Structura Raportului Juridic
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONCEPTUL RAPORTULUI JURIDIC
1.1. Considerații introductive. Definiție
1.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
1.3. Structura raportului juridic
2. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC
2.1. Noțiunea de subiect al raportului juridic
2.2. Capacitatea juridică
2.3. Clasificarea subiectelor raportului juridic
3. CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC
3.1. Noțiunea de conținut al raportului juridic
3.2. Drepturile subiective și obligațiile juridice
3.3. Clasificarea drepturilor subiective
4. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea problemei abordate. Evoluția istoriei a demonstrat o necesitate imperioasă a perfectionării mecanismului legislativ în strînsă legătură cu dezvoltarea economică și socialâ, cu adîncirea democrației și formarea statului de drept.
Multitudinea drepturilor persoanelor fizice și juridice caracterizează dreptul Republicii Moldova și-i determină viitorul în directia îmbogâtirii formelor și conținutului instituțiilor juridice, pentru sporirea eficienței lor ca factor activ al progresului.
În acest context, avem onoarea să vă prezentăm teza de licentă, care reprezintă examinarea problematicii juridice a unei instituții importante la momentul actual a Teoriei Generale a Dreptului – Raportul Juridic.
Ne propunem să prezentăm și să analizăm opiniile exprimate în doctrină, starea legislativă actuală – pentru a oferi o lucrare unitară, care să elucideze pe larg, atît în plan teoretic, cît și practic, problemele specifice raportului juridic existente în doctrina juridică la moment.
În societate există o multime de relații diferite: economice, politice, juridice, morale, culturale ș.a. În genere, toată societatea omenească este o totalitate de relații, un produs al interacțiunii dintre oameni.
Știința juridică o interesează, mai întîi de toate, relațiile de drept sau juridice, specificul lor constînd în faptul că ele sînt legate organic cu dreptul.
Dreptul – constituie un regulator oficial de stat al relațiilor obștești. Aceasta este importanța lui deosebită. Reglementînd unele sau alte relații, el prin aceasta le dă o formă juridică, în rezultatul cârui fapt aceste relații capătă o nouă calitate – devin juridice.
Anume cu ajutorul acestei influențe normative puterea de stat ia sub jurisdicție și apărarea sa unele relații, le dă o stabilitate, le îndreaptă spre o anumită direcție.
Interzicînd unele actiuni, permițînd altele, stabilind răspunderea juridică pentru încălcarea prescripțiilor sale, dreptul în așa mod indică variantele conduitelor social-utile ale subiectiilor raporturilor juridice, limitează sau extinde sfera dorințelor lor personale și străduințelor, curmează activitatea ilicită. De aici se vede importanța și actualitatea problemei investigate. În literatura juridică autohtonă nu există un studiu pluriaspectual al cercetării reglementărilor și problemelor privitoare , deși importanța teoretică și juridică a lor nu poate fi pusă la îndoială. Acest fapt generează o serie de probleme:
• dezvăluirea esenței raportului juridic la etapa actuală;
• aprecierea necesității și perspectivei acestei instituții în asigurarea ordinii de drept ș.m.a. ce justifică actualitatea temei investigate. Această temă este actuală și din alte considerente:
• în Republica Moldova în plan teoretic practic nu a fost abordată problematica juridică a Raportului Juridic;
• democratizarea societății, tranziția la un stat de drept presupune o abordare teoretică corespunzătoare a problemelor de drept, ce ar corespunde normelor dreptului international unanim recunoscut inclusiv și a problemei raportului juridic.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal al lucrării a constat în studierea complexă a concepțiilor doctrinare, analizei legislației pentru a elabora și a propune o lucrare ștințifică ce ar conține rezultate noi, aplicarea cărora ar constitui determinarea locului și rolului instituției respective de o importanță deosebită pentru știința juridicâ și în special pentru Teoria generală a dreptului.
Atingerea acestui scop a conditionat trasarea și rezolvarea următoarelor sarcini:
• dezvăluirea noțiunii, naturii juridice, premizelor și a structurii Raportului Juridic;
• expunerea părerii proprii despre unele sau alte aspecte a Raportului Juridic.
Metodologia cercetării. În prezenta lucrare drept obiect de cercetare au servit problemele teoretice și practice privind Raportul Juridic în lumina doctrinei juridice nationale și internaționale.
Cercetarea problemei științifice în cauză se bazează pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-legislativ și practic (exemple) prin aplicarea metodelor: istorică, sistematică, analitică, logico-practică, de clasificare, juridică complexă și juridică comparativă, astfel obținînd unele rezultate științifice a căror esență nu epuizează problema dată, dar prin care se tinde crearea unei viziuni noi asupra ei în contextul actualei formări a doctrinei juridice naționale.
Baza teoretică, metodologică și empirică a tezei de licență date o constituie: Declarația Universală a Dreptului Omului, Codul Civil al Republicii Moldova, concluziile elaborate în monografiile și articolele unor savanți în materie.
Prezenta teză de licență reprezintă o încercare de analiză teoretică-științifică și practică a raportului juridic.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei. Valoarea practică a lucrării constă în posibilitatea de a folosi tezele investigației în:
• perfectionarea și dezvoltarea doctrinelor juridice ce vizează teoria generală a dreptului și statului;
• la elaborarea unor noi reglementări juridice;
• procesul de instruire: în cursul de prelegeri, seminare și lucrări practice la studierea teoriei generale a dreptului și statului și anume a raportului juridic;
• posibilitatea juriștilor să se familiarizeze cu opiniile din doctrina juridică națională și străină.
Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei de licență este determinată de scopurile, sarcinile și obiectul cercetării, de cercul problemelor abordate, nivelul și gradul de studiere a lor în jurisprudență. Teza de licentă constă din introducere, patru capitole împărțite în paragrafe, încheiere și bibliografie.
1. CONCEPTUL RAPORTULUI JURIDIC
1.1. Considerații introductive. Definiție
,,Fără drepturile subiective care intră în joc grație contingentelor vieții și grație finalităților omenești, dreptul obiectiv n-ar fi decît o sumă de enunțuri anodine, sterpe… Dreptul obiectiv are o rațiune de a fi: consacrarea și apărarea celui subiectiv. Cel subiectiv are și el una: viață socială și (în ultima analiză) viață spirituală". (E.Speranția)
Ca sistem al normelor juridice, dreptul nu este un scop în sine. El are menirea de a reglementa conduita oamenilor în relațiile interindividuale și în planul vietii sociale, în conformitate cu interesul general și valorile admise. În relațiile lor reciproce, normate juridic, oamenii trebuie să se comporte după prescripțiile normelor juridice.
Această comportare se concentrează în stabilirea și îndeplinirea unor drepturi subiective și a obligațiilor anexate acestor drepturi, astfel încît relațiile dintre oameni iau forma specifică a raporturilor sau relațiilor juridice.
Spre deosebire de raporturile politice și morale care își extrag conținutul din impactul normelor politice ori etice asupra conduitei umane, raporturile juridice iau ființă prin acțiunea dreptului. Prescripțiile normative, exprimate în mod general, impersonal, se materializează în raporturi juridice determinate: participanții devin purtători sau titulari ai unor drepturi și, corelativ, obligatii juridice [29, p. 186].
Mecanismul reglementării prin norme juridice a vieții sociale pune în lumină aspecte dintre cele mai variate ale influenței dreptului asupra socității în același timp însă rolul dreptului nu poate fi limitat doar la această influență teoretică, în ultima sa esență dreptul înseamnă viață. Ca expresie a unui sistem de valori, dreptul garantează ordinea, stabilitatea socială, siguranța juridică.
Pătrunzind țesătura raporturilor interumane, studiul raporturilor juridice, subliniază faptul, că înainte de toate acestea sînt niște raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea îndestulării trebuințelor lor variate, raporturi de cooperare și existentă.
Dreptul, după cum vedem, își realizează vocația de organizator și disciplinator al vietii sociale nu numai prin intermediul normelor, dar și al raporturilor pe care le creează. Raporturile juridice nu pot fi în nici un fel desprinse de realitatea juridică, nu pot fi rupte de realitatea socială în ansamblul com-ponentelor sale [3, p. 248].
Literatura de specialitate conține diferite definiții ale raportului juridic. Astfel, Xponaнюк B. И. definește raportul juridic ca relație socială în care părțile sînt legate între ele prin drepturi și obligații juridice reciproce, ocrotite de stat [33, p. 307].
Academicianul Лaзapeв B. B. menționează că raportul juridic este legătura juridică între subiecți acestor relații [28, p.140].
Raportul juridic este influența reală a dreptului asupra relațiilor sociale [18, p. 290].
Noi definim raportul juridic ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice, raporturi a căror formare, modificare și încetare are loc, de regulă, prin prezența unui fapt juridic (acțiune omenească sau eveniment) și în care părtile se manifestă ca titulare de drepturi și obligații ce se realizează, dacă este necesar, prin forța coercitivă a statului.
Prin menirea lor, normele juridice au rol modelator asupra conduitei umane. Simplele fapte ale indivizilor fără ca acestea să fie ocrotite legal, nu au semnificație din punct de vedere juridic, relațiile dintre oameni devenind relații juridice numai condiționat de reglementarea lor normativă. Neavînd un scop în sine, dreptul are ca finalitate coordonarea și influențarea conduitei umane în sensul interesului general.
Zilnic, oamenii intră în relații unii cu alții, înfăptuind raporturi juridice, fără ca de multe ori, aceștia să conștientizeze acest lucru. Astfel, atunci cînd fac cumpărături, cînd se deplasează la serviciu cu un mijloc de transport în comun, cînd respectă disciplina muncii, ei sunt de fapt subiecții unor raporturi juridice de drept civil de (vînzare cumpărare) sau de asigurare, de dreptul muncii etc.
Normele juridice prevăd doar anumite posibilități, ipoteze, situații generice care pentru a deveni realitate trebuie să se concretizeze în raporturi juridice între subiecți determinați, individualizați, prin care aceștia urmăresc realizarea unor interese proprii: îndestularea unor trebuințe, coexistența alături de alți indivizi, cooperarea lor etc. Este de esența raporturilor juridice contactul cu o altă persoană, întrucît absența acestui element, al interacțiunii, face să nu apară raportul juridic, relația socială rămînînd la stadiul de intenție. Orice raport juridic presupune așadar, o conexiune între planul general și impersonal al normei juridice și planul concret al realității, în care subiecții individualizați au drepturi și obligații concrete, personalizate. Pentru cei ce se află sub incidența normei juridice, găsesc in cuprinsul ei, modelul comportamental care trebuie să-l urmeze, fie că li se impune o acțiune, fie o abstențiune.
Pentru ca un raport jurdic să poată aparea și să se desfașoare este nevoie de existența unor premise. În general se consideră că aceste premise sînt:
– Norma juridică;
– Subiectele de drept (premise generale, abstracte);
– Faptele juridice (premisă specială, sau concretă).
Existența concomitentă a acestor trei condiții dă naștere raporturilor juridice, adică anumitor drepturi și obligații corelative ale subiecților raporturilor create.
Norma juridică reprezintă principala premisă a raportului juridic întrucît ea va determina atît capacitatea juridică a celor ce participă la un raport, va determina conținutul acestui raport, va descrie și împrejurexistența unor premise. În general se consideră că aceste premise sînt:
– Norma juridică;
– Subiectele de drept (premise generale, abstracte);
– Faptele juridice (premisă specială, sau concretă).
Existența concomitentă a acestor trei condiții dă naștere raporturilor juridice, adică anumitor drepturi și obligații corelative ale subiecților raporturilor create.
Norma juridică reprezintă principala premisă a raportului juridic întrucît ea va determina atît capacitatea juridică a celor ce participă la un raport, va determina conținutul acestui raport, va descrie și împrejurările care declanșează un raport juridic. Rolul normei juridice este atît de mare încît uneori, raportul juridic este definit ca o "normă juridică în acțiune". Pînă la un punct această caracterizare este exactă, ține cont de realități, deoarece raportul juridic apare ca modalitatea esențială de realizare a normei juridice, dar nu și singura, pentru că dacă marea majoritate a normelor juridice se realizează prin crearea și desfașurarea unor raporturi juridice, există și norme juridice care își realizează menirea fară crearea nemijlocită a unui raport juridic.
Normele la care se face referire în acest caz sînt cele cu caracter și conținut prohibitiv. Menirea acestor norme, sarcina lor fundamentală nu este, deci, crearea de raporturi juridice, ci abținerea de la săvîrșirea unor fapte ce ar putea să lezeze drepturi și interese.
Norma juridică reprezintă condiția fundamentală a nașterii unui raport juridic, este cea care determină apariția acestuia. Astfel, prima condiție pentru ca un raport social să fie recunoscut ca avînd caracter juridic, este ca acest raport să fie obiectul de reglementare al unei norme de drept. Norma juridică are o contribuție decisivă la prefigurarea raportului juridic, întrucît ea este cea care determină conținutul acestuia, subiectele participante, împrejurările concrete în care există raportul juridic respectiv, precum și faptele care au valoare juridică și care pot conduce la nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic concret [22, p. 237].
Norma juridică nu poate fi aplicată decît în și prin raporturi juridice, motiv pentru care, de cele mai multe ori, raporturile juridice au fost calificate ca norme juridice în acțiune. În mod normal, norma precede raportul juridic. Problema care a preocupat doctrina juridică a fost aceea de a ști dacă pot exista raporturi juridice fără ca ele să fie expres reglementate în drept, sau fără ca ele să-și găsească sortirea într-o normă juridică.
Apariția raportului juridic este, în acest caz, rezultatul nerespectării normei, al încălcării interdicției. Legislatorul a dorit să vadă această normă realizată nu prin crearea raportului juridic de constrîngere, ci prin respectarea conduitei prescrise, a abținerii de la acțiunile prohibite.
Fără crearea și desfășurarea nemijlocită a unor raporturi juridice se realizează și unele norme de drept constituțional, care consacră drepturi și libertăți fundamentale (libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, inviolabilitatea persoanei ș.a.m.d.).
În literatura de teoria dreptului s-a mai subliniat și faptul că în situații determinate pot să apară raporturi de drept și în lipsa unei norme juridice.
Este vorba de funcționarea instituției analogiei, cînd judecătorul soluționează un caz nu pe baza unei norme, ci în temeiul unui principiu de drept.
În oricîte ipostaze nu s-ar prezenta mecanismul complex al influenței dreptului asupra comportamentului uman, trebuie să se recunoască faptul că forma esențială a acestei influențe o constituie crearea și desfașurarea unor raporturi juridice.
Raporturile juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcției sociale a dreptului, prin care prevederile generice, ipotetice și impersonale ale normei juridice se materializează în raporturi juridice concrete, în care subiecții sunt purtătorii sau titularii unor drepturi subiective și obligații corelative. Dat fiind caracterul normativ al reglementărilor juridice, realizarea raporturilor juridice cu caracter licit se bucură de protecție, iar în caz de nevoie, pot fi aduse la îndeplinire prin forța de constrîngere a statului.
Raporturile juridice constituie modalitatea cea mai frecventă prin care energia normelor de drept se întrupează în viață.
În ansamblul premiselor ce condiționează raportul juridic, norma juridică exercită rolul fundamental. Celelalte premise – subiectele de drept, faptele juridice – se află, la rîndul lor, în strînsă interdependență cu norma juridică.
În cele mai multe cazuri, raportul juridic ia naștere, se modifică ori încetează, numai dacă intervine un fapt juridic care să provoace acțiunea normei, fapt care împreună cu norma însăși reprezintă premisele ori condițiile raportului juridic.
În lucrările de specialitate, raportul juridic este definit ca o relație socială, ideologică, o relație individualizată, reglementată de norma de drept, apărată de stat și caracterizată prin existența drepturilor și obligațiilor juridice.
Definiția raportului juridic trebuie să țină cont de existențele oricărei definiții, dar în primul rînd, că raportul juridic este o relație socială.
Raportul juridic, ca relație socială, face parte dintr-un sistem de legături de contacte sociale, care definește individul ca ființă socială. Nefiind un simplu homo faber (ființă producătoare), ci un homo sapiens (ființă cugetătoare) omul își gîndește viitorul și își definește existența în funcție de un proiect. Ca participant la relațiile sociale el este făuritor de istorie și poartă din plin răspunderea pentru actele sale.
Ceea ce separă raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale îl constituie faptul, că această legătură sociala este reglementată de o normă specifică, normă de drept, și care este apărată pe cale statală, prin constrîngere.
Față de aceste împrejurări putem defini raportul juridic ca un, raport social, constituit pe baza normelor juridice în vigoare, în care participanții (subiectele) apar ca titulari de drepturi și obligații, drepturi ce pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat.
Majoritatea disciplinelor de drept tratează raportul juridic specific unei ramuri de drept; pentru a înțelege raporturile juridice proprii fiecăreia dintre ramurile sistemului de drept, se impune a trata principiile care generează raporturile juridice, premisele, trăsăturile comune și conținutul acestora precum și cadrul general al formării, modificării sau stingerii raporturilor juridice, urmînd ca apoi, în cadrul disciplinelor juridice de ramură, să fie tratate particularitățile specifice ale raporturilor juridice civile, penale, administrative, etc.
Unii autori au remarcat că pot ființa raporturi juridice, fără să existe norme juridice exprese care să reglementeze conduita subiecților de drept. Se face referire la perioada de început a dreptului și a statului, cînd norma juridică a apărut ca rezultat al unei abstractizări pe care inițial o făcea judecătorul în soluționarea cauzelor deduse judecății, iar mai tîrziu, a realizat-o legiuitorul, prin edictarea lor în plan legislativ. El nu poate refuza judecarea cauzei pe acest motiv și atunci va trebui să aplice o normă juridică existentă pentru un caz analog, sau va avea în vedere principiile generale al dreptului atunci cînd nu există nici reglementări juridice pentru situații asemănătoare cu cele deduse judecății [27, p. 163].
Din acest punct de vedere, considerăm alături de alți autori, că pot fi considerate raporturi juridice și raporturile sociale care, lipsa unor reglementări exprese sau implicite, se bucură de protecție juridică prin aplicarea analogiei legii sau analogiei dreptului, desigur în domenii în care ea este admisă.
Cu toate că în literatura de specialitate se constată unele nuanțe în definirea raportului juridic, elementele de substanță sunt aceleași. Toți autorii observă că rapotul juridic este o relație socială reglementată de norma juridică. Din nici o definiție nu lipsește precizarea că această relație este apărată, la nevoie, pe calea coercițiunii statale. Totodată, se observă și se subliniază că raportul juridic presupune o relație între „participanți determinați,” legații printr-un sistem de drepturi și obligații.
Profesorul Dan Ciobanu, de pildă, definește raportul juridic ca o „relație socială în forma reglementată de dreptul pozitiv. El este o legătură juridică sau un vinculum iuris. El nu este echivalentul unei relații sociale îmbrăcată înveșmînt juridic; dreptul pozitiv modelează această relație socială, îi dă un contur oarecum diferit de ceea ce ea ar fi fost fără intervenția dreptului” [7, p. 103].
Profesorul I. Demeter precizează că „raporturile juridice sunt acele raporturi sociale care cad sub incidența reglementării juridice” [8, p. 362]. Relațiile sociale-subliniază dînsul dobîndesc calitatea juridică (de raporturi de drept) datorită reglementării lor prin drept.
Profesorul Nicolae Popa definește raportul juridic ca fiind „acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conținînd un sistem de interacțiune reciprocă între participanți determinați, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coercițiunii statale [21, p. 289]. În analiza pe care o face, Nicolae Popa atrage atenția asupra faptului că deosebirea dintre raportul juridic și celelalte raporturi sociale constă în aceea că „această legătură socială este reglementată de o normă specifică, norma de drept,-și este susceptibilă a fi apărată pe cale statală, prin constrîngere” [21, p. 68].
În concepția profesorului Mircea Djuvara raportul juridic este un raport reglementat de norma juridică „între persoane prin actul juridic, referitor la un anumit obiect”. Acest raport „are caracter categoric normativ”; „reprezintă un comandament”; „implică ideea de obligație”; „consacră valori” [11, p. 213].
În lumina analizei efectuate, raportul juridic este un raport social, de suprastructură, care ia naștere pe baza normelor juridice între două sau mai multe părți, care sunt titulare de drepturi și obligații juridice reciproce,asigurate, în realizarea lor, la nevoie, de forța coercitivă a statului.
Cum bine s-a remarcat în literatura juridică există norme juridice a căror realizare nu implică apariția de raporturi juridice, cum este cazul normelor prohibitive. Acestea generează raporturi juridice doar atunci cînd sunt încălcate prescripțiile lor. Acest fapt evidențiază împrejurarea că scopul normelor prohibitive fiind acela de a preveni faptele ilicite, respectarea conduitei prescrise, nu duce la apariția raporturilor juridice, ci numai încălcarea lor are acest rezultat. Aceeași situație este întîlnită și în cazul normelor constituționale care consacră drepturi și libertăți fundamentale, universale, opozabile „erga omnes”.
Respectarea normelor privitoare la libertatea de asociere, a dreptului la viața intimă, familială și privată, a libertății de exprimare, a dreptului la informație, la învățătură etc. – se realizează fără producerea unor raporturi juridice, obligația ce revine tuturor celorlalți subiecți de drept, fiind aceea de a se abține de la acțiuni care ar împiedica pe titulari să se bucure de aceste drepturi și libertăți conferite de lege. Raporturile juridice iau însă naștere atunci cînd normele juridice sunt încălcate.
1.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
În precizarea și explicarea conceptului de raport juridic o importanță deosebită revine analizei trăsăturilor sale fundamentale. În literatura de specialitate s-a remarcat prezența mai multor caracteristici ale raportului juridic, unele dintre ele putînd fi subsumate celor mai importante. Tocmai din acestă cauză în cele ce urmează ne vom opri numai asupra trăsăturilor fundamentale ale raportului juridic, avînd convingerea că analiza lor este suficientă pentru a defini acest concept important al suprastructurii juridice a oricării societăți.
Spre deosebire de normele de drept, care promovează valori juridice ce trebuie sau urmează să se realizeze în relațiile umane, raporturile juridice țin de sfera relațională, faptică a juridicului.
Deci, înțelegerea conceptului de raport juridic presupune abordarea trăsăturilor, caracteristicilor sale definitorii.
A. Raportul juridic este un raport social
Raportul juridic se stabilește întotdeauna între oameni, fie între persoane fizice, fie între acestea și organele statului, sau între organele statului. Ca raport social, raport dintre oameni, Raportul juridic coexistă cu ansamblul raportului social – economice, politice etc.
Prin urmare, dacă orice raport juridic este o relație socială, nu orice relație socială este raport juridic. Relația socială devine un raport numai în măsura în care a fost obectul de preocupare a legiuitorului, sub forma adoptării unei norme juridice care s-o reglementeze. Sunt relații sociale (de exemplu, relațiile de prietenie, tovărășie ect.) care nu constituie obectul de reglementare juridică. Cercul acestor relații poate să se micșoreze sau, dimpotrivă, să se mărească. Totul depinde de interesul social major, de voința legiuitorului.
Dar dacă nu orice relație socială este un raport juridic (pentru că aceasta din urmă are un conținut conferit de normele juridice) totuși orice raport juridic este cu necesitate o relație socială (fiind o relație între oameni).
Chiar și în situația în care unele raporturi se referă la lucruri, ele nu încetează să fie relații între oameni. În raporturile juridice de proprietate, de exemplu, nu stau față în față oamenii ca proprietari și obiectele asupra cărora poartă proprietatea, aici este un raport juridic între oameni cu privire la lucruri [14, p. 312].
Deci, subliniind apariția unui raport juridic doar între oameni, cu participarea lor, renumitul jurist român Mircea Djuvara scria: ”Un Robinson ipotetic, complet izolat într-o insulă, fără nici un contact cu altă persoană, nu poate avea relații juridice, pentru că nu poate avea asemenea relații nici cu arborii, nici cu cerul, nici cu pămîntul pe care stă” [11, p. 241].
Societatea însăși este un produs al interacțiunii oamenilor, un sistem de relații aflate în relații de permanentă dezvoltare.
Omul nu acționează niciodată ca un sistem izolat, el acționează într-un sistem de relații într-o ambianță socială dată, desfășurarea relațiilor sociale reglementate de normele juridice în conformitate cu prevederile acestora dă naștere unei ordini sociale specifice – ordinea juridică, parte componentă a ordinii sociale.
„Orice raport de drept, – nota eminentul profesor francez Saleilles, tinde la un scop social…”. Îmbrăcînd haina juridică, raportul social își compune o figură aparte, se bucură de un tratament special, dobîndește chiar o calitate socială, urmare a legăturii deosebite ce mențin alături participanții [3, p. 252].
B. Raportul juridic are un caracter ideologic, în timp ce relatiile economice ca relație materială, se formează între oameni, dar independent de voința lor, avînd un caracater obiectiv, raporturile juridice se integrează în aceeași categorie ca relatiile politice, morale sau religioase, a căror formare este condiționată de momentul subiectival, al exprimării voinței.
Ele sînt raporturi care, formate conștient, au un caracter subiectiv, manifestîndu-se ca raporturi nemateriale ideologice.
Dimensiunea ideologică specifică raporturilor juridice constă în faptul că ele sînt reglementate prin intermediul normelor juridice care exprimă voința legislatorului, iar însăși este o expresie adevărată a voinței generale, inevitabil determinată de interese și idei ale majorității.
În comparație cu norma de drept care poate păstra aparențele caracterului democratic chiar și atunci cînd exprimă o voință de stat antidemocratică, raportul juridic reflectă mai adecvat conținutul și caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic ce funcționează în societate la un moment dat, în relația juridică concretă și în modul de realizare a dreptului se evidențiază contradicția dintre continut și formă, dintre spritul și litera legii.
C. Raportul juridic este un raport volițional
Fiind un raport între oameni raportul juridic este un raport de vointă. Oamenii intră în raporturi sociale în vederea satisfacerii trebuințelor lor. Raportul juridic nu este un simplu raport dintre doi sau mai mulți participanți la voința socială.
Singură, voința subiecțiilor este insuficientă, este nevoie ca această voință să se exprime în conformitate cu voința de stat. Ca raport cu caracter volițional, raportul juridic este terenul pe care se întîlnesc două voințe: voința statului, exprimată în norma de drept, care consfințește drepturile și obligațiile participanților și voința subiectelor.
În acest sens literatura juridică clasifică raporturile juridice în raporturi prin care se realizează dispoziția normelor juridice și raporturi prin care se realizează sacțiunea normelor juridice.
În manifestarea caracterului volițional al raportului de drept trebuie să se țină cont de ramura de drept în care participă subiecții raportului juridic. Astfel, în domeniul dreptului civil, al familiei, al muncii etc. majoritatea raporturilor se nasc pe baza actului de vointă individual. În încheierea unui raport juridic de căsătorie, spre exemplu, detreminantă este vointa părților de a încheia acest raport juridic. Această voință va fi valabilă, (legală) numai în conditiile prevăzute de lege, în îndeplinirea acestor condiții, în caz contrar, căsătoria nu va fi încheiată.
În alte ramuri de drept – dreptul administrativ, financiar, penal ș.a.m.d. – esențială este voința de stat, exprimată prin norma de drept.
Atunci cînd un organ fiscal stabilește un impozit unui oarecare subiect el este obligat să facă acest lucru fără a-l consulta. Nașterea acestui raport se face la inițiativa organului fiscal. În desfășurarea raportului juridic, subiectele au apoi drepturi și obligații reciproce (subiectul care plătește impozitul are dreptul să ceară stabilirea unui impozit conform prevederilor legale).
Corelația dintre voința generală și cea individuală, în stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale subiectelor, prezent așa cum am menționat, nuanțe diferite de raport de ramura de drept. Fie că este vorba de normele cu caracter permisiv, care dau posibilitate subiectelor să-și aleagă conduita, fie că este vorba de normele imperative care obligă la o anumită conduită, împletirea voinței generale de stat cu cea individuală, a participanților la viața socială, reprezintă o cale importantă prin intermediul căreia se pune în mișcare mecanismul influențării prin norma juridică a conduitei umane.
În acest fel, raportul juridic ne apare, mai întîi, ca un rezultat al reglementării prin norma de drept a relațiilor sociale, în care drepturile și obligațiile participanților sînt consfințite, prin voința statului; iar mai apoi, ca o relație în care se exprimă și voința participanților, care sînt purtători ai acestor drepturi și obligații juridice.
În procesul determinării drepturilor și obligațiilor acționează voința individuală a subiectelor [3, p. 254].
D. Raportul juridic este un raport valoric
Importanța studierii noțiunilor și trăsăturilor Raportului juridic se evidențiază și în planul axiologiei juridice. Într-adevăr în Raporturi juridice își găsesc concretizarea valorile esențiale ale societății.
Valorile se afirmă și trăiesc nu în sfera societătii, ci dimpotrivă, în dinamismul circulației lor în societate. Desfășurarea vieții în conformitate cu normele de drept (ordinea de drept) constituie un mijloc important de realizare a acestor valori.
Raporturile juridice – fie cele mai numeroase prin care se realizează dispozițiile normelor de drept, fie cele mai restrînse prin care se realizează sancțiunile normelor de drept – pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conținutului valoric al normelor de drept în planul relațiilor sociale concrete și reale.
Purtătoare de valoare sînt faptele cuiva în măsură în care, coordonate cu ale altuia și sau conform unor norme de drept, dau naștere unor raporturi sau situații reale.
E. Raportul juridic este o categorie istorică
Nefiind un simplu raport social în care se exprimă doar voința liberă a participanților la relațiile sociale, ci un raport reglementat de o normă de drept, raportul juridic poartă atît în conținutul său, cît și în forma sa, amprenta voinței sociale care se exprimă în norma juridică ce dirijează acest raport. Fiecare tip de organizație socială generează raporturi juridice (ca și forme de administrație) proprii.
Astfel, în dreptul privat roman, sclavul era trecut în rîndul bunurilor. Stăpînul avea asupra sclavului dreptul de viață și de moarte (ius vitae nicisgue).
Mai tîrziu în dreptul medieval, nobilimea nu mai avea drept de viață și de moarte asupra țăranului șerb, dar dependențele diferite (consfințirea juridică a legăturii de pămînt a țăranului, rentele ș.a.m.d.) restîngeau posibilitățile participării acestuia la raporturile juridice.
Observăm deci, că în orice societate existența diferitor raporturi juridice are la bază un tip aparte de relații sociale.
Tipul raporturilor juridice în decursul istoriei variază, se schimbă și se dezvoltă în directă legătură cu evoluția generală a societății, cu caracteristicile legăturilor pe planul de producție și schimbului de activități [17, p. 159].
F. Participanții la raport juridic, dispun de drepturi și obligații juridice reciproce
Dacă un subiect a raportului juridic are un drept, atunci celălalt subiect are o obligație juridică. De exemplu, conform contractului de vînzare-cumpărare cumpărătorul are dreptul să ceară de la vînzător obiectul de o anumită calitate, iar vînzătorul este obligat conform legii să-i îndeplinească cerințele. Însă juriștii romani urmăreau că dreptul în sens subiectiv este alcătuit din împuterniciri și obligații și „drepturilor unei persoane totdeauna corespund obligațiile altor persoane. Libertatea juridică a unei persoane numaidecît include în sine cerința, adresată altor persoane – de a respecta această libertate. Această idee a fost concretizată de K. Morv, care menționa că nu există drepturi fără obligații, cum nu există obligații fără drepturi [după 31, p. 308].
G. Raporturile juridice se garanteaza de stat și sînt ocrotite în cazurile necesare prin forțele lui de constrîngere
Statul creează condițiile economice, sociale și alte condiții necesare pentru realizarea deplină a normelor juridice. Dacă se încalcă măsura libertății persoanelor împuternicite sau obligate, ce participă la raportul juridic, statul ia măsuri de constrîngere pentru asigurarea lor [31, p. 308].
În concluzie se poate de menționat că studiind raporturile juridice, trebuie să ținem cont de existența acestor trăsături generale, să plecăm de la ele. Este evident că pe baza acestor caracteristici generale apar, apoi, în fucții de fiecare raport juridic concret, dintr-o ramură sau alta a dreptului, trăsături specifice, note particulare, potrivit cu specificul relațiilor sociale reglementate de normele de drept dintr-un domeniu sau altul.
1.3. Structura raportului juridic
Indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau împrejurarea pe temeiul căruia se naște orice raport juridic, se leagă între subiectele de drept (cel puțin două) care nu pot fi decît oameni – potriviți individual sau organizați în colectivități corespunzătoare. Are un anumit conținut ce reprezintă legătura propriu-zisă dintre subiecte și care constă în drepturile și obligațiunile reciproce ale acestora. În sfîrșit orice raport juridic are un obiect care nu este altceva decît, acea acțiune sau acea conduită asupra căreia sînt îndreptate drepturile subietive și obligațiile participanților la raportul juridic [20, p. 279].
Raportul juridic este un raport social, volițional, rcglementat de norma juridică în cadrul căreia participanții se manifestă ca titulari de drepturi și obligații prin exercitarea cărora se atinge finalitatea normei juridice.
Raportul juridic are o structură cuprinzînd elemente care îl condiționează. Structura, raporturile juridice presupun trei elemente:
– subiectele (părțile între care se încheie raportul juridic);
– continutul (format din drepturile subiective al părților și din obligațiile corelative lor);
– obiectul (îl formează conduita părților, acțiunile sau inacțiunile în timpul normei juridice) [3, p. 256].
2. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC
2.1. Noțiunea de subiect al raportului juridic
Fiind bazat pe o relație socială, raportul juridic cuprinde ca un prim element, părțile la această relație. Aceste părti sînt desemnate ca subiecte ale raportului juridic.
Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, considerați individual sau ca participanți la anumite organizații.
La încheierea unui raport juridic sînt necesare cel puțin două persoane, care se numesc subiecte ale raportului juridic.
În istoria dreptului se întîlnesc cazuri extrem de interesante cînd unele fenomene ale naturii sau animale erau personificate, fiind tratate ca și cînd au fost titulare de drepturi și obligații în raporturi juridice determinate.
Așa spre exemplu, Darius, regele Persiei, după ce marea îi înghițise corăbiile în cursul expediției în Sciția, ordonă să se bată valurile în semn de sancțiune. În Evul Mediu sînt cunoscute cazuri cînd se judecau animale (cîini, pisici, porci), diferite obiecte ș.a.m.d. Etnograful englez D. Frezer în lucrările sale vorbește de un caz cînd în anul 1457 în Franta a fost judecat un porc și șase purcei cărora li s-a înaintat învinuirea de omor a unui oarecare Marten.
Ascultînd mărturiile părților la proces judecătorul a primit hotărîrea ca acest porc să fie dat pedepsei supreme „spînzurare de picioarele din urmă de ramura unui copac strîmb". Sentința a fost îndeplinită conform hotărîrii judecătorului.
În Rusia în anul fost pedepsit cu biciul și trimis în Siberia un clopot din orașul Uglici, în care băteau slujitorii bisericii în legătură cu omorul țareviciului Dmitrii [28, p. 148].
Concepția modernă a dreptului nu mai reține asemenea situații, omul fiind singurul în măsură să participe la raportul juridic în calitate de subiect. Această participare nu rezultă nicidecum în mod natural, ea este o calitate pe care o acordă statul, fiind detaliat reglementată prin normele de drept.
Există situații în care normele de drept au în vedere pagube provocate de animale sau de lucruri stabilind răspunderi sau prohibițiuni în conduita oamenilor în relațiile lor reciproce cu privire la bunuri sau animale. În aceste situatii codul civil stabilește că pentru fapta animalului răspunde proprietarul sau cel care se servește de animal, iar pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului răspunde proprietarul edificiului.
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decît oamenii fie individu-al, fie grupați în forme organizate. Statul recunoaște oamenilor o atare calitate și apără, la caz de nevoie prin constrîngere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor drepturilor în cadrul diverselor raporturi juridice.
Deci la încheierea unui raport juridic sînt necesare cel puțin două persoane, care se numesc subiecte ale raportului juridic.
Unele din subiecte sînt, în cadrul aceluiași raport, titulari de drepturi, altele de obligații sau, în mod colectiv, și de drepturi și de obligații.
De exemplu, într-un raport juridic de drept financiar, organele administrative obligă pe impozabili la plata impozitelor, iar aceștia au obligația să plăteacsă impozitele. În acest raport una dintre părți este titular de drepturi (organul administrativ) iar cealaltă parte (impozabilul) este titularul unei obligații.
În alte raporturi juridice fiecare subiect este de o potrivă titular de drepturi și obligații. De exemplu, în domeniul dreptului civil, unde întîlnim numeroase astfel de cazuri, într-un contract de vînzare- cumpărare se creează un raport juridic în care vînzătorul are dreptul să primească prețul obiectului vîndut, revenindu-i corelativ obligația de a preda obiectul: cumpărătorul este îndreptățit să primească obiectul cumpărat revenindu-i corelativ obligația de a achita prețul obiectului.
În cele mai multe raporturi juridice sînt precizate în mod concret și individual atît titularii de drepturi, cît și titularii de obligații (așa cum este cazul raporturilor juridice de muncă, de vînzare-cumpărare, de plată a impozitelor etc.). Sînt însă și raporturi în care doar unul dintre subiecte este precizat, anume titularul drepturilor, iar toate celelalte persoane rămîn titulare de obligatii. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate, stăpînirea unei case este dreptul proprietarului, iar respectarea acestei proprietăți revine ca obligație tuturor celorlalte persoane. După cum observăm, subiectul titular al obligației nu este individualizat. Numai cînd se nesocotește această obligație se produce individualizarea, situație în care se creează însă un alt raport juridic, în care este sancționat cel ce a săvîrșit fapta ilicită [15, p. 90].
La fel stau lucrurile și în dreptul penal. Legea ocrotește o seamă de valori, consfințind dreptul tuturor cetățenilor la viață, la integritate corporală, la sănătate ș.a. Toate persoanele sînt titulari a acestor drepturi; titularii obligatiilor nu sînt individualizați, ei fiind de asemenea toate celelalte persoane. Individualizarea titularului de obligație operează numai atunci cînd o persoană pune în pericol unul dintre drepturile apărate de lege, situație în care apare un raport juridic de drept penal.
2.2. Capacitatea juridică
Oricare ar fi entitatea avută în vedere individ, colectiv, stat, organizația internațională condiție a devenirii sale ca subiect al raportului juridic în special, este capacitatea juridică. Capacitatea juridică se poate defini ca fiind aptitudinea unei persoane sau colectivități de a fi titulară de drepturi și obligații și de a le exercita. Ea se poate manifesta fie ca o capacitate civilă, cînd este vorba de persoană fizică sau persoană juridică, fie ca competență în cazul organelor de stat, fie de suveranitate dacă este vorba de stat.
Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri de drept. Putem distinge deci o capacitate juridică civilă, penală, administrativă ș.a.m.d.
De exemplu, în raporturile privind executarea drepturilor electorale (raporturi de drept constituțional). Capacitatea se manifestă la împlinirea vîrstei de 18 ani, în dreptul civil capacitatea de folosință optează odată cu nașterea art.18, Cod Civil RM [1].
După cum am spus capacitatea juridică este fixată prin lege. În acest sens trebuie să facem precizare că au existat unele societăți, unde categorii întregi de oameni erau lipsiți de capacitatea juridică. În societatea modernă, însă, potrivit principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii toate persoanele au capacitatea de a deveni titulari de drepturi și obligații, subiecte ale celor mai diverse raporturi juridice, în condițiile și cu restricțiile mai mult sau mai puțin justificate de lege. În general în domeniul teoriei dreptului se fac distincții unde capacitatea juridică este de două feluri:
a) capacitate juridică generală;
b) capacitate juridică specială.
a) Capacitatea juridică generală cercetează posibilitatea generală a cetățeanului de a fi titular de drepturi și obligații.
b) Capacitatea juridică specială înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea anumite raporturi juridice. De exemplu, o capacitate juridică specială o au deputații, organele de stat în dreptul public, capacitatea juridică a organului este denumită competență.
În general, capacitatea juridică specială o au organizațiile, deoarece ele sînt create pentru un anumit scop.
Capacitatea civilă
Noțiunea de capacitate civilă este alcătuită din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Capacitatea de folosință este aptitudinea de a avea drepturi și obligații (art.9 Cod Civil).
De aceasta se leagă dar și se deosebește capacitatea de exerciții care reprezintă posibilitatea persoanei „de a-și asuma obligații, săvîrșind personal, fără reprezentarea legală sau autorizarea prealabilă ori asitarea vreunui ocrotitor, acte juridice” [29, p. 189].
Capacitatea civilă este o noțiune care, nu delimitează capacitatea, unde persoana poate fi subiect în raporturile de drept civil, de capacitatea reglementată în mod special în cadrul anumitor ramuri ale dreptului (ca de exemplu, în dreptul penal sau dreptul muncii). Ea este folosită, dimpotrivă, spre a consacra și în cadrul capacității un principiu foarte larg al dreptului și anume principiul drepturilor și obligațiilor egale pentru toți.
Așadar, noțiunea de capacitate civilă ca una cu un conținut larg, reprezintă condiția obligatorie pentru calitatea de subiect de drept și este aplicabilă în toate ramurile dreptului. Este vorba de principiul universalitătii și al egalității din Constituție, și de statutul juridic al persoanei. Fie că este vorba despre persoane care au capacitatea de exercițiu, fie că este vorba de cei lipsiți de această capacitate sau cu capacitatea de exercițiu restrînsă și indiferent dacă aceste persoane apar în raporturi de drept civil sau alte raporturi juridice, ele au capacitate civilă.
1) Capacitatea de folosință, ca aptitudine generală și abstractă de a fi titular de drepturi și obligații îl însoțește pe om, considerat persoană fizică pe tot parcursul vieții. Ea apare în momentul nașterii lui și încetează odată ca moartea.
Calitatea de subiect de drept nu a fost aceeași în toate orînduirile sociale. Ea a fost reglementată prin norme de drept de către clasa dominantă în funcție de interesele ei. În orînduirea sclavagistă, de exemplu, sclavilor nu le era cunoscută calitatea de subiect de drept, ei fiind considerați simple unelte vorbitoare. Dar chiar și în rîndul oamenilor liberi existau categorii care aveau o capacitate juridică restrînsă de exemplu, străinii, plebeii din Roma Antică. Feudalismul a înlăturat sclavagismul, dar a menținut o mare inegalitate între persoane. Capacitatea subiecțiilor de drept era în funcție de poziția pe care o ocupa o anumită persoană în cadrul ierarhiei feudale, iobagii avînd o capacitate mai restrînsă în raport cu nobilii feudali. În perioada fascistă, mase mari de oameni au fost scoase în afara legii pe motive rasiale.
2) Capacitatea de exercițiu este condiționată de dezvoltarea bio-psihică a persoanei, de asimilarea unei experiențe sociale și de viață juridică [20, p. 177].
Dacă analizăm viața persoanei fizice din punctul de vedere al capacității de exercițiu ea se împarte în trei perioade:
Perioada în care persoana fizică este lipsită total de capacitate de exercitiu, pînă la vîrsta de 14 ani.
Perioada capacității de exercițiu restrînse de la 14 la 18 ani;
Capacitatea deplină de la 18 ani pînă la moarte.
Conform art.19. Cod Civil. Capacitate de exercițiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie și de a exercita drepturi civile, de a-și asuma personal obligații civile și de a le executa. Ea apare odată cu atingerea de către persoană a majoratului, adică 18 ani [1].
Dacă, prin lege se permite încheierea căsătoriei pînă la atingerea vîrstei de 18 ani, cetățeanul ce n-a atins 18 ani dobîndește capacitatea de exercițiu în volum deplin din momentul încheierii căsătoriei (al 2 art. 20 Cod Civil al R.Moldova).
În perioada lipsei totale a capacității de exercițiu, minorul participă la viața juridică prin reprezentanții săi legali care sînt părinții sau în lipsa acestora, tutorele destinat de autoritate în drept. Ei au dreptul să încheie convenții mici ce țin de viața de toate zilele (al.2 art.21 Cod Civil al R.M.).
Ei au dreptul să dispună singuri de salariu (cîștig), să realizeze drepturile de autor, raționalizator etc. (art. 22 Cod Civil al R.M.) [1].
A treia perioadă a capacității depline începe de la data cînd persoana devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de optsprezece ani.
Aceste perioade nu sînt limitate prin limite absolute. Pentru a se adopta la realitățile vieții dreptul folosește excepții de la regula generală. Astfel, chiar în perioada lipsei totale a capacității de exercițiu, minorul poate încheia acte juridice valabile de o importanță mai mică (cumpără o pîine, un bilet de tramvai ete.). Cînd minorul a împlinti vîrsta de 10 ani instanța de judecată este obligată să-l consulte în procesul de divorț al părinților săi, la care dintre ei dorește să fie încredințat. În perioada capacității de exercițiu restrîns, la vîrsta de 14 ani minorul poate încheia un contract de muncă, sau poate intra într-o unitate cooperatistă, fără altă încuviințare. El exercită singur drepturile și exercită tot astfel obligatiile din contractul de muncă sau calitatea de membru cooperatist și dispune de sumele de bani dobîndite prin munca proprie.
Legiuitorul, stabilind capacitatea de exercițiu ține seama de anumite date obiective despre posibilitatea persoanei de a aprecia în mod conștient însemnătatea și urmările acțiunilor sale. Din această cauză sînt lipsiți de capacitate de exercițiu alienații sau debilii mintali, persoane puse sub interdicția legală sau juridică, minorii sub 14 ani, rezumîndu-se că nu au descernămînt. Minorii peste 14 ani au o capacitate de exercițiu restrînsă.
2. Capacitatea persoanei juridice
Este important de menționat faptul că:
a) în comparație cu capacitatea persoanei fizice care este generală, capacitatea persoanei juridice are un carcater special. Persoana juridică nu poate activa decît în acele scopuri stabilite prin actul de înființare sau statut, ca regulă a capacității de folosință a persoanelor juridice poate servi: capacitatea de folosință este restrînsă acestei capacități la o aptitudine de a avea dreturile și obligațiile care sînt conforme scopului pentru care au fost create [11, p. 29].
Înfăptuirea unor acte juridice, neglijînd această regulă poate duce la nulitatea absolută și poate duce chiar la dizolvarea persoanei juridice;
b) spre deosebire de capacitatea de exercițiu a persoanei fizice, care se dobîndește mai tîrziu decît capacitatea persoanei juridice, ea se dobîndește, de regulă, odată cu desemnarea organelor de conducere, prin care își exercită această capacitate [20, p. 178].
3. Competența
O altă formă a capacității juridice este competența. Ea este un atribut al organului de stat sau al funcționarului public. Ea este alcătuită dintr-un complex de drepturi și obligații, cu care este investit organul sau funcționarul de stat, prin lege în vederea realizării scopului, pentru care a fost înființat Parlamentul este competent – printre altele – să legifereze Președintele Republicii Moldova să vegheze la respectarea Constituției, Guvernul să administreze ete.
Dacă e să examinăm competența organelor executive atunci ne vom referi la conținutul material de executare a ei (competența în timp).
Competența este pentru organele de stat, ceia ce este capacitatea civilă pentru persoanele fizice și persoanele juridice. Deosebirea constă în aceea, că în cazul competenței dreptul organului de stat de a proceda într-un anumit fel este dublat de obligație. Un organ de stat este mai puțin liber decît o persoană fizică. Libertatea lui este limitată de satisfacerea interesului general și chiar individual, pentru care a fost creată, determinată strict prin lege.
4. Capacitatea juridică în dreptul internațional public
Pentru capacitatea juridică în dreptul internațional public se folosește noțiunea de competență și, la rîndul ei capacitatea juridică este folosită ca gen proxim pentru definirea competenței. Limitele acestei capacităti sînt determinate de normele dreptului internațional. Ele privesc puterea subiectului de drept internațional (stat, organizație internațională sau organ jurisdicțional) conferită sau recunoscută de dreptul internațional, de a face un act, de a lua o decizie sau de a judeca o cauză [20, p. 179].
2.3. Clasificarea subiectelor raportului juridic
Putem clasifica subiectele raporturilor juridice, fie ele individuale sau colective, după mai multe criterii.
După un prim criteriu, cel al naturii conținutului raporturilor juridice, deosebim subiectul activ sau creditorul și subiectul pasiv sau debitorul. Spre exemplu, în ramura dreptului civil facem distincție între titularul dreptului, cel care a împrumutat un bun și titularul obligației, cel care urmează a-l restitui.
În dreptul penal, subiectul activ al raportului juridic se numește făptuitor, învinuit, inculpat sau condamnat, funcție de momentul procesual la care facem referire, iar subiectul pasiv poartă denumirea de parte vătămată, parte civilă, victimă ete. și este partea care este îndreptată la despăgubire, la dezdăunare.
În funcție de numărul subiectelor care participă la raportul juridic creat, se face distincție între subiecte unice și colective, fiecare la rîndul lor putînd fi formate din mai mulți subiecți. Spre exemplu, subiectul unic poate fi o asociație înființată și care, la rândul ei, este alcătuită din mai mulți asociați.
După prezența condițiilor necesare pentru realizarea unui anumit tip de raporturi juridice, subiectele pot fi calificate (militar, funcționar, persoană fizică, gestionar ete.) și subiecte necalificate, așa după cum sunt majoritatea subiectelor.
Teoria generală a dreptului are menirea de a formula conceptele de subiect de drept și capacitatea juridică, valabile pentru toate ramurile sistemului de drept.
La nivelul acestei materii juridice, vom clasifica subiectele raporturilor juridice în subiecte individuale și subiecte colective, întrucît se constată tendința de a extinde clasificarea din dreptul civil în persoane fizice și persoane juridice, la întregul sistem de drept. Întrucît noțiunea de persoană juridică nu acoperă întreaga gamă de participare colectivă la constituirea raporturilor juridice, noțiunea cu care operează această disciplină, va fi cea de subiect colectiv.
Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:
a) subiecte individuale – persoane fizice
b) subiecte colective (care sînt următoarele):
– persoăne juridice;
– statul;
– organul de stat;
– unitățile administrati-teritoriale;
– instituțiile de stat;
– organizațiile cooperatiste șialte forme; asociative asemănătoare;
– organizații, asociații, partide politice;
– subiecte colective atipice.
a) Subiectele individuale.
Persoană fizică
Persoană fizică (individul) poate fi subiect al raportului juridic ca cetățean, apatrid, străin. În cazurile cele mai frecvente, ca subiecte ale raportului juridic sînt cetățenii statului.
Cetățean al Republicii Moldova
Prin excelență în dreptul privat, individul este principalul subiect de drept. În baza capacității sale juridice, individul care se află într-o multitudine de raporturi juridice, care confirmă rolul ce revine individului în viața oricărei societăți.
În baza legii, este cetățean al R.M. acela care s-a născut în R.M. din părinți de cetățenie moldovenească, sau dacă s-a născut în R.M., chiar dacă numai unul din părinți este cetățean ., ori dacă s-a născut în străinătate și ambii, sau numai unul din părinți, are cetățenie moldovenească.
Precizăm că- în conformitate cu legea, copilul găsit pe teritoriul Republicii Moldova este cetățean al R.M., dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut.
Conceptul de cetățean se folosește, în special, în dreptul public; în dreptul privat se folosește conceptul de persoană fizică.
În conceptul legii, toți cetățenii R.M. au capacitate juridică. Ei intră în foarte diferite raporturi juridice ca, de pildă, raporturi de familie; raporturi de muncă; raporturi de drept electoral; raporturi financiare ect. Denumind cetățeanul, subiect de drept- persoană fizică, legea deosebește cetățenii de subectele colective de drept, care poartă denumirea de persoane juridice.
Apatridul
Persoana fără cetățenie este apatrid.
Cetățenia se pote perde: la cere; în urma unei condamnări pentru săvîrșirea unor fapte grave, în baza legilor statului în cauză.
Dacă un individ și-a pierdut cetățenia și nu a dobîndit o altă cetățenie, el este o persoană fără cetățenie (apatrid); același statut are copilul născut din părinți apatrizi.
Apatridul nu beneficiază de capacitatea juridică, pe teritoriul statului în care intră, capacitatea recunoscută cetățenilor străini care vin în acel stat. Capacitatea juridică este recunoscută apatrizilor numai în formă expresă prin lege; aceasta este, însă, o excepție. Practica cunoscută în materie arată că cele mai multe țări păstreză tăcerea asupra statutului apatridului.
Aceasta explică eforturile organismelor internaționale să elaboreze și promoveze reglementări privind statutul apatrizilor. În baza convenției privind statutul apatrizilor , aceștea sunt asimilați cu cetățenii străini care intră pe teritoriul altui stat.
Cetățeanul străin
În temeiul reglementărilor în vigoare, sunt străini persoanele care nu au cetățenie a R.M. și au o cetățenie străină. Cetățenii străini au aceleași drepturi fundamentale cu cetățenii R.M., excepție făcînd drepturile politice. Ei nu au dreptul de a alege și de a fi aleși; nu pot ocupa funcții politice ect.
În același timp, cetăcenii străini pot avea orice alte drepturi ce le sunt recunoscute prin lege ori prin acorduri internaționale, la care Republica Moldova este parte.
În baza reglementărilor existente, cetăcenii străini au dotoria să respecte legile R.M., în general, ale țării respective, pe timpul șederii lor în acea țară.
Așadar, cu anumite excepții și circumstamțe, cetățenilor străini li se aplică regimul național. Ei participă la raporturi juridice, beneficiind de standartele internaționale, care le permit să aibă unele facilități, stipulate prin convențiile consulare, prin conviențiile de comerț și convențiile de asistență juridică.
Pentru a fi subiect de drept persoana fizică trebuie să aibă capacitatea juridică, care este fixată prin lege.
Numim capacitate juridică aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea drepturi și obligații în cadral raportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri de drept. Putem distinge deci o capacitate juridică civilă, penală, admimstrativă ș.a.m.d.
De exemplu, în raporturile privind executarea drepturilor electorale (raporturi de drept constituțional), capacitatea se manifestă la împlinirea vîrstei de 18 ani; în dreptul civil, capacitatea operează odată cu nașterea ș.a.m.d. [25, p. 152].
După cum am spus; capacitatea juridică este fixată prin lege. În acest sens trebuie să facem precizarea că au existat unele societăți unde categorii întregi de oameni erau lipsiți de capacitatea juridică. În societatea modernă, însă potrivit principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii, toate persoanele au capacitatea de a deveni titulare de drepturi și obligații, subiecte ale celor mai diverse raporturi juridice, în condițiile și cu restricțiile mai mult sau mai puțin justificate de lege.
Capacitatea juridică este de două feluri:
a) capacitatea juridică generală;
b) capacitatea juridică specială.
a) Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea generală a cetățeanului de a fi titular de dreptrui și obligații;
b) Capacitatea juridică specială înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea anumite raporturi juridice. Astfel de exemplu, o capacitate juridică specială au deputații, întotdeauna au capacitate juridică specială formele organizaționale, organele de stat în special, determinată de legea care le reglementează competența. În dreptul public, capacitatea juridică a organului este denumită competență.
În general capacitatea juridică specială o au organizatiile, deoarece ele sînt create pentru un anumit scop, ea fiind tocmai competența instituției.
În anumite ramuri de drept, precum dreptul civil se face o distincție între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Aptitudinea de a avea drepturi și obligații în cadrul unor raporturi juridice constituie capacitatea de folosință. Se dobîndește, cum arătam mai înainte, din momentul nașterii și însoțește persoana umană pînă la sfîrșitul vieții [9, p. 135].
Aptitudinea persoanei de a-și exercita și de a-și asuma obligații producînd acte juridice reprezintă capacitatea de exercițiu. Așa, de exemplu, un minor poate fi proprietar, dar nu poate înstrăina prin acte proprii bunul pe care îl are în proprietate. În acest caz el nu are capacitate de exercitiu. Pentru a-și putea exercita drepturile trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de lege – precum cea de a avea vîrsta majoratului condiții a căror întrunire este necesară tocmai pentru ocrotirea copiilor și tinerilor.
Din acest motiv nu dispun de capacitatea de exercițiu, presupunîndu-se că nu au discernămînt, alienații sau debilii mintal, persoanele puse sub interdicție legală sau juridică, minorii sub 14 ani.
Capacitatea de exercițiu deplină se dobîndește, referitor la persoanele fizice din momentul îndeplinirii vîrstei majoratului. Minorilor de peste 16 ani le este recunoscută o capacitate de exercițiu, în celelalte ramuri de drept nu se face această distincție. Astfel, în dreptul constituțional, cine are aptitudinea de a alege sau de a fi ales într-un organ reprezentativ, are și aptitudinea de a exercita aceste drepturi, în dreptul familial capacitatea de folosintă de căsătorie nu are sens fără aceia de exerciție.
În secolul XX, în special după cel de-al doilea război mondial, statutul juridic al individului a devenit o preocupare centrală a comunității internaționale.
La 26 iunie 1945 statele semnatare ale Cărții Națiunilor Unite își reafirmau în preambulul acestui pact de temelie al noilor relații internaționale „credința în drepturile fundamentale ale omului în demnitatea și valoarea persoanei umane în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor precum și a națiunilor mari și mici.” În afară de preambul, alte șase capitole se ocupă de drepturile omului [7, p. 43].
Articolul 1 al „Declarației universale a drepturilor omului adoptată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 oglindind parcă același articol „Declarația franceză” reprezintă sinteza și triumful concepției despre om:
„Toate fiintele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”. Declarația a fost urmată de numeroase documente internationale în materie [2].
Iată așa doar într-o schiță extrem de succintă, calea lungă și anevoioasă de la sclavie și inegalitate la libertate și egalitate universală a ființei umane în teorie și lege [21, p. 172].
b) Subiectele colective ale raportului juridic;
Subiectele colective ale raportului juridic sînt diversele organizații (societăți comerciale, ministere, judecătorii, parlament) inclusiv statul. În materia dreptului civil subiectul colectiv de drept este mai precis definit sub forma persoanei juridice. Aceasta presupune o serie de condiții speciale, referitor la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, firmă ș.a.
1. Persoana juridică
Persoanele jundice sînt colective de oameni avînd un patrimoniu distinct de cel al statalui și al persoanelor fizice care îl compun, o organizare de sine stătătoare și un scop în acord cu interesul obștesc. Ele se manifestă ca subiecte de drept civil, comercial, de dreptul muncii, financiar ș.a.m.d.
Persoana juridică reprezintă un subiect de drept cu o largă arie de răspundere în circuitul juridic. Societățile comerciale, întreprinderile, companiile sînt participante în calitate de persoane juridice în raporturile de drept privat. Institutiile sînt acele unităti care desfășoară o anumită activitate de stat în domenii distincte (învățămînt, sănătate, știință, cultură etc.), activitate fără carcater economic și care funcționează pe baza finanțării din buget.
Organele statului, în afara participării lor ca purtătoare ale autorității, apar uneori și ca persoane juridice, în raporturi care nu sînt nemijlocit legate de realizarea competenței sale (de exemplu, raporturile în care intră o instanță de judecată cu o coperativă în vederea efectuării reparației mobilierului din sala de judecată) [22, p. 239].
Organizațiile cooperatiste, celelalte organizații nestatale, sindicate, uniuni de creație, de tineri, asociații, care au în pricipiu un scop patrimonial, participă ca subiecte în relații diverse: educație, cultură, literatură, sport ș.a.m.d.
Specificul subiectelor colective care au capacitate juridică este acela că participă la raporturi juridice ca persoane egale în drepturi cu cealaltă parte a acestora.
2. Statul – subiect de drept
Statul participă în calitate de subiect de drept atît în raporturi juridice interne, cît și în raporturi juridice de drept international. În dreptul intern statul apare ca subiect de drept în raporturile juridice de drept constituțional. În raporturile de cetățenie, raporturi juridice de drept constituțional prin intermediul cărora se realizează federația precum și în raporturile statului ca întreg și unitățile administrativ- teritoriale.
În raporturi juridice civile el se manifestă ca subiect de drept prin intermediul Ministerelor economiei și a finanțelor și prin organele sale financiare teritoriale.
O situație specială prezintă participarea statului în raporturile juridice de drept international. Potrivit concepției actuale, doctrina de drept internațional concepe statul ca subiect de drept internațional indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul populației, de stadiul de dezvoltare economică, socială și politică [2].
În dreptul internațional public, principalul subiect al relațiilor juridice internaționale este statul. Încă din antichitate și mult timp în viața juridică internațională statul a fost unicul subiect de drept. În secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, jurisprudența internațională și diferite acte internaționale a recunoscut calitatea de subiect de drept a organizațiilor intenaționale, guvernamentale. Din această categorie fac parte în primul rînd O.N.U., instituțiile specializate, precum și Organizația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor unite pentru Alimentație și Agricultură (F.A.O.), Organizația Natiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) etc. [20, p. 175].
Tot după cel de-al doilea război mondial s-a recunoscut personalitatea internațională a popoarelor care luptă pentru independență [12, p. 593].
În ultimele decenii apare ca un nou subiect al dreptului internațional spațial sau a dreptului mării, omenirea în întregul ei. Aceasta ca urmare a activității spațiale sau a reglamentărilor referitoare la explorarea și folosirea spațiilor submarine din zona internațională a mărilor și oceanelor, declarate în dreptul internațional public „bunuri comune ale întregii omeniri”.
3. Organele statului – subiecte de drept
Organele de stat se manifestă ca subiect de drept în nume propriu, distingîndu-se față de stat, îndeosebi în relațiile de putere sau de autoritate, ca instituții ale puterii legislative, executive și judecătorești, în raporturile de drept constituțional, administrativ, drept procesual, civil și penal, dar și în diferite raporturi civile, de dreptul muncii (cînd dispun de capacități juridice necesare) precum și în raporturi financiarc, de dreptul familiei.
În procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat – organele puterii legislative, organele administrației, organele justiției, organele procuraturii – se realizează în raport de competența rezervată prin Constituția și legile de organizare și funcționare a fiecărei categorii de organe precum și fiecare organ în parte. Spre exemplu: Parlamentul este subiect de drept constituțional în relațiile care privesc de pildă, alegerea sau revocarea guvernului, controlul activității unor organe ș.a.m.d.
În relațiile administrative apar ca subiecte de drept organele administrației de stat centrale sau locale. În domeniul ocrotirii ordinii sociale, a apărării și garantării exercității libere și nestingherite a drepturilor constituționale ale cetățenilor, a apărării proprietății publice sau private și orînduirii de stat participă ca subiecte de drept organele de justiție, de procuratură și cele ale Ministerului Afacerilor Interne.
Specific pentru participarea organelor de stat în raporturi juridice este faptul că drepturile lor față de celelalte subiecte constituie, în același timp și obligații ale lor față de stat. Organul de stat este obligat să-și exercite drepturile (organul de urmărire penală este obligat să acționeze pentru descoperirea unui criminal, organul de justiție este obligat să soluționeze cauza).
4. Unitățile administrativ-teritoriale ca subiecte de drept
Unitățile administrativ-teritoriale (municipiul, orașul și comuna) au capacitate juridică, drepturile și obligațiile lor fiind exercitate și respectiv îndeplinite de către primărie.
5. Instituțiile de stat desfășoară o activitate neproductivă fiind finanțate de regulă, de la bugetul de stat (muzeele, teatrele, spitalele, școlile, căminele ș.a.m.d.) [3, p. 263].
6. Organizațiile nestatale acționează nu numai în domeniul economiei, dar și în sfera politicii (partidele), apărării drepturilor cetățenilor (consultații juridice, solicitățile de ocrotire a drepturilor consumatorilor, sindicatele) apar în calitate de subiecte de drept în relațiile juridico-statale, administrative, de muncă, procesuale și alte relații [23, p. 349].
7. Subiecte colective atipice (fundațiile, uniunile de creație).
3. CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC
3.1. Noțiunea de conținut al raportului juridic
Conținutul raporturilor juridice este un element constitutiv al acestora și este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor participanților la un raport juridic concret, în strînsa lor interdependență și conexiune și care sunt prevăzute în norma juridică.
În unele raporturi juridice, un subiect este numai titular al dreptului, iar celălalt al obligației, raporturi juridice denumite „simple”, iar în altele, fiecare dintre părți este atît titular de drepturi cît și de obligații și acestea sunt cunoscute sub denumirea de raporturi „complexe”. Într-un contract de vînzare – cumpărare, vînzîtorul are dreptul la preț și obligația de a preda bunul vîndut, iar cumpărătorul are dreptul de a primi bunul cumpărat și obligația de a plăti prețul convenit cu vînzătorul.
Subiectele raportului juridic sînt legate între ele prin drepturi și obligații care împreună formează conținutul raportului juridic. Aceste drepturi și obligații sînt prevăzute în dispozițiile normei juridice. Cu alte cuvinte, dispoziția normei prefigurează în abstract conținutul raportului juridic. Așa cum ipoteza indică subiectele și conturează faptul juridic, conținutul viitorului raport juridic concret este anticipat în abstract de dispoziția normei juridice.
În raportul juridic subiectele apar întotdeauna ca titulari de drepturi și obligații și se compară potrivit cu poziția specifică fiecărui titular al dreptului sau al obligației. O trăsătură specifică a conținutului raportului juridic constă în faptul că drepturile și obligațiile nu sînt rupte unele de altele, ele se presupun și se coordonează reciproc, sînt corelative. Ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv.
În unele raporturi juridice un subiect poate fi numai titular de drepturi, iar celălalt numai titular de obligații. Spre exemplu în contractul de împrumut sau în contractul de depozit subiectul activ, creditorul (deponentul) are dreptul de a cere bunul, pe cînd cealaltă parte, subiectul pasiv, debitorul (de-pozitarul) are obligația de a restitui bunul. În alte raporturi juridice, cum ar fi acelea izvorîte din contractul de vînzare-cumpărare, în raporturile procesuale sau de căsătorie, subiectele sînt în același timp titulari dc drepturi și obligații. Unul și același subiect este concomitent creditor și debitor [20, p. 180].
Așadar, conținutul raportului juridic este alcătuit din drept și obligații, care se nasc într-o relație concretă și de aceea nu pot exista drepturi fără obligații și nici obligații fără drepturi. O astfel de ideie a fost răspîndită în cadrul școlii realiste de către Leon Duguit, Gaston Leze, Auguste Compte. Această idee era legată de teza inexistenței drepturilor și înlocuirii acestora cu așa-zisa normă de solidaritate. În realitate însă, ori de cîte ori ne aflăm în prezența unei obligații, această obligație trebuie raportată la un drept, ea există doar în relație cu un drept.
3.2. Drepturile subiective și obligațiile juridice
Conținutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor și obligațiilor pe care le au subiecții în cadrul raportului juridic. Subiectele sînt legate tocmai prin aceste drepturi și obligații, care în cadrul raportului juridic sînt reciproce. Aceste drepturi și obligații sînt prevăzute de norma juridică.
Trebuie să facem deosebire între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme și dreptul subiectiv ca posibilitatea unei persoane de a acționa în temeiul dreptului obiectiv și care se poate apăra (dreptul subiectiv) apelînd la justiție.
Unele raporturi juridice sînt simple, întrucît aici o parte se prezintă ca titular al dreptului, iar cealaltă ca titular al obligației (contractul de împrumut); alte raporturi sînt complexe, deoarece fiecare parte este deopotrivă titular de drepturi și obligații (contract de vînzare-cumpărare) [15, p. 94].
Drepturile și obligațiile subiectelor în raporturile juridice sînt fenomene juridice de cea mai mare importanță, iar corecta explicare a manifestării lor condiționează o bună înțelegere a conținutului raportului de drept.
Obligația este celălalt element al raportului juridic corelativ dreptului subiectiv și care constă în a face, a nu face sau în a da ceva. Atît dreptul cît și obligația, apar în baza normei juridice și sunt garantate în realizarea lor de forța de coercițiune etatică. Obligația este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al celuilalt subiect al raportului juridic: avocatul este obligat să apere interesele clientului său, furnizorul să remită bunurile contractate, executantul să efectueze lucrarea convenită etc. Deci obligația juridică este opusul dreptului subiectiv și constă în îndeplinirea prerogativelor pe care le implică drepturile sau competența celuilalt subiect, sau poate consta în satisfacerea acestora. Ceea ce reprezintă protecție juridică pentru subiectul activ, reprezintă constrîngere în sarcina subiectului pasiv, care nu execută prestația corelativă a dreptului subiectiv.
Caracteristica cea mai importantă a conținutului raportului juridic este faptul că drepturile și obligațiile ce îl alcătuiesc nu sunt rupte unele de altele, ci se presupun și intercondiționează reciproc în sensul că, ceea ce constituie dreptul unuia, ceea ce poate un subiect pretinde celuilalt, este exact ceea ce constituie obligație juridică pentru celălalt. Faptul că sunt corelative, determină conținutul omogen al raportului juridic și presupun analizarea lor împreună, nu izolate unele de altele.
Obligațiile pot fi clasificate după mai multe criterii: în funcție de obiectul lor, obligațiile pot fi de mai multe feluri:
a) Obligația de a da, a face sau a nu face.
Prin obligația juridică de a da, se înțelege îndatorirea de a transmite sau a constitui drepturi reale cu privire la un bun.
Obligația de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a preda un lucru, sau de a presta un serviciu.
Obligația de a nu face, reprezintă obligația debitorului de a se abține de a face o anume acțiune.
După cele examinate mai sus voi da noțiunea de obligație: OBLIGAȚIA, în sensul juridic, deasemenea îndatorirea pe care o are un subiect al raportului juridic de a avea o anumită conduită, de a săvîrși o acțiune sau de a se abține de la săvărșirea unor acțiuni, conduita care poate fi impusă cu ajutorul organelor de stat [3, p. 94].
b) Obligații pozitive și negative. Cele pozitive constau într-o acțiune a debitorului, iar cele negative constau în a nu face ceva, într-o abstențiune a creditorului.
c) Obligații de rezultat și obligații de diligență; obligația de rezultat se mai numește și obligația determinată și are ca obiect un rezultat determinat; obligația se consideră realizată doar dacă rezultatul urmărit a fost atins, realizat.
Obligația de diligență sau de mijloace, cum mai este denumită, constă în obligația debitorului de a-și atinge scopul raportului juridic, prin depunerea stăruințelor, a tuturor diligențelor pentru obținerea rezultatului dorit. De pildă, avocatul nu se obligă să cîștige procesul, ci se angajează să facă toate demersurile juridice necesare în vederea obținerii acestei finalități.
În funcție de opozabilitatea lor, obligațiile pot fi:
a) Obligații obișnuite, cele care revin în mod normal debitorului în sarcina căruia s-au născut. Ele sunt opozabile față de părți.
b) Obligații opozabile terților ("scriptae in rem") sunt acele obligații, legate de un bun în care, creditorul își poate realiza dreptul său, numai cu concursul titularului actual al dreptului real asupra aceluiași bun și care la rândul lui, este ținut de îndeplinirea unei obligații preexistente. De exemplu, cel ce cumpără un bun, trebuie să respecte o închiriere anterioară a acestuia, de către fostul titular al dreptului de proprietate asupra bunului (art. 141 Codul civil).
c) Obligații reale ("propter rem") sunt cele care revin celui ce deține un bun, în considerarea importanței acestuia pentru societate. Spre exemplu obligația ce revine celui ce deține o pictură din patrimoniul național.
După criteriul sancțiunii aplicabile, obligațiile se clasifică în:
a) Obligații perfecte, a căror executare este asigurată în cazul neexecutării de către debitorul lor, prin acțiune în justiție;
b) Obligații imperfecte sau naturale care sunt obligațiile a căror executare nu poate fi obținută pe calea executării silite, ci numai în mod voluntar, de către debitorii ei, dar odată executată, îl împiedică pe debitor să solicite restituirea lucrului, prestației, (o plată achitată după prescripție, o sumă de bani achitată în absența titlului executor, imposibil de obținut).
În realitate nu există drept subiectiv dacă el, într-adevăr într-un fel sau altul, nui este legat de obligație. Drepturile și Obligațiile părților în cadrul unui raport juridic reprezintă o concretizare (o materializare) a dispozițiilor normelor juridice [24, p. 222].
3.3. Clasificarea drepturilor subiective
Așadar, în cadrul raportului juridic, drepturile concrete ale subiectelor participante la raportul respectiv se numesc drepturi subiective.
Ele reprezintă posibilitatea subiectilor de a acționa într-un anumit fel și de a pretinde din partea celorialți o conduită corespunzătoare. De exemplu, inspectoratul fiscal are dreptul de a cere contribuabililor plata impozitelor sau a taxelor, potrivit legii; un om al muncii dintr-o instituție are dreptul la concediu și acest drept îi conferă posibilitatea de a cere ca instituția respectivă să il acorde.
Drepturile concrete ale subiecțiilor unor raporturi juridice sînt denumite „Drepturi subiective” pentru a le deosebi de noțiunea dreptului ca totalitate de norme juridice (dreptul obiectiv). În acest caz, cuvintele „obiectiv” și „subiectiv” nu se întrebuințează în înțelesul lor filosofic după care obiectiv este ceea ce există independent de voința noastră, iar subiectiv ceea ce depinde de voință. Dreptul obiectiv (totalitatea normelor juridice) exprimă faptul că ele sînt independente de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din normele juridice, deci din dreptul obiectiv.
Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului în drept de a desfășura, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia pot pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare și poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forța coercitivă a statului.
În felul acesta dreptul subiectiv al unui raport juridic se deosebește de alte drepturi subiective de natură etică, religioasă ș.a.m.d., deoarece potrivit regulilor de drept, titularul obligației poate fi constrîns prin intermediul unor organe competente. De exemplu: proprietarul, într-un raport juridic de proprietate, are dreptul în limitele stabilite prin lege, de a poseda, de a folosi, de a dispune de lucrul la care trimite dreptul său de proprietate și, în acelaș timp, de a pretinde celor ce au legătură cu lucrul respectiv să-i respect dreptul ce-1 are. În caz de încălcare a acestui drept, proprietarul poate apela la organele statului.
Definiția dreptului subiectiv ne îngăduie săi desprindem caracteristicile care sînt:
a) conferă titularului dreptului posibilitatea juridică de a desfășura o anumită conduită, dar numai în limitele legii;
b) conduita titularului dreptului îi corespunde o comportare corespunzătoare din partea subiectului pasiv.
c) conduita subiectului activ și comportarea corespunzătoare a subiectului se desfășoară într-un anumit cadr juridic, care nu este altceva decît raportul social reglementat de norma de drept, adică raportul juridic.
d) oferă titularului dreptului putința de a pretinde subiectului pasiv să aibă o comportare corespunzătoare, deci să-și îndeplinească obligația;
e) în caz de opunere conferă titularului dreptului posibilitatea de a recurge la nevoie la forța de constrîngere a statului.
f) dreptul subiectiv ia ființă la data nașterii raportului juridic, chiar dacă titularul său încă nu-1 exercită, întrucît el se definește ca fiind posibilitatea juridică a unei conduite pe cînd exercițiul dreptului este posibilitatea concretizată în săvîrșirea unor acte. În legătură cu drepturile subiective, se constată mai multe situați, ceea ce ne permite să facem o clasificare a lor;
a) Prima clasificare este ceea după întinderea efectelor lor:
1. Drepturi absolute;
2. Drepturi relative.
1) Sînt absolute acele drepturi cărora le corespunde obligația tuturor persoanelor de a le respecta în sensul de a nu face fapte care ar putea aduce stingerea exercitării acestor drepturi. Cele mai caracteristice drepturi absolute sînt: drepturile de proprietate, dreptul la viață, la sănătate, integritate corporală, pentru că toate celelalte persoane sînt obligate să respecte aceste drepturi;
2) Acele drepturi subiective cărora le corespund obligații al căror titulari sînt de la început individualizați în cadrul raportuilor juridice se numesc drepturi relative. Cele mai tipice drepuri relative sînt cele născute în cadrul raporturilor contractuale.
b) în afară de aceste clasificări drepturile subiective se clasifica după conținutul lor în:
1. Drepturi patrimoniale (economice);
2. Drepturi nepatrimoniale (dreptul de autor, onoarea, dreptul la nume)
Drepturile patrimoniale se împart in drepturi reale (dreptul de proprietate) și drepturi de creanță (de exemplu acele ce rezultă din contractul de împrumut).
c) după natura raporturilor în cadrul cărora se nasc, aceste drepturi s-ar putea împărți în drepturi de natură civilă, penală, administrativă, financiară, de muncă, etc.
Dreptul subiectiv al unui raport juridic se deosebește de alte drepturi subiective de natură etică religioasă ș. a. m. d., deoarece potrivit regulilor de drept, titularul obligațiilor poate fi constrîns prin intermediul unor organe competente.
O clasificare reținută în dreptul constituțional este în drepturi private, drepturi publice și drepturi politice;
a) Drepturile private sînt reglementate de dreptul civi, dreptul comercial sau de dreptul familiei.
b) Drepturile publice sînt acele drepturi al căror germene este natura umană, dar care au nevoie pentru dezvoltarea și manifestarea lor de o societate mai mult sau mai puțin dczvoltată. Din această categorie fac parte libertatea cuvîntului, a presei, a conștiinței, libertatea de cult.
c) Drepturile politice sînt acelea care asigură participarea la puterea publică cum ar fi dreptul de a alege și de a fi ales [20, p. 180].
O clasificare sugestivă este aceea a lui Rene Cassin după Declarația Universală a drepturilor Omului adoptată de adunarea generală a O.P.I.U. la 10 decembrie 1948. El însuși fiind unul dintre arhitecții importantului document internațional își imaginează drepturile omului ca niște coloane a unui portic.
Prima coloană cuprinde dreptul la veață, la integritatea corporală, la libertatea fizică și la libertățile juridice ale omului, la condamnarea sclavagismului, la garanția omului contra arestărilor, condamnărilor și executărilor arbitrare.
A doua coloană este cea a dreptului individului în relațiile cu grupurile sociale: dreptul la circulație, la căsătorie, familie, domiciliu, naționalitate, proprietate.
A treia coloană reprezintă libertățile spirituale civice: opinile expresie, cercetare, asociere, reuniune, politice, care în general sînt calasificate ca libertăți politice.
A patra coloană, făcînd pereche cu prima și fiind egală cu celelalte privește drepturile omului ca „membru al societății” adică drepturile de ordin economic: la muncă, la libertate, la alegerea muncii, condițiile umane de muncă și remunerarea sa, odihna, timp liber, nivelul și condițiile umane de viață, sănătate, securitate socială, educație, participarea la viața culturală, la progresul știintific [4, p. 610].
În privința relațiilor dintre dreptul subiectiv și obiectiv s-au oferit mai multe soluții, care au pus în centru fie dreptul subiectiv, fie dreptul obiectiv. Astfel reprezentanții școlii Willes – teorie din Germania din prima jumătate a secolului XIX au pus în centru dreptul subiectiv, dreptul obiectiv nefăcînd altceva decît să constate drepturile părților. Negarea dreptului subiectiv a stat la baza legislației fasciste și a justificat abuzurile și arbitrariul. Omul acționează într-un cadru social bine determinat, iar dreptul, îi oferă variante de comportament în raport de interesele sociale generale.
Dreptul subiectiv nu este același lucru ca capacitatea juridică. În timp ce primul semnifică o facultate recunoscută, concretă și actuală, cealaltă este o aptitudine, și ea recunoscută dar abstractă, de a avea anumite drepturi și obligații; ea este premisa afirmării subiectului de drept. Drepturile și obligațiile, implicate potențial și abstract în capacitatea juridică, se concretizează numai prin intrarea subiectului în raporturi juridice [13, p. 314].
Dreptul subiectiv se deosebește și de statutul juridic al cetățeanului, numit și situație juridică, care reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor recunoscute persoanelor fizice prin normele în vigoare. Statutul juridic al persoanei influențează hotărîtor însăși capacitatea juridică, deoarece îi fixează sfera de cuprindere, mai largă sau mai restrînsă, în funcție de ceea ce validează ca drepturi și obligații recunoscute persoanei fizice. Statutul juridic al cetățeanului sintetizează condiția sa juridică într-un sistem de drept.
4. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
Prin încheierea raportului juridic părțile urmăresc anumite scopuri. Astfel cel ce are nevoie de un bun (de exemplu un automobil) încheie un contract de vînzare-cumpărare în vederea obținerii lui, cel ce are nevoie de un garaj încheie un contract de antrepriză pentru efectuarea acestei lucrări, autorul unei cărti încheie un contract cu editura pentru publicarea operei lui. Deci după cum vedem fiecare urmărește un anumit scop, obiectul oricărui raport juridic este scopul materializat de lucrări sau acțiuni.
În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectul raportului juridic.
Vom examina opiniile începînd cu cea dominantă.
În lucrările de teoria dreptului ca și în cele de ramură se suține în general, că „obiectul raporturilor juridice” îl formează anumite acțiuni, pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde și pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrși. Sînt și alte opinii [3, p. 224].
a) Unii autori consideră, că numai bunurile materiale pot constitui obiect al raportului juridic și că rapoartele juridice, care nu se referă la un bun material nu au obiect.
b) O altă concepție este acea a pluralității obiectelor raportului juridic, potrivit căreia acestea pot fi fenomene variate. Se susține în această concepție, că atît lucrurile materiale cît și conduita oamenilor pot constitui un obiect al raporturilor juridice. Alți autori adaugă la aceasta și alte valori nepatrimoniale [20, p. 294].
c) Obiectul raportului juridic îl constituie o anumită conduită umană, ce se realizează ca urmare a exercitării drepturilor și obligațiilor. În această opinie obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conținutul său respectiv, cu drepturile și obligațiile subiecțiilor, care sînt posibilitățile juridice ale unor acțiuni și obligații corespunzătoare. Obiectul este însăși acțiunea, la care se referă conținutul.
d) Unii dintre autori, pornind de la viitorul pluralității obiectului juridic, consideră, că obiectul raportului juridic poate fi clasificat astfel:
1. Lucrurile materiale;
2. Conduita umană (acțiuni sau inacțiuni) [30, p. 125];
3. Anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputația, imaginea);
4. Rezultatul creației intelectuale, opera ca unitate de idei și imagni și formă de exprimare obiectivă, opera literară, artistică, științifică, precum și invenția, marca de fabrica de comerț, desenul și modelul industrial.
Dar și aceste relații juridice au un obiect și anume conduita părților, prestația pe care o exercită un subiect și la care are dreptul celălalt subiect.
Cunoașterea obiectului raportului juridic, are o importanță teoretică și practică: teoretică pentru că, ajută la calificarea naturii juridice a relației sociale supuse atenției, precum și a ramurii de drept căreia îi aparțin și practică, întrucît, permite conturarea conduitei concrete, pe care vor trebui să o realizeze subiectele de drept în cadrul raportului juridic dat.
De aici putem forma următoarea concluzie. Obiectul raportului juridic îl constituie o anumită conduită umană, ce se realizează ca urmare a exercitării drepturilor și obligațiilor.
Acesta este rezultatul realizării drepturilor și obligațiilor, cu care nu se confundă. În anumite raporturi juridice, conduita urmărită este unica formă a obiectului juridic (de exemplu în cazul exercitării dreptului la vot). În alte raporturi jundice poate interveni și în lucru material (spre exemplu în cazul vînzării-cumpărării) care formează obiectul extern al raportului juridic.
În ceea ce mă privește pe mine, eu adopt ultima opinie, considerînd-o mai aproape de ralitate. Voi încerca să argumentez poziția mea: într-adevăr, dacă examinăm atent opiniile enumerate, observăm, că prima, care susține, că obiect al raportului juridic sînt numai lucrurile nu poate fi admis, întrucît este prea simplistă, reducînd obiectul numai la lucruri și sustinînd, că în absenta lor nu putem vorbi de obiect al raportului juridic. Cea de a doua opinie este justă din punct de vedere a construcției, dar este incompletă, deoarece scapă din vedere rezultatele creației intelectuale, opera ca unitate de idei și imagini, și în sfîrșit, a treia opinie, unde se susține că (obiect al raportului juridic este numai conduita) este greu de admis, întrucît acțiunea sau inacțiunea este cuprinsă în drepturile și obligațiile părinților, și în acest caz se confundă conținutul cu obiectul.
Diferite ramuri de drept circumscriu trăsăturile specifice ale obiectului raportului juridic. În dreptul civil, de exemplu, se cere ca obiectul să fie determinat sau determinabil, posibil, moral, licit. Sînt situații în care raportul juridic are un singur obiect, ca în actele civile unilaterale (testamentul) sau în actele de autoritate (administrative, procesuale); acestea din urmă sînt emise nu numai fără consimțămîntul celeilalte părți, ci chiar împotriva voinței ei. Contractele sinalagmatice (de pildă, cele de vînzare-cumpărare) au un dublu obiect, deoarece conduita sau prestația unei părți este cauza determinată a contraprestației celeilalte părți și invers (vînd pentru că se cumpără, cumpăr pentru că se vinde etc.) [28, p. 244].
Descifrarea obiectului raportului juridic nu este un act gratuit; ea facilitează înțelegerea naturii juridice și a specificului raportului în cauză. Totodată, din punct de vedere practic conturează conduita concretă ce trebuie realizată de părți în derularea raportului juridic, permite precizarea modului în care părtile își îndeplinesc obligațiile și își realizează drepturile.
ÎNCHEIERE
Cercetînd semnificativa instituție a Teoriei generale a dreptului și statului ne-am străduit în cadrul prezentei teze de licentă o expunere analitică cît mai completă și obiectivă a aspectelor teoretice și practice prin faptul că prin această linie de idei, să formulăm unele concluzii proprii.
În plan doctrinar-teoretic:
Precăutînd tema în cauză am ajuns la concluzia că această temă mai este dificilă la etapa actuală și necesită o studiere mai amplă, deoarece e necesar de a fi studiată și în continuare, fiindcă sînt unele compartimente care nu sînt definitiv studiate și apar unele divergențe în părerile diferitor autori. În special menționăm obiectul raportului juridic, care în literatura juridică de specialitate nu are un punct de vedere unitar în ce privește valorile ce constituie obiectul raportulului juridic. O altă problemă care necesită să fie studiată este punctul de vedere neunitar cu privire la numărul premizelor juridice.
De asemenea am facut o încercare de propunerea a unei noțiuni proprii a raportului juridic, definindu-l ca, un raport social, de suprastructură, care ia naștere pe baza normelor juridice între două sau mai multe părți, care sunt titulare de drepturi și obligații juridice reciproce,asigurate, în realizarea lor, la nevoie, de forța coercitivă a statului.
În rezultatul investigațiilor am stabilit ca în precizarea și explicarea conceptului de raport juridic o importanță deosebită revine analizei trăsăturilor sale fundamentale. În literatura de specialitate s-a remarcat prezența mai multor caracteristici ale raportului juridic, unele dintre ele putînd fi subsumate celor mai importante. Tocmai din acestă cauză ne-am oprit numai asupra trăsăturilor fundamentale ale raportului juridic, avînd convingerea că analiza lor este suficientă pentru a defini acest concept important al suprastructurii juridice a oricării societăți.
Referitor la structura raportului juridic conchidem ca indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau împrejurarea pe temeiul căruia se naște orice raport juridic, se leagă între subiectele de drept (cel puțin două) care nu pot fi decît oameni – potriviți individual sau organizați în colectivități corespunzătoare. Are un anumit conținut ce reprezintă legătura propriu-zisă dintre subiecte și care constă în drepturile și obligațiunile reciproce ale acestora. În sfîrșit orice raport juridic are un obiect care nu este altceva decît, acea acțiune sau acea conduită asupra căreia sînt îndreptate drepturile subietive și obligațiile participanților la raportul juridic.
În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectul raportului juridic.
În lucrările de teoria dreptului ca și în cele de ramură se suține în general, că „obiectul raporturilor juridice” îl formează anumite acțiuni, pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde și pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrși.
a) Unii autori consideră, că numai bunurile materiale pot constitui obiect al raportului juridic și că rapoartele juridice, care nu se referă la un bun material nu au obiect.
b) O altă concepție este acea a pluralității obiectelor raportului juridic, potrivit căreia acestea pot fi fenomene variate. Se susține în această concepție, că atît lucrurile materiale cît și conduita oamenilor pot constitui un obiect al raporturilor juridice. Alți autori adaugă la aceasta și alte valori nepatrimoniale
c) Obiectul raportului juridic îl constituie o anumită conduită umană, ce se realizează ca urmare a exercitării drepturilor și obligațiilor. În această opinie obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conținutul său repsectiv, cu drepturile și obligațiile subiecțiilor, care sînt posibilitățile juridice ale unor acțiuni și obligații corespunzătoare. Obiectul este însăși acțiunea, la care se referă conținutul.
d) Unii dintre autori, pornind de la viitorul pluralității obiectului juridic, consideră, că obiectul raportului juridic poate fi clasificat astfel:
1. Lucrurile materiale;
2. Conduita umană (acțiuni sau inacțiiuni);
3. Anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputația, imaginea);
4. Rezultatul creației intelectuale, opera ca unitate de idei și imagnii și formă de exprimare obiectivă, opera literară, artistică, științifică, precum și invenția, marca de fabrica de comerț, desenul și modelul industrial.
În ceea ce ne privește, adoptăm ultima opinie, considerînd-o mai aproape de ralitate, argumentînd prin faptul, că obiect al raportului juridic unde sînt numai lucrurile nu poate fi admis, întrucît este prea simplistă, reducînd obiectul numai la lucruri și sustinînd, că în absenta lor nu putem vorbi de obiect al raportului juridic. Cea de a doua opinie este just din punct de vedere a construcției, dar este incompletă, deoarece scapă din vedere rezultatele creației intelectuale, opera ca unitate de idei și imagini, și în sfîrșit, a treia opinie, unde se susține că (obiect al raportului juridic este numai conduita) este greu de admis, întrucît acțiunea sau inacțiunea este cuprinsă în drepturile și obligațiile părinților, și în acest caz se confundă conținutul cu obiectul.
În plan practic investigațiile efectuate, cît și opiniile proprii referitor la unele aspecte ale raportului juridic sînt susceptibile de noi meditații, căutări știintifice și practice, ne exprimăm speranțe că prin prezenta teză de licență am contribuit la găsirea metodelor și soluțiilor optime în realizarea uneia din multitudinea sarcinilor reformei juridice și de drept: examinarea problematicii juridice a unei importante instituții a Teoriei Generale a Dreptului.
Conștienți fiind de faptul, că rezultatele noastre sînt succesibile de amplificări și aprofundări, ne exprimăm opinia că orice sugestie și observație din partea cititorilor ne vor fi de un real și prețios ajutor și sperăm că prin prezenta lucrare să ne aducem modesta contribuție la formarea doctrinei juridice naționale, la realizarea reformei judiciare și de drept, la crearea unui stat democratic și de drept – Republica Moldova.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998, p. 11 – 15. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id
Monografii, articole de specialitate
Baltag D. Teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Cartier, 2002. 451 p.
Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994, 312 p.
Casiin R. des Droits de l'homme. Paris: RuxeUes, 1968. 568 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: ALL, 1993. 128 p.
Ciobanu D. Conceptul de raport juridic. București: ALL, 1999. 215 p.
Demeter I. Noțiunea raportului juridic. București: Dacia, 1998. 160 p.
Dicționar Ortografic Românesc. Chișinău: Litera, 2000. 1054 p.
Dicționarul Enciclopedic Român. București: Politica, 1965. 682 p.
Djuvara M. Raportul juridic. București: All Beck, 1999. 608 p.
Eminescu I. Subiectele colective de drept în România. București: Editura Academiei R.S.R., 1981. 190 p.
Geamănu Gr. Dreptul internațional contemporan. București: D.P., 1965. 378 p.
Huma I. Introducere în studiul dreptului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1993. 158 p.
Jean D. Théorie générale an droit. Paris: Dalloz, 2002. 424.p.
Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Iași: Chemarea, 1996. 180 p.
Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generala a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 280 p.
Motoi D. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 1996. 340 p.
Negru B. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: TACIS, 1999. 360 p.
Popa C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 319 p.
Popa N. Teoria generala a dreptului. București: Actami, 1999. 336 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex. 2002. 318 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria generala a dreptului. București: Ștefan Popescu, 1992. 187 p.
Гpeвцов Ю.H. Пpaвовыe отнoшeния и ocyщecтвлeниe npaвa. Лeнингpaд: ЛГУ, 1987. 120 с.
Денисов И.К. Общая теория праворушений и ответственность. Социодогические и юридические аспекты. Москва: Юpиcт, 1993. 115 с.
Koмapов C.A. Oбщая тeopия rocyдapcтвa и npaвa в cxeмax и onpeдeлeниях. Mocквa: Юрист, 1997. 310 с.
Kopeльский B.M. Teopия rocyдapствa и npaвa. Mocквa: Издaтeльскaя гpyппa Hopмa-Инфpa, 1998. 648 c.
Лaзapeв B.B. Oбщaя тeopия npaвa и rocyдapcтвa. Mocквa: Юpиcт, 1996. 560 с.
Mapчeнкo M.H. Teopия гocyдapcтвa и npaвa. Mocквa: Зepцало, 1996. 475 с.
Maтузoв H.И., Maлько A.B. Teopия rocyдapствa и npaвa. Mocквa: Юpиcт, 1997. 215 с.
Гревцов Ю.И. Проблемы теории правого отношения. Ленинград: ЛГУ, 1987. 150 с.
Xaлфинa P.O. Oбщee yчeниe o npaвоотношении. Mocквa: Юpиcт, 1974. 156 c.
Xponaнюк B.И. Teopия rocyдapcтвa и npaвa. Mocквa: Юpиcт, 1996. 452 c.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998, p. 11 – 15. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id
Monografii, articole de specialitate
Baltag D. Teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Cartier, 2002. 451 p.
Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994, 312 p.
Casiin R. des Droits de l'homme. Paris: RuxeUes, 1968. 568 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: ALL, 1993. 128 p.
Ciobanu D. Conceptul de raport juridic. București: ALL, 1999. 215 p.
Demeter I. Noțiunea raportului juridic. București: Dacia, 1998. 160 p.
Dicționar Ortografic Românesc. Chișinău: Litera, 2000. 1054 p.
Dicționarul Enciclopedic Român. București: Politica, 1965. 682 p.
Djuvara M. Raportul juridic. București: All Beck, 1999. 608 p.
Eminescu I. Subiectele colective de drept în România. București: Editura Academiei R.S.R., 1981. 190 p.
Geamănu Gr. Dreptul internațional contemporan. București: D.P., 1965. 378 p.
Huma I. Introducere în studiul dreptului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1993. 158 p.
Jean D. Théorie générale an droit. Paris: Dalloz, 2002. 424.p.
Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Iași: Chemarea, 1996. 180 p.
Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generala a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 280 p.
Motoi D. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 1996. 340 p.
Negru B. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: TACIS, 1999. 360 p.
Popa C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 319 p.
Popa N. Teoria generala a dreptului. București: Actami, 1999. 336 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex. 2002. 318 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria generala a dreptului. București: Ștefan Popescu, 1992. 187 p.
Гpeвцов Ю.H. Пpaвовыe отнoшeния и ocyщecтвлeниe npaвa. Лeнингpaд: ЛГУ, 1987. 120 с.
Денисов И.К. Общая теория праворушений и ответственность. Социодогические и юридические аспекты. Москва: Юpиcт, 1993. 115 с.
Koмapов C.A. Oбщая тeopия rocyдapcтвa и npaвa в cxeмax и onpeдeлeниях. Mocквa: Юрист, 1997. 310 с.
Kopeльский B.M. Teopия rocyдapствa и npaвa. Mocквa: Издaтeльскaя гpyппa Hopмa-Инфpa, 1998. 648 c.
Лaзapeв B.B. Oбщaя тeopия npaвa и rocyдapcтвa. Mocквa: Юpиcт, 1996. 560 с.
Mapчeнкo M.H. Teopия гocyдapcтвa и npaвa. Mocквa: Зepцало, 1996. 475 с.
Maтузoв H.И., Maлько A.B. Teopия rocyдapствa и npaвa. Mocквa: Юpиcт, 1997. 215 с.
Гревцов Ю.И. Проблемы теории правого отношения. Ленинград: ЛГУ, 1987. 150 с.
Xaлфинa P.O. Oбщee yчeниe o npaвоотношении. Mocквa: Юpиcт, 1974. 156 c.
Xponaнюк B.И. Teopия rocyдapcтвa и npaвa. Mocквa: Юpиcт, 1996. 452 c.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Structura Raportului Juridic (ID: 129932)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.