Studiu Comparativ Intre Prevederile Codului Familiei Si Prevederile Noului Cod Civil
Studiu comparativ între prevederile Codului familiei și prevederile noului Cod civil
Introducere
Capitolul I. Instituția divorțului
Secțiunea 1. Scurt istoric
Secțiunea a II-a. Sisteme privind divorțul
Secțiunea a III-a. Divorțul în diferite state europene
Secțiunea a IV-a. Noțiunea de „desfacere a căsătoriei”
Capitolul II. Motivele de divorț
Capitolul III. Modalitățile de desfacere a căsătoriei
Secțiunea I. Modalitățile divorțului în reglementarea Codului familiei
Secțiunea a II-a. Modalitățile divorțului în reglementarea noului Cod civil
Secțiunea a III-a. Divorțul pe cale judiciară
Secțiunea 3.1. Divorțul pe cale administrativă
Secțiunea 3.2. Divorțul pe cale notarială
Capitolul IV. Scurtă analiză a efectelor desfacerii căsătoriei
Secțiunea I. Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți
Secțiunea a II-a. Efectele cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți
Capitolul V. Avantajele noilor reglementări aduse de intrarea în vigoare a noului Cod civil
Concluzii
Bibliografie
„Pentru anumite motive, vedem în divorț un semn al eșecului, în ciuda faptului că fiecare dintre noi are dreptul și obligația de a corecta orice greșeală pe care o face.”
(Joyce Brothers)
Introducere
Prezenta lucrare își propune să analizeze în profunzime evoluția instituției divorțului, instituție care, pe parcursul său, a cunoscut diverse reglementări. Acestea au fost bineînțeles în concordanță cu nevoile și mentalitatea societății la momentul când au fost edictate. Cum își fundamentează, dezvoltă și întrețin oamenii relațiile de familie? Ce motive contribuie în mod decisiv în luarea hotărârii de a pune capăt unei căsătorii prin divorț? Poate instituția divorțului, privită în evoluția sa, să reflecte gradul de maturitate al unei societăți, grad de maturitate care este dat de noile reglementări privind divorțul? Care sunt efectele desfacerii unei căsătorii cu privire la relațiile de familie? – acestea sunt doar câteva dintre întrebările cărora le-a fost căutat un răspuns prin intermediul tezei dezvoltate în cele ce urmează.
Înainte de a începe expunerea a ceea ce reprezintă în concret desfacerea unei căsătorii prin divorț, este necesară o serie de clarificări referitoare la relațiile de familie și specificul acestora. Din ansamblul tipurilor de relații interumane, relațiile familiale au probabil cel mai ridicat grad de complexitate, întrucât trebuie privite ca fiind un cumul de aspecte de ordin sociologic, psihologic, educațional, moral și/sau economic. Aceste diferite componente de natură variată apar, se dezvoltă și influențează viața de familie într-o manieră constantă și concertată.
Evoluția relațiilor de familie se prezintă deosebit de interesantă, deoarece, fiind conectată la schimbările cu care se confruntă în mod inevitabil o societate, modelul de organizare și funcționare a familiei reflectă modul de gândire, gradul de maturitate precum și gradul de dezvoltare al unei comunități umane, într-o perioadă istorică dată. Cunoscând acest parcurs, putem observa cum societățile se schimbă și evoluează gradual, în funcție de anumiți factori conjucturali sau de modificări structurale ce afectează toate sferele vieții sociale.
În mijlocul tuturor tranformărilor suferite de-a lungul timpului, tipul de asociere umană numit familie a dat dovadă de o stabilitate și o capacitate de adaptare remarcabile, deși aparent aceste două caracteristici par a fi mai degrabă opozabile decât complementare. Mai mult decât atât, familia privită ca o instituție socială fundamentală a reușit să își creeze propriile strategii de eliminare a elementelor de natură să prejudicieze integritatea sa, iar instituția divorțului deservește tocmai acest scop. Pentru a evita daune de natură să genereze destabilizarea relațiilor familiale sau chiar să surpe din temelii întreagul imaginar al familiei, structurile de control social de la nivelul societăților au pus fundamentele desfacerii căsătoriei prin divorț.
Prezentul demers de analiză vizează o abordare istorică a instituției divorțului, dar mai ales o tratare într-o maniera comparativă a particularităților acestei instituții, fiind prezentate în paralel elemente din Codul familiei ce a fost abrogat după introducerea noului Cod civil și prevederi privind desfacerea căsătoriei prin divorț, prevederi cuprinse în actualul Cod civil.
Capitolul I. Instituția divorțului
Secțiunea 1. Scurt istoric
Un scurt istoric al acestei instituții se cere a fi detaliat, deoarece prezentul va fi întotdeauna legat în mod indisolubil de trecut. Așadar, înțelegerea firului istoric ne permite să constatăm că instituția divorțului a cunoscut o reală evoluție, pornind de la perioadele în care acesta era deosebit de restrictiv și până în prezent, când acesta aproape că nu mai cunoaște impedimente și totodată este suficient de ușor de obținut, reglementările actuale instituind numeroase modalități de obținere a desfacerii căsătoriei.
S-a afirmat, pe bună dreptate, că instituția divorțului a fost reglementată datorită faptului că a aceasta a devenit o necesitate socială, în sensul că s-a constatat că o căsătorie în care relațiile dintre soți sunt suficient de deteriorate, făcând astfel imposibilă continuarea mariajului, este mai bine să se încheie, pentru a nu agrava și mai mult relațiile dintre aceștia, precum și relațiile dintre soți și copiii lor minori (dacă există).
Divorțul face parte din numeroasele instituții din care este alcătuit dreptul familiei care, ca ramură a dreptului, a avut un traseu interesant de-a lungul istoriei, traseu care a fost determinat și stabilit de inevitabilele schimbări atât de ordin social, politic, economic, religios și cultural.
Acesta, ca modalitate de desfacere a unei căsătorii, a apărut încă din perioada romană, perioadă în care era supus unor proceduri diferențiate, deoarece existau mai multe tipuri de căsătorii cum manum sau sine manum. Urmărind evoluția divorțului, acesta a cunoscut și perioade foarte restrictive în care acesta era chiar prohibit, interzis; motivul principal al acestei interziceri fiind influența Bisericii, care nu permitea desfacerea căsătoriei deoarece aceasta era considerată încheiată pentru toată viața –„Quod Deus conjuxit homo non separet”.
În România, divorțul nu a fost niciodată interzis, dar obținerea acestuia a cunoscut numeroase meandre legislative.
Vechile legiuiri românești permit pronunțarea divorțului prin consimțământul soților, însă cu obligația respectării mai multor condiții, ca de exemplu, în Codul Caragea era admis divorțul prin acordul soților, dar doar dacă a trecut un termen de trei ani, timp în care acest acord sa nu fi cunoscut schimbări și anume soții să nu fi renunțat la intenția de a pune capăt căsătoriei. În Codul Calimah și în Codul lui Andronache Donici se prevedea că nu se poate divorța fără o cauză expresă. Așadar, interpretând per a contrario, nu se putea cere desfacerea căsătoriei dacă soții nu aveau un motiv suficient de solid și întemeiat care să facă imposibilă continuarea căsătoriei.
Urmând traseul impus de istorie, divorțul a cunoscut în mod inevitabil modificări determinate de evoluția societății. Un moment relevant în evidențierea schimbărilor suferite de această instituție îl reprezintă adoptarea în anul 1864 a unui Cod civil care reglementa divorțul prin consimțământ mutual, prin art. 254-276, stabilind și unele condiții de fond speciale pentru divorțul prin acordul soților, referitoare la vârsta soților, durata căsătoriei și unele autorizări obligatorii.
O altă etapă semnificativă în evoluția divorțului o reprezintă perioada comunistă, care după cum bine se știe a fost una în care nu mai contau dorințele și necesitățile personale ale individului, ci doar așa-numitul bine colectiv, al Poporului. Ideologia comunistă și-a făcut simțită prezența în toate domeniile vieții sociale, aspectele privind viața de familie evident nefăcând excepție. S-a impus atunci mentalitatea potrivit căreia fenomenul divorțului interesează întreaga societate (datorită caracterul social al acestuia). Altfel spus, căsătoria nu constituie o componentă exclusivă a vieții private, nu privește exclusiv persoana soților, ci și comunitatea în ansamblul său. Prin urmare, desfacerea căsătoriei nu putea fi stabilită exclusiv prin voința soților ; doar statul, prin autoritățile sale competente, era în măsură să se pronunțe cu privire la acest aspect, deoarece el este principalul interesat în menținerea valorilor familiei și în apărarea căsătoriei. Așadar, folosindu-se de sintagma conform căreia familia reprezintă celula de bază a societății, ideologia comunistă practic își justifică prin aceasta intervenția sa în spațiul privat al individului. Legistația divorțului a fost modificată prin impunerea unor condiții deosebit de restrictive, un exemplu semnificativ în acest sens îl reprezintă statisticile privind rata divorțului din anul 1967, an în care nu s-a înregistrat niciun caz. Mai mult decât atât, în acea perioadă desfacerea căsătoriei era stigmatizată, determinând astfel imposibilitatea promovării administrative sau politice.
Această perioadă, manifestată printr-o incursiune grosolană a statului în problemele ce țin exclusiv de viața personală a individului, a durat până în anul 1993, când prin Legea nr. 59 din 26 iulie, s-a renunțat la prevederea care susținea faptul că desfacerea căsătoriei avea un caracter excepțional și prin urmare și motivele pentru care se putea cere aceasta aveau același caracter. Prin noua reglementare, motivele pentru care se poate cere divorțul sunt stabilite într-un mod care să nu mai aibă în vedere caracterul excepțional al acestuia. Textul de lege, în redactarea anterioară, arăta faptul că divorțul nu se putea pronunța decât atunci când „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea”, pe când redactarea din Legea nr. 59/1993 prevedea faptul că raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Așadar se renunță la condiția care impunea ca vătămarea relațiilor dintre soți să fie iremediabilă.
În prezent, prin adoptarea unui nou Cod civil și prin abrogarea Codului familiei (reglementările din Codului familiei fiind introduse în noul Cod civil, Cartea a II-a, Despre Familie), se poate observa că noua viziune privind desfacerea căsătoriei este una cât se poate de modernă și deschisă, adaptată evoluțiilor sociale. Potrivit principiului libertății de voință care guvernează actualul cod civil, acesta se manifestă în materia divoțului prin aceea că acesta va putea fi obținut, prin acordul soților, indiferent de durata căsătoriei, de motivele care determină solicitarea desfacerii căsătoriei sau dacă soții au copii minori rezultați în urma căsătoriei.
Ceea ce este evident, este faptul că funcția divorțului nu s-a schimbat, aceasta rămânând aceeași, anume cea de desfacere a căsătoriei; ceea ce diferă însă, privind istoricul său, este modalitatea de obținere a acestuia. Așadar, din prezentarea unui scurt istoric se relevă faptul că instituția divorțului nu este una nici pe departe perfectă, însă este cu siguranță una perfectibilă și primul pas pentru modernizarea acesteia îl reprezintă noua viziune, noul sistem care caracterizează divorțul și anume sistemul divorțului remediu, care se detașează de sistemul clasic al divorțului cu caracter sancționator.
Secțiunea a II-a. Sisteme privind divorțul
Înainte de începe a prezenta care sunt sistemele (concepțiile) privind divorțul, consider că se impune ab initio stabilirea faptului că există dualitate în ceea ce privește soluțiile normative referitoare la desfacerea căsătoriei, soluții care sunt determinate bineînțeles de normele care guvernează aceasta instituție. Sistemele legislative ale statelor lumii prevăd două soluții privind desfacerea căsătoriei și anume: majoritatea sistemelor legislative consacră admisibilitatea divorțului, întuia. Așadar, din prezentarea unui scurt istoric se relevă faptul că instituția divorțului nu este una nici pe departe perfectă, însă este cu siguranță una perfectibilă și primul pas pentru modernizarea acesteia îl reprezintă noua viziune, noul sistem care caracterizează divorțul și anume sistemul divorțului remediu, care se detașează de sistemul clasic al divorțului cu caracter sancționator.
Secțiunea a II-a. Sisteme privind divorțul
Înainte de începe a prezenta care sunt sistemele (concepțiile) privind divorțul, consider că se impune ab initio stabilirea faptului că există dualitate în ceea ce privește soluțiile normative referitoare la desfacerea căsătoriei, soluții care sunt determinate bineînțeles de normele care guvernează aceasta instituție. Sistemele legislative ale statelor lumii prevăd două soluții privind desfacerea căsătoriei și anume: majoritatea sistemelor legislative consacră admisibilitatea divorțului, în schimb ce alte sisteme legislative ale anumitor state (cu precădere statele musulmane) prevăd interzicerea divorțului.
În acest capitol voi dezvolta soluția care se referă la admisibilitatea divorțului și voi prezenta care sunt sistemele care guvernează instituția desfacerii căsătoriei.
În raport cu rolul divorțului, sunt cunoscute trei categorii de concepții, și anume:
concepții în cadrul cărora divorțul este considerat un act juridic al soților simetric opus actului juridic al căsătoriei sau divorțul prin acordul soților;
concepții în cadrul cărora divorțul acționează ca o sancțiune de dreptul familiei față de soțul culpabil de vătămarea gravă a raporturilor de familie;
concepții conform cărora divorțul este considerat un remediu pentru căsătoriile nereușite.
În cadrul general prezentat, sunt dominante următoarele sisteme (concepții):
Sistemul divorțului remediu- potrivit căruia divorțul intervine în cazul imposibilității continuării căsătoriei, indiferent dacă această situație este sau nu imputabilă vreunuia dintre soți. Potrivit acestui sistem, desfacerea căsătoriei survine din faptul că pentru cel puțin unul dintre soți continuarea căsătoriei este imposibilă, prin urmare sistemul divorțului remediu reprezintă soluția dată pentru o situație care nu mai poate continua. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă cazul soțului bolnav, când se prevede faptul că o căsătorie poate fi desfăcută la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei [art. 381 corob. cu art 374 lit. d) noul Cod civil]. Această concepție a divorțului remediu este întâlnită în majoritatea legistațiilor actuale.
Sistemul divorțului sancțiune- conform căruia divorțul este o sancțiune pentru culpă în destrămarea relațiilor de familie. După cum rezultă încă din caracterul acestui sistem, desfacerea căsătoriei se prezintă sub forma unei sancțiuni imputabile unuia dintre soți. Divorțul în baza acestui sistem se pronunță de regulă la cererea soțului care nu se face vinovat de desfacerea căsătoriei (nu este culpabil), dar totodată nu este exclusă posibilitatea ca divorțul să se pronunțe din culpa ambilor soți. O precizare importantă referitoare la divorțul sancțiune este aceea că acesta nu se poate pronunța din culpa exclusivă a soțului reclamant, în baza principiului nemo censetur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă).
Sistemul mixt al divorțului remediu-sancțiune- reprezintă o îmbinare a elementelor sistemelor de divorț prezentate mai sus. În ambele ipoteze se are în vedere culpa, care prezumă o sancțiune, fără să se ignore faptul că, în același timp, ipso facto, divorțul este și un remediu, fiind mijlocul de a pune capăt unei situații ce nu mai poate dura.
Privindu-le comparativ, se constată existența unor diferențe semnificative între sistemele de divorț și anume: în concepția privind divorțul sancțiune, aceasta îl „pedepsește” pe soțul care se face vinovat de deteriorarea iremediabilă a relațiilor de familie sau chiar pe ambii soți, dacă desfacerea căsătoriei se pronunță din culpă comună, pe când cealaltă concepție prezintă divorțul ca fiind un remediu, un „tratament”care pune capăt unei căsătorii a cărei continuare nu mai este posibilă.
O altă diferență este evidențiată de motivele care generează, care conduc la desfacerea căsătoriei, și anume, la divorțul sancțiune motivele sunt numai cele din culpă, pe când la divorțul remediu, motivele pot fi lipsite de orice culpă, un exemplu în acest sens fiind situația în care unul dintre soți ar fi alienat sau debil mintal.
Totodată, aceste sisteme diferă din punctul de vedere al gradului lor de strictețe; în lumina divorțului sancțiune acesta se prezintă destul de restrictiv deoarece admite desfacerea căsătoriei numai atunci când există o culpă, care poate aparține exclusiv unuia dintre soți sau chiar ambilor, pe când divorțul remediu se prezintă mult mai permisiv, în sensul că acesta admite divorțul de fiecare dată când se constată existența unei cauze care face imposibilă continuarea căsătoriei, fără a face deosebire din punct de vedere al naturii motivelor de divorț ce au generat această situație.
În ciuda faptului că aceste sisteme privind divorțul prezintă elemente definitorii diferite, numitorul comun este dat de scopul lor, de finalitatea acestora și anume desfacerea căsătoriei, soții devenind „foști soți”.
Alături de sistemele de divorț, odată cu acestea s-au cristalizat și concepțiile privind reglementarea motivelor de divorț. În decursul timpului s-au fundamentat trei sisteme de reglementare a motivelor de divorț.
Un prim sistem este acela al enumerării motivelor de divorț, întâlnit în unele legislații în care motivele de divorț sunt individualizate (ex.: adulterul), pe când în altele sunt determinate la modul general (ex.: cruzimile și injuriile). Cele mai multe legislații fac distincție între: motivele peremptorii, a căror invocare obligă instanța să pronunțe desfacerea căsătoriei, de exemplu în cazul adulterului, și motive neperemptorii care sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată, care, analizând gravitatea celor invocate, are posibilitatea (așadar facultatea, nu obligația cum este cazul motivelor peremptorii) de a se pronunța asupra admisibilității cererii de divorț sau dimpotrivă, instanța poate respinge cererea de divorț.
Un alt sistem este acela al stabilirii criteriilor motivelor de divorț, legea doar făcând precizare doar de criteriile după care instanța de judecată trebuie să aprecieze, de la speță la speță, dacă motivele invocate de părți pot sau nu servi ca motive solide de divorț.
Sistemul mixt constă în stabilirea criteriilor de apreciere a motivelor de divorț și enunțarea exemplificativă a unora dintre cele mai importante motive de divorț.
Concepția dreptului nostru privind divorțul pornește de la principiul simetriei formelor, în sensul că, dacă pentru încheierea valabilă a unei căsătorii este necesar consimțământul liber exprimat al soților, tot astfel consimțământul acestora trebuie să exprime dorința neechivocă a lor de a pune capăt acesteia; oricare dintre soți are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei care se dovedește a fi imposibil de continuat.
Analiza dispozițiilor referitoare la desfacerea căsătoriei indică preferința legiuitorului pentru sistemul (concepția) mixt asupra divorțului, privit deopotrivă ca remediu și ca sancțiune: ca remediu pentru că, datorită unor motive temeinice. raporturile dintre soți sunt grav vătămate; ca sancțiune, fiindcă imposibilitatea continuării căsătoriei explică vinovăția unuia sau ambilor soți.
În situația ideală, o căsătorie se încheie pe viață, iar modul firesc de încetare a acesteia este prin decesul unuia dintre soți, dar există situații în care continuarea căsătoriei este vădit imposibilă, caz în care singurul mod de a-i pune capăt este prin divorț. În acest fel, reglementarea divorțului are la bază mai mult ideea divorțului remediu, decât pe cea a divorțului sancțiune, deși această idee din urmă nu a fost părăsită în totalitate, așa cum am arătat anterior, legislația noastră îmbină cele două sisteme privind desfacerea căsătoriei.
Secțiunea a III-a. Divorțul în diferite state europene
Aspectele privind divorțul expuse în primele două secțiuni ale prezentei lucrări demonstrează faptul că desfacerea căsătoriei nu constituie un fenomen social doar pentru societatea actuală, ci face parte din însăși esența evoluției sociale. Dimensiunea temporală a divorțului devine astfel un element-cheie în analiza acestuia ca fenomen social, dar și ca instituție juridică a dreptului civil. De-a lungul istoriei, pe măsură ce a avut loc o accentuare a procesului de individualizare a oamenilor, societatea a încercat să răspundă permanent unor nevoi nou-create privind sfera privată a vieții, printre acestea numărându-se și dorința indivizilor de a pune capăt, din diferite motive, unei căsătorii. Această stare de fapt nu este specifică unui anumit tip de societate, ceea ce permite analiza instituției divorțului la nivel comparativ între diferite sisteme legislative . Secțiunea de față se va limita în a prezenta pe scurt modul în care este reglementat divorțul în contextul legislativ european.
Cele mai multe dintre statele europene admit posibiliatea desfacerii căsătoriei, însă momentul în care a fost reglementată acestă instituție a divorțului a variat de la stat la stat, în funcție de necesitățile sociale care au impus această reglementare.
Inițial, sistemele legislative ale statelor europene prevedeau faptul că, pentru a putea fi obținut, divorțul presupunea dovedirea unei culpe, aceste cazuri constând în principal în adulter și violență fizică.
Așa-numita „revoluție a non-culpei” a început în anii 1970, când o parte din statele europene au introdus motivele de divorț care nu se bazează pe ideea de culpă, cum ar fi vătămarea iremediabilă a relațiilor dintre soți, uneori dovedită prin acordul părților; desfacerea căsătoriei care nu se bazează pe ideea de culpă există în anumite state europene cum ar fi: Franța, Grecia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia și altele.
Franța. Codul civil francez, modificat prin Legea nr. 2004-439, în vigoare de la 1 ianuarie 2005, prevede faptul că una dintre cele trei modalități de obținere a desfacerii căsătoriei este aceea prin acordul soților. Acesta poate fi de două de tipuri: divorțul prin acord prin cererea comună a soților și divorțul prin acord solicitat de un soț și acceptat de celălalt soț. În primul caz, acordul trebuie să cuprindă rezolvarea amiabilă a tuturor consecințelor desfacerii căsătoriei, pe când în al doilea caz, soții trebuie să ajungă la un acord cu privire la desfacerea căsătoriei, urmând să se înțeleagă cu privire la efectele divorțului sau, în lipsa unei astfel de înțelegeri, instanța să stabilească consecințele desfacerii căsătoriei.
Divorțul poate fi obținut doar pe cale judiciară, indiferent de modalitatea sa.
Înaintea procedurii de divorț există o procedură obligatorie de conciliere în fața instanței, care poate fi reluată ulterior, în cursul procesului de divorț. În cadrul acestei proceduri, judecătorul are obligația de a discuta separat cu fiecare dintre soți, iar apoi cu ambii împreună [ art. 252 C. civil francez].
Portugalia. Decretul-lege nr.272 din 13 octombrie 2001 acordă Directorului Oficiului de Stare Civilă competență pentru pronunțarea divorțului prin acordul soților, chiar și atunci când sunt implicați copii minori, iar încredințarea acestora încă nu a fost stabilită pe cale judiciară.
Procedura constă într-o singură audiere, atunci când soții cad de acord asupra a trei aspecte: acordul asupra întreținerii soțului care a cerut acest lucru și care îndeplinește cerințele legale, acordul asupra încredințării copiilor minori rezultați din căsătorie precum și acordul cu privire la modul de folosire a locuinței familiei.
Divorțul prin acord poate fi pronunțat de instanță în situația în care rezultă dintr-un acord realizat în cadrul unui proces de separație sau de divorț obișnuit.
Prin reglementarea divorțului prin acord pe cale administrativă, legiuitorul portughez a dorit ca procedura divorțului prin acord să fie simplificată, în vederea creării condițiilor pentru ca divorțul să devină un sfârșit mult mai puțin traumatizant.
Divorțul prin acord este inițiat de ambii soți printr-o cerere adresată Oficiului de Stare Civilă. Atașat cererii, se depune o listă cuprinzând proprietățile comune și cele trei acorduri menționate mai sus.
Având în vedere că procedura presupune acordul părților, nu este obligatorie asistența unui avocat, așa cum se cere în procedură divorțului pe cale judiciară.
Cererea de divorț prin acord nu trebuie să cuprindă motivele pentru care se solicită divorțul (a nu se interpreta că motivele nu există), ci doar că acestea nu sunt prezentate de soți. Pentru aprobarea cererii, nu se cere o anumită durată a căsătoriei și nici ca cererea să fie precedată de o separație în fapt a soților.
Belgia. În dreptul belgian, există două forme de divorț, divorțul pentru cauză determinată și divorțul prin consimțământ mutual.
În cazul divorțului pentru cauză determinată (adulterul, excesele, violențele și injuriile grave) nu este prevăzut niciun termen pentru introducerea cererii de divorț. Culpa este socotită ca fiind încălcarea (de către unul dintre soți) gravă și injurioasă a uneia dintre obligațiile născute din căsătorie și care este de natură să facă imposibilă viața comună.
Divorțul pentru separația în fapt a soților mai mare de 2 ani necesită ca aceștia să nu fi coabitat cel puțin 2 ani consecutiv, separația trebuie să aibă un caracter iremediabil. Proba celor doi ani de separație poate fi făcută prin mai multe modalități: certificatul de reședință al soților, dar și prin alte elemente probatorii cum ar fi proba cu martori.
Divorțul prin acordul soților se poate realiza doar în fața judecătorului prin manifestarea solemnă și stăruitoare a acordului celor doi de a desface căsătoria. Fiecare dintre soți trebuie să aibă cel puțin 20 de ani, conform art.275 Cod civil, iar de la data încheierii căsătoriei trebuie să fi trecut cel puțin 2 ani, conform art 276 din același cod.
Actul privind medierea în materie de familie din 19 februarie 2001 permite părților să solicite judecătorului numirea unui mediator; judecătorul poate doar recomanda medierea, deoarece părțile trebuie să fie de acord pentru a parcurge procedura medierii. Atunci când, după mediere, se obține un acord complet, părțile informează judecătorul, care ia act de acest acord. În cazul unui dezacord sau al unui acord parțial, părțile pot solicita instanței continuarea procedurii de mediere în vederea atingerii unui acord final. Ca mediatori pot fi numiți avocați, notari și alte persoane care au urmat un curs de formare specializat în acest domeniu. Intervenția mediatorului are loc fără implicare în vreun fel a judecătorului. Problemele care pot fi rezolvate prin mediere sunt următoarele: obligațiile care decurg din căsătorie, drepturile și obligațiile soților, efectele divorțului, autoritatea părintească.
Italia. Actul nr. 898 din 1 decembrie 1979, astfel cum a fost amendat, prevede că divorțul se poate pronunța dacă există motive absolute care au vătămat căsnicia în mod iremediabil și fac imposibilă împăcarea, nefiind recunoscut divorțul prin simplul acord al soților. Cu toate acestea, procedura judiciară este simplificată atunci când există acordul soților asupra consecințelor privind situația copiilor minori și situația bunurilor comune, potrivit art. 706-711 Cod procedură civilă.
Așadar, căsătoria poate fi dizolvată dacă judecătorul stabilește că legatura dintre soți nu mai poate fi menținută sub nicio formă; aceste constatări sunt necesare chiar și atunci când există o cerere de divorț comună. Acordul soților nu reprezintă un motiv de sine stătător pentru ca divorțul să fie obținut; așadar în Italia, nu există divorț prin acordul soților. Dreptul italian, admite două tipuri de divorț: divorțul imediat (în situații excepționale) și divorțul amânat.
Divorțul imediat se poate solicita numai de către soțul neculpabil, în următoarele situații: condamnarea celuilalt soț pentru delicte grave comise înainte sau în timpul căsătoriei, obținerea sau recăsătoria în străinătate, pentru soțul străin, neconsumarea căsătoriei, schimbarea sexului unuia dintre soți.
În ceea ce privește divorțul amânat, poate fi acordat soților care au trăit separat în manieră continuă o perioadă relevantă de timp; legislația italiană prevede faptul că termenul de separare este de 3 ani și el începe să curgă din momentul pronunțării judiciare a separației.
Reconcilierea soților conduce la caducitatea cererii de divorț, iar în caz de reconciliere posterioară hotărârii judecătorești de separație, o nouă cerere de separație nu mai poate fi fondată decât pe fapte posterioare reconcilierii.
Germania. Până la intrarea în vigoare a Legii din 14 iunie 1976, care a modificat Codul Civil, statul german recunoștea divorțul pentru „culpă”; această lege a adus cu sine si abrogarea divorțului pentru culpă. În prezent, Codul civil german prevede un singur tip de divorț și anume se stipulează faptul că divorțul poate fi pronuțat în cazul în care căsătoria este un eșec. „Căsătoria este considerată un eșec atunci când nu mai există deloc comunitate de viață între soți și este improbabil ca această comunitate ar putea fi refăcută.” [art. 1565 alin. (1)] BGB. Așadar, din interpretarea acestui articol se desprinde faptul că, pentru a se putea pune capăt stării de căsătorie, se cere ca relațiile dintre soți să fie grav deteriorate astfel încât să nu mai întrevadă nicio șansă de remediere a acestei situații.
Conform art. 1566 BGB, eșecul căsătoriei se constată oficial: dacă soții trăiesc separat de mai mult de 1 an și sunt de acord să divorțeze sau dacă soții trăiesc separat timp de 3 ani; în acest caz nu se impune acordul soților, inițiativa divorțului putând fi unilaterală, eșecul căsătoriei fiind prezumat a fi iremediabil.
Condiția ce se impune a fi îndeplinită pentru ca divorțul să poată fi cerut este aceea ca soții să fi trait separat timp de 1 an, dar dacă soțul reclamant susține faptul că menținerea căsătoriei reprezintă „o duritate intolerabilă ale cărei cauze se află în persoana celuilalt soț”(art.1568 BGB), acest termen poate fi micșorat. Într-o atare situație, se observă revenirea la conceptul divorțului pentru culpă, culpă care îi revine pârâtului al cărui comportament este de neacceptat pentru soțul reclamant.
În cazul în care separarea în fapt a soților durează de mai bine de 3 ani, devine evident faptul că nu mai poate menține sub nicio formă starea de căsătorie, această nemaiputând continua, constatându-se faptul că ceea ce a însemnat o uniune a soților prin căsătorie s-a soldat cu un eșec.
Marea Britanie și Țara Galilor. Asemănător sistemului legislativ german, singura modalitate de obținere a divorțului în sistemul legislativ englez este dovedirea faptului că stare de căsătorie a devenit un eșec de nereparat (acesta reprezentând unicul motiv pentru care se poate solicita desfacerea căsătoriei). Sarcina dovedirii eșecului iremediabil al căsătoriei îi revine soțului reclamant, care trebuie să probeze existența uneia dintre următoarele situații: adulterul comis de pârât și intoleranța reclamantului la acest fapt; comportamentul pârâtului care îl face pe reclamant să nu mai tolereze conviețuirea cu acesta; părăsirea domiciului conjugal de către pârât mai bine de 2 ani, de la data introducerii cererii de divorț; soții trăiesc separat de doi ani, la data introducerii cererii de divorț (caz în care divorțul se pronunță cu consimțământul celuilalt soț), soții trăiesc separat de 5 ani, la data introducerii cererii de divorț (caz în care divorțul se pronunță fără consimțământul celuilat soț).
În ceea ce privește procedura de soluționare a cererii de divorț, aceasta presupune o reunire obligatorie în fața unui funcționar social, funcționar care, are datoria să-i informeze pe soți, fie separat fie împreună, despre următoarele: serviciile sociale de asistență pentru căsătorie; în cazul în care în urma căsătoriei au rezultat copii minori, soților li se prevede faptul că trebuie să aibă în vedere nevoile materiale și afective ale copiilor; măsurile de protecție împotriva violențelor conjugale; problemele financiare de după divorț ș.a. .
În cazul în care unul dintre soți nu renunță la intenția de a pune capăt căsătoriei, acesta trebuie să dea o declarație prin care să arate în mod clar, fără echivoc, faptul că mariajul său a devenit un eșec (după cum am arătat anterior, acesta reprezintă singurul motiv de divorț); această declarație nu poate fi făcută decât dacă a trecut un termen de trei luni din momentul reunirii prealabile, termen care este cunoscut sub noțiune de „termen de gândire”. Declarația trebuie să indice că un soț sau ambii au căzut de comun acord în ceea ce privește eșecul căsniciei lor și că aceștia acceptă efectele ce se vor produce în urma desfacerii căsătoriei, efecte ce se reflectă cu precădere în ceea ce privește starea bunurilor mobile și imobile, și totodată în ceea ce privește autoritatea părintească.
Astfel, din cele prezentate în cuprinsul prezentei secțiuni, se desprinde concluzia că divorțul reprezintă un aspect prezent și reglementat în toate țările europene, așadar acesta influențează evoluția atât a societății românești, cât și pe cea străină.
Secțiunea a IV-a. Noțiunea de „desfacere a căsătoriei”
Înainte de a stabili în concret ce presupune desfacerea unei căsătorii prin divorț, consider că se impune o mică precizare de ordin etimologic. Divorțul (despărțirea) provine de la cuvântul francez „divorce”, care totodată, acesta derivă din latinescul „divortium”.
Reglementarea vechiului Cod civil prevedea faptul că desfacerea căsătoriei poate avea loc prin decesul unuia dintre soți, prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți ori prin divorț. Altfel spus, potrivit acestei reglementări nu există nicio diferență între noțiunea de încetare și cea de desfacere a căsătoriei. Odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei, noul legiuitor a făcut distincție între cele două modalități de terminare a stării de căsătorie.
Noțiunea de desfacere a căsătoriei nu trebuie confundată cu cea de încetare a căsătoriei, acesta din urmă constituind modalitatea de încetare de drept a acestei stări, care intervine numai în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, și încetarea căsătoriei survine, de regulă, independent de voința soților (din motive obiective). Așadar încetarea căsătoriei intervine, după cum prevede art. 37 Codul familiei, respectiv art 259 alin. (5), prin decesul unuia ditre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei.
Aceste două instituții, încetarea și desfacerea căsătoriei, au un numitor comun, care este dat finalitatea lor, în sensul că se pune capăt stării de căsătorie. Elementul care face diferența dintre aceste două instituții îl reprezintă voința soților. Pe când în cazul încetării căsătoriei, așa cum am precizat anterior, aceasta are loc indiferent de voința soților, în cazul divorțului exact voința(intenția) soților determină, stă la baza desfacerii căsătoriei.
Doctrinarii români au definit divorțul fie ca „desfacerea căsătoriei pronunțată printr-o hotărâre judecătorească, pe baza unei cauze determinate de lege, sau pe temeiul voinței statornicite a soților de a se despărți”
În doctrina de specialitate au fost enunțate numeroase definiții ale desfacerii căsătoriei, definiții care au fost influențate de legea care guverna această instituție a dreptului familiei. De pildă, în reglementarea anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, divorțul era privit ca fiind „singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate; prin excelență judiciar, divorțul fie că este pronunțat la inițiativa unuia dintre soți, fie pe temeiul consimțământului ambilor, stinge, pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței, principalele efecte ale actului căsătoriei în raporturile dintre soți”.
Ulterior modificărilor aduse de intrarea în vigoare a noului Cod civil, doctrina a definit desfacerea căsătoriei ca fiind „o modalitate de desființare a căsătoriei dispusă pentru viitor dispusă de instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, ca urmare a acordului soților sau pentru motive imputabile cel puțin unuia dintre ei,” sau „ Divorțul reprezintă disoluția sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieții soților, fie datorită unor motive temeinice, imputabile soțului pârât sau ambilor soți, fie datorită bolii unuia dintre soți ce face imposibilă continuarea căsătoriei, fie, în anumite condiții, datorită dorinței exprimate de ambii soți.”
Din cele formulate anterior, consider că o definiție concludentă a divorțul ar fi aceea că acesta reprezintă modalitatea legală de desfacere a căsătoriei numai pentru viitor, implicit efectele generate de acesta urmând a se produce tot ex nunc.
Capitolul II. Motivele de divorț
În strânsă legătură cu evoluția societății se află și evoluția sistemelor legislative, care pun în lumină schimbările cu care se confruntă societatea, schimbări determinate de necesitățile nou apărute în viața indivizilor. Inevitabil, aceste necesități impun modificarea cadrului legislativ, astfel încât acesta să corespundă realității sociale.
În ceea ce privește instituția divorțului, bineînțeles că nici aceasta nu a fost scutită de influența noilor necesități, ci dimpotrivă a cunoscut numeroase modificări de-a lungul timpului, după cum am aratat în secțiunile anterioare.
Parcursul istoric al sistemului legislativ românesc din ultimii ani se modelează după curentul european care a devenit din ce în ce mai permisiv, îngăduitor, în ceea ce privește posibilitatea desfacerii unei căsătorii, arhetipul căsătoriei indisolubile fiind demult istorie. A nu se înțelege din aceast aspect că statornicia de care trebuie să se bucure instituția căsătoriei ar deveni derizorie. Divorțul apare ca o afirmare a libertății personale a individului, care nu poate fi îngrădită prin forțarea acestuia de a ramâne legat într-o căsătorie a cărei continuare este vădit imposibilă. Totuși, divorțul nu trebuie să fie permis cu o prea mare ușurință, deoarece se întrevede posibilitatea, de nedorit, ca instituția căsătoriei să devină o uniune temporară.
Sistemul legistativ românesc actual achiesează noilor tendințe care guvernează instituția divorțului, aceste aspecte fiind evidențiate de reglementările aduse de noul Cod civil.
Înainte însă de a prezenta reglementările nou apărute, doresc să fac referire la perspectiva privind motivele care stau la baza desfacerii căsătoriei, așa cum a fost aceasta reglementată în Codul familiei, cod care a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, la data de 1 octombrie 2011.
Astfel, potrivit art. 37, Codul familiei prevede faptul că o căsătorie se poate desface prin divorț, modalitățile fiind următoarele:
a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Din interpretarea acestui text se desprinde concluzia că divorțul se poate dispune atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, față de reglementarea anterioară Codului familiei, care preciza că pentru a se putea dispune desfacerea căsătoriei, continuarea acesteia trebuia să fie în mod evident imposibilă. Exemple de astfel de motive temeinice au fost evidențiate de practica judiciară, cum ar fi: infidelitatea unuia dintre soți sub forma adulterului (încălcându-se astfel principiul monogamiei), refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal (căsătoria presupunând printre altele și existența unei locuințe comune a soților, altfel spus, traiul în comun, fiind greu de imaginat cum o căsătorie s-ar desfășura normal în lipsa unei astfel de legături), atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți care se manifestă prin acte de violență, existența unei nepotriviri de ordin fiziologic care afectează raporturile conjugale (neputându-se astfel realiza funcția biologică pe care familia o are), existența unei boli grave, incurabile de care suferă unul dintre soți și necunoscută de celălalt la data încheierii căsătoriei (de exemplu în cazul soțului care nu îi declară celuilalt faptul că nu poate avea copii), însă dacă interpretăm per a contrario și considerăm că boala de care suferă unul dintre soți este vindecabilă și a fost comunicată celuilalt înainte de încheierea căsătoriei, această situație nu reprezintă un motiv de divorț. Aceste motive date ca exemplu nu sunt nici limitativ, nici expres prevăzute de lege; astfel, se menține conceptul potrivit căruia o căsătorie se poate desface atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți au fost grav vătămate și continuarea căsniciei nu mai este posibilă.
Față de reglementările anterioare adoptării Codului familiei, divorțul nu se putea obține prin acordul soților, această situație schimbându-se odată cu adoptarea acestui cod, care prevede faptul că divorțul se poate obține și prin consimțământ mutual.
Reglementarea din Codul familiei și admite posibilitatea ca oricare dintre soți să ceară desfacerea căsătoriei atunci când starea sa de sănătate face imposibilă continuarea acesteia, deci boala se invocă drept motiv de către soțul bolnav. Desigur și celălalt soț poate cere divorțul dacă nu se mai poate continua căsătoria.
Acest motiv invocat, „starea de sănătate”, se apreciază de la caz la caz și instanța de judecată este singura în măsură a aprecia temeinicia acestui motiv, temeinicie care dacă este confirmată, poate conduce la desfacerea căsătoriei.
Din cele prezentate mai sus, se pot desprinde mai multe concluzii referitoare la motivele de divorț reglementate de Codul familiei și anume: trebuie să existe în mod obligatoriu motive temeinice care să justifice solicitarea desfacerii căsătoriei; de asemenea, este necesar să existe o legătură de interdependență între aceste motive invocate și vătămarea gravă a relațiilor dintre soți și totodată trebuie să fie constatată imposibilitatea continuării căsniciei, imposibilitate generată de deteriorarea iremediabilă a raporturilor dintre aceștia. Se observă faptul că legiuitorul, prin acest articol 37 din Codul familiei, a creat un sistem care poate fi asemănat cu sistemul cercurilor concentrice: se pleacă de la anumite motive temeinice (periferia), acestea degradează situația soților (semi-periferia), și se ajunge în centrul cercului care reprezintă destrămarea căsătoriei.
La toate acestea se adaugă, supremația instanței care este unica îndreptățită și totodată responsabilă să depună toate diligențele necesare, altfel spus să uziteze de rolul său activ, pentru a afla adevărul, și în exercitarea acestui rol activ, instanța este în măsura a aprecia dacă este necesar a se dispune probe noi care sunt concludente, utile și pertinente în lămurirea, soluționarea cauzei.
Codul familiei și-a fundamentat reglementările privind căsătoria și desfacerea acesteia pe ideea că o căsnicie care în mod evident nu mai poate continua, nu trebuie menținută cu orice preț, deoarece „prelungirea agoniei” acesteia este mult mai dăunătoare pentru soți decât acțiunea de a pune capăt stării de căsătorie. O căsătorie trebuie continuată atâta timp cât valorile care au stat la baza ei se mențin, valori cum ar fi încrederea, iubirea, respectul, sprijinul reciproc pe care soții și-l datorează. Dacă acestea s-au erodat, în mod inevitabil tot ce s-a construit pe baza lor se va nărui odată cu acestea.
Întrucât noul Cod civil a adus cu sine o serie de modificări substanțiale în ceea ce privește sfera dreptului privat (cu toate componentele sale), instituția divorțului nu a fost ocolită de schimbările reformatoare impuse de noul legiuitor. Inovațiile aduse de noua reglementare se resfrâng nu numai în ceea ce privește renunțarea, în parte, la caracterul contencios al divorțului (subiect ce va fi dezbătut într-un capitol ulterior al lucrării de față), ci și în ceea ce constau motivele de divorț. În privința motivelor de divorț, se observă o muliplicare a acestora și anume, actualmente se prevede divorțul prin acordul soților poate lua și forma cererii acceptate de celălalt soț, separația în fapt a soților devine motiv de desfacere a căsătoriei, iar ca element surprinzător de noutate, actuala reglementare prevede, detașându-se astfel de prevederile Codului familiei (care interzicea expres ca o căsătorie să fie posibilă a fi desfăcută din culpa exclusivă a soțului reclamant), că divorțul poate fi pronunțat într-o atare situație.
În viziunea noului Cod civil, potrivit art. 373 „Divorțul poate avea loc:
a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.”
Analizând articolul, acesta determină, în principal, criteriile de apreciere a motivelor de divorț, creionează, dar totodată și stabilește anumite motive concrete care conduc la desfacerea căsătoriei. Prezentul articol precizează clar, expres, ca motive de divorț, separarea în fapt a soților de cel puțin 2 ani (acesta era recunoscut de practica judiciară anterioară, deși nu era prevăzut în legislație, astfel că durata separării era apreciată de la caz la caz) precum și boala gravă a unuia dintre aceștia.
Se observă că se mențin prevederile cuprinse în Codul familiei, care se referă la faptul că pentru ca divorțul să poată fi pronunțat, trebuie să existe motive temeinice care să determine vătămarea gravă a raporturilor dintre soți, acestea făcând imposibilă continuarea căsniciei [art 373 lit. b) noul Cod civil, respectiv art. 37 alin. (2) lit. b) Codul familiei]. Astfel, aceste motive temeinice la care face referire codul sunt tocmai împrejurările de fapt la care se referă soții (ceea ce invocă in concreto aceștia în procesul de divorț), iar consecința, efectul acestora este imposibilitatea consorților de a rămâne legați prin căsătorie.
Asemenea Codului familiei, întrucât nici legiuitorul actual nu prevede în mod expres care sunt motivele de divorț. Rezultă că această prerogativă revine instanțelor judecătorești de a solicita probele pe care le consideră întemeiate pentru a stabili dacă motivele invocate de soți sunt temeinice, pentru ca, mai apoi, în urma administrării acestora, să pronunțe sau nu divorțul.
Așadar, după cum se observă, noul Cod civil a implementat schimbări cu caracter de reformă, întrucât se observă o lărgire a spectrului motivelor ce pot fi invocate la divorț, soții având posibilitatea ca, prin cererea de divorț, să invoce orice motiv (bineînțeles acesta trebuie să fie temeinic, solid, nu unul frivol, căci altfel s-ar primejdia stabilitatea de care trebuie să se bucure instituția căsătoriei) care face ca a lor căsnicie să se încheie.
Capitolul III. Modalitățile de desfacere a căsătoriei
Secțiunea I. Modalitățile divorțului în reglementarea Codului familiei
Societatea este interesată de menținerea căsătoriei, pentru a proteja interesele familiei, ca grup social, cât mai ales, interesele copiilor rezultați din căsătorie. De aceea, ca regulă, divorțul este permis numai pentru motive temeinice, iar în mod excepțional, când din căsătorie nu au rezultat copii minori și de la data încheierii căsătoriei a trecut cel puțin un an, este îngăduit și divorțul prin consimțământul soților.
Divorțul nu este numai o problemă socială, ci și o problemă personală a soților, deoarece aceștia sunt singurii în măsură să aprecieze dacă starea conflictuală dintre ei este profundă și afectează căsătoria, dacă au rămas neatinse totuși unele sentimente și acestea pot constitui baza reconcilierii sau dacă este în interesul copiilor continuarea căsătoriei.
Una dintre modalitățile de desfacere a căsătoriei reglementate de Codul familiei este aceea a divorțului prin acordul soților. Celelalte două modalități, și anume, divorțul pronunțat atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămare și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă [art. 37 alin. (2) lit. b) C. fam.] și divorțul solicitat la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei [art. 37 alin. (2) lit. c) C. fam.], au fost prezentate anterior, în capitolul dedicat motivelor de divorț.
În cele ce urmează, voi stărui în a prezenta modalitatea divorțului prin acordul soților și voi face scurte referiri și la procedura divorțului reglementată de Codul familiei.
Desfacerea căsătoriei prin acordul soților, se poate pronunța pe baza acestui acord dacă sunt îndeplinite urmăroarele condiții (art. 38 C. fam.):
– până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;
– nu există copii minori rezultați din căsătorie.
În ceea ce privește termenul, legiuitorul precizează doar că până la data introducerii cererii de divorț să fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, dar acordul soților putea interveni și mai înainte de acest termen, întrucât acest acord, având un caracter subiectiv, ce ține exclusiv de voința soților, poate surveni în orice moment (în cazul în care aceștia constată că există motive temeinice care determină imposibilitatea continuării căsniciei lor), dar nu puteaut uzita de acest acord decât după împlinirea acestui termen impus de lege. În doctrină, s-a pus problema determinării naturii juridice a acestui termen fixat de către legiuitor, precum și modalitatea de calcul a acestuia (întrucât termenul despre care se face vorbire nu reprezinta nici unul de decădere și nicidecum unul care ar avea ca efect prescrierea dreptului la acțiune). Doctrinarii au statutat faptul că termenul urma a fi calculat prin asemănare în felul următor: acesta se calculează pe zile întregi; ziua de încheiere a căsătoriei nu intră în calcul, dar ziua de împlinire intră în calcul, însă termenul se socotește împlinit după trecerea acelei zile. Astfel, dacă s-a încheiat căsătoria la 1 iulie 1993, termenul de un an este împlinit la data de 1 iulie 1994, convenția soților putându-se folosi numai dacă cererea de divorț, a fost introdusă cel mai devreme pe data de 2 iulie 1994. La calculul termenului nu se ține seamă de ziua complimentară a anilor bisecți; zilele de sărbători legale intră în calculul termenului.
Sancțiunea nerespectării termenului de un an, care înseamnă nerespectarea uneia din condițiile prevăzute pentru divorțul prin acordul părților, constă în respingerea acțiunii de divorț prin acordul soților.
Referitor la condiția impusă de legiuitor, anume aceea să nu fi existat copii minori rezultați din căsătorie, consider că este necesară precizarea că textul legal din Codul familiei făcea referire exclusiv la copii, fie ei biologici fie adoptați, rezultați din căsătoria despre a cărei desfacere este vorba, așadar per a contrario, nu interesează dacă există copii minori proveniți dintr-o altă căsătorie anterioară acesteia. De asemenea, se impune precizarea ca acest copil să existe la data introducerii cererii de divorț, așadar acesta să nu fi decedat înainte de introducerea cererii sau să nu fi ajuns la vârsta majoratului.
Coroborând dispozițiile art. 38 C. fam. cu dispozițiile art. 613¹ C. proc. civ. care prevede la alin. (1) faptul că „în cazul în care cererea de divorț se întemeiază pe acordul părților, ea va fi semnată de ambii soți. Atunci când este cazul, soții vor stabili și modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului.” Rezultă de aici caracterul personal al cererii de divorț, care prevede că doar soții pot fi părțile principale ale procesului de divorț, de aceea nu se poate accepta o cerere de divorț care nu este semnată personal de către soți, sau o cerere în care unul/ambii soți ar împuternici un mandatar să stea în locul lor în proces.
Alin. (2) al aceluiași articol stipulează: „primind cererea de divorț formulată în condițiile alin. (1), instanța va verifica existența consimțământului soților, după care va fixa un termen pentru soluționarea în camera de consiliu.”, ceea ce înseamnă că instanța va verfica dacă sunt îndeplinite cerințele cerute de lege pentru valabilitatea consimțământului (să fie exprimat în cunoștință de cauză, să fie serios, să fie liber adică, să nu fie alterat de vicii).
Alin. (3) arată că: „La termenul de judecată, instanța verifică dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor, și în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorț.”, din interpretarea acestui alineat, se deduce faptul că ceea ce determină desfacerea căsătoriei este exact stăruința soților în a-i pune capăt prin manifestarea lor de voință. Există și situații însă în care asupra acordului soților se putea reveni unilateral, unul dintre soți nemaifiind de acord cu desfacerea căsătoriei în acest fel. De asemenea, ambii soți puteau reveni asupra acordului lor potrivit principiului simetriei. Acordul presupune mutuus consensus, iar revenirea presupune mutuus dissenssus.
Alin. (4) indică următoarele: „La cererea soților, instanța va pronunța o hotărâre cu privire la divorț potrivit alin. (3). Prin aceeași hotărâre, instanța se va pronunța, potrivit legii, cu privire la numele pe care îl va purta fiecare soț după desfacerea căsătoriei și, când este cazul, cu privire la încredințarea copiilor minori și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Tot astfel, instanța va putea lua act de învoiala soților cu privire la alte cereri accesorii, în condițiile legii.” Așadar, instanța, în virtutea rolului său activ, trebuie să pună în discuția părților aceste aspecte, ce vizează anumite efecte ce se vor produce în mod inevitabil ca urmare a pronunțării divorțului, indicate de alin. (4), pentru ca soții, în eventualitatea în care cad de acord, să stabilească ei înșiși modalitatea de soluționare a acestor probleme, iar în cazul în care nu se ajunge la niciun consens din partea acestora, în sensul că nu se înteleg cu privire la cererile accesorii, instanța, potrivit alin. (5) „va continua judecata administrând probele prevăzute de lege pentru soluționarea acestor cereri”. Trebuie reținut faptul că în cazul în care au rezultat copii minori în urma căsătoriei, instanța, prin hotărârea pronunțată, va ține în principal cont de interesul superior al acestora.
Datorită importanței sale juridico-sociale, în optica legiuitoruli căsătoria nu poate fi lipsită de eficitate ca act juridic prin simpla voință a soților, așa cum ia ființă, ci de această dată, este necesară intervenția justiției; de aceea divorțul este numai judiciar.
În ceea ce privește procedura divorțului, după cum am menționat anterior, acțiunea în desfacerea căsătoriei, se încadrează în categoria acțiunilor civile cu caracter strict personal, din acest fapt rezultând că, acțiunea/cererea de divorț nu poate fi introdusă decât de persoana soților. În directă legătură de interdependență cu instituția încheierii căsătoriei, așa cum aceasta se încheie potrivit art. 271 C. civ. „Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora”, rezultă prin comparație că divorțul produce efecte în persoana soțului și a soției, care după pronunțarea divorțului vor deveni foști soți.
Creditorii soțului nu pot interveni prin intermediul acțiunii oblice și nici nu pot continua procedura începută de către unul dintre soți. Moștenitorii soțului nu pot introduce o acțiune de divorț și nu pot continua acțiunea introdusă de autorul lor; de altfel, o asemenea acțiune ar fi lipsită de obiect, deoarece căsătoria a încetat prin moartea unuia dintre soți.
Procurorul nu poate introduce acțiune în divorț, dat fiind caracterul ei strict personal (art. 45 C. proc. civ.). El poate însă interveni în instanță, în orice fază a procesului, mai ales când din căsătorie au rezultat copii. În acest din urmă caz, instanța va asculta autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani [art. 42 alin. (1) C. fam.].
În ceea ce privește instanța competentă, acțiunea trebuie intodusă la judecătoria în raza căreia se află ultimul domiciliu comun al soților. În ipoteza în care aceștia nu au avut domiciul comun, sau niciunul dintre ei nu mai locuiește în raza teritorială/circumscripția instanței a ultimului domiciul comun, instanța competentă cu soluționarea cererii de divorț este instanța de la domiciliul pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliu în țară, este compenentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliu reclamantul (art. 607 C. proc. civ.). Normele care reglementează compenența instanțelor judecătorești în materie de divorț sunt de ordine publică, așadar impertative.
Sub aspectul cererii de divorț, aceasta are valoarea juridică a unei veritabile chemări în judecată și, în ceea ce privește conținutul, pe lângă elementele ce trebuie să le cuprindă în mod obișnuit o cerere de chemare în judecată, aceasta trebuie să cuprindă mențiunea referitoare la existența/inexistența unor copii minori rezultați în urma căsătoriei (în cazul în care există copii minori, se va menționa numele acestora și se vor anexa la cerere certificarele de naștere ale copiilor în copii legalizate). Pe lângă aceste mențiuni referitoare la copii minori, se vor anexa cererii de divorț și certificatele de căsătorie în copii legalizate.
Tododată prin cererea de divorț, soțul reclamant mai poate solicita instanței încredințarea copiilor minori, stabilirea pensiei de întreținere -obligație ce îi incumbă soțului pârât-, stabilirea numelui care urmează a fi purtat după desfacerea căsătoriei – în acest sens, art. 40 C. fam prevede faptul că:„ La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot învoi ca soțul care, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei. Instanța judecătorească va lua act de această învoiala prin hotărârea de divorț. Instanța, pentru motive temeinice, poate să încuviințeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soți. Dacă nu a intervenit o învoială sau daca instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de căsătorie”-, prin cererea de divorț se poate stabili și solicita partajul bunurilor comune –art. 36 C. fam. precizează în acest sens: „La desfacerea căsătoriei, bunurile se împart între soți potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească”-, precum și orice alte cereri accesorii menite să stabilească situația părților ulterioară divorțului.
Dat fiind caracterului strict personal al acțiunii de divorț, părțile sunt obligate să se prezinte personal în fața instanței judecătorești. Aceștia, bineînțeles că au posibilitatea să fie asistați de către un avocat (respectându-se principiul dreptului la apărare), dar acesta nu are posibilitatea de a reprezenta partea în lipsa acesteia.
În ipoteza în care, au rezultat copii minori în urma căsătoriei, în cazul în care aceștia au îndeplinit vârsta de 10 ani, instanța va dispune din oficiu citatea și ascultarea acestora de către autoritatea tutelară.
De regulă, cererile de divorț se judecă în ședință publică, dar în cazul în care instanța consideră că, pentru o mai bună soluționare a cauzei, este necesară judecarea în camera de consiliu, atunci instanța va lua această măsură.
De asemenea, pentru o mai bună administrare a cauzei, instanța de judecată poate dispune unele măsuri cu caracter provizoriu în timpul procesului de divorț. Luarea acestor măsuri își găsește justificarea în faptul că, de regulă, procesele de divorț, mai ales atunci când există copii minori, durează un timp îndelungat. În aceste condiții, instanța nu poate aștepta soluționarea finală a cauzei, așadar se vede nevoită (în virtutea rolului său activ) să dispună anumite măsuri privind situația copiilor minori, bineînțeles, această inițiativă a instanței va fi pusă în discuția părților (respectându-se astfel principiul contradictorialității); instrumentul pe care îl are la îndemână instanța pentru a dispune astfel este ordonanța președințială.
Măsurile pe care instanța le poate ordona pe timpul procesului de divorț prezintă următoarele caractere:
sunt accesorii, în sensul că ele se pot ordona numai măsura în care există o cerere de divorț și se continuă procedura divorțului;
sunt vremelnice, adică pe timpul cât durează judecarea procesului de divorț;
sunt provizorii, în sensul că pot fi oricând modificate sau revocate, pe aceeași cale prin care au fost dispuse, ori de câte ori împrejurările impun acestea.
În cazul în care, în timpul procesului de divorț soții se împacă, acțiunea de divorț se stinge. Dacă, ulterior împăcării, apar motive noi care să justifice introducerea unei noi cereri de divorț, soțul reclamant o poate introduce, și ca motive ce stau la baza acestei noi cereri, pot rămâne valabile și cele invocate în vechea cerere de divorț, care nu și-a produs efectele datorită împăcării soților.
Un alt caz de stingere a procesului de divorț, pe lângă împăcarea soților, este cel avut în vedere de ipoteza decesului unuia dintre soți. Dacă în timpul desfășurării procesului de divorț, unul dintre soți încetează din viață, procesul de divorț se va stinge, dosarul urmând a fi închis, desfacerea căsătoriei în acest caz are lor prin încetare și nu prin divorț.
Ca urmare a adoptării noului Cod civil, legislația actuală prevede mai multe modalități, mai multe forme ale divorțului precum o lărgire a competențelor anumitor autorități în ceea ce privește soluționarea cererilor de divorț, aceste aspecte urmând a fi detaliate în curpinsul următoarei secțiuni.
Secțiunea a II-a. Modalitățile divorțului în reglementarea noului Cod civil
Referitor la formele divorțului, Codul civil reglementează următoarele forme ale desfacerii căsătoriei:
Divorțul pe cale judiciară;
Divorțul pe cale administrativă;
Divorțul pe cale notarială.
De asemenea, legiuitorul noului Cod civil enumeră și autoritățile care sunt competente a soluționa divorțul. Așadar, soții au deplina libertate de a alege între una dintre cele 3 autorități care au fost învestite de lege a „perfecta” desfacerea căsătoriei, printre care: instanța judecătorească, ofițerul de stare civilă sau notarul public, evident aceștia având această compenență doar dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.
Secțiunea a III-a. Divorțul pe cale judiciară
In concreto, divorțul pe cale judiciară, după cum prevede art. 373 C. civ., poate avea loc:
a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
b) atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Așadar, din interpretarea acestui articol se desprind o serie de modalități, de manifestări ale divorțului, care se prezintă sub diferite forme, și anume: litera a) face referire la divorțul prin acordul soților, litera b) reglementează divorțul din culpă, litera c) face vorbire despre divorțul pentru separarea în fapt, iar litera d) presupune modalitatea divorțului din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți.
În ceeea ce privește modalitatea divorțului prin acordul soților, cererea de divorț poate fi înaintată de către ambii soți, sau doar de către unul dintre soți, cu condiția ca acestă cerere să fie acceptată de celălalt soț.
Instanța, înainte de a se pronunța cu privire la divorț, trebuie mai întâi să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, pentru această modalitate a divorțului prin acordul soților. Condițiile sunt prevăzute de art. 374 C. civ, articol care prevede următoarele:
„(1) Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.
(2) Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.
(3) Instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.”
Acest articol aduce modificări substanțiale reglementărilor Codului familiei, în sensul că, spre deosebire de vechea legiferare, care prevedea faptul la art. 38 faptul că divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat dacă până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei și dacă nu există copii minori rezultați din căsătorie.
În lumina noului Cod civil, nu mai prezintă relevanță durata căsătoriei, desfacerea acesteia putând a se pronunța indiferent de durată, și totodată se renunță la condiția impusă de Codul familiei pentru pronunțarea divorțului prin acordul soților și anume la aceea de a nu exista copii minori rezultați din căsătorie. Așadar, divorțul prin acordul soților pe cale judiciară actualmente se prezintă mai permisiv, renunțând la o parte din rigorile, restricțiile impuse de vechea reglementare.
O condiție esențială cerută de lege pentru ca desfacerea căsătoriei prin acordul soților să fie posibilă este aceea ca unul dintre soți să nu fie pus sub interdicție (din cauza alienației sau debilității mintale), deoarece prin această punere sub interdicție se evidențiază lipsa discernământului unuia dintre soți, discernământ care se cere a exista în mod obligatoriu pentru pronunțarea divorțului.
Cea de-a treia condiție care se cere a fi îndeplinită, este aceea că instanța trebuie să verifice din oficiu existența consimțământului liber și neviciat al soților, prin extensie, se subînțelege faptul că prezența soților este necesară.
Manifestarea consimțământului poate fi concomitentă, caz în care soții vor depune cererea comună, pe care o semnează amândoi, sau succesivă, când manifestarea de voință a reclamantului, materializată în cererea depusă la instanță, va fi urmată de consimțământul pârâtului, exprimat în scris sau oral în fața instanței.
După depunerea cererii de divorț, se va acorda un termen, iar instanța de judecată, la acel termen, face o verificare ce constă în lămurirea cu privire la dorința soților de a divorța. Altfel spus, instanța verifică încă odată acordul soților cu privire la intenția de a pune capăt căsătoriei lor. În cazul în care premisele cererii rămând neschimbate și soților nu renunță la intenția de a divorța, instanța va pronunța de îndată desfacerea căsătoriei fără a face vreo mențiune referitoare la culpa soților.
Articolul 382 alin. (1) prevede faptul că o căsătorie este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă.
Divorțul din culpă, așa cum reiese din prevederile art. 373 lit. b) și c) C. civ., se prezintă sub două forme, posibilități, și anume: atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, sau se poate manfesta printr-o cerere a unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani.
Se observă faptul că noua reglementare, menține dispozițiile Codului familiei cu privire la existența unor motive temeinice.
În această situație, a divorțului sancțiune, se creionează anumite condiții pentru ca desfacerea căsătoriei să fie posibilă prin această modalitate. Așadar, se cere existența unor așa-numite „motive temeinice”, motive care să genereze degradarea gravă a relațiilor dintre soți, această degradare a relațiilor să determine imposibilitatea continuării căsătoriei, și în fine, este necesară constatarea existenței culpei unuia sau ambilor soți. Dacă, în urma analizării probelor, nu se poate stabili nicio culpă imputabilă vreunuia dintre soți, instanța va respinge cererea de divorț întemeiată pe acest fundament legal.
Codul civil în vigoare nu dă o definiție legală a noțiunii de culpă, acesta urmând a se interpreta ca fiind situația soțului/soților ce se face vinovat de destrămarea căsniciei, ca urmare a faptelor săvârșite, care au fost de natură a determina degradarea, vătămarea situației conjugale.
Celui care solicită desfacerea căsătoriei din culpă îi revine și sarcina probei celor susținute. Instanța, din probele administrate, poate reține culpa unuia dintre soți (fie soțul reclamant, fie pârât), caz în care divorțul se va pronunța din vina acestuia, iar dacă se constată o „contribuție comună” la destrămarea căsătoriei, atunci instanța va pronunța divorțul pe baza culpei comune a soților.
În situația care se referă la cererea de divorț care se întemeiază pe o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, desfacerea căsătoriei în acest caz se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților. În acest caz, divorțul-sancțiune, se transformă în divorț-remediu, ca urmare a achiesării pârâtului la cererea de divorț. De altfel, această transformare a temeiului juridic al divorțului este aplicabilă și în celelalte cazuri în care se poate pronunța divorțul din culpă.
Elementul de noutate adus de abrogarea Codului familiei și adoptarea unui nou Cod civil se referă la posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a soțului reclamant; înainte pronunțarea divorțului astfel era interzisă de dispozițiile legii.
Articolul 373 lit. b) și c) trebuie coroborat cu art. 388 referitor la acordarea despăgubirilor și art. 390 care se referă la condițiile prestației compensatorii.
Astfel, art. 388.- Distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut de art. 390, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.
Articolul 390 alin. (1) prevede: -„În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exlusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.
Așadar, aceste două articole din urmă reprezintă sancțiunile și consecințele ce se produc ca urmare a desfacerii căsătoriei din culpă, acestea urmând a-și produce efectele în ceea ce privește persoana soțului care se face vinovat de destrămarea căsniciei.
Un alt element de noutate introdus prin intrarea în vigoare a noului Cod civil este cel ce privește cazul în care survine decesul unuia dintre soți în timpul desfășurării procesului de divorț. În vechea reglementare, soțul supraviețuitor avea posibilitatea să culeagă roadele moștenirii în această calitate, în ciuda faptului că existența procesului de divorț determina inechitatea, necorectitudinea culegerii moștenirii. Actualmente, se prevede în art. 380 alin. (1) C. civ. faptul că, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț. Alin. (2) al aceluiași articol, prevede: „Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât. Dacă din probele administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului sau culpa comună a ambilor soți, acțiunea va fi respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât căsătoria a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soți.”
Divorțul din cauza stării sănătății unuia dintre soți face referire la ipoteza în care o căsătorie poate fi desfăcută la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Analiza acestei situații presupune faptul că, pentru ca o căsătorie să poată fi desfăcută pe baza acestui temei, se impun a fi îndeplinite o serie de condiții, cum ar fi: stare gravă de sănătate a unuia dintre soți, stare care să genereze imposibilitatea stării de căsătorie, și totodată se cere a exista o legătură de interdependență între această stare precară de sănătate și imposibilitatea continuării căsniciei.
În ceea ce privește natura bolii, aceasta poate fi de natură atât fizică cât și psihică. Gravitatea maladiei precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunța, numai dacă respectiva boală face imposibilă continuarea căsătoriei..
De menționat este faptul că nu simpla existență a bolii produce desfacerea căsătoriei, ci consecințele și efectele ce se răsfrâng asupra relațiilor dintre soți, determină divorțul, acestea bineînțeles că reprezentând situații de fapt, pentru ca divorțul să poată fi obținut din acest motiv se cer a fi probate, dovedite. Instanța analizând probele, în cazul în care găsește întemeiat va pronunța divorțul nu va face nicio mențiune care să se refere la culpa soților.
Un alt aspect ce se cere a fi precizat, este acela care arată faptul că titularul cererii de divorț este numai soțul care prezintă acea stare de sănătate precară, de care face vorbire legiuitorul, și care nu mai permite continuarea stării de căsătorie.
Norme de divorț pentru maladia unuia dintre soți existau și în Codul civil francez. Astfel, după ce în art. 237 C.civ. se prevedea că un soț poate solicita divorțul, după o separație în fapt, timp de șase ani, art. 238 stipula că ,,tot astfel, (se poate solicita divorțul) dacă facultățile mentale ale consortului se găsesc, de mai bine de 6 ani, atât de grav alterate, că nici o comunitate de viață nu există între soți și nu se va putea, conform previziunilor cele mai rezonabile, să fie reconstituite în viitor. Judecătorul poate respinge din oficiu aceasta cerere, dacă divorțul riscă sa aibă consecințe foarte grave asupra bolii soțului”.
În literatura de specialitate se afirmă că:
– numai starea mentală, nu și afecțiunile de ordin corporal (maladii sau infirmități fizice) făceau obiectul unei astfel de reglementări;
– există prevăzut un termen de 6 ani în care să existe alterarea facultăților mentale, pentru ca aceasta să devină o cauză de divorț;
– în aceasta perioadă (6 ani) să fi dispărut comunitatea de viață;
– boala să fie iremediabil;
– cererea de divorț aparține numai soțului sănătos. Însă toate aceste prevederi au fost abrogate prin noua lege franceză a divorțului, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005.
Aspecte privind procedura divorțului pe cale judiciară
Cererea de divorț face parte din categoria cererilor/acțiunilor cu caracter strict persoanl, ceea ce înseamnă că posibilitatea, prerogativa formularii unor astfel de cereri aparține numai soților. Spre exemplu, creditorii unuia dintre soți nu pot introduce acțiunea de divorț pe calea acțiunii oblice (acțiunea oblică este acea acțiune în justiție pe care creditorul o are la îndemână pentru valorificarea unui drept care aparține debitorului său), de asemenea nici moștenitorii nu pot introduce o astfel de acțiune, cu excepția prevăzută anterior.
În ceea ce privește instanța competentă a soluționa cererea de divorț este din punct de vedere material (rationae materiae) judecătoria, iar din punct de vedere teritorial, instanța competentă este cea în raza căreia se află ultimul domiciul al soților, cu condiția ca măcar unul dintre ei să mai locuiască acolo. În cazul în care soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul nu mai locuiește în fostul domiciliu comun, instanța competentă va fi cea de la domiciliul pârâtului. Legiuitorul a prevăzut și posibilitatea ca pârâtul să nu aibe domiciliul în țară, caz în care competența soluționării cererii de divorț îi revine instanței de la domiciliul reclamantului. Toate aceste posibilități de stabilire a competenței instanței au fost reglementate pentru a se evita o confuzie și o întârziere în soluționarea cauzei.
De precizat este faptul că normele care reglementează competența sunt de ordine publică, așadar imperative și părțile nu au posibilitatea de a deroga de la acestea.
Referitor la calitatea părților în proces, calitatea procesuală activă o are soțul care introduce acțiunea de divorț. Calitatea procesuală pasivă este deținută de soțul împotriva căruia s-a introdus acțiunea.
În ciuda faptului că acțiunea de divorț nu poate fi intentată și/sau exercitată decât de persoana soților, așadar doar aceștia au calitate de parte în procesul privind desfacerea căsătoriei, legea prevede totuși posibilitatea existenței altor participanți la procesul de divorț, în acest sens, se prevede posibilitatea procurorului de a participa la proces și de a pune concluzii, în situația în care acesta consideră că este necesară participarea sa pentru buna desfășurare a procesului. Acestă prerogativă a procurorului de a participa la orice proces este reglementată de însăși Constituția României, care la art. 131 alin. (1) prevede că „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Totodată, încă o precizare care justifică participarea procurorului în procesele de divorț este evidențiată de situația în care în urma căsătoriei a cărei desfacere se cere au rezultat copii minori, procurorul prin atribuțiile cu care a fost învestit de lege acesta are obligația, printre altele, de a apăra drepturile și interesele legitime ale minorilor.
De regulă, instituția intervenției în procesul de divorț nu este admisibilă, cu excepția cazului în care intervenția se solicită pentru soluționarea unui capăt accesoriu de cerere, cel mai adesea, intervenția terților în procesul de divorț, fiind admisă doar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la partaj sau la soluționarea unei probleme locative, așadar intervenția terților trebuie să privească exclusiv cereri accesorii.
Cererea de divorț are valoarea unei adevărate cereri de chemare în judecată, care pe lângă elementele prevăzute de art. 112 C. proc. Civ., în cazul în care în urma căsătoriei au rezultat copii minori, în cerere se va face mențiune de numele acestora; chiar și în cazul în care nu există copii minori, în cerere de divorț se solicită a se menționa acest aspect.
Prin cererea de divorț, pe lângă capătul principal de cerere (privind desfacerea căsătoriei), soțul reclamant poate solicita și soluționarea unor chestiuni accesorii, cum ar fi:
a) numele soților după divorț;
b) exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței copilului, stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, precum și modalitățile în care părintele cu care copilul nu locuiește își va exercita dreptul de a avea legături personale cu acesta;
c) atribuirea folosinței spațiului care a constituit locuința familiei până la lichidarea regimului matrimonial;
d) despăgubirile pretinse pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;
e) obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți;
f) stabilirea datei încetării regimului matrimonial între soți, și, după caz, lichidare comunității de bunuri și partajul acestora.
Dintre acestea, instanța se va pronunța din oficiu, dacă soții nu au solicitat în mod expres, cu privire la următoarele cereri accesorii:
a) numele de familie pe care îl vor purta soții după divorț;
b) exercitarea autorității părintești cu privire la copii minori rezultați din căsătorie și cei asimilați acestora (adoptați, copii comuni ai soților născuți înainte de căsătorie);
c) contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor.
În cererea de divorț, soții pot insera, prevedea, și modalitățile în care aceștia au stabilit, au căzut de acord să fie rezolvate, soluționate cererile accesorii. Referitor la măsurile ce privesc copiii lor minori, instanța de tutelă are obligația de a va verifica din oficiu, dacă ceea ce au stabilit soții în legătură cu aceștia, respectă interesul superior al copiilor.
Cererea de divorț se cere a fi, de regulă, motivată. Excepție de la această regulă, o reprezintă cererea ambilor soți de a pune capăt căsătoriei lor prin consimțământ mutual.
În ceea ce privește prezența soților în procesul de divorț, aceștia au obligația de a se prezenta personal în fața instanțelor de fond, cu următoarele excepții:
– unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate;
– unul dintre soți este împiedicat a participa la proces din cauza unei boli grave;
– unul dintre soți este pus sub interdicție judecătorească;
– unul dintre soți are reședința în străinătate.
Prin instituirea acestor excepții, legiuitorul are în vedere posibilitatea ca soțul ce se găsește în una din situațiile de excepție prevăzute mai sus, să poată fi reprezentat în proces prin mandatar sau avocat.
Regula că prezența soților la proces este obligatorie este instituită, tocmai pentru o mai bună desfășurare a procesului, întrucât se au în vedere și se pun în discuție aspecte ce țin de viața privată, intimă soților, așadar numai aceștia fiind în măsură a discuta aspectele legate de viața lor personală.
Pentru a se realiza prezentarea personală a soților în fața instanței de judecată, este nevoie de îndeplinirea riguroasă a procedurii de citare. Va trebui ca instanțele să manifeste o și mai mare atenție în cazul în care reclamantul învederează că nu mai cunoaște domiciliul pârâtului și să procedeze la citarea prin publicitate (în plus și la ultimul loc de muncă al soțului pârât), numai după ce reclamantul va face dovezi concrete, că, deși a depus toată stăruința, nu a putut afla domiciliul soțului.
Întrucât reclamantulul este cel care înaintează cererea de divorț, acestuia îi revine obligația principală a de se prezenta în fața instanței de judecată pentru a-și prezenta motivele ce stau la baza depunerii cererii sale. Această obligație este instituită de art. 616 C. proc. civ., care prevede faptul că dacă la termenul de judecată se înfățișează numai pârâtul, iar reclamatul lipsește nejustificat, cererea se va respinge ca nesusținută (este singurul caz prevăzut de codul de procedură civilă, în care o acțiune se respinge pe acest temei).
Din interpretarea acestui articol, prin extensie, se înțelege că ceea ce determină respingerea acțiunii ca nesusținută o constituie lipsa nemotivată a soțului reclamant. Așadar, acestuia, în cazul în care lipsește, instanța trebuie să îi acorde posibilitatea motivătii absenței sale la termenul de judecată. Motivele trebuie să fie justificate astfel încât să poată explica lipsa; în cazul în care instanța găsește întemeiate susținerile reclamantului privitoare la absența sa, nu va respinge cererea ca fiind nesusținută.
În ipoteza în care lipsesc ambii soți, judecata urmează a fi suspendată. Se cere prezența ambilor soți la termenul de judecată, în caz contrar se va respinge cererea de divorț întemeiată pe acordul acestora.
Judecata cererii privind desfacerea căsătoriei, în baza principiului publicității, va avea loc în ședință publică, dar legiuitorul, conform art. 615 C. proc. civ, prevede că instanța va putea să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor; în toate cazurile însă, hotărârea se pronunță în ședință publică.
Un alt aspect ce se cere a fi evidențiat, referitor la procedura judiciară a divorțului, este acela care privește regimul probelor. Acesta se deosebește de regimul probelor din dreptul comun, în sensul că, într-o oarecare măsură, cuprinde dispoziții derogatorii.
În ceea ce privește dreptul comun, se prevede la art. 189 C. proc. civ., lit a) faptul că nu pot fi ascultați ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv.
Articolul 190 C. proc. civ însă reprezintă un exemplu de derogare de la dreptul comun și prevede faptul că în pricinile privitoare la la divorț se vor putea asculta rudele și afinii mai sus-arătați, în afară de descendenți. Această derogare de la regula impusă de dreptul comun își găsește explicația în faptul că în cadrul proceselor de divorț se poartă discuții cu un pronunțat caracter personal, intim, și se consideră că aceste aspecte sunt cunoscute în cadrul familiei, așadar exact rudele la care se referă art. 189 C. proc. civ. se consideră a fi în măsură a cunoaște aceste aspecte. Cu toate acestea, instanțele judecătorești trebuie să manifeste o atenție sporită, în momentul în care ascultă aceste declarații ale rudelor, deoarece acestea pot fi influențate de un pronunțat grad de empatie și părtinire, altfel spus, uneori, aceste declarații pot fi lipsite de obiectivitate.
Totodată, instanța în timpul soluționării procesului privind desfacerea căsătoriei, poate lua, prin ordonanță președințială, măsuri vremelnice cu privire la:
încredințarea copiilor minori (care în reglementarea Codului civil, a fost înlocuită cu „autoritatea părintească” și „locuința copilului”);
obligația de întreținere;
alocația pentru copii;
folosirea locuinței.
În raport cu noile reglementări, instanța de tutelă va putea lua, în timpul procesului de divorț, pe cale de ordonanță presedințială, măsuri provizorii cu privire la:
exercițiul autorității părintești până la divorț;
stabilirea locuinței minorului;
încasarea aclocației de stat pentru minor;
folosirea locuinței familiei.
Aceste măsuri provizorii se impun în eventualitatea în care soluționarea procesului de divorț se prelungește în timp, și în măsura în care sunt oportune cauzei concrete supuse judecății.
În ceea ce privește soluționarea cererii de divorț, instanța va putea admite sau după caz respinge cererea de divorț, această hotărâre urmând a fi dată în urma administrării probelor.
Dacă există acele motive temeinice de care face vorbire legiuitorul, cererea urmează a fi admisă, iar căsătoria va fi desfăcută, fie din vina exclusivă a reclamantului, fie a pârâtului sau din culpă comună (toate acestea rezultând de asemenea din probele administrate).
Există posibilitatea însă, ca instanța să pronunțe desfăcută căsătoria fără a reține culpa niciunuia dintre soți, cum este cazul cazul divorțului pronunțat la cererea soțului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, sau în cazul divorțului prin acord.
În conformitate cu noile reglementări, când cererea de divorț, este întemeiată pe pe culpa soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, instanța, dacă reclamantul este de acord, va pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorț și fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.
Prin aceeași hotărâre, instanța se pronunță, soluționează și cererile accesorii; exemple de astfel de cereri accesorii pe care instanța le soluționează sunt acelea privind numele pe care soții urmează să îl poarte foștii soți în viitor, cererile asupra cărora instanța va hotărî cu privire la locuința minorilor precum și cererile privind exercitarea autorității părintești.
Un aspect interesant în legătură cu numele ce urmează a fi purtat de către soți după pronunțarea hotărârii prin care s-a soluționat desfacerea căsătorii este acela că legiuitorul, prin dispozițiile sale, acordă soților prerogativa ajungerii la o înțelegere, la un acord cu privire la stabilirea numelui, acord de care instanța va lua act, stabilind că, soțul care în urma căsătoriei, a luat numele celuilalt soț, să aibă posibilitatea a-l păstra și după divorț. Care este însă soluția problemei în cazul în care soții nu ajung la acest acord? În această ipoteză, instanța de judecată este cea care, va putea stabili, în funcție de împrejurările concrete și pentru motive temeinice, care va fi numele pe care soții îl vor purta după divorț.
În ipoteza în care părțile solicită rezolvarea cu prioritate a capătului principal de cerere privind desfacerea căsătoriei, în cazul în care acesta ar fi întârziat de soluționarea capetelor accesorii de cerere, instanța va putea dispune disjungerea celorlalte cereri.
În conformitate cu art. 617 alin. (2) C. proc. civ, hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va motiva, dacă ambele părți solicită aceasta.
Unele instanțe au interpretat această dispoziție legală, în sensul că întreaga hotărâre prin care instanța pronunță divorțul nu va fi motivată. Chiar dacă textul legii ar părea insuficient precizat, având în vedere și rațiunea pentru care legiuitorul a instituit o asemenea derogare (anume aceea de a nu se regăsi în cuprinsul hotărârii motivele care au dus la destrămarea relațiilor de căsătorie), totuși menționata dispoziție legală se referă exclusiv la capătul principal soluționat, respectiv divorțul, așa încât cererile accesorii (numele soților, încredințarea copiilor minori și stabilirea unei contribuții de întreținere în favoarea acestora, atribuirea sau împărțirea locuinței) urmează a fi motivate.
Problema motivării în parte a hotărârii de divorț își găsește eficacitatea, pe de-o parte, prin aceea că, prin nemotivarea elementelor ce au condus la deteriorarea relațiilor de căsătorie, se instaurează o măsură de protecție pentru persoana soților, deoarece se dorește ca motivele divorțului lor să rămână personale. Pe de altă parte, motivarea altor aspecte ce survin ca urmare a pronunțării divorțului, are menirea, scopul, de a ghida, de a arăta care sunt efectele ce urmează a se produce ca urmare a desfacerii căsătoriei, precum și măsurile ce se vor lua, acestea neputând fi cunoscute și aplicate în lipsa unei hotărâri motivate a instanței care a soluționat divorțul.
Așadar, doar la cererea ambilor soți nu se motivează hotărârea privind admiterea cererii de divorț, dar interpretând per a contrario, hotărârea privind respingerea cererii de divorț se cere a fi motivată.
Totodată, nemotivarea hotărârii privește doar capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei, nu și cel referitor la capetele accesorii de cerere.
Un alt aspect ce trebuie menționat, precizat, în legătură cu hotărârea de divorț este acela că, hotărârea privind desfacerea căsătoriei are un efect constitutiv de drepturi (întrucât iau naștere anumite drepturi și obligații ce nu au existat în trecut), este opozabilă tuturor -erga omnes-, și urmează a-și produce efectele numai pentru viitor.
Referitor tot la hotărârea de divorț, consider că trebuie să precizez faptul că aceasta nu rămâne definitivă și irevocabilă odată ce a fost pronunțată de către prima instanță de fond, prin urmare această hotărâre este supusă căilor de atac.
Dintre aceste căi de atac avem în vedere pe de-o parte, căile de atac de reformare (apelul și recursul) precum și căile de atac de retractare (contestația în anulare; în ceea ce privește revizuirea această cale extraordinară de atac nu este admisibilă în materia divorțului, dar numai în ceea ce privește capătul principal de cerere, și anume acela privind desfacerea căsătoriei, revizuirea putând fi admisă pentru celelalte cereri accesorii).
Cu privire la apel, în această materie, se constată anumite însușiri deopotrivă asemănătoare și totodată distincte față de procedura apelului din dreptul comun, cum ar fi:
termenul de formulare al apelului este de 30 de zile, nu de 15 zile ca în procedura comună, pentru ca părțile să aibă posibilitatea de a analiza consecințele unei astfel de acțiuni.
întrucât cererea de divorț are un caracter strict personal, și apelul dobândește acest caracter;
în ipoteza în care soțul care a declarat apel decedează în timpul soluționării acestuia, moștenitorii defunctului nu pot continua cu procesul, iar dosarul astfel constituit se va închide ca urmare a încetării căsătoriei; procurorul, în virtutea atribuțiilor sale de a participa în orice proces civil, are posibilitatea de a introduce apel, dar numai în ipoteza în care acesta consideră, constată faptul că au fost încălcate norme de ordine publică.
de regulă, termenul de formulare al apelului, nu se întrerupe ca urmare a decesului părții care l-a formulat, deoarece într-o atare situație căsătoria a încetat, iar apelul astfel declarat ar fi lipsit de obiect;
competența în ceea ce privește soluționarea apelului revine tribunalului care este specializat în judecarea cauzelor ce privesc minorii și aspectele de familie;
în apel este obligatorie formularea întâmpinării;
este imposibilă ivirea ipotezei în care instanța de apel să judece în primă instanță;
în cazul în care soțul apelant nu se prezintă la termenul de judecată în fața instanței de apel, acesta urmează a se respinge ca nesusținut.
Referitor la cazul recursului, instanța de recurs este învestită numai soluționarea elementelor de drept ale judecății, nu și cu a celor de fapt. Competența revine curții de apel (secției sau completului specializat pentru cauze cu minori sau de familie).
În cazul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de divorț, aceasta poate fi atacată pe calea contestației în anulare dar numai pentru motivele prevăzute de art. 317 și art. 318 C.proc. civ, și anume, art. 317 alin. (1) prevede faptul că: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.”
Art. 318 alin. (1)¹ arată că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Hotărârea de divorț, odată rămasă definitivă și irevocabilă, se comunică din oficiu registrului de stare civilă al primăriei competente, pentru ca aceasta să facă mențiunea privind divorțului pe certificatul de căsătorie.
Materia divorțului, consider că se bucură de numeroase posibilități de soluționare a cauzei, întrucât acesta poate fi soluționat atât pe cale judiciară (contencioasă) cât și pe cale extrajudiciară (necontencioasă).
Secțiunea 3.1. Divorțul pe cale administrativă
Noua reglementare modifică, în mod radical, concepția clasică legată de desfacerea căsătoriei, aducând în discuție posibilitatea realizării divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorț edictate prin lege.
După cum am mai precizat, prin noile reglementări se dorește renunțarea în parte la caracterul de natură contencioasă, judiciară de care se bucura materia divorțului până în momentul intrării în vigoare a noului Cod civil.
Așadar, desfacerea căsătoriei, nu mai reprezintă atributul exclusiv al puterii judecătorești (nu mai ține exlusiv de competența acestora), ci, în cazul manifestării unui acord de voință al soților făcut, cu intenția de a pune capăt căsătoriei lor, legiuitorul a delegat, a învestit și alte autorități cu atribuții în acest scop.
În ceea ce privește divorțul pe cale administrativă, pentru a se putea obține astfel, pe lângă condițiile, cerințele comune ale desfacerii căsătoriei prin acord – capacitatea deplină de exercițiu și consimțământul neviciat și liber al fiecărui soț- se cer a fi îndeplinite o serie de alte condiții:
căsătoria a cărei desfacere se cere să fi fost încheiată în mod valabil;
să nu existe copii minori, rezultați din căsătorie, din afara acesteia ori adoptați;
să existe acordul, învoiala soților cu privire la numele de familie după divorț, fie soții acceptă păstrarea numelui dobândit în urma căsătoriei, fie convin a reveni la numele purtat anterior celebrării căsătoriei;
soții cad de acord cu privire la toate cererile accesorii.
Referitor la cerința privitoare la inexistența copiilor rezultați din căsătorie, legea îi privește pe acei copii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Ceea ce legea are în vedere prin instituirea unei astfel de dispoziții este faptul că, pentru putea cere desfacerea căsătoriei prin această modalitate administrativă, soții nu trebuie să fie legați de îndatoririle părintești.
În ceea ce privește sediul materiei, procedura desfacerii căsătoriei prin acordul soților pe cale administrativă este prevăzută de la art. 375-378 C. civ.
Competența soluționării desfacerii căsătoriei prin această modalitate, îi revine ofițerului de stare civilă de la locul unde s-a încheiat căsătoria sau locul situării ultimei locuințe comune a soților.
Sub aspectul procedurii ce trebuie urmate pentru a se putea obține divorțul pe cale administrativă, aceasta constă într-o cerere ce trebuie făcută în scris, care se depune și se semnează de către ambii soți, în fața ofițerului delegat de stare civilă de la primăria ce deține spre păstrare actul prin care s-a constatat căsătoria (certificatul de căsătorie) sau în fața ofițerului de stare civilă în care își desfășoară activitatea în primăria în a cărei circumscripție se află ultimul domiciliu comun al soților; de menționat, este faptul că această cerere de divorț nu se cere a fi motivată.
Această modalitate de obținere a divorțului, nu prevede, nu admite posibilitatea ca soții să fie reprezentați, nici chiar în cazul prezentării unui mandat autentificat de către un notar public, așadar soții trebuie personal să îndeplinească toate cerințele, formalitățile cerute de lege pentru a putea obține astfel desfacerea căsătoriei lor.
În cererea de divorț, fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că:
este de acord cu desfacerea căsătoriei; așadar să existe un consimțământ liber si neviciat dat în acest sens;
nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați împreună cu acesta; să nu existe o obligație de natură părintească;
nu este pus sub interdicție; așadar să aibă deplina înțelegere a consecințelor faptelor sale, pe scurt, să aibă discernământ;
nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei; soții au decis să investească cu prerogativa soluționării divorțului lor doar pe ofițerul de stare civilă.
De asemenea, în cuprinsul cererii se mai cer a fi precizate, adresa ultimului domiciliu precum și numele ce urmează a fi purtat de către soți după desfacerea căsătoriei.
Pentru a stabili elementele ce fac obiectul cererii lor, soții au obligația de a anexa acesteia copii după certificatele lor de nastere și de căsătorie (ambele deopotrivă atât în formă autentică cât și în copie), documentele ce atestă identitatea soților (buletinele acestora, atât în original cât și în copie).
Odată cu primirea cererii, ofițerul de stare civilă delegat o va înregistra și va acorda soților un termen de 30 de zile, zile care sunt calculate de la data, momentul depunerii cererii, și care sunt date în scopul acordării soților unui timp de gândire, de reflectare cu privire la decizia lor de a pune capăt căsniciei; altfel spus, se prevede posibilitatea, eventualitatea, retragerii, renunțării la cerere.
După scurgerea acestui termen, ofițerul de stare civilă delegat, va verifica dacă au survenit modificări în legătură cu acordul soților de a divorța, iar în cazul în care dorința acestora rămâne aceeași (doresc să pună capăt căsătoriei lor), li se solicită a mai da o declarație în acest sens.
În cazul procedurii administrative, înainte de eliberarea certificatului de divorț ca urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă, solicită, prin intermediul structurii sale de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta.
În ceea ce privește soluționarea cererii de divorț prin această modalitate administrativă, există mai multe soluții care se pot da:
clasarea cererii de divorț;
admiterea cererii de desfacerea a căsătoriei;
respingerea cererii.
Soluția clasării unei cereri de divorț poate interveni, poate veni ca urmare a existenței anumitor situații, care justifică acordarea acesteia, printre care se numără: neprezentarea soților personal, în fața ofițerului de stare civilă, după expirarea termenului de 30 de zile; unul sau chiar ambii soți decid să renunțe la intenția lor de a divorța; pe parcursul soluționării cererii, unul dintre soți a fost pus sub interdicție judecătorească; dacă înainte de finalizarea divorțului, se naște un copil; dacă, până la terminarea procedurii de desfacerea a căsătoriei de către ofițerul de stare civișă delegat, unul dintre soți decedează (în acest caz căsătoria se încheie prin încetare nu prin divorț).
Referitor la admiterea cererii de divorț, această soluție va surveni în eventualitatea în care ofițerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, astfel, acesta în urma verificărilor, va constata divorțul și va elibera certificatul constatator, ce urmează a fi înmânat soților într-un termen care nu trebuie să depășească 5 zile lucrătoare. Data eliberării certificatului, reprezintă data de la care este considerată desfăcută căsătoria.
Certificatul de căsătorie se va trimite spre a fi anulat, primăriei care l-a întocmit, emis, în momentul eliberării certificatului de divorț.
Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, dintre acestea soții vor primi câte un exemplar fiecare, iar un exemplar va ramâne anexat cererii de divorț.
De precizat este faptul că, divorțul pe cale administrativă fiind o modalitate a divorțului prin acordul soților, în cuprinsul acestuia nu se vor face niciun fel de mențiuni referitoare la culpa unuia, sau ambilor soți.
Respingerea cererii de divorț este o soluție ce va fi dată în urma constatării de către ofițerul de stare civilă, a neîndeplinirii cerințelor impuse de lege pentru desfacerea căsătoriei pe această cale. În acest caz, ofițerul delegat va întocmi un referat, prin care acesta dispune respingerea cererii de divorț, și ca urmare a acestei decizii, va propune emiterea unei dispoziții de respingere de către primar.
Un amănunt important de precizat, este faptul că această dispoziție de respingere a cererii de divorț nu este susceptibilă niciunei căi de atac. Singura modalitate de abordare a acestei situații, este formularea de către soți a unei noi cereri de divorț, dar de data aceasta, cererea va fi formulată în fața unei alte autorități, și anume, în fața instanței de judecată.
Secțiunea 3.2. Divorțul pe cale notarială
Această modalitate a divorțului prin acordul soților, face parte din categoria modalităților de desfacere a căsătoriei pe cale necontencioasă, nejudiciară, dar care prezintă unele particularități față de celelalte modalități ale divorțului pe cale extrajudiciară.
Pentru a fi posibilă obținerea divorțului pe această cale, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții, printre care:
căsătoria a cărei desfacere se cere să fi fost valabil încheiată;
soții trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu;
trebuie să existe consimțământul liber și neviciat al soților referitor la divorț;
soții trebuie să cadă de acord, să se înțeleagă cu privire la cererile accesorii care se referă la: numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii soți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Spre deosebire de modalitatea divorțului pe cale administrativă, divorțul prin acordul soților constatat de către un notar public, se poate obține chiar și în situația în care există copii minori rezultați în urma căsătoriei, din afara acesteia sau adoptați, dar numai cu condiția ca soții să cadă de acord, să se înțeleagă cu privire la toate cererile accesorii ale divorțului lor ce privesc minorii (trebuie ca aceștia să aibă în vedere în principal interesul superior al copiilor).
În această situație, notarul public procedează la constatarea, verificarea acestor aspecte, consecințe ce urmează a produce desfacerea căsătoriei în persoana minorilor. În procesul de verificare a acestor elemente, notarul public, în urma analizării celor constatate prin raportul de anchetă socială, se va putea pronunța dacă sunt sau nu respectate condițiile legale ce privesc minorii și dacă soții prin acordul lor, respectă interesul superior al acestora. Dacă, în urma verificărilor, se constată opusul, contrariul, notarul va respinge cererea de divorț, și va trimite soții să se adreseze în fața instanței de judecată pentru pronunțarea divorțului.
O altă deosebire a divorțului prin procedură notarială, și procedura administrativă a divorțului este aceea că cererea de divorț poate fi depusă și de către un mandatar împuternicit prin procură autentică de către unul dintre soți, sau de către ambii soți, în acest scop. Această excepție de la regula prezentării personale a soților îm momentul depunerii cererii de divorț, este prevăzută de legiuitor la art. 376 alin. (2) C. civ.
În momentul în care notarul public a primit cererea privind desfacerea căsătoriei, acestuia îi revine obligația de a verifica și stabili competența în soluționarea acestei cereri, competența revenind notarului public care are sediul biroului în circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultimul domiciliu comun al soților. În cazul în care notarul cel dintâi sezizat constată că desfacerea căsătoriei prin acordul soților este de competența altui birou notarial, notifică părțile despre acest fapt, și le trimite, îndrumă, să se prezinte, adreseze notarului public care s-a constatat a fi competent teritorial cu soluționarea cererii. În ipoteza în care, soții insistă să depună, înregistreze cererea de divorț tot la biroul notarial necompetent teritorial, notarul public o va înregistra dar nu o va admite, soluția în această ipoteza fiind pronunțarea unei încheieri de respingere a acestei cereri.
Odată, soluționat conflictul de competență, notarul abilitat cu primirea și soluționarea cererii, acesta o va înregistra într-un registru special de divorțuri. Cererea va primi un număr unic de înregistrare la nivel național, în Registrul național de evidență a cererilor de divorț., registru pe care notarul public are obligația să îl verifice pentru a constata dacă mai este sau nu depusă, înregistrată o altă cerere de divorț a acelorași soți.
Dupa ce efectuează operațiunile de înregistrare a cererii, notarul public acordă soților, un termen de 30 de zile pentru eventuala, posibila retragere a cererii de divorț și îi informează despre acest aspect în momentul depunerii cererii. La expirarea acestui termen, notarul public va verifica dacă soții își mențin decizia de a pune capăt căsătoriei lor, va constata faptul că soții și-au exprimat consimțământul liber și nealterat de vicii, în acest sens, după care, în funcție de situația concretă a cauzei, notarul, fie va admite, fie va respinge cererea de divorț.
În ipoteza admiterii, notarul va emite o încheiere de admitere a cererii de desfacere a căsătoriei, în cazul în care constată că soții persistă în hotărârea de a pune capăt căsniciei lor, consimțământul lor este dat în acest sens, și sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile impuse de către legiuitor, condiții ce au prezentate anterior. În urma emiterii acestei încherieri, notarul public va elibera certificatul de divorț, în care va fi consemnată constatarea potrivit căreia căsătoria a fost desfăcută prin acordul soților.
De menționat, la fel ca în cazul procedurii administrative a divorțului, în această încheiere de admitere notarul public nu face niciun fel de referire, mențiune, la culpa soților.
În cazul respingerii cererii, notarul va emite o încheiere de respingere, încheiere care se justifică datorită neîndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru obținerea divorțului pe această cale. Există o serie de situații în care este incidentă această măsură, ca de exemplu:
notarul public sesizat nu are competența legală să soluționeze cererea;
unul dintre soți sau chiar ambii sunt puși sub interdicție judecătorească;
nu se constată exprimarea unui consimțământ liber și neviciat;
unul dintre soți, nu dorește, refuză să semneze cererea de divorț;
soții nu doresc să dea declarațiile prevăzute de lege în fața notarului;
soții nu cad de acord cu privire la numele de familie ce urmează a fi purtat după divorț;
soții nu prezintă certificatul de căsătorie în original;
soții nu se înțeleg cu privire la aspectele ce au legatură cu copii lor minori;
unul dintre soți nu mai dorește desfacerea căsătoriei;
cererea a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;
între soți a survenit împăcarea;
soții renunță, retrag cererea divorț;
înainte de finalizarea procedurii divorțului, unul dintre soți decedează.
În cazul în care, notarul respinge soluționarea cererii de divorț, soții, în cazul în care doresc în continuare desfacerea căsătoriei lor, se vor adresa cu o cerere de divorț în fața instanței de judecată, aceasta fiind compenentă a o soluționa.
La fel ca și în cazul procedurii adminstrative a divorțului prin acordul soților, această încheiere de respingere emisă de către notarul public, nu este supusă niciunei căi de atac.
În ipoteza în care refuzul notarului public de a soluționa desfacerea căsătoriei a fost, în opinia părților, unul abuziv, și acesta a avut drept consecință producerea unui prejudiciu, atunci, oricare din soți se poate adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să dispună repararea prejudiciului. Refuzul abuziv, reprezintă acea atitudine a notarului de a nu constata divorțul, chiar dacă au fost îndeplinite cumulativ toate condițiile cerute de lege. A nu se înțelege că această acțiune pe care o au la îndemână părțile reprezintă o cale de atac, întrucât aceasta se face pe cale separată, nu privește cererea concretă de divorț; acțiunea în despăgubiri își găsește justificarea pe temeiul răspunderii delictuale a notarului.
Referitor la data divorțului, căsătoria se consideră a fi desfăcută de la data, momentul în care notarul public emite certificatul de divorț.
Divorțul atât pe cale admnistrativă cât și pe cale notarială, prezintă acel important avantaj al rapidității soluționării cererii, precum și, bineînțeles, nu trebuie neglijat nici aspectul referitor la costurile bănești, costuri care în cazul acestor proceduri sunt mai reduse.
Privite, comparativ, modalitățile prevăzute de noul Cod civil, se prezintă sub o formă evoluată, reformată, în sensul că, deși Codul familiei prevedea posibilitatea desfacerii căsătoriei prin cele trei proceduri (procedura judiciară, administrativă, notarială) prezentate anterior, elementul de noutate adus odată cu intrarea în vigoare a acestui cod este acela că, în ceea ce privește procedura notarială (nu și cea administrativă), după cum am mai precizat, poate fi folosită și în cazul în care există copii minori. Anterior acestei reglementări, Codul familiei permitea divorțul pe cale notarială doar în ipoteza în care soții nu aveau copii minori rezultați din căsătorie.
Prin urmare, în încheierea acestui capitol se desprinde concluzia că există trei modalități de realizare a divorțului în cazul în care există acordul soților pentru desfacerea căsătoriei, caz în care soții, în funcție de îndeplinirea condițiilor cerute de lege, pot alege oricare dintre cele trei posibilități (calea judiciară, calea administrativă sau cea notarială). Fiind vorba despre un divorț prin acordul soților, ei trebuie să aleagă împreună una dintre cele trei proceduri de divorț. Odată aleasă una dintre aceste proceduri, aceasta va fi cea va guverna desfacerea căsătoriei.
Capitolul IV. Scurtă analiză a efectelor desfacerii căsătoriei
Secțiunea I. Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți
Odată cu evoluția societății, a apărut o nouă provocare pentru indivizi în sensul că, devine din ce în ce mai important sentimentul de fericire personală, de realizare personală decât cel de siguranță. Așa s-ar putea explica acum necesitatea noilor reglementări care transpun în practică necesitatea persoanelor de a fi stăpâne pe deciziile lor și de a nu se simți constrânși în a rămâne uniți printr-o căsătorie dacă aceasta nu mai poate continua.
Prin constatarea faptului că o căsnicie nu mai poate continua și prin decizia soților de a-i pune capăt, aceștia trebuie să analizeze și să conștientizeze în ce constă rezultatul acțiunilor lor. Astfel, ceea ce le rămâne de făcut acum foștilor soți este asumarea efectelor care urmează a se produce în urma desfacerii căsătoriei și reconstruirea cadrului familial.
Divorțul sancționează o căsătorie valabil încheiată, vătămată iremediabil din cauze ulterioare încheierii căsătoriei, iar efectele sale se produc numai pentru viitor.
Desfacerea căsătoriei produce consecințe multiple care se răsfrâng asupra întregului complex de relații de natură personală și de natură patrimonială generate prin încheierea căsătoriei, atât între soți, pe de o parte, și copiii lor, pe de altă parte. Ca o trăsătură comună, toate efectele divorțului se vor produce numai pentru viitor, spre deosebire de cele ale desființării căsătoriei care, în principiu, operează atât pentru trecut cât și pentru viitor.
Posterior obținerii divorțului, în ceea ce privește relația de familie se produc o serie de efecte, efecte ce privesc atât relațiile dintre soți cât și relațiile dintre aceștia și copiii lor minori. Ceea ce este important de menționat este faptul că desfacerea căsătoriei produce consecințe (efecte) doar pentru viitor –ex nunc-.
Referitor la relațiile personale dintre soți, distingem următoarele efecte ce survin ca urmare a desfacerii căsătoriei. Dintre aceste efecte, cele mai elocvente și semnificative din punct de vedere al consecințelor generate sunt următoarele: calitatea de soț încetează, așadar soții odată divorțați au dreptul de a se recăsători cu alte persoane, sau de ce nu, se pot recăsători între ei.
Totodată, încetează obligația de sprijin moral ce presupune stingerea obligației de fidelitate, prin urmare nu se mai poate comite adulterul.
Soții nu mai sunt obligați să locuiască înpreună, prin urmare nu se mai pune problema unui domiciliu comun al acestora.
În ceea ce privește numele, ca urmare a desfacerii căsătoriei, fiecare dintre soți revine, redobândește numele purtat înainte de căsătorie (art. 40 alin. ultim C. fam). Totuși, C. fam. la art. 40 alin. (1) și (2) prevedea faptul că, dacă această schimbare a numelui survenită ca un efect al divorțului ar produce anumite consecințe negative (prejudicii) de ordin moral, soții, de comun acord, stabilesc ca acela dintre ei care ar urma să-și schimbe numele ca urmare a desfacerii căsătoriei să-l păstreze chiar și după pronunțarea divorțului. Totodată, C. fam a avut în vedere și situația în care soții nu ajung la un numitor comun în ceea ce privește numele. Așadar, într-o atare situație, instanța de judecată are posibilitatea ca, pentru motive temeinice, nedefinite însă de lege, să-i acorde, să-i încuviințeze soțului respectiv dreptul de a-și păstra numele dobândit ca urmare a încheierii căsătoriei [art. 40 alin (2) C. fam].
Potrivit noilor reglementări, legea prevede următoarele posibilități de alegere a numelui care urmează a fi purtat după desfacerea căsătoriei astfel: fie soții cad de comun acord ca soțul care a purtat numele de familie al celuilalt soț să-l păstreze și după divorț (în acest caz instanța va lua act de acest acord prin hotărârea de divorț), fie, în cazul în care nu există o învoială în acest sens, instanța, pentru motive temeinice, poate dispune, la cererea soțului care a purtat numele de familie al celuilalt soț în timpul căsătoriei, ca acesta să poarte în continuare numele dobândit în urma căsătoriei și după pronunțarea divorțului (situație prevăzută de C. fam. și preluată de reglementările noului Cod civil).
Un alt efect privește capacitatea de exercițiu dobândită de către către un soț, sau chiar ambii, rămâne câștigată, în sensul că ea nu se pierde odată cu pronunțarea divorțului (după cum am precizat, divorțul produce efecte numai pentru viitor). Regula generală instituită de lege în ceea ce privește capacitatea este aceea că, aceasta se dobândește în momentul înplinirii vârstei de 18 ani (numai din acest moment se poate vorbi despre posibilitatea exercitării tuturor drepturilor subiective și a asumării obligațiilor civile corelative). De la această regulă însă este prevăzută și o excepție, și anume, legea a prevăzut situația minorului care se căsătorește, astfel acesta dobândind capacitate deplină de exercițiu anticipată ca urmare a încheierii căsătoriei. Noul Cod civil pevede la art. 272 alin. (2) faptul că: „pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.” În eventualitatea în care, unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, este suficientă încuviințarea celuilalt părinte. [art. 272 alin. (3) C. civ].
Referitor la capacitatea de exercițiu deplină dezvoltată anterior, consider că este necesar a face precizarea că, în conformitate cu dispozițiile art. 384 din noul C.civ., soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile anterioare încheiate cu terții i le atribuiau. Aceste drepturi nu se vor pierde în ipoteza culpei comune sau a divorțului prin acordul soților.
De asemenea, trebuie menționat faptul că divorțul nu produce niciun efect în ceea ce privește cetățenia soților, în sensul că aceasta nu se pierde, nu se modifică ca urmare a desfacerii căsătoriei.
Secțiunea a II-a. Efectele cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți
Divorțul nu produce efecte doar în ceea ce privește sfera relațiilor nepatrimoniale (personale) dintre soți, totodată acesta are „repercursiuni” și referitor la categoria raporturilor patrimoniale dintre soți. De esența căsătoriei este comunitatea de viață, de interese care, odată cu desfacerea căsătoriei încetează, și astfel urmează a se pune problema cum și în ce măsură vor fi stabilite efectele de ordin pecuniar care se vor produce între foștii soți.
Unul dintre cele mai importante efecte patrimoniale care survin ca urmare a disoluției unei căsnicii este acela care privește bunurile comune, mai exact modul în care acestea urmează a fi împărțite după finalizarea divorțului. Art. 36 alin. (1) C. fam. prevedea următoarele: „la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța de judecată.” Învoiala soților poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare. Acest acord al soților, pentru a fi valabil trebuia să îmbrace forma autentică ad validitatem.
Ca o consecință a acestui demers, bunurile care au fost supuse împărțirii devin bunuri proprii, bunuri care dobândesc această calitate odată cu desfacerea căsătoriei. Așadar, din acel moment, bunurile dobândite ulterior divorțului de oricare dintre soți deveneau proprii.
După cum se poate observa, Codul familiei, a avut ca punct de referință în ceea ce privește comunitatea soților doar acel regim al comunității legale. Actualmente, prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, au fost instituite două regimuri matrimoniale noi, și anume: comunitatea convențională și regimul separației de bunuri. Așadar, noul legiutor a ținut cont de necesitățile sociale nou apărute, astfel încât, soții, referitor la aspectul bunurilor, au mai multe opțiuni de stabilire a calității, provenienței și titularului acestora încă din momentul încheierii căsătoriei. Astfel, procedura partajării bunurilor soților, potrivit noilor reglementări, este mult simplificată, datorită faptului că soții au dreptul de a stabili care va fi regimul care va guverna situația bunurilor lor. Desigur că regimul matrimonial ales ajută totodată și la simplificarea procedurii divorțului, astfel încât, spre exemplu, în situația în care regimul matrimonial care a guvernat căsătoria a fost cel al separației de patrimonii, procedura partajării bunurilor este mult mai ușor de realizat. Totuși, dacă soții nu au optat pentru un regim matrimonial, potrivit legii, regimul care urmează a guverna căsătoria lor va fi cel al comunității legale, așadar se vor menține regulile privitoare la împărțirea bunurilor comune, reguli prevăzute și de Codul familiei (bunurile dobândite în timpul comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor bunuri comune în devălmășie a soților; când acest regim matrimonial încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari devălmași asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia).
Se poate observa că, în conformitate cu prezentele reglementări, când se pune problema unui divorț, cele mai importante efecte care se produc sunt acelea care se răsfrang asupra regimurilor matrimoniale. Astfel, indiferent de regimul matrimonial ales de soți aceasta încetează din momentul introducerii cererii de divorț, dar soții au posibilitatea de a cere instanței de judecată să constate încetarea regimului matrimonial de la momentul separației în fapt [art. 385 alin. (1) și (2) C. civ.].
Este esențial de reținut că, deși regimul matrimonial încetează implacabil înainte de divorțul părților, regimul primar imperativ rămâne în ființă și activ „regizând” în continuare minima coeziune patrimonială a familiei până la data desfacerii căsătoriei în ceea ce privește statutul locuinței familiei și obligația fiecăruia dintre soți de a contribui la cheltuielile familiei.
Un alt efect deosebit de important al desfacerii căsătoriei este acela al încetării comunității de viață și de interese. Așadar, nu mai subzistă obligația pe care o au soții de a contribui la suportarea cheltuielilor aferente traiului în comun (această obligație își avea izvorul pe calitatea de soț, calitate care odată cu divorțul încetează, astfel nu se mai justifică această îndatorire).
Totodată, odată cu desfacerea căsătoriei urmează a fi analizate efectele cu privire la locuința comună a soților. Astfel, dacă soții nu se pun de acord cu privire la stabilirea atribuirii locuinței comune, instanța de judecată este cea în măsură să soluționeze acest aspect, în sensul că doar aceasta va putea stabili căruia dintre soți i se va atribui locuința; în soluționarea acestei probleme, bineînțeles că instanța de judecată va analiza diferite aspecte printre care: interesul superior al minorilor (dacă există), culpa în desfacerea căsătoriei, etc.
O altă consecință importantă care se produce ca urmare a desfacerii căsătoriei constă în aceea că încetează obligația legală de întreținere între foștii soți. Art. 41 C. fam. prevedea: „până la desfacerea căsătoriei în conditiile prevăzute de art. 39, soții își datorează întreținere. Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datoreaza unei împrejurări în legătură cu căsătoria. Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. 2 poate fi stabilită până la o treime din venitul net din muncă al soțului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net din muncă al soțului obligat la plată. Când divorțul este pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 si 3 decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. În toate cazurile, dreptul la întreținere încetează prin recăsătorirea soțului îndreptățit să o primească.” Din interpretarea acestui articol, se desprinde regula generală conform căreia obligația de întreținere înceta odata cu disoluția căsniciei, totuși, de la această regulă de bază, legiuitorul a instituit și anumite excepții, excepții care erau de natură a stabili că obligația de întreținere urma a fi menținută chiar și după divorț (se poate considera că acestea au fost instituite ca o măsură de protecție).
Se observă o gândire comună și o asemănare între reglementările C. fam. și reglementările noului Cod civil, în sensul că ambele stabilesc, ca regulă generală, faptul că obligația de întreținere încetează prin desfacerea căsătoriei, soțul divorțat având dreptul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. De asemenea, el beneficiază de acest drept și în situația în care incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai dacă respective incapacitate este cauzată de o împrejurare ce are legătură cu căsătoria [art. 389 alin. (1) și (2) C. civ.].
Fundamentul obligației legale de întreținere între foștii soți se află în acele reguli morale, umanitare, care impun asistență materială între persoanele legate în trecut prin căsătorie.
Tot ca o consecință a disoluției căsniciei este aceea că dreptul la moștenire pe care soțul în viață îl are în legătură cu bunurile rămase în urma decesului celuilalt soț se pierde. Soluția a fost prevăzută și de C. fam. și a fost preluată și de dispozițiile noului Cod civil.
Codul civil stabilește ca efect al divorțului prestația compensatorie. Astfel, potrivit art. 390 alin. (1) C. civ. „în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită”. De asemenea, Codul civil mai stabilește ca, pentru a opera prestația compensatorie, să fie îndeplinite următoarele condiții și anume: căsătoria să fi durat cel puțin 20 de ani [art. 390 alin. (2)], soțul care solicită prestația compensatorie nu poate solicita în aceași timp și obligarea la pensia de întreținere [art. 390 alin. (3) C. civ.]. Trebuie subliniat încă odată acel aspect ce impune condiția ca, doar soțul nevinovat poate solicita și beneficia de această prestație compensatorie. O mențiune se impune în această situație, și anume aceea că nu este relevantă poziția procesuală pe care o au părțile în cadrul procesului de divorț, ceea ce este contează este vina atribuită unuia dintre soți, această vină având un caracter exclusiv, fiind imputată numai aceluia dintre soți care se face responsabil de disoluția mariajului.
În mod evident, prestația compensatorie se poate obține doar atunci când se cere constatarea existenței unei culpe exclusive, rezultă neîndoielnic faptul că dreptul în obținerea acestei prestații compensatorii nu poate fi cerut în cazul în care divorțul a fost unul consensual (mutual), nici atunci când divorțul a fost pronunțat stabilindu-se culpa comună a soților sau fără mențiunea acesteia (cum este cazul divorțului din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți).
Legea, la art. 391 alin. (2) C. civ. arată modul în care urmează a se stabili aceasta, așadar: „la stabilirea prestației compensatorii se ține seama atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.” Totodată legea prevede și forma pe care o poate lua prestația compensatorie. Aceasta poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului [art. 392 alin. (1) C. civ]. De altfel, sunt prevăzute și acele situații în care prestația compensatorie se poate modifica; instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului [art. 394 alin. (1) C. civ]. Nu în ultimul rând, tot legiuitorul a stabilit și modul de încetare a prestației compensatorii, aceasta încetând de plin drept prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celei din timpul căsătoriei [art. 395 C. civ.].
Foarte important de știut este aspectul referitor la posibilitatea valorificării dreptului la prestație compensatorie; acesta nu poate fi „fructificat” decât odată, în cursul procesului de divorț. În cazul în care nu se invocă –prestația compensatorie-, soțul care ar fi avut dreptul să o solicite, pierde posibilitatea obținerii acesteia, altfel spus se va aplica sancțiunea decăderii din dreptul de a mai pretinde eventuala prestație compensatorie.
Prestația compensatorie are un caracter hibrid: pe de-o parte, implică ideea de indemnizație, de reparație a unui prejudiciu cauzat, pe de altă parte evocă ideea de asistență, apropriată de cea reținută în materie de întreținere legală.
Un alt efect care se produce ca urmare a desfacerii căsătoriei, constă în prerogativa pe care o are la îndemână soțul care nu se face vinovat de aceasta și care suferă un prejudiciu, de a-i pretinde soțului răspunzător de disoluția căsniciei, despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a pronunțării divorțului. De menționat, acest drept la despăgubiri este distinct față de dreptul prin care se poate solicita prestația compensatorie.
În ipoteza în care divorțul a fost pronunțat în baza consimțământului mutual al soților sau dacă instanța de judecată a reținut culpa comună a acestora, dreptul de a pretinde despăgubiri nu se mai poate acorda întrucât nu s-a pus problema existenței unei culpe exclusive a unuia dintre soți. De esența acordării despăgubirilor este tocmai constatarea vinovăției unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei, corelativ cu stabilirea, constatarea nevinovăției celuilalt. Totodată se cere existența unei legături de cauzalitate între culpa uneia dintre părți și prejudiciul suferit de către cealaltă ca urmare a pronunțării divorțului.
Asemănător dreptului de a solicita prestația compensatorie și dreptul la despăgubiri nu poate fi valorificat decât în timpul procesului de divorț, nefiind admisibilă o acțiune ulterioară prin care soțul nevinovat ar dori să ceară constatarea prejudiciului suferit precum și, odată cu acesta a despăgubirilor aferente. În cazul în care nu se fructifică acest drept, sancțiunea care intervine este decăderea din posibilitatea solicitării despăgubirilor. Condiția momentului și contextului procesual al valorificării dreptului la despăgubiri se înscrie în strategia legiuitorului –fără îndoială judicioasă- ca, pe cât posibil, pretențiile în legătură cu desfacerea căsătoriei să fie reunite și soluționate în același cadru procesual, pentru a se evita sau limita,cel puțin, contenciosul post-divorț și tentația demersurilor șicanatorii ale unuia sau altuia dintre foștii soți.
Sintetizând cele prezentate anterior, indiferent de calea procedurală aleasă (urmată), și indiferent de fundamentul demersului, desfacerea căsătoriei va avea întotdeauna același efect : destrămarea căsătoriei, disoluția acesteia. Desfacerea relațiilor, legăturilor conjugale, nu afectează efectele generate de încheierea căsătoriei, dar oprește producerea lor pentru viitor. Tranzitul, trecerea părților de la un statut la altul, adică, de la statutul de soți la cel de foști soți este resimțit atât în ceea ce privește sfera de cuprindere a raporturilor personale cât și cea a relațiilor de natură patrimonială.
Prin divorț se sting drepturile și obligațiile reciproce, care până la pronunțarea acestuia erau de esența căsătoriei și defineau calitatea de soți, de parteneri legali de viață.
Divorțul este un fenomen deosebit de complex, cu implicații multiple, deoarece acesta nu îi afectează doar pe cei implicați în căsătorie, ci totodată acesta are consecințe, repercursiuni și la nivelul întregii societăți (să nu uităm că înainte de toate divorțul apare ca un fenomen social analizat din punct de vedere juridic, din punct de vedere al implicațiilor în acest plan).
Se poate spune, metaforic vorbind, faptul că divorțul reprezintă polul opus al căsătoriei.
Cu toate acestea, divorțul nu trebuie privit ca fiind un capăt de drum, întrucât acesta are și o latură pozitivă, în sensul că, odată cu pronunțarea, acesta aduce eliberarea de (probabil) relațiile nefericite sau restrictive, acordând posibilitatea foștilor soți de a-și construi o viață nouă, fie împreună cu un alt partener, fie de unii singuri. Din acest punct de vedere desfacerea căsătoriei poate fi văzută, percepută ca fiind un nou început.
Capitolul V. Avantajele noilor reglementări aduse de intrarea în vigoare a noului Cod civil
Ideea de căsătorie este indisolubil legată de cea de familie și de stabilitate. De asemenea, în momentul încheierii unei căsătorii aceasta se consideră a fi perfectată pentru toată viața. Cu toate acestea, sunt situații în care este preferabilă desfacerea ei, dacă „justiția constată că credința ce și-o datorează soții nemaiexistând, căsătoria a devenit o situație necinstită în dosul căreia se ascund relații ilicite, sau că legătura sufletească dintre soți nemaiputând exista e înlocuită prin dispreț, aversiune și relații ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății, de a se impune menținerea unei situații legale care nu mai corespunde realității.”
Societatea a evoluat și astfel divorțul a ajuns să fie privit ca fiind fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorțialității a crescut, fenomenul a devenit mai lesne de perceput și mai ușor de tolerat, treptat treptat fiind acceptat – dar fără a fi încurajat- nu ca eșec, ci ca o posibilă soluție a unor relații conjugale disarmonice. Atenuarea considerabilă a presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale, o oarecare indulgență legală manifestată prin abandonarea unora din condițiile restrictive ale divorțului și, poate nu în ultimul rând, scăderea influenței bisericii și a religiei, au favorizat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul.
În strânsă legătură cu evoluția relațiilor sociale se află și normele care le guvernează. Așadar și aceastea se schimbă în funcție de noile necesități cu care o societate se confruntă.
În prezent, ramura dreptului privat, în concret dreptul civil, trece printr-o serie de modificări semnificative generate de intrarea în vigoare a unui nou Cod civil începând cu data de 1 octombrie 2011. Acesta a intrat în vigoare și cu bunele și cu relele sale.
De menționat, noul Cod civil aduce modificări semnificative în toate domeniile și instituțiile dreptului civil (nu doar în cele referitoare la relațiile de familie), însă în cele ce urmează mă voi limita în a prezenta succint câteva dintre importantele modificări (deopotrivă atât avantaje cât și dezavantaje) –pe care le consider relevante- aduse de viziunea noului legiuitor, viziune care se dorește a fi cât mai apropiată și conformă cu noile realități sociale.
Concret, actualmente, odată cu evoluția și schimbările invitabile care s-au ivit în viața de zi cu zi, s-a impus și o schimbare de optică în ceea ce privește desfacerea unei căsătorii. Așadar, în prezent divorțul reprezintă o necesitate de ordin social, care, în mod paradoxal contribuie la armonizarea, în plan general, a relațiilor interumane, întrucât pune capăt unei situații care nu mai poate continua.
Astfel, în ceea ce privește instituția divorțului, marele avantaj adus de noile reglementări este acela că, în prezent, desfacerea căsătoriei nu mai are un caracter exclusiv judiciar. Altfel spus, noul Cod civil introduce noi proceduri de divorț. Dacă înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, obținerea divorțului se putea obține exclusiv pe calea judiciară (doar în anumite cauze expres și limitativ prevăzute de lege fiind posibilă evitarea acestei căi), acum legiuitorul deleagă competențe în materie și altor instituții (funcționari) pentru soluționarea cererilor de divorț.
Un alt efect ce decurge din această atribuire de competențe, decurge un alt avantaj și anume acela al degrevării instanțelor de judecată, în sensul că, doar în anumite cazuri în care viitorii foști soți nu se înțeleg și nu reușesc să obțină divorțul pe cale administrativă sau notarială, după caz, atunci se vor adresa instanței de judecată care va fi legal învestită cu soluționarea cererii privind desfacerea căsătoriei. Bineînțeles că soții se pot adresa direct instanței de judecată, întrucât legea nu impune ca celelalte două proceduri (cea notarială și administrativă) să fie prealabile unei cereri de chemare în judecată, dar noul legiuitor dorește ca acestea din urmă să fie luate în considerare în principal, și numai în subsidiar, să se recurgă la calea judiciară.
Actualmente, „oferta” pusă la dispoziție de lege în ceea ce privește desfacerea căsătoriei dirijază părțile, indirect, să-și calculeze implicațiile pe care procedurile referitoare la divorț le presupun. Așadar, legea garantează soților posibilitatea de a alege cea mai potrivită modalitate de încheiere a unui divorț, în funcție de interesele lor, de timpul disponibil și nu în ultimul rând, aspectul economic nu este deloc de neglijat.
Desfacerea unei căsătorii în fața instanței de judecată presupune, înainte de toate deschiderea unui proces. Acest aspect, pe lângă faptul că impune anumite formalități și este destul de riguros și rigid, poate reprezenta o experiență traumatizantă pentru părțile implicate, dat fiind faptul că printre altele, procesul de judecată este guvernat de principiul publicității, și soții nu pot împiedica aflarea anumitor aspecte, pe care probabil le-ar fi dorit păstrate în interiorul familiei, întrucât sunt aspecte care îi privesc exclusiv pe aceștia. Deci, trebuie menționat faptul că părțile implicate în proces și mai ales copii minori (dacă există) nu vor putea fi protejate de eventuala traumă care poate surveni.
Totodată, faza de judecată presupune printre altele, de cele mai multe ori prezența avocaților părților; uneori se cere (în funcție de complexitatea cauzei) prezența și intervența anumitor instituții, experți, etc.
Calea judiciară a desfacerii căsătoriei prezintă adese ori inconvenientul elementului timp, întrucât această procedură presupune stabilirea unor termene de jduecată, în funcție de decizia judecătorului. Acest proces de divorț se poate prelungi destul de mult timp până la soluționarea finală (fapt care ar putea deteriora și mai mult relațiile dintre viitorii foști) și de asemenea în frecvente cazuri presupune mai multe înfățisări.
Divorțul în fața ofițerului de stare civilă precum și în fața notartului public prezintă inconvenientul faptului că aceștia, deopotrivă nu pot (în cazul ofițerului de stare civilă) sau nu reușesc (în cazul notarului public) să soluționeaze aspectul legat de partajarea bunurilor.
Printre avantajele legate de divorț ar mai putea fi amintite acelea referitoare la faptul că divorțul ar putea fi finalizat în doar 30 de zile, potrivit noului Cod civil, cu condiția ca soții să se înțeleagă cu privire la toate aspectele separației. De asemenea, noul Cod civil prevede acordarea despăgubirilor soțului prejudiciat și posibilitatea soților divortați înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, de a solicita de acum custodia comună a copiilor. În plus, conform noilor reglementari, dacă soțul care a introdus cererea de divorț decedează în cursul procesului, moștenitorii acestuia pot cere instantei pronunțarea divorțului.
Inovația absolută adusă de viziunea noului legiuitor este accea care acordă notarului public competența, posibilitatea desfacerii unei căsătorii chiar și atunci când există copii minori.
Cu titlu de noutate absolută, în cazul în care culpa exclusivă aparține în întregime reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388 din Codul civil, respectiv dreptul la despăgubiri. Pentru astfel de situații, în noul Cod Civil a fost introdus dreptul la despagubiri.
Astfel prin noile reglementări aduse, soțul nevinovat care suferă un prejudiciu prin defacerea căsătoriei, poate cere celuilalt soț despăgubiri pentru situația generată exclusiv din culpa sa. Așadar, dacă până acum exista doar un avantaj emoțional (prin stabilirea culpei exclusive), de acum se acordă și despăgubiri (ar putea fi vorba despre principiul potrivit căruia cine greșește este bun de plată).
După cum am menționat mai sus, țin totuși să subliniez încă odată faptul că este extrem de important de știut că persoanele divorțate înainte de data de 1 octombrie 2011 vor avea posibilitatea de a solicita custodia comună a copiilor, chiar dacă aceștia fuseseră încredințați celuilalt prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește aplicarea în timp a legii, noile reglementări în materia divorțului se vor aplica și "efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, daca aceste situații juridice subzistă dupa intrarea in vigoare a legii noi”, asa cum reiese din art. 6 noul Cod civil.
Așadar, dacă ar fi să amintesc succint principalele inovații aduse de noul Cod civil, consider că următoarele sunt cele mai relevante:
multiplicarea motivelor de divorț;
dejudiciarizarea procedurii desfacerii căsătoriei- divorțul nu mai este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești;
limitatea contenciosului post-divorț – prin încurajarea lichidării „tututor socotelilor” căsătoriei, patrimoniale sau nepatrimoniale, în relația dintre soți, precum și în raporturile dintre părinți și copii, de preferință prin învoiala soților, și, pe cât posibil la „pachet” cu ocazia desfacerii căsătoriei;
Închei prezentul capitol prin a sublinia faptul că această permisivitate a legii, pe care unii o pot considera accentuată, manifestată în materie de divorț, reprezintă, cel puțin în opinia personală, calea indirectă, poate chiar subtilă de a întări adevărata noțiune de căsătorie. Așadar, dacă s-ar adopta o viziune, o optică legislativă deosebit de riguroasă în ceea ce privește obținerea divorțului, cred că mai mult s-ar deteriora relațiile dintre părțile implicate, și s-ar păstra doar o aparență a ideii de unitate familială. O astfel de abordare cel mult poate prelungi inutil deznodămâtul privind încetarea unei căsătorii, care uneori este chiar inevitabil.
Consider că facilitatea mijloacelor de obținere a divorțului reprezintă un pas spre evoluție și nicidecum nu fragilizează instituția căsătoriei prin simplul fapt că un eventual (și nedorit) divorț s-ar putea realiza cu o mai mare ușurință. Dimpotrivă, această abordare poate reprezenta mijlocul subtil de întărire, de consolidare a relației dintre soți.
Concluzii
Lucrarea de față și-a propus să prezintă o analiză multi-dimensională a instituției divorțului, așa cum este acesta reglementat de legislația din România. Pornind de la o abordare istorică, materialul de față a adus în prim-plan metoda comparativă, atât la nivelul diferitelor sisteme de drept, dar mai ales în ceea ce privește spațiul autohton. Opțiunea tratării divorțului într-o manieră holistică a permis atingerea unor aspecte de profunzime ale acestui fenomen social de o intensitate crescândă în actualitatea care ne inconjoară.
În contextul trecerii de la societățile tradiționale spre societățile moderne, instituția familiei a fost pusă în fața provocării de a ține pasul cu timpurile, în încercarea de a evita o eventuală disoluție a ideii de solidaritate familială. Numeroasele schimbări sociale, economice, politice și culturale de la nivelul comunității au declanșat reacții similare la nivelul micro-social al familiei. Iar cum nevoia de individualizare a fost una dintre revelațiile modernității, manifestându-se în toate sferele vieții sociale, se poate spune că o materializare a acestei noi paradigme de gestionare a vieții indivizilor este divorțul sau, altfel spus, desfacerea căsătoriei.
Cu toate că încheierea unui act de căsătorie cuprinde în esența sa idealul de trai împreună pentru tot restul vieții, există situații în care aceast tip de organizare socială devine mai mult o povară decât un prilej de bucurie. În astfel de momente, divorțul se poate cristaliza ca una dintre soluțiile posibile pentru restabilirea ordinii și dinamicii familiale armonizate. Dacă la începuturile sale instituția divorțului avea prevederi foarte restrinctive, în timp s-a ajuns la o creștere graduală a flexibilității motivelor, condițiilor și procedurilor de desfacere a unei căsătorii.
Sub aspectul efectelor determinate de divorț, este limpede că nu doar soții sunt cei afectați prin modificarea raporturilor conjugale dintre ei; și copiii care fac parte din familii trecute printr-un divorț sunt direct afectați de acest eveniment. Pe lângă o componentă economică riguros reglementată, desfacerea unei căsătorii include și o dimensiune emoțională extrem de puternic conturată. Solidaritatea familială trece printr-o încercare dificilă de restructurare, astfel că divorțul poate fi privit nu doar ca un eveniment social și juridic, dar și ca un proces social intens și dinamic. Faptul că noile prevederi privind divorțul aduc în discuție conceptul de daune emoționale indică o conștientizare din partea legiuitorului a faptului că divorțul nu este doar hic et nunc, ci își are originile în trecutul familial și poate avea consecințe pe termen lung.
În zilele noastre, paradigma divorțului-sancțiune nu mai este cea dominantă, fiind înlocuită de sistemul divorțului-remediu sau de o variantă mixtă a celor două abordări. Experiența divorțului începe să își estompeze din caracterul profund emoțional, chiar traumatizant, devenind în schimb o simplă modalitate de adaptare la un nou context familial și de conservare și chiar îmbunătățire a relațiilor interumane din cadrul unei familii. Faptul că noul Cod civil prevede, printre altele, și varianta divorțului pe cale notarială vine în întâmpinarea noii optici de înțelegere a instituției desfacerii căsătoriei ca pe un nou pas în viața individului și a familiei, nemaifiind vorba despre o adevarată dramă pentru toți cei implicați.
În termeni alegorici, divorțul poate fi asociat zeului Ianus, cel care avea două fete: una privind spre trecut, iar cealaltă spre viitor. Tot așa și desfacerea unei căsătorii, deși prilej de tensiune și contradicții emoționale, poate fi interpretat și într-o notă pozitivă, a deschiderii unei porți către ceva nou, către o nouă ordine familială.
Bibliografie
Albu, I., Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
Bacaci, Alexandru, Dumitrache, Viorica Claudia, Hageanu, Cristina Codruța, Dreptul familiei, Ed. a VII-a, Ed. C.H.Beck, București, 2012.
Bodoașcă, Teodor, Drăghici, Aurelia, Puie, Ioan, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Ciobanu, Viorel Mihai, Boroi, Gabriel, Briciu, Traian Cornel, Drept procesual civil, Ediția 5, Editura C. H. Beck, București, 2011.
Codul civil, 2009.
Codul familiei.
Constituția României.
Corhan, Adriana, Dreptul familiei Teorie și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
Corhan, Adriana, Dreptul familiei. Teorie și practică, ediția a II-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
Dinu, Claudiu Constantin, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Emese, Florian, Dreptul Familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003.
Emese, Florian, Dreptul familiei, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2011.
Filipescu, Ion P., Filipescu, Andrei I., Tratat de dreptul familiei, Ediția a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Frențiu, Gabriela Cristina, Familia. Comentariile Codului civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Gavrilă, Simona Petrina, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Iordana, Antigona-Camelia, Căsătoria și divorțul în dreptul intern și internațional privat, Ed. Renaissance, București, 2010.
Lupașcu, Dan, Crăciunescu, Cristina Mihaela, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
Molcuț, Emil, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2007.
Titulescu, N., Dreptul civil, Ed. All Beck, București, 2004.
Bibliografie
Albu, I., Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
Bacaci, Alexandru, Dumitrache, Viorica Claudia, Hageanu, Cristina Codruța, Dreptul familiei, Ed. a VII-a, Ed. C.H.Beck, București, 2012.
Bodoașcă, Teodor, Drăghici, Aurelia, Puie, Ioan, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Ciobanu, Viorel Mihai, Boroi, Gabriel, Briciu, Traian Cornel, Drept procesual civil, Ediția 5, Editura C. H. Beck, București, 2011.
Codul civil, 2009.
Codul familiei.
Constituția României.
Corhan, Adriana, Dreptul familiei Teorie și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
Corhan, Adriana, Dreptul familiei. Teorie și practică, ediția a II-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
Dinu, Claudiu Constantin, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Emese, Florian, Dreptul Familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003.
Emese, Florian, Dreptul familiei, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2011.
Filipescu, Ion P., Filipescu, Andrei I., Tratat de dreptul familiei, Ediția a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Frențiu, Gabriela Cristina, Familia. Comentariile Codului civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Gavrilă, Simona Petrina, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Iordana, Antigona-Camelia, Căsătoria și divorțul în dreptul intern și internațional privat, Ed. Renaissance, București, 2010.
Lupașcu, Dan, Crăciunescu, Cristina Mihaela, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
Molcuț, Emil, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2007.
Titulescu, N., Dreptul civil, Ed. All Beck, București, 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Comparativ Intre Prevederile Codului Familiei Si Prevederile Noului Cod Civil (ID: 129944)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.