Subiectul Activ Si Participatia Penala LA Infractiunile Contra Patrimoniului

SUBIECTUL ACTIV ȘI PARTICIPAȚIA PENALĂ LA INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 CONSIDERENTE GENERALE

1.1. Definiție patrimoniu. Infracțiuni contra patrimoniului

1.2. Scurt istoric al infracțiunilor contra patrimoniului. Evoluția reglementărilor privind ocrotirea patrimoniului prin norme de drept penal

1.3. Protecția patrimoniului

1.4. Date statistice privind situația criminalității pentru infracțiunile contra patrimoniului

CAPITOLUL 2 PREZENTARE GENERALĂ A INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI (SUBIECT ACTIV ȘI PARTICIPAȚIE PENALĂ)

2.1. Structura infracțiunii: obiect juridic, obiect material, latura subiectivă, latura obiectivă, tentativa, consumare- considerente generale.

2.2. Subiectul activ. Noțiune

2.3. Participatia penala. Notiune, conditii, feluri, teorii ale participatiei

CAPITOLUL 3

3.1. Infracțiuni contra patrimoniului în Noului Cod Penal

3.2. Subiectul activ si participatia raportate la infractiunile contra patrimoniului potrivit NCP

3.2.1. Furtul (art.228-232).Talharia și pirateria (art.233-237)

3.2.2. Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii (art.238-248)

3.2.3. Fraude comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice (art.249-252)

3.2.4. Distrugerea si tulburarea de posesie(art.253-256)

3.3. . Subiectul activ si participatia raportate la infractiunile contra patrimoniului din legi speciale

3.4. Mentiuni generale cu privire la celelalte elemente de structura ale infractiunilor contra patrimoniului

CAPITOLUL 4 REGLEMENTAREA LA NIVEL EUROPEAN

4.1. Reglementarea in legislatia franceza

4.2. Reglementarea in legislatia belgiana

4.3.Reglementarea in legislatia italiana

CAPITOLUL 5 DREPT COMPARAT

5.1. Sistemul Common Law

5.2. Codul penal japonez

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Societatea umană se află într-o continuă evoluție, de aceea omul a încercat de-a lungul timpului să stabilească reguli stricte, clare și imperative care să ducă în finalitatea lor la crearea unei siguranțe sporite a vieții sociale.

Am ales pentru prezenta lucrare ilustrarea subiectului activ și a formelor de participație penală la infracțiunile contra patrimoniului așa cum sunt prevăzute în Noul Cod penal. Opțiunea noastră pentru această temă a fost determinată de importanța deosebită a patrimoniului, având în vedere că este o componentă esențială a societății, dar și faptul că orice persoană, titulară a unei valori sociale ocrotite de legea penală, poate fi subiect al infracțiunii.

Gradul de noutate al lucrării este dat de modificările aduse de Noul Cod penal și prezentarea acestora, atunci când se impune, în comparație cu reglementarea anterioară. Criza social-economică, slăbirea autorității statului, degradarea nivelului de trai sunt câteva motive ce au favorizat comportamentul infracțional și astfel s-a impus cu necesitate adaptarea legislației. Noile reglementări își găsesc justificarea în realitatea socială, întrucât ele vin să sancționeze fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani și care au produs consecințe devastatoare.

Legiuitorul român a optat în Noul Cod penal pentru o sistematizare a infracțiunilor contra patrimoniului în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, însă calitățile pe care le poate avea subiectul activ, precum și natura acțiunilor ilicite ale acestuia vor atrage existența unei anumite infracțiuni. Importanța aparte a acestei teme este actualitatea, în ciuda trecerii timpului, însă ceea ce a avut un rol deosebit în alegerea acestei teme rezidă în interesul sporit privind construcția psiho-socială a individului care abordează un comportament infracțional pentru a-și atinge un anumit scop. Periculozitatea acestor infracțiuni se remarcă prin urmările dăunatoare pentru patrimoniu, dar și prin conduita persoanei care săvârșește asemenea infracțiuni deoarece în anumite cazuri, recurge la mijloace frauduloase sau se folosește de atribute profesionale pentru a-și facilita executarea actelor prohibite.

Pentru realizarea lucrării am apelat la diverse surse de informare: tratate, cursuri, monografii, legi, reviste în care se tratează tema aleasă, atât sub reglementarea anterioară cât și sub cea actuală. În plus am utilizat culegeri de decizii ale instanțelor din România și nu numai, tocmai pentru a surprinde modul în care sunt aplicate și interpretate dispozițiile privind tema acestei lucrări.

Prezenta lucrare cuprinde un număr de cinci capitole în care am intercalat elementele teoretice cu practica judiciară pentru o mai bună înțelegere a acestei teme. În funcție de subiectul activ, dar și de alte elemente specifice, o faptă prevăzută de legea penală se va încadra în norma de incriminare a unei infracțiuni patrimoniale.

Primul capitol al lucrării este dedicat analizei patrimoniul ca valoare socială esențială pentru societate, având în vedere o prezentare de anasmblu. Vom începe prin prezentarea definiției patrimoniului, importanța acestei valori și locul pe care îl ocupă în ierarhia valorilor, analizând semnificația acestei noțiuni din punct de vedere etimologic, dar și din perspectiva juridico-economică. Pentru o mai bună înțelegere a infracțiunilor contra patrimoniului, precum și a necesității noutăților legislative, am continuat cu o incursiune în reglementarea penală a acestora. Cu ocazia acestei analize, am observat că raportat la fiecare perioadă schimbările sociale au afectat evoluția infracțiunilor, astfel legiuitorul a încercat să adapteze normele de incriminare cu faptele sancționate, pentru a exista o corespondență între represiunea stabilită de lege pentru anumite infracțiuni, în funcție de periculozitatea și consecințele produse de aceasta. Retrospectiva evoluției infracțiunilor contra patrimoniului este menită să pună în evidență preocuparea societății de a adapta cadrul de incriminare la condițiile social-politice.

În continuarea cercetării, am reliefat protecția complexă de care beneficiază patrimoniul, fiind ocrotit atât prin mijloace penale, precum și de alte ramuri ale dreptului. Am constat că legea penală are un rol subsidiar întrucât ea acționează atunci când celelalte mijloace sunt ineficiente pentru sancționarea unei anumite fapte.

Am incheiat acest capitol cu o statistică privind situația criminalității pentru infracțiunile contra patrimoniului și am observat că, raportat la celelalte categorii de infracțiuni, sunt preponderente și reprezintă o problemă de actualitate a societății.

În cel de-al doilea capitol, intitulat „Prezentare generală a infracțiunilor contra patrimoniului” vom porni de la structura care stă la baza fiecărei infracțiuni, vom analiza elementele constitutive, punând accentul pe condițiile ce trebuie să fie îndeplinite pentru a dobândi calitatea de subiectul activ al infracțiunii și formele de participație.

Cel de-al treilea capitol este cea mai importantă parte a lucrării de față. În cadrul acestuia vom discuta despre subiectul activ și participația penală la infracțiunile contra patrimoniului. Inițial, vom dezbate asupra acestei secțiuni folosind metoda comparației între vechea și noua reglementare a Codului penal, insistând asupra noutăților aduse de legiuitor în domeniul analizat în lucrare. Neîntâlnite în reglementarea Codului penal de la 1864, s-au introdus noi infracțiuni în Capitolul III, intitulat Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii. De asemenea, ca urmare a dezvoltării tehnologiei și a sistemelor informatice, legiuitorul a introdus Capitolul IV denumit Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice pentru a incrimina infracțiunile din domeniul informatic și electronic ce au luat amploare în ultima perioadă.

Vom continua cu o clasificare a subiectul activ în funcție de calitățile pe care acesta le deține și care, în consecință, va atrage existența unei anumite infracțiuni. Comportamentul infracțional reprezintă o încălcare a normelor instituite în societate, iar persoana care, folosindu-se de anumite calități sau atribute profesionale, își transformă fapta într-o acțiune infracțională, devenind subiect activ al infracțiunii. Rațiunea incriminării cu mai multă severitate a infracțiunilor cu subiect activ calificat constă în faptul că gradul de pericol este ridicat față de celelalte infracțiuni, iar consecințele sunt mult mai grave.

În final, vom vorbi despre elementele constitutive ale infracțiunilor contra patrimoniului, despre principalele caracteristici prin care acesta se definesc și se diferențiază față de alte infracțiuni.

Capitolul al patrulea conturează o prezentare a infracțiunilor contra patrimoniului la nivel european, cu accent pe Franța, Belgia și Italia. În cadrul acestuia, observam că soluția adoptată de legiuitorul român privind structurarea pe capitole a infracțiunilor contra patrimoniului este promovată și de codul penal francez, belgian și italian. Noul Cod penal român, pe lângă valorificarea tradiției, trebuie să se raporteze mereu și la alte sisteme juridice de referință întrucât o analiză a acestora poate contribui la îmbunătățirea propriului sistem de drept, prin îmbinarea elementelor de tradiție cu cele ale altor sisteme.

În capitolul final al acestei lucrări vom analiza sistemul common law. Cunoașterea și analiza reglementărilor acestui sistem este o provocare deoarece dreptul român a avut drept model de inspirație Codul francez, între sistemul anglo-saxon și cel germano-francez existând diferențe fundamentale. Astfel, spre deosebire de sistemul romano – germanic ce are ca izvor de drept legea scrisă, dreptul anglo – saxon este format în cea mai mare parte precedente judiciare.

În ceea ce privește limitele lucrării și dificultățile întâlnite în realizarea acesteia, considerăm că doctrina destul de limitată în analizarea dispozițiilor Noului Cod penal nu ne-a permis soluționarea tuturor problemelor pe care tema le impune. De asemenea volumul destul de mic al soluțiilor date de instanțe în conformitate cu noua legislație nu ne-a permis o analiză dezvoltată asupra impactului pe care îl are Noul Codul penal în practica judiciară.

Lucrarea prezentă aduce un plus prin lămurirea noilor dispoziții aduse de Noul Cod penal. Problematica legată de infracțiunile contra patrimoniului este des abordata, însă nu poate fi epuizată, astfel încât cercetarea elementelor de noutate este utilă datorită complexității și problemelor care se ivesc în legătură cu acestea. Considerăm că legiuitorul, prin actul normativ menționat a adaptat reglementarea pentru a răspunde mai bine necesităților reprimării unor modalități de comitere a acestor fapte.

CAPITOLUL 1 CONSIDERENTE GENERALE

1.1. Definiție patrimoniu. Infracțiuni contra patrimoniului

Definiție. Patrimoniul reprezintă o importantă componentă a vieții sociale a oricărei persoane fizice și juridice, fiind obiectul unei analize permanente, atât cu privire la materialul doctrinar, cât și a consecințelor practice ale faptelor ce aduc atingere acestei valori sociale. De-a lungul timpului, pentru asigurarea protecției patrimoniului s-a urmărit evoluția sa în vederea implementării noii reglementări ce asigură o protecție adecvată, raportându-se la situația reală și modalitățile concrete.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de patrimoniu provine din limba latină –patrimonium, ce desemna bunurile, averea moștenită de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale. Noțiunea juridică de patrimoniu a fost conturată de legătura dintre unitatea bunurilor și apartenența acestora la o persoană. Din punct de vedere economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, în sfera noțiunii de bun incluzându-se atât lucrurile materiale, cât și drepturile cu o valoare economică.

Ținând cont de poziționarea capitolul de infracțiuni contra patrimoniului în Noul Cod Penal, după infracțiunile contra statului și cele contra persoanei și libertății acesteia, legiuitoe contra patrimoniului este des abordata, însă nu poate fi epuizată, astfel încât cercetarea elementelor de noutate este utilă datorită complexității și problemelor care se ivesc în legătură cu acestea. Considerăm că legiuitorul, prin actul normativ menționat a adaptat reglementarea pentru a răspunde mai bine necesităților reprimării unor modalități de comitere a acestor fapte.

CAPITOLUL 1 CONSIDERENTE GENERALE

1.1. Definiție patrimoniu. Infracțiuni contra patrimoniului

Definiție. Patrimoniul reprezintă o importantă componentă a vieții sociale a oricărei persoane fizice și juridice, fiind obiectul unei analize permanente, atât cu privire la materialul doctrinar, cât și a consecințelor practice ale faptelor ce aduc atingere acestei valori sociale. De-a lungul timpului, pentru asigurarea protecției patrimoniului s-a urmărit evoluția sa în vederea implementării noii reglementări ce asigură o protecție adecvată, raportându-se la situația reală și modalitățile concrete.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de patrimoniu provine din limba latină –patrimonium, ce desemna bunurile, averea moștenită de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale. Noțiunea juridică de patrimoniu a fost conturată de legătura dintre unitatea bunurilor și apartenența acestora la o persoană. Din punct de vedere economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, în sfera noțiunii de bun incluzându-se atât lucrurile materiale, cât și drepturile cu o valoare economică.

Ținând cont de poziționarea capitolul de infracțiuni contra patrimoniului în Noul Cod Penal, după infracțiunile contra statului și cele contra persoanei și libertății acesteia, legiuitorul a conferit o anumită importanță acestora datorită obiectului juridic prin care se urmărește ocrotirea unor valori fundamentale ale societății, dar având în vedere și gradul de pericol social ridicat pe care îl presupune săvârșirea acestor infracțiuni.

Faptele prin care se aduce atingere valorii sociale a patrimoniului, sunt incriminate în Titlul II Noul Cod penal, intitulat “Infracțiuni contra patrimoniului”. Acestea sunt prezentate în cinci capitole: Capitolul I cuprinde infracțiunea de furt si formele agravate ale acesteia (art.228-232), Capitolul II Tâlhăria și pirateria (art.233-237), Capitolul III Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (art.238-248), Capitolul IV Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice (art.249-252), Capitolul V Distrugerea și tulburarea de posesie (art.253-256).

1.2. Scurt istoric al infracțiunilor contra patrimoniului. Evoluția reglementărilor privind ocrotirea patrimoniului prin norme de drept penal

Din toate timpurile, legislațiile penale au incriminat și sancționat sever faptele care aduc atingere într-o manieră nejustificată a valorii ocrotite, a patrimoniului. Deosebirile cu privire la normele de incriminare s-au datorat perioadei istorice și particularităților proprii unei societăți sau alteia.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime infracțiunile precum furtul, tâlhăria și jaful. Mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi: înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală. În sfera sa, intrau toate faptele prin care se putea aduce atingere patrimoniului. Furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tes furtilcus). Dacă furtul era grav, această pedeapsă se aplica de la primul. Această asprime a pedepselor arăta frecvența infracțiunilor și gravitatea lor.

Sistemele de drept penal moderne, deși au renunțat la unele din prevederile anterioare, au menținut totuși un regim  destul de sever pentru anumite fapte cu caracter infracțional ce aduc atingere patrimoniului. Mai mult decât atât, pe lângă o actualizare a metodelor de instrumentare, au extins cadrul incriminator și la alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate la aceste infracțiuni. Cu titlu de exemplu, Pravilele lui Vasile Lupu („Cartea pentru învățături” din 1646 ) și Matei Basarab (,,Îndreptarea legii” din 1652 ), Codicele penale ale lui Alexandru Sturdza în Moldova (1862) și ale lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia. Aceaste scrieri conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864 deși conține în mare parte prevederi asemănătoare celor din Codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la „Crime și delicte contra proprietății”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac (art.306-380) prin care se urmărea ocrotirea patrimoniului.

Codul penal român de la 1936 cuprindea această materie în Cartea II,  Titlul XIV intitulat „Crime și delicte contra patrimoniului” (art. 524-573). Acesta organiza infracțiunile contra patrimoniului în cinci capitole astfel: cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria și pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea increderii; cap. IV –  Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; cap. V – Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice. Deci, Codul Penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești toate infracțiunile contra patrimoniului, grupându-le în funcție de obiectul lor juridic.

În perioada anilor 1944 – 1989 s-au produs unele schimbări legislative importante, în toate domeniile dreptului, dar mai ales în cel al dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existența proprietății. Astfel a fost adoptat Decretul nr.192/1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de „obștesc” și de „avut obstesc”. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou capitol cu denumirea „Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia, ulterior, i s-a adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor. Acest decret a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie, diferențiată a patrimoniului după cum acesta era considerat „particular” sau „obștesc”.

Autorii Codului penal din 1968 au consacrat în continuare această concepție de ocrotire diferențiată a patrimoniului. De aceea, în Titlul III au fost prevăzute infracțiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV, infractțuni contra avutului public sau obștesc.

După 1989 pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale, atât cu principiile constituționale, cât și cu realitățile societății românești, s-au adus numeroase modificări Codului penal. Cea mai importantă fiind realizată prin adoptarea Legii nr.140/1996 de modificare și completare a Codului penal, prin care s-a modificat denumirea Titlului III în „Infracțiuni contra patrimoniului”, Titlul IV intitulat „Infracțiuni contra avutului obștesc” a fost abrogat în întregime. Astfel s-a consacrat principiul ocrotirii egale a proprietății publice și private, renunțându-se la protecția diferențiată între patrimoniul obștesc și cel particular.

1.3. Protecția patrimoniului

Deși legislația românească nu a definit exact noțiunea de patrimoniu, ocrotirea acestuia a fost un obiectiv prioritar dintotdeauna și s-a realizat printr-un ansamblu de norme de drept penal, mijloace juridice extrapenale, cât și de drept civil. Astfel patrimoniul a fost ocrotit prin Constituția României, Codul civil, Codul Penal, dar și prin legi speciale.

Constituția României garantează dreptul de proprietate, însă în acest sens, noțiunea de patrimoniu include atât dreptul de proprietate, cât și totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare pecuniară. Astfel, Constituția României, in art. 136 alin. (1), prevede în mod expres faptul că proprietatea este publică sau privată. În principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată. În același articol, în alin. (3) sunt enumerate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică. Această enumerare se completează cu alte bunuri stabilite, prin diferite legi speciale, ca aparținând proprietății publice. Proprietatea, publică sau privată, poate fi încălcată prin aceleași fapte de pericol social considerate ca fiind infracțiuni.

Patrimoniul, din perspectiva dreptului civil. Potrivit Noului Cod Civil, definiția patrimoniului o găsim în art. 31 potrivit căruia “orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”. Un astfel de patrimoniu poate cuprinde mai multe mase patrimoniale, stabilite în condițiile legii, după caz: a) masa patrimonială de afectațiune- acea parte a patrimoniului care cuprinde bunurile afectate exercitării unei profesii autorizate; b) masa patrimonială fiduciară- acea diviziune a patrimoniului care cuprinde drepturile reale, de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale transferate de către constituitor (cel care le transferă) către unu sau mai mulți fiduciari (cel/cei care le primesc), care exercită într-un scop determinat; c)alte mase patrimoniale determinate potrivit legii. Termenul de patrimoniu desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor evaluabile în bani ale unei persoane.

În general, patrimoniul este perceput ca o universalitate juridică, un ansamblu al drepturilor subiective ale persoanei care pot fi transformate în bani și se pot transmite. Sunt excluse din conținutul patrimoniului drepturile nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la nume (art.82 NCC), dreptul la viața privată (art.71 NCC), dreptul la demnitate (art.72 NCC). Chiar dacă aceste drepturi sunt excluse din conținutul patrimoniului, în ipoteza în care, prin încălcarea acestora se cauzează un prejudiciu, se naștere dreptul de creanță împotriva autorului faptei ilicite, ce constă în repararea prejudiciului produs.

Noul Cod civil a consacrat patrimoniului, în Cartea I, trei articole (art.31-33) însă nu a definit în mod expres această noțiune. Astfel, dispozițiile art. 2324, alin.1 NCC au preluat dispozițiile din VCC ale art. 1718 conform cărora “cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi”. În consecință, întrucât nu există o definiție explicită, doctrina a fost nevoită să formuleze o definiție precisă și în același timp, completă. În sens economic, prin noțiunea de patrimoniu se înțelege totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, pe când în sens juridic, patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor patrimoniale, precum și bunurile la care acesta se referă, aparținând unei persoane.

Din perspectiva dreptului civil, patrimoniul are două componente: activul patrimonial (latura activă) și pasivul patrimonial (latura pasivă).

Activul patrimonial cuprinde toate drepturile patrimoniale (cu valoare pecuniară) indiferent dacă sunt drepturi reale sau de creanță. Într-o clasificare al cărui criteriu de clasificare este cel economic, activul patrimonial se împarte în capital- expresia valorică a unor bunuri, și venituri- resurse periodice care sunt realizate de o anumită persoană și care fac să intre în patrimoniul acesteia valori și bani.

Caracterele juridice ale patrimoniului conform dreptului civil sunt următoarele:

Este o universalitate juridică, ceea ce presupune că drepturile și obligațiile ce îl alcătuiesc sunt privite în totalitatea lor, fără a interesa identitatea fiecăruia. Putem sublinia faptul că patrimoniul este o universalitate juridică sau de drept întrucât este format dintr-o masă de bunuri, drepturi și obligații cu conținut economic, ce aparține unui subiect de drept, fiind privite ca un tot unitar, fără a interesa identitatea fiecărui drept sau fiecărei obligații. Drepturile și obligațiile care alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel încât schimbările ce se produc în legătură cu acestea, nu pun în discuție universalitatea în ansamblul ei.

Orice persoană are un patrimoniu, persoana fizică sau juridică ca subiect de drept implică obligatoriu existența unui patrimoniu, acest fapt rezultând din prevederile art. 31 NCC.

Patrimoniul este unic, deci o persoană fizică sau juridică are doar un singur patrimoniu, indiferent câte drepturi și obligații ar include acesta.

Patrimoniul este divizibi și deși este unic, elementele sale nu au același regim juridic. El se împarte în mai multe grupe, mase, categorii ce au regim juridic propriu. Acest fapt se poate observa din art. 31 NCC care prevede că “patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau afectațiuni, numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege”

Patrimoniul este inalienabil, întrucât o persoană nu poate transmite prin acte juridice între vii întreg patrimoniul său.

Funcțiile patrimoniului. În primul rând, constituie gaj general al creditorilor chirografari, conform art. 2324 NCC: “cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi.” Aceasta presupune că obiectul dreptului de gaj general al creditorilor, al creditorilor chirografari îl constituie însuși patrimoniul debitorului, iar nu bunuri concrete, individualizate din acest patrimoniu. O altă funcție a patrimoniului constă în faptul că explică și permite subrogația reală cu titlu universal, dar explică și permite transmisiunea universală și cu titlu universal

Mijloacele civile de apărare sunt acele acțiuni prin intermediul cărora titularul dreptului de proprietate are posibilitatea de a înlătura atingerile sau încălcările ce i se aduc dreptului său, precum și asigurarea exercitării dreptului în condiții normale. Aceste mijloace sunt de două feluri: juridice nespecifice (indirecte) sau juridice specifice (directe).

Mijloacele civile juridice nespecifice se întemeiază pe drepturi de creanță, însă datorită strânsei legături a acestora cu dreptul de proprietate, iar dreptul de proprietate fiind pilonul patrimoniului oricărei persoane, prin promovarea acestor acțiuni se înlătura și încălcările aduse însuși dreptului de proprietate. Mijloacele juridice specifice apără dreptul de proprietate sau posesia de fapt a unui imobil. În categoria acestor mijloace, se includ două tipuri de acțiuni: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii. Prin acțiunile posesorii se urmărește protecția posesiei ca stare de fapt, în timp ce acțiunile petitorii contribuie la realizarea apărării dreptului de proprietate sau a oricărui drept real deoarece instanța este însărcinată să stabilească că reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau a oricărui alt drept real.

Pot exista desigur situații, în care deși aparent avem la îndemână doar exercitarea mijloacelor de protecție civilă, acestea se pot răsfrânge și în sfera penală, putând fi exercitate totodată și mijloacele penale.

Protecția patrimoniului este asigurată în primul rând de celelalte ramuri de drept (drept civil, drept administrativ), iar legea penală acționează doar când celelalte mijloace de apărare sunt insuficiente, ineficiente deoarece aceasta protejează valoarea ocrotită, patrimoniul, împotriva celor mai grave forme de încălcare.

Patrimoniul, din perspectiva dreptului penal. Conceptul de patrimoniu ar trebui să aibă aceeași accepțiune ca cea prezentată de dreptul civil, chiar dacă este utilizat în domenii diferite, însă acest lucru este doar la nivel ideal.

Patrimoniul, din punct de vedere penal, are un înțeles mai restâns și se referă la bunuri privite în individualitatea lor care sunt susceptibile de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase sau de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos. Astfel, terminologia penală limitează noțiunea de patrimoniu, avându-se în vedere doar infracțiunile ce se pot comite împotriva acestuia.

Infracțiunea nu ar putea să fie săvârșită împotriva întregului patrimoniu întrucât nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe dintre bunurile care alcătuiesc patrimoniul său. Astfel, legea ce incriminează faptele prin care se aduce atingere patrimoniului are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului. În ipoteza în care acesta are calitatea de proprietar, de detentor legitim sau posesor al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii, trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează.

Legea penală are dublu scop: unul de prevenție generală, sancțiunile se aplică doar faptelor care aduc atingere patrimoniului și unul de prevenție specială ce constă în aplicarea sancțiunilor atât celor care au săvârșit astfel de fapte, plus răsfrângerea efectului acestora și asupra altor persoane pentru a-i determina să se abțină de la comiterea activităților cu caracter infracțional.

Se urmărește apărarea patrimoniului împotriva faptelor de schimbare pe căi ilicite a situației de fapt a entităților patrimoniale, înseamnând că prin incriminarea infracțiunilor contra patrimoniului de legea penală se apără numai situațiile de fapt, nu și pe cele de drept referitoare la acesta.

În dreptul român, posesia nu este concepută și reglementată ca o situație de drept, ci ca o stare de fapt ce constă în stăpânirea efectivă a unui bun, în exercitarea puterii de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca și când el ar fi titularul dreptului real asupra acestuia. De cele mai multe ori posesia corespunde cu proprietatea, apărând ca o manifestare exterioară a acesteia, dar există frecvente situații în care cele două stări nu se întâlnesc în una și aceeași persoană. Prin ocrotirea patrimoniului, se apără pe lângă dreptul de proprietate publică sau privată și posesia sau detenția, întrucât patrimoniul cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor evaluabile în bani.

Protecția patrimoniului este asigurată pe lângă mijloace de drept civil, drept penal, și prin legi speciale.

Protecția patrimoniului prin legi speciale. Datorită varietății infracțiunilor contra patrimoniului, protecția patrimoniului este asigurată prin dispoziții speciale sau extrapenale ce conțin și dispoziții penale. Asemenea dispoziții sunt prevăzute în: Decretul nr.588/1973 privind valorificarea florilor de mină care nu conțin aur nativ; Decretul lege nr. 24/1990 privind sanctionarea ocuparii abuzive a locuintelor din fondul locativ de stat; Legea nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii; Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere; Legea nr.10/1995 privind calitatea in constructii; Legea 16/1995 privind protectia topografiilor produselor semiconductoare; Legea nr.132/1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii in interes public; Legea nr.182/2000 privind patrimoniul cultural national mobil; O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase In Romania; Legea nr.442/2001 privind protejarea monumentelor istorice; Legea nr.85/2003- Legea minelor; Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al Romaniei; Legea nr.241/2006 a serviciului de alimentare cu apa si de canalizare; Legea energiei electrice si a gazelor naturale nr. 123/2012.

Legea nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii; Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere; Legea nr.10/1995 privind calitatea in constructii; Legea nr.16/1995 privind protectia topografiilor produselor semiconductoare; Legea nr.7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare; Legea nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat; Legea nr.132/1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii in interes public; O.G. nr.43/2000 privind protectia patrimoniului arheologic si declararea unor situri arheologice ca zone de interes national ; Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; Legea nr.238/2004 a petrolului; Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termica.

Aceste fapte prevăzute în legi speciale sunt doar cu titlu exemplificativ întrucât infracțiunile contra patrimoniului sunt mult mai numeroase.

1.4. Date statistice privind situația criminalității pentru infracțiunile contra patrimoniului

În realitatea social-juridică infracțiunile contra patrimoniului reprezintă o problemă de actualitate, fapt ce reiese din frecvența care depășește cu mult celelalte încălcări ale legii penale, datele statistice arătând clar că acest tip de infracțiuni sunt preponderente și dețin prioritatea fenomenului infracțional în țara noastră. Voi analiza situația criminalității privind săvârșirea infracțiunilor contra patrimoniului în anul 2010 și 2011.

Din statistica trimiterilor în judecată pe categorii de infracțiuni pentru anul 2010 rezultă că au existat un număr de 20.030 de inculpați trimiși în judecată pentru infracțiuni contra patrimoniului, ceea ce reprezintă un procent de 32% din numărul total al infracțiunilor, înregistrându-se o creștere cu 2785 de inculpați față de anul 2009. În cazul infracțiunii de furt – au fost trimiși în judecată 13.856 inculpați, numărul acestora crescând cu 2201 față de anul 2009; la Infracțiunea de tâlhărie – au fost trimiși în judecată 2.731 inculpați, comparativ cu 2.761 inculpați în anul 2009; pentru Infracțiunea de înșelăciune – au fost trimiși în judecată 2.155 inculpați, in raport cu anul 2009 cand au fost 1.605 inculpați; Infracțiunea de delapidare – au fost trimiși în judecată 456 inculpați, față de 416 inculpați în anul 2009; infracțiunea de distrugere – au fost trimiși în judecată 635 inculpați, față de 608 inculpați în anul 2009.

Din totalul de 41.891 de persoane condamnate definitiv în anul 2010, 14.934 au fost condamnate definitiv pentru infracțiuni contra patrimoniului.

Datele privind persoanele trimise în judecată în anul 2011 arată că a existat un număr de 22.454 de inculpați trimiși în judecată pentru infracțiuni contra patrimoniului- 36,8% din numărul total de 60.080, înregistrându-se o creștere cu 2454 de inculpați față de anul 2010. Astfel, raportul din 2011 ne arată că numărul de inculpați trimiși în judecată pentru principalele infracțiuni contra patrimoniului sunt: 16528 pentru furt; 2644 –tâlhărie; 2070- înșelăciune; 414-delapidare; 568- distrugere. Observăm că față de anul 2010, s-a înregistrat o creștere în numărul inculpaților care au săvârșit infracțiuni de furt, însă ponderea celorlalte infracțiuni contra patrimoniului a cunoscut o diminuare.

CAPITOLUL 2 PREZENTARE GENERALĂ A INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI (SUBIECT ACTIV ȘI PARTICIPAȚIE PENALĂ)

2.1. Structura infracțiunii: obiect juridic, obiect material, latura subiectivă, latura obiectivă, tentativa, consumare- considerente generale.

Conceptul de infracțiune este susceptibil de mai multe accepțiuni. Într-o primă accepțiune, infracțiunea este fapta omului ce incalcă o normă imperativă și aduce atingere, lezează o anumită valoare socială. În consecință, cel care a săvârșit o asemenea faptă va suporta o anumită pedeapsă.

Se consideră că este infracțiune doar dacă fapta săvârșită în realitatea socială îndeplinește condițiile pentru existența unei infracțiuni, așa cum este prevazută în legea penală pentru ca fapta să poată fi incriminată. Într-un alt sens, prin infracțiune înțelegem acea faptă descrisă și incriminată de norma penală, ale cărei elemente definesc o anumită infracțiune. Această accepțiune prezintă un grad de abstractizare deoarece desemnează faptele periculoase, care lezează anumite valori sociale esențiale ale societății și modul de incriminare ce prevede sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea acestora. Nu în ultimul rând, infracțiunea este o instituție fundamentală în materia dreptului penal, alături de cea a răspunderii penale și a sancțiunilor de drept penal, acestea aflându-se într-o indisolubilă legătură. Aceste instituții se consideră că reprezintă “pilonii” dreptului penal.

Potrivit Noului Cod Civil, definiția legală a infracțiunii o regăsim în art.15,alin.1 NCP conform căruia “Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. ”

Obiectul infracțiunii. Prin norma de incriminare se urmărește protejarea anumitor valori sociale de către acțiunile sau inacțiunile care sunt considerate periculoase și care ar putea aduce atingere, ar putea leza sau pune în pericol aceste valori prin săvârșirea faptei.

Prin obiect juridic înțelegem toate valorile sociale ce sunt protejate de către Noul Cod Penal, precum și alte legi speciale. Obiectul juridic poate fi : general, generic (de grup), special și complex.

Obiectul juridic general înglobează multitudinea relațiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal întrucât orice infracțiune aduce atingere valorilor societății și ordinii de drept.

Obiectul juridic generic sau de grup este format din grupul, fascicolul de valori sociale de aceeași natură ce sunt apărate prin normele de drept penal. Acest obiect este comun unui grup de infracțiuni și stă la baza clasificării infracțiunilor în Partea Specială a Noului Cod Penal.

Obiectul juridic special este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracțiune. Această categorie de obiecte servește la determinarea individualității unei infracțiuni în cadrul unui grup.

Obiect juridic este complex atunci când prin săvârșirea infracțiunii se aduce atingere simultan a două sau mai multe relații sociale. Acesta este format dintr-un obiect juridic principal- relația socială principal lezată și obiect juridic secundar- relația socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracțională. Spre exemplu, infracțiunea de talharie este complexa al cărei obiect juridic principal îl constituie relațiile referitoare la protecția dreptului de proprietate, a posesiei sau detenției bunurilor mobile corporale ale unei persoane, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la protecția libertății psihice a persoanei sau cele referitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Obiectul material îl constituie bunul, lucrul sau valoarea împotriva căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea incriminată de legea penală și asupra căruia se răsfrâng efectele, urmările provocate de săvârșirea faptei. Infracțiunile de pericol nu au obiect material, acesta fiind întâlnit doar la infracțiunile materiale, de rezultat la care valoarea socială este exprimată într-o entitate materială.

Latura obiectivă a unei infracțiuni desemnează activitatea persoanei fizice a cărei urmări periculoase lezează sau pune în pericol anumite relații sociale ocrotite de normele dreptului penal. Pentru existența laturii obiective, fapta trebuie să se comită sub forma de acțiune-inacțiune prevăzută de norma de incriminare și produce anumite consecințe periculoase pentru societate.

Subiect pasiv este victima infracțiunii, titulară a valorii sociale ocrotite și asupra căreia se îndreapta acțiunea, respectiv inacțiunea socialmente periculoasă. Subiectul pasiv poate, de asemenea, să aibă o anumită calitate, condiție ce este necesară și prevăzută în mod expres în conținutul unor infracțiuni. Poate fi subiect pasiv persoana fizică, persoana juridică de drept public sau privat, statul, chiar și o persoană concepută, dar nenascută.

Astfel, structura laturii obiective cuprinde: elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate. Elementul material al infracțiunii desemnează actul de conduită prohibit de norma penală. Acesta poate consta fie într-o acțiune- intervenția activă a făptuitorului, de a face ceva atunci când legea ordonă să nu facă, fie într-o inacțiune- atitudinea pasivă a făptuitorului atunci când legea îl obligă să desfășoare o anumită activitate. În ipoteza inacțiunii, pentru a constitui elementul material al infracțiunii, legea trebuie să impună în sarcina făptuitorului o anumită obligație pe care acesta nu o îndeplinește.

Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, verbum regens, ce arată fapta incriminată de către norma penală, sau printr-o expresie. De exemplu, în cazul infracțiunii de distrugere, elementul material este reprezentat de acțiunile de distrugere, degradare sau aducere în stare de neintrebuințare.

Elementul material poate fi în variantă unică sau în variante alternative. Distincția între cele două modalități este importantă din punct de vedere al încadrării corecte a faptei comise întrucât în cazul infracțiunilor cu element material alternativ, realizarea oricăreia dintre activitățile infracționale prevăzute de elementul material, va conduce la existența unei singure infracțiuni. În cazul altor infracțiuni, elementul material poate fi format din mai multe acțiuni reunite, spre exemplu, în cazul infracțiunii de tâlhărie, furtul și exercitarea de amenințări sau violențe sau prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Urmarea imediată este “acea modificare negativă a realității înconjurătoare pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și constă în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea penală”. Cu alte cuvinte, prin realizarea acțiunii sau inacțiunii prohibite de legea penală se produce o vătămare, o lezare a valorii sociale ocrotite.

Urmarea periculoasă trebuie să fie imediată, reprezentând un rezultat al acțiunii sau inacțiunii întreprinse de făptuitor. Trebuie să facem distincția între infracțiunile de pericol și cele de rezultat întrucât urmarea imediată diferă. În cazul infracțiunilor de pericol, urmarea imediată constă în amenințarea unei valori sociale, iar relațiile create în jurul acesteia nu se pot desfășura normal, pe când, la infractiunile de rezultat, se concretizeaza printr-un rezultat material, perceptibil.

Legătura de cauzalitate este o componentă importantă a laturii obiective întrucat este liantul între actul de conduită interzis și urmarea socialmente periculoasă, dând naștere unui raport de tip cauză-efect pentru existența infracțiunii.

Cu alte cuvinte, putem defini raportul de cauzalitate ca fiind legătura de la cauză la efect între acțiunea sau inacțiunea voluntară, conștientă a infractorului și rezultatul socialmente periculos produs. Existența acestui element este obligatorie pentru ca infracțiunea să atragă răspunderea penală. Astfel, atragerea răspunderii penale depinde dacă urmarea socialmente periculoasă produsă este rezultatul activității infracționale comise de către subiect.

Raportul de cauzalitate are două componente: cauza- reprezentată de acțiunea sau inacțiunea conștinentă a făptuitorului și efectul- materializat în urmările concrete. Cauza este factorul hotărâtor ce determină apariția efectului. De regulă, cauza precedă efectul, iar efectul este o consecință a acțiunii/inacțiunii. Existența cauzei presupune în mod necesar determinarea fenomenului efect, acesta păstrând caracteristicile cauzei care îl determină.

Stabilirea legăturii de cauzalitate poate ridica anumite dificultăți întrucat privește fapte ce s-au săvârșit în trecut, iar caracteristicile lor trebuie să fie deduse pornind de la rezultatul produs. În practică, sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la raportul de cauzalitate.

Teza monistă presupune că urmarea imediată are o singură cauză, iar în cazul unei pluralități de contribuții a mai multor persoane, acestea trebuie considerate ca simple condiții, neavând fiecare în parte semnificație penală. Acest concept se poate formula sub forma mai multor teorii: teoria cauzei eficiente conform căreia este cauză a rezultatului, cauza care a declanșat procesul genetic; teoria cauzei proxime ce consideră drept cauză cea care se află în intervalul de timp imediat anterior producerii rezultatului; teoria cauzei preponderente presupune că este cauză cea care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului; teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a rezultatului cea care este proprie sau aptă, prin natura ei să producă acel rezultat.

Teza pluralistă susține faptul că producerea rezultatului se poate datora unui concurs de cauze. În cadrul acesteia, au fost formulate două teorii: teoria echivalenței condițiilor și teoria condiției necesare.

Teoria echivalenței condițiilor denumită și teoria condiției sine qua non este una dintre cele mai cunoscute, susținând că trebuie considerate drept cauze ale unui rezultat toate condițiile care l-au precedat și au contribuit la producerea lui. Verificarea dacă o condiție a fost sau nu cauzală se face prin procedeul eliminării. Astfel, se consideră că o cauză a contribuit la producerea rezultatului, dacă în lipsa acesteia, rezultatul nu s-ar fi produs, iar acesteia i se atribuie valoare de cauză. Condițiile care nu au fost necesare pentru producerea rezultatului, sunt eliminate întrucât nu pot fi socotite drept cauze ale rezultatului.

Teoria condiției necesare susține că pentru ca o condiție să poată fi considerată cauză a rezultatului, trebuie să fi fost necesară pentru producerea acestuia, având în vedere contribuția concretă a condiției. Și această teorie propune cercetarea fiecărei cauze în parte pentru a putea stabili contribuția fiecăreia la producerea rezultatului.

Latura subiectivă este o componentă a conținutului constitutiv, fiind formată din elementul subiectiv-vinovăția, mobil și scop. Aceasta cuprinde totalitatea stărilor de conștiință, psihice ce dirijează actele materiale și faptele subiectului infracțiunii.

Cu alte cuvinte, latura subiectivă a oricărei infracțiuni cuprinde ansamblul condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conștiinței și voinței sale, față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.

Trebuie să se facă distincție între vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăția ca element al conținutului unei infracțiuni. Vinovăția ca trăsătură o regăsim în formele prevăzute de art.16, alin.3 și alin.4 Noul Cod Penal (intenție, culpă, intenție depășită). Ca element al conținutului unei infracțiuni, art.16, alin.1 Noul Cod Penal presupune săvârșirea elementului material al infracțiunii cu forma de vinovăție cerută de lege.

Mobilul reprezintă impulsul, sentimentul care l-a determinat pe făptuitor să comită infracțiunea. Mobilul poate fi element constitutiv al infracțiunii, element al formei agravate sau poate reprezenta o circumstanță agravantă generală.

Scopul urmărit prin săvârșirea infracțiunii constă în finalitatea urmărită prin comiterea faptei prevăzute de legea penală. În ipoteza în care făptuitorul execută activitatea infracțională cu un anumit scop atunci infracțiunea se consideră că este săvârșită cu intenție calificată.

2.2. Subiectul activ. Noțiune

Sunt subiecții unei infracțiuni persoanele care sunt implicate în raportul juridic de conflict, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea faptei infracționale.

În acest caz, trebuie sa facem distincția între subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.

Subiectul activ este persoana fizică sau juridică care nu a respectat normele impuse de lege și a săvârșit o infracțiune și în consecință, va răspunde penal. Calitatea de subiect activ o dobândește făptuitorul care a săvârșit o infracțiune fie în formă consumată, fie o tentativă pedepsibilă la care a participat ca autor, complice, instigator.

Persoana fizică ca subiect activ al unei infracțiuni. Distincția între calitatea de făptuitor și infractor are în vedere existența trăsăturilor esențiale ale unei infracțiuni. În acest caz, lipsa ca trăsătură esențială a infracțiunii, a vinovăției sau pericolul social, determină ca fapta prevăzută de legea penală să nu fie infracțiune, iar persoana care a săvârșit-o este doar făptuitor, nedobândind calitatea de infractor.

Condițiile generale de existență a persoanei fizice ce are calitatea de subiect active sunt: a) vârsta, b) responsabilite și c) libertate de voință. Prin cumularea acestor condiții, se consideră că persoana fizică poate fi subiect activ al infracțiunii întrucât are aptitudinea psiho-fizică să înțeleagă semnificația propriilor acțiuni/inacțiuni, precum și a urmărilor acestora, fiind stăpână pe ele.

În primul rând, persoana fizică trebuie să aibă capacitate de folosință și capacitate de exercițiu în condițiile legii. Vârsta este în strânsă legătură cu capacitatea de exercițiu. Astfel o persoană care nu a împlinit 14 ani se consideră că nu are discernământ, în consecință faptele acesteia nu atrag răspunderea penală. Între 14-16 ani, minorul va răspunde penal doar dacă în urma unei expertize psihiatrice se constată că a avut discernământ asupra faptelor sale. De asemenea, între 16-18 ani se prezumă că are discernământ și există răspunderea penală. Este instituită o prezumție relativă a existenței discernământului ce poate fi răsturnată prin efectuarea unei expertize medico-legale. Discernământul presupune o îmbinare între responsabilitate și conștiință.

Cu privire la cea de-a doua cerință, responsabilitatea, aceasta nu este definită în mod expres în Noul Cod Penal, însă pentru a-i desluși înțelesul vom interpreta per a contrario definiția iresponsabilității. Prin responsabilitatea unei persoane se înțelege faptul că aceasta are capacitatea de a acționa cu conștiință, realizează natura faptelor sale cât și a consecințelor acestora, fiind stăpână pe acțiunile sale. Astfel, rezultă că responsabilitatea este compusă din două elemente: elementul intelectiv și elementul volitiv, care se presupune că există doar începând cu vârsta de 16 ani. Responsabilitatea socială este recunoscută drept acea instituție socială care cuprinde totalitatea atitudinilor omului raportate la sistemul de valori protejate de societatea în care trăiește , în scopul asigurării și conservarii unei vieți în comun, cu respectarea ordinii publice și a valorilor morale promovate.

Libertatea de voință și actiune presupune că persoana fizică are libertatea de a lua singur decizia infracțională și săvârșește fapta în mod liber, nefiind constrâns. În ipoteza în care acesta a săvârșit fapta sub imperiul unei constrângeri, nu va mai fi imputabilă acestuia întrucât a fost săvârșită fără vinovăție, astfel fapta nu mai constituie infracțiune. Deși această condiție nu este prevăzută în mod expres de legea penală, ea poate fi dedusă cu ușurință, precum și în cazul iresponsabilității, din dispozițiile art. 24 și art. 25 care prevăd constrângerea fizică și morală drept cauze de neimputabilitate, care exclud vinovăția.

Infracțiunile pot avea un subiect special, când legea prevede ipoteza ca acesta să dețină o anumită calitate precum: militar, funcționar public, infracțiunea dobândind un caracter agravat. De asemenea, legea, in cazul anumitor infracțiuni, impune îndeplinirea unei anumite calități pentru a putea fi subiect activ, aceasta fiind o cerință esențială pentru existența infracțiunii.

În concluzie, calitatea specială a subiectului activ poate să fie un element de circumstanțiere a calificării faptei, fie un element esențial al infracțiunii.

Tipuri de infractori și modele de reacție socială împotriva lor

Nu numai criminologia și criminologii, dar și sociologia și sociologii, psihologia și psihologii au făcut din infractor un obiect de studiu încercând să descifreze rațiunile subiective care îl fac pe individ să treacă la comiterea actului infracțional, conturând un portret caracterial al infractorului.

Prin tip de infractor se înțelege un complex de caracteristici psiho-fizice și caracteriale care se întâlnesc frecvent la un grup de indivizi ce comit infracțiuni de un anumit fel, într-un anumit mod sau din motive asemănătoare.

Criteriile de clasificare a tipologiilor de infractori sunt tot atât diverse pe cât de diverși sunt autorii acestor clasificări. Începând cu Lombroso care a conturat tipul criminalul înnăscut, E.Ferri, tipul infractorului ocazional, G.Tarde, tipul infractorului professional și continuând cu nenumăratele tipologii sociologice și psihologice pe care criminologia contemporană le pune în circulație, toate încearcă să descifreze cauzele care generează și favorizează trecerea la actul infracțional.

Persoana juridică-subiect activ. Pentru a putea îndeplini calitatea de subiect activ al infractiunii trebuie să îndeplinească trei condiții: să existe o entitate care are personalitate juridică, să nu se includă în sfera persoanelor excluse de la răspunderea penală (imunitate de jurisdicție penală a persoanei juridice), infracțiunea să fie săvârșită în realizarea obiectului de activitate, în interesul persoanei juridice, în numele acesteia.

Cu privire la prima condiție, deși Noul Cod penal nu prevede in mod expres, aceasta condiție este guvernată de regulile Codului civil prin art. 205 si art. 209- Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligatțile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor (art.209,alin.1 C.civ). Faptele ilicite săvârșite de organele sale antrenează răspunderea penală a persoanei juridice, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor sau în scopul funcțiilor încredințate (art. 219, alin.1). Faptele ilicite atrag însă și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit.

Persoanele juridice dobândesc personalitate juridică, în principiu, de la data înregistrării în registrul de persoane juridice de la judecătoria în raza căreia își are sediul aceasta, dar și de la data actului de înființare, de la data recunoașterii actului de autorizare a înființării. Astfel, persoana juridică își păstrează personalitatea dobândită, deci poate fi subiect activ în ipoteza în care societate este dizolvata și se află în procedura de lichidare. Însă nu pot fi subiecți activi, persoanele juridice în curs de constituire deoarece în acel interval de timp răspunderea penală revine fondatorilor.

În ipoteza în care persoana juridică urmărește să se sustragă de la răspunderea penală prin reorganizare (fuziune, absorbție, divizare), art. 493, alin.1, lit.b) Noul Cod de Procedură Penală a prevăzut posibilitatea ca judecătorul de drepturi si libertăți, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau după caz, a judecătorului de cameră preliminară să dispună interdicția inițierii, ori după caz, suspendarea fuziunii, a divizării, reducerii capitalului social a persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale.

A doua cerință este ca persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea penală. Legea penală nu se aplică oricărei entități cu personalitate juridică, în acest sens art.135,alin.1 Noul Cod penal prevede că nu sunt subiecți activi ai infracțiunii statul și autoritățile publice. Așadar, prin autorități publice înțelegem: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, administrația publică centrală de specialitate sau locală, autoritatea judecatorească cu instanțele de judecată și Consiliul Superior al Magistraturii. Noul Cod penal reglementează o imunitate penală generală și absolută a statului și autorităților publice cu privire la toate infracțiunile săvârșite.

A treia condiție pentru a exista răspunderea penală a persoanei juridice este ca infracțiunea să fie săvârșită în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice sau în interesul ori în numele acesteia. Aceste trei criterii obiective sunt alternative, iar nu cumulative, astfel îndeplinirea oricăruia conduce la angajarea răspunderii penale a persoanei juridice.

Răspunderea penală a persoanei juridice este generală întrucât poate săvârși orice infracțiune, putând dobândi calitatea de autor, coautor, complice sau instigator. De asemenea, conform unor opinii se considera că este mixta deoarece se avea în vedere că persoanele juridice nu pot acționa decât prin intermediul persoanelor fizice, atribuindu-le în acest fel actele și vinovăția lor.

În codul penal adoptat prin legea nr.301/2004 era consacrată răspunderea indirectă ce presupunea că persoana juridică răspunde pentru fapta comisă de organele sau reprezentanții acesteia. O altă opinie susținea că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi numai directă deoarece răspunde pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altei persoane.

2.3. Participația penală. Noțiune, condiții, feluri, teorii ale participației.

Formele de participație variază în funcție de mai multe criterii, cum ar fi: atitudinea psihică a făptuitorului față de rezultatul faptei, contribuția participanților și importanța acesteia.

Primul criteriu, atitudinea psihică a făptuitorului față de rezultatul faptei săvârșite, face ca participația să se distingă între participație proprie și improprie. În modalitatea de săvârșire a faptei sub forma participației proprii, participanții trebuie să acționeze cu aceeați formă de vinovăție, pe când, participația improprie presupune forme diferite de vinovăție, unii acționează cu intentie, alții din culpă sau chiar fără vinovăție.

Al doilea criteriu după care se clasifică participația este în funcție de contribuția participanților la săvârșirea infracțiunii. Astfel, participația poate consta fie în acte de executare directă și nemijlocită a faptei, persoana dobândind calitatea de autor sau coautor, fie acte de determinare la săvârșirea unei fapte ce presupune o activitate a instigatorului, fie acte de înlesnire, ajutor ori favorizare în baza unei înțelegeri prealabile, persoana asumându-și calitatea de complice al infracțiunii.

În funcție de importanța contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea rezultatului, distingem între forme principale și forme secundare de participație. Astfel, participația este principală atunci când prin contribuția participantului se realizează conținutul infracțiunii- este cazul autorilor și al coautorilor. Formele de participație secundară sunt instigarea și complicitatea, deoarece contribuțiile participanților sunt absorbite în realizarea nemijlocită a acțiunii sau inacțiunii prin care se săvârșește fapta. Autoratul este o formă principală de participație în raport cu instigarea și complicitatea, iar instigarea poate fi formă principală de participație doar față de complicitate.

Autorul este definit de Noul Cod penal în art. 46, alin.1, fiind “persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevazută de legea penală”. Din titlul capitolului intitulat “Autorul și participanții” reiese faptul că acesta se distinge față de ceilalți participanți datorită contribuției calitative în realizarea infracțiunii. Acest aspect are caracter de noutate în Noul Cod penal și corecteaza eroarea codului penal anterior, unde autorul se regăsea printre participanții la infracțiune, alături de instigatori și complici.

Astfel, se consideră autor o persoană care, prin contribuția sa, săvârșește acțiunea tipică ce reprezintă elemenentul material al laturii obiective a infracțiunii. Autorul execută în mod nemijlocit fapta prevazută de legea penală, fiind considerat autor material, însă nu exclude cooperarea altor persoane în calitate de autori moral-instigatori sau complici. Din perspectiva laturii subiective, ăn cazul participației penale proprii, autorul acționează numai cu intenție sau intenție depășită ( praeterintenție), iar la participația penală improprie, autorul săvârșește fapta din culpă ori fără vinovăție.

Cu privire la anumite infracțiuni, norma de incriminare solicită anumite condiții (profesie) sau calități (soț, tutore) pe care subiectul activ, autor al infracțiunii, trebuie să le îndeplinească în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii. Tinând cont de acestea, distingem între autor calificat și autor exclusiv. Autorul calificat presupune deținerea unei anumite calități prevăzută în norma de incriminare, în lipsa căreia nu ar putea săvârși respectiva infracțiune. Autorul exclusiv poate fi doar în cazul infracțiunilor a căror element material poate fi realizat doar de o singură persoană.

Cu titlu de noutate, Noul Cod penal definește pentru prima dată coautorii. Conform art. 46, alin.2 Noul Cod penal, coautorii sunt “persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzuta de legea penală.” Deși aceștia sunt definiți alături de autori în art.46 intitulat “Autorul și coautorii”, aceștia fac parte din categoria participanților, în timp ce autorul este menționat distinct conform Capitolului VI din Noul Cod penal ce poartă denumirea de “Autorul și participanții”.

Pentru a exista coautorat trebuie îndeplinite următoarele condiții: să existe o pluralitate de făptuitori (coautori) care, în baza unei voințe comune, cooperează și participă la săvârșirea aceleiași fapte tipice. . Animarea tuturor coautorilor de voința comună în vederea săvârșirii unei infracțiuni poate avea la bază înțelegerea expresă sau tacită a acestora, anterioară sau concomitentă executării activității infracționale. Participanții acționeaza împreună prin desfășurarea unor activități materiale concordante, contribuind nemijlocit la săvârșirea faptei.

Nu există coautorat dacă activitățile făptuitorilor, deși au avut la bază același mobil nu a avut loc nici în același timp și nici ca urmare a unei înțelegeri de a acționa împreună. În consecință, lipsa legăturii subiective între coautori determină răspunderea fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii, în calitate de autor, iar nu de coautor.

În continuare, voi analiza participația penalp sub forma coautoratului în cazuri speciale. Astefel, la infracțiunile complexe, va exista coautorat chiar dacă unul dintre participanți săvârșește o parte a acțiunii infracționale, iar alt participant cealaltă parte a activității infracționale. În acest sens, vom exemplifica prin două exemple din practica judiciară.

În ipoteza săvârșirii infracțiunii de omor, împrejurarea că loviturile mortale au fost aplicate numai de unul dintre inculpați, nu conduce la excluderea coautoratului, atâta timp cât, în condițiile în care a fost concepută executarea infracțiunii, din punct de vedere obiectiv, activitatea celuilalt inculpat, care a pus victima în imposibilitatea de a se apăra, s-a dovedit a fi indispensabilă comiterii omorului, iar sub aspect subiectiv, acest inculpat a prevăzut rezultatul produs, moartea victimei, și a acționat nemijlocit pentru a-l realiza.

Cel de-al doilea exemplu evidențiază situația când participanților li se atribuie calitatea de coautori, chiar dacă activitățile infracționale nu sunt identice, însă se completează pentru a obține rezultatul urmărit. În cazul infracțiunii de tâlhărie, săvârșirea, pe baza unei înțelegeri prealabile, a actelor de violență de către unul dintre participanți și a actelor de însușire de către ceilalți participanți, participația penală va îmbrăca forma coautoratului .

La infractiunile continue sau continuate, actele de coautorat pot interveni pe tot parcursul desfasurarii activitatii infractionale, pana in momentul epuizarii acestora. Participatia sub forma coautoratului la infractiunea continuata poate exista si numai pentru o parte din actele de executare, nefiind necesar ca toate actele de executare sa fie comise in coautorat.

În ipoteza în care legea condiționează săvârșirea unei infracțiuni de o anumită calitate a autorului, este obligatoriu pentru existența coautoratului ca toți coautorii să aibă această calitate și să contribuie nemijlocit la săvârșirea faptei. Condiția calității speciale se impune să fie îndeplinită în momentul săvârșirii activității infracționale. Dobândirea acesteia după săvârșirea faptei este lipsită de relevanță deoarece nu conduce la schimbarea formei de participație. Însă, dacă ulterior săvârșirii faptei, își pierde calitatea specială, dar a deținut-o la momentul comiterii faptei, acesta va răspunde ca autor. Când legea impune îndeplinirea unei astfel de condiții, un participant va raspunde doar în calitate de complice sau instigator chiar dacă contribuția sa la săvârșirea faptei a constat în acte de executare nemijlocita alături de un autor.

Forma de participație a coautoratului nu este posibila la infracțiunile cu autor exclusiv și infracțiunile de obicei întrucât elementul material nu poate fi realizat în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane. De asemenea, nici infracțiunile omisive proprii nu se pot săvârși în coautorat deoarece obligația impusă de lege are caracter persoanal. Chiar în ipoteza în care această obligație s-ar impune mai multor persoane, în aceleiași situație de fapt, nu vor răspunde în calitate de coautori, ci de autori.

În mod excepțional, poate exista forma de participație a coautoratului atunci când obligația de a face se adresează unui organ colectiv- subiect colectiv, iar în acest caz de omisiune, membrii colectivului vor răspunde în calitate de coautori pentru săvârșirea din culpă a faptei.

O altă formă secundară de participație este instigarea. Conform definiției din art.47 Noul Cod penal, instigatorul este “persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevazută de legea penală”. Prin urmare, instigatorul, prin activitatea sa intenționată, convinge și determină o persoană să săvârșească o infracțiune. În consecință, se consideră că instigatorul este autorul moral al infracțiunii.

Instigarea reprezintă o manifestare, un comportament criminal, de natura exclusiv intelectuală (morală), particularitatea acesteia constând în aceea că, deși instigatorul este cel care ia mai întâi hotărârea săvârșirii unei infracțiuni, el nu trece la realizarea actelor materiale a acesteia, apelând la o altă persoană, căreia îi transmite printr-un proces intelectual de determinare hotărârea cu privire la comiterea faptei.

Subiecții instigării sunt: instigatorul, care realizează activitatea de determinare și instigatul, persoana față de care se efectuează această activitate. Instigatorul desfășoară o activitate care se încadrează într-o cauzalitate psihică, de aici și denumirea de autor moral, în timp ce instigatul desfășoară o activitate ce se încadrează într-o cauzalitate fizică, fiind considerat autor material.

Forma de participație a instigării presupune îndeplinirea mai multor condiții: în primul rând, să existe o activitate de instigare ce presupune determinarea unei alte persoane (instigat) să săvârșească o faptă prevazută de legea penală. De asemenea, instigatul nu trebuie să fi luat anterior hotărârea de a realiza activitatea infracțională și ca urmare a acceptării ideii inoculate de instigator să treacă la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală sau cel puțin să realizeze o tentativă pedepsibilă.

Efectuarea activității de determinare din partea unei persoane numită instigator, față de cealaltă persoană, instigat, se poate realiza prin diverse mijloce, cum ar fi: îndemn, incitare, rugăminți, amenințări, oferirea de daruri sau alte foloase, precum și exercitarea unor presiuni prin anumite forme de constrângere. O condiție esențială pentru existența instigării este ca activitatea de determinare să fie anterioară luării deciziei infracționale de către autor și presupune însușirea voinței infracționale a instigatorului, care și-o asumă ca voință proprie și trece la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Pe lângă aceasta, o altă condiție este ca instigatorul să acționeaze cu intenție, iar rezultatul determinării sale să constea fie în săvârșirea faptei de către instigat, sau cel puțin a unei tentative pedepsibile. În ipoteza în care instigatul comite infracțiunea în circumstanțe agravante, acestea vor fi imputabile și instigatorului numai în măsura în care le-a cunoscut sau le-a prevăzut. În schimb, instigatorul va răspunde pentru infracțiunea la care a instigat dacă instigatul a săvârșit o infracțiune mai gravă întrucât se consideră că instigatul a acționat în baza propriei sale voințe, independent de influența și presiunile exercitate de instigator.

Se impune să facem distincția între instigare și tăinuire. Astfel în situația în care o persoană determină pe alta să fure niște bunuri, pe care ulterior le cumpără de la cel care le-a sustras, se va reține instigare la infracțiunea de furt întrucât pentru existența infracțiunii de tăinuire, înțelegerea, dintre cel care dobândește bunul provenit dintr-o faptă penală și cel care a săvârșit-o, trebuie să fie ulterioară comiterii infracțiunii.

Instigarea poate fi de mai multe feluri, potrivit anumitor criterii, cum ar fi: forma de vinovăție-instigare proprie sau improprie, mijloacele folosite de instigator-simplă sau calificată, numărul persoanelor ce realizează activitatea de instigare-individuală sau colectivă, modul de acțiune- instigare imediată sau mediată, rezultatul obținut- reușită sau nereușită.

Fapta unei persoane de a îndemna o altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, nu constituie instigare la infracțiunea respectivă dacă cea de-a doua persoana nu a dat curs îndemnului ce i s-a făcut și, astfel, instigarea nu a ajuns la autorul care urma să comită infracțiunea. În cazul în care îndemnul de a comite infracțiunea ar fi ajuns la cel vizat ca autor, prima persoana ar fi instigator mediat (indirect), iar cea de-a doua instigator imediat (direct) și deci, față de ambele s-ar fi putut aplica dispozițiile legale referitoare la instigarea urmată de executare sau neurmată de executare, după caz.

Cu titlu de noutate, Noul Cod penal nu a mai prevăzut instigarea neurmată de executare sau urmată de realizarea unei tentative nepedepsibile ca o infracțiune distinctă. În consecință, chiar dacă instigatorul a reușit să-l convingă pe instigat să execute activitatea infracțională,îinsă acesta din urmă s-a răzgândit și nu a realizat nici un act de executare, fie a început executarea, dar fapta a rămas în stadiul unei tentative nepedepsibile, cu privire la răspunderea penală sunt incidente următoarele ipoteze:

– când instigatul nu realizează nici un act de executare, instigatorul nu va fi tras la răspundere decât în mod excepțional și în cazurile expres prevăzute de legiuitor;

– în cazul în care instigatul a realizat doar o tentativă, însă aceasta nu este pedepsibilă de legea penală, instigatorul nu va răspunde penal;

– dacă a operat o cauză de nepedepsire pentru autor- desistarea sau a împiedicarea producerea rezultatului, instigatorul va răspunde penal pentru instigare la tentativa la infracțiunea la care s-a instigat;

Alături de formele de participație analizate anterior, distingem o formă specifică de participație secundară –complicitatea. Complicele este potrivit art. 48 Noul Cod penal “persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, este complice, persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.”

Prin complicitate înțelegem fapta persoanei care, acționând cu intenție, fie înlesnește, fie ajută, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Complicitatea se poate realiza și sub forma unei promisiuni de a tăinui bunurile provenite dintr-o infracțiune sau de a favoriza pe infractor, însă în această ipoteză, promisiune trebuie să fie anterioră începerii executării activității infracționale sau cel târziu în timpul realizării acesteia.

Cu alte cuvinte, complicitatea ca formă secundară de participație, reprezintă o contribuție indirectă, de înlesnire sau de ajutorare, care capată caracter penal doar atunci când sprijinul este acordat în vederea realizării unei fapte prevăzute de legea penală. În acest sens, complicele nu acționează în mod nemijlocit, ci realizează doar o activitate de înlesnire în vederea săvârșirii faptei penale de către autor. Pentru o mai bună înțelegere a termenilor, înlesnirea constituie o complicitate anterioară, pe când ajutorul dat la comiterea faptei reprezintă complicitate concomitentă.

Pentru existența complicității se cere cumularea condițiilor: săvârșirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală, acesta fiind ajutat de către complice prin intermediul unor acte de înlesnire, iar ajutorul oferit de către complice să fi contribuit efectiv la diminuarea gradului de dificultate în săvârșirea activății infracționale a autorului.

Unicitatea de rezoluție ce poate sta la baza unor acte de complicitate la savarsirea mai multor infractiuni distinct nu este de natura a determina reunirea lor intr-o entitate autonoma, neaxata pe actele de coautorat corespunzatoare, deoarece in sistemul Codului penal complicitatea nu poate exista autonom, ca atare, independent de executarea faptei prevazute de legea penala, ci conditionata si strans legata de ea. In consecinta, daca complicele inlesneste activitatile infractionale desfasurate de mai multi autori, el comite un concurs de fapte de complicitate.

Din punct de vedere subiectiv, complicele poate actiona atat cu intentie directa, cat si indirecta deoarece acesta trebuie sa aiba o atitudine similara autorului, urmareste si prevede rezultatul. In acest sens, conform practicii judiciare, se considera ca exista complicitate nu numai atunci cand rezultatul actiunii autorului este prevazut ca fiind cert, ci si atunci cand acesta este prevazut ca fiind eventual. De asemenea, pentru existenta complicitatii, nu este necesar ca cel care ajuta sau inlesneste comiterea faptei sa doreasca sa coopereze la savarsirea acesteia, fiind sufficient sa accepte ca prin activitatea sa contribuie la comiterea infractiunii.

Complicitatea poate imbraca mai multe forme, in functie de mai multe criterii. Un prim criteriu este dupa natura ajutorului dat, complicitatea poate fi morala si materiala. In raport de modul si momentul la care se acorda ajutorul, complicitatea poate fi prin ajutorare sau inlesnire ori prin promisiune de tainuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului. In functie de aspectul dinamic al contributiei complicelui, poate fi complicitate la pregatirea si la executarea faptei. De asemenea, mai putem distinge intre complicitate mijlocita sau nemijlocita, prin actiune sau prin inactiune, proprie sau improprie.

Complicitatea morala consta in activitatea de intarire sau intretinere a rezolutiei infractionale a autorului infractiunii prin prezenta sfaturilor date de catre complice sau a instructiunilor privind modalitatea de comitere a faptei, oferirea informatiilor, prezenta complicelui la savarsirea infractiunii in baza unei intelegeri prealabile. Spre exemplu, tainuirea repetata a unor bunuri, stiind ca provin din infractiune constituie complicitate morala la furt, si nu la tainuire. Un alt exemplu in acest sens, participarea la planuirea infractiunii si sfatuirea unuia dintre autorii talhariei in legatura cu atragerea partii vatamate la locul unde ulterior a fost agresata constituie complicitate morala la talharie.

Complicitatea materiala presupune o activitate de inlesnire efectiva sau de sprijin material la pregatirea sau executarea faptei de catre autor si consta in procurarea de instrumente sau mijloace in vederea realizarii activitatii infractionale, adaptarea acestora pentru a oferi ajutor autorului faptei, chiar si inlesnirea sau ajutorul material dat in timpul savarsirii faptei periculoase.

Jurisprudenta ofera cateva exemple in acest sens. Fapta inculpatului de a transporta, dupa o intelegere prealabila, pe autorii infractiunii de furt, cu autoturismul sau, de a-I astepta si apoi de a-I duce impreuna cu bunurile sustrase la locuinta unuia dintre ei, unde au fost impartite, reprezinta complicitate materiala la furt.

In functie de momentul la care este oferit ajutorul, complicitatea se clasifica in: complicitate concomitenta sau anterioara, complicitate prin actiune sau inactiune, complicitate miklocita sau nemijlocita.

CAPITOLUL 3

3.1. Infracțiuni contra patrimoniului în Noului Cod Penal

Potrivit Vechiul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și cu publicările ulterioare până la nivelul Legii nr.140/1996, faptele care aduceau atingere relațiilor patrimoniale erau incriminate într-un singur titlu: Titlul III denumit Infracțiuni contra patrimoniului. Acesta avea o structură simplă, pe articole: art.208- Furtul, art.209- Furtul calificat, art. 210- Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă, art.211- Tâlhăria, art.212- Pirateria, art. 213- Abuz de încredere, art.214-Gestiune frauduloasă, 215- Înșelăciunea, 2151 – Delapidarea, 216- Însușirea bunului găsit, art.217- Distrugere, art.218- Distrugere calificată, art.219- Distrugere din culpă, art.220- Tulburare de posesie, art.221- Tăinuirea, art.222- Sancționarea tentativei.

În anul 2009, legiuitorul român a adoptat Legea nr.286/2009 privind Noul Cod penal al României, în vigoare de la 1 februarie 2014.

Spre deosebire de Vechiul Cod Penal, în Noul Cod Penal, infracțiunile suportă o divizare. Normele de incriminare ale faptelor contra patrimoniului le regasim in Titlul II, definit “Infractiuni contra patrimoniului”, fiind sistematizate in cinci capitole: Capitolul I- Furtul (art.228-232), Capitolul II-Talharia si pirateria (art.233-237), Capitolul III- Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii (art.238-248), Capitolul IV- Fraude comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice (art.249-252), Capitolul V- Distrugerea si tulburarea de posesie (art.253-256). Aceasta clasificare nu are caracter de noutate, ci mai mult este o revenire la traditie deoarece Codul penal de la 1864 sistematiza crimele si delictele proprietatii pe 9 sectiuni, iar Codul penal de la 1936 prevedea crimele si delictele contra patrimoniului in patru capitol, in Titlul XIV.

Comparatie Noul Cod Penal si Vechiul Cod Penal( din 1969)

Capitolul I: art. 228- 232

Furtul. Conform art. 228, alin.1 NCP. Furtul este infractiunea contra patrimoniului ce consta in luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia, fara consimtamantul acestuia, in scopul de a si-l insusi pe nedrept. Furtul simplu are acelasi continut ca in Vechiul Cod Penal, insa remarcam cu caracter de noutate ca Noul Cod Penal incrimineaza furtul de folosinta intr-un articol distinct, care include si o ipoteza noua “folosirea fara drept a unui terminal de comunicatii electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicatii racordat fara drept la retea”. Ca element de diferentiere in raport cu VCP, NCP prevede in alin.3, in mod expres si distinct, faptul ca energia electrica este asimilata bunurilor mobile. De asemenea, legiuitorul Noului Cod Penal a prevazut posibilitatea de impacare a partilor care inlatura raspunderea penala. Referitor la pedepse, observam o reducere substantiala fata de reglementarea anterioara.

Furtul calificat (art. 229 NCP).In reglementarea actuala, imprejurarile care confereau caracterul calificat al furtului s-au mentinut, insa s-a renuntat la unele elemente circumstantiale de agravare care presupuneau savarsirea faptei: a) de doua sau mai multe persoane; b)asupra unei persoane aflate in imposibilitatea de a-si exprima vointa sau a se apara; c) in timpul unei calamitati. De asemenea, conform NCP va constitui infractiunea de furt simplu, iar nu furt calificat, savarsirea faptei intr-un loc public, furtul care a produs consecinte deosebit de grave, furtul comis de o persoana care are asupra sa o substanta narcotica, furtul unui act care serveste pentru dovedirea starii civile, legitimare, identificare.

In schimb, NCP aduce noi elemente circumstantiale de agravare: savarsirea furtului prin scoaterea din functiune a sistemului de alarma sau supraveghere, violarea de domiciliu sau a sediului profesional. Modificarile au vizat primele doua alineate, alineatul 3 fiind preluat integral cum era prevazut in VCP.

Dupa cum am mentionat, furtul de folosinta este reglementat intr-un articol distinct- art.230 NCP, ca o varianta atenuata a furtului simplu sau a furtului calificat. Textul a fost reformulat, astfel “furtul care are ca obiect un vehicul, savarsit in scopul de a-l folosi pe nedrept, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta in art.228 sau art.229, dupa caz, ale carei limite speciale se reduc cu o treime”. S-a mentinut obiectul furtului ca in reglementarea anterioara, un vehicul sustras in scopul folosintei pe nedrept, insa cu caracter de noutate este introdus alin.2 in care se prevede ca obiect al infractiunii un terminal de comunicatii al altuia sau un terminal de comunicatii racordat fara drept la o retea. Conditia necesara pentru incriminarea infractiunii in modalitatea prevazuta in alin.2 este producerea unei pagube.

Capitolul II: Art.233-237-Talharia si pirateria

Spre deosebire de VCP care incrima intr-un singur articol talharia atat in forma de baza, cat variantele agravate ale acesteia, NCP prevede trei norme de incriminare: art. 233 NCP- Talharia in forma de baza, art. 234- Talharia calificata si art. 236- Talharia sau pirateria urmata de moartea victimei.

Conform art. 233 NCP, talharia este furtul savarsit prin intrebuintare de violente sau amenintari ori prin punerea victimei in stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de intrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru inlaturarea urmelor infractiunii ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea.

NCP renunta la unele dintre circumstantele de agravare prevazute in Codul penal anterior, cum ar fi: talharia savarsita de doua sau mai multe persoane, in timpul unei calamitati, intr-o locuinta sau in dependinte ale acesteia. De asemenea, au fost introduse noi elemente circumstantiale care agraveaza caracterul faptei atunci cand aceasta este savarsita “asupra unui mijloc de transport” sau prin “ simularea de calitati oficiale”. Infractiunea de talharia comisa intr-o locuinta ori in dependinte ale acesteia a fost reformulata si inclusa in continutul talhariei calificate, cand fapta este savarsita prin violare de domiciliu sau sediu profesional.

Asemeni reglementarii anterioare, talharia este o infractiune complexa ce absoarbe in continutul ei infractiunile de furt, amenintare sau alte violente, insa trebuie sa luam in considerare faptul ca, potrivit NCP, infractiunea de amenintare si-a modificat anumite aspecte ale continutului.

Pirateria prevazuta in art. 235 NCP preia doar o parte a continutului din Codul penal anterior. Expresia “jefuirea prin acte de violenta savarsite in scopuri personale” este inlocuita cu “furtul comis prin violenta sau amenintare” . Aceasta este infractiune complexa si absoarbe infractiunea de furt.

In alin.1, pirateria este prezentata in forma de baza, insa nu mai exista cerinta ca nava sa se gaseasca “intr-un loc care nu este supus jurisdictiei niciunui stat”, aceasta trebuie doar sa se afle in marea libera. Cu titlu de noutate, alin.2 prevede o varianta asimilata a pirateriei conform careia infractiunea se realizeaza prin “capturarea unei nave aflate in marea libera sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori esuarea acesteia, in scopul de a-si insusi incarcatura ei sau de a talhari persoanele aflate la bord”.

Forma agravata a pirateriei, dar si a talhariei prevede fapta cu caracter infractional ce are drept consecinta moartea victimei, norma de incriminare fiind prevazuta in art. 236.

Capitolul III: art. 238-248. Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii

Infractiunea de abuz de incredere (art.238)are un continut asemanator cu cea prevazuta in VCP cu privire la actiunile prin care se realizeaza elementul material al laturii obiective: insusire sau dispunere pe nedrept de bunul mobil al altuia, detinut in baza oricarui titlu. Cu caracter de noutate, este incriminate o modalitate alternativa de comitere a faptei, prin “folosirea fara drept a unui bun incredintat cu un anumit scop, de catre cel care l-a primit”. S-a renuntat la prevederea ce apara bunurile in mod diferit, daca bunul este proprietate publica sau privata, insa a ramas necesitatea plangerii prealabile in toate cazurile pentru punerea in miscare a actiunii penale.

Abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor (art.239) este o infractiune prevazuta exclusiv de NCP. In varianta tip, infractiunea consta in fapta persoanei de a instraina, ascunde, deteriora sau distruge, in tot sau in parte, valori ori bunuri din patrimoniul sau ori de a invoca acte sau datorii fictive in scopul fraudarii creditorilor. Varianta asimilata, existenta infractiunii este conditionata de producerea unei pagube creditorului. Constituie o specie a abuzului de incredere, iar alin.2 prezinta asemanari cu alte infractiuni: inselaciune in contracte si emitere de cecuri fara acoperire.

Bancruta simpla (art.240) si Bancruta frauduloasa (art.241) nu au fost reglementate in Codul penal anterior, ambele fiind preluate din Legea nr. 85/2006 privind insolventa. Acestea au fost reglementate in Codul Comercial, Legea privind societatile comerciale si Legea privind falimentul. Astfel, lipsa unei reglementari exprese si clare a ridicat dificultati cu privire la aceste infractiuni, in consecinta art.143 din Legea 85/2006 privind insolventa a diferentiat cele doua tipuri: bancruta simpla si frauduloasa. Prevederea acestor infractiuni in doua articole distincte din NCP a largit sfera de incriminare a infractiunilor de bancruta si la falimentul persoanei fizice, a societatilor comerciale, agricole, bancare, de interes economic. O prevedere nou introdusa se refera la aspectele procesuale intrucat potrivit reglementarii actuale, actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Gestiunea frauduloasa (art.242) reproduce doar in parte continutul infractiunii prevazute in VCP. In actuala reglementare, legiuitorul a inlaturat prevederea expresa ca fapta trebuie comisa cu rea-credinta. S-a introdus o noua modalitate de savarsire a faptei in ipoteza in care subiectul activ are calitatea de administrator judiciar, lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, varianta ce include dispozitiile art. 144 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei. Se pastreaza varianta agravata atunci cand savarsirea gestiunii frauduloase se realizeaza in scopul dobandirii unui folos patrimonial, dar au fost reduse limitele pedepsei. Regimul de exercitare al plangerii prealabile a fost unificat, fiind prevazut atat pentru forma tip, cat si pentru variantele agravate ale infractiunii.

Insusirea bunului gasit sau ajuns din eroare la faptuitor (art.243). Insasi denumirea articolului a fost completata pentru a putea cuprinde si ipoteza insusirii bunului ajuns din eroare la faptuitor. De asemenea, NCP a prevazut drept obiect material si bunul ajuns in mod fortuit, din intamplare in posesia faptuitorului, precum ipoteza in care infractiunea poate avea ca element material si “nepredarea bunului in termen de 10 zile din momentul in care a cunoscut ca bunul nu ii apartine”. Alin.3 prevede clauza ca impacarea partilor inlatura raspunderea penala si actiunea penala se pune in miscare din oficiu.

Inselaciunea (art.244) . Spre deosebire de reglementarea anterioara, NCP nu mai prevede incriminarea distinct pentru inselaciunea in conventii sau inselaciunea prin emiterea de cecuri, precum si forma agravata care a produs consecinte deosebit de grave, valoarea prejudiciului va fi luata in considerare la individualizarea pedepsei. Incidenta normei de incriminare in materia inselaciunii in conventii se regaseste in forma de baza a infractiunii, sub conditia dovedirii pricinuirii unei pagube. Unele variante ale inselaciunii in conventii se pot regasi in infractiunea de abuz de incredere prin fraudarea creditorilor. Actiunea penala se pune in miscare din oficiu, insa elementul de noutate este ca NCP prevede ca impacarea partilor poate constitui o cauza care inlatura raspunderea penala.

Inselaciunea privind asigurarile (art.245). Aceasta infractiune nu a fost prevazuta in Codul penal anterior si consta in distrugerea, degradarea, aducerea in stare de neintrebuintare, ascunderea sau instrainarea unui bun asigurat impotriva distrugerii, degradarii, uzurii, pierderii sau furtului, in scopul de a obtine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurata.

NCP, prin introducerea acestei infractiuni, a incriminat autonom inselaciunile in materia asigurarilor de bunuri sau persoane. In schimb, se va retine infractiunea de inselaciune din art. 244 atunci cand fraudarea vizeaza materia asigurarilor de raspundere civila sau asigurarile de credite si garantii si asigurarile de pierderi financiare. De asemenea, NCP prevede posibilitatea ca impacarea partilor sa inlature raspunderea penala si actiunea penala se pune in miscare din oficiu.

Deturnarea licitatiilor publice (art.246) si Exploatarea patrimoniala a unei persoane vulnerabile (art.247) sunt infractiuni ce nu au corespondent in codul penal anterior, insa modalitatile de savarsire a infractiunilor se regasesc in infractiunea de inselaciune.

Deturnarea licitatiilor publice potrivit art. 246 NCP consta fapta de a indeparta, prin constrangere sau corupere, un participant de la o licitatie publica ori intelegerea intre participant pentru a denatura pretul de adjudecare. Necesitatea introducerii acestei infractiuni a fost determinata de practicile celor care dorind sa castige o licitatie publica, au recurs la diferite manopere frauduloase in scopul indepartarii de la licitatie a unor potentiali participant si pentru a-si mari sansele de castig.  

Prin Exploatarea patrimoniala a unei persoane vulnerabile potrivit art. 247, se intelege fapta creditorului care, cu ocazia darii cu imprumut de bani sau bunuri, profitand de starea de vadita vulnerabilitate a debitorului, datorata varstei, starii de sanatate, infirmitatii ori relatiei de dependent in care debitorul se afla fata de el, il face sa constituie sau sa transmita, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanta de valoare vadit disproportionate fata de aceasta prestatie.

Este o infractiune nou introdusa prin care se urmareste sanctionarea creditorului, care profitand de starea de vulnerabilitate a debitorului sau creand el insusi aceasta stare, obtine un profit disproportionat raportat la propria lui prestatie.

Cap IV: art. Fraude comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice (art.249-252)

Frauda informatica (art.249) este o infractiune noua ce nu a fost prevazuta in reglementarea anterioara. Aceasta este similara cu infractiunea de alterare a integritatii datelor informatice (incriminata in art.48 si 49 din Legea nr.161/2003), intre ceea ce le deosebeste esential este faptul ca infractiunea din art.249 este savarsita in scopul obtinerii unui beneficiu material pentru sine sau pentru altul precum si regimul sanctionator. NCP prevede o reducere a limitelor pedepsei fata de legislatia anterioara, astfel dobandind character de lege mai favorabila.

Efectuarea de operatiuni financiare in mod fraudulos (art.250) este o infractiune nou introdusa prin NCP, insa infractiunea are correspondent in legislatia anterioara in dispozitiile art.27 din Legea nr.365/2002 privind comertul electronic. Dezvoltarea tehnologiei si a sistemelor informatice, precum si cresterea numarului de operatiuni financiare ce utilizeaza mijloace informatice si electronice, a determinat incriminarea acestei infractiuni.

Conditiile de incriminare ale faptei cum era prevazuta in Legea nr.365/2002 se mentin, insa noua reglementare nu mai retine ca varianta agravata a faptei cand subiectul activ este unul calificat. O alta modificare adusa este cu privire la regimul sanctionator deoarece NCP diferentiaza pedepsele intre infractiunea savarsita in forma de baza si varianta atenuata a faptei din alin.3.

Acceptarea operatiunilor financiare efectuate in mod fraudulos (art.251). Anterior intrarii in vigoare a NCP, aceasta infractiune avea un continut identic si se regasea in dispozitiile art.28 din Legea nr.365/2002 privind comertul electronic. Prin incriminarea acestei infractiuni, se urmarea sanctionarea persoanei fizice si juridice care accepta operatiunile nelegale de retragerea de numerar, incarcarea sau descarcarea unui instrument de moneda electronica sau de transfer de fonduri. Ca element de diferentiere adus de NCP, acesta prevede o scadere a maximului special al pedepsei, constituind legea mai favorabila.

Capitolul V- Distrugerea si tulburarea de posesie (art.253-256)

Distrugerea(art.253). NCP a pastrat continutul acestei infractiuni, insa cu unele reformulari ce au fost necesare pentru o mai buna aplicare in practica. S-a incriminat o noua varianta agravata ce este prevazuta in alin.2 “distrugerea unui inscris sub semnatura privata, care apartine in tot sau in parte altei persoane si serveste la dovedirea unui drept de natura patrimoniala, daca prin aceasta s-a produs o paguba”. Observam ca obiectul material al faptei de distrugere trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa fie un inscris sub semnatura private, sa apartina in totalitate sau macar in parte altuia si sa serveasca la dovedirea unui drept de natura patrimoniala. Mai mult, trebuie sa se produca efectiv o paguba prin distrugerea inscrisului pentru existenta infractiunii. De asemenea, o varianta agravata noua prevede savarsirea infractiunii de distrugere asupra unor bunuri ce apartin patrimoniului cultural.

Spre deosebire de reglementarea anterioara, NCP a renuntat la variantele agravate din alin.2 si 3 ce incrimina faptele de distrugere ce aveau ca obiect material un bun cu o deosebita valoare artistica, stiintifica, istorica, arhivistica, lingvistica sau cu o alta asemenea valoare, precum si distrugerea “conductele petroliere sau de gaze, cablu de inalta tensiune, echipamente si instalatii de telecomunicatii sau pentru difuzarea programelor de radio si televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apa si a magistralelor de alimentare cu apa”.

Modificarile din alin.4 privesc incriminarea faptei de distrugere. In reglementarea anterioara, conditia necesara era ca pericolul sa se produca efectiv, iar nu sa fie un pericol eventual, iar potrivit NCP fapta de distrugere trebuie sa aiba aptitudinea de a pune in pericol alte persoane sau bunuri.

Cu privire la infractiunea de distrugere calificata (art.254), NCP renunta sa incrimineaze fapta de distrugere “care a avut ca urmare consecinte deosebit de grave”, continutul infractiunii mentinandu-se ca in reglementarea anterioara.

Distrugerea din culpa (art.255) NCP aduce modificari insemnate. Din reglementarea anterioara, NCP pastreaza doar forma simpla a infractiunii si varianta agravata, caz in care fapta are ca urmare un dezastru. In primul rand, un element de diferentiere se observa in alin.1 al art. 255, unde legiuitorul a inlocuit sintagma “daca rezulta pericol public” cu “daca este de natura sa puna in pericol alte persoane sau bunuri” . De asemenea, NCP a renuntat complet la alin.2, alin.3 si alin.4 care prevedeau variante ce contribuiau la agravarea faptei.

In cazul infractiunii de Tulburare de posesie (art.256), NCP a prevazut-o intr-o forma simplificata care preia elementele constitutive ale variantei agravate din art.220,alin.2 VCP, renuntand la conditiile ce presupuneau comiterea faptei “fara consimtamantul acestuia sau fara aprobarea prealabila primita in conditiile legii” precum si “refuzul de a elibera imobilul”. Nici varianta agravata a infractiunii cand aceasta era comisa de doua sau mai multe persoane impreuna nu mai este incriminata in reglementarea actuala.

De asemenea, a lasat in competenta instantei civile faptele ce presupuneau tulburarea de posesie prin ocuparea imobilului se realiza fara violente sau amenintari sau prin stramutarea sau desfiintarea semnelor de hotar. Litigiul civil se putea solution pe calea actiunii posesorii.

Deosebiri intalnim si cu privire la regimul sanctionator si al actiunii penale. Potrivit VCP, actiunea penala se punea in miscare din oficiu, pe cand in NCP, la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

3.2. Subiectul activ si participatia raportate la infractiunile contra patrimoniului potrivit NCP

Infractiunile contra patrimoniului pot fi impartite, dupa specificul activitatii materiale, in trei categorii:

infractiuni contra patrimoniului bazate pe sustragere- aceasta categorie cuprinde infractiunile de furt, talharie si piraterie;

infractiuni contra patrimoniului bazate pe frauda cuprinse in Capitolul III NCP si

infractiuni contra patrimoniului bazate pe samavolnicie-distrugerea, tulburarea de posesie.

3.2.1. Furtul (art.228-232).Talharia și pirateria (art.233-237)

Infractiunile privitoare la sustragerea bunurilor sunt incriminate in Capitolul I si Capitolul II. Subiectul activ al infractiunilor din cele doua capitole, de regula, nu este circumstantiat, poate fi orice persoana fizica care indeplineste conditiile generale ale raspunderii penale si care prin actiunile sau inactiunile sale aduce atingere unor valori protejate de legiuitor.

In cazul infractiunii de furt, subiect activ poate fi si o persoana juridica. Astfel, este necesar sa facem distinctie intre raspunderea penala a persoanei fizice si raspunderea penala a persoanei juridice. Acestea nu se exclud, raspunderile pot coexista, insa persoana juridica va fi subiect activ al infractiunii, indiferent de calitatea avuta la comiterea faptei. Infractiunea se considera savarsita de o persoana juridica, chiar daca activitatea infractionala este savarsita de o persoana fizica, care insa actioneaza in numele sau in interesul persoanei juridice. Desi fapta este comisa in acest mod, persoana juridica va raspunde penal .

In functie de relatia subiectului activ cu bunul sau cu alte persoane, acesta poate fi calificat. Desi subiect activ de regula, nu are vreun drept asupra bunului, exista situatii in care acesta poate fi chiar proprietarul bunului care il sustrage din posesia sau detentia legitima a unei alte persoane. Astfel, proprietarul bunului poate comite infractiunea atunci cand sustrage bunul dat in gaj sau cu imprumut; coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat in posesia altuia; nudul proprietar care sustrage lucrul asupra caruia exista un drept de uzufruct; o persoana care are anumite drepturi asupra bunului sustras prin talharie.

Nu constituie infractiune de furt daca subiectul activ isi insuseste bunuri extra-patrimoniale, daca bunul sustras nu apartinea nimanui (res nullius) sau daca a fost abandonat (res derelictae). De asemenea, nu sunt aplicabile dispozitiile privitoare la infractiunea de furt nici insusirea bunurilor pierdute intrucat intr-o astfel de ipoteza se realizeaza infractiunea de insusire a bunului gasit. Trebuie sa mentionam faptul ca prin pierderea vremelnica a contactului cu bunului, nu inseamna si pierderea posesiei, a stapanirii acestuia, incat in acest caz insusirea pe nedrept a unui astfel de bun reprezinta o infractiune de furt (spre exemplu, partii vatamate ii cade portofelul din buzunar, iar faptuitorul observa acest fapt si isi insuseste respectivul bun).

Analizand din punct de vedere procesual, pentru punerea in miscare a actiunii penale atunci cand este necesara plangerea prealabila a persoanei vatamate, subiectul activ este circumstantiat. Astfel, Intre subiectul activ si cel pasiv exista o relatie speciala- subiectul activ are calitatea de sot, ruda apropiata in raport cu partea vatamata sau daca este o persoana care locuieste impreuna cu partea vatamata sau este gazduita de catre aceasta, ori daca este minor si comite fapta in dauna tutorelui. Aceste calitati ale subiectului activ(membru de familie, minor, colocatar, gazduit) trebuie sa existe in momentul savarsirii infractiunii de furt.

Subiectul activ este, de asemenea calificat, in cazul infractiunii de piraterie. Acesta trebuie sa fie o persoana care face parte din echipajul sau pasagerii unei nave sau aeronave. In cazul acestei infractiuni vor fi considerati subiecti activi, atat cei care exercita actiunea de furt, cat si cei care exercita violente.

In cazul infractiunilor de furt, talharie, piraterie, participatia penala este posibila sub toate formele. Astfel pentru a se retine calitatea de coauthor, participantul trebuie sa realizeze direct acte ce intra in continutul laturii obiective, fie prin actiunea de sustragere a bunului (ce reprezinta elementul material principal), fie prin exercitarea de violente sau amenintari (element material adiacent) – in cazul infractiunii de talharie. Vor avea calitatea de coautori la savarsirea infractiunii de piraterie, atat persoanele care savarsesc acte de sustragere, cat si cei care savarsesc numai acte de violenta impotriva persoanelor sau a bunurilor.

Participatia penala poate fi mai bine inteleasa prin exemplele consacrate in practica judiciara.

In practica judiciara s-a decis ca sustragerea intr-o aglomeratie de persoane a poftofelului din buzunarul partii vatamate si remiterea acestuia catre cel de-al doilea faptuitor in scopul de a asigura insusirea lucrului fara riscul descoperirii constituie pentru acesta din urma coautorat la savarsirea infractiunii de furt, iar nu complicitate la aceasta.

Instigarea la infractiunea de furt trebuie distinsa de infractiunea de tainuire intrucat in acest din urma caz X il determina pe Y sa sustraga anumite bunuri si pe baza unei intelegerii, le cumpara de la acesta. Astfel, in acest caz, instant suprema a decis intr-un recurs in anulare ca instigatorul comite doar o instigare la furt, iar nu o infractiunea de tainuire. Pentru a fi retinuta infractiunea de tainuire, intelegerea trebuia sa fie ulterioara comiterii infractiunii respective, tainuitorul nefiind un participant la infractiune.

Solutia Inaltei Curti de Casatie si Justitie, intr-un recurs in interesul legii a statuat ca in situatia existentei unui prim act de tainuire, urmat de o alta actiune a aceluiasi tainuitor care promite ca va asigura valorificarea in continuare si a altor bunuri sustrase, sunt intrunite elementele constitutive ale complicitatii la infractiunea de furt in forma simpla sau continuata, dupa caz, in concurs real cu infractiunea de tainuire, chiar daca promisiunea anticipate de tainuire a bunurilor nu a fost indeplinita, isi va pastra valabilitatea.

Fapta inculpatului care a actionat cu aceeasi intentie infractionala la savarsirea mai multor acte de sustragere, participand la comiterea faptei ca instigator la unele actiuni care prezinta continutul infractiunii, si in calitate de autor la altele, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de furt calificat in forma continuata, calitatea de instigator fiind absorbita de cea de autor.

Cu privire la infractiunea de talharie, practica judiciara a statuat ca exista coautorat si atunci cand unii dintre participanti au contribuit direct numai la realizarea actelor de violenta sau amenintare, iar altii numai la sustragerea bunurilor deoarece latura obiectiva a infractiunii de talharie se poate realiza atat acte de violenta sau amenintare, cat si sustragerea bunurilor.

Practica judiciara a retinut drept instigare la talharie fapta persoanei care determina o alta persoana sa deposedeze partea vatamata de o suma de bani, dandu-I un spray pentru a infrange orice opunere, urmata de agresarea partii vatamate prin folosirea sprayului si aplicarea de lovituri ce i-au produs vatamari corporale.

Fapta inculpatului, care le-a propus celorlalti inculpate sa o deposedeze pe partea vatamata de telefon si a actionat in calitate de complice, distragand atentia victimei, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de complicitate la talharie, iar nu ale celei de favorizare a infractorului. Analizand contextul expus, este evident ca intelegerea a fost stabilita intre inculpate inainte de savarsirea infractiunii, spre deosebire de infractiunea de favorizare a infractorului, a carei existenta este conditionata de absenta unei astfel de intelegeri.

3.2.2. Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii (art.238-248)

In principiu, Subiectul activ poate fi orice persoana fizica care indeplineste conditiile generale ale raspunderii penale pentru infractiunile precum inselaciunea, inselaciunea privind asigurarile, deturnarea licitatiilor publice, insusirea bunului gasit sau ajuns din eroare la faptuitor, bancruta frauduloasa. Desi in cazul acestor infractiuni, subiectului activ nu I se pretinde indeplinirea unei anumite calitati, pentru a realiza continutul infractiunii acesta trebuie sa actioneze intr-un anumit mod- sa realizeze actiunea sau inactiunea prevazuta de elementul material al laturii obiective. De exemplu, subiectul activ al inselaciunii poate fi orice persoana, legea nu pretinde o anumita calitate acestuia, insa are drept scop producerea unei pagube victimei prin inducerea sa in eroare. Ori in cazul infractiunii de insusire a bunului gasit sau ajuns din eroare la faptuitor, pentru existenta acestei infractiuni, subiectul activ trebuie sa fi gasit bunul sau sa fi ajuns in posesia sa din eroare, fortuit si sa nu-si indeplineasca obligatia prevazuta de lege de a-l preda bunul autoritatilor sau celui care l-a pierdut.

De asemenea, subiectului activ al infractiunii de bancruta frauduloasa nu I se pretinde o anumita calitate, poate fi orice persoana care, avand cunostinta de starea de incetare a platilor, savarseste fapta prin modalitatile prevazute de catre norma de incriminare. Insa subiectul activ nemijlocit al acestei infractiuni este de regula un reprezentant al unei entitati aflate in insolventa.

In mod preponderent, infractiunile incriminate in capitolul III cer o anumita calitate persoanei care savarseste fapta pentru a fi subiect activ. In continuare, voi analiza posibilele calitati pe care subiectul activ trebuie sa le indeplineasca pentru individualizarea infractiunilor.

Astfel, in cazul infractiunilor de abuz de incredere prin fraudarea creditorilor si bancruta simpla, norma de incriminare prevede ca pentru a putea savarsi aceste infractiuni, subiect activ necesita sa fie debitor. Debitorul este acea persoana fizica sau juridica care datoreaza o suma de bani unei alte persoane, numita creditor si este obligat sa efectueze in favoarea acestuia o prestatie care se refera la a da, a face sau a nu face ceva si care incearca prin comportarea sa abuziva sa se sustraga de la indeplinirea obligatiei sale.

Trebuie sa facem distinctie intre debitorul subiect activ al infractiunii de bancruta simpla si debitorul subiect activ al infractiunii de abuz de incredere prin fraudarea creditorilor. Conform Legii nr.85/2014, art.3, alin.1 prevede ca procedurile privind insolventa se aplica doar profesionistilor. Prin profesionisti, in sensul legii mai sus mentionate, intelegem persoanele care exploateaza o intreprindere, adica exercita in mod sistematic o activitate organizata ce are drept scop producerea, administrarea sau instrainarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu scop lucrativ.

Obligatia este o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata. Obligatia se poate referi atat la conservarea, dar si la administrarea bunurilor unui particular sau persoane juridice, pe o perioada determinata sau nedeterminata, insa cerinta esentiala este ca actul de administrare sau conservare care a produs pagube sa fi fost efectuat atata timp cat a subzistat obligatia, chiar daca paguba s-a produs ulterior stingerii raportului juridic din care a rezultat insarcinarea. Persoanele fizice care pot indeplini insarcinarea de conservare sau administrare a bunurilor altei trebuie sa aiba calitatea de: tutore, curator, administratorul unui imobil, intendentul, executorul testamentar, consilier juridic, administratorul judiciar, lichidator, custode, depozitar.

Si in cazul infractiunii de gestiune frauduloasa, subiectul activ este circumstantiat intrucat intre acesta si subiect pasiv exista un raport juridic ori un contract de mandat in baza caruia subiectul activ are atributii privind administrarea si conservarea bunurilor ce apartin altei persoane. infractiunea capata un grad mai ridicat de pericol social atunci cand subiectul activ calificat este administrator judiciar, lichidatorul averii debitorului sau un reprezentant sau prepus.

Administratorii judiciar si lichidatorii trebuie sa fie practicieni in insolventa, in acceptiunea O.G. nr.86/2000. Articolul 2 al acestui act normativ defineste administratorul judiciar fiind “ practicianul in insolventa compatibil, autorizat in conditiile legii, desemnat sa exercite atributiile prevazute de lege sau stabilite de instanta de judecata, in procedura insolventei, in perioada de observatie si pe durata procedurii de reorganizare.” In art.3 al actului normativ mai sus mentionat, prin lichidator judiciar se intelege “practicianul in insolventa compatibil, autorizat in conditiile legii, desemnat sa conduca activitatea debitorului in cadrul procedurii de faliment, atat in procedura generala, cat si in procedura simplificata, sis a exercite atributiile prevazute de lege sau pe cele stabilite de instanta de judecata.”

De asemenea, poate fi subiect activ al infractiunii de gestiune frauduloasa si un prepus al practicianului, indiferent daca este persoana fizica sau juridica. Prepusii sunt acele persoane fizice care sunt angajate pentru a desfasura o activitate de pe urma careia va beneficia comitentului, acesta putand sa-l instruiasca, sa-l indrume si sa-l controleze in vederea exercitarii obligatiilor nascute din raportul juridic.

De asemenea, parintii pot fi subiecti activi intrucat au obligatia de administrare si conservare a bunurilor copiilor minori, iar exercitarea deficienta, frauduloasa sau neexercitarea corespunzatoare va atrage raspunderea penala a acestora pentru infractiunea de gestiune frauduloasa.

Subiectul activ trebuie sa aiba calitatea de creditor in cazul infractiunii de exploatare patrimoniala a persoanei vulnerabile. Acest creditor se aseamana cu un camatar intrucat incheie intelegeri patrimoniale disproportionate ce au clauze exagerate, astfel profitand de anumite persoane si de starea de vulnerabilitate in care se gasesc acestea, precum varsta, starea de sanatate sau infirmitatea. Abuzand de starea de vulnerabilitate a acestora, in forma de baza a infractiunii, sau punand aceste persoane in stare de vadita vulnerabilitate, in varianta mai grava din alin.2, creditorul le convinge sa consimta la transmiterea unor drepturi reale sau de creanta, ce au o valoare vadit disproportionata in raport cu propria sa prestatie.

Subiectul activ poate fi proprietarul bunului la inselaciunea privind asigurarile. De asemenea, subiectul activ poate fi numai persoana asigurata potrivit alin.2. In schimb, subiectul activ nu poate avea calitatea de proprietar in cazul infractiunilor de abuz de incredere sau gestiune frauduloasa.

In cazul infractiunii de abuz de incredere, subiectul activ este circumstantiat- acesta trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute de lege, dar sa aiba si calitatea de comodatar. In acest sens, subiectul active trebuie sa detina bunul altuia in baza unui act juridic netranslativ de proprietate si care isi insuseste in mod abuziv acel bun, comportandu-se ca un adevarat proprietar.

Este considerat subiect activ al infractiunii de abuz de incredere si sotul care actionand cu intentie, isi insuseste mai multe bunuri commune ce se afla in detentia sa, ori dispune pe nedrept de acestea.

3.2.3. Fraude comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice (art.249-252)

Subiectul activ poate fi orice persoana fizica care indeplineste conditiile raspunderii penale intrucat legea nu impune o calificare expresa pentru infractiunea de frauda informatica si efectuarea de operatiuni financiare in mod fraudulos. Insa in practica, persoanele care reusesc sa comita astfel de fapte sunt cele care au cunostinte aprofundate in domeniul informatic, dar si cu privire la modalitatea de derulare a activitatii de comert electronic sau persoanele care, prin natura serviciului, au acces la baze de date.

In cazul infractiunii de acceptare a operatiunilor financiare efectuate in mod fraudulos, norma de incriminare prevede o calificare pentru subiectul activ: trebuie sa fie angajat in cadrul unei societati care se ocupa cu activitati de comert electronic si mai mult, acesta este insarcinat si exercita atributii cu privire la acceptarea operatiunilor de comert pe care societatea le deruleaza. Participatia penala este posibila in toate formele.

3.2.4. Distrugerea si tulburarea de posesie(art.253-256)

Cu privire la infractiunile de distrugere, formele agravate ale acesteia si tulburarea de posesie incriminate in capitolul V, subiectul activ poate fi de regula, orice persoana, nefiind circumstantiat intrucat legea nu prevede expres indeplinirea unei anumite calitati pentru savarsirea acestora.

Insa, subiectul activ poate fi calificat, avand calitatea de proprietar , insa doar in ipoteza in care in momentul savarsirii infractiunii, bun mobil respectiv imobil se afla in posesia legitima a altei persoane (coproprietar, uzufructuar, locatar).

Impiedicarea stingerii unui incendiu cauzat de o persoana in propria gospodarie, din neglijenta, constituie infractiunea de distrugere daca incendiul s-a extins asupra bunurilor altor persoane distrugandu-le. In speta, fiind de fata in momentul declansarii incendiului, inculpatul nu a luat nici o masura pentru limitarea efectelor acestuia si, datorita relatiilor de dusmanie ce existau intre el si vecinul respectiv, i-a impiedicat pe locuitorii ce au incercat sa intervina pentru stingerea incendiului.

Participatia penala se poate realiza sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

3.3. . Subiectul activ si participatia raportate la infractiunile contra patrimoniului din legi speciale

3.4. Mentiuni generale cu privire la celelalte elemente de structura ale infractiunilor contra patrimoniului

Obiectul juridic generic comun al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a respecta aceste drepturi. Astfel, este ocrotit atat dreptul de proprietate , cat si posesia sau detentia precara, inclusiv detentia precara.

Pe langa obiect juridic generic, regasim la marea majoritate a infractiunilor prezente in acest capitol, un obiect juridic special si obiect juridic secundar. Raportul dintre obiect juridic generic si obiect juridic special este unul de subordonare, de la parte la intreg, intrucat acest obiect juridic special confera infractiunii individualitate, specificitate.

Astfel, in cazul in care obiectul juridic este complex, obiectul juridic principal consta in relatiile sociale referitoare la patrimoniul public sau privat, iar obiectul juridic secundar se refera la relatiile sociale privind posesia asupra bunurilor, increderea si buna-credinta.

In cazul unora dintre infractiuni, spre exemplu talharia sau pirateria, obiectul juridic este unul complex deoarece in principal, afecteaza valoarea sociala numita patrimoniu si in secundar, valoarea sociala pe care o reprezinta viata, sanatatea, integritatea corporala, libertatea persoanei.

Obiectul material se constituie din bunurile mobile sau imobile impotriva carora a fost orientata activitatea infractionala. Acesta se intalneste numai la infracțiunile materiale, de rezultat, ce aduc atingere patrimoniului. În cazul faptelor contra patrimoniului valoarea socială ocrotită este tocmai patrimoniul care se exprimă în bunuri concrete, materiale asupra cărora se îndreaptă în mod concret, toate faptele incriminate ca infracțiuni patrimoniale.

Cu alte cuvinte, obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunul public sau privat, mobil sau imobil, asupra căruia a fost îndreptată fapta incriminată iar pentru ca fapta să constituie infracțiune, obiectul material trebuie lezat în substanța lui, alteori trebuie schimbată posesia sau detenția obiectului material. De asemenea, lipsa obiectului material de la locul unde făptuitorul crede că se află va face ca fapta prevăzută de legea penală să nu fie infracțiune consumată, ci doar tentativă.

Obiectul material va fi intotdeauna un bun mobil in cazul infractiunilor de furt, talharie, abuz de incredere, delapidare sau insusirea bunului gasit. Alte infractiuni pot avea ca obiect material un bun imobil asupra caruia se desfasoara activitatea infractionala a faptuitorului. Spre exemplu, la infractiunile de distrugere si tulburare de posesie, obiectul material este reprezentat de un bun imobil.

Unele infractiuni patrimoniale pot prezenta un obiect material secundar. Spre exemplu, infractiunea de talharie prezinta atat un obiect material principal reprezentat de bunurile sustrase, dar si un obiect material secundar, corpul victimei asupra careia sunt indreptate violentele.

Subiectii infractiunilor contra patrimoniului

La majoritatea infractiunilor contra patrimoniului, subiectul activ poate fi orice persoana, in masura in care legea nu prevede in mod expres o anumita calitate. Poate fi chiar proprietarul bunului- in cazul furtului, daca bunul s-a aflat in posesia legitima a altei persoane.

Pentru unele infractiuni, este necesar ca subiectul activ sa aiba o anumita calitate. Spre exemplu, in cazul gestiunii frauduloase, subiectul activ este calificat, acesta trebuie sa aiba calitatea de administrator judiciar. Pentru a fi couatori, trebuie sa detina si ei, de asemenea, aceeasi calitate si in plus, faptuitorii trebuie sa aiba obligatia comuna de a administra sau conserva bunurile. De asemenea, exista coautorat la infractiunea de abuz de incredere doar daca bunul a fost incredintat faptuitorilor in grija lor comuna.

Formele de participatie la infractiunile contra patrimoniului sunt: coautorat, complicitate, instigare. Intalnim atat participatie proprie, cat si improprie, atunci cand actioneaza cu forme diferite de vinovatie: instigatorul sau complicele cu intentie si autorul a actionat din culpa sau fara vinovatie.

Subiectul pasiv poate fi orice persoana fizica sau juridica, dar si statul, daca bunurile impotriva carora este indreptata activitatea infractionala apartin exclusiv proprietatii publice.

In unele cazuri, pe langa subiectul pasiv principal, poate fi si un subiect pasiv secundar. La infractiunea de distrugere , subiectul pasiv principal este reprezentat de persoana fizica sau juridical careia ii apartine bunul, insa putem avea si subiect pasiv secundar in persoana celui care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi valorificate. In cazul infractiunilor complexe precum talharia sau pirateria, regasim atat un subiect pasiv principal- persoana al carei patrimoniu a fost afectat de violenta , cat si un subiect pasiv secundar-persoana fizica ce suporta violentele exercitate de catre faptuitor.

Situatia premisa nu este identica pentru toate infractiunile, aceasta variaza in functie de specificul fiecareia in parte. Pentru anumite infractiuni a caror existenta este conditionata de o situatie premisa, atunci cand aceasta nu exista, fapta savarsita nu constituie infractiune intrucat nu este prevazuta de legea penala. In cazul comiterii unei infractiuni de sustragere, este necesar ca persoana vatamata sa aiba posesia sau detentia bunului ce va constitui obiectul material al infractiunilor. Pentru infractiunea de abuz de incredere, intre persoana vatamata si faptuitor trebuie sa preexiste un raport juridic in baza caruia bunul este detinut de faptuitor, pe cand la infractiunea de abuz de incredere prin fraudarea creditorilor, situatia premisa este tot un raport juridic patrimonial insa care a generat obligatii din partea faptuitorului fata de creditorii sai. Tot cu titlu de exemplu, situatia premisa a infractiunii de insusire a bunului gasit sau primit din eroare este reprezentata de relatia ce a luat nastere intamplator intre persoana vatamata si si cea care a gasit bunul sau l-a primit din eroare.

In continutul constitutiv al fiecarei infractiuni gasim cele doua laturi: latura obiectiva si latura subiectiva.

Latura obiectiva. a) Elementul material al laturii obiective se poate realiza printr-o actiune, pentru majoritatea infractiunilor contra patrimoniului, sau printr-o inactiune. In doctrina penala s-a exprimat opinia potrivit careia in raport de specificul fiecarei actiuni, infractiunile contra patrimoniului pot fi grupate in 3 categorii: fapte de sustragere(furtul, talharia, pirateria), fapte realizate prin frauda (abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, inselaciunea, delapidarea, insusirea bunului gasit) si fapte samavolnice (distrugerea si tulburarea de posesie).

Elementul material realizat printr-o actiune constand in: luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia- furt(art.), furtul savarsit prin intrebuintare de violente sau amenintari- talharie(art.), jefuirea prin acte de violenta- piraterie(art.), insusirea unui bun mobil al altuia sau dispunerea de acest bun- abuz de incredere(art.), pricinuirea de pagube unei persoane- gestiunea frauduloasa(art.), inducerea in eroare a unei persoane- inselaciune(art.), insusirea, folosire, traficare de bani, valori sau alte bunuri-delapidare(art.); distrugerea, degradarea, aducerea in stare de neintrebuintare a unui bun, impiedicarea luarii masurilor de conservare ori de salvare a bunului sau inlaturarea masurilor luate- distrugere(art.); ocuparea unui imobil aflat in posesia altuia, in cazul tulburarii de posesie(art.); primirea, dobandirea, transformarea sau inlesnirea valorificarii unui bun-tainuire(art.)

Insa, elementul material se poate realiza si printr-o inactiune ce consta in: nerestituirea bunului-abuz de incredere, neluarea masurilor necesare preintampinarii producerii pagubei-gestiune frauduloasa, nepredarea bunului gasit-insusirea bunului.

Unele infractiuni prezinta continuturi alternative, astfel elementul material se poate realize prin oricare dintre actiunile/inactiunile. Spre exemplu, in cazul infractiunii de abuz de incredere, elementul material se poate realiza indiferent daca faptuitorul a savarsit fapta prin insusire, dispunere pe nedrept sau refuzul de a restitui bunul. Un alt exemplu in acest sens il regasim si la infractiunea de distrugere- infractiunea poate fi savarsita prin oricare dintre modalitatile alternative: distrugere, degradare, aducere in stare de neintrebuintare, impiedicarea luarii masurilor de conservare ori de salvare a bunului, inlaturarea masurilor luate.

Urmarea socialmente periculoasa consta in pricinuirea unui pagube. In cazul talhariei sau pirateriei, intrucat au obiect juridic secundar, vor fi afectate si alte valori sociale si va aparea, in secundar, o alta urmare imediata retinuta in mod adiacent in norma de incriminare. Daca consecintele subsecvente sunt urmari grave sau deosebit de grave, atunci acestea se vor retine in continutul agravat al infractiunii.

Legatura de cauzalitate dintre fapta si urmare trebuie sa existe, la unele infractiuni aceasta rezulta din materialitatea faptei savarsite, in alte situatii fiind necesare probe.

Latura subiectiva. Forma de vinovatie cu care se savarsesc infractiunile contra patrimoniului poate fi intentia- directa sau indirecta, culpa sau praeter intentia (intentia depasita). De asemenea, in cazul unor infractiuni, faptuitorul poate urma si un scop special, de exemplu, la furt-scopul insusirii bunului.

O cerinta esentiala cu privire la latura subiectiva este existenta unui anumit scop. Spre exemplu, in cazul infractiunii de furt, scopul urmarit de faptuitor este insusirea pe nedrept a bunului sustras. Intrucat intentia faptuitorului presupune un anumit scop, aceasta intentie este considerata calificata.

Tentativa este posibila si este pedepsibila la majoritatea infractiunilor contra patrimoniului conform articolelor 232, 237, 238, 253 C.pen.

Consumarea infracțiunilor contra patrimoniului are loc în momentul în care executarea acțiunii intenționate este dusă până la capăt, producându-se și urmarea periculoasă specifică acestor infracțiuni. In cazul infractiunii de furt, fapta este consumata in momentul in care bunul mobil a fost scos din sfera de dispozitie a posesorului sau detentorului, schimbandu-se situatia de fapt a bunului.

Infractiunile patrimoniale continue sau continuate cunosc si un moment al epuizarii. Acesta difera deoarece in cazul infractiunii in forma continua, activitatea infractionala se va epuiza cand va interveni o vointa contrara ce va face imposibila prelungirea activitatii ilicite a autorului, pe cand in cazul infractiunii in forma continuata, momentul epuizarii coincide cu momentul savarsirii ultimului act al activitatii infractionale.

Din punct de vedere procesual, infracțiunile contra patrimoniului sunt, în general, supuse urmăririi din oficiu. In mod excepțional, pentru câteva dintre aceste infracțiuni considerate mai ușoare, s-a prevăzut urmărirea numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate : art.231- faptele de furt intre membrii familiei, de catre un minor in paguba tutorelui ori de catre cel care locuieste impreuna cu persoana vatamata sau este gazduit de acesta; art.238- abuz de incredere; art.239- abuz de incredere prin fraudarea creditorilor; art.240- bancruta simpla; art.241- bancruta frauduloasa; art.242- gestiunea frauduloasa; art.253- distrugerea; art.256- tulburarea de posesie.

În cazul acestor infracțiuni împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Infracțiunile contra patrimoniului se diferențiază între ele și prin pericolul social generic specific fiecăreia. Aceasta se reflectă în modul de sancționare a infracțiunilor prevăzute în acest titlu al Codului penal. Pentru anumite infracțiuni din acest grup, legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii cu limite mai reduse, alternativ cu pedeapsa amenzii, iar pentru celelalte infracțiuni pedeapsa este închisoarea, dar în limite mai largi. Prin aceasta, legiuitorul a avut în vedere că faptele contra patrimoniului prezintă diferențieri mari sub aspectul pericolului social și periculozității făptuitorului. În ceea ce privește pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, aceasta se aplică în mod obligatoriu pentru unele variante agravate sau poate fi aplicata în mod facultativ, atunci când instanța stabilește o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 2 ani și apreciază ca necesară pedeapsa complementară față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului (art. 65 C pen.). În cazul săvârșirii acestor infracțiuni, instanța va putea dispune confiscarea specială, dacă constată îndeplinirea condițiilor din art. 118 C pen., și confiscarea extinsă, potrivit art. 1182 alin. (1) lit. j) C. pen.

Urmarirea penala se efectueaza, ca regula, de catre organele de cercetare ale politiei judiciare sub conducerea si supravegherea procurorului, iar competenta judecarii cauzei in prima instanta revine judecatoriei. Exceptia de la aceasta regula este infractiunea de distrugere calificata incriminate prin art. 254 ce atrage competenta tribunalului.

De asemenea, in cazul infractiunilor savarsite praeter intentionat (intentie depasita), urmarirea penala se va realize de catre procurer, iar tribunalul va fi instant care va judeca cauza in prima instanta.

CAPITOLUL 4 REGLEMENTAREA LA NIVEL EUROPEAN

Noul Cod penal sistematizeaza infractiunile contra patrimoniului pe 5 capitole, observandu-se o revenire la traditie deoarece Codul penal de la 1864 prezenta Crimele si delictele proprietatii pe 9 sectiuni, iar Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole. Solutia clasificării infractiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată și în codurile penale ale unor tari membre ale Uniunii Europene, cum este cazul Codului penal francez, Italian sau belgian.

4.1. Reglementarea in legislatia franceza

Solutia actuală a legiuitorului român de a cuprinde într-un singur titlu toate infractiunile contra patrimoniului nu este promovată nici de Codul penal francez, care incriminează faptele contra patrimoniului în Cartea a III-a „Crime și delicte contra bunurilor”, care cuprinde două titluri, titlul I „Însușirea frauduloasă de bunuri" și titlul II „Alte atingeri aduse bunurilor", fiecare structurate pe 4 capitole.

Titlul I este împărțit în patru capitole: Capitolul I “Despre sustragere” ce cuprinde Secțiunea I “Despre furt și furturi săvârșite în circumstanțe agravante”; Capitolul II “Despre extorsiune” este sistematizat in 2 sectiuni: Secțiunea I “Despre extorsiune” si Secțiunea II “Despre șantaj” ; Capitolul III “Despre înșelăciune și faptele conexe acesteia” este format din: Secțiunea I “Despre înșelăciune”, Secțiunea II “Despre infractiunile apropiate acesteia” ; Capitolul IV “Despre abuzuri” : Secțiunea I “Despre abuzul de încredere”; Secțiunea II “Despre abuzul cu privire la gaj sau a bunurilor sechestrate”; Secțiunea III “Despre organizarea frauduloasa a insolvabilității”.

Titlul II face referire la alte agresiuni contra bunurilor si este divizat în trei capitole: Capitolul I “Tainuirea si infractiunile asimilate sau apropiate”; Capitolul II “Despre distrugerea, deteriorarea și degradarea bunurilor”; Capitolul III “Despre atingerile aduse sistemelor de tratament automatizat a datelor”; Cap IV ” Spalarea banilor de provenienta ilicita si agresiuni la adresa animalelor.”

4.2. Reglementarea in legislatia belgiana

Cod penal belgian cuprinde un numeroase norme de incriminare referitoare la infractiunile contra patrimoniului. Raportat la soluția actuală  a legiuitorului român de a cuprinde într‐un singur titlu toate infracțiunile contra patrimoniului, Codul penal belgian nu sustine aceasta reglementare intrucat incriminează faptele contra patrimoniului în Titlul IX , intitulat “Crime și delicte contra proprietății”, și care este sistematizat pe trei capitole.

Astfel, Capitolul I este destinat pentru incriminarea infracțiunilor de furt, fiind prevăzute în mod separat dispoziții cu privire la furtul comis fără violență sau amenințări (Secțiunea I), la furtul comis prin violență  sau amenințări (Secțiunea II). In continuare, regasim tot categorie de fapte indreptate impotriva patrimoniului: furtul de materiale nucleare (Secțiunea II bis), cu reglementări privind protecția fizică în acest domeniu (Capitolul I bis).

Capitolul    II, numit „Fraudele” sunt definite faptele de frauda facandu-se diferentierea intre ele in functie de domeniul in care se comit reglementeaza infracțiunile. Sunt reglementate fapte legate de starea de faliment (Secțiunea I),  abuzul de încredere (Secțiunea II), infracțiunea de înșelăciune/escrocherie (Secțiunea III), infracțiuni cu privire la corupția privată  (Secțiunea III bis), frauda informatică (Secțiunea III bis), dispoziții cu privire la tăinuirea bunurilor care provin din săvârșirea unei infracțiuni (Secțiunea IV), precum  și alte fraude (Secțiunea V). In mod diferit fata de solutia adoptata de NCP, codul belgian incrimineaza ca infractiune de sine statatoare fapta de falsificare a alimentelor.

In Capitolul III, numit „Distrugeri, degradări, prejudicii”, sunt prevăzute dispoziții cu privire la incendiere (Secțiunea I), distrugerea de construcții, mașini cu abur și aparate telegrafice (Secțiunea II), distrugerea sau degradarea de morminte, monumente, obiecte de artă, documente sau alte acte (Secțiunea III), distrugerea de produse, mărfuri sau alte bunuri mobile (Secțiunea IV), graffiti și distrugerea bunurilor imobile (Secțiunea IV bis), distrugerea și devastarea culturilor, plantelor, arborilor, produselor de altoire, cerealelor și furajelor, distrugerea instrumentelor pentru agricultură  (Secțiunea V), distrugeri cu privire la animale (Secțiunea VI), distrugeri cu privire la garduri sau schimbarea semnelor de hotar (Secțiunea VIII), distrugeri și prejudicii cauzate prin inundații (Secțiunea IX).

4.3.Reglementarea in legislatia italiana

In Codul penal Italian, infractiunile contra patrimoniului sunt clasificate in categorii distinct, dupa cum folosesc violenta contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la baza frauda. Existenta infractiunilor contra patrimoniului este conditionata de producerea unei daune.

Codul penal italian incrimineaza faptele contra patrimoniului in Titlul XIII denumit “Delicte impotriva patrimoniului”, in doua capitole. Primul capitol “Delicte contra patrimoniului prin violenta impotriva bunurilor sau persoanelor” cuprinzand urmatoarele fapte: furtul (art.624); furtul calificat; furturi marunte; furtul bunurilor proprietate comuna; furtul comis la bordul vaselor de un membru al echipajului; talharia varianta tip si varianta agravanta; abuzul de incredere, distrugerea cu variant specifica a uciderii si vatamarea animalelor altuia, stricarea si murdarirea de imobile; tulburarea de posesie sau de acte abuzive asupra imobilelorl invadarea terenurilor sau edificiilor, introducerea sau abandonarea de animale pe terenul altuia si pascutul abuziv.

 Capitolul II este intitulat “Delicte impotriva patrimoniului prin inselaciune” si include urmatoarele fapte: inselaciunea; inselaciunea calificata pentru obtinerea de alocatii publice; inselaciunea informatica; insolvabilitatea frauduloasa; distrugerea frauduloasa a bunului si militarea frauduloasa a propriei persoane in scopul obtinerii pretului unei asigurari; inselaciunea asupra persoanelor incapabile; camata; camata impropie; frauda de emigratie; abuzul de incredere; insusirea bunurilor pierdute sau ajunse din greseala sau caz fortuit la faptuitor; tainuirea; spalarea banilor si folosirea banilor, bunurilor sau foloaselor de provenienta ilicita.

Intr-o categorie distincta, legiuitorul reglementeaza “Infractiuni de producer si consolidare a daunei patrimoniale” ce cuprind infractiunile de tainuire (art.648) si reciclarea banilor proveniti din infractiune (art.648 bis).

CAPITOLUL 5 DREPT COMPARAT

5.1. Sistemul Common Law

Codul penal American.Codul penal federal american și Codul de procedură penală federal american sunt reprezentate de Titlul 18 din Codul Statelor Unite ale Americii, care reprezintă o codificare a legilor existente la nivel federal si care este alcatuit din 50 de titluri( plus 4 titluri propuse), fiind publicat o data la 6 ani, dupa publicarea din anul 2006, ultima publicare fiind in anul 2012.

In codul penal American exista mai multe sectiuni in care sunt prevazute diferite infractiuni contra patrimoniului, cum ar fi: furtul si delapidarea (Capitolul 31), incendierea (Capitolul 5), frauda si declaratiile false (capitolul 47), pirateria (capitolul 81), talharia si spargerea (capitolul 103).

In dreptul penal american, in sfera infractiunilor savarsite impotriva proprietatii sunt prevazute mai multe forme de furturi: Furtul sau delapidarea din planul de beneficii al angajatilor (sectiunea 664), Furtul sau deturnarea de fonduri de muncă și de formare ; implicare necorespunzătoare ; obstrucție de investigații (sectiunea 665), Furtul sau mita privind programele care primesc fonduri federale (Sectiunea 666), Furtul de animale (sectiunea 667), Furtul de opere de artă de o importanta deosebita (sectiunea 668), Furtul sau delapidare în legătură cu asistența medical (sectiunea 669), Furtul de produse medicale (sectiunea 670).

In capitolul 47 regasim dispozitii cu privire la infractiunile de frauda, fiind incriminate anumite fapte care se realizeaza prin inducerea in eroare sau prin declaratii false, cum ar fi: obtinerea in mod fraudulos a unor bunuri din stocurile publice al SUA (Sectiunea 1003), certificarea unor cecuri de catre un functionar inainte de a exista provizia necesare (Sectiunea 1004), obtinerea unor bunuri de valoare de la o persoana prin inselaciune, in timpul calatoriei pe mare (Sectiunea 1025), frauda si alte activitati similare legate de un instrument de acces (Sectiunea 1029), ), frauda si alte activitati similare in legatura cu computerele (Sectiunea 1030), inselaciunea in domeniul asigurarilor (Sectiunea 1033), frauda si alte activitati similar legate de posta electronic (Sectiunea 1037), folosirea unor informatii false sau inselatoare (Sectiunea 1038), inselaciunea cu privire la obtinerea unor beneficii in caz de dezastre (sectiunea 1040).

Chiar daca la inceput folosirea unei minciuni sau inducerea in eroare ce avea drept scop de a obtine proprietatea unui bun nu era prevazuta in normele de incriminare avand caracterul unei infractiuni (in acest sens, in ipoteza in care o persoana vindea un inel ce avea o piatra din sticla obisnuita, insa pretindea ca este diamant), in cazul existentei infractiunii de furt (common law larceny) fiind necesare fapte de sustragere a bunului, intrucat nu erau prevazute infractiuni la care obtinerea proprietatii unui bun se realiza prin inselaciune. Ulterior, a fost introdusa infractiunea de furt prin pretexte false (false pretenses), prin care au fost incriminate faptele prin care se obtinea proprietatea bunului prin inselaciune, insa pentru existenta acesteia trebuia indeplinite mai multe conditii.

Codul penal model American. Dreptul penal American este codificat intr-un numar de coduri penale corespunzatoare numarului de state, existand suprapuneri in codurile din fiecare din cele cincizezci de state si Districtul Columbia, insa numeroase similitudini intre aceste coduri se datoreaza, in mare parte, Codului penal model American elaborate de Institutul American de Drept, publicat in anul 1962, cu modificarile din 1981, cu privire la care s-a sustinut ca daca se poate vorbi despre un Cod penal American, acesta este Codul penal model American.

Codul penal American prezinta un sistem in care infractiunile, desi sunt analizate in mod independent, aestea functioneaza impreuna, ca un grup complementar, astfel incat legiuitorul poate asigura mai bine ca sanctiunile asociate cu fiecare infractiune reflecta in reflecta, in mod corespunzator, rolul acesteia in relatia cu celelalte infractiuni.

Codul penal model American, elaborate de Institutul American de Drept in vederea orientarii legislatiei penale a statelor americane, reglementeaza infractiunile contra proprietatii in art. 220 si urmatoarele: sunt incriminate faptele de distrugere a proprietatii prin incendiere (foc sau explozie); patrunderea abuziva intr-o locuinta in scopuri criminale; faptele de furt cu violenta, faptele de furt simplu, furtul de servicii, folosirea neautorizata a unui vehicul, inselaciunea si contrafacerea, folosirea de cecuri fara acoperire si altele. In codul penal model American, abordarea sistematica a infractiunilor contra patrimoniului urmareste definirea infractiunilor si organizarea lor in mod conceptual, iar in cadrul acestui grup general de infractiuni se urmareste o organizare a infractiunilor in subcategorii in functie de legatura pe care o prezinta acestea. Codul penal model American enumera sub titlul “Infractiuni contra proprietatii” toate incriminarile care au obiect juridic relatiile sociale privitoare la proprietate, acestea fiind grupate in mai multe categorii: infractiuni de distrugere a bunurilor apartinand altei persoane (art.220.1, art.220.2, art.220.3), faptele de spargere (burglary) si de patrundere ilicita (art.221), talharia (robbery- art.222.1), furtul infractiunile corelative acestuia (art.223), faptele de contrafacere (forgery) si alte activitati frauduloase (art.224).

5.2. Codul penal japonez

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Mirela Carmen Dobrila, Infractiunea de inselaciune in vechiul si noul Cod penal, Ed. Hamangiu, 2014

Mihail-Silviu Pocora, Monica Pocora, Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014

T.Toader, Drept penal roman, Partea speciala, ed. A6-a, Ed. Hamangiu, 2012

I.Dogaru, S.Cercel, Drept civil, Teoria generala a drepturilor reale, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2003

G.Boroi, C.A.Anghelescu, B.Nazat, Drept civil, Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013

M.Djuvara, Teoria generala a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 1995

V.Stoica, Drept civil, Drepturi reale principale, vol.I, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2004

I.Pascu, M.Gorunescu, Drept penal, Parte speciala, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009

V.Dongoroz, Explicatii teoretice ale Codului penal roman, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti, 1969

G.Antoniu, Ocrotirea penala a patrimoniului, in revista Juridica nr.6/2001

Gh.Diaconescu, Infractiunile in Codul penal roman, vol.I, Ed.Oscar Print, Bucuresti, 1997

Tudorel Toader, Infractiuni prevazute in legi speciale, Ed. Hamangiu, 2014

C.Mitrache, Drept penal roman-Parte generala, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009

G.Antoniu, Reflectii asupra conceptului de infractiune, in S.C.J., nr. 2/1980

I.Oancea, Explicatii teoretice ale codului penal roman-Parte generala, vol.I, Ed. Academiei, Bucuresti, 1969

Matei Basarab, Drept penal-Parte generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983

M.Udroiu, Drept penal. Parte generala, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Al.Boroi, Drept penal.Parte generala (conform NCP), Ed. C.H.Beck, Bucuresti

T.Vasiliu si colab., Codul penal- comentat si adnotat, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1972

G.Antoniu, Raportul de cauzalitate in dreptul penal, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1968

V.Dongoroz si colab., Explicatii teoretice ale Codului penal roman

Viorel Pașca, Curs de drept penal.Parte generală, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p.153

Marcel Ioan Rusu, Drept penal.Parte generala. In conformitate cu NCP, Ed. Hamangiu

I.Oancea, Probleme de criminologie, Ed.All, București, 1994, p.115;

M.Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed.Șansa, București, 1992, p.57-69

Fl.Streteanu, R.Chirita, Raspunderea penala a persoanei juridice, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2007

C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman. Parte generala, ed. a VIII-a, Ed.Universul Juridic,2010

G.Antoniu, C.Bulai, C.Duvac, I. Griga, I.Ivan, C. Mitrache, I.Molnar, I.Pascu, V.Pasca, O.Predescu, Explicatii preliminare ale Noului Cod Penal, vol.I, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2010

Razvan Horatiu Radu, Participatia in dreptul penal (cu referiri la NCP), Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2013, p.67;

Mihail Udroiu, Drept penal-parte speciala, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Narcis Giurgiu, Legea penala si infractiunea, Ed.Gama, Iasi, 1996

Costica Bulai, C.N. Bulai, Manual de drept penal. Parte generala, Ed.Universul Juridic, Bucuresti,2007

Constantin Butiuc, Institutii de drept penal, vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003

Mihaela Alexandru, Participatia penala- studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, 2008

Lavinia Vladila, Olivian Mastacan, Drept penal-Parte generala, editia a II-a, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2012

C.Mitrache, C.Mitrache, Drept penal roman, Parte generala, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2009

Tudorel Toader, M.I.Michinici, A.Crisu-Ciocanta, M.Dunea, R.Raducanu, S.Raduletu, Noul Cod penal-Comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, 2014

Petre Dungan, T. Medeanu, V.Pasca, Drept penal. Parte speciala (Prezentare comparativa VCP-NCP), Ed.Universul Juridic, Bucuresti,

Mihail Udroiu, Drept penal- Parte speciala, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Lidia Barac, Drept penal, Parte speciala, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2014

I.Pascu, M.Gorunescu, Drept penal, Parte speciala, ed.a 2-a, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009, p.168

Avram FIlipas Drept penal roman. Parte speciala.-, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p.

V.Dobrinoiu, N.Neagu, Drept penal-Parte speciala, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p.204

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca, Manual de drept penal-parte speciala. Infractiuni contra persoanei. Infractiuni contra patrimoniului. – Ed. Universul Juridic, bucuresti, 2010

Valerian Cioclei, Drept penal-Parte speciala.Infractiuni contra patrimoniului. Cu referiri la NCP- Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011

Tudorel Toader, Drept penal roman. Parte speciala, Ed. Hamangiu

Ion Ristea, Drept penal, Parte speciala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014

V.Dongoroz si colab., Explicatii teoretice ale Codului Penal, vol.III

BIBLIOGRAFIE

Mirela Carmen Dobrila, Infractiunea de inselaciune in vechiul si noul Cod penal, Ed. Hamangiu, 2014

Mihail-Silviu Pocora, Monica Pocora, Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014

T.Toader, Drept penal roman, Partea speciala, ed. A6-a, Ed. Hamangiu, 2012

I.Dogaru, S.Cercel, Drept civil, Teoria generala a drepturilor reale, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2003

G.Boroi, C.A.Anghelescu, B.Nazat, Drept civil, Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013

M.Djuvara, Teoria generala a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 1995

V.Stoica, Drept civil, Drepturi reale principale, vol.I, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2004

I.Pascu, M.Gorunescu, Drept penal, Parte speciala, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009

V.Dongoroz, Explicatii teoretice ale Codului penal roman, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti, 1969

G.Antoniu, Ocrotirea penala a patrimoniului, in revista Juridica nr.6/2001

Gh.Diaconescu, Infractiunile in Codul penal roman, vol.I, Ed.Oscar Print, Bucuresti, 1997

Tudorel Toader, Infractiuni prevazute in legi speciale, Ed. Hamangiu, 2014

C.Mitrache, Drept penal roman-Parte generala, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009

G.Antoniu, Reflectii asupra conceptului de infractiune, in S.C.J., nr. 2/1980

I.Oancea, Explicatii teoretice ale codului penal roman-Parte generala, vol.I, Ed. Academiei, Bucuresti, 1969

Matei Basarab, Drept penal-Parte generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983

M.Udroiu, Drept penal. Parte generala, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Al.Boroi, Drept penal.Parte generala (conform NCP), Ed. C.H.Beck, Bucuresti

T.Vasiliu si colab., Codul penal- comentat si adnotat, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1972

G.Antoniu, Raportul de cauzalitate in dreptul penal, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1968

V.Dongoroz si colab., Explicatii teoretice ale Codului penal roman

Viorel Pașca, Curs de drept penal.Parte generală, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p.153

Marcel Ioan Rusu, Drept penal.Parte generala. In conformitate cu NCP, Ed. Hamangiu

I.Oancea, Probleme de criminologie, Ed.All, București, 1994, p.115;

M.Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed.Șansa, București, 1992, p.57-69

Fl.Streteanu, R.Chirita, Raspunderea penala a persoanei juridice, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2007

C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman. Parte generala, ed. a VIII-a, Ed.Universul Juridic,2010

G.Antoniu, C.Bulai, C.Duvac, I. Griga, I.Ivan, C. Mitrache, I.Molnar, I.Pascu, V.Pasca, O.Predescu, Explicatii preliminare ale Noului Cod Penal, vol.I, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2010

Razvan Horatiu Radu, Participatia in dreptul penal (cu referiri la NCP), Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2013, p.67;

Mihail Udroiu, Drept penal-parte speciala, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Narcis Giurgiu, Legea penala si infractiunea, Ed.Gama, Iasi, 1996

Costica Bulai, C.N. Bulai, Manual de drept penal. Parte generala, Ed.Universul Juridic, Bucuresti,2007

Constantin Butiuc, Institutii de drept penal, vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003

Mihaela Alexandru, Participatia penala- studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, 2008

Lavinia Vladila, Olivian Mastacan, Drept penal-Parte generala, editia a II-a, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2012

C.Mitrache, C.Mitrache, Drept penal roman, Parte generala, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2009

Tudorel Toader, M.I.Michinici, A.Crisu-Ciocanta, M.Dunea, R.Raducanu, S.Raduletu, Noul Cod penal-Comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, 2014

Petre Dungan, T. Medeanu, V.Pasca, Drept penal. Parte speciala (Prezentare comparativa VCP-NCP), Ed.Universul Juridic, Bucuresti,

Mihail Udroiu, Drept penal- Parte speciala, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Lidia Barac, Drept penal, Parte speciala, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2014

I.Pascu, M.Gorunescu, Drept penal, Parte speciala, ed.a 2-a, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009, p.168

Avram FIlipas Drept penal roman. Parte speciala.-, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p.

V.Dobrinoiu, N.Neagu, Drept penal-Parte speciala, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p.204

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca, Manual de drept penal-parte speciala. Infractiuni contra persoanei. Infractiuni contra patrimoniului. – Ed. Universul Juridic, bucuresti, 2010

Valerian Cioclei, Drept penal-Parte speciala.Infractiuni contra patrimoniului. Cu referiri la NCP- Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011

Tudorel Toader, Drept penal roman. Parte speciala, Ed. Hamangiu

Ion Ristea, Drept penal, Parte speciala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014

V.Dongoroz si colab., Explicatii teoretice ale Codului Penal, vol.III