Subiectele Executarii Oblgatiilor In Materie DE Drept Civil
SUBIECTELE EXECUTĂRII OBLGAȚIILOR ÎN MATERIE DE DREPT CIVIL
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RAPORTUL OBLIGAȚIONAL ÎN MATERIE DE DREPT CIVIL
1.1. Originea și evoluția obligației
1.2. Definiția obligației
1.3. Structura și conținutul raportului obligațional
1.4. Noțiunea și principiile executării obligațiilor
2. CORELAȚIA DINTRE SUBIECT ȘI OBIECT CA ELEMENTE DE BAZĂ ALE RAPORTULUI OBLIGAȚIONAL ÎN MATERIE DE DREPT CIVIL
2.1. Subiectele executării obligațiilor
2.2. Obiectul executării obligațiilor
2.3. Locul executării obligațiilor
2.4. Termenul și modul executării obligațiilor
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Formarea noțiunii de obligație prezintă un mare interes pentru determinarea corespunzătoare a caracterului primelor obligațiuni. Conceptul de obligație, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă, obligația a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat într-un îndelung și complex proces de evoluție, a cărui reconstituire, în mod firesc a dat naștere unor controverse.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei rezultă din faptul că subiectele obligațiilor alături de subiectele actul juridic civil reprezintă o instituție a dreptului civil care denotă importanța premordială a realizării drepturilor fundamentale ale omului ce permite însușirea modalităților de apariției la subiecții de drept civil a dreptului de creanță ca drept fundamental, drept care piermite subiecvtului activ numit creditor de a cere de la subiectul pasiv numit debitor realizarea unui comportament ce constă în prestația de a da, de a face, sau de a nu face, comportament care în caz de necesitate este asigurat de forța coergitivă a statului.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetărilor efectuate în prezenta lucrare constituie analiza în dreptul civil a itinerariului pe care-l parcurge dreptul de creanță cât obligația corelativă a acesteia uniprezent la încheierea contractelor juridice civile, cît și cercetarea și aprecierea tuturor elementelor esențiale și neesențiale ale obligațiilor civile în vederea ca acesta să producă efecte juridice față de subiectele raportului obligațional.
În teză ne propunem precăutatrea următoarelor obiective:
– cercetarea și concretizarea noțiunii de subiect al obligației civile;
– elaborarea defenitiei unice cu privire la dreptul de creanță în general și a obligației civile ca opozabilitate a acestuia în special;
– cercetarea modului de apariție, modificare și de încetare a obligațiilor civile la subiecții de drept;
– descoperirea lacunelor sau incertitudinilor legale în materia reglementării subiectelor obligațiilor civile;
Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetărilor efectuate îl constituie lucrările teoreticienilor în domeniul dreptului civil și în alte domenii ce tangențiază cu el, atât din țară, cât și de peste hotare, dintre care cei mai importanți au fost enumerați mai sus. Baza metodologică a investigației date o constituie pozițiile și direcțiile contemporane ale teoriei cunoașterii proceselor ociale și a fenomenelor juridice.
A fost analizat un volum considerabil de material normativ-juridic din Republica Moldova, materiale vizând practica judiciară și practica aplicării dreptului. Baza normativă a cercetărilor o constituie: Constituția Republicii Moldova, Constituția Romîniei, Codul civil al Republicii Moldova, Codul Civil al României, Codul familiei al Republicii Moldova, Codul cu privire la locuințe al Republicii Moldova, Codul funciar al Republicii Moldova, Codul subsolului al Republicii Moldova, Codul apelor al Republicii Moldova etc.
Baza metodologică a cercetărilor este constituită dintr-un sistem de metode, procedee și mijloace de cunoaștere științifică ce s-a conformat obiectului, scopului și obiectivelor formulate. Potrivit obiectivelor propuse, cercetarea este axată pe un set de metode științifice speciale, cum ar fi: documentarea științifică și analitico-sintetică; cercetarea teoretică a tezelor; metoda istorică, logică, sistemică, comparativă, cantitativă și calitativă. Metoda istorică ne-a permis studierea evoluției raportului obligațional din perioada timpurie pînă în prezent. Metoda logică stă la baza studiului și a sintezei care a rezultat, cu argumentarea concluziilor. Evidențierea caracterelor și particularităților raportului obligațional în diferite sisteme de drept a fost posibilă prin aplicarea metodei comparative.
Structura și volumul lucrării. Ținând cont de actualitatea și importanța subiectului cercetat, de complexitatea și caracterul comparativ, de nivelul investigației în conformitate cu principiile metodologico-științifice, teza a fost organizată în conformitate cu sarcinile cercetării, astfel încât această lucrare vacuprinde două capitole succedate logic și organic, divizate în secțiuni.
Primul capitol, precedat de o vastă introducere generală ce prefigurează actualitatea, importanța și novația lucrării, este consacrat concepției termenului de obligație civilă, definirii acestei instituții și determinării locului și rolului în cadrul întregii materii civile, particularizând corelația obligației civile cu alte noțiuni apropiate ei ca cea a actului juridic civil.
Al doilea capitol în formă logică va dezvălui aspectele legate de subiectele executarii obligațiilor, aspectelor legate de subiectele executării obligațiilor și a obiectului executării obligațiior, termenul, locul și modul executării obligațiilor.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RAPORTUL OBLIGAȚIONAL ÎN MATERIE DE DREPT CIVIL
1.1. Originea și evoluția obligației
Noțiunea de obligație s-a format pe baza unei îndelungate evoluții în procesul de tranziție de la societatea gentilică la societatea politică.
Cercetarea originii și evoluției obligației prezintă un mare interes, datorită în primul rând normelor pe care etapele succesive prin care a trecut noțiunea de obligație în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituții de mai târziu, precum și asupra terminologiei juridice române:
Formarea noțiunii de obligație prezintă un mare interes pentru determinarea corespunzătoare a caracterului primelor obligațiuni. Conceptul de obligație, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă, obligația a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat într-un îndelung și complex proces de evoluție, a cărui reconstituire, în mod firesc a dat naștere unor controverse [7, p. 35].
Anumiți cercetători au afirmat că originile obligației trebuie căutate în obiceiurile unor popoare primitive. Conform acestei teorii raportul obligațional și-ar avea punctul de plecare în sentimentul de nedreptate, născut din faptul că o persoană a primit un lucru fără a da ceva în schimb. S-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un grup (clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urmă grup are obligația de a face la rândul său, daruri similare. Credem că această explicație este superficială, întrucât nu se cunoaște că romanii primitivi să fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de altă parte, practica acestor daruri este lipsită de un acord prealabil și ca atare nu se apropie de conceptul de obligație elaborat de către romani. Acceptarea unei asemenea aplicații echivalează cu minimalizarea rolului condițiilor materiale de existență în care s-a format noțiunea de obligație.
Alți autori caută originea obligației în raporturile dintre ginți, în epoca anterioară fondării statului. Astfel, dacă o gintă era în vreun fel lezată de o altă gintă, fie în colectiv, fie prin unul din membrii săi, între cele două ginți izbucnea o stare de război. Leziunea suferită de către gintă o legitima să se răzbune. Potrivit concepției de mai sus, dreptul de răzbunare a dus la crearea unei stări de aservire între ginți, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio [8, p. 54].
S-a mai susținut că originea obligației trebuie văzută în anumite practici religioase sau magie. În sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anumit paralelism ce există la romani între terminologia juridică și cea religioasă. Așa, de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori și în sens religios (a se lega prin votum).
Tot așa, Gaius ne vorbește despre întrebuințarea jurământului în raporturile de patronat când libertul promite serviciile sale patronului. Gaius mai precizează că acesta este singurul caz de obligație contractată prin jurământ. Pe de altă parte indiciile de care dispunem ne îndreptățesc să admitem că primul acord de voință, generator de obligație a fost îmbrăcat într-o formă religioasă.
Se presupune că la origine, mai întâi garantul apoi și debitorul foloseau verbul spondeo, însoțit de un jurământ, probabil ca acest cuvânt era socotit a avea o virtute specială în a atrage favoarea zeilor. Se recunoaște și faptul că în anumite domenii, dreptul și religia au avut organisme comune. Amintim în acest sens că primii jurisconsulți ai Romei au fost chiar pontifii.
Se cunoaște că proprietarii de sclavi au recurs în vederea atingerii scopurilor propuse – economice și politice – atât la instrumentul dreptului cât și cel al religiei [12, p. 40].
Considerăm că noțiunea de obligație, ca și alte instituții sau idei juridice, își au originea în obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de condițiile materiale proprii epocii de descompunere a orânduirii gentilice.
În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toți membrii colectivității îi luau apărarea. Nu suntem în măsură să cunoaștem cum funcționa în mod concret obligația membrilor ginții de a se apăra reciproc. Dar aceste obiceiuri erau cunoscute la toate popoarele vechi, precum și la unele popoare ce se află încă la nivelul organizării gentilice.
Mai târziu dreptul de răzbunare al victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai evoluat, potrivit căruia delicventul și păgubașul ajung la înțelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării.
În acest stadiu de evoluție al ideii de obligație, păgubașul îl ține totuși pe delicvent în lanțuri până la plata efectivă a despăgubirii. Numai în felul acesta victima delictului avea siguranța că paguba va fi reparată.
Într-un stadiu mai avansat, păgubașul consimte să-l elibereze pe delicvent din lanțuri, încă înainte de procurarea valorii ce constituie obiectul despăgubirii, cu condiția ca delicventul să lase în locul său un gaj. Este vorba de un gaj viu, un ostatic, care devine obiectul răzbunării victimei dacă delicventul nu-și respectă promisiunea de a plăti despăgubirea [13, p. 42].
Eliberarea din lanțuri a delicventului și înlocuirea sa cu un gaj viu dă naștere unei situații noi, în care cel ce face promisiunea încetează obiectul de executare, iar ostaticul devine obiectul executării cu toate că nu a promis nimic. În această etapă primitivă, obligația este formată din două elemente: datoria, care reprezintă situația delicventului și răspunderea, care înfățișează situația garantului.
Distincția dintre datorie și răspundere a lăsat urme puternice în dreptul roman. Astfel, spre exemplu, intervenția garanților eliberează pe cel care a făcut o promisiune sau este considerat debitor. Tot așa cel chemat în judecată poate fi eliberat prin intervenția unui vindex, care la început era ostatic
Într-o fază nouă, între garant și păgubaș, intervine o înțelegere, în care trebuie să vedem cea dintâi obligație contractuală. Potrivit acestei înțelegeri, garantul se obligă să plătească păgubașului, în cazul refuzului delicventului. În acest stadiu, garantul nu mai este ținut în lanțuri, legătura materială fiind înlocuită cu una juridică (obligatio) [21, p. 43].
Cu timpul s-a admis ca delicventul să devină garant pentru promisiunea sa. Din moment ce garantul nu mai era ținut în lanțuri, nimic nu se opune ca del prin intervenția unui vindex, care la început era ostatic
Într-o fază nouă, între garant și păgubaș, intervine o înțelegere, în care trebuie să vedem cea dintâi obligație contractuală. Potrivit acestei înțelegeri, garantul se obligă să plătească păgubașului, în cazul refuzului delicventului. În acest stadiu, garantul nu mai este ținut în lanțuri, legătura materială fiind înlocuită cu una juridică (obligatio) [21, p. 43].
Cu timpul s-a admis ca delicventul să devină garant pentru promisiunea sa. Din moment ce garantul nu mai era ținut în lanțuri, nimic nu se opune ca delicventul să devină propriul său garant, asumându-și răspunderea pentru plata datoriei. Odată cu acest pas, constatăm că acele două elemente ale obligației (datoria și răspunderea) se întrunesc asupra persoanei delicventului.
La un moment dat s-a considerat a fi de prisos ca delicventul să apară ca propriul său garant. Delicventul se obligă direct, astfel încât cele două elemente ale obligației se contopesc. Din momentul în care delicventul se obligă direct, procesul de formare al obligației s-a încheiat. Ca efect al înțelegerii intervenite, păgubașul apare în calitate de creditor, iar delicventul în calitate de debitor.
Revăzând întreaga evoluție a procesului de elaborare a obligației constatăm că în toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii, întemeiat la origine pe constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme de constrângere întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanție autentică, în acel stadiu de dezvoltare al ideilor și instituțiilor.
La capătul acestei evoluții, concepția primitivă, potrivit căreia obligația era văzută ca o stare de aservire fizică se transformă. În stadiul final, obligația ne apare ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestație de la debitor. În vederea valorificării acestui drept, creditorul are posibilitatea de a urmării patrimoniul debitorului.
Referindu-se la dreptul român, reținem că pentru Matei Cantacuzino noțiunea de obligație corespundea cu aceea a dreptului de creanță, adică cu dreptul creditorului la o anumită prestație a debitorului.
În „Tratatul de drept român” elaborat de C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu și Al. Baicoianu, vol. II, se arată că, în sens larg, obligația este „o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestații pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune” [6, p. 19].
1.2. Definiția obligației
Se cunosc două definiții celebre ale obligației, prima atribuită lui Paul: Obligatiomni substantia non în co consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciar, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel feciendum vel praestandum (Natura obligației nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute ci faptul că cineva e constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestațiune).
Din citirea textului, constatăm că Paul nu dă propriu-zis o definiție a obligației ci mai degrabă opune conceptul de obligație dreptului real sau actelor ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale.
În context, celebrul jurisconsult ne înfățișează și unele elemente ale obligației, arătând că natura ei se definește prin termenii: dare, facere și prestare.
Termenul de dare desemnează obligația de a transmite proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plăti o sumă de bani. Prin facere înțelegem obligația de a face orice pentru creditor, ca de pildă, o prestațiune de servicii, sau chiar a nu face.
Prestare desemnează obligația de a procura folosința unui lucru fără a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru. În vocabularul juridic modern, cuvântul prestatiunem, derivând din prestare, desemnează obiectul oricărei obligații [18, p. 48].
Cercetând ordinea în care au fost enunțați termenii în textul lui Paul în raport cu semnificația lor juridică ajungem să constatăm unele nepotriviri. Astfel, Paul se referă mai întâi la facere și apoi la prestare deși prestare este inclus în sensul noțiunii de facere.
De altfel, în sens roman, chiar și obligațiunea de dare este tot o obligațiune de a face, întrucât îl obligă pe debitor să recurgă la un anumit act juridic, în vederea transmiterii proprietății. Precizăm cu această ocazie că în dreptul roman contractele nu sunt translative de proprietate ci numai generatoare de obligații. Astfel, dacă debitorul se obligă prin contract să transmită proprietatea asupra unei res mancipi în executarea obligației va trebui să recurgă la mancipațiune. Numai prin utilizarea acestui act, ulterior contractului și distinct de el, se va ajunge la executarea obligației de dare [19, p. 30].
Cea de a doua definiție, datorată Institutelor lui Iustinian se apropie mai mult de accepțiunea modernă a obligației. Potrivit acestui text: Obligatio est juris quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (Obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre).
Deși definiția lui Iustinian reprezintă obligația ca pe un raport de drept (vinculum juris), ea reprezintă și unele imperfecțiuni, în special în privința precizării elementelor obligației. Astfel, definiția ne înfățișează numai un aspect al obligației și anume situația debitorului. Se vorbește numai despre constrângerea la care debitorul era supus (quo necessitate adstringimur), fără să se amintească despre dreptul creditorului de a pretinde o plată. Pe de altă parte, în definiție nu se precizează că obligația într-un studiu evoluat presupune datoria juridică de a face și nu numai constrângerea de a plăti (quo necessitate adstringimur alicujus salvendae rei).
În acest text, termenul plată nu desemnează pur și simplu obligația de a plăti o sumă de bani, ci obligația de dare, facere sau prestare cu înțelesul pe care l-am prezentat mai sus.
Cuvintele vinculum iuvis prin care se desemnează o legătură de drept, fac aluzie la cele două persoane între care se stabilește raportul juridic. Situația debitorului este arătată în mod expres, cea a creditorului este numai sugerată.
Cealaltă parte a legăturii juridice către care suntem constrânși a face o plată nu poate fi decât creditorul.
Termenii de creditor și debitor cât și creditorul au fost de la origine. Multă vreme, atât debitorul cât și creditorul au fost desemnați prin termenul reus (parte în proces). În sens etimologic, cuvântul creditor vine de la credo (a da bani cu împrumut), de unde deducem că primul creditor a fost cel căruia i se datora o sumă de bani. Cu timpul termenul a fost extins la situația tuturor persoanelor cărora li se datora ceva [10, p. 60].
Se constată că în definiția lui Iustinian există numeroase norme care ne arată cât de mult este legată noțiunea de obligație de ideea constrângerii. Chiar cuvântul obligatio este format din ob și legare, adică a lega. În sens originar sobrere înseamnă a deslega și numai cu timpul a căpătat înțelesul de a plăti. Mai târziu, vechiul sens al cuvântului a dispărut din conștiința socială, dar etimologia sa este grăitoare.
Într-o altă definiție, obligația civilă este definită ca fiind „îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care constă în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forță coercitivă a statului”.
Altfel spus „(… obligația civilă este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – denumită creditor (reus credendi) poate să pretindă unei alte persoane, denumită debitor (reus debendi) să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține forțat” [22, p. 121].
În dreptul nostru tratatele și monografiile referitoare la stingerea obligațiilor nu relevă un punct de vedere unitar.
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu și Al. Băicoianu critică enumerarea făcută în art. 1091 Cod civil arătând că în afară de anulare și de efectul condiției rezolutorii care conduc la desființarea retroactivă a obligației, stingerea obligației se realizează uneori fără îndestularea creditorului ca, de exemplu, prin remiterea datoriei, prin prescripție sau prin imposibilitatea de executare. În concepția autorilor Rosetti – Bălănescu și Al. Băicoianu, în domeniul stingerii obligației, sunt analizate: plata prin subrogație, cesiunea bunurilor, novația, delegația, darea în plată, compensația, confuziunea, remiterea datoriei, imposibilitatea executării și prescripția extinctivă [după 23, p. 100].
În doctrina franceză „clasică” în cadrul stingerii obligațiilor sunt studiate plata cu subrogație, oferte de plată cu consemnare, cesiunea bunurilor, novația, delegația, remiterea de datorie, compensația, confuziunea, pierderea lucrului datorat, acțiunea în nulitate sau resciziunea convențiilor, prescripția extinctivă.
Deosebirile din fizionomie existente între drepturile personale și drepturile reale se răsfrâng și pe planul valorificării lor. Astfel, drepturile reale se valorifică prin exercitarea anumitor atribuții ale titularilor dreptului, pe când drepturile personale prin executarea obligației de către debitor. Rezultă de aici că drepturile reale se valorifică prin exercitarea anumitor atribuții ale titularilor dreptului, pe când drepturile personale prin executarea obligației de către debitor. Rezultă de aici că drepturile reale sunt în principiu perpetue, pe când drepturile personale sunt prin excelență temporare. De exemplu, dreptul de proprietate ca formă juridică de apropiere a lucrurilor nu se stinge prin trecerea timpului, pe când dreptul creditorului, izvorât dintr-un contract sau dintr-un delict, se stinge în momentul valorificării sale [16, p. 87].
Apărute ca formă juridică a raporturilor patrimoniale dintre două persoane determinate, obligațiile dispar în momentul valorificării intereselor pe care acele raporturi le presupun. Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingerea obligațiilor au avut o evoluție în care se reflectă din plin, transformările ce s-au petrecut în fizionomia instituțiilor și ideile juridice ale romanilor de-a lungul timpului. La origine, în condițiile unui nivel scăzut al producției și circulației mărfurilor, actele juridice inclusiv cele ținând de materia obligațiilor erau supuse unui formalism rigid.
1.3. Structura și conținutul raportului obligațional
Obligația este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane; sau, cu alte cuvinte, obligația este raportul juridic în virtutea căruia o persoană are puterea de a cere altei persoane, îndeplinirea unor anumite prestații.
În acest raport juridic, subiectul activ, titular al dreptului, se numește creditor, iar subiectul pasiv, care este ținut sau obligat (obligatus) să îndeplinească prestația, se numește debitor.
Dacă raportul juridic de obligație este considerat din punctul de vedere al creditorului, atunci el se numește drept de creanță, iar dacă este privit din punctul de vedere al debitorului se numește obligație – în sens restrâns – sau datorie. Dreptul de creanță face parte din activul patrimoniului creditorului, pe când datoria creditorului figurează în pasivul patrimoniului acestuia, adică cu o valoare negativă [18, p. 43].
Orice raport de obligație cuprinde următoarele elemente: subiectele, între care se leagă raportul juridic, obiectul (adică prestațiunea la care se obligă debitorul), conținutul și sancțiunea.
Subiectele
În cadrul diferitelor raporturi juridice, subiectele lor poartă denumiri speciale. Astfel, într-un contract de furnizare, creditorul produselor ce urmează a fi livrate se numește beneficiar, iar creditorul prețului, furnizor; într-un contact de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul prețului, iar cumpărătorul este creditor cu privire la predarea lucrului cumpărat; creditorul prețului, în cadrul unui contract de locație, se numește locator, iar în cazul unei obligații rezultând dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, creditor este victima sau cel păgubit.
Debitorul, la rândul său, poate fi furnizorul, cu privire la produsele ce trebuie livrate în cadrul unui contract de furnizare; cumpărătorul, în privința prețului, într-un contract de vânzare – cumpărare; locatarul, cu privire la preț (chirie), în contactul de locație; cel ce a cauzat prejudiciul este debitor în cazul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Atât subiectul activ (creditorul), cât și subiectul pasiv (debitorul) se determină în momentul însuși al nașterii raportului juridic. Dar cerința determinării în acest moment a persoanelor, subiecte ale raportului de obligație, nu trebuie să fie absolutizată. Nimic nu se opune ca subiectele raportului juridic să fie numai determinabile și deci de natură a nu fi determinate decât la momentul executării obligației. Astfel se întâmplă, de pildă, în privința creditorului, în cazul titlurilor la purtător, a ofertei făcută publicului și, în genere, în actele unilaterale.
Obiectul
După cum am văzut mai sus, orice obligație are ca obiect o prestație, care poate fi pozitivă – de a da, ori de a face – sau negativă – de a nu face. De aceea, după obiectul lor, obligațiile pot fi împărțite în trei categorii: de a da, de a face și de a nu face.
Obligația de a da este obligația de a transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real, care are ca obiect un lucru – corp cert, se transmite chiar în momentul acordului de voință a părților. Astfel, de pildă, într-un contract de vânzare a unui lucru cert, acordul de voință al părților din care naște obligația de a da, are drept efect transmiterea imediată a dreptului de proprietate asupra lucrului respectiv. În aceeași clipă în care s-a născut, obligația de a da a și fost executată. Nu rămâne pentru vânzător decât obligația de a preda lucrul, ceea ce constituie însă o obligație de a face, iar nu de a da [23, p. 76].
Drept urmare, obligația de a da nu are existență în timp decât în următoarele situații excepționale:
– când convenția se referă la un obiect care nu este cert, adică la un lucru determinat numai prin categoria din care face parte (genus) – de pildă vânzarea a 10 vagoane de grâu – caz în care dreptul de proprietate asupra lucrului se transferă numai în momentul în care acesta a fost individualizat prin desprinderea lui din restul lucrurilor din aceeași categorie;
– când, deși este vorba de un lucru cert, părțile convin ca dreptul de proprietate asupra acestuia să se transfere mai târziu, de pildă, la un termen fixat de comun acord; cu alte cuvinte, când printr-o clauză contractuală părțile înlătură efectul translativ pe care textul supletiv al legii îl atribuie acordului lor de voință;
– când obiectul transmiterii este un bun viitor, caz în care dreptul de proprietate asupra lui nu poate fi transmis cel puțin atâta timp cât bunul respectiv încă nu există (de pildă, o instalație ce urmează a fi construită);
– când convenția are ca obiect un lucru care nu aparține celui care-l înstrăinează, caz în care dreptul de proprietate asupra acestuia nu se poate transmite cât timp înstrăinătorul nu a dobândit, el însuși, proprietatea acelui lucru;
– când convenția are ca obiect un drept real imobiliar supus regimului de carte funciară în privința căruia transmiterea sau construirea are loc, în principiu, numai prin înscrierea în cartea funciară;
– de câte ori actele normative stabilesc o altă dată decât cea a încheierii contractului pentru transmiterea unui drept real.
– obligația de a face are drept obiect o prestație pozitivă alta decât aceea de a da, în sensul arătat mai sus – precum obligația de a preda un lucru, de a efectua un serviciu etc. Dintr-un raport juridic se poate naște, în același timp, obligația de a da și o obligație de a face; de pildă, într-un contract de vânzare, vânzătorul este ținut deopotrivă să transmită dreptul de proprietate și să predea lucrul.
– obligația de a nu face, aceea în temeiul căreia debitorul se obligă să nu facă, ceea ce, în lipsa obligației, ar fi fost îndreptățit să facă; de pildă, obligația pe care, în contractul încheiat cu o editură, și-o asumă autorul unei opere științifice de a nu încheia, cu privire la aceeași operă, vreun contract cu o altă editură [9, p. 77].
Tot din punct de vedere al felului obiectului, obligațiile mai pot fi împărțite în obligații determinate și obligații de diligență.
Obligația determinată, denumită uneori și obligație de rezultat, are drept obiect realizarea de către debitor a unui scop, a unui rezultat anume determinat, cum ar fi, de pildă, obligația de a preda un lucru cert, ori cea a cărăușului de a transporta un produs la destinație.
Obligația de diligență denumită și obligația de mijloace este aceea care impune debitorului numai strădania pe care o reclamă urmărirea unui scop – a unui anumit rezultat – fără însă ca însăși realizarea acestui scop sau rezultat să constituie obiectul obligației; în măsura în care debitorul a săvârșit ceea ce era necesar pentru înfăptuirea scopului urmărit, el și-a îndeplinit obligația sa, indiferent dacă acest scop a fost sau nu realizat. În acest sens trebuie să fie analizată obligația unei persoane de a pregăti un elev în vederea unui examen (care nu implică și obligația de a-i garanta reușita la examen).
Interesul practic al distincției dintre obligația determinată și obligația de diligență se învederează pe termenul răspunderii pentru neexecutare. Astfel, la obligația determinată debitorul nu este socotit că și-a executat obligația sa cât timp nu a realizat faptul la care s-a obligat, pe când la obligația de diligență, dacă debitorul a depus strădania necesară la care s-a obligat, se consideră că obligația a fost executată, iar debitorul nu poate fi făcut răspunzător pentru faptul că rezultatul urmărit nu fost realizat [31, p. 65].
În conținutul noțiunii „raport de obligație” sunt cuprinse drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund datoriile sau obligațiile debitorului.
Executarea unei obligații se realizează, desigur, asupra patrimoniului debitorului, iar nu asupra persoanei acestuia. Cu toate acestea, contractarea obligației – și chiar executarea ei în cazul obligației de a face – se săvârșește avându-se în vedere anumite însușiri ale persoanei debitorului (ori ale colectivului de oameni, în cazul unei persoane juridice), iar în faza judiciară persoana debitorului este cea obligată la executarea obligației.
Așadar, faptul că, în cele din urmă, adică faza de execuție, dreptul creditorului se realizează asupra patrimoniului debitorului, nu ridică obligației caracterul său de relație între persoane.
Obligația se mai caracterizează prin aceea că permite creditorului să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanței sale. Din acest punct de vedere, obligația cu caracter juridic se deosebește de obligația morală, care nu este susceptibilă de executare silită.
Există însă unele obligații care nu dau creditorului posibilitatea de a proceda la executarea silită, dar care, executate de bună voie, constituie o plată, așa încât cel care a făcut-o nu mai poate să ceară restituirea prestației astfel efectuate. Asemenea obligații se numesc obligații naturale după cum rezultă din Cod civil al Republicii Moldova, care dispune: „Repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie” [18, p. 77]. Ele se caracterizează prin faptul că pot fi executate numai prin voință, iar nu silit. Astfel, debitorul care a executat obligația după ce dreptul la sancțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit” [16, p. 99]. Tot astfel recunoașterea voluntară sau promisiunea de a executa o obligație morală echivalează cu asumarea unei obligații de drept comun.
Orice alte obligații, în afară de cele arătate mai sus, nu sunt obligații juridice, deoarece dreptul nu le acordă o sancțiune juridică, ci ele rămân în domeniul moralei, ca simple datorii de conștiință sau obligații morale. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că între drept și morală nu există o interdependență. Dar în raport cu dreptul, sfera moralei este mai cuprinzătoare, deoarece ea pătrunde în toate domeniile relațiilor sociale. Normele dreptului se deosebesc de cele ale moralei prin faptul că ele pot fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. De aceea, orice îndatorire care nu implică o atare sancțiune nu este de natură juridică, nu este obligație juridică [7, p. 80].
Comparație între dreptul de creanță și dreptul real
Pentru a desprinde și mai bine caracterele specifice ale dreptului de creanță, o comparație între acesta și dreptul real se impune cu necesitate.
Dreptul real este un raport juridic ce se stabilește, cu privire la un lucru determinat, între o persoană ca subiect activ și toate celelalte persoane ca subiecte pasive, iar în virtutea acestui raport, subiectele pasive au obligația de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor subiectului activ în desfășurarea puterilor sale de stăpânire și folosire a lucrului.
Dreptul de creanță prezintă, față de dreptul real, deosebiri sub mai multe aspecte :
Subiectele dreptului de creanță sunt determinate sau determinabile din momentul stabilirii raportului juridic, în timp ce, în privința dreptului real, numai subiectul activ este determinat în acel moment, subiectul pasiv fiind determinat numai în cazul și cu prilejul tăgăduirii ori nerespectării dreptului respectiv.
Dreptul de creanță implică din partea debitorului, fie îndeplinirea unui fapt pozitiv – de a da, ori de a face – fie o abstențiune, adică o obligație negativă, de a nu face, în timp ce dreptul real implică numai o obligație negativă, și anume de a nu face nimic de natură să împiedice pe subiectul activ de a-și exercita prerogativele sau atributele ce i le conferă dreptul său. Această obligație negativă are un caracter general și abstract ea se concretizează numai în momentul când o persoană își încalcă obligația sa de abstențiune. De aceea, deși este vorba de o obligație, valorii pozitive a dreptului real nu-i corespunde vreo valoare negativă imediată în patrimoniul altei persoane. Dar prin încălcarea dreptului real se naște, pentru subiectul pasiv astfel determinat, obligația de a restabili dreptul atins prin încălcare și de a repara paguba pricinuită cu acest prilej, se naște deci un nou raport juridic de obligație, al cărei obiect este însă o prestație de a face. După cum se vede, obligația de a nu face, care se poate întâlni și în raportul de creanță, există întotdeauna în cadrul dreptului real, cu deosebirea însă că, în cazul dreptului de creanță, ea poate incumba numai unei persoane determinate, în timp ce în cazul dreptului real ea incumbă tuturor.
Dreptul de creanță poate avea ca obiect, fie un lucru determinat (cum ar fi obligația de a construi un imobil), fie un lucru care nu-i determinat decât prin gen, adică prin categoria din care face parte (de exemplu, obligația de a vinde 100 saci de grâu), pe când dreptul real poate purta numai asupra unui bun determinat (res certa). În exemplul de mai sus, cumpărătorul nu devine proprietar decât în momentul în care vor fi individualizați cei 100 saci de grâu vânduți: până în acel moment, cumpărătorul are împotriva vânzătorului un drept de creanță, în virtutea căruia îi poate pretinde acestuia să-și execute obligația asumată [24, p. 56].
În temeiul dreptului de creanță, titularul nu poate obține realizarea dreptului său decât ca urmare a activității sau abținerii debitorului respectiv. În virtutea dreptului real, titularul are puterea de a-și exercita prerogativele sau atributele ce-i revin, dispunând de lucru fără a mai avea nevoie de concursul altor persoane, ci numai de abținerea lor. Astfel, proprietarul poate, în privința lucrului ce formează obiectul dreptului său de proprietate, să obțină, direct și nemijlocit, toate sau o parte dintre foloasele pe care acest lucru i le poate oferi.
Dreptul de creanță este un drept relativ, opozabil numai debitorului, adică numai aceluia care s-a angajat față de creditor, de a da, a face sau a nu face ceva. Numai debitorului i se poate adresa creditorul pentru a i se asigura conținutul dreptului său de creanță. Debitorul trebuie să acționeze personal – să dea, să facă ori să se abțină. Dreptul real, dimpotrivă, este un drept absolut, opozabil erga omnes: toată lumea este ținută să nu facă nimic de natură a stânjeni pe titularul dreptului real în exercițiul puterilor sale asupra lucrului. Există așadar, o obligație pasivă universală, în temeiul căreia fiecare este ținut să respecte libertatea titularului dreptului real de a se folosi de lucrul ce formează obiectul dreptului său [12, p. 50].
Din punct de vedere al efectelor, mai există unele deosebiri între dreptul de creanță și dreptul real. Astfel, din faptul că dreptul real are caracter absolut – în virtutea căruia el este opozabil erga omnes și privește un lucru determinat – rezultă unele consecințe specifice și anume: dreptul de urmărire și dreptul de preferință.
Dreptul de urmărire constă în facultatea recunoscută titularului dreptului real de a urmări lucrul, obiect al dreptului, în orice patrimoniu s-ar găsi.
Dreptul real este opozabil tuturor celor care ar dobândi ulterior, asupra aceluiași lucru, drepturi reale de aceeași natură sau de natură diferită; aceștia sunt obligați să respecte dreptul real anterior, existent la data când ei au dobândit drepturile lor asupra aceluiași obiect, deoarece bunul respectiv nu poate fi înstrăinat decât grevat de dreptul real anterior constituit. Astfel, proprietarul unui lucru își poate valorifica dreptul său de proprietate și deci poate urmării lucrul, indiferent pe ce cale a ajuns în patrimoniul altei persoane.
Această prerogativă nu există în cazul unui drept de creanță; de pildă, creditorul unei obligații de a da nu are acțiune decât împotriva debitorului său [20, p. 50].
Dreptul de preferință constă în facultatea pe care o are titularul unui drept real de a pretinde să-și realizeze dreptul său înaintea oricărui alt drept dobândit ulterior, ori de un rang inferior, precum și înaintea celor care au un simplu drept de creanță (creditorii chirografari).
Dreptul de creanță nu acordă titularului său o atare prerogativă; creditorul are numai un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului său în concurs cu toți ceilalți creditori chirografari, așa încât dacă bunurile debitorului nu pot acoperi toate datoriile acestuia, creditorii chirografari urmează a fi plătiți în mod proporțional cu valoarea creanței lor. Titularul unui drept de creanță nu poate, în principiu, nici împiedica înstrăinarea bunurilor de către debitor și nici nu le poate urmării pe acestea în mâinile dobânditorilor, după cum tot astfel, el va suporta consecințele oricărei noi obligații asumate de către debitorul său, afară de cazul când aceasta a fost consimțită în frauda sa.
Sub aspectul procedural există, de asemenea, deosebiri între dreptul de creanță și dreptul real. Acțiunea în justiție, ca mijloc legal de a se constata în justiție existența dreptului, când acesta este contestat, sau pentru a obține executarea lui, diferă ca natură și ca efecte după cum este vorba de un drept de creanță sau de un drept real [25, p. 65].
Acțiunea în justiție privitoare la un drept de creanță se exercită împotriva unei persoane dintru-nceput cunoscută și anume împotriva debitorului; este o acțiune personală (actio in personam), care se intentează la tribunalului domiciliului debitorului – actor sequitur forum rei –.
Acțiunea în justiție cu privire la un drept real se îndreaptă, desigur, tot împotriva unei persoane, ca orice acțiune în justiție, dar această persoană nu este individualizată decât în momentul în care ea împiedică pe titularul dreptului în exercițiul prerogativelor sale cu privire la acel bun. Acțiunea se intentează deci împotriva oricărei persoane care și-ar încălca obligația de abstențiune pe care o implică dreptul real. Întrucât dreptul real este absolut, opozabil erga omnes, titularul unui atare drept nu urmărește prin acțiunea sa decât lucrul respectiv, în mâna oricui s-ar găsi, iar persoana pârâtului este luată în considerare numai în legătură cu încălcarea obligației generale de respectare a dreptului. De aceea se și numește acțiune reală (actio in rem). Sub aspectul competenței judecătorești, acțiunea reală cu privire la un imobil diferă de cea personală, deoarece se intentează la tribunalul locului în care se află situat imobilul – actor sequitur forum rei sitae.
Categoriile drepturilor de creanță sunt în număr nelimitat, deoarece ele pot izvorî din cauzele cele mai variate, fie ca manifestări ale voinței oamenilor, care au posibilitatea de a crea în limitele normelor imperative și a regulilor de conviețuire socială orice fel de obligații, fie independent de o atare voință, cum ar fi cele care izvorăsc din fapte cauzatoare de prejudicii.
Categoriile drepturilor reale sunt însă limitativ determinate de lege.
Obligațiile reale
Prin opoziție cu obligațiile obișnuite, așa cum au fost arătate mai sus, se pot identifica unele obligații, care, prin strânsa lor legătură cu un lucru, sunt denumite obligații reale (propter rem). Astfel, pentru a se asigura conservarea fertilității solului și raționala folosire a acestuia, în interesul ridicării producției, legea prevede unele obligații de a face (ca, de pildă, executarea unor lucrări de îmbunătățiri funciare), care îndatorează pe orice beneficiar al folosinței termenului respectiv. Aceste obligații, denumite obligații funciare reale, urmează soarta juridică a dreptului real respectiv și, fără îndeplinirea vreunei forme speciale de publicitate, obligă pe titularul dreptului real respectiv (drept de proprietate, drept de administrare operativă, drept de folosință) să îndeplinească prestațiile ce formează obiectul obligației funciare reale. Cum aceste obligații nu se pot încadra nici în categoria drepturilor reale (cărora le corespunde obligația negativă generală și abstractă cu privire la exercițiul atributelor corespunzătoare dreptului real respectiv), nici în categoria drepturilor de creanță (care implică obligația unui debitor determinat de a executa o prestație în favoarea creditorului), ele au fost cuprinse într-o categorie distinctă.
În literatură, noțiunea de obligație reală a fost înțeleasă uneori într-un sens mai larg, fie până la frontiera cu servitutea reală, fie pentru a explica opozabilitatea către terți a unor situații juridice create printr-un raport juridic de obligație [12, p. 60].
Într-un prim sens, s-a numit obligație reală aceea în virtutea căreia debitorul este ținut (și deci poate fi constrâns să plătească) numai în limitele valorii unui lucru. În această situație, s-ar afla, de pildă, cauția reală și dobânditorul unui imobil ipotecat. Într-adevăr, în timp ce debitorul care a instituit o ipotecă asupra unui imobil al său, pentru a garanta o datorie, este ținut să plătească întreaga datorie asumată, chiar dacă depășește limitele valorii imobilului ipotecat, cauția reală, adică proprietarul care afectează un imobil drept garanție pentru datoria altuia, nu poate fi silit să plătească (în cazul când debitorul n-ar plăti la scadență) decât în limitele valorii imobilului afectat drept garanție. În aceeași situație se află dobânditorul unui imobil ipotecat; în cazul în care debitorul nu și-ar plăti datoria la scadență, terțul dobânditor al imobilului nu va fi ținut să plătească, la rândul său, decât în limitele valorii imobilului dobândit.
În cadrul unor asemenea obligații se poate spune, în mod figurat, că datoria apasă mai degrabă asupra lucrului, decât asupra persoanei și că o atare obligație se plasează la frontiera dintre obligație și servitute reală.
Într-un alt sens, obligația reală ar fi cea în temeiul căreia dobânditorii unui lucru sunt ținuți de obligațiile contractate de autorul lor cu privire la acest lucru. Astfel, cumpărătorul unui imobil închiriat este obligat să respecte contractul de închiriere încheiat anterior de către vânzător, cu privire la acel imobil.
Asemenea situații pot fi însă analizate ca fiind o derogare de la relativitatea efectului obligator al contractului, în sensul că legea prevede condițiile în care anumite drepturi de creanță (in rem scriptae), fiind strâns legate de posesiunea unui lucru, devin opozabile terților dobânditori ai acelui lucru. Astfel, dreptul de locațiune al chiriașului, devine opozabil terților care, ulterior, dobândesc un drept real asupra imobilului respectiv dacă sunt îndeplinite anumite condiții de publicitate.
De altfel, în sistemul de carte funciară se prevede notarea în cartea funciară și a unor drepturi de creanță pentru a le face opozabile terților dobânditori de drepturi reale cu privire la imobilele înmatriculate în cartea funciară. În această categorie se află dreptul de locațiune, cesiunea de venituri, dreptul de opțiune rezultând din promisiunea de a încheia un contract viitor etc.
Așadar, pentru a explica opozabilitatea la terți a unei situații juridice izvorâtă dintr-un raport de obligație nu este absolut necesar să apelăm la noțiunea de obligație reală [18, p. 50].
Izvoarele obligațiilor
Prin izvor al obligației se înțelege faptul care îi dă naștere, acest fapt poate fi un act juridic, cum este, de pildă, contractul, sau faptul juridic, cum este delictul civil, desigur, un fapt produce efecte juridice numai fiindcă legea îi recunoaște această putere. S-ar putea deci spune că, într-un sens larg, obligațiile, ca de altfel, toate drepturile subiective, își au izvorul în lege; ele ar fi obligații legale lato sensu [13, p. 60].
În genere însă, drepturile subiective nu derivă direct din lege ci, pentru nașterea lor, mai este nevoie de un element concret, care să determine aplicarea regulii de drept; acest element (de pildă, un contract) este de cele mai multe ori izvorul dreptului subiectiv și deci al obligației.
Imensitatea izvoarelor de obligații poate fi despărțită în două categorii, după rolul pe care îl are voința personajelor în determinarea regulii de drept, adică după felul cum aplicarea regulilor de drept este provocată prin voința părților sau se impune independent de voința acestora sau chiar împotriva voinței lor. Rolul regulii de drept în nașterea drepturilor și obligațiilor poate prezenta aspecte diferite: uneori ea recunoaște părților facultatea ca prin voința lor să-și creeze drepturi și obligații; alteori nașterea drepturilor și obligațiilor este determinată de către lege, care impune astfel oamenilor anumite obligații în afara oricărei manifestări de voință din partea lor.
Se desemnează deci două mari categorii a izvoarelor de obligații: voluntare, adică manifestări de voință, exprimate în vederea realizării unor efecte juridice, cum sunt actele juridice, și nevoluntare, categorie în care, cu precizările de mai jos, se situează faptele juridice – stricto senso – între care cele mai însemnate sunt faptele ilicite.
Actul juridic este manifestarea de voință în vederea realizării unor efecte juridice: a crea, a modifica, a transmite ori a stinge un raport juridic. Ea poate fi unilaterală sau bilaterală; în acest din urmă caz avem de a face cu un contract sau o convenție. În categoria izvoarelor de obligații voluntare se află deci actele unilaterale (sau de formație unilaterală ) și contractele sau convențiile [22, p. 59].
Faptele juridice, stricto senso, sunt orice fapte, altele decât cele care constituie acte juridice, fie că sunt exclusive de orice manifestare de voință (nașterea, moartea, trăznetul care incendiază o casă etc.), fie că, exprimând o atare manifestare, nu întrunesc totuși elementele necesare spre a fi acte juridice, întrucât ele nu sunt săvârșite în vederea efectelor juridice pe care legea le atribuie săvârșirii lor (de pildă, fapta unei persoane care, cu intenție a cauzat obligația de a despăgubi pe cel păgubit; este evident că autorul nu a săvârșit fapta spre a-și asuma obligația de despăgubire).
Dintre faptele juridice generatoare de obligații, cele importante sunt faptele ilicite, care dau naștere la răspunderea delictuală. Tot în categoria faptelor juridice se află îmbogățirea fără cauză; deși nu este reglementată ca atare în codul civil, totuși acest cod conține numeroase aplicații întemeiate pe regula că nimeni nu trebuie să se îmbogățească în dauna altuia.
În afară de aceasta, sunt unele obligații nevoluntare care iau naștere direct din lege, lato sensu. La toate acestea se adaugă obligațiile care izvorăsc din actele administrative de planificare și reglementare a economiei naționale, fără încheierea vreunui contract sau alt act juridic.
Potrivit codului civil sunt izvoare de obligații; contratele, cvasicontractele, delictele, cvasidelictele și legea.
Clasificarea izvoarelor obligațiilor potrivit prevederilor codului civil este însă incompletă fiindcă printre actele juridice ea nu menționează decât contractele și nu face referire cu privire la actul unilateral.
Pe de altă parte, clasificarea codului civil, în privința izvoarelor obligațiilor, este și inexactă; în primul rând, codul face distincție între delicte, care implică intenția de a produce un prejudiciu, și cvasidelicte, care nu implică o atare intenție, fără însă ca din această distincție să se tragă consecințe diferite; reglementarea lor este unitară, indiferent că paguba a fost produsă cu intenție ori numai din neglijență sau imprudență. În al doilea rând, noțiunea de cvasicontract apare ca fiind și falsă și inutilă. „Cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți”. Dar instituțiile pe care le reglementează sub această denumire – și anume: gestiunea de afaceri și plata nedatorată – sunt lipsite de ceea ce constituie esența contractului și anume acordul de voințe ca izvor al obligațiilor respective. Tot astfel, în ambele cazuri, întrucât debitorul este obligat împotriva voinței lui, nu se mai pune problema capacității sale. Pe de altă parte, denumirea de cvasicontract nu răspunde nici unui interes practic; instituțiile reglementate sub această denumire pot fi explicate fără să se recurgă la această ficțiune de analogie cu contractele.
Drept urmare, în cadrul părții privitoare la izvoarele obligațiilor vor fi analizate: actele juridice (în cadrul cărora o importanță deosebită reprezintă contractul), faptele juridice, atât cele licite (îmbogățirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri), cât și cele ilicite (răspunderea civilă delictuală), precum și obligațiile decurgând din lege sau alte acte normative [30, p. 88].
1.4. Noțiunea și principiile executării obligațiilor
Prin natura sa, raportul juridic obligațional este menit să producă efecte juridice. Efectul general al oricărei obligații este de a da creditorului dreptul de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat. în vorbirea juridică, un asemenea efect este asimilat cu noțiunea de executare a obligațiilor.
Prin prisma definițiilor formulate în literatura juridică de specialitate, noțiunea de executare a obligațiilor nu comportă probleme specifice de definire, astfel încât majoritatea autorilor definesc executarea obligațiilor ca “acțiunile pe care debitorul trebuie să le săvârșească în vederea satisfacerii creanțelor creditorului” sau “actele pe care debitorul trebuie să le îndeplinească în temeiul obligației, precum ar fi: transmiterea unui bun, executarea unei lucrări, plata unei sume de bani etc”.
Din punct de vedere terminologic, noțiunea de executare a obligației este sinonimă cu noțiunea de plată. Sensul juridic al cuvântului plată este mai cuprinzător decât cel din vorbirea curentă/in care cuvântul “plată” se utilizează numai cu privire la executarea unei obligații constând dintr-o sumă de bani. A plăti, în sens juridic, înseamnă a executa de bunăvoie o obligație, oricare ar fi obiectul acesteia: a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, a executa o lucrare sau un serviciu, a plăti prețul obiectului cumpărat etc.
Principiul executării în natură a obligațiilor. Principiul executării în natură a obligațiilor desemnează îndeplinirea obligației în natura ei specifică, adică realizarea prestației stabilite de către părți. Părțile sunt ținute să execute prestația la care s-au obligat, neputându-se libera prin plata unui echivalent bănesc al daunelor cauzate prin neexecutare. Prin urmare, între două forme posibile de executare, primordială este executarea în natură, executarea prin echivalent având un caracter excepțional și subsidiar.
Codul civil conține un șir de norme care vin să confirme importanța și necesitatea executării în natură a obligației, printre care menționăm: creditorul obligației de a face are dreptul, atunci când debitorul nu execută obligația, să execute el însuși sau să încredințeze unui terț executarea, cheltuielile urmând să fie puse în sarcina debitorului; în cazul neexecutării de către debitor a obligației de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forțată a bunului [2, art. 622]; cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligațiilor contractuale, dacă o astfel de cerință este îndreptățită pentru părți și pentru protecția drepturilor cumpărătorului, în special dacă cumpărătorul nu poate achiziționa acele bunuri de la alte persoane sau dacă aceste acțiuni de achiziționare nu au efect [2, art. 782] etc.
Așadar, principiul în cauză are o influență determinantă asupra executării obligațiilor pe toată perioada de acțiune – atât în faza executării benevole, cât și în faza încălcării acestora.
Principiul executării corespunzătoare a obligațiilor. De esența acestui principiu este faptul că obligațiile se consideră executate în mod corespunzător, dacă sunt respectate toate condițiile prevăzute în actul din care au luat naștere, precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele, locul, timpul și modul de executare. în corelație cu acest principiu, Codul civil reglementează, spre exemplu, condiția privitoare la obiectul executării – în art. 582-584, 588-589; condiția privitoare la subiecte – în art. 579-582; cea privitoare la locul de executare – în art. 573-574; momentul executării – în art. 575-578; modul de executare – în art. 587. Aceste prevederi poartă un caracter general, ele fiind completate în funcție de specificul fiecărei obligații, de normele corespunzătoare ale Părții speciale.
Este important de menționat că respectarea doar a unora din aceste condiții nu este suficientă pentru a considera obligația executată în mod corespunzător. Spre exemplu, o prestație efectuată cu respectarea condițiilor privitoare la cantitate, dar de o altă calitate decât cea prevăzută de contract, precum și efectuată cu depășirea termenului de executare, nu poate fi considerată executată în mod corespunzător. Tot astfel vor fi considerate prestațiile care sunt efectuate față de o persoană neîmputernicită de a primi executarea, în alt loc decât cel convenit la momentul nașterii obligației sau executate într-un alt mod decât cel prevăzut.
Condițiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligațiilor, sunt determinate de lege sau contract. Această cerință rezultă din conținutul art. 9, care obligă părțile să-și execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și bunele moravuri. în cazul în care obligația își are izvorul în lege, este evident că executarea va fi considerată corespunzătoare, în ipoteza în care conținutul ei nu va contraveni prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat naștere. însă, în ipoteza în care obligația se va naște din contract, atunci ea va fi pasibilă de executare, dacă nu va contraveni atât contractului din care a luat naștere, cât și prevederilor imperative ale legii, ordinii publice și bunelor moravuri. Această regulă are menirea de a determina limitele în care voința juridică a părților trebuie să se circumscrie.
2. CORELAȚIA DINTRE SUBIECT ȘI OBIECT CA ELEMENTE DE BAZĂ ALE RAPORTULUI OBLIGAȚIONAL ÎN MATERIE DE DREPT CIVIL
2.1. Subiectele executării obligațiilor
Prin prisma subiectelor lui, raportul juridic obligațional se înfățișează, de regulă, ca un raport juridic simplu, având un singur creditor și un singur debitor. Uneori însă, el are un caracter complex și plural, stabilindu-se cu participarea fie a mai multor creditori și a unui singur debitor, fie a mai multor debitori și a unui singur creditor, fie, în fine, a mai multor creditori și a mai multor debitori. în funcție de subiecții de drept între care se stabilește acest raport juridic, obligația pe care el o exprimă poate să fie, la rându-i, simplă sau complexă.
Obligațiile simple nu ridică probleme juridice aparte, și din acest considerent ne vom preocupa doar de enunțarea principalelor reguli de executare.
Referitor la persoanele care pot să efectueze plata Codul Civil al Republicii Moldova prevede: “dacă din lege, contract sau natura obligației nu reiese că debitorul urmează să execute obligația personal, aceasta poate fi executată și de un terț” [2, art. 581].
Așadar, obligațiile, după cum e și firesc, se execută, în primul rând, de către debitor. Acesta poate plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant.
în al doilea rând, executarea poate fi efectuată de o persoană îndatorată alături de debitor, de exemplu, un codebitor solidar sau indivizibil, precum și de către o persoană îndatorată pentru debitor, cum ar fi, fidejusorul [2, art. 1146CC], comitentul pentru prepus [2, art. 1403], părinții pentru copiii lor minori [2, art. 1406-1407] etc.
în al treilea rând, plata poate fi făcută și de către o persoană interesată în protejarea unui drept propriu [2, art. 582]. De pildă, dobânditorul unui bun imobil ipotecat, care, plătind datoria debitorului, evită urmărirea silită a : acelui imobil și previne o eventuală pierdere a dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv.
în al patrulea rând, executarea poate fi efectuată și de orice persoană neinteresată, care acționează în numele debitorului, în baza unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu, gratificându-1 pe debitor cu ceea ce acesta datora creditorului.
Când executarea este făcută în numele debitorului, terțul se va subroga în drepturile creditorului, iar atunci când terțul plătește în nume propriu, nu se poate subroga în drepturile acestuia fără consimțământul lui.
De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană există următoarele excepții:
când legea prevede în mod expres că obligația poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părțile au convenit altfel. Așadar, conform art. 1036, alin. (1) CC, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin contract transmiterea mandatului către un terț. La fel, conform art. 1091, alin. (1) CC, depozitarul nu are dreptul, fără încuviințarea deponentului, să transmită unui terț spre depozitare bunul primit;
când părțile au stabilit expres prin acordul lor de voință că plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligații. în această situație, debitorul nu va putea fi substituit de o altă persoană, chiar dacă obligația ar putea fi executată de orice persoană.
când prin natura sa obligația poartă un caracter strict personal (intuituu personae), cum ar fi de exemplu obligația unui pictor, cunoscut și apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza convenției încheiate cu creditorul. Asemenea obligații, după cum se observă, au ca obiect prestații a căror îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experiența sau alte însușiri ale debitorului6, fiind prin excelență obligații intuituu personae.
Plata fiind un act juridic, părțile trebuie să îndeplinească condițiile de capacitate cerute, în general, pentru săvârșirea unui asemenea act. în cazul obligațiilor de a da, în care plata este translativă de proprietate, debitorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul cu care se săvârșește plata. Aceasta înseamnă că cel care efectuează plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exercițiu și, în același timp, proprietarul lucrului ce formează obiectul plății. Nerespectarea acestor condiții se sancționează cu nulitatea actului juridic al plății. Cu toate acestea, nu se poate cere nulitatea plății, și respectiv, restituirea bunurilor, atunci când obiectul plății îl constituie sume de bani sau bunuri consumptibile, dacă creditorul le-a consumat cu bună-credință, deși plata a fost efectuată de o persoană care nu era proprietarul bunurilor cu care s-a plătit și nu avea capacitatea deplină de exercițiu. Dacă creditorul a fost de rea-credință, adică a cunoscut că debitorul nu era proprietarul lor, atunci va fi obligat la restituire, chiar dacă le-a consumat. Dacă plata s-a făcut prin predarea unui bun aparținând altei persoane, adevăratul proprietar își va putea recupera bunul promovând o acțiune în revendicare împotriva creditorului, însă acesta din urmă va putea opune uzucapiunea sau dobândirea proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-credință [2, art. 331].
Dacă, după regula generală, “obligația poate fi executată de oricine”, rezultă soluția logică, care de altfel este consacrată și de legislație, că “creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terța-persoană pentru debitor” [2, art. 581, alin. (1)]. Pentru aceasta este necesar ca plata făcută de către terț să aibă ca obiect exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat constă dintr-o sumă de bani, plata trebuie să se facă în bani, iar nu în valori mobiliare sau în natură. De asemeni, terțul trebuie să achite obligația în întregime, neputând să constrângă pe creditor să primească o plată parțială a datoriei. Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul sau terțul care efectuează plata pentru debitor va efectua plata prin consemnare.
Cu referire la întrebarea cui trebuie făcută plata, actualul Cod civil prevede că.: “debitorul trebuie să execute obligația către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărâre judecătorească” [2, art. 579]. Prin urmare, pe lângă creditor, capacitatea de a primi executarea o pot avea reprezentanții legali (părinții, tutorii, curatorii etc.), reprezentanții convenționali (mandatarii, comisionarii etc.) sau persoanele împuternicite prin hotărâre judecătorească (administratorii, în cadrul procedurii de insolvabilitate etc.).
Executarea, conform art. 579, alin. (2) Codul Civil al Republcii Moldova, poate fi valabil făcută unei alte persoane decât creditorul sau împuternicitul lui, în situația în care “creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta.
În caz de ratificare a plății, persoana neîmputernicită va fi considerată, cu efect retroactiv, drept mandatar. Dacă plata a folosit creditorului, de pildă, când debitorul în loc să-i plătească acestuia a plătit creditorului lui, atunci plata profită adevăratului creditor în măsura în care determină stingerea obligației principale. Aceleași consecințe apar și în cazul în care plata este făcută unui creditor incapabil. Căci, în caz contrar, sancțiunea plății către un incapabil este nulitatea relativă. Făcând însă aplicarea principiului îmbogățirii fără cauză, debitorul nu va fi ținut să plătească a doua oară, dacă dovedește că “plata a profitat creditorului”, adică se află în patrimoniul său fie lucrul plătit, fie echivalentul său. în toate aceste situații, soluțiile sunt impuse în scopul ocrotirii debitorului care a efectuat deja plata, spre a nu fi silit să facă cercetări deosebite pentru a stabili calitatea creditorului.
În cazul obligațiilor complexe, pe lângă regulile generale înfățișate mai sus, legislația dă amploare și unor reguli speciale. În acest sens, urmează să ne referim în special asupra obligațiilor divizibile sau conjuncte și obligațiilor indivizibile.
Obligațiile conjuncte sunt definite în literatura de specialitate – ca obligațiile ce leagă mai mulți creditori sau mai mulți debitori, între care creanța sau datoria este divizibilă, în sensul că fiecare creditor nu are drept decât la partea lui și fiecare debitor nu datorează și nu poate fi urmărit decât pentru partea lui. Este deci o obligație ce comportă o pluralitate de obligații distincte, care au, în esență, o viață juridică proprie. Prin prisma prevederilor art. 520 CC, obligațiile conjuncte constituie regula sau dreptul comun în materia obligațiilor cu pluralitate de subiecte, în sensul că atunci când acestea nu sunt indivizibile, ele sunt neapărat conjuncte, adică divizibile de plin drept.
Fiind o unitate a unei pluralități de raporturi juridice, obligația divizibilă produce efecte specifice, care în literatura de specialitate au fost precizate după cum urmează:
dacă sunt mai mulți debitori, fiecare este ținut și poate fi urmărit numai pentru plata părții sale din datorie;
dacă sunt mai mulți creditori, fiecare poate pretinde de la debitor numai pentru partea sa din creanță;
dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecințele insolvabilității acestuia vor fi suportate de către creditor, deoarece el nu poate urmări pe ceilalți debitori pentru partea debitorului insolvabil;
punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripției, făcută de unul din creditori, nu profită și celorlalți creditori, căci în cadrul obligației conjuncte fiecare creditor acționează exclusiv în apărarea propriilor sale interese. La fel, punerea în întârziere a unui debitor, ca și întreruperea prescripției față de un debitor, nu produce efecte față de ceilalți debitori.
Obligațiile indivizibile sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte, al căror obiect nu este susceptibil de divizare prin natura sa ori prin convenția părților. De aici rezultă concluzia că, după izvorul său, indivizibilitatea este de două feluri: naturală și convențională [18, p. 90].
Indivizibilitatea este naturală, când obiectul obligației nu este susceptibil de împărțire și constituie, deci, un obstacol la executarea fracționată a obligației. De exemplu, în cazul în care trei codebitori sunt obligați să predea un autoturism, nu se poate ca fiecare din ei să predea câte o treime. Prin urmare, obligația de predare, care este de altfel o obligație de a face, nu este divizibilă nici material, nici intelectual. în schimb, dacă ne referim la obligația de a da, observăm că ideal fiecare codebitor poate să-și execute fracționat obligația de a transfera dreptul de proprietate. Prin urmare, obligația de a da este susceptibilă de diviziune pe plan intelectual. În ceea ce privește obligațiile de a nu face, în literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate, că acestea sunt indivizibile, întrucât orice fapt contrar obligației de a nu face este în mod necesar indivizibil, fiindcă o executare parțială a acestei obligații nu se poate concepe [20, p. 79].
Indivizibilitatea convențională intervine atunci când, deși prestația, obiect al obligației, este prin natura sa divizibilă, părțile»se înțeleg să o considere ca fiind indivizibilă. De exemplu, obligația mai multor întreprinzători de a construi o casă; obligația mai multor debitori de a plăti o sumă de bani etc.
Efectul principal al indivizibilității obligației, consacrat în art. 521, alin. (2) CC, constă în faptul că fiecare creditor (când există o pluralitate de creditori) poate pretinde executarea integrală a prestației la care se referă creanța colectivă și, respectiv, fiecare debitor (când există o pluralitate de debitori) poate fi constrâns să execute integral prestația la care are dreptul creditorul. Pe de altă parte, plata făcută valabil de oricare dintre codebitori, oricăruia dintre cocreditori, stinge datoria în privința tuturor celorlalți debitori obligați indivizibil.
În aria de cuprindere a obligațiilor indivizibile, operează, prin excelență, obligațiile solidare.
Obligațiile solidare sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte, în cadrul căror fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorate creditorului.
Din conținutul art. 523 și 531 CC rezultă că solidaritatea nu se prezumă, ci se naște prin act juridic, prin lege sau atunci când prestația este indivizibilă, în situația în care izvorul solidarității îl constituie actele juridice, solidaritatea trebuie să fie stipulată expres, deoarece ea constituie o excepție de la regula de drept comun a divizibilității datoriei. Pentru aceasta nu este necesar de folosit careva termeni speciali, ci doar ca intenția părților să fie exprimată clar și neîndoielnic, în sensul că debitorii se obligă solidar. Fiind neprezumată, solidaritatea trebuie dovedită de către cel care o invocă. Proba ei se va face după regulile dreptului comun ce guvernează dovada actelor juridice civile [22, p. 111].
De esența solidarității este faptul că datoria sau creanța nu se divide între subiecții raportului juridic obligațional. Există două specii distincte de solidaritate – activă și pasivă -, precum și o varietate mixtă a acestora. Solidaritatea activă împiedică divizarea creanței și se înfățișează ca solidaritate între creditori, iar solidaritatea pasivă împiedică divizarea datoriei, înfățișându-se ca solidaritate între debitori; în fine, prin efectul solidarității, care se realizează deopotrivă între creditori și debitori, în cel de-al treilea caz, este împiedicată în egală măsură atât divizarea creanței, cât și divizarea datoriei. Aceasta din urmă nu reprezintă particularități proprii și nici nu este supusă unor reguli aparte; ea reunește în cadrul aceluiași raport juridic obligațional particularitățile și regulile caracteristice fiecăruia dintre cele două specii de bază: solidaritatea activă și solidaritatea pasivă. Este motivul pentru care în cele ce urmează vom analiza distinct numai fiecare dintre aceste specii, nu și varietatea intermediară.
Solidaritatea activă, presupune existența a doi sau mai mulți creditori care au dreptul să pretindă la o prestație, în așa fel încât fiecare să poată pretinde la întreaga prestație, iar prestația făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul. Efectele juridice ale solidarității active se analizează în două planuri distincte: cel al raporturilor dintre creditori și debitori și cel al raporturilor dintre creditori [2, art. 522].
Raporturile dintre creditorii solidari și debitorul lor comun sunt guvernate de principiul potrivit căruia dreptul de a pretinde și primi plata integrală a creanței aparține fiecărui creditor, iar plata făcută de către debitor aceluia dintre ei care exercită acest drept are efect liberator în privința lui față de toți creditorii. Din conținutul art. 524 CC rezultă că debitorul poate să execute obligația față de oricare dintre creditori după cum crede de cuviință, atâta timp cât nici unul dintre creditori nu a cerut executarea obligației. însă, în cazul în care debitorul va fi acționat în justiție de către unul dintre creditorii solidari, atunci el va trebui să-și execute obligația doar față de creditorul reclamant.
Raporturile dintre creditorii solidari sunt dominate de principiul consacrat prin art. 529 CC, potrivit căruia între creditorii solidari există un mandat tacit de reprezentare reciprocă în îndeplinirea actelor de conservare ale obligațiilor. “Creditorul solidar, dispune textul menționat, reprezintă pe toți cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligației”. Deci, fiecare creditor solidar nu este stăpânul creanței în întregimea ei, creanța nu-i aparține decât pentru partea lui, iar dacă o poate încasa în totalitate este numai pentru că a fost împuternicit la aceasta de către ceilalți cocreditori.
Fiecărui creditor solidar îi revine îndatorirea, pe de o parte, de a conserva creanța colectivă, iar pe de altă parte, de a nu întreprinde nimic de natură să înrâurească negativ drepturile celorlalți creditori solidari. Drept urmare, hotărârea judecătorească pronunțată la cererea unuia dintre creditori își extinde efectele și asupra celorlalți creditori numai în măsura în care aceste efecte sunt favorabile acestora, iar efectele defavorabile ale unei asemenea hotărîri nu pot înrâuri negativ interesele creditorilor care nu au participat la proces. La fel, remiterea de datorie convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părții care revine acelui creditor (art. 526 CC), iar în privința celorlalți creditori creanța va rămâne solidară.
În fine, creditorul solidar care a primit întreaga prestație este obligat să o împartă cu ceilalți cocreditori, dacă nu demonstrează că obligația este contractată numai în interesul lui (art. 528, alin. (1) CC). Distribuirea între creditorii solidari a ceea ce a executat debitorul lor comun se face după regula propor- ționalității, fiecare creditor primind o parte proporțională cu drepturile sale din creanța comună. în ipoteza că drepturile respective nu sunt determinate, creanța se împarte, potrivit art. 528, alin. (2) CC, în fracțiuni egale și se distribuie între cocreditorii solidari conform regulii egalității.
Solidaritatea pasivă, potrivit art. 530 CC, constituie acea modalitate a obligației cu pluralitate de subiecte, în temeiul căreia “doi sau mai mulți debitori datorează o prestație în așa fel încât fiecare este dator să efectueze întreaga prestație, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea obligației”.
Obligațiile afectate de solidaritate pasivă se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
comportă o pluralitate de debitori care se obligă la aceeași prestație, care formează obiectul unic al obligației lor comune;
pluralitate de legături obligaționale distincte între creditor și code- bitori;
divizibilitatea obligației în cadrul transmiterii ei prin succesiune.
La fel ca și solidaritatea activă, solidaritatea pasivă generează simultan două grupe distincte de raporturi juridice, și anume: pe de o parte, raporturile dintre codebitorii solidari și creditorul lor comun, iar pe de altă parte, raporturile dintre codebitorii solidari. Drept consecință, efectele ei juridice sunt și ele diferite, după cum se analizează prin prisma uneia sau alteia dintre acestea.
În raporturile dintre codebitorii solidari și creditorul lor comun, efectele solidarității pasive se centrează în jurul principiului potrivit căruia, pe de o parte, fiecare codebitor solidar este obligat față de creditor ca și cum el ar fi singurul debitor al acestuia, iar pe de altă parte, toți creditorii sunt obligați față de creditorul comun, unii pentru ceilalți și fiecare pentru toți, la întreaga datorie. Doctrina juridică împarte aceste efecte în principale și secundare [15, p. 98].
Efectul principal al solidarității pasive constă în obligația fiecărui codebitor de a executa obligația în întregime. Acest lucru se explică prin faptul că obligația cu solidaritate pasivă are un singur obiect, la care sunt îndatorați toți codebitorii. Debitorul căruia i s-a cerut executarea obligației nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii. Așa fiind, oricare dintre codebitori este expus urmăririi de către creditor pentru a executa singur întreaga prestație ce constituie obiectul obligației.
Creditorul are libertate de opțiune în ce privește codebitorul solidar de la care urmează să pretindă plata în parte sau în întregime a datoriei (art. 533CC). Această libertate se analizează, pe de o parte, ca o consecință logică a faptului că toți codebitorii solidari sunt debitori principali, iar pe de altă parte, ca un reflex al situației debitorului urmărit, care nu poate opune creditorului beneficiul de diviziune spre a-1 obliga pa acesta să-și dividă urmărirea.
Promovând acțiunea împotriva unuia dintre codebitorii solidari, creditorul păstrează, conform art. 541, alin. (2) CC, dreptul de a chema în judecată pe ceilalți debitori solidari. Prin urmare, ori de câte ori debitorul urmărit este insolvabil, creditorul are facultatea să urmărească pe oricare dintre ceilalți codebitori, până ce creanța lui va fi realizată integral (art. 546 CC). Datorită acestui efect, solidaritatea pasivă este privită în literatura de specialitate ca
O adevărată garanție a realizării creanței, creditorul având un drept de gaj general asupra a două sau mai multe patrimonii, în funcție de numărul code- bitorilor solidari.
Din punct de vedere procesual, debitorul care a fost acționat în judecată de către creditor pentru plata întregii creanțe are facultatea să-i introducă în proces pe toți ceilalți codebitori solidari, punându-și astfel în valoare, încă de la început, dreptul de regres pe care îl are împotriva lor. De precizat însă că, pe această cale, debitorul-pârât nu poate evita urmărirea sa de către creditor pentru executarea întregii prestații, ci el își creează doar premisa necesară spre a se putea întoarce cu acțiunea în regres, după ce va executa singur prestația în totalitatea sa, împotriva celorlalți codebitori solidari. Debitorul împotriva căruia a fost înaintată acțiunea nu poate, din punct de vedere procesual, să înainteze anticipat acțiunea de regres față de ceilalți codebitori, deoarece creditorul comun, în orice moment, poate să îndrepte acțiunea față de oricare dintre codebitori, cerând plata întregii datorii [ 37, p. 58].
Executarea obligației de către unul dintre debitorii solidari, potrivit art. 536 CC, are efecte și față de ceilalți debitori solidari. Dar, în afară de executarea prin plată, obligația codebitorilor se poate stinge și prin alte modalități juridice decât plata, dintre care amintim:
compensația, care stinge datoriile reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele. Dacă unul dintre codebitorii solidari are o creanță față de creditor, obligațiile reciproce se vor stinge prin compensație, care va putea fi opusă de oricare debitor solidar, cu consecința că toți vor fi liberați de datorie (art. 536 CC);
confuziunea, care liberează total sau parțial debitorii solidari, în cazul în care unul dintre debitorii solidari întrunește concomitent și calitatea de creditor (art. 537 CC);
orice alt mod de stingere a obligațiilor (novație, remitere de datorie etc.) între creditor și unul dintre debitorii solidari, care va libera pe ceilalți debitori de creditorul comun.
Efectele secundare derivă din principiul înscris în art. 549 CC, potrivit căruia debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndreptate la stingerea sau reducerea obligației. Acest principiu se aplică și actelor ce urmăresc păstrarea și conservarea obligației solidare, nu și a acelora care fac datoria mai oneroasă.
Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestației are dreptul, conform art. 534 CC, să opună creditorului toate excepțiile care îi sunt personale ori sunt comune tuturor debitorilor solidari. Excepțiile respective sunt deci mijloace de apărare ale debitorului solidar, menite să determine încetarea urmăririi exercitate de creditor împotriva sa. Din conținutul prevederii citate, rezultă că legea distinge între excepții comune și cele personale.
Excepțiile comune pot fi opuse creditorului de către oricare dintre debitorii solidari, acestea fiind:
cauzele de nulitate absolută sau relativă care afectează acordul de voință al părților;
modalitățile comune tuturor acordurilor de voință, cum este cazul în care toți debitorii s-au obligat sub o condiție sau sub rezerva unui termen, oricare dintre ei poate invoca neîndeplinirea condiției sau ne- ajungerea la termen, spre a scăpa de urmărirea creditorului;
cauzele de stingere a obligațiilor care au determinat stingerea datoriei față de toți codebitorii solidari, precum ar fi: plata, confuziunea, compensația, novația, remiterea de datorie, pieirea fortuită a bunului etc.
Excepțiile personale, adică cele ce pot fi invocate numai de către un code- bitor solidar și profită numai lui. Din această grupă fac parte:
cauzele de nulitate relativă care operează numai în privința unuia dintre codebitorii solidari, cum ar fi, de pildă, un viciu de consimțământ, care poate fi invocat numai de către codebitorul a cărui consimțământ a fost viciat și care antrenează anularea actului juridic față de codebi- torul respectiv, lăsând neînrâurită validitatea lui față de ceilalți codebitori solidari;
modalitățile obligației (termenul sau condiția) consimțite de creditor doar în favoarea unuia dintre codebitorii solidari.
Alături de excepțiile pur personale (ce profită doar codebitorului care le invocă), există și anumite excepții personale care folosesc în mod indirect și celorlalți codebitori, precum ar fi:
compensația parțială intervenită între creditor și unul dintre codebitorii solidari liberează pe toți codebitorii pentru partea acestuia;
confuziunea stinge obligația pentru partea din datorie ce revine codebitorului față de care a operat, ceilalți codebitori fiind ținuți în solidari numai pentru partea din datorie nestinsă (art. 537 CC);
renunțarea la solidaritate, făcută de creditor în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, menține acțiunea solidară în contra celorlalți debitori, scăzându-se partea debitorului pe care l-a eliberat de solidaritate (art. 540 CC);
remiterea de datorie consimțită unuia dintre codebitorii solidari profită tuturor codebitorilor solidari, deoarece, în caz contrar, ei ar trebui să plătească întreaga datorie, situație care l-ar obliga pe debitorul care a plătit să se întoarcă și împotriva debitorului pentru care s-a făcut remiterea de datorie și, astfel, remiterea ar rămâne fără efecte juridice.
În raporturile dintre codebitorii solidari, efectul principal al solidarității pasive constă în aceea că ori de câte ori un codebitor solidar plătește întreaga creanță, prestația executată se împarte de plin drept între codebitori, între aceștia neexistând solidaritate, obligația lor fiind divizibilă.
Potrivit art. 544, alin. (1) CC, debitorul solidar care a executat obligația are dreptul să intenteze o acțiune de regres împotriva celorlalți debitori solidari pentru părțile acestora din obligație.
Împărțirea între codebitorii solidari a ceea ce s-a plătit se face, de regulă, corespunzător părții fiecăruia din obligație, iar în cazul în care determinarea părții fiecărui debitor este imposibil de stabilit, împărțirea se face în părți egale (art. 544, alin. (2) CC).
În cazul în care unul dintre codebitorii solidari este insolvabil, partea acestuia va fi suportată în părți egale de ceilalți debitori, inclusiv de cel față de care creditorul a renunțat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel (art. 546 CC).
2.2. Obiectul executării obligațiilor
În literatura de specialitate, prin obiectul executării obligației, se înțelege “prestația pe care debitorul o datorează creditorului” sau altfel spus “bunul, lucrarea sau serviciul pe care debitorul, în temeiul obligației, este obligat să-l transmită, execute sau presteze creditorului”.
Pentru ca prestația să fie considerată corespunzătoare, debitorul este obligat să plătească creditorului exact ceea ce datorează. Din punct de vedere legal, această regulă este consacrată în art. 588 CC, din prevederile căruia rezultă că creditorul nu este obligat să accepte o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă prestația propusă are o valoare mai mare. Nimic nu se opune însă ca respectivul creditor să accepte o altă prestație decât cea datorată, dar, în acest caz, obligația nu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt mod de stingere care se numește dare în plată.
În cazul în care obiectul obligației este prestația de a da un bun cert, debi7i torul se liberează prin predarea lui în starea în care se află la momentul plății. El nu va răspunde de pieirea totală sau parțială a bunului, dacă aceasta se datorează cazului fortuit sau forței majore. Totuși, debitorul va răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului după punerea sa în întârziere, cu excepția cazului în care va dovedi că bunul ar fi pierit și la creditor [16, p. 96].
Atunci când obiectul obligației de a da constă dintr-o cantitate de bunuri generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor, chiar dacă neexecutarea obligației nu se datorează vinovăției sale (art. 590 CC), deoarece bunurile generice din punct de vedere juridic nu pot să piară (genera non pereunt). El va trebui să le înlocuiască, pe cât este posibil, cu alte bunuri de același gen, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, atunci el va răspunde față de creditor prin plata daunelor-interese. Calitatea prestației supuse executării se determină, de regulă, prin convenția părților, iar atunci când aceasta nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestația de cel puțin o calitate medie (art. 589 CC)
Specificul executării fiecărei prestații depinde în totalitate de specificul obligației ce urmează a fi executată. Cel mai des obligația are ca obiect o singură prestație, însă, uneori, ea poate avea ca obiect mai multe prestații, dintre care urmează să fie executate una sau câteva din ele. In această ordine de idei doctrina și legislația distinge așa-zisele obligații cu pluralitate de obiecte, care apar sub forma obligațiilor alternative și facultative.
Obligațiile alternative, potrivit art. 550 CC, sunt acele obligații care au ca obiect două sau mai.multe prestații principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul. De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului fie 100 kg de grâu, fie 100 kg de porumb. Debitorul va fi liberat de obligație când va preda unul dintre cele două lucruri la care s-a obligat.
Alegerea prestației ce urmează să fie executată, conform art. 551, alin. (1) CC, aparține debitorului, dacă nu a fost expres atribuită creditorului. în acest caz, se face o aplicare a regulii din materia interpretării contractelor, potrivit căreia, când există îndoială, convenția se interpretează în favoarea debitorului. Alegerea se face prin declarație față de cealaltă parte sau prin executarea pro- priu-zisă a prestației (art. 551, alin. (3) CC).
În cazul în care debitorul are dreptul de alegere a prestației, el poate executa pe oricare dintre ele, dar în întregime. El nu poate sili pe creditor să primească o plată parțială, adică o parte dintr-o prestație și o parte din cealaltă (art. 552 CC).
În privința creditorului, obligația alternativă îndeplinește, printre altele, și o funcție de garanție a plății, deoarece are posibilitatea să obțină plata chiar și atunci când executarea uneia din prestații a devenit imposibilă datorită forței majore, cazului fortuit, culpei debitorului sau scoaterii din circuitul civil. în asemenea cazuri, cealaltă prestație continuă să fie datorată, deoarece ea a constituit dintr-un început obiectul obligației, iar obligația respectivă, din obligație alternativă, a devenit o obligație simplă [33, p. 78].
Efectele obligațiilor alternative sunt abordate de către legiuitor în funcție de faptul dacă dreptul de a alege prestația ce trebuie executată aparține debitorului sau, dimpotrivă, creditorului.
În ipoteza în care alegerea prestației aparține debitorului, și una din prestații nu poate fi executată, debitorul este obligat să execute prestația rămasă. Dacă executarea ambelor prestații a devenit imposibilă din culpa debitorului, acesta este ținut să despăgubească creditorul până la concurența valorii prestației care a rămas ultima (art. 553, alin. (2) CC).
Când alegerea prestației aparține creditorului, și una dintre prestații a devenit imposibilă, independent de vinovăția debitorului, creditorul este ținut să accepte executarea prestației rămase (art. 554, alin. (1) CC). Dacă însă prestația a devenit imposibilă din culpa debitorului, creditorul are dreptul să ceară fie /executarea prestației rămase, fie repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestației a cărei executare a devenit imposibilă (art. 554, alin. (2) CC). Dacă executarea ambelor prestații devine imposibilă din culpa debitorului, creditorul poate cere repararea prejudiciului adus prin neexecutarea uneia sau alteia dintre prestații (art. 554, alin. (3) CC). În fine, dacă ambele prestații de- in imposibile fără culpa debitorului, obligația se stinge (art. 663 CC).
Obligațiile facultative, potrivit art. 555 CC, sunt acele obligații care au ca obiect o singură prestație principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestații. De pildă, debitorul se obligă să predea un automobil, aceasta fiind obligația lui unică, dar prin contract i se dă dreptul să se libereze și prin darea unei sume de bani. Există deci o singură prestație ca obiect al obligației, dar o pluralitate de obiecte în ce privește posibilitatea de a plăti [26, p. 94].
Din împrejurarea că obligația facultativă are un singur obiect rezultă concluzia că creditorul unei obligații facultative nu poate cere decât executarea prestației principale, care de fapt constituie obiectul obligației, cealaltă alcătuind doar o posibilitate a debitorului de a se elibera de datorie, care diferă de obligația alternativă, în care creditorul poate să ceară ambele lucruri, urmând ca debitorul să aleagă pe care dintre acestea îl va preda [19, p. 121].
Dacă obiectul obligației piere prin caz fortuit sau este scos din circuitul ci- ml, debitorul este liberat, deoarece el era ținut numai la această prestație, care (singură) constituie obiectul obligației. Spre deosebire de obligația alternativă, unde pieirea unuia dintre lucruri are drept efect doar restrângerea posibilității de alegere, debitorul este dator să dea celălalt lucru, care constituie de asemenea obiect al obligației.
Între obligația facultativă și cea alternativă există următoarele deosebiri:
a) în cazul obligației alternative, creditorul poate cere în justiție oarecare din lucrurile datorate, iar în cazul obligației facultative poate cerenumai executarea obligației principale, deoarece aceasta are o singură prestație, cealaltă fiind doar o facultate;
în cazul obligației alternative, pieirea fortuită a unuia dintre lucruri ! împiedică posibilitatea de opțiune, iar în cazul obligației facultative,
pieirea fortuită a lucrului duce la stingerea acesteia;
dacă la obligația alternativă prestația executată determină natura obligației, la obligația facultativă, caracterul obligației este cert de la început, fiind determinat de prestația care constituie singurul obiect al obligației;
dacă obiectul obligației alternative este ilicit sau imposibil, obligația nu este nulă, ea fiind restrânsă la celălalt obiect pe care creditorul poate să-l ceară, iar dacă obiectul obligației facultative este ilicit sau imoral, atunci obligația este nulă și creditorul nu poate să ceară executarea;
natura mobiliară sau imobiliară a obligației alternative rămâne nedeterminată până la alegere, în timp ce la obligația facultativă ea este determinată imediat ce obligația s-a format și este mobiliară sau imobiliară, după cum lucrul este mobil sau imobil [22, p. 92].
În afară de obligațiile alternative și facultative, literatura de specialitate a sesizat existența celei de-a treia categorii de obligații cu pluralitate de obiecte, și anume a obligațiilor conjuncte. Se numesc conjuncte obligațiile ce se particularizează prin faptul că debitorul datorează cumulativ aceluiași creditor, prin efectul aceluiași raport juridic, două sau mai multe prestații distincte pe care trebuie să le execute deopotrivă, în totalitatea lor. Spre exemplu, prin efectul contractului de servicii hoteliere se nasc trei obligații distincte în sarcina hotelierului, pe care acesta trebuie să le îndeplinească concomitent: el trebuie să asigure clientului folosința unui spațiu locativ, să presteze în beneficiul lui anumite servicii pe timpul șederii în hotel și să asigure securitatea bagajelor sale. Debitorul obligației conjuncte este liberat numai dacă execută integral fiecare dintre prestațiile aferente acestora. Executarea uneia dintre obligații nu produce ca efect stingerea tuturor obligațiilor.
2.3. Locul executării obligațiilor
În literatura de specialitate, locul executării obligației este definit ca “punctul teritorial unde trebuie să aibă loc acțiunea prevăzută de conținutul obligației” sau altfel spus “locul unde debitorul este obligat să presteze executarea, iar creditorul să recepționeze obiectul obligației” [2, art. 324].
De cele mai multe ori, locul executării este determinat prin acordul comun al părților exprimat în contract, caz în care “debitorul nu poate sili creditorul a primi, nici creditorul de a plăti, în alt loc” ("In giu certo loco dare promittit, nullo alio loco, guam in guo promisit, solvere iuvito stipolatore potest”) [18, p. 90].
Uneori, locul executării rezultă din natura obligației, cum ar fi de exemplu în cazul obligațiilor născute în baza procurării unui bilet la teatru etc.
Dacă legea nu privește locul executării ca pe o condiție esențială pentru nașterea și existența obligației și, respectiv, acesta nu este specificat și nici nu rezultă din natura obligației, atunci locul de executare a obligațiilor se va determina în conformitate cu regulile prevăzute în art. 573 CC Potrivit prevederilor alineatului 1, lit. a), ale acestui articol, obligațiile pecuniare, adică cele care au ca obiect transmiterea unei sume de bani (cum ar fi achitarea prețului de către cumpărător sau restituirea unui împrumut bănesc de către împrumutat), se vor executa la domiciliul creditorului, iar dacă creditorul este o persoană juridică la sediul ei, din momentul nașterii obligației. Când obligația are ca obiect un bun individual determinat și părțile nu au stabilit locul plății, aceasta se va face, conform art. 573, alin. (1), lit. b) CC, la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului. Toate celelalte obligații se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul își desfășoară activitatea legată de obligație, cum ar fi, de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a bunului ori locul de prestare a serviciului. în lipsa acestuia, obligația se va executa la domiciliul sau sediul debitorului.
În literatura de specialitate s-a remarcat că, în cazul în care plata se face la domiciliul sau sediul debitorului, plata se numește cherabilă, iar dacă se efectuează la domiciliul sau la sediul creditorului, atunci se spune că plata este portabilă.
În cazul în care până la data executării obligației debitorul sau creditorul și-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate și a înștiințat despre aceasta pe cealaltă parte, atunci, în conformitate cu art. 574 CC, obligația se va executa la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. în acest caz, partea care și-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate cheltuielile ocazionate de executarea obligației la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile de transport, taxe vamale, prime de asigurare etc. Asemenea cheltuieli vor fi suportate doar în măsura în care depășesc cheltuielile legate de executarea obligației la vechiul domiciliu, sediu sau loc de executare. Pe cale de consecință, neînștiințarea celeilalte părți despre schimbarea domiciliului, sediului sau locului de activitate decade partea din dreptul de a pretinde executarea obligației la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. în acest caz, plata efectuată la vechiul domiciliu va fi considerată ca o executare corespunzătoare a obligației [15, p. 79].
2.4. Termenul și modul executării obligațiilor
Termenul este un eveniment viitor și sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligații. în marea majoritate a cazurilor, termenul este fixat de părți în contract, el fiind determinat de o dată calendaristică la care debitorul este ținut să-și execute obligația față de creditor (să plătească o sumă de bani, să predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect etc.) sau rezultă din natura contractului, adică din circumstanțele care determină data la care creditorul va primi prestația datorată de către debitor (de exemplu, în cazul încheierii unui contract privitor la vânzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului, se subînțelege că livrarea acesteia va avea loc la coacerea ei).
Dacă termenul de executare nu este determinat și nici nu rezultă din natura acesteia, atunci obligația este susceptibilă de executare imediată. Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-și executa obligația în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, iar creditorul este obligat să primească executarea propusă de către debitor. La rândul lui, creditorul este îndreptățit de a cere executarea obligației în orice moment de la data nașterii raportului juridic obligațional, iar debitorul este obligat de a o executa în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligației [20, p. 87].
În genere, termenul de executare, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, poate fi stipulat în favoarea uneia sau alteia dintre părți ori în favoarea ambelor.
Regula generală, acceptată în unanimitate de doctrină și consacrată expres de legislație (art. 575, alin. (2) CC), stabilește beneficiul termenului în favoarea debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere executarea obligației decât la împlinirea termenului stabilit, iar debitorul este în drept de a executa obligația chiar și înainte de expirarea acestuia. Această prezumție își are suportul pe regula generală de interpretare, potrivit căreia, în caz de îndoială, convenția se interpretează în favoarea părții care se obligă.
Prin derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi stipulai în favoarea creditorului, în cazul în care acesta are motive temeinice de a refuza executarea. Astfel de motive pot să rezulte din înțelegerea părților prin care creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea obligației înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligației. Un exemplu de acest gen este contractul de depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-și ridica oricând bunul depozitat, chiar și atunci când contractul prevede un termen de depozitare (art. 1096, alin. (1)).
Uneori, termenul se stipulează în favoarea ambelor părți, adică atât a debitorului, cât și a creditorului. O stipulație de acest gen se inserează în contractul de împrumut, căci aici debitorul are interes să plătească numai la scadență, neavând pentru moment suma necesară efectuării plății, iar creditorul are interes să nu primească plata cu anticipație, pentru a nu pierde din dobânda la care este îndreptățitm [29, p. 99].
Chestiunea de a ști în interesul cui este stipulat termenul prezintă importanță din punctul de vedere al renunțării la termen, deoarece o atare renunțare poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în folosul ambelor părți, nu se poate renunța la beneficiul său decât prin acordul ambelor părți. Renunțarea la termen produce efecte întocmai ca și împlinirea lui, în sensul că obligația devine imediat exigibilă. Pe lângă renunțare, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului înainte de expirarea acestuia. în asemenea situații, creditorul poate urmări imediat executarea obligației. Prin urmare, alături de expirarea termenului și de renunțare, decăderea sau pierderea beneficiului termenului atrage exigibilitatea obligației. Decăderea, spre deosebire de renunțare nu este voluntară, ci contrară voinței debitorului. Ea se produce în cazul în care există unul din următoarele temeiuri:
Incapacitatea de plată a debitorului. Conform definiției date de art. 2 al Legii insolvabilității (nr. 632/2001), incapacitatea de plată este situația debitorului, caracterizată prin incapacitatea lui de a-și executa obligațiile pecuniare scadente. Decăderea debitorului din beneficiul termenului, în baza acestui temei, nu se produce prin simpla invocare de către creditor a incapacității de plată a debitorului, ci trebuie ca această stare financiară a debitorului să fie confirmată printr-o hotărâre judecătorească. în cazul debitorului-persoană fizică, creditorul este ținut în mod preponderent să probeze incapacitatea de plată a debitorului, căci în funcție de aceasta se va aprecia dacă prestația solicitată a devenit sau nu scadentă. Incapacitatea debitorului-persoană fizică poate fi confirmată atât printr-un proces judiciar preliminar, cât și în cadrul aceluiași proces. în cazul în care debitorul este o persoană juridică sau un întreprinzător individual, decăderea din beneficiul termenului nu are loc prin efectul unei simple încetări a plăților, ci se produce numai după adoptarea de către instanța de judecată a hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate, care are ca efect să facă exigibile toate datoriile persoanei insolvabile. Rațiunea pentru care datoriile debitorului insolvabil devin exigibile se bazează, pe de o parte, pe considerentul că creditorul nu acordă, în genere, un termen decât întemeindu-se pe solvabilitatea debitorului, așa încât termenul trebuie să cadă o dată cu încetarea solvabilității. Pe de altă parte, acest efect al insolvabilității se bazează pe necesitatea ca întregul pasiv al persoanei insolvabile să poată fi reglat și lichidat în același timp, căci, în caz contrar, și-ar încasa creanțele numai creditorii cu creanța exigibilă în momentul declarării insolvabilității. Este de remarcat faptul că, în cazul unei datorii solidare, incapacitatea de plată a unuia dintre debitorii solidari nu dă dreptul creditorului să urmărească pe ceilalți codebitori, care nu sunt decăzuți din beneficiul termenului [18, p. 151].
Reducerea garanțiilor anterior convenite. După cum rezultă din textul acestui articol, decăderea debitorului din beneficiul termenului are loc în cazul în care debitorul a dat garanții creditorului, și aceste garanții sunt diminuate prin fapta lui. Observăm că textul se referă numai la garanțiile convenite anterior, adică la garanțiile convenționale, precum ar fi gajul sau ipoteca. în ce privește creditorii chirografari, care nu dispun de o garanție reală, ci doar de gajul general tacit asupra întregului patrimoniu al debitorului, decăderea din beneficiul termenului nu operează, pentru că ei nu sunt garantați prin garanții convenționale. La fel, decăderea din beneficiul termenului nu se aplică la garanțiile legale, derivând din puterea legii, în loc de a deriva din voința expresă a părților sau dintr-o dispoziție a legii care interpretează numai voința părților.
Astfel, ea nu se aplică gajului legal (art. 467 CC). Se consideră că garanțiile au fost reduse când debitorul a scăzut prin fapta lui valoarea materială a bunului dat drept garanție. Astfel, va fi decăzut din termen debitorul care, după ce a ipotecat o casă, o dărâmă sau o lasă să se ruineze sau debitorul care, ipotecând o livadă, face tăieri extraordinare și anticipate. Orice degradare, orice schimbare, orice act de proastă administrare constituie, în regula generală, o cauză de decădere din beneficiul termenului. Dacă reducerea garanțiilor provine din faptul creditorului care a neglijat, de exemplu, să îndeplinească anumite formalități pentru garantarea plății creanței, decăderea din termen nu va avea loc. La fel nu va avea loc decăderea din termen în cazul în care reducerea garanțiilor provine dintr-un caz fortuit sau de forță majoră. în cazul în care, pe lângă garanțiile micșorate, mai există și alte garanții, debitorul nu va putea să înlocuiască garanțiile care au fost reduse cu alte garanții sau să profite de faptul că garanțiile rămase sunt suficiente pentru garantarea executării obligației la termenul fixat. Diminuarea garanțiilor este o chestiune de fapt. Constatarea acestui fapt trebuie să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească.
Neprezentarea garanțiilor promise. Debitorul este decăzut din beneficiul termenului dacă nu a prezentat garanțiile promise prin contract, deoarece acest caz trebuie asimilat cu acela când debitorul micșorează garanțiile ce le-a dat prin contract. Astfel, debitorul este decăzut din beneficiul termenului când a promis să aducă garanția unei anumite persoane (fidejusiune), și nu a adus-o; în acest caz, debitorul nu poate să beneficieze de termen, aducând garanția altei persoane sau constituind ca garanție un gaj sau o ipotecă. Există diferență între cazul când debitorul a micșorat garanțiile date și cazul când debitorul nu a dat garanțiile promise, deoarece, în primul caz, debitorul este decăzut din termen fără a avea dreptul să completeze sau să restabilească garanțiile, iar în cel de-al doilea caz, până ce termenul nu a expirat și nu s-a pronunțat decăderea, debitorul poate da garanțiile ce le-a promis și pe care a întârziat să le dea.
în alte cazuri prevăzute de lege, decăderea din beneficiul termenului are loc numai dacă există o prevedere expresă care să acorde creditorilor o asemenea posibilitate. Astfel, conform art. 45, alin. (4) al Legii 1134/1997 cu privire la societățile pe acțiuni, creditorii societății pe acțiuni, în termen de o lună de la data publicării hotărârii cu privire la reducerea capitalului social, au dreptul să ceară de la societate acordarea de cauțiuni sau garantarea obligațiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen a obligațiilor societății. La fel, în caz de reorganizare a persoanei juridice, creditorii pot, în termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanții în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanțelor [14, p. 98].
In literatura de specialitate, prin modul de executare a obligațiilor se înțelege ordinea de săvârșire de către debitor a actelor de executare a obligațiilor. Modul de executare a obligației se află în legătură directă cu obiectul ei. Când obiectul obligației se concretizează într-un anumit lucru, executarea nu se poate face în alt mod decât prin transmiterea acelui lucru de către debitor creditorului, dintr-o dată și în întregime. Adesea, obligațiile se stabilesc cu privire la o totalitate de lucruri. în acest caz, executarea se poate efectua nu numai printr-un singur act de executare, dar și sub forma unor prestații succesive efectuate la intervale de timp. Așadar, în funcție de modul de executare, obligațiile se execută în întregime sau în rate.
Conform regulii generale, conținute în art. 587 CC, debitorul poate executa obligația în rate numai cu consimțământul creditorului, dacă din lege, contract sau din natura obligației nu reiese altfel. Aceasta înseamnă că debitorul nu se poate libera decât plătind tot ceea ce datorează, chiar dacă obiectul plății ar fi divizibil prin natura lui, cum este cazul unei sume de bani. în același timp, nici creditorul nu poate constrânge pe debitor ca să facă plata parțială a datoriei.
Prin urmare, executarea obligației în rate este privită de către legiuitor ca o excepție de la regula generală. Această excepție este justificată, mai întâi de toate, prin faptul că, prin natura lor, unele obligații nu sunt susceptibile de executare, decât în rate. De pildă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare a mărfurilor în credit, obligația cumpărătorului de achitare a prețului poate fi executată numai în rate, căci, în caz contrar, vom fi în prezența unei alte modalități de vânzare-cumpărare.
De asemeni, prin natura lor, nu sunt susceptibile de executare dintr-o dată obligațiile continue, adică obligațiile care se înfăptuiesc prin acte permanente de executare. Fac parte din această grupă obligațiile de a nu face, precum și anumite obligații de a face, cum ar fi, de exemplu, furnizarea energiei electrice, a apei potabile ori a gazelor naturale.
În cazurile în care, prin natura ei, obligația poate fi executată în mod succesiv, ea poate fi executată și în rate, numai dacă părțile vor conveni astfel. Prin urmare, obligația de a transmite un bun individual determinat sau de a executa o prestație cu caracter simultan (uno ictu) nu poate constitui obiectul executării în rate [24, p. 100].
După regula generală, conținută în art. 587 CC, creditorul are dreptul să refuze o prestație în rate, dacă la momentul contractării obligației nu s-a convenit ca obligația să fie executată anume într-un asemenea mod. După cum ușor se observă, în lipsa unor stipulații contrare, legea lasă la discreția creditorului posibilitatea de a primi executarea într-un alt mod decât cel convenit. Spre exemplu, obligațiile pecuniare se execută, de regulă, prin prestații simultane, însă, în cazul în care creditorul va accepta, expres sau tacit, o prestație parțială, făcută de către debitor, atunci, pentru acea parte a obligației, executarea se va considera corespunzătoare. Creditorul, într-un asemenea caz, are dreptul de a pretinde despăgubiri doar pentru partea neexecutată. în caz contrar, dacă creditorul nu va accepta executarea parțială a obligației, atunci el va avea dreptul de a cere despăgubiri pentru neexecutarea întregii obligații.
ÎNCHEIERE
Așa dar, prin termenul de obligație se subînțelege acel raport juridic în temeiul căruia subiectul activ poate pretinde de la subiectul pasiv un comportament anumit ce constă în realizarea unor așa acțiuni ca cea de a da, a face sau a nu face ceva în favoarea sa, comportament care în caz de necesitate este asigurat de forța de constrîngere a statului.
Anumiți cercetători au afirmat că originile obligației trebuie căutate în obiceiurile unor popoare primitive. Conform acestei teorii raportul obligațional și-ar avea punctul de plecare în sentimentul de nedreptate, născut din faptul că o persoană a primit un lucru fără a da ceva în schimb. S-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un grup (clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urmă grup are obligația de a face la rândul său, daruri similare. Credem că această explicație este superficială, întrucât nu se cunoaște că romanii primitivi să fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de altă parte, practica acestor daruri este lipsită de un acord prealabil și ca atare nu se apropie de conceptul de obligație elaborat de către romani. Acceptarea unei asemenea aplicații echivalează cu minimalizarea rolului condițiilor materiale de existență în care s-a format noțiunea de obligație.
Alți autori caută originea obligației în raporturile dintre ginți, în epoca anterioară fondării statului. Astfel, dacă o gintă era în vreun fel lezată de o altă gintă, fie în colectiv, fie prin unul din membrii săi, între cele două ginți izbucnea o stare de război. Leziunea suferită de către gintă o legitima să se răzbune. Potrivit concepției de mai sus, dreptul de răzbunare a dus la crearea unei stări de aservire între ginți, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio.
S-a mai susținut că originea obligației trebuie văzută în anumite practici religioase sau magie. În sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anumit paralelism ce există la romani între terminologia juridică și cea religioasă. Așa, de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori și în sens religios (a se lega prin votum).
Orice raport de obligație cuprinde următoarele elemente: subiectele, între care se leagă raportul juridic, obiectul (adică prestațiunea la care se obligă debitorul), conținutul și sancțiunea.
În acest raport juridic, subiectul activ, titular al dreptului, se numește creditor, iar subiectul pasiv, care este ținut sau obligat (obligatus) să îndeplinească prestația, se numește debitor.
Dacă raportul juridic de obligație este considerat din punctul de vedere al creditorului, atunci el se numește drept de creanță, iar dacă este privit din punctul de vedere al debitorului se numește obligație – în sens restrâns – sau datorie. Dreptul de creanță face parte din activul patrimoniului creditorului, pe când datoria creditorului figurează în pasivul patrimoniului acestuia, adică cu o valoare negativă.
Obiectul obligației îl reprezintă o prestație, care poate fi pozitivă – de a da, ori de a face – sau negativă – de a nu face. De aceea, după obiectul lor, obligațiile pot fi împărțite în trei categorii: de a da, de a face și de a nu face.
Conținutul „raportului obligațional” sunt cuprinse drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund datoriile sau obligațiile debitorului. Executarea unei obligații se realizează, desigur, asupra patrimoniului debitorului, iar nu asupra persoanei acestuia. Cu toate acestea, contractarea obligației – și chiar executarea ei în cazul obligației de a face – se săvârșește avându-se în vedere anumite însușiri ale persoanei debitorului (ori ale colectivului de oameni, în cazul unei persoane juridice), iar în faza judiciară persoana debitorului este cea obligată la executarea obligației.
Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingerea obligațiilor au avut o evoluție în care se reflectă din plin transformările ce s-au petrecut în fizionomia instituțiilor și a ideilor juridice ale romanilor de-a lungul timpului.
Cercetarea originii și a evoluției obligației prezintă un mare interes datorită în primul rând normelor pe care etapele succesive prin care a trecut noțiunea de obligație în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituții și asupra terminologiei juridice române.
Obligația ca instituție de drept a apărut o dată cu apariția proprietății private și a claselor sociale.
Contractul constituie principalul izvor al obligațiilor. Importanța sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relații dintre persoanele fizice și juridice se învederează în toate domeniile de activitate de la cele mai simple nevoi ale oamenilor până la realizarea și implementarea strategiilor economice naționale și la stabilirea relațiilor internaționale în cele mai diferite domenii.
Conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ și obligațiile subiectului pasiv între care există o strânsă legătură de interdependență.
Întrucât nu există reglementarea unei răspunderi a creditorului pentru pagubele pricinuite debitorului ca urmare a refuzului nejustificat de primire a plății se impune ca în viitoarea legislație civilă să fie reglementată întârzierea creditorului cu efecte specifice atunci când el refuză să primească executarea obligației care îi este efectiv oferită de către creditor.
Prescripția extinctivă este cunoscută în toate ramurile de drept, sub aspectul naturii sale. Această instituție juridică este susceptibilă de analiză temeinică atât în cadrul fiecărei dintre aceste ramuri, cât și în plan interdisciplinar, întrucât ea își găsește reglementare în norme juridice cuprinse în mai multe izvoare de drept.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul Civil Francez din 1804 http://lex.justice.md/index.php?action=view &view= doc&lang =1&id=307823
Codul Civil al României adoptat prin prin legea nr. 287 din 17 iulie 2009 și republicat cu modificări în 15 iulie 2011: În: Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 505-2011 http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=326757
Monografii, articole de specialitate
Adamov I. Drept civil. Cluj-Napoca: Maxlex, 2012. 607 p.
Adamov I. Introducere în drept civil. Persoanele. Bucuresti: All beck, 2012. 555p.
Adamov I. Ideea curgerii timpului și subiectele dreptului civil. București: ALL, 2002. 1120 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Chișinau: Cartier juridic, 2004. 400 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor civile. Chișinau: Cartierul juridic, 2008. 289 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Drepturile reale. Chisinau: Cartierul juridic, 2008. 499 p.
Cojocaru Eu. Drept civil in 1628 de tabele. Chișinau: Cartier juridic, 2009. 534 p.
Beliu M. Introducere în drept civil. București: Universul Juridic, 2009. 584 p.
Beliu M. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. București: ȘANSA, 1999. 334 p.
Belibov Gh. Drept Civil. București: Lumina Lex, 1984. 394 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generala a dreptului. București: ALL BECK, 1998. 228 p.
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova. Volumul I. Ediția I. Chișinău: ARC, 2005. 875 p.
Comentariul Codului Procesual Civil al Republicii Moldova. Volumul I. Ediția I. Chișinău: ARC, 2005. 815 p.
Costin M.N. Marile instituții ale dreptului civil român. Cluj-Napoca: Dacia, 1984. 387 p.
Dan C. Drept civil. Iași: Alexandru Ioan Cuza, 2011. 386 p.
Dan C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor civile. Cluj-Napoca: Dacia, 1998. 387 p.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1998. 1192 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept național. Izvoare și drept pozitiv. București: ALL BECK, 1999. 606 p.
Dogaru I. Drept civil român. Vol. I. Craiova: Thermis, 2000. 425 p.
Dogaru I. Ideea curgerii timpului și subiectele dreptului civil. București: ALL, 2002. 1120 p.
Dogaru I., Dănișor D.C., Dănișor Gh. Teoria generală a dreptului. București: Editura Științifică, 1999. 452 p.
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I. Tratat de drept civil. Volumul II. București: ALL BECK, 2002. 800 p.
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Bricoianu A. Tratat de drept civil. Volumul I. București: ALL BECK, 2002. 648 p.
Hanga V. Drept privat roman. Cluj: Tipografia Învățământului, 1956. 325 p.
Hanga V. Identificarea persoanei fizice. București: Lumina Lex, 2002. 339 p.
Hanga V. Drept privat roman. București: Universul juridic, 2003. 270 p.
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului și statului. Curs universitar. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.
Negru B., Negru A. Drepturile reale. Curs universitar. Chișinău: Bons Offices, 2008. 420 p.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul Civil Francez din 1804 http://lex.justice.md/index.php?action=view &view= doc&lang =1&id=307823
Codul Civil al României adoptat prin prin legea nr. 287 din 17 iulie 2009 și republicat cu modificări în 15 iulie 2011: În: Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 505-2011 http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=326757
Monografii, articole de specialitate
Adamov I. Drept civil. Cluj-Napoca: Maxlex, 2012. 607 p.
Adamov I. Introducere în drept civil. Persoanele. Bucuresti: All beck, 2012. 555p.
Adamov I. Ideea curgerii timpului și subiectele dreptului civil. București: ALL, 2002. 1120 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Chișinau: Cartier juridic, 2004. 400 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor civile. Chișinau: Cartierul juridic, 2008. 289 p.
Baieș S., Roșca N. Drept civil. Drepturile reale. Chisinau: Cartierul juridic, 2008. 499 p.
Cojocaru Eu. Drept civil in 1628 de tabele. Chișinau: Cartier juridic, 2009. 534 p.
Beliu M. Introducere în drept civil. București: Universul Juridic, 2009. 584 p.
Beliu M. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. București: ȘANSA, 1999. 334 p.
Belibov Gh. Drept Civil. București: Lumina Lex, 1984. 394 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generala a dreptului. București: ALL BECK, 1998. 228 p.
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova. Volumul I. Ediția I. Chișinău: ARC, 2005. 875 p.
Comentariul Codului Procesual Civil al Republicii Moldova. Volumul I. Ediția I. Chișinău: ARC, 2005. 815 p.
Costin M.N. Marile instituții ale dreptului civil român. Cluj-Napoca: Dacia, 1984. 387 p.
Dan C. Drept civil. Iași: Alexandru Ioan Cuza, 2011. 386 p.
Dan C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor civile. Cluj-Napoca: Dacia, 1998. 387 p.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1998. 1192 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept național. Izvoare și drept pozitiv. București: ALL BECK, 1999. 606 p.
Dogaru I. Drept civil român. Vol. I. Craiova: Thermis, 2000. 425 p.
Dogaru I. Ideea curgerii timpului și subiectele dreptului civil. București: ALL, 2002. 1120 p.
Dogaru I., Dănișor D.C., Dănișor Gh. Teoria generală a dreptului. București: Editura Științifică, 1999. 452 p.
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I. Tratat de drept civil. Volumul II. București: ALL BECK, 2002. 800 p.
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Bricoianu A. Tratat de drept civil. Volumul I. București: ALL BECK, 2002. 648 p.
Hanga V. Drept privat roman. Cluj: Tipografia Învățământului, 1956. 325 p.
Hanga V. Identificarea persoanei fizice. București: Lumina Lex, 2002. 339 p.
Hanga V. Drept privat roman. București: Universul juridic, 2003. 270 p.
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului și statului. Curs universitar. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.
Negru B., Negru A. Drepturile reale. Curs universitar. Chișinău: Bons Offices, 2008. 420 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Subiectele Executarii Oblgatiilor In Materie DE Drept Civil (ID: 129969)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.