Structura Si Principiile Constitutiei Rsr

ABSTRACT

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – Contextul politic international al adoptarii Constitutiei RSR din 1965

În acest capitol ne propunem să analizăm, după cum reiese și din titlu, contextul politic internațional în care Constituția Republicii Socialiste România a fost adoptată și, în linii generale, dorim să reliefăm beneficiile ce au fost înregistrate pe plan extern ca urmare a adoptării noii legi fundamentale.

„Dacă prin Constituția din 13 aprilie 1948 se pregătise transformarea totală a economiei naționale și o nivelare la standardul cel mai scăzut al puterii economice a locuitorilor României, în Constituția Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, făcându-se bilanțul transformărilor economice, predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Comunist Român, denumit încă Partidul Muncitorsc Român.”

Legea fundamentală din 24 septembrie 1952 era constituția totalei aserviri a României față de Uniunea Sovietică începând cu un capitol introductiv, în care se punea la baza existenței statului român dependența față de Uniunea Sovietică. Astfel, în alineatul patru al acestui capitol se declara textual: „Alianța cu marea Uniune Sovietică, sprijinul și ajutorul său dezinteresat și frățesc asigură independența, suveranitatea de stat, dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Române.”

În alineatul VI se menționa faptul că prietenia cu U.R.S.S. constituia „baza politicii noastre externe”.

De asemenea, articolul 3 din Constituție indica explicit dependența României față de Uniunea Sovietică: „Republica Populară Română s-a nascut și s-a întărit ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului și de sub dominația imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii moșierilor și capitaliștilor de către masele de la orașe și sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român.”

Republica Populară Română avea să devină din punct de vedere constituțional un protectorat al Uniunii Sovietice, căreia i se ipotecase atât suveranitatea sa externă, cât și cea internă. Mai mult, se decidea ca la stema republicii să se adauge o stea roșie cu cinci colțuri (articolul 104), cum aveau toate republicile din sfera sovietică.

Moartea lui Stalin a declanșat în Uniunea Sovietică și în „democrațiile populare” un val de schimbări ce au avut un impact profund asupra regimului comunist din România, asupra relațiilor sale cu Moscova și, implicit, asupra organizării instituționale din România comunistă.

Odată cu desființarea formelor instituționale de organizare a mișcării comuniste internaționale, fie mai largi, fie mai restrânse, s-a creat o situație în care Moscova reușea mult mai greu să controleze sau să influențeze celelalte partide comuniste.

Prin publicarea Declarației din 30 octombrie 1956, cu privire la relațiile dintre Uniunea Sovietică și democrațiile populare, Hrușciov a făcut un pas înapoi. Prin acea declarație se recunoșteau greșelile făcute în trecut și se enunțau ca principii de bază ale relațiilor dintre centrul hegemon și sateliți egalitatea deplină, respectarea integrității teritoriale, a independenței și suveranității statale și neamestecul în treburile interne.

Lansarea oficială a „destalinizării” l-a convins pe Gheorghiu-Dej că poziția sa este amenințată de noul lider de la Kremlin și că, pentru a păstra conducerea, trebuia să se îndepărteze cât mai mult de Moscova și să-și consolideze baza internă de putere. Revoluția eșuată din Ungaria, din 1956, a domolit valul de schimbări și reforme inițiat de Hrușciov, dar hotărârea lui Gheorghiu-Dej de a-și reduce vulnerabilitatea față de Moscova a rămas neschimbată.

În ianuarie 1956, în una dintre cele mai ample ședințe de partid pe linie de politică externă, se va hotărî renunțarea la izolarea față de lumea capitalistă. Era semnalul prin care Gheorghiu-Dej începea o distanțare lentă, dar bine planificată, de Moscova, în paralel cu demersurile pentru normalizarea relațiilor cu Occidentul, conceput ca o alternativă economică viabilă și necesară în procesul de dezvoltare a României..

„La începutul anilor 60, relațiile româno-sovietice se aflau la intersecția a două curbe – una, reprezentând convergența de interese a celor două părți, care-și atinsese amplitudinea maximă în anii anteriori și dădea acum semn de coborâre – a doua, care începea deja să se dezvolte , în care noile interese de dezvoltare și afirmare suverană a Bucureștiului intrau în contradicție cu perspectiva globalizantă, de putere dominantă, a Moscovei.”

Opoziția României la tendințele de integrare și specializare economică din C.A.E.R., ca și dorința de extindere a colaborării cu Occidentul nu erau îndreptate împotriva U.R.S.S. sau a celorlalte țări din cadrul blocului comunist. Autoritățile de la București erau interesate în continuare de colaborarea cu partenerii din C.A.E.R., punând condiția echității și a respectării intereselor reciproce. În politica externă a Bucureștului, interesul național începea să devină prioritar în fața interesului de lagăr.

Politica de distanțare față de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economică a țării (mai ales a industriei grele), consolidarea regimului intern și afirmarea statului român în planul relațiilor internaționale. După contestarea din cadrul CAER a urmat cea din cadrul Tratatului de la Varșovia. Evenimentul care a declanșat acestea a fost criza cubaneză. Anii următori au înregistrat o opoziție constantă față de încercările sovietice de coordonare a politicii externe a sateliților prin intermediul organismelor Tratatului de la Varșovia ( Comitetul Politic Consultativ, Comitetul Miniștrilor Afacerilor Externe sau structurile militare).

„În 1964, opoziția României față de Uniunea Sovietică a căpătat forme neașteptate prin două gesturi spectaculoase: respingerea publică a planului Valev și Declarația din aprilie 1964.” Momentul aprilie 1964 poate fi considerat, alături de Constituția ce avea sa fie adoptata mai tarziu, punctul de cotitură pentru evoluția ulterioară a României în cadrul celor două organisme de control sovietice: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc și Tratatul de la Varșovia.

Documentul deschidea o nouă cale a diplomației române, consacrând schimbarea statutului țării din satelit al U.R.S.S. în țară independentă în interiorul blocului comunist. Principiile Declarației din aprilie 1964 vor sta la baza politicii românești după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, acesta câștigând mult credit în Occident.

După cum susținea și Alexandru V. Ștefănescu „Declarația din aprilie 1964 a reprezentat documentul programatic al politicii externe românești, de la care se vor legitima toate luările de poziție ulterioare ale reprezentanților regimului, apărut în contextul luptei sovieto-chineze pentru hegemonie în cadrul blocului comunist”

În cele șapte capitole ale sale, documentul trata trei mari teme: raporturile cu statele capitaliste, relațiile dintre partidele comuniste și muncitorești și pricipiile colaborării dintre statele comuniste. Principala noutate era reprezentată de afirmarea principiilor care trebuiau să stea la baza relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești de guvernământ: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice, de a-și desemna conducerea, de a-și orienta membrii asupra problemelor politice interne și internaționale, neadmiterea existenței unor organisme sau centre de planificare suprastatale sau a unui singur tipar de construcție a socialismului, respectarea suveranității și intereselor naționale, avantajul reciproc și întrajutorarea tovărășească. Era menționat faptul că modelul românesc de dezvoltare are la bază în primul rând politica „prin forțe proprii” și abia în al doilea rând relațiile de colaborare și întajutorare dintre țările socialiste.

În spațiul internațional declarația a fost privită ca fiind o manifestare de independență față de Moscova. România s-a bucurat de consecințe pozitive, deoarece a reușit să păstreze relațiile atât cu Moscova, cât și cu Beijingul. S-au creat premisele unei reale independențe de mai târziu, ale unei remarcabile deschideri pe diverse planuri către Occident.

„Pe plan intern, Declarația din aprilie 1964 a fost însoțită de o politică de destindere. La nivel național se luaseră o serie de măsuri ce aveau ca obiectiv derusificarea: desființarea Editurii Cartea Rusă, a Institutului de Studii Româno-Sovietice, a Institutului de limbă rusă „Maxim Gorki” și a Asociației Române pentru Legături cu Uniunea Sovietică, scoaterea limbii ruse din rândul disciplinelor obligatorii în școli și reducerea numerelor articolelor din presa românească ce tratau realizările sovietice.”

Adoptarea Constituției Republicii Socialiste România

Această nouă atitudine impunea însă schimbarea Constituției Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952. De aceea s-au făcut alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Națională, care a adoptat la 21 august 1965 noua constituție, ce proclama țara noastră Republica Socialistă România (art.1). Articolul 14 din C.R.S.R. avea să creeze cadrul legislativ potrivit pentru deschiderea diplomației românești. Acest articol prevedea că „Republica Socialistă România întreține și dezvoltă relații de prietenie și colaborare frățească cu țările socialiste în spiritul internaționalismului socialist, promovează relații de colaborare cu țările având altă orânduire social-politică, activează în organizații internaționale în scopul asigurării păcii și înțelegerii între popoare”. Alineatul al doilea al aceluiași articol prevedea că „Relațiile externe ale Republicii Socialiste România se bazează pe principiile respectării suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi și avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne.”

Această atitudine a României avea să aducă schimbări majore la nivel de relații internaționale. Noua lege fundamentală a oferit ocazia ca România să joace un rol de mediator în conflictul sino-sovietic (acest conflict a dus la slăbirea influenței Uniunii Sovietice în sfera actorilor ce făceau parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), să se opună categoric invaziei din Cehoslovacia de către statele membre ale Tratatului de la Varșovia și, un lucru uimitor, a fost primul stat din sfera Uniunii Sovietice care a luat parte la semnarea Tratatului pentru Pace de la Helsinki.

Un prim- pas important făcut de R.S.R. după adoptarea C.R.S.R. în ceea ce privește politica externă l-a constitut evenimentul din decembrie 1965.

Astfel, la 21 decembrie 1965 Adunarea generală a O.N.U. a adoptat proiectul românesc: „Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate între statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite”. Prin acesta România avea să faciliteze participarea la proiect a câtorva dintre statele mici și mjlocii din Europa (Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, Suedia și Ungaria), punându-se accentul pe cooperare și, nu în cele din urmă, pe dinamica coexistenței, fără ca regimul politic sau apartenența la alianțe militare diferite să constituie vreun impediment.

Un alt succes al diplomaților români a fost marcat prin introducerea în textul „Declarației cu privire la întărirea păcii și securității în Europa” (București, 4-6 iulie 1966) a unor formule precum: renunțarea împărțirii Europei în blocuri militare, inviolabilitatea frontierelor, promovarea cooperării și consolidării relațiilor cu statele europene, rezolvarea litigiilor internaționale numai prin mijloace pașnice ca și principiile suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi și a neamestecului în treburile interne.

În ceea ce privește momentul Helsinki 1975, putem afirma că R.S.R. și-a făcut simțită prezența în cadrul pregătirilor pentru conferință, insistând asupra necesității de a trata statele în mod egal la nivel internațional, de a rerenunța la forță în rezolvarea disputelor dintre state, de a recunoaște inviolabilitatea frontierelor existente și, un punct foarte important pentru Ceaușescu, „neamestecul în treburile interne”.

Referitor la problema drepturilor omului, Nicolae Ceaușescu vedea împlinirea acestora doar prin intermediul popoarelor: „numai poporul, liber, suveran și independent, își poate oferi sieși un cadru adecvat pentru punerea în practică a drepturilor sale”

Cele mai importante drepturi ale omului în concepția secretarului general al P.C.R. erau „dreptul la viață, la pace, la existența liberă și independentă”.

Semnarea Tratatului de la Helsinki a creat o pârghie prin intermediul căreia cetățenii R.S.R. puteau contesta nenumăratele încălcări ale drepturilor omului de către partidul comunist.

Mai târziu, aducerea în discuție a problemelor umanitare în cadrul Reuniunii de la Viena era privită de către Ceaușescu ca o intervenție a occidentalilor în problemele interne ale statelor socialiste. Liderul comunist român considera că „reprezentanții țărilor occidentale nu numai că se erijează în apărători ai drepturilor omului, dar urmăresc o denaturare a realităților în țările socialiste, condiționare a elaborării însuși Documentului final de satisfacere a punctelor lor de vedere tendențioase, de amestec fățiș în treburile interne”. Din acest motiv Ceaușescu considera că este nevoie ca țările socialiste să adopte o „concepție clară și fermă față de aceste tendințe, orice compromisuri de la concepția noastră științifică privind drepturile omului vor fi speculate de cercurile reacționare, anticomuniste, vor conduce la ridicarea de noi cereri și pretenții, mai numeroase și mai îndrăznțe din partea țărilor occidentale cu caracter vădit de încălcare a suveranității de stat, de amestec în treburile interne.”

Contextul intern al adoptării C.R.S.R.

Ca urmare a adoptării Constituției din 1952, ritmul transformărilor socialiste a devenit galopant. În agricultură a fost demarat procesul colectivizării forțate care a făcut foarte multe victime printre cetățenii Republicii Populare Române.

În cincinalul 1956 – 1960 conducerea Partidului Muncitoresc Român urmărea în principal extinderea în forță a colectivizării agriculturii împotriva oricărei rezistențe opuse de țărănime.

Au sporit presiunile asupra țărănimii deoarece conducerea partidului urmărea ca toți țăranii să fie înscriși în gospodăriile agricole colective, întrucât, la mijlocul anului 1956, numai 29,3% din suprafața agricolă era cuprinsă în „structuri colectiviste”. Restul de 70,7% urma să fie colectivizat în cinci ani și 3 luni (1 ianuarie 1957-31 martie 1962) ceea ce avea să însemne multiplicarea acțiunilor de „convingere” prin nenumărate presiuni și constrângeri. După o scurtă destindere între 1956 și 1957, începea din 1958 a doua fază a represiunii generalizate.

Chiar de la 17 februarie (1958) au fost instituite prin decret noi măsuri pentru asigurarea ordinii de stat. Persoanele care prin manifestările lor puteau pune în primejdie această „ordine” erau pedepsite prin internarea în colonii de muncă pe o durată de 2 până la 4 ani. Chiar dacă instanțele de judecată achitau pe cel învinuit, Ministerul de Interne era împuternicit să-i aplice o pedeapsă privativă de libertate de până la 2 ani.

Partidul – sublinia Gheorghe-Gheorghiu Dej la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 – va duce o muncă sistematică în sânul țăranilor săraci și mijlocași, spre a-i convinge de necesitatea de a se reuni treptat în gospodării colective, deoarece colectivizarea agriculturii este posibilă numai în baza liberei consimțiri a țăranilor…

„Libera consimțire, o formulă politico-teoretică, a fost obținută prin constrângere violență și arestarea a peste 80000 de țărani, în majoritate – țărani muncitori-, o spune chiar Gheorghiu-Dej la Plenara din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961. La arestări s-au adăugat – cotele obligatorii din produse, impozitul în natură tot din produse, presiunea directă și abuzurile activiștilor locali, amenințările directe asupra persoanelor în cauză (chiar arestarea – dacă nu semnează aderarea la G.A.C.)”

Finalizarea colectivizării agriculturii reprezintă un – măreț eveniment istoric în viața poporului nostru- își începea Gheorghe Gheorghiu-Dej discursul la sesiunea extraordinară a Marii Adunăr Naționale din 27 aprilie 1962. „Sesiunea de față va rămâne înscrisă pentru totdeauna în analele istoriei noastre. Victoria socialismului la sate va exercita o profundă înrâurire asupra tuturor domeniilor vieții social-economice a țării, va da un puternic avânt muncii creatoare a poporului nostru pentru desăvârșirea construcției socialismului.”

Transformarea lumii rurale a facilitat partidului-stat în formare nu numai acumularea de resurse economice vitale pentru a ataca programul de industrializare forțată. Ea era deosebit de importantă și pentru redefinirea relațiilor dintre stat și comunitățile locale. „Ofensiva ideologică pentru introducerea luptei de clasă la sate și pentru crearea „omului nou” a sfârșit prin impunerea unui nou set de relații sociale, politice și economice în mediul rural. Partidul-stat s-a infiltrat adânc în viața comunităților, controlând mijloacele de producție și remunerare și impunând țăranilor un nou stil și ritm de viață, străin tradițiilor locale și aservit centrului politic.”

Denumită „Constituția socialismului victorios”, întrucât a reflectat la nivel constituțional înfăptuirea cooperativizării și, în acest fel, generalalizarea relațiilor de producție socialiste, Legea fundamentală din 1965 a marcat o etapă distinctă în organizarea constituțională a statului socialist. Comparând-o cu celelalte două constituții precedente, Constituția din 1965 marchează o schimbare de strategie politică a guvernului în sensul încercării unei anumite liberalizări în viața socială.„Dispozițiile sale nu mai sunt restrictive ca cele ale Constituției din anul 1952, statul român fiind un stat, „al oamenilor muncii de la orașe și sate”. Drepturile și libertățile cetățenești capătă o formulare liberală, staul garantând exercitarea deplină a acestora. Se instituie și se garantează egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie.”

CAPITOLUL II – Analiza materiala si formala a Constiutiei RSR

Constitutia în sens material si în sens formal

Una din principalele trăsături ale statelor moderne este reprezentată de faptul că atât modul de organizare, cât și cel de exercitare al puterii este stabilit prin constituție – legea fundamentală a statului. În ceea ce priveste definitia constituției, aceasta o primim, cel mai timpuriu, de la Aristotel, care afirma că „o constituție este organizarea diferitelor magistraturi ale unei cetăți și în special a aceleia care cuprinde puterea suverană, peste tot guvernământul deține autoritatea supremă în cetate și, în concluzie, constituția este guvernământul”. În aceeași lucrare, termenul de constituție este definit ca fiind „organizarea puterilor într-o cetate, fixând modul lor de repartiție și natura puterii suverane în stat și a scopului propriu al fiecărei comunități”. De regulă, tradiția constituțională a unui stat este cu mult mai veche decât prima constituție scrisă, înțelegând prin tradiție constituțională un ansamblu de cutume constituționale anterioare formalizării regulilor constituționale

Ulterior, în Evul Mediu, termenul de constituție „era folosit pentru a deosebi actele politice sau juridice de o importanță deosebită de statute și legi cu o arie de reglementare mai redusă”. În general, prin termenul de constituție erau înțelese actele puterii statale ce aveau o forță juridică superioară, dar care nu făceau referire stricto sensu la modul de exercitare a puterii.

Mai târziu, această noțiune capătă un conținut mai bogat în sensul că normele referitoare la organizarea statului și asigurararea drepturilor omului trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică și care să se bucure de o forță juridică superioară, constituind o garanție în lupta împotriva puterii discreționare a monarhului. „Se considera atunci că puterea acestuia poate fi limitată mai eficient dacă drepturile cetățeanului sunt afirmate prin legi scrise, fapt ce facilita în același timp lupta pentru apărarea lor.”

Valoarea, conținutul și semnificațiile constituțiilor au fost exprimate încă de la primele acte constituționale și constituții (de exemplu, art. 16 din "Declarația franceza a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789", precum și preambulul "Constituției S.U.A. din 1787").

Articolul 16 al "Declarație drepturilor omului și ale cetățeanului" definea, asemenea preambulului Constituției americane, rosturile fundamentale ale unei constituții: „Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de constituție”.

Istoria ne învață că fiecare stat își decide modul de organizare și exercitare a puterii în constituție, atât guvernanții cât și cei guvernați văzând în acest act politico-juridic Legea fundamentală a țării, Legea supremă, Pactul fundamental. Potrivit teoriei clasice a dreptului constituțional, fiecare stat are în mod necesar o constituție. Constituția ar reprezenta totalitatea regulilor cu privire la „instaurarea, exercitarea și menținerea puterii de stat, adică ansamblul dispozițiilor referitoare la organizarea puterilor publice, funcționarea instituțiilor și libertăților cetățenilor, uneori adăugându-se dispozițiile cu privire la organizarea teritorială.” Reputatul profesor Ion Deleanu înțelegea prin constituție în sens material „ansamblul regulilor de drept, indiferent de natura și forma lor, având ca obiect constituirea, competența, funcționarea și raporturile principalelor organe de stat, între ele sau dintre ele și cetățeni.”Această definiție se raportează la materia ei, la obiectul acesteia. In acest caz, pe lângă regulile constituționale propriu-zise, fac parte din corpul constituției și regulile cuprinse în legi ordinare și acte normative emanând de la puterea executivă – susținea reputatul profesor Ph. Parini, deoarece ceea ce are o deosebită importanță este obiectul reglementării, iar nu originea acesteia și nici forma pe care o îmbracă.

Constituția în sens formal

Din punct de vedere formal Constituția reprezintă ansamblul regulilor de drept, indiferent de obiectul lor, adoptate și modificate după o procedură specială, ce îi garantează superioritatea în raport cu celelalte norme juridice. De asemenea și organul ce adoptă și modifică constituția este unul special ( adunarea constituantă ce adoptă textul în adunarea constituantei cu o majoritate calificată, de două treimi din numărul total al membrilor adunării, sau printr-un referendum).

Profesorul J. Gicquel susținea că „norma constituțională este privilegiată, deoarece ea este unică în genul său, și protejată, deoarece modificarea ei este îngreunată pentru a i se asigura un plus de stabilitate.” De exemplu, pentru mai multă siguranță în ceea ce privește stabilitatea, printre prevederile constituției americane se prevedea că ea nu poate fi modificată în primii 20 de ani de la adoptare. Un alt exemplu ar putea fi cel al Constituției franceze care prevedea că nu poate face obiectul revizuirii ei forma de guvernământ și integritatea teritoriului, iar constituția italiană interzice revizuirea în cazul în care aceasta privește forma republicană de guvernământ.

Spre deosebire de criteriul material care admite, în principiu, posibilitatea existenței unor norme constituționale cutumiare sau chiar a unor construcții cutumiare, criteriul formal exclude această posibilitate.

Din punct de vedere al forței juridice, legea fundamentală este superioară tuturor celorlalte legi, ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la ceea ce trasează legea constituțională.

Gheorghe Iancu, cumulând cele două criterii, definea constituția ca fiind „legea fundamntală a unei colectivități umane organizate statal, care conține un ansamblu sistematizat de norme juridice, cu forță juridică supremă, adoptată și modificată potrivit unei proceduri specifice, lege care trebuie să aibă stabilitate și care reglementează relații sociale fundamentale și esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii în stat.”.

CAPITOLUL III – Structura si principiile CRSR 1965

Constituția din 1965, spre deosebire de legea fundamentală din 1952, marchează revenirea spre tradiție în ceea ce privește ordinea capitolelor și unele prevederi de conținut.

„În ședința din 21 august 1965 a fost adoptată de Marea Adunare Națională Constituția Republicii Socialiste România, după luarea în discuție a proiectului publicat la 29 iunie 1965 de către Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituție, cu unanimitatea celor 446 deputați prezenți la ședință, situație certificată de Președintele Marii Adunări Naționale, Ștefan Voitec.” Ea a fost promulgată și a intrat în vigoare la data de 21 august 1965 sub semnătura Președintelui Consiliului de stat, Chivu Stoica, și a fost publicată în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 1 din 21 august 1965, abrogând expres la aceeași dată Constituța din 1952.

În forma sa inițială ea era formată din 114 articole cuprinse în 9 titluri. „Constituția statua existența economiei bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, rolul conducător al P.C.R. în întreaga viata a societatii, „Conducerea Colectiva” ca principiu calauzitor in activitatea de stat.”

In Titlul I, „Republica Socialistă România” (art. 1-16) statuează că „Romania este Republica Socialistă, stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent si unitar, teritorul său fiind „inalienabil si indivizibil” (art.1). Forța politică ce conduce nu este altul decâ Partidul Comunist Român, fostul Partid Muncitoresc Român (art. 3). Următoarele articole fac referire la economie, unul dintre elementele esențiale ale regimului comunist, nemodificând, însă, prea multe față de Legea fundamentală din septembrie 1952. Astfel, articolul 5 prevedea faptul că economia României era una socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, ceea ce nu mai permitea în România exploatarea omului de către om, înlocuită de principiul repartiției după cantitatea și calitatea muncii. Următorul articol explica faptul că proprietatea socialistă putea fi de stat ori cooperatistă. Resursele solului și subsolului, industria, mijloacele de transport, clădirile, băncile, etc. erau considerate bogății ale întregului popor, deci ale statului. „Proprietatea cooperatistă se găsea în agricultură și, la fel ca în Constituția din 1952, era păstrată diferența dintre proprietatea cooperatistă, pământ și inventar agricol, și proprietatea personală a țăranilor, constând în locuință, lotul din jurul casei și inventarul agricol mărunt.” Prin articolul 11 se garanta atât proprietatea țăranilor care nu erau asociați în cooperative asupra pământului pe care îl lucrau, cât și proprietatea meșteșugarilor asupra atelierelor proprii. Deoarece colectivizarea se încheiase și toate terenurile care puteau fi exploatate cooperatist erau organizate ca atare, interesul regimului în acest domeniu scăzuse. Una dintre problemele care se ridicau era cea a exploatării intensive, prin aplicarea științei și sporirea producției, aspecte menționate în articolul 10 din Constituție.

Pentru a-și duce la final scopurile sale „statul socialist român” organizează, planifică și conduce economia națională, „apară proprietatea socialistă, garantează exercitarea deplină a drepturilor cetățenești, asigură legalitatea socialistă și apără ordinea de drept, dezvoltă învățământul de toate gradele, asigură condițiile pentru dezvoltarea științei, artei si culturii, înfaptuiește ocrotirea sănătății, asigură apărarea țării și organizează forțele sale armate”, organizează relațiile cu alte state ( art.13 ). Acesta era un semnal pe care partidul îl transmitea societății și prin care anunța, de fapt, diminuarea represiunii. „Mutarea accentului de la vigilență revoluționară și luptă de clasă, la ordine de drept și legalitate însemna că regimul dobândise mai multă încredere în sine și dorea să exploateze acest avantaj în scopul sporirii popularității sale. Deosebirea față de trecut, manifestată în primul rând prin combaterea abuzurilor și apărarea legalității, era una dintre coordonatele principale ale discursului politic al noului secretar general, Nicolae Ceaușescu”

Doi ani mai târziu, în cadrul unei consfătuiri cu organele de represiune, liderul comunist avea să declare: „S-au comis unele abuzuri și încălcări ale legalității socialiste, au fost luate împotriva unor cetățeni măsuri care nu au fost justificate de actele și manifestările lor. Au fost din păcate și cazuri de abuz împotriva unor activiști de partid și de stat, care, în anumite împrejurări, au avut păreri diferite cu privire la unele aspecte ale liniei politice, sau au comis greșeli în activitatea lor. În loc ca asemenea situații să fie soluționate prin discuții partinice, ele au fost deferite uneori organelor de securitate, creându-se condiții pentru amestecul acestora în viața de partid, prejudiciindu-se grav autoritatea și rolul conducător al partidului”

Teritoriul României este organizat în unități administrativ-teritoriale: originea, raionul, orașul și comuna (art. 15). Capitala este orașul București (art.15). Articolul 15 este modificat în 1968, aducând cu aceasta reorganizarea administrativă a teritoriului în județe, înlocuindu-se raioanele regiunile și raioanele sovietice, dar și suprimând în mod arbitrar unele județe tradiționale. Astfel, cu această ocazie se desființează Regiunea Autonomă Maghiară – instituită în 1952 după model sovietic -, care se împarte în trei județe – Mureș, Harghita și Covasna.

Al doilea Titlu al Constituției se referea la drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, ce reveneau în prima parte a legii. Conform articolului 17, statul proclamă si garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor săi și pedepsește prin lege manifestările care au ca scop -propaganda naționalist-șovină, ațâțarea urii de rasă sau naționale-. Articolul 18 prevedea asigrarea dreptului la muncă, remunerată după cantitatea și calitatea ei. „În procesul fauririi societății socialiste ca rezultat al antagonismelor de clasă, în urma dispariției claselor exploatatore, s-a realizat o unitate deplina pentru toti cetățenii patriei care, fără deosbire de naționalitate, luptă pentru construirea une vieți noi, fericite, într-o patrie liberă și independentă.”Nicolae Ceaușescu arata ca „În tot ce s-a înfaptuit în țară noastră în anii construcției socialiste, în întreaga dezvoltare economico-socială a patriei- este încorporată munca românilor, maghiarilor, germanilor, a tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, care făuresc pe pământul României viitorul liber, independent – viitorul comunist”

Dreptul la învățatura este asigurat prin învățământul general, obligatoriu, prin gratuitatea invatamantului de toate gradele, precum si prin sistemul burselor de stat.

În ceea ce privește dreptul de vot, cetățenii care împliniseră vârsta de 18 ani au dreptul de a alege deputații M.A.N. și ai sfaturilor populare. Dreptul de a fi aleși îl aveau cei care împliniseră vârsta de 23 de ani. Dreptul de proprietate personală al cărui obiect îl constituie, potrivit Constituției, „veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe langă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort pesonal” (art. 36), ca și dreptul de moștenire sunt ocrotite de lege (art. 37).

Îndatoririle cetățenilor români sunt reglementate în articolele 39 – 41, care prevăd ca fiecare cetățean al României „este dator să respecte Constituția și legile, să apere proprietatea socialistă, să contribuie la întărirea si dezvoltarea orânduirii socialiste” (art.39), să satisfacă serviciul militar în rândurile armatei române (art. 40), să apere patria „datorie sfântă a fiecarui cetățean” (art. 41).

Titlul al III-lea al Constituției era dedicat organelor supreme ale puterii de stat. El cuprindea două secțiuni, referitoare la Marea Adunare Națională și la Consiliul de Stat, ulterior adăug\ndu-se, prin revizuirea din 1974, o nouă secțiune, cu privire la Președintele R.S.R., după înființarea acestei funcții. (art. 42-69).

M.A.N. are ca atribuții principale – adoptarea și modificarea Constituției, reglementarea sistemului electoral, adoptarea planului de stat al economiei naționale, a bugetului de stat si a contului general de incheiere a exercițiului bugetar.

M.A.N. este alcătuită din 465 de deputați (art. 44), mandatul său neputând încetaînainte de expirarea termenului pentru care a fost aleasă (art. 45). Ea adoptă legi și hotărâri cu votul majorității deputaților și poate adopta sau modifica Constituția cu votul a cel puțin 2/3 din numărul total al deputaților (art. 56).

Deputații se bucură de imunitate parlamentară, pot fi reținuți, arestați și trimiși în judecată penală fără încuviințarea prealabilă a M.A.N. sau a Consiliului de Stat numai în caz de infracțiune flagrantă (art. 61).

În Titlul IV. Este prevăzut că – organele centrale ale administrației de stat – (art. 70-78) consacră Consiliul de Miniștri –organul suprem al administrației de stat-, care exercită conducerea generală a activității executive, având ca atribuții- stabilirea măsurilor generale pentru ducerea la îndeplinire a politicii interne și externe a statului- organzarea și asigurarea executării legilor- elaborarea proiectului bugetulu de stat si a proiectului bugetar de stat, înființarea de întreprinderi, organizții economice și instituții de stat și de interes republican.

Titlul V, – Organele locale ale puterii de stat și organele locale ale administrației de stat- (art. 79-93) statuează rolul și atribuțiile sfaturilor populare, care sunt organele locale ale puteriide stat, în regiuni, orașe și comune.

Principalele atributii ale sfatului popular sunt: adoptarea bugetului si a planului economic local, aprobarea contului de incheiere a exercitiului bugetar, alegerea si revocarea comitetului executiv al sfatului popular; infiintarea de intreprinderi, controlarea activitatii comitetului sau executiv, a sectiunilor de specialitate ale administratiei de stat, a intreprinderilor, organizatiilor economice si institutiilor subordonate.

Titlul VI. „Organele judecatoresti” (art. 94-104) prevede ca „justiția se înfăptuiește prin Tribunalul Suprem, tribunalele regionale, tribunalele populare, precum și prin tribunalele militare înființate potrivit legii” (art.94).

„Prin activitatea de judecată, tribunalele apără orânduirea socialistă ș drepturile persoanelor (art.95)”.

Titlul VII. „Organele Procuraturii” (art. 105-108) statuează că procuratura exercită supravegherea respectării legii de către minstere și celelalte organe ale administrației de stat, organele de urmărire penală, tribunale precum și de către funcționari și ceilalți cetățeni (art. 105).

Procurorul general este ales de M.A.N. pe durata legislaturii, iar procurorii sunt numiți de procurorul general (art107). Procurorul general răspunde în fața M.A.N. de activitatea procuraturii (art. 108), iar în intervalul dintre sesiuni, în fața Consiliului de Stat.

Conform Tilului VIII. „Însemnele Republicii Socialiste România” (art. 109-112), stema țării reprzintă munți împăduriți, deasupra cărora se ridică soarele. În partea stângă a stemei se află o sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de grâu. În partea de sus a stemei se află o stea în cinci colțuri, iar în partea de jos spicele sunt înfășurate într-o panglică tricoloră, pe care este scris „Republica Socialistă România” (art.109).

Drapelul poartă culorile roșu, galben și albastru, așezate vertical. Cu albastrul lîngă lance, iar în mijloc, este așezată stema (art. 111). Imnul de stat se acordă de către M.A.N.

Ultimul Titlu IX. „Dispoziții finale” (art. 113-114) precizează că „prezenta Constituție intră în vigoare la data adoptării ei” (art. 113), dată la care Constituția din 24 septembrie 1952, precum și orice dispoziții din legi, decrete și alte acte normative contrare prvederilor Constituției prezente sunt abrogate (art. 114).

Modificările Constituției Republicii Socaliste România din 21 august 1965

Cea dintâi modificare a avut loc prin Legea nr. 1 din 16 februarie 1968 pentru modificarea unor articole din Constituția Republicii Socialiste România, prin care se modificau 20 de articole, și anume: art. 15, art. 22, art. 70, art. 73, art.78, art. 79, art.80, art. 81 alin. (3), art. 83, art. 88, art. 90, art. 92 – 97, art. 100 alin. (2), art. 102 alin (1) și art. 106 alin (1).

Reorganizarea administrativă a teritorului prin reîmpărțirea țării în județe (articolul 15) constituia cea mai importantă modificare făcută în ’68. Prin această modificare regiunile și raioanele – ce îmbrăcau modelul sovietic – au fost înlocuite de județe. Regiunea Mureș Autonomă Maghiară a fost împărțită în trei județe: Mureș, Harghita și Covasna.

Sfaturile populare au revenit parțial la vechea denumire (consilii comunale), îmrățișând astfel denumirea de consilii populare. Denumirea de primar lua locul celei de președinte al comunelor rurale.

Erau reînființate municipiile, municipiul București nu se mai împărțea în raioane, ci în sectoare.

„Această reorganizare administrativă a adus după sine, pe cale de consecință, și o reorganizare teritorială judecătorească și a organelor de procuratură (art. 94, 102 alin. (1), 106 alin (1). Tribunalele populare redevin judecătorii, iar tribunalele regionale devin tribunale județene.”

Articolele 70, 73, 78 întăreau rolul Consiliului de Miniștri și al consiliilor populare (art. 79, 80), prin urmare al puterii executive.

Se înregistrează o modificare cu privire la durata mandatelor consiliilor populare comunale, care era de doi ani (art. 81 alin (3), prelungindu-se la 4 ani, aidoma consiliilor populare orășenești, municipale și județene.

Prevederile art. 22 care impunea în raioanele locuite și de populații ale altor naționalități ca toate organele și instituțiile să folosească oral și scris și limba acestor naționalități și să facă – numirile de funcționari din rândul acesteia sau al altor cetățeni care cunosc limba și felul de trai al populației locale.

Constituția a fost republicată cu o nouă numerotare.

Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru modificarea unor articole Constituția Republicii Socialiste România avea să modifice următoarele articole: art. 80, art. 88, art. 105 și art. 107 alin. (2) și se abrogau prevederile art. 84 alin. (2). Obiectul modificării îl constituia reglementarea modului de alegere a judecătorilor și a procurorilor-șefi de județe.

În forma inițială a Constituției din 21 august 1965 era stipulat în art. 101 principiul eligibilității judecătorilor, dar modalitatea de îndeplinire era lăsată pe mai târziu.

Art. 80 avea să constituie principala modificare prin adăugarea punctului 6, care recunoștea printre atribuțiile consiliilor populare județene și ale municipiului București alegerea și revocarea judecătorilor, asesorilor populari și procurorului-șef al județului sau al muncipiului București.

Întrucât la sus-menționatul punct 6, alături de judecători, se menționa și „procurorul-șef al județului sau al municipiului București”, era necesar să fie modificat și articolul 107 alin. (2), care înainte prevedea că procurorul general numește pe procurori, adăugându-se cu acest prilej: „cu excepția celor prevăzuți la art. 80 punctul 6”.

A fost reformulat art. 105, care stabilea sarcinile procuraturii, adăugându-se, pe lângă supravegherea și respectarea legalității, și „apărarea orândurii socialiste”, ceea ce avea să completeze subordonarea prevăzută la art. 80 pct. 6.

Au fost abrogate dispozițiile art. 84 alin. (2), conform cărora consiliile populare își alegeau la fiecare sesiune un prezidiu pentru conducerea lucrărilor, ceea ce însemna că în continuare conducerea lucrărilor revenea organului permanent, comitetul executiv.

Prin Legea nr.1 din 13 martie 1969 pentru modificarea unor articole din Constituția Republicii Socialiste România s-au extins prerogativele unor comisii permanente ale Marii Adunări Naționale (art. 52), în special al comisiei constituționale (art. 53), și s-a sporit numărul vicepreședinților Consiliului de Stat de la trei la patru.

Constituția a fost republicată pentru a doua oară.

Prin Legea nr. 26 din 17 decembrie 1971 privind modificarea articolului 73 alin. (3) din Constituția Republicii Socialiste România s-a sporit numărul membrilor Biroului Permanent al Cosiliului de Miniștri, fiind incluși președintele Comitetului de Stat al Planficării, a ministrul finanțelor și ministrul muncii.

Prin Legea nr. 1 din 24 aprilie 1972 cu privire la modificarea articolelor 45 alin. (1) și art. 81 alin. (3) din Constituția Republicii Socialiste România, durata legislaturii Marii Adunări Naționale (art. 45 alin. (1)) și a mandatului consiliilor populare (art. 81 alin. (3)) se prelingește la cinci ani.

Constituția se republica pentru a treia oară.

Aici de vorbit despre noua instituție, cea a Președintelui! Stanomir

Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituției Republicii Socialiste România introduce funcția de Președinte al Republicii Socialiste România.

La Titlul III, „Organele supreme ale puterii de stat”, după secțiunea a doua „Consiliul de stat”, a fost introdusă o nouă secțiune, a III-a, cu titlul „Președintele Republicii Socialiste România”, care cuprindea un număr de 8 articole.

Celelalte modificări corelau textele Constituției cu noua funcție introdusă:

– la art. 43 privind atribuțiile Marii Adunări Naționale, s-a introdus un nou punct, pct. 9 (1), ce avea ca text „alege și revocă pe Președintele Republicii Socialiste România”, s-a completat punctul 14 cu textul „controlează activitatea Președintelui Republicii Socialiste România și a Consiliului de Stat” și s-a abrogat punctul 2, care prevedea prerogativa Marii Adunări Naționale de a numi și revoca pe comandantul suprem al armatei, deoarece, prin modificările aduse, Președintele Republicii Socialiste România devenea în mod automat și comandantul suprem al armatei;

– articolul 57 prevede în noua redactare că Președintele semnează legile;

– atribuțiile Consiliului de Stat s-au redus, cele permanente de la 11 puncte la 5 puncte (art. 63), iar cele dintre sesiuni de la 12 puncte la 8 puncte (art.64), prerogativele ce au fost suprimate au trecut la Președintele Republicii Socialiste România;

– s-a introdus articolul 65 care prevedea că „Prședintele Republicii Socialiste România este și Președintele Consiliului de Stat”.

Prin această modificare, Președintele Republicii Socialiste România cumula o mulțime de atribuții ce au fost transferate de la Marea Adunare Națională și de la Consiliul de Stat, atribuții care îi dădeau cea mai mare putere în stat.

Constituția a fost a patra oară republicată

Prin Legea nr. 66 din 23 decembrie 1974 cu privire la modificarea unor articole din Constituția Republicii Socialiste România s-a reglementat depunerea canditaturilor pentru Marea Adunare Națională, s-a redus numărul deputaților Marii Adunări Naționale de la 465 la 349 (art. 44 alin 3), s-a acordat dreptul Marii Adunări Naționale de a-și prelungi mandatul, când împrejurările excepționale împiedică efectuarea alegerilor (art. 45) stabilindu-se data la care se fixează alegerile (art. 46).

Se lasă la latitudinea Consiliului de Stat, a Consiliului de Miniștri și a consiliilor locale stabilirea numărului de vicepreședinți ai acestor organe (pentru a le spori numărul Constituția a suferit două modificări).

Prin articolul 88, alineatul III și alineatul IV, sunt stabilite durata mandatului consiliilor populare județene și municipiului București la cinci ani, iar pentru consiliile polpulare municipale, de sectoare, orășenești și comunale s-a stabilit durata mandatului la doi ani și jumătate.

Denumirea organelor de conducere permannte ale consiliilor populare este schimbată astfel: pentru județe, municipii și sectoare ale municipiului București – comitete excutive, iar pentru orașe și comune – birouri executive.

Constitușia a fost republicată pentru a cincea oară.

O nouă modificare adusă constituției s-a făcut prin Lega nr. 2 din 18 martie 1975 pentru modificarea art. 53 din C.R.S.R prin care dreptul de control preventiv al constituționalității legilor al Comisiei Constituționale este suprimat. De asemenea â, prin Legea nr. 3 din 18 martie 1975 s-a modificat Regulamentul de Funcționare al M.A.N., desființindu-se astfel Comisia Constituțională prin transformarea ei în Comisia Constituțională și Juridică.

Altă modificare adusă Constituției R.S.R. s-a făcut prin Legea nr 3 din 19 decembrie 1979 pentru modificarea art. 44 din C.R.S.R. prin care numărul fix al membrilor M.A.N. este desființat. Acesta avea să fie stabilit în funcție de numărul de circumscripții electorale, care trebuiau să aibă același număr de locuitori, alegerile pentru comisiile comunale făcându-se prin vot uninominal: fiecare circumscripție trebuia să aleagă un singur deputat dintre doi membri ai partidului.

Posibilitatea consultării pe calea referendumului a fost introdusă prin legea nr. 19 din 23 octombrie 1986 pentru modificarea unor prevederi din Constituția Republicii Socialiste România. Astfel, consultarea poporului prin referendum era hotărâtă de M.A.N. (prevăzut în art. 43, pct. 2 – nou introdus).

„Modificarea a fost făcută exclusiv pentru a da caracter de constituționalitate propunerii făcute de Președinte de a consulta poporul cu privire la reducerea de către Republica Socialistă România cu 5% a armamentelor, efetivelor și cheltuielilor militare, care este titlul legii imediat următoare, Legea numărul 20 din 23 octombrie 1986, publicată în același Buletin Oficial.”

Constituția R.S.R. a fost republicată pentru ultima oară.

Drepturile si libertatile omului si cetateanului in CRSR

„Preambulul Declarației revoluției franceze a drepturilor omului și cetățeanului din anul 1789 proclamă că „ignorarea, uitarea și disprețul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice (….)”. Un secol și jumătate mai târziu, Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 reține că „ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conștiința oamenilor”, astfel că „este esențial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei și opresiunii”. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale constituie fundamentul fără de care o societate nu poate fi considerată democratică.0 Curtea de la Srassbourg sublinia – apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se bazează pe un regim politic într-adevăr democratic (….) pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului (…). „Însă, din moment ce nu este concepută respectarea drepturilor omului decât în cadrul unei societăți democratice, aceasta înseamnă că la apărarea lor contribuie toate componentele acesteia pe plan intern – organele statului, la toate nivelele, partidele politice, sindicatele, societatea civilă, in general”. Aceeași Declarație a drepturor omului și cetățeanului a Revoluției franceze proclamă că – oamenii se nasc si rămân liberi și egali în drepturi(…)-. Drepturile omului au aparut pe planul ideilor, au fost preluate in cadrul luptei politice, deci au devenit obiect al unor ideologii politice, pentru ca apoi sa fie transpuse in norme de drept.

Aminteam anterior de anii 50, moment in care a fost adoptata Declaratia ce aducea in prim-plan drepturile omului si respectarea acsetora. Coincidenta sau nu, in preajma acelorasi ani, in 1948, prin adoptarea unei noi constitutii ce marca trecerea de la monarhie la asa-zisa Republica Populara Romania, soarta valorilor mai sus amintite a suferit o uriasa cotitura. A fost momentul in care Romania dadea piept cu comunismul, regim ce avea sa fie catalogat ulterior ca fiind „marele e;ec al secolului XX”.

A doua Constituție a României comuniste avea să preia, tot mai mult, modelul Constituției sovietice din 1936.

Noua Constituție, cea pe care o tratăm în această lucrare avea să aducă schimbări fundamentale (teoretic).

Surprinzător sau nu, prevederile privitoare la drepturile omului din Constituția Republicii Socialiste România își aveau rădăcinile în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Art.17 prevedea ca: Cetatenii Republicii Socialiste Romania, fara deosebire de nationalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale. Statul garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor. Nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau religiei nu sunt îngăduite.

Orice manifestare având ca scop stabilirea unor asemenea îngrădiri, propaganda naționalist-șovină, ațâțarea urii de rasă sau naționale, sunt pedepsite de lege.

Art. 18. În Republica Socialistă România, cetățenii au dreptul la muncă. Fiecărui cetățean i se asigură posibilitatea de a desfășura, potrivit pregătirii sale, o activitate în domeniul economic, administrativ, social sau cultural, remunerată după cantitatea și calitatea ei. La muncă egală retribuția este egală.

Prin lege se stabilesc măsurile de protecție și securitate a muncii, precum si măsurile speciale de ocrotire a muncii femeilor și tineretului.

Art. 19. Cetățenii Republicii Socialiste România au dreptul la odihnă. Drepul la odihnă este garantat celor ce muncesc prin stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore, a unui repaus săptămânal și prin concedii anuale plătite.

În sectoarele de muncă grea și foarte grea, durata zilei de muncă este redusă sub 8 ore, fără scăderea retribuției.

Art. 20. Cetățenii Republicii Socialiste România au dreptul la asigurare materială de bătrânețe, boală sau incapacitate de muncă.

Dreptul la asigurare materială se realizează pentru muncitori și funcționari prin pensii și ajutoare de boală acordate în cadrul sistemului asigurărilor sociale de stat, iar pentru membrii organizațiilor cooperatiste sau ai altor organizații obștești, prin formele de asigurare organizate de acestea. Statul asigură asstență medicală prin instituțiile sale sanitare.

Concediul de maternitate plătit este garantat.

Art. 21. Cetățenii Republicii Socialiste România au dreptul la învățătură.

Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin gratuitatea învățământului de toate gradele, precum și prin sistemul burselor de stat.

Învățământul în Republica Socialistă este învățământ de stat.

Art. 22 – În R.S.R., naționalităților conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum și cărți, ziare reviste, teatre, învățământul de toate gradele, în limba proprie. În unitățile administrativ-teritoriale locuite și de populație de altă naționalitate decât cea română, toate organele și instituțiile folosesc oral și scris și limba naționalităților respective și fac numiri de funcționari din rândul acesteia sau al altor cetățeni care cunosc limba și felul de trai al populației locale.

Art. 23. In Republica Socialistă Romania, femeia are drepturi egale cu bărbatul. Statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului.

Art. 24. Republica Socialistă România asigură tinerilor condițiile necesare dezvoltării aptitudinilor lor fizice și intelectuale.

Art. 25. Cetățenii Republicii Socialiste România au dreptul de a alege si de a fi aleși în Marea Adunare Națională și în consiliile populare.

Votul este universal, egal, direct și secret. Au drept de vot toți cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani.

Cetățenii cu drept de vot care au împlinit vârsta de 23 de ani pot fi aleși deputați în Marea Adunare Națională și în consiliile populare.

Dreptul de a depune candidaturi aparține Frontului Democrației și Unității Socialiste, cel mai larg organism politic permanent, revoluționar, democratic, cu caracter reprzentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea Partidului Comunist Român, a forțelor politice și sociale ale națiunii noastre socialiste, a tuturor organizațiilor de masă și obștești, pentru participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate.

Alegătorii au dreptul de a revoca oricând pe deputat potrivit procedurii prevăzute de lege.

Nu au dreptul de a alege și de a fi ales alienații și debilii mintali, precum și persoanele lipsite de aceste de aceste drepturi pe durata stabilită prin hotărâre judecătorască de condamnare.

Art. 26. Cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rândurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detașamentul ei de avangardă.

Partidul Comunist Român exprimă și slujește cu fidelitate năzuințele și interesele vitale ale poporului, îndeplinește rolul conducător în toate domeniile construcției socialiste, îndrumă activitatea organizațiilor de masă și obștești, precum și a organelor de stat.

Art 27. Cetatenii Republicii Socialiste România au dreptul de a se asocia în asociații sindicale, cooperatiste, de tineret, de femei, social-culturale, în ununi de creație, asociații științifice, tehnice, sportive, precum și în alte organizații obștești.

Satul sprijină activitatea organizațiilor de masă și obștești, crează condiții dezvoltarea bazei materiale a acestor organizații și ocrotește patrimoniul lor.

Organizațile de masă și obștești asigură larga participare a maselor populare la viața politică, economică, socială, culturală a Republicii Socaliste România și la exercitarea controlului obștesc- expresie a democratismului orânduirii socialiste. Prin organizațiile de masă și obștești, Partidul Comunist Român înfăptuiește o legătură organizată cu clasa muncitoare, țărănimea, intelectualitatea și celelalte categorii de oameni ai muncii, le mobilizează în lupta pentru desăvârșirea construcției socialismului.

Art. 28. – Cetățenilor Republicii Socaliste li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor.

Articolul 28 cuprinde o serie de drepturi pe care le vom trata individual*.

Libertatea cuvântului, în opinia reputatului profesor Ion Deleanu, „semnifică posibilitatea asigurată fiecăruia de a-și exterioriza prin viu grai punctele de vedere, concepțiile sau convingerile cu privire la orice problemă de interes colectiv sau personal, fără nici un fel de îngrădire, în cadrul și cu respectarea valorilor morale și juridice ale societății”. Libertatea cuvântului a fost considerată ca fiind „una din marile cuceriri ale clasei muncitoare din Republica Socialistă România”.Declarativ dictatorul comunist, Nicolae Ceaușescu, avea să declare că „în cadrul organizațiilor obștești, a congreselor, a conferințelor, a adunărilor populare și în alte împrejurări, cetățenii au deplina libertate de a lua cuvântul ca să critice activitatea necorespunzătoare și să propună îmbunătățirea acesteia”. Referitor la actele internaționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în nenumărate rânduri că libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele primordiale ale unei societăți democratice, una din condițiile esențiale ale evoluției acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane.

Libertatea presei constituie unul dintre mijloacele primordiale ce poate asigura vitalitatea unei societăți, deoarece o putere care nu recunoaște replica riscă să devină o putere degradată, iresponsabilă. Doctrina vremii avea să afirme că în Republica Socialistă România libertatea presei este o realitate vie care se justifcă prin prezența oamenilor muncii în coloanele ziarelor și revistelor. În ceea ce privește Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta consideră că „presa este unul dintre stâlpii democrației, având rolul de a asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general și a constitui un veritabil mijloc de echilibru democratic prin critica pe care o poate promova la adresa celorlalți actori din viața publică”. Rolul său de „câine de pază” este recunoscut în mod unanim, fiind una din trăsăturile caracteristice ale unei sănătăți democratice de stat, afirma J. F. Renucci.

Libertatea intrunirilor, mitingurilor și a demonstrațiilor de stradă.

Art. 29. – Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc.

Orice asociație cu caracter fascist sau antidemocratc este interzisă. Participarea la astfel de asocciații și propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege.

Articolul 30. – Libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România.

Oricine este liber să împîrtîșească sau nu o credință religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează și funcționează liber. Modul de funcțonare și organizare a cultelor religioase sunt garantate prin lege.

Școala este despărțită de Bisercă. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține alte instituții de învățământ decât școli speciale pentru pregătirea personalului de cult.

Art. 31. – Cetățenilor Republici Socialiste România le este garantată inviolabilitatea persoanei.

Nici o persoană nu poate fi reținută sau arestată dacă împotriva ei nu există probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută și pedepsită de lege prin lege. Organele de cercetare pot dspune reținerea unei persoane pe o durată de cel mult 24 de ore. Nimeni nu poate fi arestat decât pe baza unui mandat de arestare emis de tribunal au de procuror.

Dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului.

Art. 32. _ Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate pătrunde în locuințaunei persoane fără învoialaacesteia, decât în cazurilor și în condițiile anume prevăzute de lege.

Art. 33. _ Secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice este garantat.

Dreptul la corespondență ține de viața privată a unei persoane, ce implică protejarea expresă a secretului relațiilor personale ale unei persoane. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la corespondență că „această dispoziție protejează esențialmente secretul gândurilor unei persoane, una dintre părțile cele mai intime ale personalității sale”. Putem înțelege că termenul de corspondență cuprinde orice fel de comunicare realizată între doauă sau mai multe persoane, efectuată cu dorința de a rămâne particulară. N. Prisca afirma că „de la această regulă face excepție corespondența aparținând, fie în calitate de expeditor, fie de destinatar, unui învinuit sau inculpat atunci când sunt indicii că aceasta va aduce o lămurire a situației, în conformitate cu articolul 98 din Codul de procedură penală”

Art. 34. _ Dreptul de petiționare este garantat. Organele de stat au obligația de a rezolva petțiile cetățenilor privind drepturi și interese personale sau obștești.

Art. 35. _ Cel vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente , în condițiile prevăzute de lege, anularea actului și repararea pagaubei.

Art. 36 – Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege.

Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.

Dreptul de proprietate este un drept fundamental, a fost unul dintre pilonii de bază al celor dintâi declarații de drepturi.

Articolul 17 din Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789 prevedea că, proprietatea era un drept sacru și inviolabil, deci, nimeni nu putea fi privat de ea, decât atunci când necesitatea publică legal constatată, o cerea în mod vădit și, totodată, cu condiția unei juste și prealabile indemnizații.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U., pe data de 10 decembrie 1948, prin articolul 17 prevedea că „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”

Art. 37. _ Dreptul de moștenire este ocrotit de lege.

Art. 38. _ Republica Socialistă România acordă drept de azil cetățenilor străini urmăriți pentru activitatea lor în apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru participarea la lupta de eliberare națională sau de apărare a păcii.

Art. 39. – Fiecare cetățean al Republicii Socialise România este dator să respecte Constituția și legile, să apere proprietatea socialistă, să contribuie la întărirea și dezvoltarea orânduirii socialiste.

Art. 40. – Serviciul militar în rândul forțelor armate ale Republicii Socialiste România este obligatoriu și constituie o îndatorire de onoare a cetățenilor Republicii Socialiste România.

Art. 41. – Apărarea patriei este datoria sfântă a fiecărui cetățean al Republicii Socialiste România. Călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii

Problema controlului de constitutionalitate în CRSR

Conform doctrinei, în țările socialiste se pot identifica trei modele de control de constituționalitate: un control realizat de organul permanent al Parlamentului, un control rezervat numai Parlamentului în întregul său și un control exercitat prin intermediul unei comisii parlamentare. Perioada comunistă a dat României trei constituții care se includ în această clasificare.

Constituția din aprilie 1948 oferea Prezidului Marii Adunări Naționale capacitatea de a interpreta legile care erau adoptate de aceasta. Conform articolului 72, alin. 7 Prezidiului Marii Adunări Naționale îi revenea puterea de a anula actele Consiliului de Miniștri care nu erau în conformitate cu Constituția.

În ceea ce privește Constituția adoptată în 24 septembrie 1952, controlul aplicării Constituției era exercitat de către Marea Adunare Națională (conform art. 24 lit. J). Acest drept de control rezulta din poziția de superioritate față de celelalte organe ale statului. „Controlul respectării Constituției nu era decât un aspect al controlului general exercitat de legislativ atât cu privire la actele juridice juridice normative și individuale, cât și cu privire la actele politice și la toate celelalte măsuri adoptate de organele statului.”

În practică, întrucât controlul constituționalității legilor nu era prevăzut în mod expres, acesta nu a fost valorificat în mod concret.

Schimbările aduse de venirea la putere a lui Nekita Hrușciov au determinat o reevaluare pe plan constituțional. În anii șaizeci ai secolului trecut Constituția era privită ca un act cu o reală valoare juridică. Discuțiile cu privire la controlul constituționalității legilor ocupau un loc deosebit.

Adoptarea Consttuției din 21 august 1965 aducea o nouă abordare a controlului de constituționalitate a legilor, acesta fiind pus în sarcina legislativului.

În exercitarea controlului constitutionalității legilor, Marea Adunare Națională alegea, pe durata legislaturii o comisie constituțională și juridică în care puteau fi aleși, fără a depăși o treime din numărul total al membrilor comisiei, specialiști care nu erau deputați. Comisia constituțională și juridică avea rolul de a întocmi lucrările pregătitoare pentru ca pe baza lor Marea Adunare Națională să se poată pronunța asupra constituționalității unei legi sau a unor dispoziții cuprinse într-o lege.

Lucrările erau întocmite fie din propria inițiativă, fie la semnalarea celorlalte organe de stat, organizații obștești și cetățeni și, în cazul în care le găsea întemeiate, comisia și le însușea și sesiza Marea Adunare Națională din proprie inițiativă. Când comisia sesiza Marea Adunare Națională din propria inițiativă, ea făcea acest lucru printr-un raport.

Articolul 53 al Constituției, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.2/1975, prevedea faptul ca acea comsie constituțională și juridică prezintă Marii Adunări Naționale rapoarte sau avize cu privire la constituționalitatea legilor. De asemenea, examinează constituționalitatea decretelor cuprinzând norme cu putere de lege și a hotărârilor Consiliului de Miniștri. În felul acesta, a fost admisă opinia conform căreia controlul constituționalității legilor era necesar să se extindă si asupra decretelor cuprinzând norme cu putere de lege. „Textul a extins controlul și asupra H.C.M. Regulamentul de funcționare a Marii Adunări Naționale, în articolul 21, prevede faptul ca acele concluzii cu privire la constituționalitatea actelor de mai sus se înaintează organelor care le-au emis spre a le pune de acord cu constituția.” În ceea ce privește controlul constituționalității legilor, hotărârile erau luate de Marea Adunare Națională, pe baza art. 43 pct. 14. În cazul în care celelalte două organe nu țineau seama de concluziile comisiei, hotărârile erau luate pe calea controlului prevăzută în art. 43 pct. 15 – 16, tot de Marea Adunare Națională.

Din articolul 53, alineatul 3 ( care prevedea faptul ca acea comisie trebuia să prezinte rapoarte sau avize) se poate deduce ca atunci când comisia sesizează din propria inițiativă o face printr-un raport, dar, organele în cauză puteau cere și din propria inițiativă o părere cu privire la constituționalitatea unui proiect. Comisia putea face un examen de constituționalitate chiar in aceasta faza a procedurii de adoptare a legii sau decretului, cu putere de lege, făcând propunerile corespunzătoare, realizându-se astfel un control implicit. Avizul dat în acest caz nu constituia impediment pentru comisie de a iniția un control ulterior.

Constituții sovietice vs constituții democratice

CAPITOLUL V

TOTALITARISMUL SOVIETIC

Pentru o mai bună înțelegere a

Mișcarea care, la sfârșitul secolului 19 – începutul secolului 20 aducea masele la putere prin intermediul partidelor care le reprezinta, atingea punctul culminant în Rusia, începând cu noiembrie 1917.

Partidul comunist condus de Lenin a luat cu forța puterea din mâinile fondatorilor tinerei Republici Ruse, care îl detronaseră pe țar în luna februarie a anului precedent. Noul regim instaurat în numele muncitorilor și al țăranilor iși ia forta dintr-o ideologie, marxismul Leninism. Această ideologie comport instituții originale, dar care nu sunt decât de fațadă, căci în realitate, puterea îi aparținea doar Partidului Comunist, mai exact, unui nucleu de oameni care conduceau în numele partidului . După ce a reușit, în special prin forță militară, să-și întindă aria de influență în toată Europa de Est și o mare parte din Asia, caracterul totalitar al acestei dominații ruina încet țările supuse, până la prăbușirea sa – evenimentul major al sfârșitul secolului XX.

Potrivit lui Marx, statul și dreptul sunt superstructuri, adică sunt produse și reflectă infrastructura reprezentată de modalitatile de producere. Modalitățile de producere determină raporturile dintre clasele sociale. Aceste raporturi sunt apoi transpuse în superstructuri (dreptul, Statul, morala, religia, ideologia), al căror prim scop este sa fie precizate, sa devina obligatorii, iar încălcarea lor să atragă sancțiuni.   În această concepție, Statul este un instrument aflat în serviciul claselor exploatatoare pentru menținerea dominației lor. El nu este altceva decât un instrument de oprimare. Pentru a-i înapoia omului libertatea și demnitatea, Statul trebuie deci să dispară din forma actuală. Astfel, Marx împartășește punctul anarhiștilor din a doua jumătate a secolului XX ; însă în timp ce ei voiau să distrugă Statul, Marx dorește sa atace cauzele care, din punctul lui de vedere, au stat la baza creării lui și în consecință, să schimbe modurile de producere prin eliminarea proprietatii private a instrumentelor de producere. În momentul în care, din cauza însușirii colective a acestora, clasele dominante/exploatatoare vor fi dispărut, Statul, în calitate de instrument de oprimare, va fi privat de rațiunea sa de a fi ; astfel că, fiind privat de obiectul său, va dispărea. Prin intermediul celebrei teze a deperissement/dispariției Statului, Marx nu anunța dispariția totală a Statului, ci simpla dispariție a funcției sale publice și schimbarea radicală a naturii sale : în timp ce astăzi, statul se consacră guvernării sociale, el nu se va mai ocupa de administrarea lucrurilor. Aceasta este teoria marxistă a Statului, în linii mari.

Aportul lui Lenin la teoria marxista

Lenin va aduce adăugiri importante acestei teorii. În primul rând, potrivit lui Marx, Revoluția socialistă trebuia să se producă într-o țară puternic industrializată, în care faza de acumulare a capitalului ar fi practic terminată. Ori, ea s-a produs în Rusia, țară în care, în 1917, faza de acumulare a capitalului era încă la început. Lenin se va lovi de problema industrializării țării, etapă considerată terminată de către Marx. În plus, Marx nu luase în considerare ideea producerii Revoluției într-o singură țară : din punctul său de vedere, Revoluția reprezenta un proces contagios, astfel încât, procesul fiind început, ea se va raspândi treptat. Ori, în 1917, Rusia este singura țară în care Revoluția a fost dusă până la capăt, fapt care ridică o altă problemă lui Lenin : cea a apărării țării în care s-a produs Revoluția împotriva unui mediu ostil. În aceste condiții, nu se poate vorbi despre slăbirea autorității Statului. Din contră, ea trebuie întarită temporar pentru a putea îndeplini sarcina dublă a industrializarii și a apărării Statului.

De aceea, plecând de la un scurt pasaj din « Critica programului de la Gotha » de Marx, Lenin va formula teoria dictaturii proletariatului, potrivit căreia Statul, instrument de opresiune în serviciul clasei dominante, trebuie să rămână în vigoare temporar, chiar dacă clasa dominantă este însuși proletariatul. El nu trebuie să se schimbe, ci să rămână un instrument de oprimare ; pur și simplu, oprimarea va fi în serviciul noului stăpân, proletariatul, care o va exersa împotriva vechilor clase exploatatoare, pană la dispariția sa completă.

În ceea ce privește proletariatul, care este – provizoriu – prea incult din punct de vedere politic și prea supus ideologiei vechilor clase exploatatoare ca să poată conduce societatea spre construcția comunismului, trebuie să fie ghidat de către Partidul Comunist. Concepția referitoare la organizarea și rolul Partidului Comunist este un alt mare aport al lui Lenin la teoria marxistă. Potrivit lui Lenin, partidul este avangarda organizată a clasei muncitoare si a taranimii muncitoare. Luminata de invataturile doctrinei marxiste, el trebuie, în numele aspirațiilor pe care le intrezărește în rândul maselor și le explică, să anime și să supravegheze în permanență toate organele Statului sovietic și toate organizațiile sociale care încadrează poporul.

Pentru a putea duce la îndeplinire această misiune, Partidul trebuie să se organizeze într-un mod foarte strict și să facă să domnească disciplina în interiorul său. Totuși, în egală măsură, el trebuie să ramână o instituție democratică. Concilierea dintre dubla exigență între disciplină și democație rezultă, potrivit lui Lenin, din aplicarea principiului fundamental al organizarii partidului, principiul centralismului democratic ; procesul de luare a deciziilor în interiorul partidului se desfășoară în două faze : în timpul celei dintâi are loc discuția sub forma cea mai liberă ; conducătorii îi consultă pe cei inferiori ierarhic cu privire la politica ce trebuie urmată în legătură cu fiecare problemă serioasă ; la fiecare nivel, soluțiile fezabile sunt analizate și sunt formulate teze, care apoi sunt transmise nivelului superior, unde sunt confruntate și sintetizate… și așa mai departe până ajung la conducere, unde sunt luate deciziile. Acestei etape ascendente îi urmează faza descendentă: deciziile luate de conducători trebuie executate cu rigurozitate de cei inferiori, indiferent de părerea inițial formulată. În mod natural, fiind vorba de o organizare de tip democrat, instanțele superioare sunt alese de către cele inferioare și trebuie să ofere rapoarte periodice referitoare la mandatele lor și la instanțele superioare lor în ierarhie.

Astfel, întrucât Partidul este democrat și este și reprezentantul aspirațiilor maselor, Lenin crede că poate susține teoria conform căreia dictatura proletariatului este « de un million de ori mai democratică decât democrația burgheză ». Totuși, această idee are la bază un dublu postulat, pe care istoria nu trebuia deloc să îl verifice, și anume că Partidul este interpretul fidel al aspirațiilor maselor și că democrația funcționează cu adevărat în interiorul său.

În timpul lui Lenin deja, democrația nu funcționa în Partid decât la un nivel extrem de limitat, iar discuția nu avea în vedere nici scopurile acțiunii, nici metodele esențiale care decurgeau din doctrina marxistă, și tendințele minoritare nu aveau dreptul să se organizeze, riscând să fie acuzate de « separatism » și de lezarea unității Partidului. Aceasta va fi complet eliminată din Partid de catre gruparea partizană, după moartea lui Lenin în ianuarie 1924.

Stalin si teoria construirii socialismului intr-un singur Stat

În acel moment, Stalin este Secretar general al Partidului. Această funcție administrativă ii va permite să alcatuiască organizația recomandându-și susținătorii în numele Comitetului central, la toate alegerile din sânul Partidului. Bazându-se pe o bună cunoaștere a mentalității maselor de militanți puțin dispuși să aprecieze intelectualismul cosmopolit și rivalului său Trotski, spirit lipsit de gustul aventurii, va reuși să îl elimine, în același timp cu Zinoviev și Kamenev în 1927. Apoi, întorcându-se împotriva elementelor de dreapta care îl susținuseră, în următorii doi ani îi va elimina într-un mod asemănător pe Boukhairne, pe care Lenin îl considera « cel mai bun teoretician al Partidului » și pe Rykov, care îi succedase lui Lenin drept Președinte al Consiliului comisarilor poporului (adică în calitate de șef al Guvernului). Rămas unicul conducător al organizației, Stalin va impune – ca peste tot în țară – o adevarată teroare, practicând mari epurări ce vor culmina cu “lichidarea fizică” a majorității responsabililor inițiali.

Sub conducerea lui Stalin, tendința de « birocratizare » a Partidului, deja perceptibilă în timpul lui Lenin, se va acutiza, astfel încât conducătorii, de la toate nivelurile, vor scăpa de orice control al bazei și va cere disciplină absolută.

În ceea ce privește doctrina, Stalin va avea o contribuție limitată la teoria marxistă. Victoria sa impotriva lui Trotski va marca alinierea Partidului comunist rus – și a ansamblului celorlalte partide comuniste reunite în jurul celei de-a IIIa Internaționale – tezei sale referitoare la problema exportării Revoluției. Pentru Trotski, revoluția rusă nu trebuia să fie decât preludiul imediat al Revoluției mondiale, căreia trebuia să îi fie consacrate toate eforturile. Din contră, Stalin iși bazează teza construirii socialismului numai în Uniunea sovietică, datorită unei întăriri constante a Statului. Teza slăbirii autorității Statului nu este abandonată, însă realizarea sa este amânată pe o durată nedeterminată: potrivit lui Stalin, în viitorul apropiat, Statul « trebuie să se întărească, să se întărească mereu, să se întărească continuu. »

În timpul regimului lui Stalin va fi realizată cu forța colectivizarea agriculturii și va fi încheiată cea industrială. În aceeași perioadă se va concretiza ideea, formulată în 1921, potrivit căreia toate forțele productive trebuie să fie coordonate în efortul lor grație unei planificări rigide și imperative : primele planuri cincinale lansate începând cu 1929 vor fi orientate către dezvoltarea prioritară a industriei grele și caracterizate de o strategie extensivă de dezvoltare necesitând investiții masive, deci sacrificii enorme pentru populație – două idei care vor rămâne dogme constante pentru conducătorii Partidului.

Hrusciov și teoria Statului popular

În momentul în care ajunge la putere în 1953, Krrouchtchev va încerca în zadar să reacționeze împotriva exceselor tezei staliniste de întărire constantă a Statului. După ce a denunțat greșelile lui Stalin în cadrul celui de-al XX-lea Congres în februarie 1956, teza Statului popular va fi adoptată în 1961 în cadrul celui de-al XXII-lea Congres. Conform acestei teze , Statul sovietic, după 40 de ani de dictatură a proletariatului, a reușit să elimine clasele exploatatoare și chiar să modifice mentalitățile pe care le încălcaseră indivizilor. Unitatea completă a poporului încă nu este pe deplin realizată căci încă mai există două clase, cea muncitoare si taraneasca, dar ele nu sunt antagoniste si fuziunea lor se va infaptui curand. Astfel, Statul devine Statul popular care, nemaiavând drept rol oprimarea dușmanilor de clasă ar trebui ca influența lui să înceapă să slăbească. Dar aceasta nu se poate face decât extrem de lent, căci trebuie să apere Revoluția împotriva inamicului extern și să sfârșească construcția bazelor materiale ale comunismului. Etapa Statului popular se prezenta deci sub forma unei perioade intermediare, care nu fusese prevazută din punct de vedere formal de către Marx, între etapa de dictatură a proletariatului și cea a slăbirii influenței Statului. Ea s-ar fi caracterizat prin alcătuirea de instituții care ar fi permis cetățenilor adunați în organizațiile de masă, să își asume direct anumite funcții până atunci asumate de către Stat, și să amortizeze astfel slăbirea influenței acestuia.

Aceste teorii anunțau o liberalizare a regimului, ceea ce ar fi trebuit să se traducă într-o nouă Constitutțe. Dar Hrusciov a vrut astfel să contrabalanseze birocratizarea Partidului. Nemaifiind « avangarda clasei muncitorești », noul Partid Popular trebuia de asemenea reformat: în principiu, cadrele ar fi schimbat funcțiile o dată la 3 ani și ar fi trebuit să abandoneze avantajele materiale de care se bucurau.

Instituțiile aparatului de Stat

Sistemul constituțional sovietic are la bază trei principii, formulate de Lenin încă din 1918 și care separă constituționalismul sovietic de modelele occidentale. Aceste trei principii sunt :

Refuzul separării puterilor în stat. Ideea separării puterilor este de fapt concepută pentru a limita controlul Statului asupra societății și nu își are rostul într-un regim în care Statul este considerat drept instrumentul poporului în lupta pentru obținearea libertații și a fericirii.

Concentrarea progresivă a întregii puteri a Statului prin intermediul delegărilor în cascada a unor organisme din ce in ce mai restrânse: în Constituția din 1918, poporul delega puterea unui Congres de mai mult de 3000 de membri, care la rândul său o delega unui Comitet executiv de 200 de membri, care mai apoi o subdelega unui Prezidiu alcătuit din aproximativ 200 de membri. Intervin apoi simplificări în organigrama, dar principiul unității puterii in Stat rămâne în vigoare : organismul plasat în vârful piramidei deține toate puterile de la bază, pe care trebuie să le controleze.

Subordonarea totală a puterii administrative puterii politice : Consiliul de Miniștri, aflat la conducerea administrației nu definește politica Statului ; el se limitează la aplicarea politicii definite de instanțele politice, care numesc și revocă miniștri.

Pe baza acestor 3 principii, patru Constituții au fost elaborate.

Constituția din 10 iulie 1918 adoptată de cea de-a doua adunare constituantă, este opera lui Lenin și nu se aplica decât în Rusia, căci naționalitățile alogene supuse de Țar se scindaseră. Ea inființează un Congres panrus al sovietior, ales prin vot indirect și pe bază de inegalitate : muncitorii, conștienți  că aparțin unei clase superioare celei țărănești, aleg un deputat pentru 25000 de alegători ; țăranii, aleg unul pentru doar 123000 ; scrutinul este public și se face prin aclamare ; vechii proprietari, comercianții și clerul nu au dreptul să participe la vot. Unicul rol al Congresului, care se întrunește o dată la doi ani este să aleagă un Comitet executiv panrus al Sovietilor de 200 de membri « organisme legislative, administrative și de control », care votează în principiu legile și decretele și, practic, deleagă esențialul atribuțiilor sale unui Președinte, ales din interiorul său și care este responsabil în fața comitetului. În ceea ce privește Consiliul de Comisari ai Poporului (adica de ministri) ales de catre Comitetul executiv si responsabil in fata sa si a Prezidiului, nu este, în principiu, decât un organism administrativ lipsit de autoritate, intrucat nu are aceeeasi putere de reglementare ; dar cum Lenin este presedintele acestuia, Consiliul are totuși un rol considerabil.

Constituția din 31 ianuarie 1924 reia principiile acestei organizatii și le aplică Statului Federal, înființat după victoria Armatei roșii împotriva mișcărilor secesioniste. Marea sa adaptare consista în crearea în interiorul Comitetului executiv central a unei a doua Camere, Sovietul naționalitarilor, ambele Camere având sediul comun, pentru a tranșa eventualele neînțelegeri și a alege Prezidiumul și Consiliul de comisari ai poporului.

Constituția din 5 decembrie 1936 opera lui Stalin, simplifica această organigramă. Congresul dispare, iar cele doua Camere ale Comitetului executiv central (de acum numite Sovietul suprem) sunt alese direct de către popor. Efectivele lor sunt în mod considerabil mărite, însă puterile lor teoretice și raportul cu Prezidiumul și Consiliul Comisarilor poporului (de acum numit Consiliul de miniștri) ramân neschimbate. Totuși, această reformă a lui Stalin se traduce într-o oarecare apropiere între institurile sovietice și criteriile occidentale democratice în măsura în care ea restabilește votul universal, egal și, în principiu, secret.

Constituția din 4 octombrie 1977 a fost începută de Khrouchtchev in 1961, dar a fost mult încetinită de divergențele din sânul Comitetului central cu privire la oportunitatea de redefinire a raporturilor dintre Federație si Republici și mentinerea dreptului țăranilor asupra loturilor (de pamant) individuale, consacra pentru totdeauna evoluția teoriei marxiste admisă în cadrul celui de-al XXII-lea Congres (sfârșitul dictaturii proletariatului, proclamarea Statului popular, transformarea partidului muncitoresc în partid popular). Dar nu aduce nicio modificare notabilă cu privire la organizarea Statului sovietic.

Astfel, din 1936 până la venire lui Gorbaceov, constituționalismul sovietic era caracterizat de simplitate : poporul alegea prin vot universal direct 750 de deputati în Sovietul Uniunii și cei 750 de deputați din Sovietul naționalităților. Cele doua Camere alcătuiau împreună Sovietul suprem al URSS-ului, care concentra întreaga putere. Dar cum o organizație atât de numeroasă nu poate sta în permanență, el își alegea în timpul unei ședințe comune, un Prezidiu de 39 de membri, care trebuiau să-și exercite puterile în perioadele în care Sovietul nu se afla în sesiunea de lucru. Delegat al puterii Statului sub rezerva de a ratifica deciziile cele mai importante ale Sovietului suprem, acest Prezidiu, șef de Stat colectiv al Uniunii, numea și revoca miniștrii, ratifica tratate, adopta decrete-legi. Consiliul de ministri era însărcinat să exercite politica definită de Sovietul suprem sau, în cazul absenței sale, de Prezidiu.

O « Constitutie-spectacol »

Sistemul putea să pară democratic. Dar practic, nu era deloc: mai întâi, în cadrul alegerii deputaților, nu putea să aibă decât un singur candidat / sediu de putere, iar acest candidat era ales de către Partidul comunist. În al doilea rând, Sovietul suprem, care nu se întrunea decât o săptămână pe an, se limita la aprobarea fără dezbatere a deciziilor luate de Prezidium. În al treilea rând, însuși Prezidiumul părea în ochii tuturor observatorilor drept un organism de simplă inregistirare a deciziilor luate de către organismele conducătoare ale Partidului communist. In sfârșit, deși în teorie nu era decât un organism de exercitare a puterii, Consiliul de ministri, care era alcătuit din mai mult de de persoane, avea un rol activ în determinarea politicii a țării, întrucat membrii se întruneau cel mai adesea în cadrul instanțelor Partidului comunist . Pe scurt, structurile aparatului de stat nu reprezentau decât un decor, menit să mascheze realitatea unei țări complet adminsitrată de un singur Partid, el însuși condus de o birocrație tentaculară și ostilă oricărei schimbări.

Subordonarea Statului si a societatii Partidului

O trăsatură fundamentală a caracterizat Uniunea Sovietică până la venirea lui Gorbaceov la putere : subordonarea totală a societății civile Statului, a acestuia Partidului comunist, partid unic al cărui rol conducător era de altfel consacrat fără echivoc prin articolul 6 al Constituției din 1977 :

« Partidul comunist al Uniunii Sovietice este forța care conduce și orientează societatea sovitică; este nucleul sistemului său politic, a organismelor de Stat și al organizațiilor sociale. PCUS există pentru popor și este în serviciul său. 

Bazându-se pe doctrina marxist-leninistă, Partidul comunist definește perspectiva generală a dezvoltării societații, orientările politice interioare și externe ale URSS-ului : el conduce cea mai mare parte a operei creatoare a poporului sovietic, confera un caracter organizat și științific fondat luptei sale pentru victoria comunismului… »

Organizarea Partidului

Mult timp definit drept « avangarda organizată a clasei muncitorești », PCUS a devenit în 1961 în mod oficial « partidul poporului ». De fapt, el nu a fost niciodată un partid un adevarat muncitoresc, proporția muncitorilor în sânul său fiind cu mult inferioară procentajului muncitoresc din populația totală.

Prezentându-se drept elită, el subordonează acceptarea în sânul său printr-o procedură lungă și complicată. Membrii săi au obligații stricte și trebuie să se arate drept cetățeni-model, atât în domeniul vieții profesionale, cât și în a celei personale. Multă vreme, respectarea acestui principiu a fost asigurată prin intermediul marelor « lichidări », care eliminau periodic 30-40% din efectiv. După moartea lui Stalin, practica redistribuirii periodice a cărtilor a dat naștere autocriticii, dar nu a avut alte rezultate decât excluziuni masive.

În ciuda constrângerilor și a faptului că era condiția indispensabilă accesului la locuri de muncă superioare în administrație, în întreprinteri, în armată și în sindicat, calitatea membrilor Partidului era foarte atent căutată. Numărul de înscriși trece de la 23.000 în 1917 la 470.000 în 1924, 1 million în 1926, 3.5 milionae în 1933, 2 milioane în 1938 (după lichidări), 4 milioane in 1940, 7 milioane în 1952, pentru a atinge 19.5 milioane în 1987, adică 6.9% dintr-o populatie evaluată la 283 milioane de locuitori.

Totuși este nevoie de eforturi considerabile pentru ca această masă considerabilă de aderenți să participe la exercitiul efectiv al puterii. Principiul centralismului democratic a fost repede golit de continut. Foarte limitată în timpul vieții lui Lenin, discuția referitoare la baza problemelor fundamentale ale țării nu a mai avut loc deloc după moartea sa. În orice caz, ea s-ar fi bucurat de un interes mediocru, militanții de bază nu ar fi fost deloc mai bine informați asupra situației decât restul populației. În ceea ce privește alegerea « secretarilor » care, la toate nivelele, efectiv conduceau Partidul, se încetățenise obiceiul cam in ciuda dispozitiilor contrare statuturilor, să se prezinte doar candidatul care era recomandat de instanța superioară și ca votul să fie public…

Apparatchiki

De fapt, « secretarii », cadrele salariate ale Partidului, oamenii « aparatului » (apparatchiki), in jur de 350.000 sunt cei care conduc țara. Rolul lor esențial constă în păstrarea fișierului de aderenți și « recomandarea » lor în momentul în care un post de responsabilitate trebuie să fie ocupat în orice organizație, întreprindere, sindicat sau o simplă asociație sportivă. În acest fel, ei controlează ansamblul societății, dar și ei înșiși sunt subordonați din punct de vedere ierarhic Comitetului central.

Comitetul central, veritabil Guvern al URSS-ului

Teoretic, puterea supremă îi apartine Congresului Partidului care curpinde în jur de 5.000 de delegați, aleși de către bază și care se întrunește o dată la cinci ani. De fapt, membrii săi sunt desemnați de apparatchiki și rolul lor se limitează la alegerea – în funcție de numărul de mâini ridicate – Comitetului central căruia îi deleagă toate puterile sale.

Acest Comitet central al Partidului comunist, care conține de obicei în jur de 320 de membri și 150 de membri supleanți, constituie singura instanță cu adevărat deliberativă a țării si centrul efectiv al puterii. Regrupând toată responsabilitatea de rang înalt al Partidului, al Administratiei, al Armatei, al poliției (căci membrii săi sunt aleși în funcție de ocupațiie lor, decât în funcție de personalitate), se reunește în medie de două ori pe an în ședința de plen (plenul), care desigur, nu este publică. Tot el alege Politburo și Secretariatul Partidului. Dispune de un personal numeros, repartizat în secșiuni care, în funcție de autoritatea Secretarilor, au fiecare în grijă câte un sector determinat de activitate.

Politburo

Biroul Politic al Partidului (Politburo) determină, sub rezerva de aprobare în plenum, linia generală a Partidului și deciziile pe care le implică. Se reunește cel puțin o dată pe săptămână și ședintele sunt prezidate de către Secretarul general al Partidului. Numărul membrilor săi titulari, care nu este fixat prin statute, variază în practică între 11-16 ; el mai cuprinde 7-10 membri supleanți care participă la deliberări fără a avea drept de vot. Printre titulari mai figurează, pe lângă secretarul general al Partidului, Președintele Consiliului de miniștri, șefii supremi ai armatei și ai poliției politice, și mai mulți membri ai Secretariatului Comitetului central.

Secretariatul Comitetului Central

Secretariatul Comitetului central veghează la executarea directivelor generale sancționate în Politburo. Numara vreo 10 membri care, cu excepția Secretarului general, sunt toți specialiști într-un sector determinat de activitate politică și conduc secțiunile din Comitetul central competente în domeniile respective.

Secretarul general al Partidului

Membru al Politburo și coodonator al acțiunii Secretariatului Comitetului central, Secretarul general al Partidului este de fapt un veritabil conducător al țării.

Inițial, încă din timpul vieții lui Lenin, rolul Secretarului general era simpla executare. Când, în 1922, Stalin ocupa această funcție, « operațiunea a trecut aproape nevăzută, într-atât păruseră de modeste funcțiile », notează B. Souvarine. Totuși, începând cu acest post, i se va permite să plaseze oameni în funcții strategice, și va începe să instaureze dominația absolută și să continue să guverneze după ce și-a eliminat rivalii, ajungând, în 1941 să cumuleze Secretariatul general cu preșidintia Consiliului de miniștri. Pentru mai multă siguranță, Stalin nu reunea niciodată Comitetul general în plen și înlocuise chiar Politburo cu diferite comisii specializate pe care le conducea.

Totuși, dupa moartea lui Stalin, Secretarul general a fost supus unei oarecare supravegheri din partea celorlalți membri ai Politburo și ai Secretariatului.

Leonin Brejnev, care i-a succedat in functiile sale de Prim secretar – presedintia Consiului i-a revenit lui A. Kossyguine – va forma cu acesta din urma si cu N. Podgorny, presedinte al Prezidiumului Sovietului suprem, o « troika », in interiorul careia, la inceput, puterea parea in mod egal impartita. Totusi, de-a lungul anilor, preeminenta sa va deveni din ce in ce mai accentuata : in aprilie 1966, titlul de Secretar general ii va fi reatribuit ; in 1977m N. Podgorny va fi eliminat pentru a permite cumularea functiei sale cu cea a presedintelui Prezidium-ului Sovietului suprem, ceea ce ii conferea un statut de prim rang in aparatul de Stat ; si, in octombrie 1980, Alexis Kossygine, caruia i se atribuise treptat o munca de administratie, va fi nevoie sa paraseasca presedintia Consiliului de ministri in favoarea unu apropiat de-al lui Brejnev, M. Tikhonov.

Totusi, desi a reusit sa-si plaseze oamenii in instantele de conducere (printre care Constantin Tchernenki, seful secretariatului sau personal), natura puterii lui Brejnev pare totusi diferita de cea a predecesorilor sai : in timp ce acestia se bucurau de autoritate monarhica, pentru care care Partidul, Armata si KGB-ul nu erau decat niste instrumente, sub Brejnev, din contra, aceste aparate, dobandindu-si autonomia, exersau o influenta adesea determinanta asupra deciziilor care trebuiau luate. In ultimii sai ai la conducere, seful KGB, I. Andropov si cel al Armatei, M. Oustinov, alcatuiau cu el in interiorul Politburo o noua « troika » care, in cadrul unui Consiliu de aparare, lua deciziile majore.

La moartea lui Brejnev, pe 10 nov. 1982, KBG era suficient de puternic pentru a-l impune sa seful sau, Iouri Andropov, in locul sau. Dar si acesta avea sa maora in feb. 1984. « Clanul brejnevienilor » isi ia atunci temporar revansa, incredintandu-i conducerea Secretariatului general lui Nicolas Tchernenko, care va deceda 13 luni mai tarziu, pe 10 martie 1985

Rapiditatea succesiunior in functia de Secretar general incepand cu 1982 reflecta imbatranirea extrema a aparatul sovietic de conducere: varsta medie a membrilor Politburo, in 1984 era de 71 de ani. Ea traducea si scleroza care atinsese Partidul si, de accea, Statul si societatea sovietica pe care le controla in totalitate.

Rolul Partidului

In principiu, in conceptia leninistă Partidul nu trebuia sa se substituie organismelor de Stat si organizațiilor sociale, ci pur și simplu să le încadreze și să le orienteze. Pentru a asuma această misiune, el este responsabil de toate numirile în funcțiile de responsabilitate, la toate nivelele și în toate domeniile. Selecția și promovarea cadrelor conducătoare se fac de către organismele Partidului în virtutea a 3 criterii : nivelul de conștiință politică, capacitatea de organizare și competență tehnică, primul dintre aceste criterii având o greutate mai mare decât celelalte două.

Totuși, în practică, rolul de orientare al organelor Partidului față de administrațiile Statului se transformă adesea într-o funcție directivă pură și multe dintre decizii sunt luate direct de către organele corespunzătoare ale Partidului, atât la nivel înalt, cât și la nivel local.

Secțiunile specializate ale Comitetului central, în care fiecare cuprinde câteva sute de funcționari, se folosesc în mod dublu de serviciile Statului. Nicio decizie împortantă nu este luată de un minister fară a fi supusă acordului secțiunilor competente din Comitetul Central. Acesta, în schimb, dă ordine ministerului și se adresează direct, trecând chiar peste minșitri, serviciilor locale. Nu este ceva excepțional, totuși, ca directivele Comitetului Central să fie impuse cetățenilor fără să fi fost în prealabil aprobate de către autoritățile aparatului de Stat.

Atotputernic în fața Statului, Partidul are același statut și în fața societății civile, care, de fapt, nu există, sau nu există decât prin el. Specifică totalitarismului este dorința de a lua conducerea asupra întregii activități sociale. Partidul comunist a reușit să facă asta prin intermediul formării brigăzilor de indivizi, indiferent de categoria socială în cadrul « organizațiilor de masă » specifice (sindicate, asociații culturale, sportive, uniuni feminine, de tineret…), în fruntea cărora numește membri conducători.

Studiu de caz

Disdența din România, 1977-1989

„După 1975, ca reacție la semnarea Actului Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, a luat naștere un nou val de contestare a comunismului în întreg blocul sovietic. În 1976, în Polonia, grevele muncitorești au dus la crearea Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor (KOR), transformat ulterior în Comitetul pentru Autopărare Socială (KSS -KOR), care au fost în bună măsură precursori ai sindicatului liber Solidaritatea. În fosta Cehoslovacie s-a constituit mișcarea pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cunoscută sub numele de Carta 77, după anul în care a fost lansată. În Ungaria, disidența democratică a devenit mai vizibilă prin presă și publicațiile (semi)clandestine.” Toate au fost mișcări protestatare care au supraviețuit într-o formă sau alta până la căderea comunismului datorită protecției internaționale operante în cadrul de cooperare inițiat la Helsinki, dar și din cauza unei mai mari disponibilități a regimurilor respective pentru dialog social, cel puțin în anumite momente.

În cazul României, numărul celor care au avut curajul să critice public sau să conteste regimul ceaușist folosindu-se de noul context internațional a fost mult mai redus. Pe lângă aceasta, spre deosebire de celelalte țări, o mișcare colectivă care să poată activa continuu a lipsit. Absența unor mișcări protestatare similare celor din alte țări menționate mai sus este unul dintre aspectele care au făcut să se vorbească mult despre „pasivitatea românească”.

Analiza de față nu își propune să întocmească o listă exhaustivă a tuturor celor care au criticat public regimul Ceaușescu. O asemenea întreprindere necesită o cercetare de durată. Dacă până în 1989 nu se putea scrie despre acest subiect decât în Occident, după 1989, arhivele românești care acoperă această perioadă au rămas cvasi-inaccesibile, prin urmare sursele primare s-au îmbogățit deocamdată foarte puțin. În același timp, trebuie ținut cont de faptul că evaluările făcute în Occident cu privire la protestele parvenite din România au fost tributare capacității acestora de a se face vizibile în exterior, ceea ce înseamnă că multe dintre ele au rămas necunoscute din cauza izolării României comparativ cu alte țări comuniste. Șansa opozanților români de a fi mediatizați în Occident era mult mai redusă decât a celor central-europeni; în perioada despre care vorbim nu mai existau corespondenți de presă în România, numărul ziariștilor occidentali care reușeau să viziteze țara era incomparabil mai mic decât în cazul celorlalte state comuniste europene. Mai mult, spre deosebire de central-europeni sau de ruși, românii nu aveau o editură în străinătate care să publice și să popularizeze ceea ce nu se putea publica acasă, fiind vizibili numai în anumite reviste ale exilului sau în cele specializate în problemele Estului și numai cu intermitențe în presă. Astfel, vizibilitatea lor dincolo de Cortina de Fier depindea aproape exclusiv de legăturile personale sau ocazionale cu străinătatea și de accesul lor la posturi de radio, precum Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC. Acestea fiind spuse, trebuie totuși subliniat că, de și fragmentar reconstruită, contestarea regimului comunist din România rămâne în istoria recentă un act esențial pentru faptul de a fi contribuit la fisurarea monopolului discursiv al regimului prin discursul critic alternativ pe care l-a produs.

Primul protest românesc post-Helsinki a fost așa-numita mișcare Goma, botezată astfel după numele inițiatorului și principalului său promotor, scriitorul Paul Goma(vezi nota). Mișcarea Goma, după cum a fost denumită de jurnaliștii occidentali, ar fi putut reprezenta o intrare a disidenței din România în sincronism cu mișcările pentru apărarea drepturilor omului care se înfiripau în Europa Centrală . Din păcate, nu a fost decât o încercare ratată de a constitui ceva similar Cartei 77. Principalul document al acestei mișcări a fost o scrisoare deschisă adresată Conferinței pentru Securitate și Cooperare, parte a întrunirilor din cadrul de cooperare internațională deschis la Helsinki, care avea loc la Belgrad23. Inițial semnată doar de opt persoane, dintre care două erau soții Goma, scrisoarea a stârnit interesul românilor tot mai nemulțumiți de regimul Ceaușescu. În decurs de două luni și ceva, din februarie – când știrea lansării acestei Carte românești a ajuns prin diverse canale în Occident și a fost intens mediatizată de diverse posturi de radio, în special de Europa Liberă – și până la sfîrșitul lui martie – moment după care Goma este arestat – au fost adunate peste 200 de semnături de susținere. Acest număr este aproximativ același cu cel al semnatarilor inițiali ai Cartei 77. Spre deosebire de modelul ei, care, deși sinuos, și -a continuat activitatea în Cehoslovacia până la căderea regimului, mișcarea Goma nu a supraviețuit în condițiile în care inițiatorul ei a fost trimis în închisoare, apoi supravegheat la domiciliu, pentru a sfârși în exil forțat.

Reacția lui Ceaușescu a fost extrem de violentă la știrea apariției acestui protest, mai ales că Goma i s-a adresat invitându-l să semneze împreună Carta 77, cu motivarea că în România existau numai doi oameni care nu aveau frică de Securitate: secretarul general al PCR și el însuși. „În cazul în care Ceaușescu ar semna Carta pentru drepturile omului a cehilor și slovacilor, el s-ar dovedi, argumenta Goma, consecvent cu atitudinea sa din 1968, când a condamnat invazia din Cehoslovacia, oferind exemplu românilor, care în acest fel nu se vor mai teme să se alăture celor ce cereau respectarea drepturilor omului în țările comuniste.” În arhive există două stenograme revelatoare cu privire la poziția lui Nicolae Ceaușescu față de drepturile omului și de mișcarea Goma: „Legat de securitatea europeană, mă gândesc să luăm o poziție ceva mai fermă față de toate aceste acțiuni ale unor cercuri reacționare, ale unor agenții de presă, care încearcă să abată preocupările de la securitatea europeană la probleme minore, pe probleme de sprijinire chiar a unor elemente recț ionare, să reactiveze o serie de agenturi străine. (…) Sigur, nu știu dacă încercarea care (sic!) o fac unii de a lega România de Cehoslovacia sînt numai din aceștia sau sunt și din partea altor «agenturi». Până și România care este considerată mai liberală este pusă în discuț ie. Cred că activizarea acestor cercuri este mai complexă. Așa observ eu. (…) Cred că în acest sens trebuie să respingem și să luăm poziție asupra acelor cercuri care activează organizațiile fasciste, teroriste, pentru că realmente așa este. La noi l-au găsit pe Paul Goma, care este un derbedeu, a stat și în închisoare. Trebuie să luăm atitudine mai fermă și față de corespondenții străini. Trebuie să-i poftim să facă bine să-ș i vadă de treabă. (…) Noi ar trebui să fim puțin mai ofensivi în această direcție. Presa noastră nu este destul de activă în privința aceasta. Nu este vorba să apărăm măsurile din Cehoslovacia, pentru că au alt caracter, dar nici nu trebuie să admitem ca la adăpostul acesta să se reactiveze cercurile fasciste, reacționare” În privința măsurilor care trebuiau luate în cazul unor asemenea „trădă tori”, precum Paul Goma, luările de poziție ale soților Ceaușescu în ședința CPEx din 30 martie 1977, exprimate într-un limbaj buruienos, sunt extrem de relevante.

Nicolae Ceaușescu: „În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continuă să ia legătura prin telefon, și acum, la Europa Liberă, s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au semnat-o (până în acel moment, n. n.).”

Elena Ceaușescu: „Libertatea este libertate, dar pentru a-și bate joc de popor (sic!), de eforturile lui, pentru aceștia nu există nici un fel de libertate”.

NC: „Trebuie loviți, propriu- zis, fără cruțare. Aceasta ca măsur ă generală, tovarăși, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înțeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-și vadă de treabă acolo unde este pus. Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mișcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj și trimis în judecată. Fără nici un fel de discuții și toți care vor proceda așa. Aceștia care sunt pe lista aceasta, cu organele de securitate respective, o comisie de partid în fiecare județ, să stea de vorbă cu ei, să se vadă dacă este așa sau nu, pentru că nu s-a stat de vorbă cu nici unul și să se procedeze în raport cu poziția pe care o vor avea. Chiar dacă este așa cum se spune aici că ia (sic!) dat telefon, să fie puși în colectivul de întreprindere în discuție, judecați, și ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, s ă-i bată. Să-i lăsăm, într-adevăr, pe oameni să-i judece și aici care se dovedesc așa, nu pot rămâne în întreprinderile respective”

La ordinele lui Ceaușescu, Securitatea a reacționat rapid, arestându-l pe Goma chiar a doua zi, lipsind în acest fel mișcarea de singurul centru de coordonare existent. De asemenea, Securitatea a intervenit extrem de eficient apoi pentru a-i persuada pe semnatari să retracteze și a-i împiedica pe alții să se ralieze mi șcării. Metodele folosite, conform indicațiilor primite, au fost atât persuasive, cât și represive.

După acest moment, inițiativele de auto-organizare în numele drepturilor omului au continuat, deși cu un impact mult mai limitat. Este vorba de mișcări mai degrabă efemere, dar care arată că, sub inspirația unor mișcă ri similare din Europa Centrală, ideea ap ărării drepturilor omului supraviețuiește mișcării Goma30. Totuș i, în afara încercării ratate din 1979 de a constitui un Sindicat Liber al Oamenilor Muncii, o Solidaritate avant la lettre și à la roumaine31, formele principale de solidarizare în fața agresiunii regimului au rămas grevele muncitorești. În ceea ce privește formele discursive de protest colectiv, cele coagulate în jurul unui document programatic sau măcar a unei scrisori deschise, acestea au reapărut doar la sfârșitul anilor 1980.

Din 1977 și până în 1989, disidența din România a constat în principal dintr-o sumă de gesturi izolate ale unor oameni curajoși, care au refuzat avantajele cooptării, îndrăznind să critice deschis regimul.

Acțiunile de protest, chiar de opoziție, fie individuale, fie în grupuri mici de 3, 4 persoane, împotriva lui Ceaușescu au fost pedepsite exemplar prin condamnări publice hotărâte de Tribunalele Militare. În 1984 erau la închisoarea din Aiud în jur de 30 de deținuți politici, încadrați la infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste sau complot. Trei tineri din satul Băleni-Sârbi, jud. Dâmbovița, venind spre casă în seara zilei de 22 august 1983 au șters de pe șosea textul activiștilor de partid: „Trăiască 23 august!” și au scris cu var „Jos Ceaușescu”. Condamnările care au urmat au fost pe măsură : Victor Totu – 7 ani, Gheorghe Pavel – 6 ani, Florea Vlăsceanu – 6 ani. Constantin Purcaru în vârstă de 26 de ani și Ion Ilie în vârstă de 42 de ani, director economic la un trust de construcții, amândoi din Pitești, cam în aceeaș i perioadă, în 1982 și 1983, dar independent unul de celălalt, au răspândit manifeste în tot orașul. Au fost condamnați la 7, respectiv 6 ani de închisoare. Gheorghe Gherghina și Ionel Nicolae au răspândit în 1978, printr-o fantă făcută în podeaua automobilului lor, manifeste de solidaritate cu sindicatul lui Paul Goma. În 1982, in urma unei anchete legate de alte fapte, Securitatea a aflat de la fiul lui Ion Nicolae despre acțiunea celor doi. Au fost condamnați la 6 ani, respectiv 7 ani de închisoare. Marin Iancu, colonel de

miliție, a scris o scrisoare pe care a vrut să o trimită de Europa Liberă. Cel căruia dorea să îi cear ă să ducă scrisoarea în străină tate era informator al Securității și l-a trădat. Marin Iancu a fost arestat și condamnat la 8 ani de închisoare. Barabas Francisc, împreună cu prietena lui, Márton Piroska, și cu Barabas János au răspândit în Miercurea Ciuc, într-o noapte, cu ajutorul bicicletelor, manifeste pe care scria „Jos Ceaușescu, Jos Cizmarul”. Au fost în cele din urmă descoperiți, arestaț i și condamnaț i la 7, 5 și 6 ani. Borbely Ernö, Buzas Laszlo și Biro Katalin au vrut s ă facă niște tipă rituri și au fost arestați și condamnați la 7, 6 și 5 ani închisoare. Ion Bugan din Tecuci și -a montat pe mașină un tablou a lui Ceaușescu sub care scria „Jos Ceaușescu, Jos Călăul”, a plecat din Piața Unirii și în dreptul străzii Lipscani a fost blocat de echipaje ale mili ției, arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. Arpad Viski, actor din Sfântu-Gheorghe, a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru faptul că a vorbit și comentat în mod repetat, la cozi, sărăcia, mizeria și conducerea aberantă a lui Ceaușescu. În mod foarte suspect, posibil pentru că nu își ținea gura, după eliberarea din anul 1984, a fost găsit spânzurat într-o pădure de lângă Sfântu-Gheorghe. Gheorghe Năstăsescu, maistru constructor din Iași, a venit în București în februarie 1983, s-a suit pe o schelă de pe str. Lipscani și a aruncat mai multe manifeste și a vorbit lumii care s- a adunat despre mizeria la care s-a ajuns din cauza lui Ceaușescu. A fost coborât de agenț ii apăruți imediat, arestat și condamnat la 9 ani închisoare. Nicolae Lițoiu și Gheorghe Manu au primit condamnări de 15 și 8 ani pentru că au pus petarde la „Casa albă” a partidului din Ploiești și au aruncat manifeste de pe terasa magazinului Omnia.

Numărul disidenților a crescut sensibil numai după revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987, care a zguduit serios regimul și a mobilizat societatea.

Dintre cei care s-au impus de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp ca disidenți consecvenți ai dictaturii ceaușiste, chiar în perioade în care foarte puțini îndrăzneau să critice regimul, se cuvin menționați: Mihai Botez, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu și Mircea Dinescu. Mihai Botez este cel care, încă din 1977, a încercat împreună cu Vlad Georgescu să înființeze, după modelul polonez, o universitate clandestină în București36. Deși constant urmărit și hărțuit de Securitate din acel moment, el s-a impus ca un critic constant al regimului. Scrisorile sale către Vlad Georgescu, devenit directorul secției în limba română a Europei Libere, constituie un corpus important de analize ale societății comuniste, făcute dintr-o perspectivă ce amintește de revizioniștii marxiș ti din Europa Centrală37. Dorin Tudoran a fost, după momentul Goma, primul scriitor român care a decis, în 1982, să facă publică atitudinea sa critică față de regimul comunist, evoluând rapid de la o critică limitată la domeniul literar la un atac la adresa sistemului însuși. Împins de autorități să emigreze în 1985, el a fost unul dintre extrem de activii susținători din emigrație ai disidenților din țară prin intermediul postului Vocea Americii. Radu Filipescu reprezintă prin curajul său un caz aparte: el este cel care, în 1983, a tipărit și a împărțit prin București zeci de mii de manifeste chemând la grevă generală. O asemenea faptă a fost încadrată de justiția comunistă la infracțiunea de propagandă împotriva ordinii socialiste, conform articolului 166, paragraful 2 din Codul Penal, și „răsplătită” cu 10 ani de închisoare. Eliberat după trei ani în urma intervențiilor internaționale, a făcut ulterior foarte multe pentru protejarea deținuților politici întâlniți în închisoare prin popularizarea lor în Occident. Mai mult, în ciuda detenției, și-a reluat activitatea disidentă, continuând cu încăpățânare să creadă că românii au nevoie numai de o scânteie pentru a se revolta.

Doina Cornea a fost una dintre personalitățile disidente cu activitate de lungă durată, începută încă din 1982, cu o primă scrisoare trimisă la Europa Liberă. Preocupat ă la început doar de declinul educației sub comunism, critica ei, inspirată de morala creștină și tradițiile intelectuale interbelice, s -a radicalizat după greva muncitorilor de la Brașov din 1987. Până la c ăderea regimului, a fost una dintre vocile critice cele mai radicale, autoare a unui text ce propunea un amplu program de reforme, capabilă să atragă solidaritatea altora în critica pe care a lansat-o față de aberantul program de sistematizare.

Din 1977 și până în 1989, supraviețuirea dincolo de primul gest de protest public a disidenților de mai sus și a altora nemenționați aici, dar nu mai puțin curajoși, a fost posibilă, ca și în cazul celorlalte țări comuniste, numai datorită noului cadru de colaborare internațională, inaugurat de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki. Până în acest moment este clar că regimul comunist din România în general, și Ceaușescu, în particular, au desconsiderat profund ideea de drepturi ale omului. Mai mult, toate intervențiile occidentale în favoarea disidenților erau considerate drept intervenții străine în treburile interne ale țării și erau tratate ca atare, cu riscul deterior ării relațiilor diplomatice.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Vladimir Tismăneanu, Prima lovitură. Anul 1956: Începutul dezagregării comunismului,

Cezar Stanciu, Nicolae Ceaușescu și mișcarea comunistă internațională (1967-1976), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014

Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României 1859 – 1991, Editura Humanitas, București, 1992

Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova…Politica externă a României 1956-1965, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2011

Academia Română, Istoria românilor, vol.X, Editura Enciclopedică, București, 2013

Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura Servo-Sat, Arad, 2001

C. Prisca, Drept constituțional, Editura disactică și pedagocică, București, 1977

Radu Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck

Corneliu Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Vol. I, Editura All Beck, București, 2005

Jean-Francois Rennuci, Tratat de drept european al drpturilor omului, Editura Hamagiu

Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă, Editura RAO, București, 2013

Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Editura RAO, 2011

Angela Banciu, Istoria vieții constituționale în România (1866-1991), Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1996

Berceanu, Istoria constituțională a României comentată juridic

Ioan Muraru

Cristian Ionescu, Drept constituțional

Cristian Ionescu, Principiile fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București, 1997

Mioara Anton (editor), Documente diplomatice române, Seria a III-a, România și Tratatul de la Varșovia. Conferințele miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților lo (1966-1989), Editura Alpha MDN, București 2009,

Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României 1859 – 1991, Editura Humanitas, București, 1992

Gheorghe Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România, Editura All Beck, București, 2003

Ioan Stanomir, Libertate, lege și drept, Editura Polirom, București, 2005

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, Vol. I, Editura LuminaLex, București, 2002

Cristian Ionescu , Drept constituțional și instituții politice, Vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2002

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2002

Radu Carp, Ioan Stanomir, Limitele Constituției, Editura C. H. Beck, București, 2008