Studiul Criminologic Privind Practica Judiciara In Domeniul Probatiunii
STUDIUL CRIMINOLOGIC PRIVIND PRACTICA JUDICIARĂ ÎN DOMENIUL PROBAȚIUNII
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
SCURT ISTORIC AL SISTEMULUI DE PROBAȚIUNE ÎN ROMÂNIA
1.1. Etape evolutive ale sistemului de probațiune
1.1.1. Perioada experimentală (1996 – 2000
1.1.2. Perioada de dezvoltare și consolidare (2000-2014
1.1.3. Perioada reorganizării (februarie 2014 – prezent
1.2. Originile probațiunii și evoluția probațiunii din punct de vedere legislativ
1.2.1. Prevederi de drept penal material
1.2.2. Repere de drept comparat privind sistemul de probațiune
CAPITOLUL 2
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI DE PROBAȚIUNE ÎN
ROMÂNIA
2.1. Cadrul Legislativ
2.2. Particularități ale activității serviciului de probațiune de pe lângă Tribunalul
Dâmbovița
2.2.1. Date statistice privind Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița..
2.3. Studiul de caz
CAPITOLUL 3
TEORII PRIVIND DELICVENȚA JUVENILĂ
3.1. Teorie psihologică
3.2. Teorie sociologică
3.3. Teorii subculturale în concepția lui A. Cohen
CAPITOLUL 4
PREVENIREA ȘI COMBATEREA DELICVENȚEI JUVENILE
4.1 Strategia națională în vederea combaterii delicvenței juvenile
4.2. Implicarea comunității în prevenirea delicvenței juvenile
4.3. O.N.G
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.
Alte abrevieri
INTRODUCERE
Prezenta lucrare dezbate noțiuni cu privire la „Studiul criminologic privind practica judiciară în domeniul probațiunii”, fiind împărțită în patru capitole fiecare dintre ele dezvoltând aspecte relevante cu titlul ales.
Astfel, capitolul 1 se structurează în jurul unui „Scurt istoric al sistemului de probațiune din România”. Acesta include etape evolutive ale sistemului de probațiune începând cu perioada experimentală 1996 – 2000, continuând cu perioada de dezvoltare și consolidare (2000-2014) și finalizând cu perioada reorganizării (februarie 2014 – prezent). Tot în cadrul acestui capitol sunt incluse originile probațiunii și evoluția probațiunii din punct de vedere legislativ, astfel dse dezvoltă prevederile de drept penal material și reperele de drept comparat privind sistemul de probațiune.
Al doilea capitol se intitulează „Organizarea și funcționarea sistemului de probațiune în România”. În primul rând se ocupă de evidențierea cadrului legislativ prin care se prezintă noile reglementări din domeniu. În al doilea rând se tratează și anumite particularități ale activității serviciului de probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița prezentându-se și anumite date statistice privind Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița cu raportare la datele statistice naționale din anul 2014.
Capitolul al treilea denumit „Teorii privind delicvența juvenilă” se structurează pe baza unor trei mari teorii, teorie psihologică, teorie sociologică și teorii subculturale în concepția lui A. Cohen.
Ultimul capitol este dedicat „Prevenirii și combaterii delicvenței juvenile”, prin care se propune o strategie națională în vederea combaterii delicvenței juvenile, implicarea comunității în prevenirea delicvenței juvenile precum și a O.N.G.-urilor.
Întreaga lucrare, este realizată atât prin cercetarea literaturii de specialitate străină cât și autohtonă dar și prin dezvoltarea legislației în vigoare din domeniu.
CAPITOLUL 1
SCURT ISTORIC AL SISTEMULUI DE PROBAȚIUNE
ÎN ROMÂNIA
1.1. Etape evolutive ale sistemului de probațiune
1.1.1. Perioada experimentală 1996 – 2000
Pentru prima dată Ministerul Justiției a început să promoveze din 1996, o practică mai creativă în aplicarea actului de justiție. Una dintre primele măsuri luate în acest sens a fost crearea unui centru experimental de probațiune la Arad. Acest experiment a reunit societatea civilă, Direcția Generală a Penitenciarelor, instanțele locale, precum și autoritățile locale.
Intenția a fost de a testa câteva dintre elementele de probațiune în contextul penal și social al României. Inițial, grupul-țintă al acestui experiment a fost reprezentat de minorii care săvârșeau fapte penale și erau menținuți în stare de libertate de către instanță, cu domiciliul în municipiul Arad. Ulterior, grupul-țintă s-a extins și la majori și a acoperit întreg județul Arad. Echipa Centrului experimental din Arad a fost formată, inițial, din voluntari ai Asociației Europa pentru Europa, care au fost ulterior angajați ai Penitenciarului Arad.
Următorul centru experimental de probațiune a fost cel de la Centrul de reeducare Găești din mai 1997.
Seria de centre înființate a continuat, iar în august 1997 s-a extins cu un nou Centru experimental de probațiune Focșani, ce reunea personal din Penitenciarul Focșani și din Fundația Oameni pentru Oameni.
În 1998 au fost înființate centrele experimentale de probațiune Gherla, Dej și Cluj, cu sprijinul Penitenciarului Gherla, al Spitalului Penitenciar Dej și al Fundației Prison Fellowship din Cluj. Odată cu înființarea acestor centre experimentale de probațiune a fost inițiat și primul program post-universitar de probațiune în cadrul unei universități.
Spre sfârșitul anului 1998, a fost înființat Centrul experimental de probațiune din Iași în cadrul Asociației Alternative Sociale.
În anul 1999 au fost înființate centrele experimentale de probațiune din Pitești, Targoviște în parteneriat cu Ministerul Justiției-GRADO și Timișoara (în partenenat cu Ministerul Justiției-Asociația Umanitară Sf. Petru și Pavel.
Ultimul centru experimental de probațiune a fost cel din București, înființat în anul 2000, într-un parteneriat mai larg Ministerul Justiției-GRADO-Fundația pentru Ocrotirea Familiei și Copilului.
De precizat faptul că toate centrele experimentale de probațiune au fost înființate prin ordin al ministrului justiției și au fost coordonate tehnic la început de către un compartiment din Direcția Generală a Penitenciarelor și, mai târziu, de către Serviciul de probațiune din Ministerul Justiției. Cele mai multe dintre aceste centre au fost finanțate de către Fundația pentru o Societate Deschisă sau de către Comisia Europeană, prin Fondul Phare.
Inițial, experimentul a fost suportat financiar și asistat tehnic de către Know How Fund al Guvernului Marii Britanii. Din 1998, asistența tehnică oferită de guvernul britanic s-a concretizat într-un proiect pe cinci ani, numit „Probațiunea în România", care avea ca scop crearea unui sistem de probațiune la nivel național.
Perioada 1996-2000, având în vedere că întreaga activitate de probațiune era desfășurată ca experiment, poate fi denumită faza experimentală a probațiunii în România.
1.1.2. Perioada de dezvoltare și consolidare (2000-2014)
La începutul anului 2000, în România existau 11 centre experimentale de probațiune (Arad, Găești, Cluj, Dej, Gherla, Iași, Pitești, Targoviște, Focșani, Timișoara și București). Din septembrie 1998, acestea au fost coordonate tehnic de către Serviciul de probațiune din Ministerul Justiției.
Rezultatele foarte bune obținute în cadrul centrelor-pilot au condus în septembrie 2000 la adoptarea de către Guvern a Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate .
Potrivit acestui act normativ, serviciile de probațiune aveau ca principale competențe:
supravegherea respectării de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute la art. 863 alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal;
supravegherea executării obligațiilor impuse condamnatului de către instanță, prevăzute în art. 863 alin. 3 lit. a)-f) din Codul penal;
supravegherea executării obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute în ari. 103 alin. 3 lit. a)-c) din același cod;
întocmirea, la cererea instanțelor de judecată, referate de evaluare cu privire la persoanele prevăzute la art. 1 sau cu privire ta inculpați;
colaborarea cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public;
desfășurarea, la cerere, de activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește comportamentul social, de grup și individual;
inițierea și derularea programelor speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni;
inițierea și derularea, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art. 1 și art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condipilor impuse de instanța de judecată și pentru reintegrarea lor socială;
colaborarea cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din raza sa de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională;
orice alte atribuții prevăzute de lege.
Tot în anul 2000 a fost adoptată și Hotărârea Guvernului nr. 1239/2000 de punere în aplicare a OG. nr. 92/2000 prin care erau stabilite detaliile procedurale și practice ale activității de probațiune.
Prin aceasta practic s-a început cea de-a doua etapă în dezvoltarea instituției probațiunii în România și se concentrează pe dezvoltarea infrastructurii la nivel național.
Astfel că, în august 2001, erau înființate 28 de servicii de reintegrare socială și supraveghere în tot atâtea județe (aprox. 60% din România), având angajați un număr de 106 consilieri de reintegrare socială și supraveghere. În decembrie 2002 au mai fost înființate 23 de servicii, cu 80 de consilieri de reintegrare socială și supraveghere, astfel încât la sfârșitul acestui an exista o infrastructură națională a sistemului de probațiune.
Chiar dacă inițial originea instituției probațiunii a fost situată în sistemul penitenciar, iar mai apoi în comunitate, prin intermediul ONG-urilor, din anul 2000, dezvoltarea sistemului de probațiune s-a bazat pe infrastructura tribunalelor.
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere (denumirea serviciilor de probațiune din acele vremuri) sunt organizate pe lângă tribunale, independente față de acestea și cu subordonare direct Ministerului Justiției – Direcția de reintegrare socială și supraveghere. Totuși, neavând personalitate juridică și, implicit, nici buget propriu, serviciile de probațiune se află într-o formă de subordonare administrativă față de președintele tribunalului. Cheltuielile Serviciului de probațiune sunt incluse în cheltuielile tribunalului, fără însă a fi prezentate diferențiat.
Din anul 2000, serviciile de probațiune se bucură de legitimitate deplină și recunoaștere legală, ceea ce face ca din ce în ce mai mulți magistrați să utilizeze serviciile acestui sistem. În perioada 2000-2006, numărul persoanelor aflate sub supravegherea acestui serviciu crește constant, de ia 314 persoane în 2000 la 2.231 de persoane în 2006. O evoluție asemănătoare se înregistrează și sub aspectul numărului de solicitări de referate de evaluare, de la 397 în 2000 la 7.650 în 2006.
Graficul nr. 1 Evoluția numărului de referate și supravegheri 2000-2006
Sursa: Direcția de Probațiune –Ministerul Justiției
Este de observat că această evoluție ascendentă a volumului de activitate înregistrat în serviciile de probațiune s-a înregistrat pe fondul descreșterii numărului total de persoane condamnate.
O altă observație utilă în ceea ce privește impactul activității serviciilor de probațiune asupra practicii judiciare este aceea că, în condițiile în care structura pe infracțiuni condamnate a rămas aproximativ constantă, iar sistemul sancționator penal a rămas același, proporția pedepselor cu închisoarea a scăzut de la 51,8% în 1999 la 37,4% în 2004. În același interval de timp, proporția suspendării sub supraveghere a crescut de la 1,4% în 1999 la 2,4% în 2004.legală, ceea ce face ca din ce în ce mai mulți magistrați să utilizeze serviciile acestui sistem. În perioada 2000-2006, numărul persoanelor aflate sub supravegherea acestui serviciu crește constant, de ia 314 persoane în 2000 la 2.231 de persoane în 2006. O evoluție asemănătoare se înregistrează și sub aspectul numărului de solicitări de referate de evaluare, de la 397 în 2000 la 7.650 în 2006.
Graficul nr. 1 Evoluția numărului de referate și supravegheri 2000-2006
Sursa: Direcția de Probațiune –Ministerul Justiției
Este de observat că această evoluție ascendentă a volumului de activitate înregistrat în serviciile de probațiune s-a înregistrat pe fondul descreșterii numărului total de persoane condamnate.
O altă observație utilă în ceea ce privește impactul activității serviciilor de probațiune asupra practicii judiciare este aceea că, în condițiile în care structura pe infracțiuni condamnate a rămas aproximativ constantă, iar sistemul sancționator penal a rămas același, proporția pedepselor cu închisoarea a scăzut de la 51,8% în 1999 la 37,4% în 2004. În același interval de timp, proporția suspendării sub supraveghere a crescut de la 1,4% în 1999 la 2,4% în 2004.
Pin urmare, este rezonabilă presupunerea faptului că prezența și performanțele sistemului de probațiune din România au contribuit la amplificarea încrederii magistraților în măsurile și sancțiunile neprivative de libertate și, implicit, la scăderea ratei încarcerării și creșterea numărului de sancțiuni comunitare aplicate.
Graficul 2 –Proporțiile: pedepse cu închisoarea cu executare și suspendări sub supraveghere 1999-2004
Sursa: Consiliul Superior al Magistraturii (nepublicat)
În anul 2002, Ordonanța Guvernului nr.92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere a fost aprobată și completată de Legea nr. 129/2002.
Această lege a inițiat o principala modificare care se referă la competența serviciilor de reintegrare socială și supraveghere de a întocmi referate de evaluare și la solicitarea organelor de urmărire penală, dar numai pentru inculpați. De asemenea, legea prevede că serviciile de reintegrare socială și supraveghere sunt competente să acorde servicii de asistență și consiliere persoanelor a căror pedeapsă a fost grațiată total sau parțial.
La 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru protecția victimelor infracțiunilor care prevede că serviciilor de probațiune (denumite – potrivit acestui act normativ – servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor) oferă gratuit, la cerere, consiliere psihologică și alte forme de asistență victimelor categoriilor de infracțiuni prezentate mai jos (art. 8):
victimele tentativei la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav (art. 174-176 Cod penal)
victimele infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor familiei (art. 180 alin. 1 și 2 și art.181 alin. 1 Cod penal)
victimele infracpunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 Cod penal)
victimele infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție sexuală (art. 197, 198, art. 201 alin. 2-5 și la art. 202 din Cod penal), infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 Cod penal)
victimele infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare.
La momentul intrării în vigoare a acestei legi, serviciile de probațiune nu dispuneau de personal specializat și nici de procedurile necesare oferirii acestor servicii. Mai mult, identitatea profesională a consilierului de probațiune era una construită în jurul conceptului de infractor, și nu în jurul noțiunii de victimă. Probabil că acestea au fost câteva dintre motivele ce au determinat ca la sfârșitul anului 2006 numărul de victime care au beneficiat de aceste servicii să fie de 98.
Anul 2006 a reprezentat anul consolidării statutului personalului din serviciile de probațiune, prin adoptarea a două legi de maximă importanță: Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune și Legea nr.327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune. Prin aceste două acte normative, drepturile și obligațiile personalului de probațiune sunt clar și distinct formulate în două legi speciale destinate acestei categorii de personal. Prin Legea nr.123/ 2006, serviciile dobândesc denumirea de servicii de probațiune.
Tot în anul 2006 s-au mai concretizat și o serie de noi competențe materiale în sarcina consilierului de probațiune pe lângă consolidarea statutului său. Una dintre cele mai importante astfel de atribuții a fost cea prevăzută în Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ce instituie obligativitatea participării consilierului de probațiune ia comisia de individualizare a regimului de executare a pedepsei cu închisoarea. Această prevedere grevează masiv asupra volumului de activitate din serviciile de probațiune, unul sau doi consilieri de probațiune din fiecare serviciu petrecându-și o mare parte din timp în penitenciar. Mai mult chiar, finalitatea activității acestui consilier în Comisia de individualizare a regimului este încă destul de neclară, în condițiile în care acesta nu poate oferi informații suplimentare despre deținut decât în cazuri izolate.
Un alt moment critic în evoluția serviciilor de probațiune a fost intrarea în vigoare la 1 aprilie 2007 a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, prin care s-a introdus obligativitatea întocmirii referatului de evaluare de către Serviciul de probațiune în toate cazurile cu minori. Până la adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.31/2008 privind modificarea art.482 din Codul de procedură penală, această prevedere a blocat activitatea serviciilor de probațiune, acestea fiind obligate să întocmească în 12 luni nu mai puțin de 18.508 referate de evaluare.
Având în vedere că majoritatea influențelor se mențin în actualitate și acționează în același sens, se poate estima că importanța serviciilor de probațiune va crește de la an la an. Principalele perspective de viitor ale serviciilor de probațiune pot fi organizate pe patru mari dimensiuni: regândirea misiunii și responsabilităților serviciilor de probațiune, reorganizarea sistemului de probațiune ca entitate de sine stătătoare, continuarea profesionalizării sistemului și reforma sistemului sancționator prevăzut de Codul penal.
Serviciile de probațiune au atras de-a lungul timpului numeroase atribuții și responsabilități care nu au legătură cu ceea ce înseamnă probațiunea din punct de vedere tradițional. Se poate considera că toate aceste inovații se datorează unei identități confuze atribuite acestui sistem nou-creat. Inexistența unei declarații de misiune și a unui mecanism de promovare a instituției în contextul justiției penale a făcut ca acest sistem să fie perceput ca „o fată în casă” care poate oricând să preia alte sarcini ce nu sunt realizate de către alte departamente.
Așa se explică de ce în sarcina serviciilor de probațiune au căzut și victimele și minorii care nu răspund penal sau cei pentru care nici măcar nu s-a pus în mișcare urmărirea penală. În ceea ce privește ultima categorie, Direcția de probațiune a intervenit și, printr-o circulară, a arătat că nu se vor întocmi referate de evaluare decât pentru minorii pentru care s-a pus în mișcare urmărirea penală.
Pentru o dezvoltare durabilă, sistemul de probațiune trebuie să își cristalizeze o identitate în jurul ideii de supraveghere și reintegrare socială a infractorilor. Consilierii de probațiune sunt specialiști în domeniul comportamentului infracțional. Nu este realist și nici oportun să soliciți unui consilier de probațiune să se dezbrace de filosofta și valorile sale pentru a lucra cu un minor dimineață, pentru ca după-amiază să își schimbe iarăși recuzita pentru a lucra cu o victimă sau cu un infractor adult.
Reorganizarea sistemului de probațiune este o necesitate ca urmare a acelei duble subordonări – una către Ministerul Justiției și una către președintele tribunalului. Pentru a oferi sistemului de probațiune capacitatea de planificare pe termen mediu și lung, acesta trebuie să dispună de un buget propriu. Pentru a dispune de un buget propriu, serviciile sau măcar Direcția de Probațiune din Ministerul Justiției trebuie să capete personalitate juridică. Forma juridică prin care se împlinește acest deziderat are o importanță secundară. Ceea ce primează este finalitatea: existența unei capacități de decizie și a unui buget clar determinate.
Cuvântul de profesionalizare poate induce cititorul în eroare. Nu este vorba de faptul că actualmente activitatea de probațiune se bazează pe voluntari sau pe persoane nepregătite. Este, mai degrabă, vorba despre continuarea eforturilor de specializare a personalului de lucrul cu persoanele aflate în conflict cu legea. Aceste domenii reclamă un set de aptitudini, metode, tehnici și proceduri/standarde specifice pe care cei mai mulți dintre consilierii de probațiune nu le-au achiziționat în școală. Totodată, în sensul profesionalizării, se impune ca o necesitate adaptarea practicii de probațiune din România la practicile europene și la concluziile studiilor asupra comportamentului infracțional.
În căutarea unui răspuns cât mai potrivit la comportamentul antisocial, cercetătorii testează noi metode sau chiar noi paradigme de lucru. În prezent, paradigma dominantă de lucru în probațiune este cea cognitiv comportamentalistă. Este posibil ca, în câțiva ani, această paradigmă să fie înlocuită sau completată cu o alta – cea a desistării. Este foarte important ca practica serviciilor să fie conectată la toate aceste schimbări și progrese în știința comportamentului uman.
Odată cu adoptarea, în decembrie 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului, Uniunea Europeană își reafirmă intenția de a se implica și mai mult în politicile penale ale statelor membre. Dispoziții din Cartă va reprezenta cu siguranță un fundament puternic al discuțiilor legate de armonizarea sistemelor sanctionatoare din Uniunea Europeană, ceea ce va crea o presiune constantă asupra parlamentelor statelor de a adopta măsuri și sancțiuni penale proporționale cu gravitatea faptelor. Aceasta va fi o premisă importantă în dezvoltarea și modernizarea aparatelor sancționatoare ale statelor UE. În acest sens, se poate observa că România a făcut pași importanți în diversificarea răspunsului penal. Ambele proiecte de cod penal (atât cel adoptat, dar neintrat în vigoare, cât și cel supus dezbaterii publice) avansează în acest sens soluții asemănătoare.
Codul penal adoptat în 2005 propune printre altele munca în folosul comunității ca pedeapsă principală. Din practica altor state (Franța, UK, Suedia, Moldova etc.) s-a văzut că munca în folosul comunității se bucură de o largă susținere publică și de o mare popularitate în rândul magistraților. Mai mult chiar, o serie de studii au arătat că cei mai mulți condamnați la muncă în folosul comunității își execută pedeapsa până la capăt, iar recidiva acestora este cu mult mai mică decât cea din alte forme de sancționare neprivativă de libertate.
În altă ordine de idei, înlocuind pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani, munca în folosul comunității poate fi considerată o sancțiune comunitară redutabilă, o veritabilă alternativă la închisoare. Celelalte măsuri sau sancțiuni comunitare, cum ar fi: amânarea pronunțării pedepsei, scutirea de pedeapsă etc. sunt percepute în general ca acte de clemență din partea judecătorilor, și nu soluții reale în fața infracționalității.
Cel de-al doilea proiect de cod penal are un alt merit, și anume pe cel de abolire a pedepsei cu închisoarea la minori. Cea mai aspră măsură aplicată unui minor, potrivit acestui proiect de cod, este măsura educativă a internării într-un centru de detenție. Regula în sancționarea minorului este de aplicare a unei măsuri educative neprivative de libertate, iar măsurile educative privative de libertate sunt expres limitate în proiectul de cod penal în discuție.
În ambele proiecte de cod penal, atribuțiile serviciilor de probațiune sunt prezentate pe larg și sunt, uneori, chiar excesive ca număr. Odată cu intrarea în vigoare a unui alt cod penal mai prietenos cu măsurile și sancțiunile comunitare, se va pune cu siguranță și problema lărgirii schemei de personal și a infrastructurii serviciilor până la nivel de judecătorie. De asemenea, modul de organizare al sistemului de probațiune din România trebuie să fie radical revizuit, în sensul asigurării unei independențe financiare și decizionale. Având prefigurate atribuții din ce în ce mai însemnate și ca număr, dar și ca importanță, sistemul de probațiune nu mai poate să rămână cu un buget incert și o organizare neclară. Un prim pas ar fi atribuirea, într-o formă sau alta, a calității de ordonator secundar de credite pentru Direcția de Probațiune. Această calitate ar atrage după sine alocarea unui buget distinct de cel ai curților de apel, ceea ce ar soluționa o bună parte din dificultățile arătate mai sus.
Chiar dacă pentru moment nu pare a fi o prioritate, asistența și/sau supravegherea postpenală a foștilor deținuți se va impune în scurt timp pe agenda politicienilor și a mass-media. Multe dintre recomandările și rezoluțiile Consiliului Europei consideră liberarea condiționată ca fiind o măsură comunitară ce are ca scop asistarea fostului deținut pentru o întoarcere cu succes în libertate. Serviciile de probațiune, dată fiind specializarea lor în lucrul cu infractorii, par a fi într-o poziție privilegiată pentru a prelua această sarcină. De altfel, această atribuțiune, după cum s-a văzut, face parte chiar din filosofia tradițională a probațiunii.
Această evoluție a probațiunii a culminat cu intrarea în vigoare a Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, pe care o voi dezvolta în următoarele secțiuni.
1.1.3. Perioada reorganizării (februarie 2014 – prezent)
Subsecvent modificării legislației în materie penală, Direcția de Probațiune a fost reorganizată în Direcția Națională de Probațiune, dobândind calitatea de structură cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului de Probațiune. În acest context, serviciile de probațiune sunt coordonate metodologic, dar și subordonate administrativ, respectiv financiar Direcției Naționale de Probațiune.
Sistemul a fost reconfigurat începând cu 1 februarie 2014, atunci când au intrat în vigoare noul Cod penal (NCP) și noul Cod de procedură penală (NCPP). Concret, documentul stabilește că sistemul național de probațiune este format din Direcția Națională de Probațiune (DNP), care functioneaza la nivel central, și structuri teritoriale care includ serviciile de probațiune, precum și sediile secundare ale acestora. De asemenea, este prevăzut și numărul maxim de posturi aferent noilor organisme.
Ca serviciu public, sistemul de probațiune se desfășoara în interesul comunității, în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al creșterii gradului de siguranță în comunitate.
Totuși, adoptarea noului Cod penal și a noului Cod de procedură penală a impus o reconfigurare a sistemului probațiunii, având în vedere schimbările de substanță introduse în sistemul penal român în ceea ce privește sancțiunile și măsurile neprivative de libertate aplicabile în cursul procesului penal.
În acest context, în vara anului 2013, a fost publicată Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, ce clarifică anumite dispoziții în materie, care au intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
Mai mult de atât, Guvernul a adoptat și Regulamentul de aplicare a noilor reglementări, acesta fiind aprobat prin Hotararea de Guvern nr. 1079/2014 când a intrat în vigoare la aceeași data.
Direcția Națională de Probațiune funcționează din 23 septembrie 2013.
Potrivit Legii nr. 252/2013, sistemul de probațiune este format din Direcția Naționala de Probațiune, care funcționează la nivel central, și structuri teritoriale care includ serviciile de probațiune, precum și sediile secundare ale acestora. DNP este o noua structura cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiției, ea devenind funcțională din 23 septembrie 2013 prin reorganizarea Direcției de probațiune din Ministerul Justiției.
În plus, cu toate ca Direcția funcționează de circa cinci luni, HG publicată în ianuarie 2014 a completat dispozitiile la acest capitol. Astfel, conform HG nr. 1079/2014, Directia poate avea maximum 90 de posturi, la nivel central, si 370 de posturi, in cadrul structurilor teritoriale.
Potrivit reglementărilor, activitatea de probațiune se realizează la nivel teritorial, prin intermediul serviciilor de probatiune si alte structuri teritoriale, fara personalitate juridica, infiintate conform legii si aflate in subordinea Direcției. Concret, serviciile de probațiune functioneaza in fiecare municipiu resedinta de judet si in municipiul Bucuresti, prin reorganizarea serviciilor de probatiune de pe langa tribunale.
Serviciile de probatiune sunt conduse de sefi de serviciu, iar birourile din cadrul serviciilor de probatiune, precum si sediile secundare sunt conduse de sefi de birou. Sefii serviciilor de probatiune și sefii de birou sunt numiti prin ordin al ministrului justitiei, pe o perioada de 4 ani, în urma promovării unui concurs, mandatul putand fi reinnoit in aceleasi conditii.
Condițiile și modalitatea de organizare a tuturor concursurilor derulate in cadrul sistemului de probatiune sunt stabilite prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justitiei.
1.2. Originile probațiunii și evoluția probațiunii din punct de vedere legislativ
1.2.1. Prevederi de drept penal material
Un act normativ ce cuprinde elemente specifice probațiunii de tip continental este Codul penal din 1936, cunoscut și sub denumirea de Codul lui Carol al II-lea. Potrivit acestui Cod penal, minorii care săvârșesc fapte penale și răspund penal pot fi sancționați cu mustrare, închisoare corecțională ori detențiune simplă. Dacă pedeapsa aplicată este de închisoare de până la o lună, minorul poate beneficia de libertatea supravegheată, așa cum rezultă din art. 146:
Art. 146 – Libertatea supravegheată este lăsarea adolescentului în libertate, timp de un an, veghiat de aproape.
Darea hotărârii se amână până la expirarea acestui termen de încercare.
Această măsură de siguranță nu se poate pronunța contra adolescentului care a suferit o pedeapsă privativă de libertate mai mare de o lună.
Când instanța pronunță libertatea supravegheată, ea încredințează supravegherea adolescentului reprezentantului său legal, sau îl încredințează unui azil de copii al Statului, ori altei instituții publice, creată în acest scop, sau unei societăți de patronaj pentru minori, ori chiar unei persoane de încredere, care voiește să primească o asemenea sarcină.
Acela căruia i s-a încredințat supravegherea, trebue să o exercite continuu asupra purtării adolescentului, iar la expirarea termenului de încercare, trebue să raporteze instanței respective, fără întârziere, cum s-a purtat adolescentul."
În cazul în care minorul a avut o comportare corespunzătoare pe durata termenului de încercare, „acțiunea deschisă în contra lui se declară stinsă prin hotărâre judecătorească".
Se poate remarca cum a ales legiuitorul interbelic să reglementeze instituția libertății supravegheate ca amânare a pronunțării sentinței sau ca suspendare a sentinței până la împlinirea unui termen de încercare. Această formă juridică reprezintă și astăzi în multe state europene esența probațiunii moderne în loc de pedeapsă, și nu ca individualizare a pedepsei.
În același Cod penal din 1936 este menținută liberarea condiționată ce se poate aplica după executarea unei fracții din pedeapsă, aplicată numai pentru condamnații care au dat dovezi temeinice de îndreptare. Cu ocazia liberării condiționate,
„Cel liberat este obligat:
1. să muncească, potrivit cu puterile și aptitudinile sale, în cazul când existența nu-i poate fi asigurată decât prin muncă;
2. să nu părăsească, fără încuviințarea autorității respective, localitatea unde trebue să muncească și care i-a fost fixată prin hotărârea de liberare.”
Mai mult chiar, dacă partea vătămată nu a fost despăgubită, condamnatul poate fi obligat de instanță să repare daunele.
Potrivit aceluiași Cod penal, pedeapsa cu închisoarea de până la 2 ani, detențiunea simplă sau amenda pot fi suspendate timp de 3 ani, la care se adaugă durata pedepsei.
Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să respecte o serie de condiții, printre care să aibă un comportament corespunzător.
O bună parte dintre aceste prevederi pot chiar și astăzi să provoace invidie celor care își desfășoară activitatea în serviciile de probațiune.
Cu mici modificări, Codul penal din 1936 a rămas în vigoare până în 1968, când a fost adoptat un nou Cod penal prin Legea nr. 15 /1968. Din perspectiva măsurilor și sancțiunilor comunitare, Codul penal din 1968 prevede pentru adulți, ca modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea, suspendarea condiționată. De asemenea, este prevăzută liberarea condiționată a condamnaților care dovedesc îndreptare și și-au executat o parte din pedeapsa cu închisoarea. La minori este prevăzută în continuare măsura educativă a libertății supravegheate ce subliniază încă o dată elementul de supraveghere în comunitate specific instituției probațiunii.
Un moment important în evoluția alternativelor la închisoare în România l-a reprezentat adoptarea Decretului nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.
Prin acest Decret, se intenționa „creșterea rolului unităților socialiste, al organizațiilor obștești, al maselor populare în respectarea legalității, sancționarea și reducerea prin muncă a persoanelor care comit abateri și încălcări de la normele de conviețuire socială și legile țării (din preambul). Principala metodă de recuperare socială era munca ce înlocuia pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani. Minorii între 14 și 18 ani nu puteau fi condamnați la închisoare, ci erau încredințați „colectivelor în care aceștia muncesc sau învață, stabilindu-se, totodată, reguli stricte de disciplină și comportare, a căror respectare va fi urmărită de colectivele de muncă sau învățătură și de familie" (art. 2). În caz excepțional, aceștia puteau fi trimiși în școli speciale de muncă și reeducare între 2 și 5 ani. Această politică penală de dezinstituționalizare forțată a determinat o scădere spectaculoasă a ratei încarcerării în România de la 66% în 1976 la 29,4% în 1979.
După 1989, prin legi succesive de modificare și completare a Codului penal au fost prevăzute și alte măsuri și sancțiuni comunitare. Printre cele mai importante astfel de măsuri este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reglementată după modelul francez de sursis avec mise a l'epreuve, adică prin procedura în două etape: aplicarea pedepsei cu închisoarea și suspendarea executării cu impunerea anumitor măsuri și obligații. Tot Legea nr. 104/1992 a amendat Codul penal din 1968 cu o nouă modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea de până la 5 ani – executarea pedepsei la locul de muncă.
Alte elemente de noutate în ceea ce privește măsurile și sancțiunile comunitare au fost și obligațiile de a nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în legătură cu anumite persoane și de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, obligații ce pot fi impuse minorului sancționat cu măsura educativă a libertății supravegheate.
În prezent noul cod penal a regândit integral sistemul de probațiune. Astfel, Noul cod penal intrat în vigoare în 2014 aduce schimbări majore cu privire infracțiunile comise de minori la măsurile educative. Primele modificări majore, sunt cele legate de măsurile educative neprivative de libertate, respectiv mustrarea și libertatea supravegheată, care nu mai sunt amintite în noul Cod penal, acestea fiind înlocuite cu o serie mai amplă de măsuri.
În reglementarea măsurilor educative, după criteriul gradualității crescânde a acestora, se constată că penultima măsură: internarea într-un centru educativ nu prezintă un conținut de gravitate, ci un conținut specific stării care declanșează comportamentul periculos pentru societate, al infractorului minor. În acest caz, realizarea efectelor specifice normei juridice constă în izolarea infractorului minor, prin internarea într-un centru pentru educarea acestuia. Măsura ține seama de situația reală, respectiv de producerea unei infracțiuni pentru care s-ar impune aplicarea uneia dintre măsurile educative sau dintre pedepse, însă, pentru interesul salvării sănătății infractorului, cât și pentru evitarea producerii unor fapte periculoase, legea impune internarea într-un centru educativ.
Orientarea legislativă, în adoptarea limitată a măsurilor educative aplicabile făptuitorilor minori, se referă la specificul sancționării acestora, la formarea unui sistem de măsuri de ocrotire și reeducare a minorilor, pe plan socio-uman, la încurajarea tendințelor reformative (ceea ce constituie și esența dreptului), la stabilirea relațiilor sociale prin abținerea de la orice acțiuni-inacțiuni ilicite și prestarea unui comportament social în care să se regăsească respectarea legalității. În condițiile noul Cod penal, măsurile educative neprivative și privative de libertate sunt prevăzute de art. 115, alin. 1 și 2, îmbrăcând următoarele forme:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârșit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenție.
În următoarele secțiuni voi trata mai pe larg aceste subiecte.
1.2.2. Repere de drept comparat privind sistemul de probațiune
Secolul XIX a fost, fără îndoială, un secol luminat în ceea ce înseamnă înțelegerea și tratamentul aplicat infractorilor. Secolul XIX este secolul în care se naște criminologia pozitivistă care aruncă asupra crimei și criminalului o nouă lumină ce permite o înlocuire a paradigmei centrate pe păcat și voință divină cu un nou cadru teoretic bazat pe liberul arbitru, determinism și personalitate.
În lumea penală își fac loc cuvinte precum „imbecil morar, „bolnav moral”, „degenerat” etc. Tot în acest secol se naște o nouă știință -psihiatria – ce introduce conceptul de sănătate mentală în înțelegerea și explicarea anumitor acte infracționale.
Luarea la ființă a închisorilor a reprezentat un alt factor important în apariția și dezvoltarea probațiunii, și asta deoarece „fără închisoare ar fi fost pentru probațiune foarte dificil să își asume o identitate ca prevedere legală, întrucât închisoarea era forma principală de pedeapsă, iar probațiunea era în loc de pedeapsă”. Prin urmare, probațiunea s-a definit pe sine și încă se mai definește în anumite jurisdicții ca fiind o alternativă la închisoare.
În ceea ce privește prima utilizare a termenului de „probațiune", istoricii probațiunii încă nu s-au pus de acord. Evident este însă că termenul provine din latinescul „probation" și era folosit în justiția penală din Anglia pentru a desemna o procedură prin care magistrații puteau suspenda temporar o sentință pentru a-i oferi condamnatului răgazul necesar să se adreseze reginei pentru a obține o grațiere.
Într-o altă accepțiune, probațiunea reprezenta în Anglia iertarea unor categorii de infractori mărunți (vagabonzi, prostituate, șarlatani), cu obligația de a avea un comportament adecvat. Chiar dacă în jurul originii probatiunii s-a creat un mit legat de covârșitoarea influență a organizației caritabile Church of Engiand Temperance Society, se pare că pe la mijlocul secolului XIX se vorbea destul de frecvent despre umanizarea pedepselor și, mai ales, despre justiția preventivă” ce promova destul de frecvent practica magistraților de a asigura pacea socială fără a mai aplica pedeapsa.
O astfel de procedură era comună în instanțe, precum cea din Warwickshire, care elibera infractorii sub supravegherea angajatorilor. Este totuși adevărat că, ajutați de o donație a unui tipograf pe nume Frederick Rainer din Hertfordshire, misionarii acestei societăți au convins angajații unei instanțe din Londra să ie permită să supravegheze infractori condamnați pentru abuz de alcool. Aproape concomitent cu aceste inițiative, Asociația Howard promova probațiunea după modelul din Boston pentru a reduce numărul de tineri aflați în închisorile din Anglia.
Cam în același timp, un pantofar prosper din Boston, pe nume John Augustus (1784-1859), se oferea să garanteze în fața instanței că infractorii selectați de el vor avea un comportament bun în comunitate și se vor prezenta la instanță pentru judecată, în acest fel, John Augustus oferea instanței și inculpaților o alternativă la arestul preventiv. De cele mai multe ori, în urma raportului de bună purtare întocmit de John Augustus, instanța nu mai aplica nicio pedeapsă. într-un raport din 1852, John Augustus spunea: „Într-o dimineață am fost într-o sală de judecată… În care era judecat un individ cunoscut ca bețiv. Mi-a spus că, dacă ar scăpa de Casa de Corecție, nu s-ar mai atinge niciodată de alcool: am garantat pentru el în fața instanței" și așa a început activitatea de probatiune în Massachusetts. Până la sfârșitul vieții, John Augustus a supravegheat cea. 2000 de infractori de toate tipurile, dintre care doar 10 s-au sustras ori și-au încălcat obligațiile.
Interesant de știut este că încă din acele vremuri au fost definite principalele elemente ale activității de probatiune. John Augustus evalua cu atenție „caracterul anterior al fiecărei persoane ce urma să fie ajutată de către el, vârsta și influențele de care se va înconjura probabil infractorul". De asemenea, John Augustus obișnuia să înregistreze progresele infractorilor, pe care, ulterior, le prezenta instanței.
În Anglia, un alt pionier al probațiunii – Matthew Davenport Hill – prezenta încă din 1847 elementele caracteristice ale probațiunii moderne: „mulți dintre copiii din Birmingham au fie prieteni, fie rude, fie părinți binevoitori. Pe mulți dintre aceștia i-am ajutat să rămână în grija părinților sau a prietenilor. Părinții erau obligați să aibă grijă de copil; numele copilului este înscris în registru și, periodic, dar neanunțat este vizitat acasă de către un ofițer de poliție, cu scopul de a observa comportamentul copilului și cum este el tratat".
Majoritatea istoricilor sunt de acord că eliberarea infractorilor sub o formă de supraveghere ca alternativă la pedeapsă s-a aplicat pentru prima dată în SUA, mai precis în statul Massachusetts. Potrivit Legii Massachusetts din 1878, primarul din Boston putea să angajeze un ofițer de probațiune ce era supervizat de către șeful poliției. Legea permitea ofițerului de probatiune să investigheze cazuri și să recomande probatiune pentru cei care puteau fi reformați fără a fi pedepsiți". Din punct de vedere al sistemului sancționator, așa-numitul model american prevedea ca, în cazul în care considera potrivit, judecătorul să suspende aplicarea pedepsei și să îl pună pe infractor sub supravegherea unui ofițer de probatiune.
Acest model s-a extins rapid și în alte state americane, dar și peste Ocean, în Europa. Potrivit lui Timasheff, răspândirea probațiunii a „fost un proces de difuzare și imitație” (p. 2). în Marea Britanie se pare că modelul american de probatiune a ajuns prin intermediul lui Vincent Howard, care, după ce s-a pensionat, a călătorit în SUA pentru a se informa cu privire la probațiune. Ulterior, în calitate de parlamentar al Marii Britanii, a contribuit la adoptarea legii Probation of First Offenders Act din 1887. Înainte însă de a ajunge parlamentar în Parlamentul de la Londra, se pare că Vincent Howard a mai călătorit și în alte colonii britanice pe care Ie-a consiliat în vederea dezvoltării sistemului de probațiune. Astfel, în 1886 au fost adoptate legi privind sistemul de probatiune în state precum Noua Zeelandă și Australia.
După ce a studiat modelul american, Edouard Julhiet s-a întors în Franța, unde a prezentat cu mult entuziasm modul în care funcționează probațiunea pentru minori și tineri în Chicago. Un judecător francez, urmărind „educația morală”, a aplicat, apoi, pentru prima dată această metodă asupra unui copil de 15 ani care comisese tâlhărie.
Ulterior, prin Legea Berenger din 1891 a fost consacrată legislativ instituția juridică sursis (suspendare), iar printr-o altă lege din 1885 s-au stabilit condițiile de aplicare a eliberării condiționate de pedeapsă.
Evoluția și diseminarea ulterioară a instituției probațiunii la nivel internațional a ținut seama de multe ori de întâmplări, de oameni, de contextul socio-juridic sau de alți factori obiectivi sau subiectivi. O posibilă cronologie a răspândirii acestei instituții este cea documentată și propusă de Vanstone: 1873 (Massachusetts), 1885 (Michigan), 1886 (Noua Zeelandă, Australia), 1888 (Belgia), 1889 (Canada), 1892 (Luxemburg), 1893 (New York, Portugalia, Franța), 1894 (Norvegia), 1895 (Germania), 1900 (în cinci cantoane din Elveția), 1901 (Olanda), 1903 (New York, Bulgaria), 1905 (Danemarca, California, Connecticut, Michigan), 1906 (Suedia), 1907 (Italia), 1908 (Spania, Ungaria, Marea Britanie), 1911 (Grecia). Inițial, probațiunea nu a fost însoțită în mod necesar de elementul de supraveghere. Începând cu anii '60 însă, această componentă a devenit obligatorie odată cu aplicarea probațiunii în mai toate statele europene (Franța, 1958, 1970, 1975, 1981; Danemarca, 1961; Belgia, 1964; Luxemburg, 1973; Italia, 1975).
Dacă se va considera probațiunea într-o accepțiune mai largă, și anume de menținere a infractorilor în libertate, cu obligarea acestora de a respecta anumite măsuri și/sau obligații, atunci se poate afirma că prima instituție de drept penal material ce anticipează apariția probațiunii în Țările Române este cea de liberare condiționată, consacrată pentru prima dată în Legea asupra regimului închisorilor din 1874. Prin prevederile sale, această lege a fost considerată la vremea respectivă una dintre cele mai progresiste legi de executare. Spre exemplu, instituția liberării condiționate, combinată cu suspendarea executării restului de pedeapsă, a fost adoptată în Belgia pentru prima dată abia în mai 1888 („condițional liberation" în Loi Lejeune) (Vanstone, în curs de publicare). Tema liberării condiționate a fost principala temă a Congresului Internațional privind penitenciarele, ce a avut loc la Petersburg în 1890, când această instituție funcționa deja în Țările Române.
Fiind elaborată sub directa îndrumare a unui expert francez – Ferdinand Dodun de Perrieres-, Legea din 1874 mai cuprindea și o altă prevedere la modă în Europa acelor vremuri – înființarea „comisiilor de priveghere" sau a „societăților de patronare liberă". Se pare că aceste „societes de patronage" erau foarte active în state precum Olanda, Belgia, Franța și Elveția. Scopul acestor organizații viza „reforma morală a condamnaților" prin asistența deținuților înainte și după liberare pentru a se îndrepta.
În România, aceste organizații au primit un statut mai clar abia în 1908, când a fost adoptată Legea societăților de patronaj.
CAPITOLUL 2
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI
DE PROBAȚIUNE ÎN ROMÂNIA
2.1. Cadrul Legislativ
Sistemul de probațiune din România funcționează în baza Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune care este unul dintre cele 4 acte normative care contribuie la punerea în aplicare a dispozitiilor penale, procesual-penale și execuțional penale, cu privire la întreg pachetul de documente ce vizează reforma în materie penală. Celelalte 3 documente sunt următoarele:
• Legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale;
• Legea privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;
• Legea privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Conform acestei legi, sistemul de probațiune, ca serviciu public, contribuie la înfăptuirea actului de justiție.
Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară în interesul comunității, în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al creșterii gradului de siguranță în comunitate.
Promovarea sancțiunilor și măsurilor comunitare urmărește reducerea costurilor sociale ale executării sancțiunilor și măsurilor penale prin diminuarea populației din unitățile penitenciare, valorificarea potențialului socioeconomic al infractorilor și menținerea siguranței comunității.
În România, sistemul de probațiune este reprezentat de Direcția Națională de Probațiune, instituție publică cu personalitate juridică din cadrul Ministerului Justiției, care își exercită atribuțiile la nivel central, și de cele 42 de structuri teritoriale, denumite servicii de probațiune.
Serviciile de probațiune își desfășoară activitatea în fiecare județ, prin consilierii de probațiune coordonați de șeful serviciului.
Consilierii de probațiune îndeplinesc următoarele atribuții:
– realizează evaluarea inculpaților, a minorilor aflați în executarea unei măsuri educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau la solicitarea organelor judiciare, potrivit legii;
– sprijină instanța de judecată în procesul de individualizare a pedepselor și măsurilor educative;
– coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor și executarea obligațiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate față de care instanța a dispus: amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată;
– coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică;
– coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității;
– derulează activități specifice în legătură cu persoanele private de libertate;
– îndeplinesc alte atribuții, conform legii.
În desfășurarea activităților cu persoanele aflate în evidența serviciilor de probațiune, consilierii de probațiune utilizează următoarele instrumente și tehnici de lucru:
1. Programul „One to one” este un program de consiliere individuală structurat pe 5 module și 12 ședințe,care își propune să contribuie la schimbarea cognitiv – comportamentală a persoanelor care au comis infracțiuni, prindezvoltarea capacității de soluționare de probleme, gestionarea situațiilor de risc, analiza stilurilor de comunicare și identificarea disfuncționalităților. Programul se adresează minorilor care au cel puțin 16 ani, precum și adulților, cu un risc mediu sau crescut de recidivă și care au abilități scăzute de a-și rezolva problemele. Participând la acest program beneficiarii reușesc să identifice tiparele greșite de comportament, înlocuindu-le cu deprinderi și convingeri pozitive. De asemenea, beneficiarii învață să folosească planul individual de prevenire a recidivei, precum și jurnalul de prevenire a recidivei.
2. Programul „Dezvoltarea abilităților sociale la minori” este un program de grup structurat pe 10 ședințe și își propune dezvoltarea deprinderilor sociale necesare evitării unor situații de risc care pot conduce la recidivă. Maniera de desfășurare a sesiunilor este interactivă, metodele utilizate fiind deopotrivă pasive (expunere), cât și active – jocuri de rol, discuții și exerciții în cadrul grupului. În fiecare sesiune sunt abordate aspecte din viața de zi cu zi a minorilor, fiind astfel creat cadrul pentru aducerea în atenție a dificultăților cu care aceștia se confruntă: probleme de agresivitate, autocontrol scăzut, gestionarea deficitară a relației cu autoritățile, abilități scăzute de comunicare sau modalități defectuoase de a comunica. După parcurgerea celor 10 ședințe, minorii participanți devin mai conștienți de propriile arii de risc și au la dispoziție alternative de a le depăși.
3. Programul „Stop! Gândește și schimbă” este un program de grup, structurat pe 11ședințe, adresat persoanelor care au un patern infracțional. Scopul programului este de a identifica tiparul de gândire disfuncțională și a promova principiile gândirii alternative. Participanții învață, cu fiecare sesiune parcursă, avantajele unui stil de viață pro-social și dezavantajele comiterii de infracțiuni. Programul se derulează într-o manieră interactivă, face referire la aspecte obișnuite din viața beneficiarilor, ceea ce confirmă și întărește informațiile furnizate. Participanții își identifică greșelile care au condus la comiterea de infracțiuni și sunt sprijiniți să apeleze la resursele personale, familiale și instituționale, care îi pot susține în menținerea unui comportament pro-social.
4. Programul „Dezvoltarea deprinderilor sociale pentru adulți” este un program de grup care vizează dezvoltarea abilităților sociale necesare participanților în viața de zi cu zi, în familie, grup de prieteni, societate, la serviciu sau în timpul liber și care îi vor ajuta să adopte un comportament pro-social și să evite săvârșirea unor fapte penale.
5.Tehnica „Interviul motivațional” – să ajuți oamenii să se schimbe – este destinat persoanelor care au săvârșit infracțiuni aflate atât în faza pre-sentențială, cât și pe perioada supravegherii. Folosirea tehnicii implică: identificarea stadiului motivațional în care se află beneficiarul și construirea motivației pentru schimbare, precum și întărirea angajamentului pentru schimbare. Numărul de sesiuni individuale variază în funcției de gradul de complexitate a problemelor beneficiarului.
6. Reducerea Riscului de Recidivă este un program de grup, destinat pregătirii pentru liberare și asistență post – penală a deținuților aflați în executarea ultimele trei luni din pedeapsă privativă de libertate. Programul se derulează în colaborare de către practicienii din penitenciare și cei din serviciile de probațiune.
Structura programului se compune din trei părți principale: 1. modul de bază (se derulează în penitenciar și cuprinde 6 sesiuni – primele două sesiuni de evaluare a problemelor, nevoilor și comportamentului infracțional, a treia sesiune – stabilirea obiectivelor, a patra sesiune – elaborarea planurilor individuale de acțiune, a cincea – prevenirea recidivei, iar a șasea – ,,Piața’’) ; 2. modulele opționale individualizate (se au în vedere aspectele problematice cu care se confruntă deținuții după liberare: obținerea unui loc de muncă, probleme financiare, abuz de alcool/ droguri, lipsa locuinței, probleme de sănătate mintală, probleme legate de documentele de identitate, probleme în viața de familie) ; 3. partea de asistență post-penală (se va derula la sediul serviciului de probațiune, dacă persoana liberată din penitenciar va solicita sprijinul în acest sens).
7. Programul „Drink and Drive” este un program de grup destinat persoanelor care au comis infracțiuni, la regimul auto, în contextul consumului de alcool. Scopul constă în reducerea recidivei în rândul acestei categorii de condamnați, prin producerea de schimbări la nivel cognitiv și comportamental, precum și îmbunătățirea siguranței rutiere prin scăderea numărului de victime ale accidentelor rutiere cauzate de consumul de alcool.
Programul Drink and Drive cuprinde o sesiune individuală preliminară, opt sesiuni de grup structurate pe diferite componente (legislație rutieră, alcoolul și corpul uman, efectele și consecințele consumului de alcool la volan, cum să ajung să nu mai conduc băut, decizia de schimbare comportamentală, eficiența personală, revizuirea strategiei personale, finalizarea programului), urmate de sesiuni individuale de follow-up.
8. Instrumentul de colectare a datelor și diagnoză – reprezintă un demersprofesional care are ca rezultat formularea unei opinii / expertize a consilierului de probațiune asupra persoanei evaluate și este structurat pe 16 arii de investigație (de ex: infracțiunea, adăpostul sau locuința, școlarizarea, munca, relațiile cu familia, cu prietenii, adicții, sănătate, tipare de gândire, etc.) Activitatea Direcției este coordonată direct de către ministrul justiției, iar finanțarea se asigura de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiției.
DNP este condusă de un director general, numit prin ordin al ministrului justitiei, in urma promovarii unui concurs organizat in acest sens. Directorul general este numit pe o durata de 4 ani, cu posibilitatea obtinerii consecutive, o singura data, a unui nou mandat.
Conform dispozițiilor, organismul are mai multe atribuții principale, printre care:
• stabilește direcțiile strategice de acțiune in domeniul probațiunii în vederea implementarii strategiei justitiei ca serviciu public;
• stabileste conceptia si coordoneaza, evalueaza si monitorizeaza, la nivel national, Strategia nationala de reabilitare a persoanelor fata de care s-au dispus sanctiuni si masuri comunitare, aplicata in sistemul de probatiune, inclusiv de catre instituțiile cu atribuții în domeniu;
• organizează și coordonează procesul de executare a pedepselor și măsurilor neprivative de libertate specifice domeniului probațiunii;
• elaboreaza Standardele minime de lucru în probațiune pentru instituțiile din comunitate și normele metodologice pentru avizarea si acreditarea programelor de lucru cu persoanele supravegheate;
• organizează și coordonează activitatea structurilor teritoriale;
• coordoneaza gestionarea resurselor umane ale sistemului de probatiune;
• organizeaza pregatirea profesionala a personalului din sistemul de probatiune si cursuri de pregatire pentru persoane din cadrul institutiilor implicate in activitatea de probatiune;
• elaboreaza si aplica orice alte politici si strategii ale Guvernului privind executarea pedepselor si masurilor neprivative de libertate pronuntate de instantele judecatoresti.
Sistemul de probațiune, ca serviciu public de interes național, contribuie la înfăptuirea actului de justiție și își desfășoară activitatea în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al menținerii siguranței comunității, precum și pentru reducerea costurilor sociale ale executării sancțiunilor și măsurilor penale, prin diminuarea populației din unitățile penitenciare și valorificarea potențialului socioeconomic al infractorilor.
2.2. Particularități ale activității serviciului de probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița
Serviciului de probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și-a început activitatea în septembrie 2001, sub denumirea de Serviciul de reintegrare socială și supraveghere (SRSS) fiind înființat pe bazele Centrului experimental de probațiune Târgoviște GRADO, care a funcționat între 1999 și 2001, și ale serviciul de probațiune din Centrul de reeducare Găești. De altfel, dotarea prezentă a Serviciului este cea pusă la dispoziție de GRADO.
Legea cadru în baza căreia s-a înființat SRSS – Dâmbovița este Ordonanța Guvernului nr.92/29.08.2000, aprobată și modificată prin Legea nr.129/18.03.2002 ulterior abrogată prin Legea nr. 252/2013.
Personalul SRSS – Dâmbovița este format din 4 consilieri de reintregrare socială și supraveghere, inclusiv șeful serviciului.
SRSS – Dâmbovița nu dispune de un buget separat, fiind finanțat prin intermediul bugetului alocat Tribunalului Dâmbovița.
SRSS – Dâmbovița se desfășoară în patru direcții:
a. Consilierii de integrare socială și supraveghere întocmesc referate de evaluare pentru inculpați la cererea instanțelor de judecată și la cererea organelor de urmărire penală.
b. Consilierii de integrare socială și supraveghere derulează activități de supraveghere în comunitate față de persoanele prevăzute de legea.
În prezent, SRSS – Dâmbovița supraveghează aproximativ 40 de persoane, instanțele de judecată fiind încă reticiente în privința aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Pe parcursul supravegherii, persoanele față de care este exercitată pot solicita SRSS – Dâmbovița asistență și consiliere, inclusiv terapie cognitiv-comportamentală.
Persoanelor care au solicitat asistența și consilierea din partea SRSS – Dâmbovița li se întocmește un dosar de reintegrare socială și supraveghere, care debutează cu un plan de supraveghere alcătuit de consilier împreună cu persoana vizată. La aceasta se adaugă rapoarte alcătuite la orice modificare importantă intervenită în legăturăcu persoana supravegheată, cel mai rar o dată la 6 luni.
c. SRSS – Dâmbovița colaborează pe bază de protocoale cu o serie de alte instituții și autorități.
Există un protocol de colaborare cu Centrul de reeducare a minorilor Găiești și cu Penitenciarul Mărgineni, în baza căruia consilierii SRSS– Dâmbovița efectuează o evaluare a minorilor sau a deținuților mai tineri de 25 de ani după perioada de carantină, în urma căruia se întocmește un plan de intervenție, iar în vederea eliberării, întocmesc referate de evaluare la cererea Consiliului profesoral sau a Comisiei de liberare condiționată. La Centrul de reeducare Găești sunt avuți în vedere numai minorii care provin din județul Dâmbovița.
Persoanele care fac obiectul acestui protocol de colaborare pot cere de la SRSS – Dâmbovița consiliere și asistență, după liberare. În baza protocolului încheiat cu Inspectoratul Județean de Poliție Dâmbovița, cele două instituții se înștiințează reciproc în legătură cu persoanele aflate sub supraveghere. SRSS – Dâmbovița desfășoară și un program de prevenție anti-infracțională în școlii și licee în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean Dâmbovița.
d. SRSS – Dâmbovița colaborează cu organizații non-guvernamentale locale, cum ar fi Asociația "Înapoi la muncă", în cadrul unui program de mediere profesională și asistență, sau Asociația "Turnul Chindiei", care oferă cursuri de calificare profesională gratuite. În anul 2002 s-a desfășurat programul "Munca în folosul comunității ca alternativă la încarcerare", împreună cu Penal Reform International – București.
2.2.1. Date statistice privind Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița
La nivel național Serviciul de probațiune a elaborat referate și rapoarte de evaluare, după cum urmează. Din numărul total, de 5691 referate și rapoarte de evaluare, 4514 au fost evaluări ale persoanelor inculpate, 166 evaluări ale persoanelor supravegheate și 1011 evaluări ale minorilor aflați în executarea unei măsuri educative.
Fig. 2.1.
Sursa: www.just.ro
Evaluările persoanelor de gen feminin au reprezentat 6,41%, din numărul total de referate și rapoarte de evaluare.
Tot la nivel național 3580 referate de evaluare au fost întocmite pentru minori și 2111 rapoarte de evaluare, pentru majori.
Din totalul furnizat la nivel de țară, în Dâmbovița s-au înregistrat un număr de 47 de referate întocmite pentru minori și 39 de referate de evaluare pentru majori.
3019 referate și rapoarte de evaluare au fost întocmite pentru persoane din mediul urban și 2672 referate și rapoarte de evaluare, pentru persoane din mediul rural.
În ceea ce privește referatele și rapoartele de evaluare întocmite în mediul urban la nivelul Dâmboviței au fost înregistrate un număr de 28 de documente iar în mediul rural s-au înregistrat 58 de astfel de referate.
La data de 31 decembrie 2014, serviciile de probațiune au înregistrat în evidențele lor 26749 persoane condamnate/sancționate – ceea ce reprezintă o creștere de aproape 31%, față de numărul persoanelor din această categorie, înregistrat la data de 31.12.2013.
În evidența serviciilor de probațiune au intrat 2116 cazuri de amânare a aplicării pedepsei, ceea ce reprezintă mai mult de 19% din totalul intrărilor înregistrate în anul 2014.
Numărul total al intervențiilor de asistare acordate persoanelor din supraveghere, realizate în anul 2014, este 1059.
Un impact major in activitatea Secției penale a Tribunalului Dâmbovița l-a avut însă intrarea în vigoare, la data de 1.02.2014 a Codului penal si a Codului de procedură penală, de la această dată aplicându-se un pachet de legi, respectiv:
• Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune;
• Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a masurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;
Tabel cu soluțiile pronunțate
Sursa: Direcția Națională de Probațiune
2.3. Studiul de caz
Prin sentința penală nr. 429/04.11.2014, pronunțată în dosarul nr. 5873/315/2014, Judecătoria Târgoviște a condamnat pe inculpatul minor C.Ghe. conform minutei „În baza art. 396 alin. 1,4 c.p.p., rap. la art. 83 c.p., stabilește pedeapsa de 3.000 lei amendă penală (150 zile a câte 20 lei) în sarcina inculpatului C. Ghe., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere , prev. de art. 335 alin. 1 cod penal rap. la art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep., cu aplicarea art. 5 c.p. art. 396 alin. 10 c.p.p și art. 61 c.p.. În baza art. 83 alin. 1 c.p., amână aplicarea pedepsei amenzii pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 c.p. de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. În baza art. 85 alin. 1 c.p., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița la datele fixate de consilierul de probațiune;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 3 zile , precum și întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În baza art. 86 alin. 1 c.p., pe durata termenului de supraveghere, datele prev. în art. 85 alin. 1 lit. c-e se comunică Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
În baza art. 404 alin. 3 c.p.p., atrage atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere. În baza art. 274 alin.1 cod penal”
Prin sentința penală nr. 39/13.01.2015, pronunțată în dosarul nr. 2718/262/2014, Judecătoria Moreni a condamnat pe inculpatul minor N. F, conform minutei „În baza art. 396 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, raportat la art. 335 alin. (1) din Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabilește o pedeapsă de 1 și 2 luni de închisoare pentru inculpatul N.F., pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără a deține permis de conducere.
În baza art. 83 și art. 84 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, dispune amânarea aplicării pedepsei închisorii stabilite prin prezenta și fixează un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Conform dispozițiilor 85 alin. (1) raportat la art. 86 alin. (1) din Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe Serviciului de Probațiune, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;
d) să comunice Serviciului de Probațiune schimbarea locului de muncă;
e) să comunice Serviciului de Probațiune informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
Conform dispozițiilor art. 404 alin. (3) din Codul de procedură penală, pune în vedere inculpatului că dacă pe parcursul termenului de supraveghere nu respectă măsurile de supraveghere și obligațiile impuse, nu își îndeplinește obligațiile civile stabilite prin hotărâre ori săvârșește o nouă infracțiune, în condițiile art. 88 alin. (1) și (3) din Codul penal, se dispune aplicarea și executarea pedepsei stabilite”.
CAPITOLUL 3
TEORII PRIVIND DELICVENȚA JUVENILĂ
De-a lungul timpului s-au formulat mai multe teorii și puncte de vedere cu privire la etiologia delicvenței și personalitatea criminalului.
Pentru a putea defini comportamentul deviant, este nevoie mai întâi să înțelegem ce înseamnă noțiunea de devianță în general. Privită în sens larg, devianța este utilizată atât în psihologia socială, sociologie, cât și în domeniul juridic și criminologie. Astfel, prin devianță se înțelege „îndepartarea sau abaterea indivizilor față de normele și valorile sociale”.
Comportamentul deviant se poate răsfrânge fie printr-un comportament excentric, fie printr-un comportament disfuncțional. Acestea se referă la acele persoane care fac gesturi ieșite din comun adică adoptă un comportament dezordonat, neglijent, pe alocuri aberant până la delicvent.
În opinia unui autor, devianța se clasifică „atât în devianță pozitivă cât și negativă. Cea pozitivă intervine atunci când individul renunță la stereotipurile conformității și adopă norme și valori superioare în stil creativ iar cea negativă se remarcă prin încălcarea și refuzarea indicațiilor normelor medii”. Edwin Lambert (1951) „face o altă distincție cu privire la delicvență clasificând-o în devianță primară și devianță secundară. În cazul primei categorii, se spune că aproape orice persoană evită din când în când regulile, dar are un caracter temporar, și persoana în cauză rămâne acceptată din punct de vedere social. În cazul celei de-a doua categorii persoanele adoptă un stil deviant și cu care se conformează având ca rezultat neacceptarea lor în societate”.
Cu alte cuvinte „comportamentul deviant include infracțiunea și delictele (omorul, furtul, violul, delicvența juvenilă), sinuciderea, consumul de droguri, prostitutia, homosexualitatea, lesbianismul, pornografia, devianțele religioase, extremismul politic. Tot ca un comportament deviant au fost incluse bolile mentale și handicapurile fizice.”
Printre elementele de identitate ale devianței, după părarea lui Pitulescu, remarcăm:
„a)- devianța morală –acționează ca o încălcare a normelor morale ale unui grup față de normele obișnuite ale societății. Aceasta poate interveni și cadrul profesiei atunci când cei implicați săvârșesc fapte imorale;
b)- devianța funcțională –se manifestă atunci când există abateri disciplinare de la regulemente, când o persoană este incompetentă din punct de vedere profesional sau este incapabilă de a ocupa o funcție în cadrul unei organizații și a cărei rezultat provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective.
c)- devianța penală se răsfrânge la faptele prevăzute de legea penală. Aceste fapte sunt deviante indiferent de vârstă sau starea mentală a celor în cauză. De aici rezultă două categorii de delicvență penală, poate exista criminalitate în rândul adulților aceste persoane se încadrează la vârste mai mari decât ale minorității civile și care au înfăptuit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind catalogați drept „infractori”; și mai poate fi delincvența juvenilă în care minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și care au săvârșit cu bună știință o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind denumiți „delincvenții minori”.
În concluzie, devianță are drept consecințe destabilizarea ritmului de viață a unei persoane în cadrul societății.
3.1. Teorie psihologică
Unii autori „consideră că există o colaborare între vârstă și comiterea unor fapte antisociale. S-a ajuns la concluzia că cel mai mare număr de infracțiuni este săvârșit de adolescenți și tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forță fizică și temeritate sau chiar nesăbuință”.
Un psihic bolnav, labil, instabil nu este o cauză a delincvenței juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvență dacă mediul social în care trăiește nu îl favorizează.
Cauzele care pot conduce la un comportament delicvent, pot fi de cele mai multe ori cauzate de mediul familial defavorabil; inadaptarea și eșecul școlar; neintegrarea socio – profesională; alegerea unui grupului de prieteni cu influențe negative; alte cauze de natură socială;
Pe lângă acestea mai pot fi incluse și alte cauze de natură socială, cum ar fi emigrarea de la viața rurală la cea urbană; informațiile timpurii cu privire la aspectele de viață, are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, ceea ce presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viața socială activă.
De multe ori, minorul, adolescentul considerându-se mare, încearcă să imite comportamentul unor adulți pentru a fi considerați ei însăși adulți, ajung să comită acte antisociale, infracțiuni, considerând că în felul acesta își dovedesc curajul și maturitate; deficiențele de activitate a unor instanțe de control social și îndrumare educativă cum sunt: organele judiciare și reprezentanții autorității tutelare; prezența televiziunii și a cinematografului pot genera delincvența juvenilă, deoarece s-a constatat că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului sau la cinematograf.
Creionarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune un demers care să concentreze în jurul său atât elementul psihologic cât și pe cel juridic, reprezentând un punct central în descifrarea manifestărilor personalității celui incadrat în categoria delincvenților juvenili.
Sunt de remarcat trimiterile care se fac în legătură cu imaturitatea socială ce conduce la dificultate în integrarea socială, apărând astfel un conflict față de cerințele unui sistem de valori, evidențiindu-se în felul acesta diverse tulburări în structura raporturilor sociale. „Front comun” în partea „negativă” a caracteristicilor personalității infractorului minor, fac: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, căutarea satisfacției materiale sau morale, infracțiunea și duplicitatea comportamentului său.
În ce privește cercetarea propusă, un impact semnificativ asupra infractorului minor îl au primele două trăsături asupra cărora vom face mai departe referire.
Astfel, „instabilitatea emotiv-acțională este asociată în general cu schițarea profilului personalității delincvente, foarte cunoscute fiind reacțiile discontinue, trecerile nemotivate de la o extremă la alta, lipsa de consecvență în reacții față de stimuli și inestatornicia preponderent endogenă”. Labilitatea emoțională se profilează deci, ca o caracteristică esențială a personalității nematurizate a infractorului minor, la acest stadiu reliefându-se mai clar deficiențele dezvoltării personalității, traumatizarea sa, decât stadiul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială este cauzată de o insuficientă maturizare socială, precum și de nesatisfăcătoare educație socio-afectivă, legată de grupul de referință. Abaterea timpurie de la linia socială sau trecerea dincolo de ea, este decisivă întrucât în această perioadă sunt determinate legăturile temporale de bază, iar dacă atitudinile antisociale rezultate din carențele de educație, nu sunt înlăturate, se pot stabili în mod cert, practici negative care, în contextul condițiilor social-economice nefavorabile, ajung să genereze devianțe care conduc de cele mai multe ori la infracțiuni.
Imaturitatea psihică rezultă și din faptul că diverși excitanți din mediul ambiant, manifestă asupra infractorului minor un îndemn cu mult mai mare față de indivizii ceilalți. Stimularea în exces are drept sursă atât sensibilitatea deosebită a infractorului minor cât și forța specifică a stimului, în contextul în care inhibițiile pe linie socială lipsesc. Necenzurarea morală este așadar considerată ca o trăsătură a infractorului minor, împreună cu inhibiția socială înțeleasă ca un echivalent al formării intereselor într-o direcția antisocială.
De asemenea, tot ca o caracteristică a personalității infractorului minor, apare și duplicitatea comportamentului său ca o a doua natură, dând o notă artificială a întregii sale conduite. Infractorul minor conștientizează caracterul antisocial și distructiv al acțiunilor sale, de multe ori acționând în taină, observând, plănuind și în același timp ferindu-se de controlul adulților și în special de cel al autorităților.
Pentru el, este obsesivă ideea de a acționa în așa fel încât să nu fie decoperit, ceea ce conduce la o tensiune dominatoare crescândă, inhibitoare de multe ori în momentele decisive ale comiterii infracțiunii. Frica, din dominantă se transformă în paralizantă, infrânând instanța corticală în a cărei funcționare se vor produce hiatusuri și greșeli care îl pot trăda într-un anumit moment.
În ceea ce privește descifrarea mecanismelor interne ale conturării personalității, sunt implicate: mobilurile, motivațiile și scopurile acțiunilor delictuale. În aceeași notă a abordărilor psihice se situează și determinările cauzale ale delincvenței juvenile în contextul în care se simte decalajul dintre cerințe și posibilități din punct de vedere tensional, așadar, apărând blocaje și frustrări, ca rezultante emoționale ale privațiunii.
Un cunoscut cercetător în domeniu, Lopez M.Y. afirma că „inclinațiile infracționare sunt din naștere, deoarece individul încearcă să-și satisfacă nevoile vitale și esențiale, fără să ia în considerare pejudiciul adus mediului care îl înconjoară”.
Însă, odată cu dezvoltarea și integrarea individului în mediul social, pe lângă motivele primare în esență biologice, apar motive noi, de esență socială, care, datorită ordinii și apariției lor, au fost denumite motive secundare. În cazul delicvenților minori și tineri, din cauza distrucțiilor procesului de socializare, motivele secundare de esență socială se conturează cu dificultate sau nu se mai conturează deloc, ceea ce determină ca în comportamentul lor să se manifeste în mod imperios, mai ales, motivele primare.
De aceea, atunci când delincvenții minori, suprapun între stările afective și actele comportamentale, diverse mecanisme evalutiv-cognitive, se produce un proces de sublimare, iar necesitățile și motivele, în loc să declanșeze direct delicte cu gravitate mai mare (viol, furt, crimă), apar alte acte delictuale pe care Lopez M.Y. le-a denumit delicte derivate (viol = seducere, atentat verbal la pudoare; furt = excrocherie, plagiat; omor = agresiune, insultă, calomnie).
Același Lopez M.Y. preciza faptul că accentul va cădea pe imaginea creată de delincvențele cauzatoare de infracțiune asupra motivelor primare ale personalității, în care cele două direcții fundamentale sunt identificte cu nevoia de conservare a vieții individului și nevoia de conservare a vieții psihice. În prima categorie sunt incluse tendințele posesive și defensive corespunzătoare în comportamentul delincvent de crimă, furt și neglijență, iar cea de-a doua, fiind corespunzătoare infracțiunilor sexuale.
De specificat faptul că, în manifestarea personalității sunt implicate anumite forțe ale trăsăturilor, cu referire implicită la imaturitatea intelectivă și afectivă, prima nefiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut, întrucât imaturitatea intelectuală se caracterizează printr-o capacitate scăzută în stabilirea raportului rațional între pierderi și câștiguri în efectuarea și proiectarea unui act infracțional. Numai prin educație, infractorul minor va reuși să învețe că acțiunile sale comportamentale trebuie să fie un compromis, o tranzacție între satisfacerea nevoilor proprii și a nevoilor altora. Infractorul minor va învăța prin educație, cum să se adapteze la normele impuse de societate, satisfăcându-și în același timp și necesitățile sale, fără a intra în conflict cu societatea din care face parte. Pentru a putea reda toate achizițiile pozitive dobândite prin educație, actul este condiționat de o serie factori cum sunt: modalitățile utilizate; mediul în care influența educativă este realizată; capacitatea de a discerne a individului cât și forța instinctelor sale, producându-se astfel un echilibru între tendințele de pătrundere a posibilului delincvent, în zona de acțiune infracțională.
O importanță majoră în cadrul cercetării propuse îl reprezintă modul în care, minorul infractor, respectiv cel între 14 și 16 ani, își poate asuma responsabilitatea faptelor sale, făcând sau nu dovadă de discernământ.
Responsabilitatea, o categorie juridică importantă, reprezintă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sale cu societatea, prin asumarea concesințelor faptelor sale. Dacă în plan juridic se admite faptul că sancțiunea penală trebuie aplicată în funcție de responsabilitate, trebuie admis că delincventul minor răspunde pentru propria sa alcătuire psihică și pedepsit în consecință. Astfel, prin furnizarea unor criterii medicale de specialitate pe baza cărora organele judiciare stabilesc existența sau inexistența responsabilității, psihiatrii, fără a fi în mod direct implicați în actul de justiție, sunt totuși cei mai competenți și mai activi consilieri ai acestui act, întrucât, criteriile medico-legale sunt singurele care pot decide emiterea unor sancțiuni de ordin corectiv-educativ ori a unor măsuri de siguranță de ordin medical preventiv.
În sensul acesta, numai noțiunea de responsabilitate coercitivă în conceptul psihiatric (discernământul), ridică problema raportului normal-patologic, fiind criteriul cu semnificație unică.
Determinarea stării de iresponsabilitat, în vederea individualizării motivației și sancțiunii, este o problemă foarte importantă, întrucât e necesar să se stabilească existența unei afecțiuni psihice care să genereze această stare sau lipsa de responsabilitate în momentul comiterii faptei. Întrucât, simpla constatare a unei afecțiuni psihice implică și iresponsabilitatea făptuitorului, determinarea stării de iresponsabilitate se dovedește a fi o problemă serioasă, dificilă și complexă. Sub acest aspect analiza juridico-penală a criminalității coroborată cu cea sociologică, psihologică și criminologică converg la constatarea și lîmurirea contextului individual și socio-cultural care produce delincvența sub forma devianței sociale.
În contrabalans, vine termenul de discernământ care, invocat de Codul Penal, nu este în mod expres definită șide legiuitor, unica precizare făcând referire la faptul că până la proba contrarie, orice individ care comite o faptă penală, se presupune că a avut discernământ, exceptându-i pe minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, și care, neavând responsabilitate, nu pot fi trași la răspundere penală. Alte definiții prezintă discernământul ca o constantă a psihicului care cuprinde întreaga personalitate, constând în acomodarea eficientă cu mediul, puterea de înțelegere, de autocontrol, acceptarea normelor și constatarea conștiinței de sine.
3.2. Teorie sociologică
La întrebările fundamentrale: care sunt cauzele care il împing pe individul minor să săvărșească acte delictuale?, cum se pot preveni asemenea situații și care sunt criteriile care stau la baza evaluării unei conduite ca fiind delicvență juvenilă?, răspunsurile pot fi grupate în trei categorii și anume:
1. Pledarea faptului că la baza oricărui comportament deviant stă personalitatea individului și structura biologică, fapt ce implică:
– perspectiva biologic-constituțională ce are în vedere factorii genetici și biologici ca având un rol hotărâtor în originea criminalității;
– înclinația neuro-psihică care consideră actele criminale ca făptuite cu preponderență de personalități patologice, tulburările lor fiind transmise ereditar;
– înclinația psiho-individuală ce consideră trăsăturile de personalitate reflectate la nivel comportamental, ca fiind surse de agresivitate și frustrări;
– înclinația psiho-socială unde se consideră că individul nu se naște criminal, ci prezintă un deficit de socializare, alcătuindu-se în dizarmonie cu normele sociale, în funcție de modelele culturale avute;
2. Aprecierea delincvenței juvenile ca fenomen de neintegrare socialăți inadaptare, fapt ce conduce la o anumită stare conflictuală născută din lipsa de concordanță dintre țelurile individului, scara lui de valori și ofertele sociale, rezultatul acestui dezechilibru dconducând atât la scăderea controlului social, cât și a puterii de consiliere a conflictelor, reliefându-se în acest caz, orientări:
– statistico-normative care au în vedere variațiile ce se înregistrează în rata delincvenței juvenile;
– macrosociale care își propun identificarea unor legi sociale determinante a faptelor de delincvență juvenilă;
3. Includerea teoriei cauzalității multiple care consideră că fenomenul delincvenței juvenile are semnificații multicauzale atât de factură:
– internă, de natură psihologică și biologică;
– externă, de natură culturală și economico-socială și;
„O astfel de prezentare structurată a răspunsurilor, permit explicații, interpretări, și descifrări, dar și elemente de prevenție a delincvenței juvenile, introducând astfel, elementele caracteristice de personalitate”. Personalitatea reprezintă, în conformitate cu principiul determinismului probabilist, funcția importantă atât al mediului cât și al alcătuirii interne în structura sa. În cazul acesta, mediul social are însușire atât diversificată cât și contradictorie, plasându-l pe individ în fața nevoii de obțiune, de decizie, iar alcătuirea internă apărând ca o nevoie a asigurării și menținerii unei similitudini între dinamica proceselor mentale și cea a manifestărilor externe.
Se poate menționa faptul că, tiparul relațional dinamic dintre mediul social și alcătuirile interne, pot fi considerate ca un complex de relații interpersonale, de statusuri și roluri reflectate la în planul personalității, de angajare, prindesfășurarea și planificarea internă a capacităților și disponibilităților psihofizice ale individului raportate la rolurile și statutul asumate.
În măsura în care este capabil, minorul, va avea satisfacții consolidându-și sau dimpotrivă fragilizându-și echilibrul psihic al personalității lui, luând în considerare felul în care își joacă rolul social și își asumă statusul pe care îl deține.
În funcție de reușitele sau eșecurile legate de atribuțiile acestui rol, minorul va accede pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în ierarhia sa socială. Această traiectorie în corelația „rol-status”, va avea o personalitate puternică asupra personalității sale, un rol însemnat având mecanismele care contribuie la dezvoltarea rezistenței la frustrări și la stabilirea unei relații judicioase a aspirațiilor și așteptărilor cu propriile posibilități și specificul împrejurărilor date.
În încercarea de a intregi profilul personalitățiii infractorului minor, trebuie ținut cont de acele trăsături negative care îl cataloghează drept „imatur caracteriologic”și anume: rezistență scăzută la frustrare, deficit de autocontrol, agresivitate și impulsivitate, sminimalizarea greșelilor și a actelor antisociale comune, lipsa de dezvoltare a sentimentelor morale și a motivelor superioare de tip social. Pentru întregirea tabloului structural, mai pot fi adăugate și: disprețul și indiferența față de activitățile sociale utile cum sunt învățarea și munca, împotrivirea normele juridice, morale și neacceptarea acestora, subestimarea proprie și aderarea la statutul de delincvent, dar mai ales, falsa imagine despre libertate și autonomie individuală, alcătuită sub forma agresivității, violenței și a forței brute.
Tulburarea proceselor de asimilare și adaptare a minorului este datorată cauzelor incapacității de adaptare socială, ce poat configura semnalele delincvenței juvenile. Există totuși oserie de factori interni și externi care pot conduce la acte de infracțiune și mai târziu la devianța de comportament.
În cadrul factorilor interni pot fi amintiți: deficiența intelectuală, ereditatea, tulburările caracteriale și ale afectivități, temperamentul. În ce privește factorii externi, o importanță deosebită o are: școala, familia, mass-media.
3.3. Teorii subculturale în concepția lui A. Cohen
În concepția lui A. Cohen, delicvența primește diferite conotații. Astfel, pornind de la ideea „socializării negative” ca factor care generează delicvența, s-au conturat mecanismele insituționalizate ale delicvenței în anumite grupuri și culturi marginale, apărute ca o reacție de protest față de normel și valorile grupului dominant în societate. Făcând parte din categoria modelelor culturale, aceste subculturi delicvente reunesc acei indivizi care au sentimentul că le sunt blocate sau obstrucționate căile și mijloacele de acces spre bunurile și valorile sociale.
Cu acestea fiind zise, pe baza unui set de reguli de conduită și norme obligatorii pentru membrii săi, diferite de cele ale societății globale, aceste subculturi delicvente impun desfășurarea unor activități ilegale. Procedura prin care acționează aceste subculturi este aceea de socializare în grup, prin trasnmiterea, învățarea și experimentarea unor procedee și tehnici delicvente, ceea ce poate fi observat în cadrul bandelor sau subculturilor formate din adolescenți și tineri.
Practic, teoria subculurilor este caracterizată prin faptul că aceștia ăși creează propriile lor sisteme de definire a statutelor sociale, alegându-și anumiți conducători ce promovează sau desfășoară diverse activități delicvente și criminale.
Aceste subculturi, în concepția lui Cohen, au apărut ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din dorința anihilării frustrărilor de status marginal și a anxietăților.
CAPITOLUL 4
PREVENIREA ȘI COMBATEREA DELICVENȚEI JUVENILE
4.1 Strategia națională în vederea combaterii delicvenței juvenile
Prevenirea delincvenței reprezintă ansamblul de politici, măsuri și tehnici care, în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii considerate ca fiind ilicite.
Prevenirea se poate realiza pe 3 niveluri:
1. Prevenirea primară – ce vizează publicul larg sau o populație care nu a fost identificată pe baza unui criteriu legat de risc.
Deoarece sunt programe proactive, pozitive și oferite independent de existența unui risc, potențialul programelor universale de a stigmatiza individul este minimizat și mesajele vor fi mai ușor acceptate și adoptate.
Un program de prevenire primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populația școlară la nivelul unei țări sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificați după criterii care nu au legătură cu factorii de risc. Când vorbim de prevenire primară a delincvenței juvenile ne referim la modificarea condițiilor delictogene din mediul fizic și social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă)– ce vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza unor factori de risc, al căror potențial de a dezvolta anumite probleme este peste medie, prezintă un risc ridicat de delincvență (ex. se pot organiza programe pentru copii din cartiere sărace).
3. Prevenirea terțiară (intervenția) – ce vizează prevenirea recidivei și cuprinde toate acțiunile de reintegrare pentru copii și adolescenți care deja sunt identificați ca fiind delincvenți.
Combaterea delicvenței juvenile la nivel național este dată prin instituirea măsurilor prevăzute în codul penal. Măsurile educative au forma și conținutul diferit de măsurile de siguranță, întrucât măsurile educative sunt specifice regimului de favoare instituit de legiuitor pentru protejarea infractorilor minori, iar prin adoptarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală atât de infractorii minori, cât și de infractorii majori.
În cazurile măsurilor de siguranță, legea identifică stările de pericol social care vor trebui sa fie evitate, pe când în situația măsurilor educative „cauzalitatea este difuză", însă este specifică vârstei și experienței de viață a minorilor, fiind determinată de lipsa de maturizare psiho-socială a acestora.
Delincvența juvenilă „va fi redusă prin adoptarea unor măsuri sociale adecvate (educația, stabilitatea economică, terapia medicală), cu scopul reeducării infractorilor minori și prin exercitarea represiunii judiciare (aplicarea măsurilor educative și a pedepselor față de făptuitorii refractari la exigența legilor).” Factorii declanșatori ai delincvenței juvenile sunt, de regulă, obiectivi, aceștia fiind determinați și de factorii subiectivi rezultați din unele constrângeri sociale, pe fondul unei predispoziții individuale. Conceptul de delincvență juvenilă include situații, împrejurări diverse, care afectează exercitarea drepturilor și obligațiilor sociale ale minorului, când nu este adaptat exigențelor sociale.
Delincvența „decurge din existența unor deosebiri, a unor inadaptabilități sau incapacități manifestate de minori față de regulile sociale create, față de cadrul juridic legal, acceptând în locul unei prestații sociale licite exercitarea unor acțiuni-inacțiuni ilicite pentru realizarea unor mobiluri individuale, împotriva infractorilor minori s-a adoptat un cadru juridic adecvat, necesității de readaptare a acestora, dar și de pedepsire pentru atitudinea autorului faptei ilicite față de rezultatul posibil, previzibil precum și de acceptare a riscului producerii acestuia”.
Măsurile educative reprezintă o formă mai ușoară de sancționare a făptuitorului minor decât pedepsei penale, astfel încât, prin lege, s-au individualizat distinct măsurile educative de pedepsele penale aplicabile minorilor pe criteriul gravității faptei sau pericolului social prezentat de făptuitor. Gradarea eficienței juridice a măsurilor educative rezultă din prevederea expresă a legii privind aplicarea unei măsuri mai severe sau a unei pedepse dacă minorul săvârșește o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (instanța dispunând internarea minorului care a beneficiat de libertatea supravegheată sau va aplica o pedeapsă).
Așa cum am menționat mai sus măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârșit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
În timp ce măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenție.
În condițiile art. 124 alin. (1) „- Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială”.
În condițiile art. 125 alin. (1) – Măsura educativă a internării într-un centru de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor, se face în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.
Art. 116, în alin. 1 și 2, aduce ca noutate referatul de situație, care spune: „În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.” „Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, precum și la terminarea executării măsurii educative.”
Referatul de situație este util, deoarece în acest fel se pot detalia sarcinile pe care minorul va trebui să le îndeplinească, precum și serviciile și programele pe care le-ar putea urma în vederea reabilitării sale psiho- sociale, fiind bine determinate în timp.
De asemenea, „se va face o evaluare completă și personalizată pentru fiecare minor în parte, reușind să se atingă toate punctele prevăzute de la art. 74, realizându-se astfel un istoric al comiterii faptei, dar și al cauzelor care au stat la baza acesteia, permițând astfel profesioniștilor să atingă exact părțile problematice ale situației minorului”.
Referatul de situație poate, de asemenea, să arate instanței de judecată eficiența unei măsuri, dar și ineficiența sa, astfel încât instanța de judecată să poată revoca sau modifica măsura educativă cu o altă măsură care ar putea fi mult mai eficientă, în vederea reabilitării minorului. Practic, un astfel de referat de situație permite o permanentă revizuire a eficienței măsurii, prezentând un cadrul actualizat al situație minorului, putând astfel măsura reușitele, dar și eșecurile.
4.2. Implicarea comunității în prevenirea delicvenței juvenile
În cele ce urmează voi prezenta un model de program realizat de o asociație cu scopul de a combate și a perveni delicvența juvenilă. Acest model reprezintă modelul unui program complet, eficient de prevenire a delincvenței juvenile care, pentru a reduce efectiv riscul și pentru a schimba atitudini și comportamente, trebuie să conțină patru componente:
1. Informațiile (CE?) – informații cât mai complete și cât mai exacte referitoare la problematica delincvenței juvenile (cauze, forme ale delincvenței, profilul minorului delincvent și / sau profilul copilului în risc, legislația în vigoare, modalități de prevenire și combatere etc.)
2. Motivația (DE CE?) – motivația schimbării pentru a obține rezultatele așteptate (schimbarea atitudinilor și comportamentelor), argumentare judicioasă a necesității schimbării, o justificare puternică care să se bazeze pe motive de ordin emoțional și cognitiv Exercițiile de conștientizare a amplorii fenomenului delincvenței juvenile și a gravității consecințelor sunt un excelent mijloc de creare a motivației schimbării.
3. Deprinderi și abilități practice necesare pentru comportamentul dorit (CUM?) – o componentă practică, de aplicare și exersare a noilor atitudini și comportamente (exersarea unor atitudini și comportamente prosociale: toleranță, sprijin etc.) Un astfel de program trebuie să se bazeze pe jocuri, exerciții, aplicații care să demonstreze concret cu poate fi manifestat un comportament sau o atitudine și care să ofere posibilitatea practicării lui în scopul însușirii.
4. Resurse (CE și UNDE CĂUTĂM?) – ce și unde căutăm când ne confruntăm cu o problemă legată de tematica programului (serviciile care există în comunitate, resursele la care pot apela dacă, de exemplu, intră în contact cu un copil în risc sau delincvent sau dacă eu sunt în risc de a deveni victimă)
Acest model al unui program de prevenire a delincvenței juvenile se bazează pe cea mai importantă formă de învățare care valorifică experiența și activitatea – învățare experiențială –
SPUNE-MI …UIT,
ARATĂ-MI … ÎMI AMINTESC,
IMPLICĂ-MĂ … ÎNȚELEG!
OAMENII REȚIN:
10% din ceea ce citesc
20% din ceea ce aud
30% din ceea ce văd
50% din ceea ce văd și aud
70% din ceea ce spun
90% din ceea ce spun în timp ce fac
PROGRAM DE PREVENIRE A DELINCVENȚEI JUVENILE SAU DE REMEDIERE A TULBURĂRILOR COMPORTAMENTALE PRIN DEZVOLTAREA UNOR ABILITĂȚI DE VIAȚĂ INDEPENDENTĂ
Argument – Programele de prevenire a delincvenței juvenile / remediere a tulburărilor comportamentale care vizează doar INFORMAREA (asupra riscurilor la care se supun copiii cu comportament predelincvent / delincvent și asupra celor mai frecvente acte delincvente și infracționale comise de minori precum și a pedepselor prevăzute în codul penal) și CONȘTIENTIZAREA RISCURILOR (prin vizionare de filme, prin discuții și analiza unor cazuri reale, prin întâlniri cu polițiști sau foști infractori reabilitați, prin vizite în penitenciar sau în centre de reeducare etc.) sunt incomplete deoarece nu oferă copiilor / tinerilor în risc sau care au un comportament predelincvent / delincvent alternative la acest tip de comportament.
Care sunt abilitățile de viață independentă?
Abilități sociale:
– abilități de comunicare interpersonală: comunicare verbală/ nonverbală; ascultarea activă; oferirea/ solicitarea feedback-ului; comunicare asertivă; empatia – înțelegerea nevoilor celuilalt și exprimarea acestei înțelegeri; inițierea relațiilor adaptative – cu prietenii, de colaborare, echipă, familie; gestionarea (menținerea / încetarea) relațiilor; lucrul în echipă / evaluarea propriului rol în echipă; acceptarea diferențelor de opinii/ contribuții/ stil; căutarea/ oferirea suportului social; gestionarea conflictelor;
Abilități emoționale:
– autoreglare emoțională: identificarea propriilor emoții; recunoașterea emoțiilor celorlalți; autoeficacitate emoțională; înțelegerea cauzelor emoțiilor; comunicarea asertivă a emoțiilor negative; controlul acceselor de furie; abilitățile de coping – folosirea mecanismelor de coping prosociale în locul mecanismelor antisociale (agresive) sau asociale (izolare, evitare). Abilitățile de coping prosociale includ procese de schimb de informații, management comportamental, rezolvare de probleme; managementul stresului;
Abilități cognitive: evaluarea propriilor abilități; rezolvare de probleme – abilitatea de a recunoaște probleme sau de a formula obiective, de a dezvolta strategii de reducere sau eliminare a problemei în mod eficient sau de a progresa înspre îndeplinirea unui obiectiv; luarea deciziilor; abilități de influențare și persuasiune; abilități de negociere; flexibilitatea cognitivă; căutarea suportului informațional / selectarea informației; abilități de estimare corectă a riscului (prevenția exploatării la copii deja victime ale abuzurilor);
Abilități comportamentale: abilități privind siguranța personală; stil de viață sănătos; managementul timpului, abilități de petrecere a timpului liber; managementul bugetului; dimensiunea de gen: promovarea echității de gen; identitatea sexuală; percepția propriei sexualități la copiii abuzați sexual de ex. la băieți abuzați percepția masculinității și feminității.
Ipoteze – Copiii / tinerii au un comportament predelincvent sau delincvent pentru că au un spectru de comportamente limitat.
1. Acest model este singurul învățat în familie și au o istorie în care acest tip de comportament a primit întărirea socială;
2. Nu au fost învățați să reacționeze pozitiv la situații emoționale puternice (amenințări, stres, presiuni psihice etc.);
3. Nu au fost învățați să verbalizeze emoțiile pentru a se descărca;
4. Nu au fost învățați să evalueze riscul.
Propunere program – arii de cuprindere a activităților
1. Dezvoltarea abilităților de comunicare interpersonală – comunicare verbală și nonverbală, ascultare activă, oferire / solicitare de răspunsuri, comunicare asertivă, empatie
2. Dezvoltarea abilităților de inițiere și menținere a unei relații de prietenie și de a face față respingerii sau ieșirii dintr-o relație
3. Dezvoltarea abilităților de rezolvare pozitivă a conflictelor
4. Dezvoltarea abilităților de autoreglare emoțională – cunoașterea emoțiilor, identificarea propriilor emoții în diferite situații, explicarea emoțiilor, verbalizarea emoțiilor, controlul furiei
5. Dezvoltarea abilităților de asigurare a siguranței personale – de a spune NU în anumite situații
6. Dezvoltarea deprinderilor de viață sănătoasă – program variat și echilibrat, alimentație sănătoasă, sport și mișcare etc.
Conținutul și durata programului: Cele mai eficiente programele sunt cele care țintesc mai mulți factori – atât reducerea factorilor de risc cât și dezvoltarea factorilor de protecție ai copilului (diminuarea punctelor slabe și întărirea punctelor forte) și care cuprind sesiuni repetate periodic, minim 2 ani. Factorii de protecție au fost considerați mult timp variabile care reduc probabilitatea apariției unor comportamente dezadaptative în condiții de risc.
Deși se cunoaște puțin despre modul de „operare” a factorilor de protecție s-au stabilit cel puțin trei categorii generale de astfel de factori: prima categorie este reprezentată de caracteristici ale individului (abilități cognitive, sociale etc); calitatea interacțiunii copilului cu mediul definește a doua categorie de factori de protecție; (interacțiunile se referă de exemplu la atașamentul securizant față de părinți și atașamentul față de cei de aceeași vârstă sau alți adulți care se angajează în comportamente sănătoase și au valori prosociale) – al treilea domeniu protector este sistemul larg în care funcționează copilul (relația școală – familie, oferta sistemului de educație etc).
La fel ca factorii de risc, și cei de protecție sunt diferiți în privința maleabilității – unii factori pot constitui mai ușor ținte pentru programele de prevenire.
Modul de prezentare – jocuri de rol și exerciții practice de modelare comportamentală (nu doar transmitere de informații sau demonstrarea abilităților).
Criterii care ghidează selecția activităților:
• Vârsta și educația beneficiarilor
• Maturizarea psiho-socială și nivelul de dezvoltare intelectuală al beneficiarilor
• Interesele și nevoile exprimate de beneficiari
• Mărimea grupului și relațiile stabilite în grupul beneficiarilor
• Starea psihică a beneficiarilor și recomandările psihologului
• Planurile de viitor pe care le are fiecare beneficiar
• Materialele și resursele de care dispunem
Important! Activitățile nu trebuie impuse!
Modalități de proiectare/planificare și evaluare a activităților din cadrul unui program de prevenire a delincvenței Se recomandă a se realiza o planificare lunară a activităților pentru fiecare beneficiar sau pentru un grup.
Structura planificării poate fi: scop, 1-3 obiective, titluri și descrierea succintă a activităților, resurse, standarde de performanță și modalități de evaluare. Evaluarea activităților realizate trebuie să aibă, în principal, caracter formativ și se poate realiza, în funcție de tipul de activitate, prin: discuții, chestionare, foi de lucru, fișe de observații, aprecierea lucrărilor realizate, expoziții etc.
Exemple de activități:
1. „Podul” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să explice ce este stresul. Să descrie abilitățile prin care se poate face față stresului. Materiale: Paste făinoase de diferite forme; carton; plastilină, pastă de modelat, sârmă, alte materiale. Desfășurare: Copiii analizează mai întâi imagini cu poduri și discută despre părțile unui pod. În echipe, copiii construiesc din materialele pe care le au la dispoziție câte un pod. După ce podul a fost realizat se discută despre factorii de stres cu care s-au confruntat până în acel moment. Se realizează liste separate pentru fete/ băieți. Apoi pentru fiecare factor de stres se realizează câte o etichetă cu numele lui și se stabilește un gramaj, prin discuții cu echipa. Se pot găsi obiecte care să simbolizeze fiecare factor stresor (de exemplu creioane, mere, radieră, caiet etc., cele mai ușoare reprezentând factorii mai puțin stresanți, iar cele mai grele factorii mai importanți).
Când podurile sunt gata, copiii pun diferite greutăți și observă ce se întâmplă cu podul. Puncte de discuție:
1. Ce putem face ca să nu se dărâme podul?
2. Cum ați stabilit care factori sunt mai importanți, mai „grei” decât alții?
3. Pe cine afectează mai mult factorii enumerați ? Pe fete sau pe băieți?
4. Cum reacționează de obicei fetele, respectiv băieții pentru a face față acestor situații?
5. De ce fetele își exprimă mai des emoțiile verbal? Așa cum podurile sunt construite să suporte traficul greu, și organismul uman este construit ca să facă față stresului. Pentru a păstra podul, poți controla/reduce traficul greu. Cu problemele care apar la oameni nu putem face asta de multe ori. De aceea e important să învățăm mai degrabă cum sa consolidăm podul, să-l facem mai puternic.
2. „Emoții” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani. Scop: Să numească trăiri emoționale cât mai variate. În cadrul acestei activități copiii vor identifica variate trăiri emoționale care sunt în mod uzual cuprinse sub eticheta “mă simt bine” sau “mă simt rău” și vor exersa numirea lor corespunzătoare. Materiale: Planșe cu principalele trăiri emoționale; Scenarii (secvențe de texte literare în care personajul are o anumită trăire emoțională; aceste scenarii pot fi alese astfel încât să fie adecvate intereselor și vârstei participanților); Ziare, reviste; Foarfeci; Lipici; Cartoane. Desfășurare: Copiii sunt invitați să spună pe rând cum se simt. Fiecare copil va numi o emoție (se poate remarca faptul că cel mai frecvent mod de exprimare a emoțiilor este “bine” sau “rău”). Este prezentată planșa cu principalele trăiri emoționale. Fiecare copil trebuie să descrie ultima situație în care s-a simțit: 1. Vesel 2. Furios 3. Speriat 4. Trist. Copiii sunt împărțiți în grupe de câte 4-5 persoane. Fiecare grup primește un scenariu în care este prezentată o situație. Sarcina lor este aceea de a identifica și de a numi trăirea emoțională a personajului. Fiecare grup primește sarcina de a realiza un colaj de imagini care prezintă trăirea emoțională a personajului din scenariu.
3. „Exprimarea emoțiilor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandǎ pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să analizeze rolul stereotipurilor de gen în exprimarea verbală a emoțiilor. În cadrul acestei activități va fi analizată relația dintre normele de gen și sănătatea emoțională. Desfășurare: Tinerii sunt împărțiți pe grupe. Primesc sarcina să noteze cum influențează genul exprimarea emoțională la fete și la băieți. Fiecare grup prezintă răspunsurile și sunt notate pe tablă sau pe flipchart normele de gen care cresc probabilitatea adoptării comportamentelor de risc la fete și la băieți.
4. „Ghid de utilizare a prietenilor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18 ani. Scop: Operaționalizarea conceptului de prietenie. Desfășurare: Tinerii sunt rugați să scrie, în echipe de 3-5 persoane, sfaturile pe care i le-ar da unui extraterestru adolescent/ unei extraterestre adolescente, care sunt începători în inițierea și menținerea relațiilor de prietenie pe Pământ. Ideile echipelor se centralizează și se realizează un ghid de utilizare a prietenilor.
Puncte de discuție: 1. Ce înseamnă să fii prieten/ prietenă cu cineva? Cum ne alegem prietenii? 2. Cum inițiem o relație de prietenie? 3. Cum menținem o relație de prietenie? 4. Putem avea prieteni de sex opus? Cum ne comportăm într-o astfel de relație? 5. Ce așteptăm de la un prieten? Dar de la o prietenă? 6. Cum ne poate ajuta un prieten într-o situație – problemă? 5. „Cui pot cere ajutor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani. Scop: Învățarea unor acțiuni concrete pe care copilul este bine să le facă atunci când se confruntă cu probleme. Desfășurare: Se realizează o listă cu posibile probleme pe care le pot întâmpina copiii (ei pot participa la crearea listei): 1. mă simt rău; 2. nu înțeleg ceva la ore; 3. mi-am uitat pachetul cu mâncare acasă; 4. m-am încăierat cu alți copii în fața blocului; 5. un străin m-a întrebat unde locuiesc și dacă părinții sunt acasă etc. Puncte de discuție: Copiii discută, pentru fiecare situație, care sunt persoanele la care pot apela pentru ajutor. Li se explică faptul că este normal să avem nevoie de ajutor, ca și adulții cer ajutorul cuiva când au probleme.
6. „Vreme ploioasă” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Înțelegerea modului în care abilitățile pe care ni le dezvoltăm pot reprezenta mecanisme de a face față problemelor cu care ne confruntăm. Materiale: Hârtie decupată sub formă de picături de ploaie; baloane; umbrelă. Desfășurare: Se realizează 6 picături mari de ploaie (din hârtie decupată sau, dacă exercițiul se desfășoară afară, baloane umplute cu apă și înnodate). Fiecare picătură se denumește după unul din comportamentele de risc. Un elev ține o umbrelă, în timp ce un altul aruncă picăturile de ploaie. Se explică faptul că cel care ține umbrela este pregătit sa înfrunte “furtunile” cu care oamenii se pot confrunta în viață. Puncte de discuție: Se discută ce ar putea constitui o umbrelă pentru noi (lucruri care ne ajută să facem față problemelor care pot apărea) și cum ne pot proteja acestea: abilitatea de a lua decizii responsabile, de a căuta suportul celorlalți, valorile pe care le ai etc.
7. „Inventarul abilităților” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale, dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să conștientizeze abilitățile de a face față la situații dificile. Materiale: Foi de flipchart; Marker-e. Desfășurare: Copiii pot face o listă de comportamente care exprimă abilitățile lor emoționale, sociale și cognitive pe care le folosesc în viața de zi cu zi. Se lucrează pe echipe de fete și echipe de băieți. Apoi ideile copiilor se pot centraliza într-un inventar pe care aceștia îl pot aplica altor colegi (din alte clase). Se explică faptul că nu e vorba de un test, ci de o ocazie ca fiecare să se gândească la resursele pe care le are pentru a face față. 1. Cer ajutorul când am nevoie. 2. Am cel puțin un hobby. 3. În general mă plac și mă accept pe mine însumi. 4. Pot accepta ca cineva să mă critice constructiv. 5. Mă simt mulțumit când știu că am dus ceva la bun sfârșit. 6. Am cel puțin unul sau doi prieteni buni. 7. Pot spune “nu” prietenilor. 8. Evit să bârfesc. 9. Iau hotărâri cu grijă, fără a mă pripi. 10. Nu abuzez alte persoane și nu-i las pe alții să mă abuzeze. Puncte de discuție: 1. Ce diferențe au apărut între listele fetelor și cele ale băieților? Putem spune că aceste diferențe se reflectă și în comportamente diferite ale fetelor/ băieților? 2. Ce răspunsuri au dat ceilalți copii când au completat inventarul? Cum explicăm rezultatele?
8. „Scrisoare de încurajare” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping, estimarea riscului; se recomandă pentru tineri de 14-18 ani. Scop: Să analizeze funcția pe care o îndeplinește comportamentul de consum de substanțe nocive. Să identifice comportamentele sănătoase/abilitățile care au aceeași funcție și care pot înlocui comportamentul de risc. Desfășurare: Elevii scriu o scrisoare de încurajare către un prieten imaginar care are un comportament de risc (fiecare elev alege unul din comportamentele stilului de viață). În această scrisoare, trebuie să-l convingă pe prietenul imaginar să renunțe la comportamentul nesănătos. Este important ca în scrisoare să apară o descriere a comportamentului de risc, idei despre acest comportament, alternative sănătoase la acest comportament, motive pentru care prietenul imaginar ar trebui să ia o decizie pentru a-și schimba comportamentul. Elevii pot scrie și despre cum să iei decizii responsabile, cum să îți creezi încrederea în tine, de ce e important să fii sănătos. Puncte de discuție: 1. Care sunt comportamentele de risc mai frecvente la bărbați/ femei? 2. Ce observăm în privința încrederii în sine la femei/ bărbați ? Există diferențe? 3. Dar în privința altor abilități necesare în viață ?
9. „Asumarea riscului”- Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de estimare a riscului; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18 ani. Scop: Să identifice riscuri pe care și le asumă și consecințele riscurilor asumate. Materiale necesare: Coli de hârtie; marker-e. Desfășurare: Participanții stau în cerc pe scaune. Facilitatorul enunță afirmații de genul celor de mai jos prin care cere să-și schimbe locul cei care și-au asumat riscul: 1. Să conducă mașina. 2. Să meargă la școală cu temele nefăcute. 3. Să mănânce foarte mult sau alimente nesănătoase. 4. Să comunice cu persoane necunoscute. 5. Să spună un secret unui prieten/ coleg/ adult. 6. Să fumeze. 7. Să circule seara târziu prin locuri necirculate. Participanții pot expune și ei enunțuri legate de riscuri întâlnite în experiența lor de viață. Pe grupuri mici, participanții găsesc consecințe posibile (și pozitive și negative) ale riscurilor enunțate. Puncte de discuție: Se discută despre risc, ce înseamnă asumarea riscurilor, identificarea situațiilor de risc, pași de depășire a riscurilor. Sunt diferite riscurile pentru fete și băieți? Care este diferența dintre persoanele care sunt în situații de risc care dezvoltă probleme și care nu dezvoltă probleme?
10. „Riscul” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de estimare a riscului, dezvoltare a abilităților de siguranță personală; Se recomandǎ pentru tinerii de 10-14 ani. Scop: Identificarea riscurilor posibile și a resurselor de care dispun pentru a le minimiza. Materiale necesare: coli de hârtie, markere, cartonașe (pentru fiecare participant) cu mesajele: “ Ești în siguranță.”, “ Fii atent, ai grijă.”, “ Periculos” Desfășurare: Participanții desenează o “hartă” a zilei trecute, desenând ce activități au făcut, prin ce locuri au trecut, cu ce persoane au intrat în contact. Fiecare își prezintă harta și ceilalți ridică unul din cartonașe – cu mesajul pe care îl consideră potrivit în situația respectivă. Se pot completa hărțile cu alte activități, locuri etc. mai riscante pentru a vedea cum reacționează participanții. Puncte de discuție: 1. Ce este riscul pentru voi? 2. De ce oamenii își asumă riscuri? 3. Cum reușesc oamenii să supraviețuiască deși se confruntă cu riscuri cotidiene? 4. În cazul expunerii la riscuri cine este responsabil sau cine poate contribui la păstrarea siguranței și a integrității?
Exemple de activități de autocunoaștere și intercunoaștere – exerciții și jocuri individuale sau de grup (4 – 20 persoane) care au ca principal scop o mai bună cunoaștere a propriei persoane și/sau a celorlalți. Ele pot optimiza relațiile prin dezvoltarea unor atitudini prosociale ca înțelegere, toleranță, acceptare etc. prevenind astfel eventuale conflicte.
1. „Eu sunt … și-mi place să mănânc …/ să citesc …/ să mă îmbrac cu … / etc.” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a acelorlalți
Obiective: O1. Să exprime în fața grupului propriile preferințe în ceea ce privește mâncarea, îmbrăcămintea, interesele; O2. Să asculte preferințele celorlalți. Materiale; – nu sunt necesare Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: participanții stau pe scaune în cerc și fiecare trebuie să-și spună numele și mâncarea sau cartea preferată etc. Dacă grupul este nou format li se poate cere participanților să repete ceea ce au spus cei dinaintea lor înainte de a-și spune numele propriu pentru reținerea cât mai exactă a tuturor informațiilor. Se poate crește gradul de complexitate al activității, cerându-se participanților să explice cât mai pe larg preferința (De ce îți place?; Când ai mâncat / îmbrăcat / citit prima oară această mâncare / îmbrăcăminte / carte?; Povestește o întâmplare hazlie care are legătură cu această preferință! Etc.) sau li se poate solicita să spună primele 3 preferințe. Variantă: „Dacă aș fi un animal aș fi … pentru că …”;
2. „Nume-adjectiv” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a acelorlalți Obiective: O1. Să identifice propriile trăsături de personalitate; O2. Să asculte părerile celorlalți. Materiale: nu sunt necesare. Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: participanții stau pe scaune în cerc și fiecare trebuie să-și spună numele și un adjectiv care îi reprezintă și începe cu aceeași literă ca și numele lor – Cristi cel Credincios. Variantă: Se poate solicita participanților să –și spună numele și 3 calități sau, ca și la exemplul anterior, li se poate cere să explice pe larg alegerea.
3. „Reclama personală” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a acelorlalți și dezvoltarea creativității. Obiective: O1. Să creeze o reclamă a propriei persoane; O2. Să evalueze critic pozitiv reclamele celorlalți participanți. Materiale: foi de flipchart, markere, culori, pensoane sau orice alte materiale Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: fiecare participant va trebui să-și creeze în 15 minute o reclamă a propriei persoane și să o prezinte grupului cât mai creativ. Activitatea se poate desfășura și sub formă de concurs.
4. „Autoportretul” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a celorlalți și dezvoltarea creativității Obiective: O1. Să – și construiască autoportretul; O2. Să evalueze critic pozitiv portretele celorlalți participanți. Materiale: foi de flipchart, markere, culori. Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: fiecare participant trebuie să-și deseneze propria figură pe marginea căreia se va discuta ulterior răspunzându-se la întrebări de genul – Ochii sunt deschiși sau privirea este întoarsă? De ce?; Zâmbetul/tristețea au motive și în realitate? Dacă priviți acest autoportret vă recunoașteți?; Autoportretul vă reprezintă? Etc.) Variantă: Se poate realiza „Autoportretul în grup” – fiecare își face autoportretul și la final moderatorul prezintă pe rând aceste autoportrete, membrii grupului trebuind să r ăspundă la întrebările de mai sus. Participanților li se poate cere să identifice persoane căreia îi aparține autoportretul.
5. “Cine sunt eu?” Scop Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a celorlalți și dezvoltarea creativității Obiective: O1: să-și exprime gândurile și sentimentele despre problemele personale. O2: să vorbească în grup despre aceste gânduri și sentimente Materiale Fișa de lucru a participanților “Cine sunt eu?”, creioane, tablă, cretă, hârtie. Timp 1 h Descrierea activității 1. Se cere participanților să răspundă sincer și să completeze fișa de lucru “Cine sunt eu?” 2. După ce participanții au completat fișa de lucru, vor descrie una din calitățile pe care au arătat că o admiră, aceste calități fiind notete de educator pe o coală mare / pe tablă. Dacă apar repetări se notează cu o linie fiecare menționare, pentru a sublinia câți participanții s-au referit la acea calitate. 3. Se poartă o discuție liberă pe marginea întrebărilor: A fost greu să răspundeți la întrebările din fișă? Explicați.; V-ați simțit stânjeniți sau vi s-a părut greu să scrieți lucruri pozitive despre voi înșivă, chiar dacă nimeni nu va citi ce ați scris? Explicați.; Cum vi se pare că vă folosiți timpul pentru a reflecta la calitățile voastre?; Admirăm și trăsăturile negative ale oamenilor? Explicați.
CINE SUNT EU? fișa de lucru
Nume _______________________ Prenume ______________________________
1. Oamenii de care îmi pasă cel mai mult în viață sunt ______________________
2. Mă simt mândru de mine când _________________________________________
3. Sunt o persoană plăcută pentru că _______________________________________
4. Oamenii pe care îi admir cel mai mult în viață sunt __________________________
5. Calitățile pe care le admir cel mai mult la ei sunt ____________________________
6. Două din cele mai remarcabile calități ale mele sunt __________________________
7. Unul dintre lucrurile cele mai bune pe care le-am făcut vreodată a fost __________
Exemple de activități ludice și de relaxare – acele activități individuale sau de grup care au ca principal scop detensionarea, destinderea persoanei/grupului, condiționarea pozitivă operantă și crearea unui mediu relaxat. Ele pot optimiza relațiile prin reducerea stresului și a sentimentului de teamă, optimizarea comunicării și asigurarea bunei dispoziții etc., prevenind astfel eventuale conflicte. Exemple: Audiții muzicale, vizionări de filme, plimbări, dans, dramatizări; jocuri de societate ca: „ȚOMANAPT”, „Telefonul fără fir”, „Telefonul fără fir cu gesturi” (participanții stau în cerc, cu spatele spre interiorul cercului și un participant face un gest sau o succesiune de gesturi; următorul participant trebuie să imite gesturile ș.a.m.d. Ultimul participant se asemenea în fața celui care a inițiat gesturile și va face gesturile percepute de el, în timp ce primul participant va face gesturile inițiale. În mod normal, aceste gesturi ar trebui să fie identice, însă acest lucru se întâmplă foarte rar. După ce a făcut gestul, fiecare participant se întoarce cu fața spre cerc.), „Mim cu sau fără muzică”, „Una spun și alta fac” (participanții stau în cerc și un participant stă în interiorul cercului și mimează o acțiune. Următorul participant îl întreabă: Ce faci? Primul participant va răspunde, numind o altă acțiune decât cea mimată (Exp. mimează tăiatul lemnelor și spune că scrie). Participantul care a întrebat Ce faci ? rămâne în cerc și va mima ce a spus celălalt că face (în exp. va mima că scrie), „Obiectul multifuncțional” (Participanții stau în cerc și un participant stă în cerc și ține în mână un obiect (exp. capsator). El va mima o acțiune făcută cu acest obiect, diferită de cea la care se folosește obiectul respectiv=capsat (exp. perie de haine, perie de dinți, clamă, pix, etc.). Cine recunoaște și numește obiectul intră în cerc.) etc.
Exemple de activități culturale și de cunoaștere – activitățile care au ca scop consolidarea/completarea cunoștințelor, lărgirea sferei cunoașterii și formarea/exersarea deprinderilor cognitive În această categorie de activități includem toate activitățile care facilitează reintegrarea școlară sau optimizarea situației școlare, completarea culturii generale și de specialitate, exersarea deprinderilor cognitive de bază (calcul și rezolvare de probleme matematice, scris-citit, învățare etc.). Ele pot optimiza relațiile prin creșterea stimei de sine și valorificarea intereselor deținuților.
Exemple:
1. Activități de asistare/sprijinire a beneficiarilor reintegrați școlar în efectuarea temelor;
2. Discuții pe marginea unor cărți citite/filme vizionate – aceste discuții se pot organiza spontan dacă constatăm că există interese comune în rândul membrilor grupului (toți au vizionat un film care i-a impresionat) sau pot fi provocate prin vizionarea unor filme în grup și discutarea lor ulterioară sau prin recomandarea unor lecturi ca suport pentru discuții tematice. Alegerea filmului/ cărții se face în funcție de grup.
3. Jocuri și exerciții de îmbogățirea vocabularului cum sunt: „Găsește sinonime /antonime /omonime”, „Cât mai multe cuvinte cu A”, Rebusuri /integrame etc.
4. Exerciții și activități de stimulare a comunicării în grup Exemplu: Lista proverbelor și aforismelor Scop: compararea părerilor spontane ale membrilor unui grup, aflarea opiniilor acestora cu privire la diferite situații. Obiective: O1: Să –și spună părerea cu privire la conținutul unor proverbe sau aforisme O2: Să asculte opiniile celorlalți O3: Să respecte reguli de comunicare în grup Materiale: o listă cu proverbe și aforisme pentru fiecare persoană și o foaie de răspuns în care sunt trecute numerele de ordine ale proverbelor și variantele de răspuns: A – Întru-totul adevărat; B – Nu este întru-totul adevărat; C – Nu pot să răspund nici cu A, nici cu B. Timp: 1h – 1 ½ h Desfășurarea activității: 1. Fiecare participant completează individual chestionarul. 2. Se compară răspunsurile tuturor participanților, fiind trecute într-un tabel sintetic astfel: în prima coloană se consemnează numărul de ordine al proverbelor, iar în celelalte coloane se trec răspunsurile persoanelor. În cazul în care există unanimitate a răspunsurilor, se cere membrilor grupului să explice de ce au dat aceleași răspunsuri. Dacă răspunsurile sunt divergente, se organizează o discuție asupra cauzelor. 3. La final se organizează o discuție privind dificultățile legate de comunicare (aceleași expresii, foarte cunoscute și recunoscute, pot să nu aibă aceeași semnificație pentru toată lumea) și se subliniază c ă multe dintre stările tensionate au ca sursă superficialitate a modului în care sunt formulate opiniile, aprecierile referitoare la persoane, situații. Prezentăm mai jos o listă cu proverbe și aforisme (ele pot fi, însă, înlocuite și cu altele). Recomandăm utilizarea unor liste cuprinzând 35-50 de proverbe.
5. Jocuri și exerciții de dezvoltare a imaginației și creativității ca: desene/colaje tip mozaic sau tapet, construire de scenarii/povestiri pe temă dată, ilustrarea prin desen a unui obiect/personaj imaginar, completarea de propoziții/povestiri/desene neterminate („Du gândul mai departe”, „Ce s-ar întâmpla dacă … – exp. soarele ar fi rece sau nu ar fi pe lume flori etc”),
6. Exerciții de exersare a empatiei („Ce-ai face dacă ai fi în locul … – exp. mamei tale sau al președintelui etc.”) Precizare: În funcție de nivelul grupului / individului, se recomandă la început exerciții de empatizare cu persoane neutre infracțiunii, putându-se apoi introduce exerciții de emapatie cu victima. 9. Exerciții/jocuri pentru dezvoltarea atenției și a capacității de concentrare ca „Ce lipsește din desen/cameră?”, „Ce este în plus?”, „Găsește diferențele/asemănările”. Planșe model pentru „Găsește diferențele”
7. Exerciții de exersare a memoriei ca cel de mai jos: Valiza – La început cereți participanților să își spune numele și declară ce obiecte ar pune într-o valiză. Fiecare trebuie să repete numele și „obiectul împachetat” de către cel dinainte lui înainte de a-și spune numele și de a „împacheta” la rândul său un obiect. De exemplu: 1. Mă numesc Emil și împachetez o pereche de șosete. 2. Emil împachetează șosete. Eu sunt Dina și-mi iau o rochie. 3. Emil ia șosete, Dina – o rochie. Numele meu este Ion și-mi iau un tricou etc. Participanții se pot exprima printr-o frază, dar și telegrafic. Iată alte sugestii de subiecte pentru realizarea acestui exercițiu:
• Cumpărături la magazin;
• Cumpărături de Crăciun;
• vitrină de jucării;
• La librărie;
• Aeroportul Internațional;
În a două etapă a jocului, cereți participanților să reia exercițiul încercând să-și imagineze fiecare lucru auzit. Experiențele făcute în cadrul seminariilor au arătat că în prima rundă lucrul se complică la verigile 68 ale lanțului!
Exemple de activități de socializare – activități care au ca scop principal formarea și exersarea deprinderilor de comportare civilizată și de relaționare socială adecvată. În această categorie de activități includem toate activitățile care vizează optimizarea, consolidarea și pozitivarea relațiilor în grup, exersarea de relații în micro-grupuri (familie, clasă, colectiv de muncă, grupul de prieteni) și macro-grupuri (la restaurant, la cinematograf, la teatru, la cumpărături etc.). Ele pot optimiza relațiile și facilita reintegrarea școlară și socio-profesională prin exersarea unor comportamente prosociale.
Exemple: aniversări ale zilelor de naștere, organizarea de petreceri cu ocazia sărbătorilor religioase, jocuri de rol și alte jocuri / competiții sportive în aer liber etc. În jocul de rol se joacă o scurtă piesă care are subiect inspirat din viața reală. În utilizarea jocului pe roluri trebuie să se țină cont de sentimentele participanților și de stereotipurile și prejudecățile care pot influența rezultatele jocului. Întotdeauna, jocul de rol trebuie să fie urmat de discuții.
1) Ghici cine vine la cină? Scop Conștientizarea rolului pe care îl are familia în transmiterea valorilor societății Obiective O1. Să analizeze mesajele pe care le-au primit de la familie despre oameni diferiți din punct de vedere socio-cultural O2. Să explice valorile care se ascund în spatele acestor mesaje. Materiale Copii ale role-cardurilor, hârtie si pixuri pentru observatorii speciali Timp 1h
Desfășurarea activității
1. Din grup se vor alege 4 voluntari pentru roluri si alți 4 care vor fi observatori speciali. Restul membrilor grupului rămân observatori generali.
2. Fiecare observator va observa un voluntar și va nota toate argumentele folosite de acesta. Se hotărăște de la început cine pe cine observă.
3. Fiecare voluntar primește un role – card și are 2-3 minute să intre în rol.
Card 1 FIICA / Fiul – Ai hotărât să-ți înfrunți familia și să le spui că vrei să te muți cu prietenul tău / prietena ta de culoare.
Situația – Iți anunți familia că vrei să locuiești cu prietenul tău / prietena ta, care e de culoare și încerci să-ți aperi hotărârea. Argumente: vrei să iei o poziție pentru a te opune prejudecăților față de relațiile dintre tinerii de origine diferită.
Card 2 MAMA – Fiica ta / fiul tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o relație foarte apropiată. Situația – Vă iubiți fiica/ fiul foarte mult dar nu înțelegeți cum a putut să vă facă un asemenea lucru. Vă sprijiniți soțul în tot ce zice. Nu vă amenințați fiica / fiul.
Card 3 FRATELE MAI MARE – Sora ta / fratele tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o relație strânsa. Situația – În principiu nu-ti pasă dacă sora ta / fratele tău are un prieten / o prietenă de culoare și de fapt tu aperi dreptul oamenilor de a fi liberi. Îți arăți grija și vrei să-ți aperi sora / fratele.
Card 4 TATAL – Fiica ta / fiul tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o relație foarte apropiată. Situația – D-voastră reprezentați autoritatea în casă, nu sunteți de acord cu relația fiicei/fiului și vă pasă de ce spun oamenii. Gândiți-vă la un tată sever și argumentați precum ar face- o el.
4. Scena: 4 scaune în semicerc reprezintă camera de zi a unei case în care vor asista la o discuție în familie.
5. Scena se joacă timp de 15 – 20 minute.
6. Se poartă o discuție despre cum s-au simțit voluntarii- actori. Fiecare observator va citi argumentele folosite de fiecare actor pentru a-i convinge pe ceilalți. Se continuă cu o discuție cu tot grupul despre care au fost argumentele asemănătoare cu cele pe care le-ați auzit in familiile voastre?; Ar fi existat vreo diferență dacă în loc să fie de culoare prietenul / prietena ar fi fost de aceeași rasă?; Ce s-ar fi întâmplat dacă nu era vorba despre o relație cu o persoană de culoare ci despre o relație între persoane de același sex?; Credeți că asemenea conflict e normal în zilele noastre, sau e ceva trecut?
2. „Avioanele” Scop Exersarea abilităților de negociere și rezolvare de conflicte Obiective: O1. Să utilizeze tehnici de negociere și rezolvare de conflicte O2. Să lucreze în grup Materiale: Foi flipchart, hârtie de copiator alba, hârtie de copiator colorata, markere, carioca / creioane colorate / tempera, pensoane, pixuri, scotch, lipici solid, flipchart Timp: 1 h – 1 ½ h
Descrierea activității 1. Participanții se împart în 2 grupuri. Coordonatorul jocului explică regulile exercițiului: fiecare grup reprezintă o mare companie de avioane; cele 2 companii sunt în concurență și trebuie să construiască cel mai performant avion care se găsește la ora actuală pe piață (avion confecționat din hârtie care trebuie să zboare pe o distanță de minim 7m și care să fie colorat în minim 10 culori). Pentru a realiza acest avion, fiecare companie trebuie să realizeze un prototip cu care să convingă Banca (reprezentată de către 2 voluntari și educator) să îi finanțeze producția de avioane. Fiecare Companie primește de la Bancă un minim de resurse cu care, însă nu poate începe realizarea prototipului. Prima companie primește 5 coli de hârtie, iar a doua companie primește 1 tub de lipici și 5 creioane colorate. Echipele companiilor sunt informate că au voie să negocieze atât între ele cât și cu banca pentru obținerea de noi resurse. Câștigă echipa care realizează producția cea mai mare de avioane în 20 de minute. La final se vor purta discuții în grupul mare despre: Cum au decurs negocierile?; Dacă au apărut conflicte cum au fost abordate? etc.
3. „Negocierea valorilor” Scop Exersarea abilităților de negociere și rezolvare de conflicte Obiective: O1. Să utilizeze tehnici de negociere și rezolvare de conflicte O2. Să lucreze în grup Materiale: hârtie, pixuri Timp: 1 h Descrierea activității 1. Coordonatorul jocului spune participanților următoarea poveste: „Sunteți în vacanță. Vă pregătiți pentru o excursie. Unde?! … Este vorba despre o excursie prin viață care va dura câteva luni. Trebuie să vă faceți bagajele, care pentru această excursie vor fi diferite de cele obișnuite. Pentru a vă relaxa și a vă simți cât mai bine în această vacanță, trebuie să vă luați în bagaj cel puțin 10 calități și 10 defecte ale voastre.” Participanții sunt lăsați 10 minute pentru a nota aceste calități și defecte. După aceea coordonatorul continuă: „Este foarte, foarte târziu. Mai sunt doar 5 minute până la plecarea trenului și bagajul vostru nu se închide. Din păcate toate defectele sunt așezate la fundul rucsacului, iar la suprafață sunt doar calitățile. Trebuie să lăsați acasă 3 calități. Tăiați de pe listă trei calități de care credeți că vă puteți lipsi câteva luni.” Participanții au la dispoziție 5 minute pentru a rezolva această sarcină. După aceea coordonatorul continuă: „Bravo! Sunteți în tren! Plecați în excursia vieții voastre. Acum ați ajuns la destinație. Din păcate, deja observați că nu aveți în bagaj tot ceea ce v-ar trebui pentru a vă descurca. Din fericire, puteți negocia cu colegul de cameră pentru a obține de la el ceea ce vă lipsește.” Participanții se împart în perechi și timp de 5 minute trebuie să negocieze astfel încât să obțină de la partener trăsăturile pe care ei nu le au dar și le-ar dori. Regulă: Nu poți da nimic fără să primești ceva la schimb. 2. După aceea coordonatorul jocului continuă: „Din păcate la colegul de cameră nu ați găsit tot ceea ce vă doriți. Din fericire puteți merge împreună la vecinii de apartament să negociați cu ei.” Participanții au la dispoziție 5 minute pentru a uni echipele câte 2 și să poarte o negocie în grup de 4. 3. Coordonatorul jocului: „Din păcate nici la vecini nu ați găsit tot ceea ce vă doriți. Din fericire puteți merge cu toții în holul hotelului pentru a vedea dacă nu puteți să negociați cu un alt membru al grupului mare.” Participanții au la dispoziție 10 minute pentru a se reuni în grupul mare și să poarte o negociere cu ceilalți. 4. La final se vor purta discuții în grupul mare despre: Cât de ușor / greu a decurs negocierea?; Cât de mulțumit este fiecare participant de „bagajul” pe care îl are acum?; Cât de greu a fost să schimbe defecte pe calități? Etc.
În consecință, toate aceste modele și exemple sunt menite să ajute copiii/adolescenții care au manifestat comportamente deviante și pe care le pot combate sau preveni. Această combatere se face prin programe speciale, așa cum am arătat și îi ajute pe delicvenți să se integreze în societate.
4.3. O.N.G.
Atât în România cât și în țări din toată lumea o serie de organizații sunt constituite pentru apărarea intereselor copilului dar și pentru prevenirea și combaterea delicvenței juvenile.
Spre exemplu, în România o astfel de organizație este O.N.G. Alternative Sociale –inovație în domeniul social.
În 2014, Alternative Sociale a împlinit 17 ani de inovație în domeniul social, 17 ani în care a desfășurat peste 100 de proiecte focalizate pe servicii de asistență, prevenire, formare și cercetare.
Astfel, până acum au reușit să finalizeze programe de prevenire a delincvenței cu următoarele subiecte:
1. Centrul experimental de probațiune Iași
2. Probațiunea în România, de la experiment la principii fundamentale și metodologie de lucru – Seminar
3. Training pentru consilierii de probațiune în Centrul de Probațiune din Cambridge
4. Securitate publică sau delincvență juvenilă
5. Prevenirea delincvenței juvenile la nivelul școlilor și liceelor ieșene
6. Audit privind fenomenul delincvenței juvenile în municipiul Iași
7. Cabinetul de consiliere – Un prieten pentru copii, adolescenți și … nu numai
8. Campanie de prevenire a criminalității – Siguranța pentru toți
9. Tineri Împotriva Delincvenței – proiect derulat în regim de voluntariat în parteneriat cu Youth Crime Watch of America,
10. Inspectoratul de Poliție Județean Iași
11. Formarea profesorilor în lucrul cu copiii singuri acasă pentru prevenirea delincvenței juvenile
12. Partener în proiectul Centrul specializat de zi pentru resocializarea copiulului predelincvent și delincvent provenit din familii defavorizate social – administrat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Iași.
În 15 ani de activitate, Alternative Sociale a organizat 11 campanii media de prevenire și informare în domenii precum delicvență juvenilă, traficul de ființe umane, exploatarea prin muncă, economie socială, anticorupție etc. „Ai dreptul la alocație europeană. E dreptul copilului tău” a fost una dintre cele mai importante campanii internaționale ale Alternative Sociale, desfășurată pentru românii plecați la muncă în străinătate cu sprijinul Ministerului de Externe, al ambasadelor și consulatelor României în Uniunea Europeană.
În alte ordine de idei, majoritatea ONG-urilor înființate, pledează pentru protecția persoanelor și pentru prevenirea datorită diverselor surse negative care ar putea afecta bunul mers al dezvoltării ființei umane.
Concluzii
În consecință, în urma celor prezentate în lucrare pentru prevenirea și combaterea delicvenței juvenile poate recurge la înființarea unor organisme naționale și locale, care să contribuie la cunoașterea exacta a situațiilor familiilor cu mulți copii, îndeosebi a celor cu greutăți materiale si insuficient consolidate moral; cunoașterea familiilor care își neglijează îndatoririle fata de copii, îi abandonează, maltratează sau îi expun unor riscuri sociale.
Avându-se în vedere deficitul de experiență pedagogica existent în prezent în interiorul unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituțiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alți factori educativi, acțiuni menite să deprindă părinții în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii și educării copiilor, relațiile care trebuie sa caracterizeze o familie, perioadele critice din viața copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depășirea momentelor dificile etc.
Pe lângă acestea, mai intervin și alte serii de modalități de combatere:
– cunoașterea riguroasă, pe fiecare localitate și unitate teritorială a minorilor care prezinta tulburări de comportament, tendințe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua masurile care se impun (medicale, educative etc.);
– cunoașterea pe baza de analiză a stării infracționale în rândul minorilor si elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
– instituirea unui sistem de pregătire a unor specialiști in probleme de prevenire si combatere a delincventei juvenile;
– asigurarea necesarului de instituții special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
– organizarea de către autoritățile publice locale a unor acțiuni de cuprindere in procesul de învățământ a copiilor care provin din familii de romi.
Se propun câteva modele generale, având drept țintă caracteristicile cognitiv-comportamentale:
a) reducerea neîncrederii îi stimularea motivației în vederea unei integrări sociale adecvate;
b) stimularea capacității empatice, cultivarea relației și dezvoltarea înțelegerii pentru situația victimelor;
c) furnizarea unor modalități de acțiune față de evenimente, situații neașteptate; d) consilierea tinerilor victimizați;
e) educația sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive în privința comportamentului sexual inadecvat;
f) utilizarea unor procedee de condiționare fata de modelele de comportament alterate;
g) dezvoltarea abilităților sociale si controlul anxietății;
h) terapia familiala.
În ceea ce privește activitatea sistemului de probațiune, acesta se desfășoara în interesul comunității, în scopul reabilitarii sociale a infractorilor, al diminuarii riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al menținerii siguranței comunității.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Abadinsky, Pardon and parole, theory and practice, Seventy Edition, New Jersey, Pretince Hall, 2000.
Bulai Costica, Cristian Mitrache, Constantin Mitrache, Lavinia Lefterache, Drept penal roman. Partea generala – Culegere de probleme din practica judiciara pentru uzul studentilor, editia a 7-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Cohen K. Albert, Deliquent boys, New York, The Free Press, 1955.
Coddington, F.J.O., The probation system under the Criminal Justice Act in Radzinovizs, London, MacMillan, 1950.
Dianu T., Non-custodial sanctions, alternative models for Post-Comunist Societies, Nova-Sciences Publishers, New York, 2007.
Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Durneascu Ioan, Probațiunea: teorii, legislațe și practica, Editura Polirom, Iași, 2011.
Fichter J., La Sociologie Notions de Base, Editions universitaires, Encyclopédie universitaire, Paris, 1960.
Oancea Gabriel, Probațiunea în România, Editura: C.H. BECK, București, 2012.
Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 1995.
Petcu, M., Delincvența – repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Pașca Maria Dorina, Profilul psihologic al infractorului minor, Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș.
Rădulescu, Sorin, Sociologia devianței: teorii, paradigme, arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.
Radu I., Druțu I., Mare V., Miclea M., Podar T., Preda V., Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991.
Rusu Ion, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Schiaucu Valentin, Rob Canton, Manual de probațiune, Proiect de înfrățire intre România și Marea Britanie, Euro Standard, București, 2008.
Vanston M., Supervising offenders în the Community: A history of probation Theory and Practice, Aldershot, Ashgate, 2004.
II. Studii în reviste de specialitate
Foca Liliana, Gulei Alexandru, Adela Serea, Metode și tehnici de prevenire a delicvenței juvenile, Reducerea vulnerabilității copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați la muncă în străinătate, proiect derulat de către Asociația Alternative Sociale în 2006 și finanțat de European Children’s Help Organisation (E.C.H.O.) Marea Britanie.
Nellis, Humanising justice, the English up to 1972 in Gelsthorpe, 2007.
Oana Anastasia Crăciun, Noutățile propuse de proiectul noului Cod Penal în materia măsurilor educative, în special în ceea ce privesc măsurile educative neprivative de libertate, Fiat Iustitia nr.1/2009.
Oprea Mirela, Sistemul de probatiune, reconfigurat la 1 februarie 2014. Noi structuri in domeniu functioneaza la nivel national, articol din 14 februarie 2014 – http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_35735/Sistemul-de-probatiune-reconfigurat-la-1-februarie-2014-Noi-structuri-in-domeniu-functioneaza-la-nivel-national.html accesat la data de 20.05.2015.
Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, Devianța socială și măsuri pentru diminuarea efectelor sale asupra securității persoanelor vârstnice, iulie 2010.
III. Legislație
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.
Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere publicată în M.Of. nr. 423/1 sep. 2000 abrogată prin Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune publicată în M.Of. nr. 512/14 aug. 2013 modificată prin Ordonanța de urgență nr.3 din 5 februarie 2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative publicată în M.Of. nr. 98/7 feb. 2014.
Legea nr. 129/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate publicată în M.Of. nr. 190/20 mar. 2002
Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru protecția victimelor infracțiunilor publicată în M.Of. nr. 505/4 iun. 2004.
Hotararea de Guvern nr. 1079/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 5, din 7 ianuarie 2014.
Legea nr. 104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977.
Rezoluția (65)1 asupra sentințelor suspendate, probațiunii și altor alternative la închisoare.
Recomandarea R (2000) 22 privind îmbunătățirea implementării Regulilor Europene privind măsurile și sancțiunile comunitare.
Recomandarea R (2003) 22 asupra liberării condiționate.
OMJ nr. 510/C/18 aprilie 1997.
IV. Pagini internet
http://www.just.ro/ accesat la data de 01.06.2015.
Raport asupra vizitei la Serviciul de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmbovița articol din 10.10.2003 http://www.apador.org/raport-asupra-vizitei-la-serviciul-de-reintegrare-social-i-supraveghere-de-pe-lang-tribunalul-dambovia/#sthash.bx5wAtNf.dpuf accesat la data 2.06.2015.
http://www.aoc.ro/alternative1.5/index.php?option=com_content&view=article&id=76&Itemid=56 accesat la data de 04.06.2015.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Abadinsky, Pardon and parole, theory and practice, Seventy Edition, New Jersey, Pretince Hall, 2000.
Bulai Costica, Cristian Mitrache, Constantin Mitrache, Lavinia Lefterache, Drept penal roman. Partea generala – Culegere de probleme din practica judiciara pentru uzul studentilor, editia a 7-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Cohen K. Albert, Deliquent boys, New York, The Free Press, 1955.
Coddington, F.J.O., The probation system under the Criminal Justice Act in Radzinovizs, London, MacMillan, 1950.
Dianu T., Non-custodial sanctions, alternative models for Post-Comunist Societies, Nova-Sciences Publishers, New York, 2007.
Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Durneascu Ioan, Probațiunea: teorii, legislațe și practica, Editura Polirom, Iași, 2011.
Fichter J., La Sociologie Notions de Base, Editions universitaires, Encyclopédie universitaire, Paris, 1960.
Oancea Gabriel, Probațiunea în România, Editura: C.H. BECK, București, 2012.
Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 1995.
Petcu, M., Delincvența – repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Pașca Maria Dorina, Profilul psihologic al infractorului minor, Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș.
Rădulescu, Sorin, Sociologia devianței: teorii, paradigme, arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.
Radu I., Druțu I., Mare V., Miclea M., Podar T., Preda V., Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991.
Rusu Ion, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Schiaucu Valentin, Rob Canton, Manual de probațiune, Proiect de înfrățire intre România și Marea Britanie, Euro Standard, București, 2008.
Vanston M., Supervising offenders în the Community: A history of probation Theory and Practice, Aldershot, Ashgate, 2004.
II. Studii în reviste de specialitate
Foca Liliana, Gulei Alexandru, Adela Serea, Metode și tehnici de prevenire a delicvenței juvenile, Reducerea vulnerabilității copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați la muncă în străinătate, proiect derulat de către Asociația Alternative Sociale în 2006 și finanțat de European Children’s Help Organisation (E.C.H.O.) Marea Britanie.
Nellis, Humanising justice, the English up to 1972 in Gelsthorpe, 2007.
Oana Anastasia Crăciun, Noutățile propuse de proiectul noului Cod Penal în materia măsurilor educative, în special în ceea ce privesc măsurile educative neprivative de libertate, Fiat Iustitia nr.1/2009.
Oprea Mirela, Sistemul de probatiune, reconfigurat la 1 februarie 2014. Noi structuri in domeniu functioneaza la nivel national, articol din 14 februarie 2014 – http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_35735/Sistemul-de-probatiune-reconfigurat-la-1-februarie-2014-Noi-structuri-in-domeniu-functioneaza-la-nivel-national.html accesat la data de 20.05.2015.
Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, Devianța socială și măsuri pentru diminuarea efectelor sale asupra securității persoanelor vârstnice, iulie 2010.
III. Legislație
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.
Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere publicată în M.Of. nr. 423/1 sep. 2000 abrogată prin Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune publicată în M.Of. nr. 512/14 aug. 2013 modificată prin Ordonanța de urgență nr.3 din 5 februarie 2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative publicată în M.Of. nr. 98/7 feb. 2014.
Legea nr. 129/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate publicată în M.Of. nr. 190/20 mar. 2002
Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru protecția victimelor infracțiunilor publicată în M.Of. nr. 505/4 iun. 2004.
Hotararea de Guvern nr. 1079/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 5, din 7 ianuarie 2014.
Legea nr. 104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977.
Rezoluția (65)1 asupra sentințelor suspendate, probațiunii și altor alternative la închisoare.
Recomandarea R (2000) 22 privind îmbunătățirea implementării Regulilor Europene privind măsurile și sancțiunile comunitare.
Recomandarea R (2003) 22 asupra liberării condiționate.
OMJ nr. 510/C/18 aprilie 1997.
IV. Pagini internet
http://www.just.ro/ accesat la data de 01.06.2015.
Raport asupra vizitei la Serviciul de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmbovița articol din 10.10.2003 http://www.apador.org/raport-asupra-vizitei-la-serviciul-de-reintegrare-social-i-supraveghere-de-pe-lang-tribunalul-dambovia/#sthash.bx5wAtNf.dpuf accesat la data 2.06.2015.
http://www.aoc.ro/alternative1.5/index.php?option=com_content&view=article&id=76&Itemid=56 accesat la data de 04.06.2015.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiul Criminologic Privind Practica Judiciara In Domeniul Probatiunii (ID: 129959)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.