Subiectele Si Izvoarele Dreptului International Spatial

Drept

Subiectele Si Izvoarele Dreptului International Spatial

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL II

SUBIECTELE ȘI IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL SPAȚIAL

2.1. NOȚIUNEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAȚIONAL

2.1.1. Scurt istoric introductiv al problemei

Pentru o foarte lungă perioadă de timp, dreptul internațional a reglementat doar raporturile dintre state, unicii actori ai vieții internaționale, însă una din cele mai controversate probleme, din perspectiva calității de calității de subiect de drept internațional, este cea legată de societățile ori corporațiile transnaționale.

Noțiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă sau internațională. Ea desemnează entitățile care au calitatea de a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice și de a fi titulare de drepturi și obligații în cadrul acesteia.

Dreptul internațional prezintă, sub acest aspect, caracteristici determinate de particularitățile relațiilor internaționale care constituie obiectul reglementării juridice. Faptul că relațiile internaționale se desfășoară cu participarea directă a statelor ca entități suverane și independente egale în drepturi exclude existența în acest domeniu a unui „organ suprastatal” sau a unui „guvern” care să determine, să reglementeze sau să atribuie calitatea de subiect de drept internațional.

Această calitate aparține, înainte de toate, statului în virtutea suveranității sale. Ea poate aparține și altor entități (organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale, societăți transnaționale etc.) în măsura și în limitele determinate de statele membre ale comunității internaționale.

Calitatea de subiect al dreptului internațional definește, înainte de toate, situația juridică a unei entități ca titular de drepturi și obligații internaționale. Aceasta nu constituie însă doar o tendință, o capacitate juridică abstractă și nu poate fi definită în afara realității raporturilor de drept internațional în cadrul cărora se manifestă și se exercită. Dimpotrivă, ea există pentru state sau alte entități prin participarea directă a acestora ca subiecte ai unor raporturi în care își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile asumate. În acest domeniu, personalitatea juridică aparține statului ca entitate suverană fără a fi nevoie de o recunoaștere exterioară.

Pentru a putea preciza cine poate fi subiect al dreptului internațional public este necesară definirea noțiunii de subiect al acestui drept. În literatura juridică de specialitate există opinii controversate în ceea ce privește cerințele pe care trebuie să le întrunească o entitate pentru a putea fi subiect al dreptului internațional.

Într-un concept general, subiectul de drept internațional este titularul de drepturi și obligații internaționale, participant la relațiile reglementate de normele dreptului internațional. În doctrina juridică, subiectul de drept internațional face obiectul unor definiții care, deși diferite, cuprind și unele elemente comune adică „subiecte ai dreptului internațional sunt acele entități care au capacitatea de a participa la raporturile juridice reglementate de dreptul internațional”.

O definiție a subiectului de dreptul internațional este cel căruia i se adresează regulile de drept internațional pentru a-i impune direct obligații sau a i se atribui anumite drepturi. La aceiași autori găsim și o altă definiție; subiectul dreptului internațional este dependent direct de dreptul internațional, este apt să fie titular de drepturi internaționale, să fie legat de obligații internaționale și să aibă acces la proceduri internaționale.

Rezultă astfel unul din elementele caracteristice ale subiectului dreptului internațional public, și anume acela de a fi titular de drepturi și obligații internaționale în mod direct, adică de a avea personalitate internațională (aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații potrivit dreptului internațional), trăsătură considerată esențială de cei mai mulți alți autori.

Aceeași opinie se regăsește și în doctrina franceză „pentru a fi considerat drept subiect activ al unei ordini juridice, o entitate trebuie, în primul rând, să fie învestită de această ordine cu drepturi și obligații definite în mod clar”.

Definitoriu pentru subiectele dreptului internațional este faptul că ei nu numai că pot fi supuși răspunderii internaționale, dar și dispun de capacitatea de a acționa în mod direct prin proceduri adecvate ale dreptului internațional, pentru a-și face efectivă respectarea drepturilor sale în aceste relații, deci, capacitatea „de a avea acces direct la procedurile internaționale pentru a-și apăra drepturile (fie în fața unor instanțe judiciare internaționale, fie în cadrul unor organizații internaționale)”.

Așadar o entitate poate fi subiect de drept internațional, dacă este destinatarul nemijlocit al normelor dreptului internațional și, ca atare, este titularul direct de drepturi și obligații internaționale și dacă participă în mod nemijlocit la raporturile juridice internaționale și are acces direct la procedurile internaționale pentru a-și apăra drepturile.

2.1.2. Pluralitatea subiectelor dreptului internațional public

În prezent există o teorie a pluralității subiectelor de drept internațional, potrivit căreia există, în dreptul internațional, alături de state, și alți subiecte de drept internațional, acestea neavând o poziție identică și egală cu statele.

În avizul său consultativ din 1949, cu privire la „Repararea daunelor suferite în serviciul Națiunilor Unite”, Curtea Internațională de Justiție apreciază că „subiectele de drept, într-un sistem juridic, nu sunt în mod necesar identice în ce privește natura sau întinderea drepturilor lor; natura lor depinde de nevoile comunității”.

O.N.U., de pildă, nu poate fi asimilată din acest punct de vedere cu statele, deși statutul de subiect de drept internațional al O.N.U. este în prezent incontestabil.

O clasificare a subiectelor dreptului internațional se face în raport de drepturile pe care le pot dobândi și obligațiile pe care și le pot asuma, clasificare ce cuprinde două categorii de subiecte, și anume, subiecte primari, cu capacitate deplină și subiecte derivate, cu capacitate limitată.

Subiectele primare, originare ale dreptului internațional sunt statele. Ele sunt definite ca subiecte directe cu capacitate deplină, având aptitudinea „de a fi parte în orice raport juridic internațional” ori ca „subiect primar, direct și nemijlocit al dreptului internațional”.

Subiectele derivate sunt acele entități implicate în raporturile juridice internaționale, cărora statele le conferă statutul, prin acordul lor de voință.

În această categorie a subiectelor derivate de drept internațional intră organizațiile internaționale interguvernamentale. Capacitatea lor de a-și asuma drepturi și obligații rezultă din personalitatea juridică distinctă de cea a statelor care o compun. Ea este limitată, potrivit principiului specialității, de caracterul drepturilor și obligațiilor pe care statele au hotărât ca aceste organizații să și le asume în vederea realizării scopurilor pentru care au fost înființate.

2.1.2.1. Problema societăților transnaționale din punct de vedere al calității de subiect al dreptului internațional

Din punct de vedere juridic, societățile transnaționale sunt acele societăți comerciale, care la constituirea lor se fundamentează pe elemente fără caracter național și care sunt lipsite de o legătură juridică cu anumit stat, astfel că în privința lor nu primește vocație nici una din legile naționale, iar litigiile izvorâte din interpretarea și aplicarea actelor lor constitutive nu se află în competența instanțelor naționale, ci sunt date spre soluționare unor instanțe speciale. Ele au fost de la început privite ca fiind societăți ce controlează ori dețin facilități de producție sau servicii în afara statului în care își au sediul social.

Societățile transnaționale sunt implicate în prezent în rețele complexe de alianțe și acorduri de cooperare iar aceste conexiuni sunt dependente de integrarea prin flux de date și informații în format digital și comunicație prin satelit, fiind considerate ”o parte vitală a ordinii informaționale naționale și internaționale actuale”.

Una dintre cele mai dificile și controversate probleme ale dreptului internațional contemporan o constituie determinarea locului și statutului juridic al societăților transnaționale în cadrul societății internaționale. Problema raporturilor dintre societățile transnaționale și dreptul internațional e una deschisă.

Orice definiție a societăților transnaționale nu ar trebui să scape din vedere scopul final al activității acestora, orientat spre profit, deosebindu-le, astfel, de organizațiile internaționale neguvernamentale, iar uneori chiar de interesul public, atribut definitoriu al statelor, fie el național ori internațional.

În anul 1977, Institutul de Drept Internațional definea societățile transnaționale (STN) ca fiind „întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o țară și centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie, situate în una sau mai multe state”.

Luând în considerare forța economică, diversitatea activităților pe care le desfășoară societățile transnaționale, dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe cazuri, se încheie contracte de stat (cu privire la furnizarea de bunuri, servicii), unii autori le atribuie acestor societăți calitatea de subiect de drept internațional.

Potrivit doctrinei juridice americane, societățile transnaționale sunt holdinguri de cea mai mare importanță în societatea internațională, fiind în același timp subiecte de drept internațional în contextul în care intră în relații cu alte subiecte de drept internațional, mai ales cu statele.

Acestea recurg la toate modurile de reglementare a diferendelor existente în dreptul internațional și contribuie la formarea și punerea în aplicare a dreptului internațional.

Există și alte păreri exprimate de specialiștii dreptului internațional conform cărora societățile transnaționale nu pot avea calitatea de subiect al dreptului internațional, întrucât atât în statul de origine, cât și în statele în care au filiale, personalitatea juridică a acestor instituții decurge din aplicarea dreptului intern al statelor respective. Orice societate transnațională este legată, în general, de statul în care își are sediul societatea-mamă, al cărei capital este deținut în majoritate de cetățenii acestui stat.

Astfel, relațiile juridice ale societății-mamă cu statul de origine sunt reglementate, în virtutea principiului teritorialității, de dreptul național al acestui stat. Pe de altă parte, grupul de societăți din care face parte și societatea de bază, indiferent dacă sunt simple filiale ale acesteia sau entități juridice distincte de alte naționalități, urmează o politică proprie care ar putea să nu fie sau să fie în concordanță cu politica proprie a statului de origine al holdingului.

Privit în mod global, fenomenul transnaționalizării a scăpat, până în prezent, reglementărilor interstatale. Dreptul internațional contemporan, dominat încă de conceptele dreptului internațional clasic, recunoaște ca subiecte ale dreptului internațional public doar entitățile publice, nu și pe cele private. El pune accentul pe autorul actului juridic, pe forma acestuia și mai puțin pe conținutul acestui act. Din acest punct de vedere, societățile transnaționale sunt destinatare ale unor reguli de drept internațional numai pe cale mediată, prin intermediul unei ordini juridice statale.

Unii autori interpretează contractele sau alte acorduri încheiate de state cu întreprinderile străine ca fiind „acorduri cvasiinternaționale”, deoarece ele ar fi încheiate pe bază de egalitate.

Astfel, se consideră că prevederile înscrise în aceste acorduri dau expresia egalității între părți, în sensul că nici o hotărâre luată de stat, legislativă sau de alt ordin, nu va modifica acordul sau împiedica executarea lui, dar ar fi clauze de „stabilizare”. În cazul apariției unor litigii, părțile unor asemenea acorduri se adresează în arbitrajului internațional pentru soluționarea litigiilor.

În ceea ce privește dreptul aplicabil, există o varietate de soluții, pornind de la autonomia de voință a părților. În multe sentințe arbitrale privind aceste acorduri au fost aplicate nu numai norme ale dreptului intern al statului contractant, dar și principii generale, și norme ale dreptului internațional.

Noțiunea de „acorduri cvasiinternaționale” nu este una temeinic fundamentată întrucât statele pot participa la orice contracte, ca subiecte de drept civil, și își pot asuma orice angajamente. Faptul că unele state și-au asumat obligația de a nu-și modifica legile și a nu lua măsuri care ar împiedica executarea contractului se explică prin raportul de forțe existent, prin nevoia de acces la resurse financiare și la tehnologii, pe care o pot resimți mai ales statele slab dezvoltate. Aceasta nu conferă însă contractelor respective caracterul de tratat internațional.

Așa-numitele contracte de stat nu se disting de alte contracte. Ca parte la un asemenea contract, statul nu acționează în calitate de subiect de drept internațional, chiar dacă contractul conține și clauze care corespund prerogativelor puterii publice pe care el o exercită în ordinea juridică internă.

După cum s-a enunțat, trimiterea la dreptul internațional în contracte sau în sentințe arbitrale are ca efect numai o „trimitere materială” la o sursă de drept, fără a include contractul în ordinea juridică internațională și fără a-i conferi persoanei morale contractante calitatea de subiect de drept internațional.

Faptul că statele care încheie asemenea contracte au acceptat ca drept aplicabil norme ale dreptului internațional, așa cum ar fi putut accepta normele altui stat, nu înseamnă nicidecum acordarea calității de subiect de drept internațional întreprinderii partenere.

De asemenea, dacă tribunalele arbitrale, a căror jurisdicție a fost acceptată de state, au găsit util să-și motiveze deciziile pe baza normelor dreptului internațional, faptul nu poate să aibă un asemenea efect. Normele de drept internațional sunt, în aceste cazuri, „dreptul aplicabil”, dar nici contractul nu poate fi asimilat cu un tratat, nici întreprinderea respectivă nu poate fi asimilată unui stat și nu devine subiect de drept internațional.

Pentru a evita aceste probleme, unii autori, susțin că ar exista, alături de ordinea juridică internațională, o ordine juridică numită „transnațională”. Aceasta ar cuprinde principiile generale de drept, inspirate din dreptul național al diverselor state, ca și lex mercatoria, regulile și uzanțele comerțului internațional.

Dreptul internațional nu ar fi adecvat pentru a reglementa asemenea raporturi, ceea ce ar conduce la apariția unei a treia ordini juridice. Recurgerea la arbitraj în asemenea cazuri, are caracter ad hoc și este instituită nu printr-un tratat între state, ci prin contractul dintre stat și compania respectivă care are naționalitatea altui stat, deci care nu face parte din ordinea juridică internațională.

Așadar, societățile transnaționale nu sunt subiecte nici cvasisubiecte ale dreptului internațional public, ele constituindu-se conform dreptului intern al statului de origine și fiind supuse regulilor juridice ale acestui stat sau celor ale mai multor state.

Puterea economică pe care au dobândit-o unele societăți transnaționale și capacitatea lor de a negocia, adesea de pe poziții de forță, cu multe state, nu le poate conferi calitatea de subiect de drept internațional.

Cerința finalizării unui proiect al unui Cod de Conduită pentru societățile transnaționale a fost solicitată la începutul anilor '90 printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U.

Textul proiectului de Cod de Conduită a Societăților Transnaționale, elaborat în cadrul ONU de Comisia pentru Societăți Transnaționale a Consiliului Economic și Social și propus ad referendum nu lasă nici o îndoială asupra calității de subiect de drept internațional, acestora fiindu-le recunoscut acest statut.

Desigur, acest proiect este un document elaborat pentru a fi adoptat ca rezoluție, dar exprimă opinia majorității statelor care au participat la elaborarea lui. Așadar, calitatea de subiect de drept internațional se dobândește și se determină, potrivit normelor de drept internațional, fie convenționale, fie cutumiare.

Numai aceste norme, create în contextul practicii internaționale, confirmă calitatea de subiect de drept internațional. Conform acestor norme, în prezent, doar statele, organizațiile internaționale interguvernamentale, națiunile care luptă pentru eliberarea națională au calitatea de subiect de drept internațional.

Așadar, pentru identificarea unui subiect de drept internațional este necesar să se constate dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaționale, dacă are, capacitatea juridică de a acționa pe plan internațional.

2.1.1.2. Problema organizației internaționale interguvernamentale din punct de vedere al

calității de subiect al dreptului internațional

Personalitatea juridică a organizației internaționale interguvernamentale este expresia autonomiei ei funcționale și a calității ei de subiect de drept internațional public. De asemenea, ea îi conferă organizației o existență obiectivă în raport cu ceilalți participanți la relațiile internaționale.

Personalitatea juridică a organizației internaționale interguvernamentale are, în general, două caracteristici esențiale.

În primul rând, ea se întemeiază pe principiul specialității, care înseamnă că organizația internațională își desfășoară activitatea și își exercită competențele sale în limitele prevederilor statutului stabilit prin acordul de voință al statelor exprimat în special prin tratatul constitutiv.

În al doilea rând, personalitatea juridică a acestor organizații este de natură funcțională.

Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale are un dublu aspect în sensul că pe de o parte organizația are personalitate juridică internă, respectiv în ordinea juridică internă a statelor membre și pe de altă parte are o personalitate juridică internațională, care reprezintă aspectul cel mai important al personalității sale juridice.

Organizațiile internaționale interguvernamentale, ca și celelalte organizații internaționale, nu posedă un teritoriu propriu. De aceea, ele își desfășoară activitatea pe teritoriile statelor membre, în măsura în care aceste state le-au recunoscut în ordinea lor juridică oportunitatea corespunzătoare unei persoane juridice de drept intern al lor.

Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale în ordinea juridică a statelor este consacrată nu numai în legislația națională a statelor membre ale organizației, ci și în statutele lor și în acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reședință.

Deși, de cele mai multe ori, personalitatea juridică internațională a organizațiilor nu este consacrată formal printr-un text, totuși nu există nici un dubiu asupra existenței ei.

Această problemă pare a fi reglementată, de Avizul Consultativ dat de Curtea Internațională de Justiție din 11 aprilie 1949, nu numai pentru O.N.U., dar și pentru orice alte organizații internaționale.

În prezent calitatea de subiect de drept internațional public a organizațiilor internaționale guvernamentale este unanim recunoscută și acceptată.

Această recunoaștere și-a găsit consacrarea explicită în Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982, care precizează că „Autoritatea posedă personalitate juridică internațională și are capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcțiilor sale și realizarea scopurilor sale”.

În domeniul telecomunicațiilor prin satelit, la nivelul Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor s-a definit organizația internațională ca fiind acea entitate cu personalitate juridică internațională, cu drepturi și obligații și guvernată de dreptul internațional.

Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale nu se poate stabili a priori și nu este identică, prin conținutul său pentru toate organizațiile, ci depinde de domeniul de activitate și întinderea competenței fiecărei organizații internaționale.

Pentru ca organizațiile internaționale să-și poată atinge scopurile pentru care au fost create, trebuie ca acestea să poată încheia acte juridice spre a dobândi drepturi și a-și asuma obligații în conformitate cu dreptul internațional, să poată sta în justiție spre a-și valorifica eventualele pretenții și să aibă un anumit statut juridic care le subliniază poziția lor internațională, beneficiind de anumite imunități și privilegii.

Pe lângă aceste capacități fundamentale legate de personalitatea juridică internațională s-a mai adăugat și aceea de a întreține relații diplomatice.

2.2. IZVOARELE DREPTULUI INETRNAȚIONAL SPAȚIAL –

CORPUS JURIS SPATIALIS

2.2.1. Codificarea dreptului spațial. Noțiunea de codificare

Noțiunea de codificare este strâns corelată de abordarea mai largă a procesului legislativ legat de dreptul spațial. Întrebarea care se naște în cadrul acestui proces se referă la cunoașterea asupra standardelor aplicabile și naturii însăși a acestei ramuri a dreptului internațional.

După cum bine este precizat în literatura de specialitate, noțiunea de codificare trimite la sintetizarea, sistematizarea și ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept internațional public.

Desigur, obiectul codificării nu are relevanță exclusivă asupra dreptului spațial. El este legat, în schimb, cu toate ramurile dreptului, public și privat, intern și internațional. Se poate afirma faptul că dreptul spațial, deși are un impact asupra legislației naționale din fiecare țară, se încadrează exact în dreptul internațional, reprezentând o ramură distinctă a acestuia.

Una dintre caracteristicile dreptului spațial rezidă în originea sa relativ recentă, deoarece această ramură a dreptului a apărut numai ca efect al lansării pe orbită a primului satelit artificial al Pământului. Dreptul spațial a apărut așadar ca efect al unei situații de fapt, confirmând astfel maxima ex facto jus oritur, funcția faptului fiind aceea de fundament al efectului.

Se impune aici a face o precizare în privința legăturii dintre fapt și drept. Aceste două noțiuni sunt legate între ele atât din punct de vedere cronologic cât și logic. Vorbind aici de faptele juridice atât în sens larg (lato sensu), cuprinzând atât faptele omenești săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice cât și evenimentele (faptele naturale), sunt însoțite de situații juridice concrete (drepturi, obligații etc.) aspectul cel mai interesant fiind însă încercarea de a descrie evoluția faptului în drept, de o manieră care să releve faptul ca sursă a dreptului, sau cause ale efectelor juridice, subliniind implicit centralitatea aspectului de cauzalitate.

Abia începând cu 04 octombrie 1957, după lansarea satelitului Stupnik 1, s-au formulat întrebări cu privire la natura conținutului și natura standardelor care ar trebui să fie cuprinse de noua ramură a dreptului internațional. Dezvoltarea acestor aspecte de drept spațial s-a realizat în paralel cu fapte și evenimente relevante în cucerirea spațiului extraatmosferic, cum ar fi, trimiterea primului om în spațiu, prima aselenizare pe Lună, apariția stațiilor spațiale orbitale.

Chestiuni de natură juridică noi au fost ridicate și de alte fapte cum ar fi: existența a sute de obiecte spațiale care rămân în spațiul extraatmosferic sau reintră în atmosferă, varietatea de obiecte spațiale care ar putea include sateliți științifici pentru telecomunicații sau pentru observarea Pământului precum și platformele spațiale proiectate pentru a fi locuite de om.

Problema codificării dreptului spațial rezidă în fapt în răspunsul care trebuie dat privitor la cine anume codifică, ce anume se codifică și cum se realizează de fapt codificarea dreptului spațial.

Răspunsul la prima întrebare face trimitere la cine anume poate realiza această codificare. Din punct de vedere strict formal puterea de a codifica, sau cu alte cuvinte, puterea de a identifica și dezvolta standarde care să fie aplicabile și care să guverneze activitatea oamenilor și statelor în spațiul extraatmosferic, aparține însăși statelor. Se impune totuși a face o completare, în sensul în care în sfera de aplicare a dreptului spațial, pe lângă state ca actori internaționali, au apărut organizațiile internaționale, creații ale secolului XX.

Cu toate acestea organizațiile internaționale au personalitate juridică, conducere autonomă și putere de decizie care nu este totdeauna reductibilă la voința statelor membre.

Trebuie menționat de asemenea că puterea statelor de a identifica normele de drept spațial nu se face cu titlu individual ori regional. Recunoașterea și acceptarea unor astfel de standarde, cu întindere și relevanță globală, necesită implicarea tuturor statelor și, deși această participare ar putea cade aparent în afara contextului organizațiilor internaționale, sfârșește totuși prin acțiune în cadrul lor, în special în cadrul O.N.U., pe a cărei legitimitate s-a construit angajamentul statelor în construcția păcii și dezvoltării tuturor popoarelor.

De asemenea acest aspect se bazează și pe competența oferită Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, legată de codificarea dreptului spațial, în conformitate cu prevederile art. 13 din Carta O.N.U.

Se poate spune deci că statele, în calitatea lor de componente ale O.N.U., reprezentate în Adunarea Generală, sunt principalii factori de codificare a dreptului spațial.

A doua întrebare anterior amintită se referă la ce anume se codifică în dreptul spațial. Această întrebare ne conduce către izvoarele dreptului spațial, adică mijloacele juridice prin care norma se concretizează sau prin care dreptul spațial este cunoscut și aplicat. Pentru codificarea unei ramuri a dreptului sunt implicate izvoare diferite, funcție de conținutul ramurii implicate.

Pentru a cunoaște conținutul și potențialul dreptului spațial, ca ramură a dreptului internațional, trebuie explicate izvoarele acestei ramuri a dreptului, enumerate de art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție.

Printre izvoarele cele mai relevante enumerate se află tratatele internaționale. Codificarea dreptului spațial contemporan este realizată conform normelor convențiilor internaționale, cum ar fi cele deja adoptate, și anume Tratatul privind principiile ce guvernează activitățile statelor pe Lună și alte corpuri cerești, de la 27 ianuarie 1967, Convenția privind salvarea astronauților, întoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic, din 22 aprilie 1968, Convenția privind răspunderea internațională datorită prejudiciilor cauzate de obiecte spațiale, de la 29 martie 1972, Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiu, de la 14 ianuarie 1975 și Acordul privind activitatea statelor pe Lună și alte corpuri cerești din 1979.

Codificarea crește ca și conținut concomitent cu standardele relevante care să asigure o aplicare pe scară largă și eficientă a normelor dreptului spațial.

Printre sursele majore de drept internațional se află, de asemenea, normele cutumiare internaționale. Prima dintre aceste norme prevede că suveranitatea statului nu se extinde la spațiul de dincolo de atmosfera Pământului, al doilea, recunoaște libertatea de mișcare în acest spațiu, indiferent de voința statului sau statelor membre care vor fi survolate. Ambele norme sunt într-adevăr reciproc legate, dar, cea din urmă, este un corolar al primei.

Înainte de apariția acestor două standarde, a prevalat, după cum știm, regula prin care suveranitatea teritorială a statului se întinde spre cer, conform principiului cuius est solum, eius est usque ad caelum (ad sidera).

Această regulă a fost precizată în doctrină ca una nesustenabilă datorită utilizării spațiului extraatmosferic pe cale de excepție, lipsind astfel elementul obiectiv de formare a cutumei. Lansarea și plasarea pe orbită a primului satelit sovietic primul artificial în 1957 a reprezentat, în termeni de câteva ore, survolarea teritoriului mai multor state, dintre care niciunul nu a protestat.

Această lipsă de protest este și mai importantă prin faptul că survolurile au fost făcute în mod constant de către state, fără autorizație de utilizare a spațiului aerian de către aeronavele străine cu personal navigat.

Este suficient să amintim numeroasele incidente din jurisprudența Curții Internaționale de Justiție din cursul anilor '50 și, în special situația avionului U-2 al S.U.A. în cazul așa-numitului zbor de recunoaștere în spațiul aerian al Uniunii Sovietice. Nu numai Uniunea Sovietică a protestat energic împotriva încălcării suveranității sale, dar, de asemenea, situația juridică a Moscovei a fost recunoscută de majoritatea membrilor Consiliului de Securitate.

De atunci, alte incidente au relevant că recunoașterea teritorialității este aplicabilă numai cu privire la spațiul aerian aflat deasupra mării libere.

Din punct de vedere al principiilor generale de drept, trebuie amintit că, încă de la începuturile erei spațiale, Adunarea Generală a ONU a explicitat prin Rezoluția A/RES/1962(XVII) din 13 decembrie 1963, “principiile ce guvernează activitățile statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, inclusiv a Lunii și a altor corpuri cerești.”

În ceea ce privește izvoarele secundare ale dreptului internațional, trebuie menționată jurisprudența internațională și doctrina, și precizat că nu au existat până în prezent, hotărâri ale instanțelor internaționale cu privire la utilizarea spațiului extraatmosferic.

Articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție reia în fapt prevederile dintr-un alt statut, cel al Curții Permanente de Justiție Internațională, principalul organ de soluționare judiciară a Ligii Națiunilor. Mai trebuie totuși menționată aici și situația rezoluțiilor organismelor internaționale, rezoluții, care în măsura în care se referă la spațiul extraatmosferic, constituie, de asemenea, parte a substanței procesului de codificare a dreptului spațial, indiferent dacă sunt sau nu izvoare autonome ale dreptului internațional, ori sunt acorduri în formă simplificată, fie ca declarativ al normelor cutumiare internaționale sau chiar ca un obiectiv al acestor cutume.

Codificarea dreptului spațial se poate realiza, privitor la a treia întrebare, prin doctrină, prin rezoluție a organismelor internaționale ori prin tratate internaționale. Prin doctrină dreptul internațional public se poate codifica fie la nivel individual fie la nivel instituțional, prin intermediul unor societăți științifice, cum este cazul IDL (Institut de Droit International), iar, particularizând pentru situația dreptului spațial putem vorbi de entități ca IISL (International Institute of Space Law) și ECSL (European Centre for Space Law).

A doua modalitate este de a realiza codificarea prin rezoluțiile organismelor internaționale. Spre deosebire de Pactul Societății Națiunilor, ce nu face nici o mențiune cu privire la problema codificării, Carta Națiunilor Unite are, așa cum sa menționat anterior, prevăzută expres codificarea dreptului internațional. Investită cu competențe în această materie, Adunarea Generală a stabilit, la începutul activităților sale, mai exact la 21 noiembrie 1947, înființarea Comisiei de Drept Internațional, compusă din 34 de specialiști desemnați de Adunarea Generală și funcționând în nume propriu.

Contribuția Comisiei la progresul acestei ramuri a dreptului a fost una importantă, menționând aici doar tratatele internaționale relevante spațiului extraatmosferic, Convențiile de la Geneva privind dreptul mării și convențiile de la Viena privind relațiile diplomatice și consulare. Deși a existat de la început o tendință în a acorda Comisiei, în temeiul dreptului internațional, monopol în privința procesului de codificare, practica a demonstrat că pentru aspectele tehnice și științifice și alte organe pot participa la acest proces, așa cum este cazul COPUOS. Acest lucru a fost demonstrat la scurt timp după începerea explorării spațiului extraatmosferic.

Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția A/RES/1358(XXII), a creat un comitet special format din 18 membri, care, prin Rezoluția A/RES/1472(XIV) de la 12 decembrie 1959, a devenit COPUOS, Comitetul O.N.U. pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic.

Astfel, la doar doi ani de la începutul activității spațiale, a fost creată o comisie specială angajată să codifice dreptul internațional, dar într-un anumit domeniu, spațiul extraatmosferic.

Comisia de Drept Internațional cât și COPUOS au contribuit împreună la diferite rezoluții ale Adunării Generale O.N.U., cu rezultat direct în codificarea dreptului internațional în domenii diferite. Un exemplu de rezoluție în această privință, dar cu implicații și pentru dreptul spațial este Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, care a fost adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U.

Deși este recunoscut faptul că rezoluțiile Adunării Generale au pozitivitatea și forța unui argument, aceasta trebuie să fie recunoscută în același grad de normativitate cu cea a tratatelor internaționale față de care sunt instrumente premergătoare și pregătitoare. Ca regulă generală, rezoluțiile anticipează tratatele internaționale pe aceleași teme. Tratatele pot fi, în acest sens, un corolar al rezoluțiilor și, de asemenea, un status mai avansat al procesului de codificare.

Tratatele, prin urmare, reprezintă a treia cale de codificare a dreptului internațional, în general, și a dreptului spațial, în particular, fiind în ultimă instanță principalul izvor al dreptului internațional, a cărui lipsă este de neconceput în unele domenii cum ar fi comunicațiile internaționale. Obiecte al aprobării de către state în relațiile lor reciproce, atât în cadrul organizațiilor internaționale cât și în afara domeniului lor de acțiune, aceste tratate sunt încorporate în legislația internă a acestor state, în conformitate cu condițiile stabilite de ordinea juridică internă.

Tratatele internaționale nu sunt doar rezultatul procesului mai bun de codificare, ci constituie, de asemenea, materia primă a acestui proces, ce va furniza la rândul său codificarea doctrinară și cea a rezoluțiilor internaționale.

Alte izvoare de drept internațional, cum ar fi normele cutumiare ale dreptului internațional, care formal nu sunt adecvate pentru procesul de codificare, participă și ele la acest proces. Toate izvoarele, de altfel, oricare ar fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt elemente esențiale care același proces. Există, prin urmare, între aceste izvoare, o nevoie reciprocă a reversibilitate, care se potrivește acestui proces dialectic.

2.2.2. Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor

în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic,

inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești

Cunoscut și sub denumirea de Tratatul Spațial, acesta a fost deschis pentru semnare la 27 ianuarie 1967 și imediat a reunit o mare adeziune ceea ce i-a permis intrarea în vigoare în chiar același an, la 10 octombrie 1967.

Deși textul acestuia nu face nici o trimitere expresă la telecomunicațiile prin satelit, principiile enunțate de Tratat sunt valabile în mod egal și pentru acest tip de activitate spațială.

Cele 17 articole ale Tratatului constituie fundamentul dreptului spațial și propune soluții noi și inovatoare în raport cu normele generale ale dreptul internațional.

Astfel, articolul I afirmă principiul conform căruia spațiul extraatmosferic și corpurile cerești sunt „apanajul umanității” și ar trebui să fie utilizate „în beneficiul și în interesul tuturor țărilor” și proclamă libertatea de acces la corpurile cerești și în spațiul extraatmosferic, libertatea de explorare și utilizare de către toate statele, fără discriminare, în condiții de egalitate și în conformitate cu dreptul internațional. Istoria a demonstrat însă că că aceste intenții nobile nu au fost întotdeauna respectate în realitate.

Articolul II se concentrează pe principiul neaproprierii naționale; aproprierea nu este posibilă nici prin „proclamarea suveranității, prin intermediul utilizării sau ocupației, sau prin orice alte mijloace”. În practică, în special în domeniul telecomunicațiilor spațiale, din perspectiva frecvențelor alocate și a orbitelor sateliților, acest principiu a stabilit abordarea practică a aproprierilor de facto, deși s-ar putea spune că Tratatul Spațial nu face o delimitare clară între ceea ce înseamnă utilizare și apropriere.

Articolul III subliniază că activitățile spațiale „trebuie să se realizeze în conformitate cu dreptul internațional”. Obligațiile prevăzute de Tratatul Spațial trebuie coroborate cu Carta O.N.U., întrucât obligațiile ce decurg din Carta O.N.U. prevalează în fața drepturilor și obligațiilor din alte tratate. Din perspectiva telecomunicațiilor spațiale, art. 41 din Carta O.N.U. îndrituiește Consiliul de Securitate să dispună măsuri ca răspuns la încălcarea normelor dreptului internațional (agresiune, amenințare) care pot include în mod expres întreruperea totală sau parțială a comunicațiilor prin „radio și a altor mijloace de comunicație” o funcțiune realizată din ce în ce mai mult cu ajutorul sateliților de telecomunicații. Sub incidența acestui principiu, orbitele sateliților nu pot face obiectul aproprierii naționale.

Mai trebuie subliniat că regula neaproprierii, aplicabilă tuturor entităților inclusiv companii private și organizații interguvernamentale, constituie diferența fundamentală între regimul juridic al spațiului extraatmosferic și cel aerian, caracterizat prin suveranitatea exclusivă și completă a statului asupra spațiului aerian aflat deasupra teritoriului său conform art. 1 din Convenția de la Chicago din 1944.

Articolul IV impune o limitare cu privire la militarizarea spațiului extraatmosferic prin interzicerea „plasării pe orbita circumterestră a oricărui obiect purtător de arme nucleare sau orice alte tipuri de arme de distrugere în masă”. Cu toate acestea, „nu este interzisă utilizarea personalului militar pentru cercetări științifice sau orice alte activități în scop pașnic.”

Pentru unii autori, acest articol nu ar fi atât de restrictiv în a asigura demilitarizarea spațiului extraatmosferic. Articolul IV alin. (2) dispune non-militarizarea Lunii și a celorlalte corpuri cerești și proclamă obligația de a utiliza Luna și alte corpuri cerești „exclusiv în scopuri pașnice”.

Din perspectiva telecomunicațiilor spațiale, utilizarea în scopuri pașnice trebuie analizată în lumina existenței sateliților utilizați în interceptarea comunicațiilor și războiul radioelectronic coroborat cu art. 41 din Carta O.N.U., din cel puțin două puncte de vedere, primul legat de alimentarea acestor sateliți care se realizează în principal cu energie solară (existând astfel legătura directă cu uzufructul resurselor spațiului extraatmosferic) și al doilea referitor la practica statelor ce traduce sintagma „în scopuri pașnice” prin ”non-agresiv”.

În articolul V, este acordată o imunitate supranațională astronauților în calitatea lor de „trimiși ai umanității”. În raport cu telecomunicațiile spațiale, în special cu privire la cercetarea radio a spațiului extraatmosferic, pot fi exprimate unele îndoieli asupra aplicării practice a afirmației potrivit căreia „Statele Părți la Tratat vor informa deîndată celelalte State Părți la Tratat sau pe Secretarul General al O.N.U. cu privire la orice fenomen descoperit în spațiul extraatmosferic”.

Mai mult, sateliții de telecomunicații, la instalarea și operarea lor, pot necesita intervenția umană în spațiul extraatmosferic iar din această perspectivă statele deținătoare au dreptul de a fi asistate de celelalte state în cazul punerii în pericol a astronauților.

O problemă conexă insuficient dezvoltată din punct de vedere juridic este cea legată însă de situația Stației Spațiale Internaționale, și anume calificarea celor aflați la bord pentru o perioadă mai mare de timp ca astronauți și dacă activitățile lor la bord ar trebui considerate „zbor spațial”, intrând astfel sub incidența articolului V din Tratatul Spațial.

Articolul VI privește responsabilitatea internațională ce decurge din activitățile naționale în spațiul extraatmosferic, „indiferent dacă acestea sunt sau nu realizate de organisme guvernamentale ori de entități neguvernamentale”.

Acest articol reprezintă o premisă pentru articolele VII și VIII statuând astfel un regim al responsabilității internaționale pentru activități spațiale eminamente private. Astfel, în condițiile în care telecomunicațiile spațiale și implicit sateliții reprezintă un domeniu cu o pondere privată majoritară, entitățile neguvernamentale trebuie să obțină autorizarea activității spațiale conform legislației naționale condiție sine qua non a lansării, ca parte a „autorizării și supervizării continue” a statului parte la Tratatul Spațial.

Articolul VII stabilește răspunderea pentru prejudiciile cauzate de un obiect lansat în spațiul extraatmosferic. Orice stat parte la Tratat care lansează sau achiziționează lansarea unui obiect în spațiul extraatmosferic, precum și orice stat parte a cărui teritoriu sau facilitate este lansat un astfel obiect, este responsabil din punct de vedere internațional. Având în vedere numărul mare de entități guvernamentale și neguvernamentale implicate în unele proiecte spațiale, responsabilitățile sunt din ce în ce mai greu de determinat.

În articolul VIII se statuează jurisdicția și controlul statului de lansare asupra obiectului și a personalului lansat în spațiul extraatmosferic, cât timp aceștia se află în spațiul extraatmosferic.

Unele din problemele nesoluționate rezultată din dispozițiile acestui articol în raport cu telecomunicațiile spațiale este legată de transferul de licență în operarea satelitului de telecomunicații și schimbarea proprietății asupra satelitului aflat pe orbită.

Dacă există o schimbare de proprietate în orbită, statul de lansare rămâne aceeași; statul parte la Tratatul Spațial responsabil se poate schimba în funcție de naționalitatea noului operator nou, dar statul de înregistrare nu se poate schimba, deoarece el trebuie să fie stat de lansare.

Se poate ajunge astfel la o situație complexă privind controlul satelitului: un stat de lansare avându-l înregistrat, astfel având în jurisdicția și controlul său satelitul, nu este responsabil și trebuie însă să autorizeze și să supravegheze activitatea în conformitate cu articolul VI.

Articolul IX stipulează că explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic ar trebui să fie bazată „pe principiile cooperării și asistenței mutuale” și dă statului în cauză posibilitatea de a „iniția consultări internaționale corespunzătoare” în cazul în care consideră că activitatea unui alt stat „ar putea provoca interferențe dăunătoare cu activități ale altor state părți în explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii și a altor corpuri cerești”.

Cât privește telecomunicațiile prin satelit, multe state încep să își pună probleme serioase cu privire la creșterea numărului deșeurilor spațiale și transformarea anumitor părți ale spațiului extraatmosferic, în special orbita geostaționară, într-un veritabil coș de gunoi.

Încălcarea dispozițiilor articolului IX se manifestă în domeniul sateliților de telecomunicații în special prin intermediul deșeurilor spațiale și prin perturbații prejudiciabile prin interferențe electromagnetice la adresa sateliților învecinați.

Astfel, problema deșeurilor spațiale în raport cu dispozițiile articolului IX a fost pentru prima dată aplicată în cazul Chinei deși există autori care consideră distrugerea propriilor sateliți ca un drept de dispoziție, întrucât noțiunea de interferență dăunătoare nu ar avea o definiție explicită în dreptul internațional.

Cât privește interferența electromagnetică, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor a creat o obligație de a evita interferențele dăunătoare în spectrul de radiofrecvență. Deși Constituția U.I.T. stabilește un proces de mediere în cazul apariției interferențelor, practic nu poate impune nici o măsură coercitivă unui operator care refuză să corecteze interferențele accidentale ori în cazul celor intenționate.

Articolele X și XI reiterează principiul cooperării internaționale și al reciprocității în explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic și impun, „în măsura posibilului și este posibil”, aducerea la cunoștința secretarului general al O.N.U., publicului și comunității științifice internaționale a informațiilor obținute. Acest limbaj este unul ambiguu și ideatic, mai degrabă, decât o obligație.

În cadrul articolului XIII se face vorbire despre condițiile impuse tuturor stațiilor și instalațiilor, echipamentelor și vehiculelor spațiale ce sunt accesibile „pe bază de reciprocitate” între reprezentanții statelor parte la Tratat.

În încheiere există o serie de clauze finale privitoare la aplicabilitate (articolul XIV), aderare, ratificare și intrare în vigoare (articolul XV), eventualele amendamente (articolul XVI), procedura de retragere din Tratat (articolul XVI) și modalitatea de depunere a Tratatului (articolul XVII).

La mai bine de patruzeci de ani de la redactarea acestui Tratat, urmare a schimbărilor survenite atât în geopolitica internațională cât și la nivel tehnologic, este evident că unele prevederi se impun a fi modificate.

Deși potrivit unor autori cadrul său este unul flexibil ce permite interpretări și multe direcții de acțiune, este totuși important a se adapta reglementările activităților spațiale la noile realități, deoarece ”datorită presiunii crescânde din partea unui număr de țări pentru privatizarea, comercializarea și dereglementarea activităților spațiale a crescut precum și datorită globalizării, împreună cu recentele modificări în situația geopolitică globală, se creează dezacorduri îngrijorătoare cu privire la interpretarea Tratatului, punerea sa în aplicare, precum și la direcția de dezvoltare juridică pe viitor”.

Una din soluții de modificare a acestui instrument juridic ar fi redactarea unui protocol anexă la Tratat deoarece un astfel de instrument ar fi mai flexibil în cazul unor ajustări ulterioare care se dovedesc cu siguranță necesare, având în vedere dezvoltarea rapidă a activităților spațiale.

2.2.3. Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și

restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic

Acest instrument juridic denumit în continuare numit „Acordul de salvare”, a fost deschis spre semnare la 22 aprilie 1968 și a intrat în vigoare la 03 decembrie 1968.

După câteva luni de la intrarea în vigoare a Tratatului Spațial, a fost finalizată elaborarea Acordului privind salvarea astronauților. Aceasta clarifică statutul internațional al astronauților și statutul juridic al obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic. În textul Acordului se face referire la „autoritatea de lansare” care se referă la statul responsabil ori organizația interguvernamentală responsabilă de lansare, sintagmă care înlocuiește ceea ce prin Tratatul Spațial era definit drept „stat de lansare” fără însă a se obține o mai bună clarificare conceptuală.

În contextul dezvoltării turismului spațial, prin care persoane fizice însoțesc astronauții în spațiul extraatmosferic, Acordul de salvare apara ca instrument juridic ce nu este dezvoltat spre o completă determinare a tuturor situațiilor juridice ce pot apare în această direcție. Deși s-ar putea impune dezvoltarea unui instrument juridic internațional aparte pentru activitățile spațiale ce implică turism spațial, Acordul de salvare nu are o relevanță imediată în privința telecomunicațiilor prin satelit.

2.2.4. Acordul care guvernează activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești

Acordul, denumit în continuare „Acordul Lunii” a fost deschis spre semnare la 18 decembrie 1979, a întâmpinat dificultăți în problema aderării la el întrucât dispozițiile sale sunt mult mai restrictive decât cele ale Tratatului Spațial din 1967. Intrat în vigoare aproape cinci ani mai târziu, la 11 iulie 1984, acest Acord are patru state semnatare și șaisprezece care l-au ratificat.

Surprinzător, cele mai active state în domeniul spațial nu au ratificat până în prezent acest Acord.

Câteva din principiile stabilite în tratatele anterioare au fost reafirmate în acest Acord, subliniindu-se obiectivul utilizării exclusive în scopuri pașnice, fără a se interzice expres utilizarea personalului militar în activități de cercetare științifică sau orice alte scopuri pașnice.

Prin intermediul acestui Acord s-a instituit un regim internațional pentru a exploata resursele de pe Lună și corpurile cerești, de o manieră echitabilă, între toate statele părți care beneficiază de aceste resurse, cu o atenție deosebită acordată intereselor și nevoilor statelor în curs de dezvoltare.

Însă formulările cuprinse în textul acestui Acord, legate de „apanajul întregii umanități” și „patrimoniul comun al umanității”, au dat și dau în continuare naștere la vii dezbateri în comunitatea academică și la nivel internațional.

Deși cele două expresii urmăresc același scop, și anume, desfășurarea activităților de spațiu pentru bunăstarea și interesul tuturor statelor, dincolo de aspectul de exploatare echitabilă a resurselor ar trebui să introducă un element de solidaritate în dreptul internațional spațial.

Concomitent cu liberalizarea și privatizarea activităților spațiale, aceste concepte au fost slăbite, mai ales în aspectul lor economic. Până în momentul actual, Acordul Lunii nu are un impact asupra telecomunicațiilor prin satelit.

2.2.5. Convenția internațională privind răspunderea pentru daunele

cauzate de obiectele spațiale

Cunoscută drept „Convenția răspunderii”, a fost deschisă spre semnare la 29 martie 1972 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1972.

Având în vedere creșterea rapidă a activităților spațiale s-a impus nevoia reglementării răspunderii pentru aceste activități. Convenția din 1972 face trimitere la principiile consacrate în Tratatul Spațial dar distinge între responsabilitatea absolută și responsabilitatea pentru culpă. Se vorbește de responsabilitate absolută pentru prejudiciile cauzate de obiecte spațiale suprafața Pământului sau asupra unor aeronave aflate în zbor.

Responsabilitatea pentru culpă se referă la situația în care prejudiciul se produce în altă parte decât pe suprafața terestră, într-un obiect spațial lansat de alt stat, sau persoanelor sau bunurilor aflate la bordul unui obiect spațial, situație în care statul de lansare răspunde numai de pagubele produse din culpa sa, sau a persoanelor responsabile.

Trebuie menționate două aspecte relevante. Primul este cel legat de faptul că responsabilitatea asociată activităților spațiale poate îmbrăca atât o latură civilă cât și una penală, putând fi implicate, pe lângă statele semnatare, atât companii private, organizații nonguvernamentale, cât și persoane fizice, iar cel de-al doilea este legat de aspectul practic conex identificării proprietarului obiectului spațial care a cauzat prejudiciul, în sensul că este foarte dificilă identificarea provenienței obiectului spațial și implicit aplicarea răspunderii statului de lansare. Pentru solicitarea despăgubirilor Convenția prevede că cererile se înaintează pe canale diplomatice.

Vorbim așadar aici în principal de răspunderea civilă delictuală, ce presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.

Activitățile spațiale implică costuri ridicate și riscuri considerabile. Ele sunt efectuate tot mai des de către entități private, pentru care însă problema responsabilității este una foarte mare.

O lipsă de claritate și de garanții pentru o asemenea responsabilitate are ca efect limitarea investițiilor private în domeniul spațial. Relativ recent unele state au început să introducă în legislațiile naționale prevederi privind imunitatea limitată pentru companii private în domeniul spațial, fie ele furnizoare de servicii de lansare ori producători de echipamente.

Unele legislații naționale prevăd norme specifice care reglementează răspunderea pentru daunele cauzate de obiecte spațiale precum și dispoziții specifice referitoare la investigarea accidentelor de lansare. Riscurile asociate cu asigurarea activităților de lansare nu sunt asumate numai de către asigurător ci și de unul sau mai mulți reasigurători.

Repararea prejudiciului nu trebuie însă să constituie o îmbogățire fãră just temei a victimei. Doctrina națională oferă un suport elocvent în lămurirea aspectelor legate de repararea prejudiciilor efect al daunelor produse de obiectele spațiale.

Mai mult, în materia răspunderii civile delictuale, nu este obligatorie recurgerea la calea procedurii judiciare pentru a se obține repararea prejudiciului, ci se poate încheia în mod valabil o convenție între victimă și autorul prejudiciului, prin care părțile să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât și modalitatea de achitare a acestora.

Ce nu poate fi însă acoperit întotdeauna este nivelul despăgubirilor disponibile. Din aceste motive unele legislații naționale conțin măsuri pentru plata creanțelor care depășesc cuantumurile de răspundere civilă.

2.2.6. Convenția cu privire la înregistrarea de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic

Denumită în continuare „Convenția înregistrării”, a fost deschisă spre semnare la 14 ianuarie 1975 și a intrat în vigoare la 15 septembrie 1976.

În decembrie 1961, prin Rezoluția A/RES/1721(XVI), Adunarea Generală a O.N.U. a invitat statele ce lansează obiecte în spațiul extraatmosferic „să informeze deîndată Comitetul pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic, prin intermediul Secretarului General, pentru înregistrarea lansărilor”. Ulterior a fost desemnat un Oficiu pentru Afaceri Spațiale care are în grijă acest registru ce a fost completat începând cu anul 1962.

Prin Rezoluția A/RES/3235(XXIX) a Adunării Generale a O.N.U. din 12 noiembrie 1974 a fost adoptată Convenția înregistrării. Convenția prevede la articolul X ca la zece ani după intrarea sa în vigoare, problema posibilității revizuirii să fie introdusă pe ordinea de zi a Adunării Generale. Consecință a acestei prevederi în cadrul Adunării Generale a fost supus dezbaterii un raport remis Subcomitetului Juridic al COPUOS, raport ce dă o atenție deosebită noțiunii de „stat de lansare”.

Convenția înregistrării dă statului de lansare competența de înregistrare. În situația în care două sau mai multe state contribuie la lansare, atunci de comun acord acestea stabilesc statul care înregistrează obiectul spațial. Spre deosebire însă de Rezoluția A/RES/1721(XVI), în Convenția înregistrării nu este stipulată obligația similară privind „informarea deîndată” a Secretarului General privind lansarea.

În raport cu sateliții de telecomunicații cu dublă utilizare (civilă și militară) sau chiar pentru cei exlusiv militari, este greu de presupus că statele de lansare ar putea accepta o astfel de informare inclusă expres printr-o convenție internațională.

Cel puțin teoretic Convenția înregistrării ar trebui să fie cea mai importantă în special dacă ne referim la problema deșeurilor spațiale, problemă cu care se confruntă tot mai acut toți actorii implicați în activitățile spațiale, întrucât acestea pot provoca prejudicii majore obiectelor spațiale lansate și aflate deja pe orbită.

2.2.7. Stadiul aplicării, problemele și provocările cu care se confruntă

cele cinci tratate ale ONU privitoare la spațiul extraatmosferic

În anul 2000, Subcomitetul Juridic al COPUOS a inclus pe ordinea de zi punctul referitor la „Statutul instrumentelor juridice internaționale relativ la spațiul extraatmosferic” care ulterior a devenit „Statutul și aplicarea celor cinci tratate ale O.N.U. privind spațiul”.

Prin acest document se poate urmări stadiul tratatelor sus-menționate, în sensul semnării ori ratificării lor. Astfel, la 1 ianuarie 2015, Tratatul Spațial era ratificat de 103 state și semnat de 25, Acordul de salvare era ratificat de 94 de state, semnat de 24 de state și acceptat de 2 state, Convenția răspunderii era ratificată de 92 de state, semnată de 21 și acceptată de 3 state, Convenția înregistrării era ratificată de 62 de state, semnată de 4 și acceptată de 3 state iar Acordul Lunii era ratificat de 16 state și semnat de 4 state.

În fiecare an, Adunarea Generală a O.N.U. cere membrilor săi să devină părți la tratatele privitoare la spațiul extraatmosferic, dar apelul său nu pare să aibă mult succes în ultimii ani.

Dificultatea de a găsi noi membri și tendința statelor părți de a nu își îndeplini angajamentele asumate contribuie la o degradare progresivă a valorii acestor instrumente juridice.

O îngrijorare deosebită este legată de scăderea continuă a numărului obiectelor spațiale lansate și înregistrate. Registrul de Înregistrări constituit în acest sens este ținut la Viena în cadrul Oficiul O.N.U. pentru Afaceri Spațiale, iar pentru ca acesta să fie util și respectat, trebuie să fie cât mai complet. Potrivit unora, ar fi mai ușor să-și exercite controlul asupra obiectelor lansate în cazul în care registrul ar fi păstrat de către U.I.T., care atribuie frecvențele și orbite.

Subcomitetul Juridic al COPUOS este conștient de această tendință negativă și încearcă să găsească modalități de a le contracara. Din acest motiv, acesta a dezvoltat un document cuprinzând „Avantajul de a deveni parte la Convenția privind înregistrarea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic”.

Subcomitetul Juridic a dezvoltat o listă a „beneficiilor de a deveni parte la tratatele Națiunilor Unite privind spațial extraatmosferic”. Un aspect important, chiar poate o lacună de codificare, se referă la faptul că acest text nu prevede decât statele în sine fără a face referire la alți actori internaționali din domeniul spațial, organisme internaționale, organizații neguvernamentale ori persona fizice, care joacă deja de mult timp un rol important în activitățile spațiale.

În activitatea sa, Subcomitetul este, de asemenea, ghidat de recomandările, observațiile, concluziile și rapoartele de grupurilor de lucru pe dreptul internațional spațial. Printre avantajele enumerate se evidențiază cel legat de beneficiul de mijloace suplimentare și proceduri care ajuta la identificarea obiectelor spațiale și dreptul de a solicita asistență din partea altor state, inclusiv din partea statelor ce posedă instalații de monitorizare și de urmărire, pentru a identifica un obiect spațial care a cauzat daune sau care ar putea fi de natură periculoasă sau dăunătoare.

La patruzeci și șasea sesiune a Subcomitetului Juridic al COPUOS din martie 2007, unele delegații au exprimat opinia că, deși dispozițiile și principiile din tratatele Națiunilor Unite privind spațiul extraatmosferic au constituit un regim juridic respectata de statele semnatare și mai multe state ar trebui să fie încurajate să adere la ele, iar cadrul legal pentru activitățile din spațiul extraatmosferic trebuie modificat și dezvoltat în continuare pentru a ține pasul cu progresele tehnologice spațiale și modificările din natura activităților spațiale.

Aceste delegații și-a exprimat opinia că lacunele ce decurg din cadrul legal în vigoare ar putea fi abordate prin dezvoltarea unei convenții cuprinzătoare, universale, privind dreptul internațional spațial fără a perturba principiile fundamentale prevăzute în tratatele în vigoare.

Tratatul Spațial este un document de principiu, un principiu legat de utilizarea pașnică și în beneficiul umanității a spațiului extraatmosferic, dar care se dovedește mult prea dificil de pus în practică. Columbia, China și Federația Rusă au propus Subcomitetului Juridic al COPUOS să ia în considerare posibilitatea și oportunitatea de elaborare a unei convenții universale asupra dreptului internațional spațial care să fie rezultatul unui grup de lucru special format în acest scop.

Principiul intereselor comune ale omenirii este ușor de înțeles, dar de asemenea dificil de implementat. Statele deținătoare de tehnologii spațiale dezvoltate nu sunt dispuse să împărtășească rezultatele cu alte state, lipsind astfel de substanță măsurile concrete pentru a se putea realiza proiecte în comun. Deși explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic este una liberă, de fapt, au capacitatea de realizare a acestor activități doar un număr restrâns de organizații naționale și internaționale, ceea ce face din ele o minoritate.

Potrivit statisticilor, organizațiile internaționale ce au ca obiect activitățile spațiale sunt 6, cu membri din aproximativ 40 de state. Mai mult, Comitetul O.N.U. pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic are 70 de membri, la reuniuni absentând adesea peste 10 state.

Cele mai multe state care sunt membre ale O.N.U. nu dețin capabilități de implicare în spațiul extraatmosferic și pe cale de consecință nu au interese legate de dezvoltarea cadrului legal aferent acestui domeniu.

Pentru a declanșa o reală preocupare a tuturor statelor în materia dreptului internațional spațial, COPUOS a făcut diverse eforturi plecând de la cursuri de formare până la activități de sponsorizare în dreptul spațial.

Promovarea și popularizarea dreptului internațional spațial este o sarcină pe termen lung, ce depinde de progresul științei și tehnologiei spațiale a statelor și de posibilitatea de a aduce beneficii economice concrete.

O altă problemă îngrijorătoare este cea legată de utilizarea militară a spațiului extraatmosferic. Deși după Războiul Rece s-a încheiat, cel puțin la nivel declarativ, cursa înarmărilor în spațiul extraatmosferic, practic aceasta nu s-a întrerupt definitiv.

La nivel internațional există o preocupare pentru impunerea utilizării în scopuri pașnice a spațiului și, în acest sens, este nevoie de o dispoziție expresă de interzicere și a armelor convenționale nu doar a celor de distrugere în masă și de plasare a lor pe orbită.

În raport cu aceasta Tratatul Spațial face doar o trimitere generală la interzicerea armelor de distrugere în masă. Multe din obiectele spațiale sunt cu dublă utilizare, militarizarea activităților spațiale fiind în ultimă instanță inevitabilă.

Un alt aspect relevant este legat de Acordul de salvare, un instrument juridic internațional contestat chiar și de statele care nu sunt parte la el.

În plus față de problema neclară a statutului astronauților, mai apar două probleme ce dau naștere la discuții: prima este legată de cui îi revine cererea de salvare iar a doua, dacă obiectul spațial ce conține echipajul obiect al salvării a creat daune la sol, ce se întâmplă dacă sunt sechestrați astronauții ori obiectul spațial pentru a se facilita consultările cu statul aparținător, în vederea despăgubirilor.

Pentru salvarea astronauților, viziunea generală este că aceasta este o obligație generală, chiar dacă cererea ar trebui să adresată de statul lansare, statul care poate realiza salvarea nu trebuie să aștepte compensații, ci să procedeze similar cu practica salvării vieților pe mare.

Această salvare poate fi văzută ca o obligație națională, dar nu și obligație la adresa unei entități private deoarece principalele obligații naționale nu pot fi suportate de către sectorul privat, întrucât ” […] normele juridice imperative, care organizează structura și funcționarea statului, sunt de ordine publică generală sau politică. Normele de drept privat descriu insă o ordine juridică aparte, care, deși e cuprinsă in ordinea publică generală, nu interferează direct cu funcționarea mecanismelor etatice”. Pentru a doua întrebare, și anume dacă statul sechestrează echipajul sau deteriorează obiectele spațiale, nu există nici o bază legală clară.

Convenția răspunderii ridică una din problemele importante și anume cea legată de definirea clară a statului de lansare, întrucât dacă un organism privat internațional realizează o lansare trebuie determinat eventualul responsabil.

Dacă însă se ia în considerare cazul companiei Sea Launch atunci cum se poate determina statul de lansare pentru lansări din marea liberă? O altă problemă este conexă definirii neechivoce a noțiunii de obiect spațial pentru că atunci vor fi afectate și încadrarea consecințelor provocate de deșeurile spațiale.

Convenția înregistrării se confruntă de asemenea cu o serie de probleme. Prima este legată de faptul că ar trebui să fie înregistrate obiectele spațiale iar nu lansările pentru că astfel s-ar ști în prealabil care este statul de lansare și s-ar putea aplica mai eficient Convenția răspunderii. A doua problemă este legată de durata mare pe care o necesită unele lansări în anumite state. În acest context, cât timp legislațiile naționale nu sunt suficient de explicite, se pune întrebarea cum se poate face informarea în timp util și deîndată a responsabililor din cadrul O.N.U. cu privire la lansare.

Din datele statistice, deși după intrarea în vigoare a Convenției în 1976, numărul de lansări a crescut, numărul înregistrărilor a scăzut pe aceeași perioadă de timp.

Din cele cinci instrumente internaționale, Acordul Lunii este cel față de care se manifestă cea mai mare opoziție. Aceasta deoarece principalele state spațiale, în speță S.U.A., China și Rusia au obiectat în privința sintagmei „Luna patrimoniu comun al întregii omeniri”.

Interesant este că nici Uniunea Europeană nu apare printre semnatarii acestui Acord.

2.2.8. Acorduri multilaterale și bilaterale

Dezvoltarea activităților spațiale a condus de asemenea la creșterea numărului de acorduri internaționale bilaterale și multilaterale între state sau organizații internaționale.

Acordurile implică serviciile de suport pentru telecomunicațiilor prin satelit, în speță lansarea de sateliți, așa cum este cel încheiat între Kazahstan, Rusia și S.U.A. privind lansarea unei prin satelit de la cosmodromul Baikonur precum și cel încheiat între Brazilia și Statele Unite ale Americii privind activitățile de la lansare de la baza din Alcantara.

Exemple de acorduri încheiate între un stat și o organizație internațională sunt protocolul semnat între guvernul italian, guvernul kenian și Agenția Spațială Europeană (E.S.A.) privind organizarea și funcționarea echipamentelor E.S.A. asociate stației de lansare de la Malindi, Kenya și acordul semnat între guvernul francez și E.S.A. cu privire la utilizarea Centrului Spațial Guyana, semnat la 29 noiembrie 1993.

Poate unul din cele mai importante instrumente juridice multilaterale în materia dreptului internațional spațial este Acordul de cooperare privind Stația Spațială Internațională semnat la 29 septembrie 1988 intrat în vigoare la 30 ianuarie 1992.

Acest Acord a avut drept scop stabilirea unui cadru de cooperare internațională pe termen lung în rândul semnatarilor, pe baza unui parteneriat autentic, pentru proiectarea detaliată, dezvoltarea, exploatarea, precum și utilizarea în scopuri pașnice a unei stații spațiale internaționale locuite permanent, toate în conformitate cu dreptul internațional.

Printre acordurile multilaterale, sunt și actele sau tratatele de instituire ale organizațiilor internaționale ce acționează în domeniul de activităților spațiale, cum ar fi Convenția E.S.A., Constituția, Convenția și Regulamentele U.I.T. și Carta Națiunilor Unite.

CAPITOLUL III

PRINCIPII DE DREPT INTERNAȚIONAL SPAȚIAL

3.1. DEFINIȚIE, SUBIECT ȘI IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL SPAȚIAL

Dreptul internațional public, care creează cadrul general al dreptului spațial, este acea ramură a dreptului, acel sistem de principii și norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state, dar și de către celelalte subiecte de drept internațional, pe baza acordului lor de voință, în scopul reglementării raporturilor internaționale.

Dreptul spațial reprezintă ansamblul de norme juridice create de state pentru reglementarea relațiilor dintre ele și alte subiecte ale sale, relații ce iau naștere ca urmare a explorării și folosirii spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești.

Principalul subiect este statul, care este nu numai principalul purtător de drepturi și obligații, ci și creatorul și apărătorul dreptului internațional, întrucât obiectul reglementării dreptului internațional spațial, în sens restrâns, sunt relații le între subiectele de drept internațional. Subiecte ale dreptului internațional spațial sunt și organizațiile internaționale guvernamentale, care desfășoară activități spațiale.

Un alt subiect al dreptului internațional spațial este omenirea, în întregul ei, ori așa cum s-a precizat în teorie, societatea ori comunitatea internațională. Termenul de “comunitate internațională”, folosit pentru a desemna țesătura relațiilor internaționale lata sensu presupune, ca liant, o serie de legături de ordin afectiv, în timp ce termenul de “societate internațională” este considerat preferabil pentru că descrie, cu mai multă exactitate, stadiul actual al relațiilor între entitățile ce se manifestă pe plan internațional.

Izvoarele dreptului internațional spațial sunt, în general, cele ale dreptului internațional public. Exprimând în maniera sa cea mai limpede, directă și neechivocă voința și interesul statelor prezente în viața internațională de a se conforma unor reguli, tratatul internațional constituie principalul izvor al dreptului spațial.

Consacrarea normelor juridice aplicabile relațiilor dintre subiectele de drept internațional, se concretizează și prin alte mijloace juridice, cum sunt cutuma internațională și celelalte izvoare de drept internațional, dar având un rol secundar în izvoarele acestui drept.

Principalele tratate internaționale ale dreptului internațional spațial sunt:

“Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”, din 27 ianuarie 1967 (în vigoare din 10 octombrie 1967), denumit pe scurt “Tratatul spatial”, din 1967;

“Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic” , din 22 aprilie 1968 (în vigoare din 3 decembrie 1968);

“Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiectele spațiale”, din 29 martie 1972 (în vigoare din 1 septembrie 1972);

“Convenția asupra înregistrării obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic”, din 14 ianuarie 1975 (în vigoare din 15 septembrie 1975);

“Acordul guvernând activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești”, denumit pe scurt “Tratatul Lunii”, din 18 decembrie 1979 (în vigoare din 11 iulie 1984).

Principalele tratate multilaterale, cu caracter special, care consacră normele de bază ale dreptului spațial și sunt aplicabile atât statelor, cât și organizațiilor internaționale, sunt:

“Tratatul interzicând testarea armelor nucleare în atmosferă, în spațiul extraatmosferic și sub apă” (NTB), din 5 august 1963 (în vigoare din 11 iulie 1984);

“Convenția cu privire la distribuirea semnalelor purtătoare de programe transmise prin satelit”, (BRS) Convenția Bruxelles din 21 mai 1974 (în vigoare din 25 august 1979);

“Acordul privind Organizația Internațională a Telecomunicațiilor prin Satelit” (ITSO), din 20 august 1971 (în vigoare din 12 februarie 1973);

“Acordul privind înființarea INTERSPUTNIK – Organizația și Sistemul Internațional al Comunicațiilor Spațiale” (INTR), din 15 noiembrie 1971 (în vigoare din 12 iulie 1972);

“Convenția privind înființarea Agenției Spațiale Europene” (ESA), din 30 mai 1975 (în vigoare din 30 octombrie 1980);

“Acordul Corporației Arabe pentru Comunicațiile Spațiale” (ARABSAT), din 14 aprilie 1976 (în vigoare din 16 iulie 1976), amendat în 1990;

“Acordul privind cooperarea îndomeniul explorării și al utilizării spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice” (INTERCOSMOS), din 13 iulie 1976 (în vigoare din 25 martie 1977);

“Convenția privind Organizația Internațională a Sateliților Mobili” (IMSO), (amendată în aprilie 1988 pentru a asigura restructurarea Inmarsat, amendamente ce au intrat în vigoare la 31 iulie 2001) din 3 septembrie 1976 (în vigoare din 16 iulie 1979);

“Convenția privind înființarea Organizației Europene a Telecomunicațiilor prin Satelit” (EUTELSAT), (amendată în conformitate cu deciziile luate de părțile EUTELSAT în mai 1999 în vederea restructurării Eutelsat), (EUTL), din 15 iulie 1982 (în vigoare din 1 septembrie 1985);

“Convenția privind înființarea unei Organizații Europene pentru Exploatarea Sateliților Meteorologiei” (EUMETSAT) (amendedată în iunie 1991 în vederea lărgirii obiectivelor: includerea monitorizării climei și permiterea execuției programelor opționale; amendamentele au intrat în vigoare la 19 noiembrie 2000), (EUM), din 24 mai 1983 (în vigoare din 19 iunie 1986);

“Constituția și Convenția Telecomunicațiilor Internaționale”, (UIT), din 22 decembrie 1992 (în vigoare din 1 iulie 1994).

Principiile dreptului spațial, elaborate în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional, constituie criteriul de apreciere a fundamentu1ui juridic și a eficacității tuturor normelor de drept spațial, fiind astfel imperative prin chiar conținutul, esența și finalitatea lor.

Având în vedere Rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. A/RES/1721(XVI) din 20 decembrie 1961 și nr. A/RES/1802(XVII) din 14 decembrie 1962, adoptate în unanimitate de statele membre, principiile juridice și regulile ce guvernează activitatea statelor în spațiul extraatmosferic sunt:

Explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic se desfășoară în beneficiul și în interesul întregii omeniri.

Explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești sunt gratuite pentru toate statele pe o bază de egalitate și în conformitate cu dreptul internațional.

Spațiul extraatmosferic și corpurile cerești nu pot face obiectul aproprierii naționale prin afirmarea suveranității asupra lor, prin intermediul utilizării sau a ocupației, sau prin orice alte mijloace.

Activitățile statelor în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic se desfășoară în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv Carta Națiunilor Unite, în interesul menținerii păcii și securității internaționale și promovarea cooperării și înțelegerii internaționale.

Statele poartă responsabilitatea internațională pentru activitățile naționale în spațiul extraatmosferic, fie că sunt efectuate de către agențiile guvernamentale sau de către entități non-guvernamentale, precum și de a se asigura că activitățile naționale se desfășoară în conformitate cu principiile asumate. Activitățile entităților non-guvernamentale în spațiul extraatmosferic necesită autorizarea și supravegherea continuă de către statul în cauză. Atunci când activitățile sunt desfășurate în spațiu de către o organizație internațională, responsabilitatea pentru respectarea principiilor va fi asumată de către organizația internațională și de către statele participante la aceasta.

În explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, statele trebuie să se ghideze după principiul cooperării și asistenței reciproce și efectuarea tuturor activităților în spațiu, cu respectarea corespunzătoare a intereselor altor state. În cazul în care un stat are motiv să creadă că o activitate în spațiul extraatmosferic sau un experiment planificat de către aceasta sau de resortisanții acestuia ar putea provoca interferențe dăunătoare cu activitățile altor state ori cu explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, aceasta trebuie să angajeze consultări internaționale corespunzătoare înainte de orice procedură legată de o astfel de activitate sau experiment.

Statul în al cărui registru este luat în evidență un obiect lansat în spațiu își păstrează jurisdicția și controlul asupra obiectului, precum și asupra oricărei persoane, purtată de acel obiect în timpul zborului spațial. Proprietatea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, precum și a părților lor componente, nu este afectată de trecerea lor prin spațiu sau prin întoarcerea lor pe Pământ. Astfel de obiecte sau componente găsite dincolo de limitele statului de înmatriculare vor fi returnate respectivului stat, care trebuie să furnizeze datele de identificare, la cerere.

Fiecare stat care lansează sau asigură lansarea unui obiect în spațiu, precum și fiecare stat de pe teritoriul căruia este lansat un obiect, este răspunzător la nivel internațional pentru prejudiciul cauzat unui terț stat străin sau persoanelor sale fizice ori juridice de către obiectul lansat ori de către componentele sale pe Pământ, în spațiul aerian, sau în spațiul extraatmosferic.

Statele consideră că astronauții sunt trimișii întregii omenirii în spațiul extraatmosferic și vor depune toate diligențele pentru asistență în caz de accident, primejdie, sau aterizare de urgență pe teritoriul unui stat străin sau în marea liberă. Astronauții care au parte de o astfel de aterizare trebuie returnați în siguranță și cu promptitudine în statul de înmatriculare a vehiculului lor spațial.

Actul fundamental ce stă la baza Corpus Juris Spatialis, Tratatul Spațial din 1967, statuează de la bun început principiul interesului întregii omeniri în raport de activitatea în spațiul extraatmosferic. De aici derivă principala teză a dreptului spațial, anume că spațiul extraatmosferic este patrimoniu comun al umanității iar acesta este explorat și folosit în mod liber și nediscriminatoriu de către toate statele și în mod pașnic.

Analiza principiilor ce guvernează activitatea în spațiul extraatmosferic este centrată pe principala problemă și motor al acestei activități, cea a resurselor și a exploatării acestora. Așa cum în dreptul mării s-a impus ideea că ”explorarea și folosirea teritoriilor submarine și subsolului lor și exploatarea resurselor trebuie să se facă în beneficiul și în interesul umanității” tot așa și în dreptul spațial această activitate trebuie subsumată aceluiași principiu, ce și-a dovedit pe deplin aplicabilitatea. Explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic nu sunt realizate în abstract, ele fiind susținute prin eforturi financiare considerabile, ci urmăresc scopuri bine determinate, fie că sunt comerciale ori militare.

Așadar este important de subliniat că, așa cum în dreptul mării, mult mai bine dezvoltat și integrat în dreptul internațional public, atunci când la nivelul Organizației Națiunilor Unite s-a pus problema teritoriilor submarine aflate în afara jurisdicțiilor naționale și a resurselor asociate acestor teritorii, așa și în dreptul spațial comunitatea internațională a trebui să facă față unei provocări legate de trecerea de la conceptul de res nullius la cel de res communis.

Prin comparație cu dreptul mării, conceptul de patrimoniu comun a apărut, într-unul din primele documente de referință la nivel internațional ce trimite la această noțiune, Rezoluția A/RES/2749(XXV) a Adunării Generale a O.N.U. în 1970, ce conținea Declarația asupra principiilor care guvernează teritoriile submarine dincolo de limitele jurisdicției naționale, prin care declară, la Paragraful 1, că aceste teritorii și resursele lor sunt „patrimoniu comun al umanității” (Common Heritage of Mankind). Principiul patrimoniului comun ”constituie o prezumție iuris et de iure că o asemenea regulă și principiu este o parte a dreptului internațional pozitiv”. Legat de dreptul internațional pozitiv subliniem că din punct de vedere al codificării noțiunea de interese comune este reflectată și de o serie de alte concepte juridice cum sunt: jus cogens, obligații erga omnes, invocarea responsabilității de către un stat altul decât cel afectat etc.

Mai mult, atunci când ne referim la noțiunea de umanitate observăm că aceasta este una atemporală și aspațială. Atemporală este deoarece ea include atât generațiile trecute cât și cele viitoare și este aspațială deoarece include toți indivizii de pe Pământ.

Preambulul Declarației de la Viena din 1999 din cadrul conferinței UNISPACE III asupra mileniului spațial, arată că statele recunosc ”[…] că au avut loc schimbări semnificative în structura și conținutul activității spațiale la nivel global, așa cum se reflectă în creșterea numărului de participanți în activitățile spațiale la toate nivelurile, precum și contribuția tot mai mare a sectorului privat în promovarea și punerea în aplicare a activităților spațiale”

Toate aceste schimbări, survenite în ultima jumătate de secol, s-au bazat în principal pe avantajul tehnologic al puterilor spațiale, avantaj care s-a mărit în timp, în raport cu statele în curs de dezvoltare. Acest avantaj tehnologic coroborat cu imperativul cooperării tuturor statelor este cel care în esență poate garanta folosirea pașnică a spațiului extraatmosferic prin limitarea riscurilor folosirii acestuia în scopuri militare.

3.2. PRINCIPIUL EXPLORĂRII ȘI UTILIZĂRII SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC SPRE BINELE ȘI ÎN INTERESUL ÎNTREGII OMENIRI

Ideea potrivit căreia explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic ar trebui să fie realizate “doar pentru progresul întregii omeniri și beneficiul tuturor statelor, indiferent de stadiul dezvoltării lor economice ori științifice” a apărut în preambul Rezoluțiilor Adunării Generale a ONU 1721(XVI) din 1961 și 1962(XVII) din 1963.

Rezoluția din 1963 prevede, în plus, la paragraful 1 că “explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic se realizează în beneficiul și interesul întregii omeniri”.

Aceste idei au fost reunite, de această dată cu forță obligatorie, în primul paragraf al art. 1 din Tratatul Spațial din 1967, care prevede că: “Explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești trebuie făcute spre binele și în interesul tuturor țărilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau științifică […]”, adăugând celor statuate anterior faptul că explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic reprezintă un ”apanaj al întregii umanități”.

Implicațiile obligației potrivit căreia explorarea și folosirea spațiului trebuie realizate în beneficiul și interesul tuturor statelor indiferent de gradul lor de dezvoltare economică și științifică continuă să se manifeste și în prezent, una din problemele cele mai delicate fiind delimitarea obiectivă a noțiunii de beneficiu. Din nou, dacă de raportăm la dreptul civil, putem stabili o referință, în sensul că se poate analiza noțiunea de beneficiu din perspectiva naturii conținutului efectelor actelor juridice, acte juridice ce se produc în mod similar și în dreptul internațional, în sensul distingerii între acte patrimoniale și acte extrapatrimoniale, ajungându-se astfel la o clasificare generală a beneficiilor, în patrimoniale și extrapatrimoniale.

În raport cu acest aspect, statele membre O.N.U. ce nu erau implicate în activitatea de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic au adus în discuție, în cadrul Conferinței O.N.U. pentru explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic din 1982, punerea efectivă la dispoziția umanității a datelor, informațiilor și rezultatelor activităților spațiale.

Această problemă a fost adusă și în atenția Comitetului O.N.U. pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic (COPUOS), intrând pe agenda Adunării Generale din 1996 obiect al “Declarației cu privire la cooperarea internațională în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic în avantajul și în interesul tuturor statelor ținând în special seama de nevoile țărilor în curs de dezvoltare”.

Articolul 1 al Declarației din 1996 preia textul articolului I din Tratatul Spațial din 1967, dar aduce un plus interesant, în sensul că statuează “cooperarea internațională” care “se efectuează în beneficiul și interesul tuturor statelor indiferent de gradul lor de dezvoltare economică, socială sau științifică și tehnologică” ca ”trebuind să fie apanajul întregii omeniri”, cu ”atenție deosebită pentru nevoile țărilor în curs de dezvoltare”.

Declarația îndeamnă, statele implicate direct în activități spațiale să coopereze cu statele în curs de dezvoltare, în special cele cu “programe spațiale incipiente” (art. 3), în modalități ce pot fi considerate cele mai eficiente, inclusiv prin ”cooperare guvernamentală și non-guvernamentală, comercială și non-comercială, la nivel internațional și multilateral, regional sau bilateral” (art. 4).

O astfel de cooperare internațională ar trebui să vizeze, având în vedere nevoia de asistență tehnică rațională și eficientă în raport de alocarea de resurse financiare și tehnice, promovarea dezvoltării științei și tehnologiei spațiale și a aplicațiilor aferente, promovarea dezvoltării capabilităților spațiale relevante și adecvate în statele interesate și facilitarea schimbului de experiență și tehnologie între state pe baze reciproc avantajoase (art. 5). După cum am mai precizat anterior acest transfer tehnologic trebuie avut în vedere ca element relevant în dezvoltarea relațiilor de cooperare și colaborare dintre state.

Agențiile naționale și internaționale, instituțiile de cercetare, organizațiile de ajutorare a statelor în curs de dezvoltare trebuie să ia în considerare utilizarea adecvată a aplicațiilor spațiale și potențialul de cooperare internațională pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare (art. 6).

Utilizarea spre binele și în interesul întregii omeniri se regăsește formulată în mod similar și în textul Principiului II al Rezoluției Adunării Generale a O.N.U. din 1986 privitoare la Principiile teledetecției.

3.3. PRINCIPIUL LIBEREI EXPLORĂRI ȘI UTILIZĂRI A SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC DE CĂTRE TOATE STATELE, ÎN CONDIȚII DE EGALITATE

Tratatul Spațial din 1967 garantează libertatea de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic fără discriminare și pe bază de egalitate în deplină concordanță cu dreptul internațional.

Articolul I ”clarifică intenția Tratatului în sensul că spațiul cosmic și corpurile cerești sunt deschise nu doar pentru marile puteri sau primii sosiți, dar trebuie să fie disponibile pentru toți, atât în prezent cât și în viitor. Acest principiu este o garanție puternică pentru interesele tuturor statelor care nu au, în prezent, programe spațiale proprii ori programele spațiale sunt de mici dimensiuni”.

Este adevărat că principiul acesta nu asigură în același timp în mod egal resursele economice și științifice de exercitare în fapt a drepturilor ce derivă din ele, dar este vorba de un principiu care guvernează relațiile internaționale ce apar în activitatea spațială desfășurată în conformitate cu dreptul internațional.

Principiul egalității statelor își are originea din art. 2, alin. 1 și 2 din Carta Națiunilor Unite. În esență, sintagma “în condiții de egalitate” impune statelor să acționeze cu bună credință și cu respectarea drepturilor celorlalte state, în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești.

Libertatea de utilizare a spațiului extraatmosferic include libertatea de exploatare a acestuia. Principiul libertății de utilizare a spațiului extraatmosferic este unul explicit, dar aplicarea sa poate întâmpina serioase probleme din punct de vedere practic, în special în ce privește căutarea de resurse pe corpurile cerești din spațiu.

Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești, pot fi utilizate pentru extragerea de resurse minerale, însă utilizările specifice ale spațiului extraatmosferic necesită reglementări speciale. În rezoluția prin care s-a adoptat Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, inclusiv a Lunii și a celorlalte corpuri cerești, a fost inclusă o prevedere pentru viitoarele studii ce vizează diferitele utilizări ale spațiului extraatmosferic, solicitare adresată explicit către COPUOS ”de a demara un stadiu cu privire la definiția spațiului cosmic și utilizarea acestuia și a corpurilor cerești, inclusiv diferitele implicații ale comunicațiilor spațiale”.

Libertatea de utilizare a spațiului extraatmosferic este garantată fiecărui stat și trebuie exercitată astfel încât să nu afecteze libertatea celorlalte state, ținând seamă și de faptul că drepturile statelor nu sunt unele exclusive.

3.4. PRINCIPIUL NEAPROPRIERII NAȚIONALE A SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC

Dincolo de aplicabilitatea principiilor generale ale dreptului internațional și art. I, alin. 2 din Tratatul Spațial și al art. II din Tratat se aplică de asemenea utilizării spațiului extraatmosferic și al corpurilor cerești.

Articolul II din Tratatul spațial prevede că ”spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, nu este supus aproprierii naționale prin afirmarea suveranității, prin intermediul utilizării sau ocupației, sau prin orice alte mijloace”, această interdicție referindu-se la jurisdicția teritorială asupra oricărei părți din spațiul extraatmosferic și al corpurilor cerești.

Analiza dispozițiilor privitoare la problema aproprierii se poate face din perspectiva obiectului, în sensul determinării a ce poate fi și ce nu poate fi supus aproprierii, a atributului, asupra sensului de apropriere ”națională” comparativ cu cea ”non-națională” precum și asupra caracterului individual ori internațional și a suveranității, în sensul analizei spațiului de autoritate și suveranitate, utilizare sau ocupație care ar fi permisă în condițiile interdicției stipulate la art. II.

Obiect al acțiunii de apropriere este în mod evident spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești. Acum, chestiunea ce rămâne în discuție este legată de definiția și reprezentarea spațiului extraatmosferic și a limitelor sale în raport cu spațiul aerian.

Interdicția nu poate fi legată de spațiul extraatmosferic ca întreg ci doar în parte, întrucât, niciun stat nu are în prezent capacitatea să realizeze o apropriere în integralitatea spațiului iar interdicția s-ar putea extinde la întreg, dacă aproprierea națională a întregului este într-adevăr posibilă. Dar chiar și în raport cu Luna și alte corpuri cerești, aceasta ar părea o interpretare rezonabilă în sensul că interdicția ar fi, de asemenea, acoperită prin aproprierea unei părți a Lunii sau altui corp ceresc. Orice interpretare contrară ar părea să facă interdicția aproprierii naționale una iluzorie.

În ceea ce privește aproprierea națională a unei părți din spațiul extraatmosferic, pot fi ridicate anumite întrebări legate de întinderea interdicției asupra resurselor, privite ca bunuri, fie ele comsumptibile (resurse minerale) ori neconsumptibile (energie solară, meteoriți, gaze), însă Tratatul Spațial în forma sa actuală nu conține prevederi explicite în special în ce privește aproprierea națională a resurselor spațiale epuizabile.

Din perspectiva locației acestor resurse într-o strictă interpretare a normelor de drept internațional interdicția de apropriere se aplică indiferent de localizarea acestora, însă este de preferat să se facă distincția între elemente ale spațiului extraatmosferic care au ajuns pe Pământ ca rezultat al unor cauze naturale și cele care au făcut acest lucru prin intermediul intervenției omului; în primul caz aproprierea națională nu ar fi interzisă, în timp ce în al doilea exemplu interdicția s-ar putea aplica.

Revenind la a doua întrebare care implică sensul aproprierii naționale, unii autori au sugerat că numai Organizația Națiunilor Unite care acționează în numele comunității internaționale în ansamblu, ar trebui să aibă dreptul de apropriere.

În ceea ce privește conceptul de apropriere, întrebarea de bază este ce anume constituie apropriere așa cum este acest termen folosit în Tratatul Spațial, în special spre a se putea realiza deosebirea de utilizarea cu caracter ocazional a resurselor spațiale. Termenul apropriere este unul utilizat cel mai frecvent pentru a indica luarea în proprietate pentru propria utilizare exclusive a cuiva, în sens de permanentă.

Cu toate acestea deoarece art. I al Tratatului Spațial statuează libertatea activității științifice, în sensul că ”cercetările științifice sunt libere în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești” se poate argumenta că, dacă aproprierea are loc în numele științei sau în cursul unei explorări științifice în spațiul extraatmosferic, inclusiv a Lunii sau altor corpuri cerești, o astfel de utilizare nu ar fi interzisă în temeiul Tratatului.

În ceea ce privește întrebarea legată de existența vreunui spațiu pentru exercitarea unei forme sau grad de autoritate superioară, jurisdicție, utilizare sau ocupație a spațiului extraatmosferic, răspunsul pare să fie afirmativ, deoarece Tratatul Spațial permite exercitarea unei astfel de autorități, iar utilizarea sau ocupația se pot realiza numai în cazul în care vorbim de apropriere națională. Sub astfel de interpretare, utilizarea ocazională a unei resurse spațiale fără transformare sau deteriorare poate fi admisă, în timp ce consumul sau distrugerea unei resurse nu poate fi admisă. În plus, în măsura în care vorbim de exercitarea autorității, statul de înmatriculare unde este înregistrat un obiect lansat în spațiu trebuie să își păstreze jurisdicția și controlul asupra acelui obiect, precum și asupra personalului său, cât timp se află în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc.

Tratatul Spațial de asemenea, afirmă în mod clar că statele sunt responsabile la nivel internațional pentru activitățile internaționale în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna sau alte corpuri cerești, indiferent daca aceste activități sunt realizate de entități guvernamentale sau neguvernamentale.

3.5. PRINCIPIUL FOLOSIRII ÎN SCOPURI PAȘNICE A SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC ȘI A CORPURILOR CEREȘTI

Expresia “utilizare pașnică a spațiului extraatmosferic” apare atât în declarațiile guvernamentale oficiale cât și tratatele multilaterale. Jurisprudența în materie conduce la concluzia că acest termen este în continuare lipsit de o definiție deplin recunoscută.

Deși s-a încercat în repetate rânduri asimilarea termenului ”pașnic”, esențial dreptului internațional spațial, cu cel de “non-militar”, acest lucru nu a fost posibil datorită dezacordului dintre cei doi mari actori ai domeniului spațial, S.U.A. și U.R.S.S.

Pentru unele state termenul ”pașnic” a fost interpretat ca ”non-agresiv”, mai degrabă decât ”non-militar”, în sensul că toate utilizările militare au fost și sunt permise și legale, atât timp cât ele rămân “non-agresive” astfel cum este permis în conformitate cu articolul 2 alin. 4 din Carta Națiunilor Unite, care, practic interzice amenințarea cu forța, statele trebuind a se abține ”în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.

Totuși, tot Carta O.N.U. recunoaște, prin articolul 51, ”dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite”, aceasta putând servi drept argument că utilizarea spațiului extraatmosferic în scopuri defensive și de descurajare servește cauzei păcii și că numai atunci când este utilizat pentru activități ofensive vine împotriva ideii de utilizare pașnică.

În luna august 1957, Canada, Franța, Marea Britanie și Statele Unite, au cerut un studiu pentru crearea unui sistem de control care să asigure că lansarea de obiecte în spațiul extraatmosferic se va realiza exclusiv în scopuri pașnice și științifice. Această propunere a fost inclusă în O.N.U. rezoluția Adunării Generale A/RES/1148(XII).

Acesta este un document fundamental al dreptului internațional spațial deoarece a fost prima rezoluție a O.N.U. în privința spațiului extraatmosferic dar și pentru că introdus pentru prima dată sintagma ”exclusiv în scopuri pașnice” într-o rezoluție a O.N.U.

Problematica referitoare la utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, a fost dezbătută în cadrul a 13-a Adunări Generale a O.N.U. din 1958, aproape toate statele folosind ca termeni antonimi ”pașnic” versus ”militar”.

Drept consecință înțelesul comun agreat a fost cel de a evita orice utilizări militare. Astfel Adunarea Generală a adoptat Rezoluția A/RES/1348(XIII), ce a avut ca efect principal înființarea Comitetului ad-hoc cu privire la utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic (COPUOS), care a devenit un comitet regular al Adunării Generale a ONU începând cu 1959.

Cu toate acestea, nici una dintre rezoluțiile ulterioare nu au încercat și nici nu au reușit în vreun fel să interpreteze ori să clarifice termenul ”pașnic”.

Tratatul Spațial permite utilizarea spațiului extraatmosferic în scopuri militare pasive, cum sunt sateliții de recunoaștere, supraveghere și de comunicații însă trebuie realizată o distincție acțiuni ofensive și defensive, arme active și pasive, precum între agresiune și autoapărare, chestiuni ce devin mai neclare în special datorită proliferării tehnologiilor cu dublă utilizare. Ținând cont de ambiguitatea termenului “pașnic”, concluzia este, fără îndoială, că toate utilizările militare a spațiului extraatmosferic, altele decât cele interzise de Tratat, sunt legale cât timp nu încalcă principiile și normele de drept internațional.

Pe cale de consecință este de așteptat să apară unele dificultăți în interpretarea termenilor “utilizare pașnică” și “în scopuri pașnice”.

Acestea rămân obiect al unor interpretări contradictorii, chiar dacă principalii actori spațiali au fost de acord să trateze ca permise toate activitățile militare în spațiul extraatmosferic, cu excepția celor în mod explicit interzise de Tratat sau de dreptul cutumiar.

3.6. PRINCIPIUL COOPERĂRII INTERNAȚIONALE IN EXPLORAREA ȘI UTILIZAREA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC

Fundamentul securității și stabilității sistemului de drept internațional este reprezentat de cooperarea internațională. Activitatea în spațiul extraatmosferic este o operațiune care, deși poate fi desfășurată de un stat, de o organizație neguvernamentală ori o entitate privată, are dimensiuni universale, înglobând uriașe eforturi materiale și spirituale ale întregii omeniri.

Fiind și o activitate extrem de costisitoare, aceasta impune cooperarea internațională. De asemenea, fiind o operație de anvergură, a întregii omeniri, pentru explorarea și cunoașterea științifică a Universului, ea impune de asemenea cooperarea internațională .

Se poate observa că activitatea practică de folosire a spațiului extraatmosferic nu se poate realiza fără colaborare internațională. Urmărirea continuă a sateliților de telecomunicații, de exemplu, este practic imposibil de realizat numai de către statul care i-a lansat, cu excepția sateliților geostaționari.

Desfășurarea activității extraatmosferice prin dezvoltarea și diversificarea ei, nu se va putea realiza pe măsura eforturilor pe care le presupune, fără o largă cooperare internațională.

Recunoașterea principiilor utilizării exclusiv în scopuri pașnice și libere a spațiului extraatmosferic, dezvoltate anterior, subliniază, de asemenea, necesitatea cooperării internaționale în acest domeniu. Aceste condiționalități obiective, în care are loc activitatea extraatmosferică desfășurată de omenire, au determinat înscrierea printre principiile dreptului internațional spațial a principiului cooperării internaționale.

De altfel, acest principiu este menționat în Declarația adoptată în 1970 de Adunarea Generală a O.N.U., referitoare la ”principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU”.

În preambulul Tratatului Spațial din 1967 se arată că ”lărgirea cooperării internaționale atât în ce privește aspectele științifice, precum și cele juridice ale explorării și folosirii spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice […] va contribui la dezvoltarea înțelegerii mutuale și la consolidarea relațiilor de prietenie între state și popoare”.

De asemenea, Tratatul stipulează obligația statelor de a facilita și încuraja cooperarea internațională în domeniul cercetărilor științifice (art. I, alin. 3), stipulând că “statele vor facilita și încuraja cooperarea internațională în astfel de cercetări”.

Totodată, statelor li se mai cere ca în activitatea lor spațială să ia în considerare “interesele corespunzătoare ale tuturor celorlalte părți la Tratat” (art. IX), și să facă schimb de informații între ele, care să fie comunicate prin intermediul Secretarului General al O.N.U. publicului și comunității științifice internaționale (art. XI).

În virtutea acestui principiu, orice stat are dreptul, așa cum este el statuat la art. X, de a observa zborul obiectelor extraatmosferice lansate de alte state, acestea având obligația de a acționa în analiza cererilor de acces la observații pe baza principiului egalității între state. Aceasta presupune o largă participare internațională în observarea zborurilor extraatmosferice.

Pentru a putea fi realizate din punct de vedere practic, dispozițiile art. X trebuie interpretate în sensul unei obligații a statului de lansare, ce va trebui să pună la dispoziție statului solicitant toate mijloacele științifice și tehnice pentru a putea realiza efectiv o astfel de observare.

Această cerință practică a realizării prevederilor art. X este oarecum limitată însă în aliniatul său ultim care arată că ”natura unor astfel de facilități de observare și condițiile în care acest lucru ar putea fi permis vor fi determinate de comun acord de statele interesate”.

Formularea lasă posibilitatea ca aceste condiții să fie stabilite de statul de lansare și care pot fi restrictive, nepermițând o observare reală a zborului obiectelor aflate în spațiul extraatmosferic.

Totuși, acreditarea ideii unei ”libertăți totale de inspecție” fără a afecta suveranitatea statelor, în raport de colaborarea internațională așa cum este ea reglementată în art. X, presupune punerea la dispoziție a mijloacelor științifice și tehnice pentru a se putea realiza observarea, dat fiind faptul că, în momentul de față, acestea aparțin doar statelor cu infrastructură destinată activității spațiale.

Un corolar al acestui principiu se regăsește în art. XI care stipulează: ”în scopul promovării cooperării internaționale în explorarea și folosirea pașnică a spațiului extraatmosferic, statele Părți la Tratat sunt de acord a informa pe Secretarul General al O.N.U. precum și publicul și comunitatea științifică internațională despre natura, dirijarea, situarea și rezultatele unor asemenea activități”, iar Secretarul General al O.N.U. ”va trebui să fie pregătit a le transmite imediat și efectiv”.

Un alt aspect al cooperării este dezvoltat pe larg în art. XII, referitor la sistemul de vizite reciproce la ”toate stațiile și instalațiile, echipamentul și vehiculele spațiale care se găsesc pe Lună sau pe alte corpuri cerești”; aceste vizite se pot efectua în condițiile unei notificări prealabile asupra intenției de a le realiza și a ”unor consultări corespunzătoare” pentru a se “asigura securitatea și a se evita să se jeneze operațiunile normale” desfășurate la instalațiile ce vor fi vizitate.

Aplicarea efectivă a acestui principiu este posibilă prin încheierea unor acorduri internaționale, bilaterale și multilaterale, în care sunt reglementate diferite aspecte ale activității de cooperare în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic.

Acest lucru este demonstrat de colaborarea internațională ce există în prezent în domeniul observării zborurilor extraatmosferice, în special pentru cele destinate serviciilor de televiziune, transmitere digitală ori telecomunicații. Din punct de vedere practic, în scopul recepționării datelor furnizate de sateliți sau a dirijării lor, au fost încheiate acorduri internaționale în vederea înființării, pe teritoriile altor state, a unor stații de monitorizare a sateliților artificiali.

Existența unei largi cooperări internaționale este evidențiată, îndeosebi, în cazul zborurilor spațiale coordonate de la sol, când o monitorizare adecvată a acestora are importanță nu numai pentru reușita acțiunii, dar și pentru securitatea și viața astronauților.

Necesitatea cooperării internaționale este subliniată și de domeniile prioritare de reglementare a dreptului internațional spațial, telecomunicațiile spațiale, teledetecția, explorarea și folosirea Lunii și a altor corpuri cerești.

Poate mai mult decât în oricare domeniu al activității umane, cooperarea internațională se dovedește necesară atât în desfășurarea propriu-zisă a activității în spațiul extraatmosferic, dar mai ales în obținerea și valorificarea rezultatelor acesteia.

3.7. PRINCIPIUL RĂSPUNDERII INTERNAȚIONALE A STATELOR PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE SPAȚIALĂ. PRINCIPIUL PRECAUȚIEI

Activitatea de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic, fiind o activitate complexă și desfășurată în condiții deosebite, poate, prin urmările sale, să producă daune unor terți. Aceste daune pot fi provocate fie de o activitate spațială ilegală, ceea ce în mod firesc va trebui să atragă o responsabilitate mai gravă și mai sever sancționată, fie de o activitate desfășurată în mod licit, dar care totuși, datorită anumitor împrejurări, să provoace prejudicii persoanelor fizice sau juridice, atrăgând responsabilitatea celui în culpă, toate însă fiind izvoare de obligații.

Riscurile pe care le implică activitatea spațială și natura pagubelor pe care le poate provoca nu mai au nevoie de argumente și de aceea responsabilitatea pentru activitatea spațială, integrată în regimul general al răspunderii, este mai complexă și specifică, ca de altfel și activitatea care o poate genera.

Statele de lansare răspund pentru prejudiciile cauzate la suprafața Pământului. De asemenea, statul de lansare răspunde pentru prejudiciile produse unui obiect spațial de către alt obiect spațial, oriunde altundeva decât la sol, dacă se dovedește conduita culpabilă a statului de lansare.

Tratatul Spațial din 1967 stabilește principiul responsabilității în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic sub trei forme:

al răspunderii pentru activitatea națională ce cade exclusiv în sarcina statelor, chiar și atunci când este îndeplinită de agenții guvernamentale sau organizații neguvernamentale (art. VI, alin. 1);

al răspunderii pentru activitatea internațională – dacă activitatea spațială este desfășurată de o organizație internațională – situație când alături de organizația internațională răspund și statele Părți la Tratat care participă la această organizație (art. VI, alin. 2);

al răspunderii directe exprese pentru pagubele provocate altui stat parte la Tratat sau persoanelor sale fizice sau juridice de către obiectele spațiale sau părțile lor componente, pe Pământ, în spațiul aerian, în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești.

Înainte de a trata cele două noțiuni și implicațiile lor în dreptul spațial trebuie să menționăm că sensul lor în limba română își are originea în etimologia latină și franceză, ultimul derivat din limba latină. Astfel, termenul responsabilitate, existent în limba franceză, derivă din cuvântul responsabilites (răspunzător) cu originea din responsus, formă a cuvântului latin respondere (cuvânt ce are sensul de a fi garant). În limba engleză termenul responsibility se folosește pentru răspundere în general, iar termenul liability pentru responsabilitate civilă.

În doctrina română se consideră că responsabilitatea juridică reprezintă obligația de a respecta prevederile legale, aceasta fiind o îndatorire ce revine persoanei sau colectivului potrivit statutelor sociale ce le dețin.

Problema deșeurilor spațiale raportată la impactul lor asupra sateliților de telecomunicații este relevantă din perspectiva normelor de drept internațional aceasta și în contextul în care liniile directoare privind reducerea deșeurilor spațiale adoptate de către ONU fac vorbire de o poziție comună a statelor membre cu privire la faptul că actual mediu stația ce cuprinde populația de deșeuri spațiale prezintă un risc la adresa obiectelor spațiale aflate pe orbită și de asemenea un risc la adresa patrimoniului umanității, în situația în care deșeurile spațiale supraviețuiesc reintrării în atmosfera terestră.

Răspunderea internațională ca instituție de drept a fost codificată unitar pentru prima dată de către Comisia de drept internațional a O.N.U. prin Proiectul de Articole privind răspunderea statelor pentru fapte internațional-ilicite, anexă la Rezoluția 56/83 din 12 decembrie 2001 a Adunării Generale a O.N.U., aceasta fiind reluată și în Rezoluția 59/35 din 2007.

La art. 1 al Proiectului de Articole se prevede că orice act ilicit al unui stat angajează răspunderea internațională adică ”responsabilitatea unui stat pentru actele sale ilicite pe plan internațional. Fiecare act internațional ilicit al unui stat implică responsabilitatea internațională a statului”.

Răspunderea subiectului de drept internațional se naște urmare a încălcării unei obligații internaționale, trebuind a se face totuși distincție între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internațional și răspunderea pentru prejudiciile consecințe ale unor activități legale. Pentru a fi atrasă răspunderea pentru fapte ilicite, potrivit Comisiei de Drept Internațional, fapta ilicită trebuie să întrunească cumulativ atât latura obiectivă, legată de încălcarea cu vinovăție sau din culpă a unei obligații internaționale, cât și latura subiectivă, legată de acțiunea ori inacțiunea elemente ale conduitei statului în raport cu normele de drept internațional.

Doctrina consideră că răspunderea internațională a unui stat pentru fapte cauzatoare de prejudicii, indiferent dacă se exprimă prin acțiune sau inacțiune, poate fi angajată, în cazul în care, fapta îi este imputabilă și dacă este ilicită din punct de vedere al dreptului internațional public.

În raport cu lucrările Comisiei de Drept Internațional, unele state au susținut că răspunderea internațională este de natură juridică civilă în timp ce altele au considerat că evoluția normelor privind răspunderea statelor poate urma calea divizării răspunderii civile și a celei penale, opinia majoritară fiind însă că normele privind răspunderea statelor, ce reglementează relațiile intre subiecte suverane egale, nu sunt nici norme civile, nici penale, acestea sunt norme internaționale ce au un caracter sui generis.

Trebuie subliniat totuși și că numai în baza normelor de drept internațional trebuie calificată drept ilicită o anumită faptă iar această calificarea nu depinde de faptul dacă această acțiune este legală din punct de vedere al dreptului național, principiu codificat și în art. 27 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor.

În plus, Comisia de Drept Internațional statuează ”calificarea ilicită din punct de vedere al dreptului internațional a unei fapte atribuite unui stat […] pe prevederile dreptului internațional. O asemenea calificare nu este afectată de calificarea licită din punct de vedere al dreptului național a aceleiași fapte.

Fapta comisă de un stat nu poate fi calificată ilicită din punct de vedere al dreptului internațional în cazul, in care ea nu constituie o încălcare a unei obligații internaționale, inclusiv dacă ea încalcă o prescripție de drept intern a acestui stat. În final, un stat nu-și poate argumenta comportamentul prin aceea că el este conform dispozițiilor dreptului său intern, în timp ce acest comportament este calificat ca fiind ilicit de către dreptul internațional.

Fapta unui stat trebuie să fie calificată ca fiind internațional-ilicită, în cazul în care ea constituie o încălcare a unei obligații internaționale, inclusiv în condițiile în care această faptă nu va contravine dreptului național sau, în egală măsură, când statul era impus, conform dreptului său, să aibă așa un comportament”.

Atunci când ne referim la dreptul unor entități, fie ele publice ori private, de a lansa în spațiul extraatmosferic sateliți de telecomunicații vor exista corelativ și o serie de obligații la care acestea sunt ținute.

Cea mai importantă dintre aceste obligații este cea care derivă din Tratatul Spațial ce impune ca explorarea spațiului extraatmosferic să se desfășoare ”[…] în așa fel încât să evite contaminarea […] dăunătoare și, de asemenea, să evite schimbări nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea de substanțe extraterestre și, în caz de nevoie, să adopte măsuri adecvate în acest scop.”

Tratatul Spațial prevede, la art. VII, că statele sunt responsabile pe plan internațional pentru daune cauzate unui alt stat sau persoanelor fizice sau juridice, de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic de ele sau de elementele lor componente, indiferent dacă aceste daune se produc pe Pământ, în aer sau în spațiul extraatmosferic.

Ulterior, prin Convenția privind răspunderea din 1972 s-a introdus răspunderea obiectivă absolută a statului de lansare pentru daunele cauzate de obiectul său spațial la sol sau aeronavelor aflate în zbor și răspunderea bazată pe culpă pentru daunele cauzate în orice alt loc decât la sol unui obiect spațial al unui stat de lansare sau persoanelor ori bunurilor aflate la bordul unui obiect spațial de către un obiect spațial al unui alt stat de lansare.

Răspunderea internațională definită la art. 22 din Convenția privind răspunderea din 1972, prevedere ce dezvoltă principiul statuat la art. VI din Tratatul Spațial subliniind însă mecanismul răspunderii solidare a satelor membre ale organizațiilor internaționale.

Astfel, ”[…] când organizațiile internaționale desfășoară activități în spațiul extraatmosferic […], răspunderea pentru respectarea prevederilor prezentului tratat incumbă organizației internaționale și statelor părți la tratat care fac parte din acea organizație” iar ”[…] dacă o organizație internațională interguvernamentală este răspunzătoare pentru daune în conformitate cu prevederile prezentei convenții, această organizație și aceia dintre membrii săi care sunt state părți la prezenta convenție răspund în mod solidar, cu înțelegerea ca: a) orice cerere de despăgubire pentru aceste daune trebuie să fie prezentată mai întâi acestei organizații și b) numai în cazul în care organizația nu va achită în termen de 6 luni suma convenită sau fixată drept despăgubiri pentru daune, statul reclamant poate invoca responsabilitatea acelora dintre membrii care sunt state părți la prezenta convenție pentru plata acelei sume” și ”[…] orice cerere de despăgubire formulată în conformitate cu prevederile prezentei convenții pentru daune cauzate unei organizații care a făcut o declarație potrivit paragrafului 1 al prezentului articol trebuie să fie prezentată de un stat membru al organizației care este un stat parte la prezenta convenție.”

În 2007 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Principiile care guvernează acțiunile de preîntâmpinare a apariției ”deșeurilor cosmice” solicitând tuturor statelor să respecte aceste principii.

Doctrina ce tratează răspunderea problema răspunderii juridice obiective face trimitere la principiul precauției ținând seamă că dacă în situația riscului potențial este vizată însăși existenta riscului, în cazul celui iminent se pune problema prejudiciului, cea a riscului fiind una evidentă, acest principiu fiind o soluție juridică pentru stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciile cauzate de aceasta.

Introdus pentru prima dată în dreptul mediului, alături de principiul potrivit căruia poluatorul plătește și de principiul prevenirii, principiul precauției aplicat dreptului spațial pune în discuție înlăturarea culpei actorului internațional al faptului ilicit ca temei al răspunderii internaționale și stabilirea ca temei al răspunderii a unei laturi obiective rezultat al unui risc imprevizibil.

Vorbim astfel de o diferență între riscul individualizabil și cuantificabil, între părți bine determinate, ce presupune printre altele dreptul la reparație, rewalizată potrivit principiului restitutio in integrum, și riscul din perspectiva principiului precauției văzut ca unul intervenient în raportul dintre umanitate și mediul terestru și extraatmosferic ce poate cauza prejudicii nici evaluabile nici reparabile, într-un cadru denumit civilizația riscului.

3.8. PRINCIPIUL INTERZICERII CONTAMINĂRII SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC ȘI DE A PRODUCE SCHIMBĂRI NOCIVE

ÎN MEDIUL TERESTRU

Libertatea de explorare și folosire a spațiului extraatmosferic presupune în același timp ca această activitate să se desfășoare astfel încât să evite afectarea mediului înconjurător.

Doctrina juridică definește mediul ca ansamblul de condiții și elemente naturale ale Pământului, enumerând componentele sale: aerul, apa, solul, subsolul, straturile atmosferice, materiile organice și anorganice precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, inclusiv valorile materiale și spirituale.

Această noțiune de mediu înconjurător constituie un macrosistem, alcătuit din totalitatea componentelor structural-funcționale de origine extraatmosferică și terestră și a relațiilor lor, care influențează o unitate sau o comunitate vitală. Relațiile sistemice asigură, în permanență, raporturile funcționale dintre părțile componente, realizarea, renovarea și dezvoltarea continuă a întregului sistem. Aceste relații sunt definitorii pentru sistemele vii, care își datorează existența schimbului neîntrerupt de substanță, energie și informație cu mediul extern.

În acest context putem vorbi de o conexare a dreptului spațial cu cel al mediului. Dreptul la un mediu sănătos este asigurat de un mecanism normativ stabilit la nivel internațional, sub formă de restricții ecologice sau limite de valorificare a mediului pe o perioadă anumită de timp, asupra volumului limită de extragere a resurselor naturale spațiale, emisiilor substanțelor nocive în mediul ambient și stocarea reziduurilor în mediul înconjurător.

În doctrină acest drept la mediu sănătos are un caracter puternic colectiv cu puternice conotații socio-economice și a fost considerat că ”este un drept pe care, în special țările în curs de dezvoltare, îl văd drept un mijloc complementar de realizare a dreptului la dezvoltare, deoarece dezvoltarea nu poate să opereze fără menținerea echilibrului ecologic și protejarea mediului vital, iar cerințele conservării mediului nu se opun în mod radical dezvoltării”.

Deși în spațiul extraatmosferic problema nu este atât de acută, având un mare grad de improbabilitate, riscurile asociate consecințelor unui astfel de fenomen în spațiu nu pot fi neglijate fiind incomparabil mai mari pentru omenire.

În acest sens articolul IX din Tratatul Spațial impune statelor membre să desfășoare explorarea spațiului extraatmosferic ” în așa fel încât să evite contaminarea lor dăunătoare și, de asemenea, să evite schimbări nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea de substanțe extraterestre și, în caz de nevoie, să adopte măsuri adecvate în acest scop”. Mai mult, în situația în care ar subzista motive să se creadă că activitatea spațială preconizată a se desfășura poate produce o “interferență potențial vătămătoare” același articol impune statelor obligația prealabilă de a întreprinde “consultări internaționale adecvate”.

Este de asemenea de subliniat în același context Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 1884(XVIII) care cheamă statele să se abțină să plaseze pe orbită în jurul Pământului orice obiecte purtătoare de arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă și să instaleze asemenea arme pe corpuri cerești, care a fost adoptată în unanimitate de către Adunarea Generală a O.N.U. la 17 octombrie 1963, obligație reluată și la articolul IV din Tratatul Spațial.

Utilizând în continuare similitudinea cu dreptul mediului, statele sunt datoare ca în activitatea lor spațială să evite contaminarea dăunătoare a spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, precum și schimbările nocive în mediul terestru, ca urmare a introducerii de substanțe extraterestre (art. IX).

Folosirea tot mai intensă a spațiului extraatmosferic în diferite scopuri poate determina, în anumite condiții, modificări semnificative în starea naturală a Pământului, a spațiului extraatmosferic, inclusiv al Lunii și altor corpuri cerești, cu implicații deosebite asupra umanității.

Utilizarea resurselor naturale ale spațiului extraatmosferic implică adoptarea și respectarea unor măsuri corespunzătoare vizând protejarea mediului spațial, prin exploatarea lui rațională, avându-se în vedere interesele prezente și viitoare ale umanității, consecințele imprevizibile pe care le pot avea acțiunile de folosire abuzivă, distructive.

În același timp, există posibilitatea (deși până în prezent nematerializată) contaminării mediului terestru cu substanțe și organisme extraterestre, mai ales în condițiile în care măsurile de carantină și protecție sunt deseori suspendate în raport de substanțele aduse de pe Lună.

O asemenea situație este favorizată și de lipsa unor norme și reguli internaționale unanim acceptate privind prevenirea contaminării biologice prin adoptarea unor măsuri profilactice adecvate. O problemă cu implicații deosebite este reprezentată de protecția și conservarea spațiului extraatmosferic în fata contaminării cu deșeuri radioactive.

După cum este bine cunoscut, amplificarea și diversificarea utilizării energiei nucleare, în diferite scopuri, a adus în actualitate problema depozitării și neutralizării lor corespunzătoare.

Creșterea numărului de obiecte spațiale plasate pe orbite circumterestre (sateliți de telecomunicații, părți componente ale acestora, deșeuri spațiale), în special în zona orbitelor geostaționare, ideale pentru sateliții de telecomunicații și teledetecție, considerate a fi resursă limitată a spațiului, face din ce în ce mai dificilă abordarea folosirii în deplină siguranță a spațiului extraatmosferic.

Pericolul major privind contaminarea spațiului extraatmosferic este constituit, în prezent, de poluarea radioactivă ca urmare a folosirii energiei nucleare în tehnologia spațială.

Se pune accentul în acest sens pe o serie de modificări negative la adresa mediului terestru. Astfel, cu ocazia lansărilor spațiale are loc o degajare în atmosferă a unor însemnate cantități de gaze poluante, produse de arderea combustibilului rachetelor purtătoare care, alături de transportul aerian supersonic, pot genera fenomene precum creșterea nebulozității, dezechilibrarea balanței termice a atmosferei și distrugerea stratului de ozon care protejează Pământul de acțiunea nocivă a radiațiilor ultraviolete etc.

Pe de altă parte, activitățile spațiale, și, îndeosebi, telecomunicațiile prin intermediul sateliților artificiali ai Pământului reprezintă importante instrumente pentru obținerea de date privind starea contaminării mediului terestru. Trebuie menționată în primul rând folosirea teledetecției ca instrument principal de colectare sistematică a datelor privitoare la variabilele ecologice, elementele climaterice etc.

Analiza reglementărilor internaționale existente în materia activității de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic relevă că preocupările se materializează în reguli aflate în diferite stadii de elaborare și afirmare ca norme de drept, consacrate în documente juridice internaționale cu forță de aplicare variabilă. Acestea sunt conținute atât de dreptul internațional spațial, ce are drept obiect activitățile spațiale, cât și în documente cu altă finalitate principală.

Tratatul Spațial a prevăzut la art. IX obligația statelor semnatare de a desfășura activitățile de explorare astfel încât să evite contaminarea, schimburile nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea materiei extraterestre, precum și să adopte măsuri adecvate.

Pentru a se asigura eficienta acestei prevederi, s-a instituit un mecanism de consultări prealabile, în cazul în care o activitate sau experiment ar cauza o situație potențial vătămătoare pentru activitățile altui stat parte la tratat.

Așa cum se observă din literatura de specialitate, caracterul prea general și confuz al textului acestui articol a condus fie la o interpretare stricto sensu a dispozițiilor sale (luând în considerare numai poluarea inversă cu materie extraterestră) fie la calificarea sa drept o reglementare de principiu, deși imperfectă, care oferă posibilitatea elaborării în viitor a unor norme concrete, speciale și complete.

Astfel, Acordul privind salvarea astronauților, din 1968, la art. 5, alin. 4, pune în sarcina statului care a făcut lansarea, obligația de a întreprinde măsuri eficiente pentru înlăturarea riscului de producere a daunelor altui stat, dacă obiectul spațial, descoperit pe teritoriul acestuia din urmă, prezintă pericole sau este dăunător prin caracterul său.

De asemenea, Acordul privind activitatea statelor pe Lună și alte corpuri cerești, din 1979, stipulează la art. 7 că ”statele părți vor lua măsuri pentru a evita perturbarea echilibrului existent al mediului, prin producerea unor modificări nocive, contaminarea periculoasă, aducerea de materie străină sau pe orice altă cale. Statele părți vor lua, de asemenea, măsuri pentru a evita orice degradare a mediului terestru prin aport de materie extraterestră ori de altă manieră”.

Comparat cu articolul IX al Tratatului Spațial, textul Acordului privind Luna apare mult mai cuprinzător, vizând orice acțiune menită să producă modificări nefavorabile atât spațiului extraatmosferic, cât și Lunii și celorlalte corpuri cerești, eliminându-se imperfecțiunile primului document.

Așadar, principiul interzicerii contaminării se conturează, în cadrul dreptului internațional spațial, pe două axe principale, prevenirea contaminării și conservarea spațiului extraatmosferic și protecția mediului terestru, ca efect al activităților spațiale. Acest principiu rezultă direct din regimul juridic al spațiului extraatmosferic de patrimoniu comun al omenirii (principiul cunoscut drept Common Herritage of Mankind), aflat în afara oricărei jurisdicții și aproprieri naționale.

Analiza documentelor internaționale relevante în materie, relevă necesitatea completării și adaptării acestora la noile cerințe de protecție a spațiului extraatmosferic, datorită persistenței unor lacune și imprecizii în privința diferitelor concepte, cum este cel de obiect spațial și imposibilității de aplicare a Convenției privind responsabilitatea atunci când dauna rezultată dintr-o atingere adusă mediului spațial nu este cauzată unui stat sau unor persoane ori bunuri aflate sub jurisdicția sa.

3.9. PRINCIPIUL PROPRIETĂȚII SI JURISDICȚIEI NAȚIONALE

ASUPRA OBIECTELOR SPAȚIALE

Acest principiu este consacrat în art. VIII al Tratatului Spațial din 1967, iar aspectele de detaliu ale aplicării sale le întâlnim în Acordul din 1968 cu privire la salvarea astronauților și restituirea obiectelor spațiale și în Convenția din 1974, referitoare la înmatricularea obiectelor spațiale, ce prevede că ”statul în numele căruia este înregistrat un obiect în spațiul extraatmosferic, va menține jurisdicția și controlul asupra acestui obiect și asupra oricărui personal al acestuia, în timp când respectivul obiect se află în spațiul extraatmosferic sau pe corpurile cerești”. Această dispoziție este determinată, în primul rând, de necesitatea reglementării activității spațiale, deoarece ea nu trebuie să se desfășoare aleatoriu.

Așa cum am subliniat deja, această ordine în spațiul extraatmosferic poate fi realizată prin recunoașterea ”regulii naționalității” ca fiind aplicabilă obiectelor spațiale, fără de care ”conflictul și haosul ar fi inevitabile în spațiul extraatmosferic”.

În al doilea rând, ea se justifică prin recunoașterea principiului responsabilității statelor pentru activitatea desfășurată în spațiul extraatmosferic. Un prim aspect pe care îl relevă analiza art. VIII este acela că jurisdicția și controlul asupra obiectelor spațiale sunt realizate de statul unde acestea au fost înmatriculate.

Înmatricularea obiectelor spațiale este realizată, conform Convenției din 1974, de statul care efectuează lansarea, într-un registru corespunzător ținut de acesta. În cazul în care sunt două sau mai multe state lansatoare ale aceluiași obiect spațial, acestea stabilesc, potrivit art. II alin. 2, de comun acord, care dintre ele efectuează înmatricularea, fără a fi afectate înțelegerile dintre ele cu privire la controlul și jurisdicția obiectului spațial și a echipajului acestuia.

Ce trebuie menționat este faptul că înmatricularea obiectului spațial nu are semnificația acordării naționalității obiectului lansat. Dubla înregistrare se realizează în registrul ținut de statul de lansare și în registrul ținut de Secretarul General al O.N.U.

Ca atare, jurisdicția și controlul obiectelor spațiale sunt exercitate de statul unde au fost înregistrate, pe timpul cât acestea se află în spațiul extraatmosferic sau pe corpurile cerești.

Neelucidarea problemei delimitării dintre spațiul aerian și spațiul extraatmosferic și a raportului juridic ce trebuie să existe între aceste două spații, nu permite rezolvarea unui aspect pe care nici Tratatul Spațial din 1967 nu-l clarifică. Este vorba de controlul și jurisdicția asupra obiectului spațial când acesta se află, în survol, prin spațiul aerian al unui stat străin.

În această situație asupra obiectului spațial și personalul său poate să opereze controlul și jurisdicția statului prin al cărui spațiu aerian trece. Or, o astfel de reglementare, în conformitate cu suveranitatea statelor asupra teritoriului lor, ar ridica însă numeroase aspecte controversate și chiar litigioase creând, în același timp, serioase impedimente activității spațiale.

O soluție care ar putea fi avută în vedere într-o viitoare reglementare internațională și care ar putea observa caracterul unitar al activității spațiale, este aceea a recunoașterii jurisdicției și controlului asupra obiectelor spațiale și a personalului acestora a statului unde sunt înregistrate și atunci când acestea survolează spațiul aerian străin.

Pentru acceptarea acestui lucru se impune un acord internațional adoptat și recunoscut de toate statele, în care să se stipuleze ca o condiție de bază, consimțământul statului prin al cărui spațiu aerian urmează să treacă obiectul spațial, cu obligația de a furniza acestuia din urmă, la solicitarea consimțământului, date privind natura, ruta și scopul zborului spațial. S-ar putea admite, cu alte cuvinte, în condițiile specifice precis reglementate și acceptate, așa numite ”libertăți de trecere”, pe care le întâlnim și în dreptul aerian, fără ca aceasta să ducă la vreo posibilă analogie în reglementările viitoare.

Potrivit prevederilor art. VIII al Tratatului Spațial, controlul și jurisdicția asupra obiectelor spațiale se exercită de statul unde au fost înregistrate și în timpul aflării lor pe corpurile cerești, aspect ce are în vedere îndeosebi perspectivele activității spațiale.

Reglementarea de la art. VIII referitoare la exercitarea controlului și jurisdicției și asupra oricărei persoane al obiectului spațial se datorează faptului că în activitatea spațială poate fi folosit atât personal civil cât și militar. Tot în acest art. VIII se stipulează că: ”proprietatea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, inclusiv obiectele aterizate sau construite pe corpurile cerești și a părților lor componente, nu este afectată prin prezenta lor în spațiul extraatmosferic pe un corp ceresc sau prin reîntoarcerea lor pe Pământ”.

Formularea legată de proprietatea asupra obiectelor spațiale exclude ideea des întâlnită în jurisprudență, aceea a unei analogii ce ar exista între reglementările dreptului internațional spațial și reglementările din alte domenii, îndeosebi din dreptul mării, interpretare ce derivă din concepția din doctrină a abandonării dreptului de proprietate asupra obiectelor spațiale care astfel ar deveni abandonate, situație ce nu este acceptabilă nici în cazul unor obiecte spațiale care nu au menirea de a face o întoarcere controlată pe Pământ.

Ca un corolar al acestui principiu, obiectele spațiale vor trebui returnate proprietarului lor în cazul descoperirii lor oriunde, pe Pământ, în spațiul aerian sau extraatmosferic ori pe corpurile cerești. Mai mult, Tratatul Spațial recunoaște dreptul de proprietate asupra ”obiectelor aterizate sau construite” pe corpurile cerești, precum și a părților lor componente. Aceasta presupune că pierderea contactului, temporar sau definitiv, cu un obiect spațial aflat în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc nu înlătură dreptul de proprietate asupra lui și a părților sale componente.

Exercitarea dreptului de jurisdicție și control și a dreptului de proprietate asupra obiectelor spațiale oriunde s-ar afla ele, presupune posibilitatea identificării lor, a individualizării prin elemente specifice. Așa cum relevă practica activității spațiale de până acum, apartenența la stat a obiectelor spațiale se stabilește pe baza datelor de recunoaștere existente pe acestea. În situația când obiectele spațiale sau părțile lor componente nu mai oferă posibilitatea identificării lor este necesar, conform art. VIII al Tratatului Spațial, a se oferi, în acest scop, date despre acestea, statelor pe teritoriul cărora au fost găsite, înainte de returnarea lor.

3.10. PRINCIPIUL CONSIDERĂRII ASTRONAUȚILOR CA TRIMIȘI AI OMENIRII

Acest principiu este enunțat la art. V din Tratatul Spațial. În temeiul acestei prevederi astronauții primesc un statut special, fără ca prin acesta să-și piardă cetățenia deținută și, în temeiul ei, legătura lor cu statul ai căror cetățeni sunt. Statul al cărui cetățean este astronaut își păstrează jurisdicția asupra lui, oriunde s-ar afla el în spațiul extraatmosferic.

De aceea astronauții nu vor putea fi prezentați ca fiind “cetățeni ai spațiului” și, ca atare, să-i considere ca subiecte ale dreptului spațial. Acest principiu al dreptului internațional spațial, care afirmă că astronauții sunt trimiși ai omenirii determină anumite obligații pentru toate statele lumii, în primul rând, pentru cele care sunt părți contractante la Tratatul Spațial.

Principala obligație care revine statelor față de astronauți este de a-i proteja și ajuta în caz de primejdie sau aterizat forțată pe teritoriul lor sau au aterizat forțat în altă zonă decât cea de destinație. Statul care acordă ajutor astronauților aflați într-o situație specială este dator să înapoieze statului de înmatriculare obiectul lor spațial. Aceste obligații exprimă solidaritatea față de oamenii aflați în pericol și care au nevoie de ajutorul celorlalți oameni. Acest principiu este reglementat mai profund în Acordul cu privire la salvarea astronauților din anul 1968.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Subiectele Si Izvoarele Dreptului International Spatial (ID: 129971)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Subiectele Si Izvoarele Dreptului International Spatial

Copyright Notice

Criminalitate Si Trasaturile Criminalitatii

. Cercetarea la Fata Locului In Cazul Accidentelor de Circulatie

.organizarea Muncii Ca Raspundere Disciplinara

Investigarea Criminalistica A Infractiunilor DE Fals In Inscrisuri Prin Alterarea Scrisului

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord

Violenta Asupra Femeilor

Copyright Notice

Similar Posts