică, fapt care este clar exprimar în lege.

Cel care posedă lucrarea este obligat să îl lase pe autorul de drept al acesteia să acceadă la ea, să o puna acestuia la dispoziție, pentru exercitarea dreptului de autor. Însă și autorul are anumite obligații, în sensul că nu trebuie să aducă atingere intereselor legitime ale proprietarului sau celui care posedă de bună credință opera respectivă.

II.2. RAPORTUL DINTRE AUTORUL OPEREI ȘI TERȚI

În legea 8/1996 (legea dreptului de autor) se specifică faptul că „proprietarul sau posesorul unei opere este obligat să permită accesul autorului și să o pună la dispoziția acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptuluo său de autor și cu condiția ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. În acest caz, proprietarul sau posesorul poate pretinde autorului o garanție suficientă pentru securitatea operei, asigurarea operei la o sumă ce reprezintă valoarea pe piață a originalului, precum și o remunerație corespunzătoare”.

În ceea ce privește raporturile care apar între autor și proprietar sau posesor, există riscu ca între aceștia să apară la un moment dat o serie de interese contrare, care pot duce și la conflicte și dispute verbale sau chiar fizice.

Din legea nr. 8/1996 rezultă clar că primul apărat este autorul, pentru că, în caz de conflict, regula ocrotirii autorului va produce efecte cu prioritate față de dreptul comun.

Cel care deține în proprietate creația originală nu are dreptul să o stricesub nici o formă decât după ce plătește creatorului originalului la prețul de cost al materialului.

Mandatul de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale se acordă în mod direct printr-un contract întocmit în formă scrisă de către titularii respectivelor drepturi. Acest mandat se poate acorda și în mod indirect de titulari, prin completarea unor contracte, ele fiind închiate între organisme de gestiune colectivă din țara noastră și organisme străine care administrează cam aceleași tipuri de drepturi. Mandatul direct conferă drept de vot în cadrul adunării generale pentru titularii de drepturi care au oferit mandatul organismului de gestiune colectivă, pentru mandatul indirect nu conferă acest drept.

II.3. PLURALITATEA DE SUBIECTE ÎN RAPORTURILE DE AUTOR

Despre pluralitatea de subiecte în raporturile de autor se poate vorbi în două cazuri: în cazul operei comune și în cazul operei colective.

Opera comună este opera creată de mai mulți coautori, în colaborare. În lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. În cazul în care contribuția fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi utilizată separat, cu condiția să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori.

Colaborarea înseamnă participarea la comun, alături de alte persoane, la crearea unei opere realizată laolaltă de un anumit număr de indivizi.

Toți acești coautori devin deținători ai dreptului de autor asupra creației efectuate, dar dintre toți, unul singur este declarat autorul de bază, principal..

Opera comună constituie stădania, conscința muncii creatoare bazată pe comunitatea spirituală a coautorilor, care au toți un singur țel, și anume realizarea, aducerea la lumină a unei opere literare, artistice sau științifice.

Coatorii operelor comune sunt acele persoane fizice care ajută în comun la crearea unei opere apaărate de legea dreptului de autor. Autorul principal reprezintă unui din coautorii care s-a remarcat cel mai mult în timpul creării unei opere, indiferent de natura sa, și care a avut rolul covârșitor în apariția ei.

În lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord.

Refuzul consimțământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat. Dacă acest refuz cauzează pierderi vizibile altor coautori (indiferent de natura pierderilor și de mărimea lor) prin împiedicarea valorificării creației, respectivul refuz poate fi atacat în instanță, care trrebuie să hotărască dacă respectivul refuz are temei legal sau nu.

Instanța trebuie să facă o cercetare amănunțită și exactă, prin raportare la totalitatea procesului creator, pentru ca dreptul nici unuia dintre creatori să nu fie nerespectat, nesocotit. (nici dreptul coautorului de a împiedica publicarea creației, dar nici drepturile coautorilor de a face creația publică).

Problema devine mult mai simplă în situația în care fiecare coautor participă la crearea lucrării cu un aport diferit, astfel că acestea pot fi valorificate fiecare în pare, dacă nu afectează opera în întregimea sa, precum și drepturile altor coautori.

Dacă opera este folosită în colaborare, coautorii pot primi o retribuție, într-o proporție stabilită de comun acord sau proporțional cu aportul adus de fiecare la realizarea efectivă a creației.

Nu este obligatoriu ca opera creată de coautori să realizeze la comun. Este de preferat să existe între creatori o legătură de idei și de subiecte, o colaborare în activitatea de elaborare a operei, chiar și în situația în care fiecare coautor muncește în felul său propriu.

Opera colectivă este acea operă care are mai mulți autori, fiind construită ca un întreg, fără să se poată acorda vreunuia din creatori un drept diferit fată de toți ceilalți.

Posesorul dreptului de autor pentru operele colective este acea persoană fizică sau juridică care a început, și-a asumat răspunderea și și-a folosit numele pentru a realiza respectiva creație.

În legătură cu subiecul dreptului de autor – persoana jurică – această calitate revine prin lege persoanelor juridice în funcție de activitățile realizate de acestea și organizarea șo coordonarea activității colaboratorilor pentru crearea unei opere.

Așadar, bazele calității de subiect al dreptului de autor pentru persoanele fizice se deosebesc de cele pentru persoanele juridice. Acest fapt se poate observa clar între diferența dintre dreptul originar de autor (posibil doar la persoanele fizice) și dreptul derivat de autor (posibil la persoanele juridice)

Dreptul originar de autor reprezintă dreptul creatorului nemijlocit al operei, iar aici avem de-a face cu subiectele originare ale dreptului de autor. Dreptul derivat de autor face trimitere la drepturile patrimoniale de autor al căror exercițiu poate fi cedat prin acte între vii sau mortis causa, în acest caz putem vorbi despre sebiecte derivate ale dreptului de autor.

Regula de bază care se folosește în situația dreptului de autor este cea conform căreia, în lipsa unei convenții exprese, dreptul de autor pentru o operă colectivă este dat acelei persoane, indiferent de felul său, care și-a asumat răspunderea pentru respectiva operă, care a fost creată sub numele său explicit.

Dacă nu există o clauză precisă, drepturile patrimoniale de autpr pentru programele informatice , care sunt realizate de un angajat sau mai mulți, pentru a realiza sarcinile de muncă, se află la dispoziția angajatorului.

II.4. CATEGORII DE AUTORI OCROTITE PRIN DISPOZIȚII EXPRESE ALE LEGII

Legea dreptului de autor prevede anumite norme clare referitoare la câteva tipuri de autori, și anume cei care execută munca creatoare de zi cu zi în sectorul audiovizual și cel artistic, și anume artiștii interpreți sau executanți, cei care realizează înregistrări pentru radio și televiziune, și organismele de radiodifuziune. Aceste categorii sunt:

artiștii interpreți sau executanți;

producătorii de înregistrări sonore și audiovizuale;

autorii unei opere individuale;

regizorul și producătorul operei individuale;

organismele de radiodifuziune;

Artiștii interpreți sau executanți

Artiștii interpreți sau executanți sunt cântăreții, actorii, muzicienii, dansatorii și alte persoane care interpretează, dansează, recită, joacă, regizează, dirijează sau desfășoara pe orice cale o creație literar-artistică, un spectacol sub felurite forme.

Producătorii de înregistrări sonore și audiovizuale

O înregistrare audiovizuală (videogramă) reprezintă imprimare a unei lucrări audiovizuale sau a unor fragmente de imagini animate, cu sau fără sunet, indiferent de mijloace și de suportul folosit.

Cel care realizează opera audiovizuală este o persoană fizică sau juridică care pune la cale și răspunde de crearea primei fixații a unei opere audiovizuale sau a unor fragmente în mișcare, indiferent dacă posedă sau nu semnale audio, oferind în același timp căile tehnico-financiare care trebuiesc a fi folosite.

Autorii unei opere individuale

Referitor la stabilirea creatorului sau creatorilor pentru diferite opere cinematografice, există mai multe opinii, oarecum contrare.

Pe de o parte, se susține că autorul operelor individuale este chiar întreprinderea de producție cinematografică. În țările care au dezvoltat sistemul copy-right, opera cinematografică este de fapt operă realizată prin comandă, iar cei care participă efectiv la aducerea ei la lumină sunt cei care lucrează chiar la respectiva întreprindere, singura autorizată să dețină copy-right-ul pentru film.

Statele de factură germană, ca Olanda, Turcia, Japonia, consideră că opera cinematografică reprezintă o ramificație a altor opere deja existente, autorul ei fiind distinct de autorul creației utilizată la alcătuirea filmului.

Alte legislații, cum sunt cea franceză, italiană, belgiană sau cele ale Americii Latibe rămân fidele ideii potrivit căreia titularul, subiectul dreptului de autor, este creatorul ei intelectual, filmul fiind o operă de colaborare cu mai mulți autori.

Conform legii dreptului de autor, sunt autori ai operei audiovizuale:

regizorul sau realizatorul,

autorul adaptării,

autorul scenariului,

autorul dialogului,

autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală,

autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație,

când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul și regizorul sau realizatorul operei părțile pot conveni să fie incluși ca autori ai operei audiovizuale și alți creatori care au contribuit substanțial la crearea acesteia.

În contractul încheiat între cel care produce și regizorul sau realizatorul respectivei opere pot fi cuprinși și alte persoane care și-au adus aportul într-o măsură destul de semnificativă.

 Prin contractele încheiate între autorii operei audiovizuale și producător, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că aceștia, cu excepția autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, precum și dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea, în schimbul unei remunerații echitabile.

În lipsa unei clauze contrare, autorii operei audiovizuale, precum și alți autori ai unor contribuții la aceasta, își păstrează toate drepturile de utilizare separată a propriilor contribuții, precum și dreptul de a autoriza și/sau de a interzice utilizări în afara celei specifice a operei, integral sau parțial, cum ar fi utilizarea unor fragmente din opera cinematografică pentru publicitate, alta decât pentru promovarea operei, în condițiile prezentei legi.

Opera audiovizuală reprezintă opera cinematografică realizată într-un mod asemănător cinematografiei sau orice operă care este alcătuită dintr-o înșiruire de imagini într-o continuă animație, indiferent dacă au sau nu parte sonoră.

Legea nr. 630/2002 a cinematografiei explică în mod clar care sunt denumirile folosite în acest segment de activitate:

Film cinematografic este produsul finit al unor lucrări în domeniul cinematografiei, care are ca rezultat realizarea unor filme de ficțiune, de animație sau documentare și care este pus în valoare, inițial, prin proiecții în săli sau grădini de spectacol cinematografic; după premiera cinematografică filmul cinematografic poate fi pus în valoare și prin emisiuni de televiziune transmise prin orice fel de mijloc, precum și prin difuzare pe casete video, compact discuri, DVD sau prin orice alt suport; filmul cinematografic poate fi de scurt metraj, având o durată de maximum 20 de minute, sau de lung metraj, cu o durată de minimum 85 de minute.

Proiectul cinematografic reprezintă dosarul cuprinzând documentele care stau la baza producției unui film: angajamentul producătorului, scenariul cinematografic, nominalizarea regizorului și o propunere de distribuție pentru rolurile principale, cu acceptul de principiu al interpreților, nominalizarea producătorului executiv, precum și a principalilor membri ai echipei de filmare, specificarea principalelor locuri de filmare, planul de finanțare, devizul și planul calendaristic.

Producătorul de film este persoana juridică ce își asumă responsabilitatea producerii filmului și, în această calitate, organizează realizarea acestuia și furnizează mijloacele necesare tehnice și financiare.

Finanțatorul de proiect cinematografic este persoana fizică sau juridică ce finanțează, total sau parțial, producția unui film.

Regizorul și producătorul operei individuale

Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale reprezintă acel individ care îndrumă efectiv lucrările de realizare a unei opere audiovizuale, devenind autorul ei principal, de bază.

Producătorul este acea persoană, fie de natură fizică, fie juridică, care se ocupă cu producerea lucrării, organizând realizarea ei și asigurând cele folositoare din punct de vedere bănesc, dar și tehnic.

Fiecare operă audiovizuală poate avea unul sau mai mulți regizori, unul sau mai mulți realizatori, unul sau mai mulți producători.

Dacă o lucrare nu este terminată sau neprezentată publicului la timp, pe diverse căi, coautorii pot solicita anularea contractului.

Organismele de radiodifuziune

Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) reprezintă o instiuție publică de sine stătătoare aflată sub supravegherea Parlamentului României, care are drept scop asigurarea interesului public în departamentul relatărilor radio, Tv și mass-media.

Consiliul Național al Audiovizualului trebuie să garanteze următoarele elemente:

informarea populației din mai multe surse;

încurajarea unei conmpetiții deschise și corecte;

o relație ponderată, temperată între serviciile naționale de readiodifuziune și serviciile regionale, locale sau cele care se axează pe anumite teme, segmente;

prezeatarea diverselor programe radio-TV într-o limbă română corectă, iar elementele transmise să fie pline de cultură și sporitualitate;

protejarea minorilor și a demnității umane;

transparența mijloacelor de comunicare ăn masă din sectorul audiovizual.

În ceea ce privesc teleshoppingul și publicitatea, ele trebuie prezentate la televizor în mod reunit, trebuie să fie simplu de observat printr-un reper special. Totodată, ele trebuie detașate de alte programe prin anumite mesaje vizuale și sonore. Ele pot fi prezentate și separat doar în anumite condiții bine determinate, hotărâte de Consiliul Național al Audiovizualului.

II.5. ORGANISME DE GESTIUNE COLECTIVĂ A DREPTULUI DE AUTOR ȘI A DREPTURILOR CONEXE

Drepturile de autor și drepturile conexe pot fi puse în aplicare de către cei care le posedă în mod individual sau printr-un mandat, prin organismele de gestiune colectivă. Această gestiune conectivă a drepturilor de autor se poate exercita pentru lucrările deja publicate, iar pentru drepturile conexe se exercită pentru interpretări sau exercuții fixate sau radiodifuzate anterior.

Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe, denumite organisme de gestiune colectivă, sunt persoane juridice constituite prin libera asociere, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este incredințată de către titulari.

Organismele de gestiune colectivă se constituie cu avizul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor și funcționează potrivit reglementrilor privind asociațiile fără scop patrimonial coroborate cu dispozițiile Legii dreptului de autor.

Recomandarea Oficiului Român pentru Drepturi de autor (O.R.D.A.) se oferă:

organismelor de gestiune care au sediu în țara noastră, care vor lua naștere sau există deja în baza unor decizii legale deja luate;

celor care prezintă la O.R.D.A. un portofoliu de lucrări, interpretări și creații artistice, videograme și fonograme, care se cuvin membrilor proprii și a celor pe care îi subordine, precum și contractele întocmite cu organisme din străinătate, pentru administrarea unor drepturi identice;

celor care au preluat un statut sub consecința Legii privind drepturile de autor și drepturile conexe; dețin puterea financiară de administrare colectivă și au reusrse umane și financiare pentru a controla întregul repertoriu de pe toată întinderea țării.

Acest portofoliu trebuie predat în formă scrisă, pe suport electronic, printr-o hotărâre a directorului general. El are ca elemente numele creatorului, numele celui care posedă drepturile, titlul lucrării, datele de recunoaștere a artiștilor interpreți și executanți, a fonogramelor sau videogramelor.

Crearea unor organisme de gestiune colectivă trebuie să s efacă strict în baza elementelor prevăzute în O.G. nr. 26/2000 referitor la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare.

Acordul de inființare și desfășurare a activităților orgaismului de gestiune colectivă se dă prin decizie a directorului generalal Oficiului Român pentru Drepturi de Autor și apare apoi în Monitorul Oficial al României, partea I, plata fiind făcută de organismul de gestiune colectivă.

Statutul acestui organism conține:

denumirea;

domeniul de activitate;

drepturile controlate în baza inventarului propriu;

drepturile și obigațiile pe care le au membrii acestui organism;

sarcinile de îndeplinit care persoanei care administrează organismul și se ocupă de buna sa funcționare;

bunurile iniiale și veniturile financiare anticipate;

regulile referitoare la împărțirea drepturilor colective;

căile de urmărire a folosirii veniturilor de natură bănească;

Dacă se dorește modificarea vreunei clauze din statutul organismelor de gestiune colectivă, ele trebuie parafate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu cel puțin doup luni înainte de adunarea generală a organismului, unde se confirmă respectivele schimbări. Avizul este acordat în termen de 10 zile de la data depunerii la O.R.D.A., după care avizul se înaintează la instanța judecătorească pentru consemnarea elementelor schimbate din statut, în caz contrar, modificările devin nule de drept.

Organismele de gestiune colectivă oferă colectivității informații referitoare la:

drepturile patrimoniale administrate;

tipurile de titulari reprezentați;

tipurile de utilizatori care trebuie să achite către posesorii de drepturi;

legile pe baza cărora se desfășoară și colectează remunerațiile cuvenite posesorilor de drepturi;

căile de strângere și persoanele care trebuie să aibă această sarcină;

orarul de lucru.

Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi:

dreptul la remunerație compensatorie pentru copia privată;

dreptul la remunerație echitabilă pentru împrumutul public efectuat prin biblioteci;

dreptul de suită;

dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale;

dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepția proiecției publice a operelor cinematografice;

dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora;

dreptul de retransmitere prin cablu.

Pentru categoriile de drepturi prevăzute mai sus, organismele de gestiune colectiva îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi:

dreptul de reproducere a operelor muzicale pe fonograme sau videograme;

dreptul de comunicare publica a operelor, cu exceptia operelor muzicale, și a prestatiilor artistice în domeniul audiovizual;

dreptul de împrumut, cu exceptia împrumutului prin biblioteci;

dreptul de radiodifuzare a operelor și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual;

dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică si radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

În ceea ce privește operele cinematografice, se observă că a luat naștere Centrul Național al Cinematografiei, care se ocupă cu punerea în practică a hotărârilor referitoare la operașiunile de realizare, trasmitere și exploatare a filmelor cinematografice, gospodărirea bunurilor cinematografiei românești, administrarewa Fondului cinematografiei, sprijinirea realizărilor cinematografice; colaborarea și mandatarea cinematografică internațională.

Acest Centru are mai multe sarcini, cum ar fi:

întocmește metodelor de evoluție a cinematografiei românești;

întocmește legilor din domeniul cinematografic care să îmbunătățească activitatea celor care activează în această sferă cultural-artistică;

emite norme și instrucțiuni pentru companiile pe care le administreazaă;

asigură prezența și reprezentarea cinematografică românească la diverse evenimente internaționale din domeniul cinematografiei;

formulează regulile pentru activitatea registrului cinematografiei;

administrează și se ocupă de buna funcționare a bunurilor deținute de cinematografia românească;

strânge și folosește Fondul cinematografic;

alege filmele cinematografice românești susținute financiar de Centrul Național al Cinematografiei pentru a lua parte la diverse concursuri și evenimente internaționale;

akută la dezvoltarea profesională a personalului de specialitate din domeniu, prin participarea la cursuri, stagii de formare;

întocmește Anuarul statistic al cinematografiei;

verifică punerea în aplicare a normelor din domneiu, iar în caz de nerespectare a acestora, aplică sancțiuni;

publică diferitele lucrări de specialitate și cu tentă de informare din domeniu;

se ocupă de păstrarea în bune condiții a filmelor cinematografice românești și a tuturor elementelor din patrimoniul cinematografiei naționale;

selectează diverse proiecte de natură cinematografică pentru finanțarea lor în vederea apariției către marele public;

acordă în fiecare an Premiul Național al Cinematografiei, precum și alte premii pentru realizările din acest domeniu.

II.6. OFICIUL ROMÂN PENTRU DREPTURI DE AUTOR

Oficul Român pentru Drepturi de Autor reprezinbtă o unitate specială din subordinea Guvernului, fiind îndrumat de Ministerul Culturii și Cultelor printr-un director general și un director general adjunct.

O.R.D.A. reprezintă o autoritată națională unică prin modul de formare și acționare, care își desfășoară activitatea doar între granițele României, urmărind și verificând modul în care se pun în funcțiune normele și hotărârile referitoare la dreptul de autor și drepturiel conexe.

Țelul de bază al Oficiului pentru Drepturi de Autor este de a garanta o data în plus pentru ocrotirea și exercitarea într-un tipar legal a drepturilor de autor, mai ales că una din atribuțiile sale este și activitatea de sinteză și cntrol ce vizează organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.

Legea a oferit posibilitatea ca O.R.D.A. să întocmească proiecte de legi referitoare la drepturile de autor și să organizeze, administreze și înregistreze în registrele naționale și în alte evidențe naționale. Din momentul activării, dreptul devine o obligație de a face în beneficiul titularilor drepturilor de autor și al organismelor de gestiune colectivă.

II.7. OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

Obiect al dreptului de autor se consideră a fi creațiile intelectuale autentice realizate în domeniul artistic, științific, literar, indiferent de felul de realizare sau de felul de prezentare , diferit de valoarea și scopul său.

Conform Convenției de la Berna, pentru protecția operelor literare și artistice, termenii opere literare și artistice cuprind toate lucrările din domeniile literar, științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare, precum: cărțile, broșurile și alte scrieri; conferințele, alocuțiunile, predicile și alte opere de aceeași natură; operele dramatice sau dramatico-muzicale; operele coregrafice și pantomimele; compozițiile muzicale cu sau fără cuvinte; operele cinematografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog cu cinematografia; operele de desen, de pictură, de arhitectură, de sculptură, de gravură, de litografie; operele fotografice, cărora le sînt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog cu fotografia; operele de artă aplicată; ilustrațiile, hărțile geografice; planurile, crochiurile și operele plastice referitoare la geografie, la topografie, la arhitectură sau la științe.

Corelat la aceste noțiuni apare termenul de obiect al raportului juridic de autor, care reprezintă bunul protejat de legile dreptului de autor. În această grupare se pot include:

opere științifice orale sau scrise – comunicări, cursuri universitare, manuale școlare;

compoziții muzicale însoțite de text sau fără text;

opere cinematografice;

opere dramatice, opere coregrafice;

scrieri literare și publicistice, conferințe, pledoarii,

programe pentru calculator;

opere fotografice;

opere de artă grafică sau plastică;

opere de arhitectură;

lucrări plastice;

opere de artă digitală;

Nu pot primi protecție legală a dreptului de autor următoarele categorii de lucrări:

textele de natură politică, legislativă, juridică;

știrile transmise prin presă;

ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice dintr-o lucrare, indiferent de felul de prezentare;

simplele fapte și date.

În ramura dreptului de autor se regăsesc calsificări ale operelor după mai multe criterii, și anume:

după originalitate, există opere originale și opere derivate;

după gradul de spontaneitate în creație, există opere născute sui generis și opere create la comandă;

după aria de acoperire, există opere științifice, artistice și literare;

după numărul de autori, există opere comune și opere colective.

Opera originală și opera derivată

Opera originală reprezintă opera realiză fără utilizarea unei creații deja existente.

Opera derivată reprezintă opera realizată cu un punct de plecare o creație deja existentă.

Crearea unei opere derivate înseamnă traducerea, publicarea sub diverse forme, adaptarea și alte modificări ale unei opere deja exietente, cu condiția să reprezinte o creație intelectuală.

Yolanda Eminescu susține un anume principiu pentru protejarea operelor derivate: ori de câte ori dependența în raport cu opera preexistentă este atât de redusă încât rolul acesteia din urmă a fost exclusiv acela de a stimula crearea unei opere în realitate autonome, ne aflăm în fața unei utilizări libere; dacă însă gradul de dependență de opera preexistentă este mare, dar în același timp rezultatul utilizării acesteia este o creație intelectuală personală, acest rezultat este și el protejat.

Opera singulară, opera comună, opera colectivă

Opera singulară reprezintă opera realizată de o singură persoană

Opera comună reprezintă opera realizată de două sau mai multe persoane, prin cooperare.

Opera comună este de două feluri: divizibilă și indivizibilă.

Opera colectivă reprezintă lucrarea comună în care cei care au contribuit la realizarea ei formează un întreg, fără să se poată acorda vreunuia din ei un drept mai mare sau mai mic asupra întregii opere realizate.

Opera de comandă și opera creată la propria inițiativă a autorului

Opera de comandă reprezintă opera realizată în urma unui contract de comandă, strict la solicitarea unei anumite persoane. Față de aspectele impuse de legile în vigoare, respectiva lucrare trebuie să pună în aplicare și ceea ce este stipulat în respectivul contract.

Dacă lucrarea efectuată la comandă nu este realizată în condițiile din contract, cei care o realizează va răspund pentru nerealizarea ei în bune condiții.

Spoturile publicitare sunt create conform solicitărilor impuse prin Legea audiovizualului, care definește în mod precis cadrul de creație care trebuie aplicat.

Publicitatatea nu trebuie să provoace prejudicii de nici un fel minorilor, care nu trebuie să fie provocați să achiziționeze diverse produse sau servicii prin naivitatea de care uneori dau dovadă.

Opera cinematografică și alte opere audiovizuale

Conform Legii 8/1996,  opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete.

Opera audiovizuală este finalizată când varianta sa finală este decisă atât de autorul ei, cât și de cel care o produce.

Este nepermis de lege ca baza originală a variantei finite a lucrării audiovizuale în frma copiei standard să fie stricată în vreun fel.

Legat de opera cinematografică, există o serie de dispute în literatura și practica judiciară a diferitelor state.

Filmul reprezintă o inlănțuire de imagini puse în mișcare de un aparat de proiecție pentru a putea fi vizualizate de către o serie de privitori. Transformarea artei cinematografice de la filmul mut la filmul sonor a impus considerarea ei drept o operă orginală, pe de o parte, sau o operă derivată, pe de altă parte.

Ca și obiect al dreptului de autor, se poate face diferența între trei tipuri de filme, și anume:

filmul documentar;

filmul de imaginație;

filmul de actualități.

Pentru a putea fi folosit la materializarea unui film, minuta lui poate fi prezentată sub două forme: un synopsys și un scenariu.

Synopsys-ul cuprinde planul de bază al operei, ca un fel de sumar pentru viitorul fim ce trebuie creat.

Scenariul conține totalitatea îndrumărilor folosite la constituirea filmului, cadrul acțiunii, decorul, indicațiile de punere în scenă, profilele personajelor incluse, elementele de mișcare utilizate – dialogul, atmosfera sonoră.

Realizarea efectivă a filmului este alcătuită din patru etape, și anume:

preluarea cadrelor;

înregistrarea semnalelor audio;

asamblarea;

valorificarea filmului.

Aria cinematografiei include operațiuni care au legătură cu constituirea, realizarea, subvenționarea, comercializarea și valorificarea producțiilor de natură cinematografică.

Activitatea din cinematografie are la bază o serie de fundamente deosebit de importante, precum:

prezentarea identității culturale românești și a minorităților naționale, prin scoaterea la lumină a unor filme cinematografice în circuitul mondial al valorilor;

libertatea de realizare, de manifestare culturală și de prezentare în fața publicului a filmelor cinematografice;

stimularea investițiilor private în sectorul cinematografic, sub toate formele posibile, pentru producțiile românești sau realizate cu participare românească;

dezvoltarea și valorificarea patrimonului cinematografic național;

crearea unui sistem concurențial liber pentru obținerea diverselor forme de creditare din Fondul cinematografic.

Cel care prooduce respectivul fim deține și dreptul de proprietate asupra negativului acestuia. Copia de bază pentru filmul realizat prin credit oferit de Centrul Național al Cinematografiei trebuie creată în cel mult un an de la semnarea respectivului contract de subvenționare, însă acest termen poate fi prelungit în anumite cazuri exprese. După apariția acestei copii, exită un termen de 90 zile în care să se predea negativul și materialele de bază ale repsectivului fiim către Arhiva Naționala de Film.

Până la achitarea integrală a creditului oferit de Fondul cinematografic, producătoarul are dreptul de a folosi negativul filmului doar cu acordul Centrului Național al Cinematografiei.

Există câteva categorii de opere europene, și anume:

opere ce provin din România sau din țările membre al U.E.;

opere care provin din terțe țări europene membre ale Convenției europene prinvind televiziunea transfrontieră, care aparțin autorilor rezidenți în unul din respectivele țări;

opere care provin din alte țări din Europa, create doar de autori sau în coproducție cu producători stabiliți în una sau mai multe țări, cu care România sau Uniunea Euopeană are stabilite relații în domeniul audiovizual, dacă lucrările respective aparțn autorilor rezidenți în unul sau mai multe state europene;

Operele cinematografice apărate de legea cinematografiei sunt proiectul cinematografic și filmul cinematografic.

Fondul cinematografic românesc cuprinde mai multe elemente, și anume:

filme cinematografice românești de diverse categorii, realizate până în 1990 cu buget exclusiv de la stat, sau de la unități de stat;

materiale și bunuri rămase în urma producțiilor românești , realizate până în 1990 cu buget exclusiv de la stat, sau de la unități de stat;

materiale documentare, precum: poze, afișe, scenarii, alte bunuri aflate la Arhiva Națională de Film;

săli și grădini de spectacol;

sediile și anexele unde își desfășoară activitatea Centrul Național al Cinematografiei, Arhiva Națională de Filme, Laboratorul de prelucrare a Peliculei Mogoșoaia, Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor România film; Studioul Cinematografic Rofilm SA, Studioul Cinematografic Animafilm SA.

Opera de artă plastică, de arhitectură și fonografică

Operele de artă plastică sunt de două feluri: bidimensionale și tridimensionale.

Creațiile artistice care se pot folosi în industrie, numite drept opere de artă aplicată, fac obectul dreptului de proprietate industrială – prin scopul lor în sine și prin împrejurarea că reproducerea lor permite comercializarea obiectului, dar și obiect al dreptului de autor prin natura efortului creator.

În legea din România, operele de artă aplicată intră în cadrul dreptului de proprietate industrială, fiind regăsite sub forma desenelor și modelelor industriale.

Operele de arhitectură protejate sunt reprezentate de proiectele de arhitectură și urbanism, dar și de edificiile create cu ajutorul acestora.

Redicarea unei lucrări de arhitectură după un proiect diferit poate fi realizată decât cu aprobarea titularului dreptului de autor al respectivului proiect.

Opera fotografică protejată reprezintă orice operă fotografică sau fonogramă a unei pelicule cinematografice, precum și fonogramele peliculelor cinematografice. Din această categorie nu pot face parte scrisorile, fotografiile, documentele de orice fel și nici desenele de natură tehnică.

Pentru folosirea unei lucrări portretistice este nevoie de încuviințarea persoanei care se regăsește în respectivul tablou. Cel care deține un astfel de portret nu il poate reproduce sau folosi fără aprobarea celui portretizat sau al succesorilor acestuia, pentru o durată de 20 ani de la decesul său. Consimțământul nu mai este necesar dacă persoana în cauză a fost plătită pentru respectivul desen sau are calitatea de model, sau dacă portretul a fost realizat pentru o personalitate binecunoscută pe durata muncii sale zilnice.

Corepondența adresată unei persoane este tot o formă de lucrare scrisă protejată, ea neputând fi publicată fără acordul clar al destinatarului sau, în cazul decesului acestuia, a succesorilor lui.

La fel ca la opera fotografică, pentru folosirea unei corespondențe destinate unei anumite persoane trebuie obținut un acord de la destinataul în cauză, sau de la moștenitorii săi, timp tot de 20 ani.

Persoana care este portretizată și cea care primește o corespondență se pot opune utilizării operei respective, dacă sunt aduse atingeri asupra lucrării, dacă le este atinsă demnitatea sau prestigiul propriu.

Operele artiștilor interpreți sau executanți și operele producătorilor de înregistrări sonore și audiovizuale

Operele artiștilor interpreți sau executanți și operele prodicătorilor de înregistrări sonore și audiovizuale se află la limita dintre opera orginară și derivată, fiind părți integrante ale operei interpretate.

În legislația juridică se amintește des despre ideea de talent al celui care interpretează sau execută, pentru că se spune că o interpretare de valoare sporește strălucirea lucrării interpretate, iar valoarea interpretului sau executantului poate deveni mult mai mare decât a autorului, mai ales pe linia valorilor de natură comercială.

În categoria operelor protejate ca obiect al drepturilor conexe ale artiștilor executanți sau interpreți prestațiile muzicienilor, cântăreților, actorilor, dansatorilor, altor persoane care recită, interpretează, dirijează sau execută pe calte căi o opetă literar-artistică sau un spectacol.

Dacă lucrarea este executată de mai multe persoane, opera protejată este reprezentată de felul în care se desfășoară pe scenă un grup muzical, o orchestră, un corp de balet, un cor sau o trupă de teatru.

Fonograma este o fixare exclusiv sonoră a sunetelor provenite dintr-o execuție a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda și suporturile utilizate pentru aceasta fixare.

 Producătorul de fonograme este persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea organizării și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor provenind dintr-o execuție a unei opere sau a altor sunete.
    Producerea neautorizată reprezintă producerea de fonograme fără înscrierea producătorului și înregistrarea fonogramelor în Registrul Național al Fonogramelor
    Comercializare neautorizată este comercializarea de fonograme care nu au fost înregistrate în Registrul Național al Fonogramelor.
    Reproducere neautorizată este realizarea uneia sau mai multor copii ale unor fonograme neînscrise în Registrul Național al Fonogramelor, de către persoane fizice sau juridice în scopul comercializării.
    Marcajul holografic este eticheta având un model unic, autorizat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, care constă într-o imagine tridimensională, inseriată cu un cod alfanumeric reprezentând seria și numărul exemplarului fonogramei, realizată pe suport autoadeziv și autodistructiv.
    Coperta fonogramei este elementul grafic care însoțeste fonograma, purtător de informații pentru identificarea fonogramei și a conținutului său.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a dat spre folosință in Registru Național al Fonogramelor, în care vor fi notate câteva elemente deosebit de importante cum ar fi persoanele fizice sau juridice care apelează la fonograme, indentificate cu ajutorul codului numeric personal și adresa sau cu numărul de înregistrare la Registrul Comerțului, și sediul juridic; locațiile unde se vor realiza, împărți, difuza și păstra respectivele fonograme, precum și seria de identificare a marcajelor holografice acordate celor care le solicită.

Registrul Național al Fonogramelor include de asemenea și date care pot fi cerute de orice persoană interesată, la cerere.

Nu este permis de lege ca cineva să aibă fonograme sau marcaje holografice care nu au documente de provenientă în regulă sau sunt neautorizate, piratate. De asemenea se interzice difuzarea spre public a fonogramelor fără marcaj holografic, iar toate aceste difuzari trebuie făcute în mod legal, marcajele holografice neputând fi aplicate decât pe fonogramele pentru care s-au emis.

Opera publicitară

Opera publicitară este obiect al dreptului de autor dacă reprezintă o lucrare originală cu caracter artistic, literar sau științific, putând fi observabilă sub diferite forme, precum lozinca, desenul, anunțul, etichjeta, fotografia etc.

Pentru ca un spot publicitar să fie introdus într-un program audiovizual, trebuie ca dreptul de autor și programul în sine să nu fie afectate în nic un fel.

Prin reclamele prezentate la televizor nu trebuie ca minorii să fie „răniți” psihic, ca demnitatea umană să fie prejudiciată, să existe discriminări de nici un fel, să se promoveze o atitudini care nu sunt propice dezvoltării umane sau care au un vădit caracter de obscenitate, și nici să se aducă profunde jigniri ideilor politice sau religioase pe care telespectatorii le au și le pun în practică.

Produsele din tutun, respectiv țigările sunt excluse de la a fi promovate prin anumite reclame televizate.

Programele pentru calculator și bazele de date

Conform legilor românești, în cadrul dreptului de autor se includ expresiile unui program, aplicațiile și sistemele de operare create în orice limbaj, precum și manualele.

În același timp, ideile și metodele de utilizare, conceptele matematice și principiile din orice program informatic nu au protecție oferită de legile speciale.

Programele pentru calculator trebuie să fie protejate destul de bine, deoarece ele sunt foarte inportante în viața de zi cu zi a omului, făcându-și intrarea în foarte multe domenii de acctivitate. Acest lucru se poate realiza prin mai multe feluri de protecții, și anume:

o protecție de fapt – prin păstrarea secretului;

o protecție contractuală prin folosirea legilor aparținând dreptului comun;

o protecție oferită de Legea dreptului de autor.

Prin legea nr. 8/1996 a fost introdusă în lege și protecția bazelor de date. Bazele de date reprezintă o multitudine de opere, de date sau alte componente de sinre stătătoare, aranjate într-un mod sistematic sau metodic, care pot fi accesate de către orice individ cu ajutorul calculatorului sau pe alte căi.

Protecția oferită în mod legat bazelor de date și celor care le creează nu se poate pune în practică la programele informatice foloiste pentru crerea sau activarea bazelor de date utilizate prin căi electronice.

Creații care nu fac obiectul dreptului de autor

Nu au parte de protecția dreptului de autor mai multe categorii de elemente, și anume:

textele cu caracter oficial din domenii ca politică, elgislație, administrație, juridic;

teoriile, ideile, invențiile dintr-o lucrare;

metodele de plată;

stemea, sigiliul, emblema, drapelul, insigna, ecusonul,, blazonul, medalia;

știrile apărute în presă.

Se poate spune că există o relație deosebită între legea dreptului de autor și legera presei. Știrie din presa scrisă se fac de obicei în baza raporturilor de muncă. Dreptul de autor al jurnalistului se rezumă îndeplinirea dreptului de dezvăluire, a dreptului la onestitatea lucrării, a dreptului la reputație, materialele putând apărea în diversele cotidiane fără a fi însoțite de numele autoului.

CAPITOLUL III

CONȚINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

III.1. DREPTURILE MORALE

Conținutul dreptului de autor se referă la toate drepturile subiective și la obligațiile care decurg din aceste drepturi.

Fiecare legătură juridică de drept de autor înclude două tipuri de drepturi: drepturile patrimoniale și drepturi morale de autor.

Dreptul moral de autor reprezintă dreptul subiectiv al cărui cuprins nu are o formă banească, financiară. În urma nerespectării unui drept moral de autor, posesorul acestuia poate obține anumite compensații, care se regăsesc sub formă de daune morale.

Dreptul moral se regăsește în dreptul german și în cel francez, fiind bine definit și interpretat.

Dreptul moral are un caracter continuu, în perfectă legăură cu persoana autorului. Acest drept este etern, dacă el este încălcat, dreptul la apărare nu se pierde niciodată. Totodată, este un drept greu de vândut, adică după moartea posesorului său, este transmis la succesori doar in cazuri foarte bine definite de lege.

Conform Legii dreptulu de autor, creatorul unei lucrări are parte de mai multe drepturi morale, cum sunt:

dreptul de a-i fi recunoscută unei persoane calitatea sa de creator al lucrării respective;

dreptul de a stabili sub ce titulatură va fi prezentată lucrarea publicului larg;

dreptul de a solicita respectarea plenitudinii lucrării și de a nu aproba nici un fel de schimbare de conținut în cadrul lucrării;

dreptul de a retrage opera de pe piață, despăgubind pe titularii drepturilor de folosire , dacă e necesar.

Prin drept de divulgare se înțelege dreptul moral prin care se prezintă pentru întâia oară o lucrare către populație. El este considerat unul din cele mai „personale” drepturi.

Referitor la acest drept, s-au pus mai multe probleme în discuție, și anume cine, când și cum se poate folosi de el.

Autorul respectivei lucrări este unica persoană care poate stabili căile prin care opera creată de el va fi scoasă la lumină.

Dreptul de divulgare nu poate fi transmis între persoane aflate în viață, singura discuție apărând în cazul operelor postume, dacă acest drept poate urma și la moștenitorii creatorului decedat.

Există două puncte de vedere diferite pentru situația de față.

Pe de o parte, se susține ideea că dreptul de divulgare nu trebuie transmis către moștenitori, aceștia neputându-se folosi de el decât dacă autorul răposat șia exprimat calr dorința de a-l lăsa succesorilor.

Pe de altă parte, se conturează ideea că dorința clară sau neexprimată a creatorului referitor la situația operelor postume creează efecte în urma decesului său. Dacă nu există o hotărâre expresă, acest drept de divulgare va fi preluat automat de succesori, care vor dobândi astfel atât drepturile patrimoniale, cât mai ales pe cele nepatrimoniale.

O persoană poate aduce spre cunoștiință oamenilor o anumită lucrare, chiar dacă nu este autorul ei, care se află în sitauția decesului, însă trebuie să o facă într-un mod cinstit și normal, firesc.

Așadar, dreptul de a divulga opera trebuie să fie oferit chiar de autor sau de moștenitorii săi.

Dacă o terță persoană editează, difuzează o lucrare cu alt nume decât al său, se încalcă destul de grav dreptul moral, încălcare asemănătoare cu cea a adrpetului personal nepatrimonial la nume. Cu privire la încălcarea dreptului subiectiv personal nepatrimonial la nume se aplică prevederile dreptului civil, iar când vine vorba de încălcarea dreptului de stabilire a numelui sub care lucrarea va fi făcută cunoscută în lume se aplică prevederile legii dreptului de autor.

Referitor la operele comune și cele colective, acest drept morab aparține tuturor coautorilor.

Dreptul la integritatea lucrării este acel drept prin care se solicită păstrarea ei în condițiile originale, fără transformări ulterioare și refuzarea oricăror atingeri afectează opera în sine sau pe autorul ei.

Când se face referire la neîncuvințarea ca o lucrare să sufere schimbări în conținutul său, aceasta afectează atât pe cesionarii dreptului de copiere sau prezentare sub alte forme, cât și pe cei care utilizează repesctiva operă în situația unor licențe permise de lege.

Nici o persoană nu are dreptul să deformeze structura, cuprinsul, esența operei, nici titlul sau numele creatorului său.

Dreptul de retragere a lucrării este considerat dreptul care se opune dreptului de prezentare a lucrării către marele public.

Acest drept are drept consecință răsplata, compensația, dacă posesorii dreptului de folosire au fost afectați în vreun de respectiva retragere.

O dată încheiat contractul de publicare a respectivei lucrări, este mult mai greu (aproape imposibil) să se revină asupra acestei decizii, pentru că ceea ce este stipulat în respectivul contract trebuie pus în aplicare.

Dreptul de retractare al operei se stinge la decesul creatorului respectivei lucrări. După moarte, aceste drepturi morale trec în folosința moștenitorilor, pe o perioadă nedeterminată.

III.2. DREPTURILE PATRIMONIALE DE AUTOR

Dreptul de autor este alcăuit din două elemente, și anume: drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor.

Drepturile patrimoniale de autor reprezintă dreptul de natură subiectivă al titularului al cărui fond este de natură pecuniară, bănească. Aceste drepturi fac referire la apariția și folosirea unei lucrări, de natură financiară. Ele sunt în relație directă cu drepturile morale de dezvăluire, de apartenență, retragere și imunitate, apărare.

Drepturile patrimoniale de autor se împart în două categorii, după nivelul de opunere – drepturi absolute și drepturi relative.

Drepturile reale de autor conțin toate urmările dreptului de proprietate, și anume ius utendi, ius fuendi, ius abutendi și ius possidendi și au o întindere în timp limitată la anii de existență ai creatorului.

Dreptturile de creanță de autor provin din anumite acte judiciare de natură unilaterală sau bilaterală și din acțiuni ilegale care provoacă anumite pagube.

Drepturile subiective patrimonaile ale creatorului unei lucrări sunt stabilite în mod precis. Acestea sunt:

dreptul la redarea totalaă sau pe fragmente a operei în sine, în mod direct sau indirect, prin orice metodă și sub orice aspect;

dreptul la importarea pentru distribuție a reporducerilor autorizate după respectiva lucrare, având bineînțeles, acordul creatorului ei;

dreptul la difuzarea prin orice cale a operei;

dreptul de a da opera sub formă de împrumut;

dreptul de prezentare la radio și televiziune a operei;

dreptul de a trasmite opera către publicul larg prin diverse căi de acces;

dreptul de redifuzare prin societățile de cablu TV a operei.

Dacă o lucrare este expusă către populație în mod necunoscut sau printr-un supranume care împiedică recunpașterea creatorului ei, dreptul de autor poate fi folosit de acea persoană, fie de natură fizică, fie de natură juridică, care o înfățișază oamenilor, doar cu aprobarea autorului ei, dacă el rămâne totuși un anonim.

Posesorii dreptului de autor pentru programele informatice au parte de anumite drepturi exclusive de creare și omologare pentru:

copierea pentru utilizare neîntreruptă sau vremelnică, în totalitate sau fragmentar, prin orice metde;

redarea și închirierea originalului sau a reproducerilor unui program pentru calculator;

transpunerea, prelucrarea, ordonarea și alte modificări pe care un program pentru calculator le suportă;

Folosirea și valorificarea lucrării în sine conduce la alte drepturi în patrimoniul creatorului ei, care sunt de două tipuri: exclusive și distincte. Orice încălcare a lor conduce la pedepse și penalizări impuse de legislația dreptulu de autor.

III.3. DREPTUL DE VALORIFICARE A OPEREI PRIN ADUCEREA EI LA CUNOȘTINȚA PUBLICĂ

Dreptul de valorifiare a operei se manifestă prin câteva acțiuni deosebit de importante.

Reproducerea reprezintă crearea a cel puțin unei reproduceri după lucrarea originală, pe orice cale și sub orice aspect.

Reproducerea se poate realiza în mai multe moduri în funcție de tipul lucrării: artistice, literare, științifice sau audiovizuale.

Reproducerea poate fi totală sau fragmentară, directă sau indirectă, efemeră sau pentru totdeauna.

Distribuirea înseamnă acțiunile de înstrăinare sau răspândire a lucrării originale sau a reproducerilor, precum și cedarea lor în mod public. Această distribuire se duce la îndeplinire prin mai multe procedee specifice, cum ar fi: atribuire contra unei sume, punere în chirie, transmitere cu titlu oneros sau gratuit.

Importul este acea situatie prin care o operă este oferită spre utilizare, pe o anumită perioadă, și fără câștiguri materiale sau financiare, în mod direct sau indirect, cu ajutorul unei instituții care acordă posibilitatea populației să aibă acces la respectiva lucrare.

Împrumutul cărților care se realizează prin bibliotecile locale nu are nevoie de ao aprobare din aprtea autorilor și acordă acestuia o retribuție corespunzătoare. Acest drept nu poate conduce la o renunțare.

Există o serie de elemente care nu pot și închiriate sau împrumutate, cum ar fi:

originalele sau reproducerile operelor de artă aplicată produselor destinate unei folosiri comode sau operelor de design;

proiectelor de structuri arhitecturale;

originalele sau reproducerile operelor pentru folosirea cărora există încheiat un contract;

creațiile realizate de autor în timpul muncii de zi cu zi, dacă ele sunt de ja folosite de către angajatorul său.

Reproducerea reprezintă crearea a cel puțin unei replici dintr-o operă, pe orice cale și sub orice aspect, care include și efectuarea de înregistrări cu sunet sau sub formă audiovizuală a acelei opere.

S-a pus în discuție problema dacă reproducerea trebuie să fie inclusă în același domeniu cu originalul pentru a fi considerată astfel.

Jurisprudența a condiderat că nu există reproducere, și deci consimțământul autorului nu este necesar, în ipoteza în care o operă cu trei dimensiuni, și anume un monument arhitectural este fotografiată și reprodusă în două dimensiuni.

Dreptul subiectiv patrimoniul are strânsă legătură cu cu ideea de comunicare publică, orice prezentare a unei lucrări, direct sau cu ajutorul mijloacelor tehnice, realizată într-un loc public în care pot asista un număr mare de oameni, care depășesțe cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștiințelor acesteia.

Este publică orice transmitere a unei opere prin instrumente cu sau fără fir.

Dacă a fost creată și prezentată spre public cu acordul creatorului o reproducere după opera sa, o posibilă redifuzare solicită opțiunea acordului anterior al posesorului dreptului de autor.

Radiodifuzarea înseamnă două lucruri:

lansarea unei opere de către un instrument radio sau televiziune, prin orice cale care duce la transmiterea fără fir a sunetelor și imaginilr, ori a reproducției sub formă digitală acestora, chiar și prin satelit, pentru a fi captată de populație;

rularea unei opere sau a reproducției sale digitale, prin cablu, fir, fibră optică sau pe altă cale asemănătoare, pentru a ajunge să fie recepționată de public.

Un extras este o înlănțuire de câteva imagini și de semnale sonore referitoare la o manifestare de interes pentru populație, care are obiectiv încunoștiințarea sa asupra elementelor de bază ale respectivului eveniment.

Timpul de rulare al unui extras nu poate fi mai mare de 3 minute.

Extrasul poate fi prezentat publicului doar după ce radiodifuzorul de bază a expus manifestarea respectivă, afară de situația în care radiodifuzorul nu scoate la lumină evenimentul pe o durată de 24 de ore de la momentul când a avut loc.

Un extas difuzat nu poate fi redifuzat decât în situația în care apar elemente comune din cuprinsul său și alte întâmplări prezente.

III.4. DREPTURILE PATRIMONIALE ALE ARTIȘTILOR INTERPREȚI SAU EXECUTANȚI

Ideea de drepturi ale artiștilor interpreți sau executanți se referă la drepturile conexe dreptului de autor, care sunt protejate prin legea dreptului de autor.

Sunt protejați ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor:

artiștii interpreți sau executanți, pentru execuțiile sau interpretările proprii;

producătorii de înregistrări care conțin sunete pentru înregistrările lor proprii;

organele de televiziune și radiodifuzare pentru emisiunile proprii și serviciile de programe.

Drepturile conexe dreptului de autor nu influențează negativ dreptuile autorilor. Nici un paragraf din legea drepturilor conexe nu trebuie gândită ca o opreliște a executării dreptului de autor.

Pentru folosirea fonogramelor apărute în scop mercantilic sau a reproducerilor acestora prin radiodifuzare, artistul interpret sau ecutant, precum și cei care creează repsectivele fonograme pot beneficia de un onorariu bine stabilit ca valoare prin diverse metodologii.

Artistul interpet sau eexecutant beneficiază de dreptul patrimonial de a autoriza sau de a interzice:

fixarea interpretării sau a execuției;

distribuirea interpretării sau a execuției fixate;

imprumutul interpretării sau al execuției fixate;

închirierea interpretării sau a execuției fixate;

prezentarea spre populație a interpretării sau a execuției fixate, încât să fie ușor de vizualizat de către orice persoană, în orice perioadă dorită și în orice spațiu;

redifuzarea prin canalele de televiziune a interpretării sau execuției fixate.

Prin noțiunea de fixare se înțelege includerea de semnale sonore, reprezentări, de semnale sonore și reprezentări laolaltă, sau de reprezentări digitale ale acestora, în orice postament, chiar și electronic, care admite recepționarea, repetarea, multiplicarea sau trransmiterea lor către masele de oameni, prin diferite mijloace.

Pentru îndeplinirea drepturilor care se referă strict la drepturile de omologare, care aparțin titularilor de drepturi conexe, artiștii interpreți sau executanți care contribuie la o singură interpretare sau execuție (persoanele dintr-un grup vocal, orchestră, cor, corp de balet sau trupă de teatru) au obligația de a responsabiliza în scris pe unul dintre, cu acordul majorității membrilor. De la această prevedere sunt exceptați dirijorul, regizorul și solișții.

Referitor la interpretările sau execuțiile realizate de un artist în cadrul contractului individual de muncă, drepturile patrimoniale, care sunt oferite angajatorului, trebuie să fie foarte clar menționate în respectivul contract indidual de muncă, pentru a pute să fie puse în aplicare.

III.5. DREPTURILE PRODUCĂTORILOR DE ÎNREGISTRĂRI SONORE

Producătorul de înregistrări sonore reprezintă o persoană de natură fizică sau juridică care pornește și își asumă răspunderea pentru pregătirea și palata efectuării priei fixări a sunetelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu o lucrare în sine.

Referitor la copierea și transmiterea înregistrărilor de semnale audio, cel care produce este autorizat să noteze pe toate suporturile lor elemente precum:

autorul, interpretul sau executantul,

denumirile creațiilor,

data apariției prime,

marca de comerț,

numele sau denumirea producătorului.

Cel care produce înregistrările de sunete deține dreptul patrimonial de a permite sau de a nu da voie la următoarele:

difuzarea înregistrărilor personale cu sunet;

închirierea înregistrărilor personale cu sunet;

împrumutarea înregistrărilor personale cu sunet;

difuzarea prin radio și prezentarea în public a înregistrărilor personale cu sunet, afără de situația folosirii lor în scop negustoresc;

importul reproducerilor efectuate în conformitate cu legea a înregistrărilor personale cu sunet;

redarea prin intermediul televiziunii a înregistrărilor personale cu sunet;

oferirea spre folosință către pubic a înregistrărilor personale cu sunet, putând fi la îndemâna oricui la orice oră și în orice situație.

Producătorul de înregistrărilor personale cu sunet poate împieedica apariția unor dubluri ale înregistrărilor sale sonore care nu sunt autorizate, doar dacă acestea nu au o destinație comercială.

Persoanele care produc înregistrări cu sunete și imagini pot aproba sau dezaproba câteva noțiuni, precum:

copierea în întregine sau pe bucăți, temporarară sau definitivă, a înregistrărilor proprii audiovizuale;

redifuzarea originalului sau a imitațiilor înregistrărilor proprii audiovizuale;

preluarea în import pentru distribuire pe piața din țară a înregistrărilor proprii audiovizuale;

închirirerea înregistrărilor proprii audiovizuale;

redifuzarea cu ajutorul firmelor de televiziune a înregistrărilor proprii audiovizuale;

prezentarea către publicullarg a înregistrărilor proprii audiovizuale;

Cu privire la dublarea și difuzarea înregistrărilor audiovizuale, persoanacare produce este autorizat să noteze pe toate suporturile lor elemente precum:

autorul, interpretul sau executantul,

denumirile creațiilor,

data apariției prime,

marca de comerț,

numele sau denumirea producătorului.

Producătorul de lucrări audiovizuale are obligația de a prezenta, regulat, un raport cu beneficiile de natură financiară obținute în urmă fiecărui tip de folosință. Autorii repectivelor opere încasează retribuțiile pe care le merită direct de la producător sau utilizator, sau de a orgaanele care gestionează în colectiv aceste drepturi de autor.