Strategia de Mediu a Romaniei
C U P R I N S
Introducere……………………………………………………………………………………………………………. 2
Capitolul 1. O scurtă cronologie a strategiei de mediu…………………………………………….. 5
Generalități…………………………………………………………………………………………………. 5
Momente istorice ale strategiei de mediu la nivel internațional…………………………. 6
Momente istorice ale strategiei de mediu la nivelul Uniunii Europene……………….. 9
Capitolul 2. Instituții europene actori în strategia de mediu ………………………………….. 14
2.1. Generalități ………………………………………………………………………………………………. 14
2.2. Comisia Europeană. Direcția Generală de Mediu …………………………………………..14
2.3. Consiliul Miniștrilor Mediului …………………………………………………………………….. 15
2.4. Parlamentul European. Comisia de Mediu Sănătate Publică și Politică a Consumatorului ………………………………………………………………………………………………. 16
2.5. Agenția Europeană de Mediu ……………………………………………………………………… 16
2.6. Comitetul Regiunilor …………………………………………………………………………………. 17
2.7. Comitetul Economic și Social ……………………………………………………………………… 18
Capitolul 3. Etapele strategiei de mediu a Uniunii Europene …………………………………. 19
3.1. Generalități ………………………………………………………………………………………………. 19
3.2. Programele de Acțiune pentru Mediu …………………………………………………………… 20
Capitolul 4. Dezvoltarea durabilă în politica de mediu a Uniunii Europene ………….. 29
4.1. Scurt istoric ……………………………………………………………………………………………… 29
4.2. Tipuri de instrumente ale strategiei dezvoltării durabile în politica de mediu a
Uniunii Europene …………………………………………………………………………………….. 30
4.3. Obiectivele strategiei pentru dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene …………. 32
4.4. Educația ecologică o educație pentru dezvoltarea durabilă ………………………… 33
Capitolul 5. Strategia de mediu a Romaniei ……………………………………………………….. 34
5.1. Scurt istoric …………………………………………………………………………………………… 34
5.2. Instituțiile de mediu ale României ……………………………………………………………. 35
5.3. Legislația de mediu a României ……………………………………………………………….. 37
5.4. Dezvoltarea durabilă o strategie națională a României ………………………………. 39
5.5. Dreptul mediului românesc ……………………………………………………………………… 40
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………… 44
Speță …………………………………………………………………………………………………………………. 46
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………….. 51
INTRODUCERE
Iubește natura și urăște poluarea
Dan Crudu
Poluarea este un termen tot mai des întâlnit în societatea contemporană, atât la nivel mondial cât și regional, în mediul politic, economic, social, mass-media, etc. Poluarea a devenit „inamicul” omului, un inamic destul de periculos, contra căruia trebuie început un serios și rațional „război”, din care sper ca omenirea să iasă invingătoare. Se impune ca fiecare om al planetei să conștientizeze pericolul major al poluărrii. Cu „arma” conștiinței de sine a fiecărui cetățean al țării, a guvernelor, cu cea legislativă și cu cea a bunului simț și al măsurii, sper și doresc ca generațiile actuale și viitoare să câștige „bătălia” cu poluarea. „Poluarea mediului este o temă deosebit de importantă care ar trebui să preocupe atât populația cât și factorii de decizie, la nivel economic și politic, din toate țările lumii.” Dar „războiul” cu poluarea nu este atât de simplu pe cât se pare, având în vedere că „armata” poluării tot noi oamenii o „întreținem” și îi „furnizăm armament”, prin activitățile noastre „poluante”. De aceea, tot noi oamenii trebuie să acționăm contra poluarii pentru a o învinge, prin aplicarea unor măsuri legislative, tehnice, economice, prin tot ceea ce se poate numi o strategie de mediu la nivel de cetățean, națiune, europen si mondial.
Politca mediului înconjurător, ar fi deviza, principiul, obiectivul suprem al politicii de mediu la toate nivelurile civilizației umane. În această lucrare voi încerca să subliniez importanța Uniunii Europene, a instituțiilor și factorilor implicați în politica de mediu a Europei, această mare „familie”, în care și România este membră și în această calitate este interesată în ceea ce privește această politică. Poluarea și efectele acesteia sunt vizibile la tot pasul, uneori cu consecințe dramatice, atât asupra mediului înconjurător, cât și asupra a ceea ce este mai important: sanătatea oamenilor și a tot ceea ce înseamnă viața pe Terra. Încă de la începutul existenței sale, omul a poluat mediul înconjurător, poluarea fiind un „rezultat” al activității sale. Alături de alte probleme ale actualei civilizații umane, cum ar fi: menținerea păcii, eradicarea bolilor grave care macină omenirea, foametea în zonele defavorizate ale planetei, șomajul în țările industrializate, poluarea a devenit un subiect dezbătut la nivel mondial. Omul depinde de mediul sănătos în care trăiește, iar mediul sănătos, depinde de înțelepciunea omului de a-l menține sănătos și curat. Între om și mediu, a fost, este și va fi întodeauna o „simbioză”, o legătură ancestrală, în care omul i-a din natură ceea ce are nevoie pentru trai, iar mediul are nevoie de om, ca acesta să-l mențină cât mai curat și sănătos.
Poluarea și efectele sale, au progresat sub diferite forme, în paralel cu dezvoltarea civilizației umane, atât din punct de vedere demografic cât și al tehnologiei. Poluarea și consecințele dramatice ale acesteia, au devenit mai pregnante odată cu aplicarea invențiilor și inovațiilor tehnologice, care au generat apariția și dezvoltarea industriei în secolul XVIII-XIX-lea, așa numita „Revoluție industrială”. Până la această industrializare, poluanții mediului erau de natură organică care se reintegrau în natură. Odată cu dezvoltarea industriei și creșterea demografică a populației, au apărut elemente poluante noi, cu ciclul îndelungat de dezintegrare în natură ca de exemplu: nelipsitul plastic din viața noastră, dar și mai periculoasele deșeuri radioactive. Încă de la apariția sa, automobilul a fost o sursă de poluare importantă, având în vedere tipul și rezultatul energiei folosite pentru funcționarea sa, precum și dezvoltarea industriei automobilului. Dezvoltarea industriei lemnului, având ca efect cererea tot mai mare al acestui prețios element, determină defrișarea uneori necontrolată a pădurilor considerate „plamânii Terrei”. Se mai adaugă incendiile devastatoare pe arii întinse, având ca rezultat diminuarea arealului silvic la nivel planetar, în paralel cu diminuarea atât de necesarului strat de ozon. În ultima perioadă, situația ecologică a Terrei, s-a agravat îngrijorător. Cele trei elemente vitale ale Pământului, aerul, apa, și solul, sunt zilnic infestate cu diverși poluanți. Tone de deșeuri sub diverse forme, sunt emanate în atmosferă, apă, și sol. Omul a devenit conștient de efectele poluării, care se manifestă în sănătatea lui, sub diverse boli, în dispariția unor specii ale florei și faunei, precum și în celebrul „efect de seră”, cu toate consecințele acestuia asupra vieții. Dacă nu se vor lua masuri la nivel global, poluarea și consecințelei ei, vor duce la o inevitabilă „sinucidere” a civilizației umane.
„Primii vizionari care au tras un semnal de alarmă legat de degradarea mediului înconjurător, au fost oamenii de știință din secolul XIX-lea, care confruntați cu urbanizarea și industrializarea galopantă au încercat să stopeze acțiunile distructive și să educe oamenii în domeniul științelor naturale și a protecției mediului.” Dar și natura poluează, vor spune unii, referindu-se la erupțiile vulcanicecare aruncă în atmosferă tone de cenușă vulcanică și lavă, ceea ce este adevărat, dar natura nu poluează în cantitatea și continuitatea în care poluează omul și industria sa. Astfel, poluarea se clasifică în poluare naturală și poluare artficială, cea din urmă produsă de om și activitatea sa și care este cea mai dezastruoasă în ceea ce privește consecințele. În secolul XX-lea, s-a intensificat folosirea combustibilului fosil, astfel a crescut în atmosfera concentrația de dioxid de carbon, având ca rezultat creșterea temperaturii Pământului, fenomen cunoscut sub denumirea de „încălzire globală”, având consecințe îngrijorătoare asupra mediului.
Dar ce înseamnă poluare? Acest termen provine din latinescul „polluero” și înseamnă a murdării, a pângării, a profana „a răspândi în atmosferă, în ape etc. substanțe nocive; dăunătoare vieții; a infecta, a vicia.” Dar poluarea care este o activitate, nu poate avea loc fără poluanți. Aceștia sunt substanțe ori energiile care acționează negativ asupra mediului și implicit asupra normalității biodiversității. Apa, aerul și solul, cele trei elemente vitale ale Terrei, sunt infestate zilnic cu cantități alarmante de poluanți. Unii poluanți sunt biodegradabili, adică se descompun în mod natural în mediul înconjurător, prin intermediul unor microorganisme ca de exemplu, apa menajeră, alți poluanți nu se descompun sau descompunerea lor durează un timp îndelungat ca de exemplu: substanțele radioactive. Există un circuit al acestor poluanți „mijloacele de transport” al acestora ar fi, râurile, curenții de aer, curenții de apă , fiind deplasați uneori pe distanțe mari, contaminând și alte zone, afectând prin reacțiile lor, biodiversitatea. Ploaia acidă, o combinație de acizi cu picături de ploaie, cad peste lacuri și păduri, având ca rezultat moartea peștilor sau a unor plante, dispariția acestora duce la dispariția altor specii care depind de acestea.
CAPITOLUL I
Dacă nu există trecut nu există prezent și viitor
Dan Crudu
O SCURTĂ CRONOLOGIE A STRATEGIEI DE MEDIU
1.1. Generalități
După cel de-al Doilea Război Mondial, țările europene afectate economic de urmările războiului, au demarat o amplă acțiune de refacere a economiei distruse. În acest sens, un rol important l-a avut S.U.A. (Statele Unite ale Americii), intervenind cu ajutor financiar prin cunoscutul „PLAN MARSHALL”. În această refacere a economiei, un accent deosebit s-a pus pe dezvoltarea siderurgiei, care era mare consumatoare de cărbuni. Pentru evitarea unui nou război, Germania, Olanda, Italia, Franța, Belgia și Luxemburg, au pus bazele în 1951, Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Economia și în special industria se dezvoltă cu pași repezi, dar în același timp și poluarea ca fenomen, cu primele semne și consecințele ei. „Nici în Europa, nici în restul lumii, protecția mediului nu era o problemă la aceea vreme. De aceea, tratatele ce stau la baza Comunității Europene nu oferă nici o bază legală pentru activitățile Comunității în domeniul politicii de mediu.”
Efectul „poluării europene”, a stârnit interes la nivelul Comunității Europene. Consecințele „industriei poluante” asupra mediului unui stat, aveau „efecte” și asupra mediului unui stat vecin. Este de ajuns ca un râu sau fluviu care străbate teritoriul unui stat, să fie poluat cu deșeuri industriale, ca acesta să fie „transportate” în celelalte state riverane, ajungând în cele din urmă în mări și oceane, având consecințe grave asupra oceanului planetar. La fel se întâmplă cu poluarea aerului:
„Un agent poluant de o importanță majoră pentru calitatea aerului este dioxidul de sulf(SO2). Acesta este produs de arderea combustibililor fosili pe baza de sulf cum ar fi uleiul și cărbunele. O dată de degajat în atmosferă, dioxidul de sulf este -în adevăratul sens al cuvântului -„pe aripile vântului”. Amestecul dioxidului de sulf cu umiditatea din nori, provoacă ploi acide care adeseori contribuie la acidificarea soluluiși a apei la mii de kilometri distanță de zona de emisie a noxelor.”
Așa cum orice lucru într-o oarecare măsură are istoria sa, la fel ca alte politici și politica de mediu are istoria ei, concretizată în summit-uri, conferințe, tratate și alte documente. Devenită o problemă la nivel mondial, poluarea și consecințele ei, cât și consecințele care se impun, au avut ca rezultat organizarea de acțiuni în acest sens, la nivel internațional și european. Din acest punct de vedere, se poate afirma că istoria strategiei de mediu, având în vedere zona geografică unde au avut loc evenimentele, se poate clasifica în două grupe: istoria la nivel internațional și istoria la nivelul Uniunii Europene.
1.2. Momente istorice ale strategiei de mediu la nivel internațional
Anul 1972. Conferința de la Stockholm, (Suedia). Politica de mediu a Uniunii Europene, s-a născut în anul 1972, în intervalul 5-16 mai la Stockholm, Suedia, cu ocazia primei Conferințe Mondiale în Domeniul Protecției Mediului, la care a participat și România, ca făcând parte din cele 114 state participante. Declarația finală asupra mediului care cuprindea 26 de principii referitoare la drepturile și obligațiile statelor membre a fost un „stimulent” pentru acestea în a iniția și demara politici de protecție a mediului. Documentul scotea în evidență, conexiunea dintre standardele calității vieții și calității mediului. Ziua de 5 iunie, a fost aleasă în cadrul Conferinței, ca fiind „Ziua Mondială a Mediului.” Un alt document adoptat în cadrul Conferinței, a fost Planul de acțiune privind mediul, compus din 109 recomandări adresate statelor privind politica de mediu.
Anul 1983. Comisia Brundtland. În acest an, Națiunile Unite fac un important pas pe scena politicii de mediu, prin înființarea Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (WORLD COMMISSSION ON ENVIRONMENT AND DEVELOPMENT ) mai cunoscută fiind sub denumirea de „Comisia Brundtland”. Comisia avea ca scop cercetarea gradului de deteriorare a mediului și modalitatea de a rezolva aceste probleme ce privesc societatea umană. Comisia fiind prezidată de GRO HARLEM BRUNDTLAND, primul ministru al Norvegiei la aceea dată, a rămas cu numele „împrumutat” de la acesta. Două probleme majore au fost evidențiate de acestă comisie și anume:
1. „Dezvoltaarea nu însemnă doar profituri mai mari și standarde mai înalte de trai pentru un mic procent de populație, ci creșterea nivelului de trai al tuturor.
2. dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale nici poluarea mediului ambiant.”
Anul 1987. Raportul Brundtland. La un an de la catastrofa Cernobâl, anul 1987 se evidențiază prin lansarea în cadrul Raportului Brundtland, a unui concept modern, sub forma unei simple definiții, transformată mai apoi într-un principiu fundamental în politicile Uniunii Europene și anume: dezvoltarea durabilă. „ Viitorul nostru comun”, titlul documentului de 400 de pagini, elaborat și publicat de Comisia Brundtland, cunoscut și sub denumirea de „Raportul Brundtland”, a inițiat cadrul care va sta la baza „Agendei 21” și a principiilor „Declarației de la Rio.” Alături de celebra definiție a dezvoltării durabile, Raportul susține ideea de schimbare a strategiilor de protecție a mediului, ținând cont de limitele resurselor planetare, în scopul dezvoltării unei economii și a unui înalt standard de viață. Sunt prezente în cadrul Raportului, zone care se confruntă cu probleme de mediu, precum și o prezentare a măsurilor de ordin tehnologic și organizatoric care ar contribui la o dezvoltare durabilă în contextul protejării și conservării mediului și a dezvoltarii economice.
Anul 1992. Conferința de la Rio de Janeiro. În acest an, la 13 iunie, are loc la Rio de Janeiro, Brazilia, ceea de-a doua Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, evenimentul fiind considerat important în istoria omenirii, referitor la protecția mediului înconjurător. Au fost adoptate în urma acestei Conferințe, importante documente ca de exemplu:
Declarația de la Rio sau „Carta Pământului”, document ce conține 27 de principii, care ar sta la baza relațiilor dintre omenire și natură cu scopul dezvoltării durabile.
Agenda 21 (1993), concretizat într-un program de acțiune prin care „Declarația de la Rio”, să fie pusă în aplicare de către guverne, organizații ale ONU și alte agenții implicate în domeniul protecției mediului. Numărul „21”, se referă la programul destinat secolului XXI, la nivel internațional, național, și local, așa cum se recomandă în capitolul 28 al documentului. După cinci ani, în 1998, Adunarea Generală a ONU a organizat o sesiune specială, sub denumirea RIO+5 cu scopul evaluării rezultatelor punerii în aplicare a programului. S-a recunoscut o deteriorare continuă a mediului, la nivel planetar, adică o „ineficiență” al acestui program, recomandându-se în acest sens, măsuri suplimentare și ferme.
Convenția schimbărilor climatice, un alt document adresat statelor semnatare, care se angajează ca până în anul 2000 să reducă emisiile de bioxid de carbon în atmosferă, cel puțin la nivelul anului 1990.
Declarația de principii referitoare la conservarea și exploatarea pădurilor cu referire la defrișările necontrolate ale pădurilor și necesitatea de impunere a unor măsuri în acest sens.
Convenția diversității biologice, document ce conține relatarea unor măsuri de protejare a ecosistemelor.
Importanța summit-ului de la Rio, constă în abordarea cu fermitate a problemelor de protecție a mediului și a documentelor adoptate, care au generat consecințe pozitive în implementarea acestora, la toate nivelurile societății. Un alt aspect al importanței Conferinței de la Rio, constă în hotărârea de a intreprinde acțiuni referitoare la promovarea unei dezvoltări durabile în domeniul mediului, cel economic și social.
Anul 2002. Conferința de la Johannesburg. Noului concept al dezvoltarii durabile, i-a fost dedicată cea de-a treia Conferință Mondială a ONU, privind Dezvoltarea Durabilă, de la Johannesburg, Africa de Sud, în intervalul 26 august – 4 septembrie. State, guverne, organizații neguvernamentale, marile concerne a industriei și comerțului, și-au trimis reprezentanții la acest summit mondial, în ideea de a înțelege, dezvolta și implementa dezvoltarea durabilă a mediului. Au fost dezbătute măsuri de protejare a mediului, abordând domenii referitoare la aer, apă, sol, sănătate și biodiversitate. Prin Declarația de la Johannesburg, ca fiind unul din documentele adoptate, participanții au reconfirmat angajamentul comun de dezvoltare și eficientizare a protecției mediului, în paralel cu dezvoltarea economică și socială, de la nivel local la cel mondial. Planul de implementare, al doilea document adoptat, structurat în șase capitole, abordează problema surselor de finanțare destinate dezvoltării durabile, precum și îmbunătațirea și stabilizarea politicilor financiare internaționale. Împortanța summit-ului de la Johannesburg, constă în încercarea sa de a reconfirma conceptul de dezvoltare durabilă și de-al pune pe primul loc în toate agendele internaționale și în același timp, impulsionarea implementării lui în toate politicile internaționale.
1.3. Momente istorice al strategiei de mediu la nivelul Uniunii Europene
Anul 1972. Summit-ul de la Paris. Cu ocazia acestui summit, care a avut loc în inteervalul 19-21 octombrie, statele membre au decis elaborarea unui Program de Acțiune pentru Mediu, adresându-se în acest sens, Comisiei Europene. Aceasta, încă din anul 1973 a luat primele măsuri în demararea unei politici de mediu coerente pentru Uniunea Europeană. În cadrul summit-ului, s-a evidențiat cât de necesară este politica de protecție a mediului în contextul unei dezvoltări economice și a îmbunătățirii calității vieții. Importanța acestui summit, constă în deciderea la nivel de șfi de state, a elaborării unei politici comune de mediu fără a afecta buna dezvoltare economică.
Anul 1973. Inființarea Direcției Generale de Mediu. Referitor la politica de mediu, acest an aduce în cadrul instituțiilor europene de mediu, fundamentul pentru înființarea acestei instituții numită Direcția Generală de Mediu, în scopul comun de protejare și ameliorare a mediului în Europa. În cadrul atribuțiilor majore ale acestei instituții, se remarcă asigurarea privind aplicarea corectă a legislației Uniunii Europene, de către statele membre și investigarea plângerilor și sesizărilor cetățenilor și a instituțiilor europene, referitoare la problemele de mediu. Tot în acest an intră în „vigoare” primul Program de Acțiune pentru Mediu (PAM).
Anul 1987. Actul Unic European (AUE). Tratatul a fost semnat la 17 februarie 1986 (Luxemburg), de către nouă state membre ale Comunității Europene, urmate la 28 februarie 1986 de Italia, Danemarca și Grecia. A intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Prin Actul Unic European, are loc o primă revizuire importantă a tratatului de la Roma, care este actul de naștere în anul 1957, a Comunității Economice Europene, acesteia, prin acest act îi sunt atribuite puteri majore în domeniul protecției mediului. Referitor la protecția mediului, importanța acestui document, constă în menționarea pentru prima dată a politicii de mediu în cadrul unui tratat al Comunității Europene. În acest fel, politicii de mediu, i se atribuie prin introducerea titlului „Mediu”, o bază legală în cadrul Tratatului Comunității Europene. Prin intermediul tratatului, politicii de mediu i se atribuie un fundament juridic. Articolul 130 R, fixează trei obiective prioritare și anume: protejarea și conservarea mediului, sănătatea umană, prudență și raționalitate în folosirea resurselor naturale.
Anul 1993. Tratatul de la Maastricht. Acest tratat a fost semnat la Maastricht, Olanda, la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul este considerat fundamentul Uniunii Europene, un „liant” al popoarelor europene. Este calificat ca fiind un pas în domeniul protecției mediului și acordă acestuia un statut complet. Prin acest tratat, protecția mediului se transformă într-un obiectiv prioritar al Comunitații Europene, în scopul menținerii unui mediu înconjurător sănătos, ca fiind condiția esențială în calitatea standardelor economice și sociale. Obiectivele fundamentale referitoare la mediu, sunt prezentate în noul titlu XVI, dedicat mediului, mai precis articolul 130 R care stipulează că:
„Politica Comunității în domeniul mediului contribuie la urmărirea obiectivelor de mai jos:
conservarea, protecția și îmbunătățirea calități mediului;
ocrotirea sănătății persoanelor;
utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;
promovarea, pe plan internațional, a unor măsuri destinate să facă față problemelor regionale sau planetare de mediu.”
În cadrul aceluiași articol, la paragraful 2, se menționează „o politică a Comunității ce vizează un nivel înalt de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Comunității.” Politica se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive și cel al „poluatorului plătește”. Importanța Tratatului de la Maastricht, în ceea ce privește mediul, constă în aceea că tratatul atribuie protecției mediului, un înalt statut oficial de politică comunitară.
Anul 1999. Tratatul de la Amsterdam. Acest tratat a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam, Olanda, se califică a fi unul dintre cele mai importante tratate la nivel comunitar, semnarea lui având ca rezultat realizarea unui salt important în unificarea europeană și a îndeplinirii obiectivelor acesteia. Într-un fel este o completare și pe alocuri o modificare în general a Tratatului de la Maastricht în mai multe domenii printre care și cel al protecției mediului. Marele merit al acestui tratat,referitor la politica mediului este transformarea conceptului de dezvoltare durabilă, într-un principiu și chiar un obiectiv major al Comunității Europene. În același timp, prin intermediul acestui tratat, politica de mediu se transformă într-o politică orizontală, consolidând în paralel principiul integrării mediului în celelalte politici comunitare. Tratatul evidențiază o imagine transparentă în domeniul integrării politicii de mediu și permite în paralel conexiuni între principiile politicii politicii de mediu și conceptul dezvoltării durabile. Artcolul 2 al Tratatului, conferă dezvoltării durabile un loc de frunte pe „podiumul” obiectivelor Uniunii Europene, iar articolul 6, abordează criteriile de integrare a protecției mediului, în celelalte politici sectoriale. În esență, importanța tratatului, referitor la mediu este definită prin transformarea conceptului de dezvoltare durabilă, într-un scop major al UE, protecția mediului fiind așezată printre prioritățile de vârf ale Uniunii Europene. Totodată este întărită baza legală a politicii protecției mediului, prin promovarea și dezvoltarea conceptului dezvoltării durabile în componența Uniunii Europene.
Anul 2000. Strategia de la Lisabona. Cunoscută sub denumirea de Agenda de la Lisabona, Portugalia, a fost lansată în 23 și 24 martie 2000, sub forma unui proiect pe 10 ani, având ca scop transformarea economiei Uniunii Europene, într-una dintre cele mai dinamice și competitive la nivel mondial. În acest scop, șefii statelor membre ale Uniunii Europene de la acea vreme, și-au luat angajamentul în cadrul acestei ședințe a Consiliului Europei, să realizeze acest scop, adoptând un set de obiective, măsuri și acțiuni prioritare în toate domeniile, printre care și protecția mediului. Printre obiectivele Strategiei Lisabona, referitoare la dezvoltarea economică, creșterea numărului locurilor de muncă, îmbunătățirea protecției sociale, se află ca obiectiv important referitor la mediu: „promovarea dezvoltării durabile și a protecției mediului. Strategia de la Lisabona este fundamentată pe trei piloni: competivitate economică, incluziune socială și protejarea mediului înconjurator. Aceștia sunt comparați de către Jose Manuel Barosso (fost ministru al Consiliului Europei), cu trei copii, dintre care o atenție mai deosebită ar trebui acordată „copilului” competivității economice. Substratul acestei comparații în contextul protecției mediului, ar fi că această competivitate a economiei în scopul profitului financiar, ar neglija protecția mediului având în vedere dependența economiei de resursele naturale și poluarea ca „efect” al acestuia. Competiția, dinamica și dezvoltarea economică, presupune noi locuri de muncă. Așadar, „Agenda Lisabona reprezintă un nou experiment european prin care se propune crearea a 6 milioane de locuri de muncă, în dauna cauzelor nobile ale mediului și asistenței sociale, sacrificate pe „altarul” economiei.” Strategia de la Lisabona, în ideea utopică de a fi cea mai competitivă economie mondială, nu a avut randamentul scontat, având în vedere competivitatea economică a S.U.A. și Japonia. O nouă încercare a fost prezentarea unui program: Strategia 2010.
Anul 2001. Summit-ul de la Goteborg . În cadrul acestui summit de la Goteborg, Suedia, șefii statelor membre au lansat o strategie a dezvoltării durabile, având la bază propunerile exprimate de Comisia Europeană și abordată de către Consiliul European. Documentul „Strategia Europeană pentru dezvoltare sustenabilă”, conține obiective și propuneri care aveau ca scop facilitarea realizării obiectivelor asumate și ideea de obligativitate a evaluării impactului pentru fiecare inițiativă propusă spre adoptare la nivelul Uniunii Europene. În domeniul dezvoltării durabile, Declarația Goteborg a stat la baza politicilor comunitare ale Uniunii Europene. Printre obiectivele prioritare stabilite la Goteborg, s-au evidențiat schimbările climatice, sănătatea publică și gestionarea resurselor naturale. Importanța Conferinței de la Goteburg, constă în adoptarea conceptului de dezvoltare durabilă, ca o strategie comunitară în domeniile economic, social și cel al protecției mediului.
Anul 2005. Revizuirea Strategiei de Dezvoltare Durabilă. Anul 2005, pare a fi un an al tendințelor de revizuire a unor strategii considerate ineficiente, având în vedere rezultatele evaluate în ceea ce privește protecția mediului și al altor domenii de dezvoltare durabilă. În consecință, Comisia Europeană, în februarie 2005 dă startul unei evaluări critice privitoare la rezultatele înregistrate după anul 2001, în domeniul dezvoltării durabile, cu referire la protecția mediului, sănătății populației, schimbările climatice și afectarea biodiversității. În paralel cu evidențierea unor măsuri care ar trebui luate în considerare, se punctează în document și acea tendință nesustenabilă cu posibile rezultate negative asupra mediului înconjurător, având repercusiuni asupra dezvoltării Uniunii Europene.
Conștienți de aceste rezultate, în iunie 2005, șefi de state și guverne ai Uniunii Europene, adoptă o declarație revizuită, bazată pe Agenda de la Lisabona, care încorporează noi direcții de dezvoltare durabilă referitoare la economie și protecția mediului. După o amplă analiză, Comisia Europeană prezintă la 13 decembrie 2005, o propunere pentru revizuirea obiectivelor și măsurilor cuprinse în Strategia de la Goteborg din 2001. Toate acestea au ca rezultat, adoptarea la 9 iunie 2006 de catre Consiliul Uniunii Europene a unei noi Strategii de Dezvoltare Durabilă pentru o Europă posibil extinsă, prin aderarea altor state, strategie care are la bază, Strategia de la Goteburg. În noua Strategie, se evidențiază acel obiectiv prioritar clar și coerent al Uniunii Europene care se refera la ridicarea calității standardelor de viață a generațiilor prezente și viitoare prin folosirea rațională a resurselor naturale în paralel cu o dezvoltare economică și socială.
Anul 2006. Strategia de Dezvoltare Durabilă reânoită pentru o Uniune Europeană extinsă. Documentul a fost adoptat la 9 iunie 2006 de către Consiliul Uniunii Europene, conceput în baza unei strategii unice și coerente, fundamentată pe un obiectiv prioritar, referitor la îmbunătățirea calității mediului pentru generațiile prezente și viitoare. Se evidențiază în document ideea unei comunități sustenabile, care să fie competentă în gestionarea și utilizarea rațională a resurselor naturale, în scopul protejării și conservării eficiente a mediului înconjurător. Împlementarea unei asemenea strategii, revine Uniunii Europene, asigurând în acest proces, toate instituțiile și organismele aferente, atât la nivel comunitar, național și chiar la nivel de cetățean, având ca scop realizarea obiectivelor dezvoltării durabile. Referitor la protecția mediului, obiectivul important care se evidențiază este cel care abordează măsurile ce permit delimitarea creșterii economice de impactul cu urmări negative asupra mediului. Importanța acestui document, constă în stabilirea unor proceduri ale strategiei, referitoare la modul de implementare și monitorizare a obligativității de raportare din partea Comisiei Europene și statelor membre a angajamentelor asumate.
Anul 2007. Tratatul de la Lisabona. Acest tratat a fost semnat la Lisabona, Portugalia, la 13 decembrie 2007 de către cele 27 de state membre ale Uniunii Europene și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul modifică alte două tratate și anume: Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut ca și Tratatul de la Maastricht și Tratatul de Instituire a Comunității Europene, cunoscut ca și Tratatul de la Roma, acesta fiind redenumit ca Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona are ca scop, transformarea Uniunii Europene, într-o uniune mai democratică, mai aptă și capabilă în abordarea problemelor stringente printre care se numără cele de mediu și schimbările climatice. Referitor la mediu, sunt abordate domeniile schimbărilor climatice și a energiei. Tratatul acordă o importantă atenție obiectivului prioritar al Uniunii Europene privind dezvoltarea durabilă în Europa, care să se bazeze pe un înalt nivel de protejare și ameliorare a mediului înconjurător. Se prefigurează în tratat, promovarea de măsuri la nivel internațional în ceea ce privește rezolvarea problemelor de mediu la nivel global în special în domeniul schimbărilor climatice. Deasemenea este abordată problema energiei ca domeniu conex mediului înconjurator, cu referire la noi surse de energie regenerabilă.
CAPITOLUL II
Nimic nu este posibil fără oameni; nimic nu durează fără instituții
Jean Monnet
INSTITUȚII EUROPENE ACTORI ÎN STRTEGIA DE MEDIU
2.1. Generalități
Susținerea politicii de mediu a Uniunii Europene este bazată pe existența unor instituții care au rolul de a se consulta permanent cu guvernele statelor membre și alte instituții ale acestora, pentru ca în final să pregătească și să implementeze politica de mediu în Uniunea Europeană. Aceste instituții prin atribuțiile lor, asigură realizarea obiectivelor politice de mediu, la nivelul Uniunii Europene. Aceste instituții care răspund de politica de mediu, se subordonează unei directive prioritare și anume, aceea a „integrării caracterului sinergic al acestui domeniu asigurând realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare”.
2.2. Comisia Europeană. Direcția Generală de Mediu.
Comisia Europeană este structurată în mai multe departamente, numite și „direcții generale” (DG), care se clasifică în domenii de activitate. Una din aceste direcții, este și Direcția Generală pentru Mediu, înființată în anul 1981, cunoscută sub denumirea de: DG. Mediu (Direcția Generală de Mediu). Obiectivul acestei instituții este: „ de a proteja, conserva și îmbunătății mediul pentru generațiile prezente și viitoare.” Direcția Generală, urmărește și asigură respectarea și aplicarea legislației Uniunii Europene privind mediul, de către statele membre și poate acționa în justiție, atunci când constată că legislația referitoare la mediu, este încălcată. Direcția Generală de Mediu se implică în a sprijini instituțiile naționale de mediu ale statelor membre, în activitatea acestora de a se alinia la standardele de protecție a mediului, stabilite de instituțiile Uniunii Europene. Sesizarile facute de ONG ( Organizații nonguvernamentale) sau de cetățenii europeni cu privire la încălcarea normelor de mediu, sunt analizate de DG. Mediu, care se implică în soluționarea pe cale legislativă a acestora. Totodată, instituția este „ambasadorul” Uniunii Europene la reuniunile internaționale pe probleme de mediu, unde promovează politicile de mediu cele mai favorabile. Programul „LIFE” este principalul instrument de finanțare a proiectelor de protecția mediului în Uniunea Europeană, promovat prin DG. Mediu care din anul 1992 a „cofinanțat aproximativ 3954 proiecte în întreaga UE, care contribuie cu aproximativ 3,1 miliarde euro pentru protecția mediului.” Ca organism integrat Comisiei Europene, o competență importantă a Direcției Generale de Mediu, este aceea de „apărătoarea tratatelor de mediu înconjurător în vigoare, putând chiar anula acte ale Consiliului dacă acestea nu sunt conforme cu normele comunitare ori cu prevederile din tratatele de specialitate.”
2.3. Consiliul Miniștrilor Mediului.
Acesată instituție face parte din Consiliul Uniunii Europene, înființat cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Paris din decembrie 1974. Consiliul European, se reunește prima dată la Dublin în martie 1975. Au o responsabilitate foarte importantă în politica de mediu a Uniunii Europene „inclusiv de protecția mediului, utilizarea prudentă a resursrlor și protecția sănătății umane.” Problemele de mediu din domeniul schimbărilor climatice la nivel internațional, fac parte din activitatea Consilului. Fiind compus din miniștrii mediului fiecărui stat membru a UE, aceștia pot prezenta și dezbate la cele patru reuniuni anuale, problemele legate de mediu și pot lua decizii prin majoritatea calificată în codecizie cu Parlamentul European. Aceștia, adoptă acte legislative și coordonează politicile europene și „iau decizii în pimul rând în numele Uniunii și obiectivelor comune și nu în numele guvernelor statelor pe care le reprezintă.” Consiliul Miniștrilor Mediului, are rolul de coordonator și de decizie în problemele specifice mediului, trasează politicile pe termen scurt și pe termen lung în funcție de obiectivele stabilite. Au un rol decisiv în stabilirea bugetelor și în reducerea decalajelor referitoare la standardele de mediu între statele membre. Un alt rol considerat important este cel de supraveghere a dezvoltării durabile și echilibrare în ceea ce privește activitatea economică și socială cu respectarea legislației pentru protecția mediului.
2.4. Parlamentul European – Comisia de Mediu, Sănătate Publică și Politică a Consumatorului.
Parlamentul European deține un rol major în formularea legilor Uniunii Europene în domeniul mediului. În cea de a șaptea legislatură a sa (2009-2014), Parlamentul alături de Consiliu a adoptat legislații privind emisiile industriale și cele provenite de la autovehicole, a transporturilor ilegale de deșeuri și gestionarea acestora provenite din dezafectarea echipamentelor electronice. Comisia de Mediu a luat ființă în anul 1973, fiind a douăsprezecea comisie specializată pe un anumit domeniu. Are o responsabilitate în politica de mediu înconjurător, în probleme ca: dezvoltarea durabilă, poluarea aerului, a solului și apei, managementul și reciclarea deșeurilor, nivelul zgomotului, schimbării climatice și protecția biodiversității, refacerea mediului afectat și alte măsuri privind protecția mediului. Are în supraveghere activitățile agențiilor de mediu și sănătate ale Uniunii Europene. În cadrul celor trei rapoarte anuale de mediu, sunt analizate modul în care a fost adopatată legislația de mediu, examinează și evaluează problemele de implementare și apreciază dacă legislația și-a îndeplinit obiectivele pentru care a fost elaborată.
2.5. Agenția Europeană de Mediu
Această instituție este o agenție a Uniunii Europene. A fost înființată în anul 1990, când Comunitatea Europeană a adoptat un Regulament de Instituire a Agenției Europene de Mediu și a unei Rețele europene de informare și observare a mediului ( EIONET). Actul de naștere al Agenției este Regulamentul CEE 1210/1990 modificată prin Regulamentul CEE 933/ 1999, și a devenit operațională în anul în anul 1994. Agenția are sediul la Copenhaga, Danemarca și este compusă din reprezentanți ai statelor membre a Uniunii Europene dar și a unor state nemembre. Din personalul Agenției, fac parte experți în domeniul mediului și dezvoltarii durabile și cel al comunicării și gestionării informației. Aceștia colaborează în activitatea de colectare, analiză și interpretare a informațiilor, provenite din țările membre și nemembre, cu scopul de a fi transmise instituțiilor interesate și cetățenilor Uniunii Europene. Atât ca misiune și ca activitate principală a agenției, de a colecta, prelucra și analiza date privind mediul la nivel european, agenția are o importanță majoră în furnizarea informațiilor obiective și fiabile. Aceste informații, vor permite Comunității și statelor membre, să ia măsurile necesare și eficiente în protejarea și conservarea mediului. Agenția furnizează informații și analizează date în domeniul mediului calității și sensibilității acestuia. Informațiile furnizare de AEM, provin dintr-o varietate de surse. Au fost înființate o rețea de orgnisme naționale de mediu, destinate să colaboreze cu Agenția, ca de exemplu: EIONET. Această rețea, include peste 300 de instituții din cuprinsul Europei. Dezvoltarea și coordonarea activității acestei rețele, face parte din responsabilitatea Agenției Europene de Mediu, fiind o rețea de parteneriat între aceasta și țările membre și cooperante. În acest sens, se impune o strănsă colaborare dintre AEM și punctele focale naționale, care de regulă sunt agenții naționale de mediu sau ministere ale mediului din țarile membre. EIONET, fiind o rețea de parteneriat, scopul principal al acesteia, este de a oferi date în timp util, asigurând calitatea informației și expertiza pentru evaluarea stării mediului în Europa. Acest lucru, permite factorilor de decizie, în a lua măsurile adecvate ce se impun în protecția mediului la nivel național și european, monitorizând în paralel eficacitatea politicilor și măsurilor implementate.
2.6. Comitetul Regiunilor
A fost înființat în anul 1994, în baza Tratatului de la Maastricht în scopul de a fi o instituție europeană consultativă, ca fiind reprezentantul autorităților locale și regionale, dar și o conexiune directă dintre cetățenii Uniunii Europene și instituțiile de la Bruxelles. Importanța și colaborarea sa cu Parlamentul European, Comisia și Consiliul European, au avut ca rezultat în anul 1997, în baza Tratatului de la Lisabona, consultarea sa obligatorie în elaborarea legilor în diverse domenii printre care și mediul. În baza aceluiași tratat, are dreptul de a apela Curtea de justiție a Uniunii Europene, cu scopul de a-și apăra prerogativele și principiile. De la data de 01.01.2007, Comitetul Regiunilor, este compus din 344 de membri aleși ai autorităților locale și regionale din Uniune și numiți de Consiliu pentru un mandat de cinci ani. Aceștia se reunesc la Bruxelles de cinci ori pe an, în sesiuni plenare sau la cererea Consiliului sau a Comisiei și sunt coordonate de un președinte și un prim-vicepreședinte, ambii aleși cu un mandat de treizeci de luni. O altă componentă a structurii Comitetului Regiunilor, este Biroul cu rol executiv, compus din șaizeci de membrii, care se întrunesc aproximativ de șapte ori pe an și a căror decizii sunt puse în aplicare de un secretar general ales pe cinci ani. Acesta urmărește printre altele și buna funcționare administrativă. Comitetul este structurat în șase comisii, fiecare din acestea se ocupă de un anumit domeniu și pregătesc avizele care vor fi dezbătute în cadrul sesiunilor plenare. Una din comisii, are ca domeniu, mediul și schimbările climatice. În contextul acestei lucrări, un exemplu este: Avizul Comitetului Regiunilor, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 30.07.2013, C218, pag. 53, privind al șaptelea Program de Acțiune pentru Mediu a UE.
27. Comitetul Economic și Social European
La fel ca și Comitetul Regiunilor, este o instituție cu caracter consultativ a Uniunii Europene, care elaborează avize referitoare la domenii a caror abordare se consideră importantă și de interes. Tratatul de la Roma, stă la baza înființării în anul 1957 a Comitetului Economic și reprezintă societatea civilă în ceea ce privește angajatorii și angajații și alte grupuri de interese. Este structurată pe șase secții defalcate pe domenii, printre care și Dezvoltarea Rurală și Mediul Înconjurător. Domeniile abordate în cadrul problemelor de mediu sunt cele referitoare la gestionarea deșeurilor, calitatea aerului, biodiversitatea, pădurile și pescuitul. Are o strănsa legătură cu consiliile economice la nivel național și regional de pe teritoriul Uniunii Europene, legatură concretizată în schimbul de informații anuale pe teme specifice. Deține un număr de 353 de membri, reprezentanți ai patronatelor, IMM-uri(Intreprinderi mici și mijlocii), profesiuni liberale, asociații de comerț și organizații de protecția mediului. Membrii sunt propuși de guvernele naționale și numite de către Consiliul Uniunii Europene pe o perioadă de patru ani și fac parte din cele trei categorii: angajați, angajatori si interese diverse. România este reprezentată de cinsprezece membrii în cadrul Comitetului Economic și Social European. Existența acestei instituții, contribuie la integrarea europeană, la întărirea legimității democrației și eficienței Uniunii Europene, dând posibilitatea societăților civile din statele membre în exprimarea punctelor de vedere la nivel european. Comitetul Economic și Social European, fiind un organ consultativ, opiniile sale sunt prezentate Consiliului, Comisiei Europene și Parlamentului European, având astfel un rol cheie în procesul decizional al Uniunii Europene. În ultimii ani, acest Comitet Economic, și-a dezvoltat rolul său în UE, depășind atribuțiile ce decurg din tratate, acționând ca o instituție importantă pentru piața unică, organizând evenimente menite să apropie Uniunea Europeană de cetățenii săi.
CAPITOLUL III
ETAPELE STRATEGIEI DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE
3.1. Generalități
Protecția și conservarea mediului, a devenit o problemă la nivel mondial, o problemă a tuturor, care face parte atât din procesul de dezvoltare a civilizaației a societății cât și din procesul de restabilire, conservare și ocrotire a mediului. Aceste procese implicate în viitorul planetei, necesită o strategie eficientă în rezolvarea problemelor de mediu, atât la nivel global cât și european. Pentru eficiența acestor strategii se impune elaborarea unor planuri și programe de acțiune și implementare a acestora, prin mijloace tehnice și legislative, la nivel mondial, european, național și local. Într-un comunicat oficial adresat în anul 1972 Consiliului, Comisia Europeană, a arătat pentru prima dată importanța elaborării unui program comunitar în privința mediului. De atunci, au fost elaborate șase programe de acțiune pentru mediu. Aceste programe au deschis calea dezvoltării strategiilor de mediu la nivel european, încă de la începutul anilor ´70, în paralel cu o consolidare și implementare a legislației de mediu. Tot prin anii ´70, au fost prezentate și dezvoltate primele principii și obiective de mediu, care au stat la baza Programelor de Acțiune pentru Mediu (PAM-Environmental Action Programs-EAP). Aceste programe stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene. Fundamentul juridic al acestor programe, se regăsește în articolul 192, aliniatul 3 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Aceste programe, nu au un caracter de lege deci nu sunt obligatorii pentru particulari sau statele membre ori instituțiile UE, ele prezintă doar obiective de îndeplinit într-o perioadă calendaristică. Neîndeplinirea principiilor și obiectivelor de mediu din cadrul acestor programe, nu au ca rezultat sancțiuni sau măsuri de constrângere. Conferința globală pe probleme de mediu – „Despre mediul înconjurător”, care s-a ținut la Stockholm în 1972, a fost un prim pas în rezolvarea problemelor de mediu de către Comunitatea Europeană. În aclași an, statele membre ale Comunității Economice Europene, cu ocazia summit-ului de la Paris, pune accent pe importanța politicii de mediu și cer Comisiei Europene elaborarea unui Program de Acțiune pentru Mediu.
Astfel,, în 1972, Consiliul European adoptă primul program de acest fel, fiind urmate de alte cinci programe de acțiune, acestea fiind o combinație de programe pe termen mediu. În ansamblul lor, primele patru programe, adoptând aproximativ doua sute de acte legislative, s-au referit la stabilirea unor norme minime în domeniul gestionării deseurilor, a poluării apelor și solului. Aceste acte legislative, nu au putut preveni degradarea tot mai accentuată a mediului ca o consecință a poluarii. Doar al cincilea program, numit: „Spre o dezvoltare durabilă,” abordează o strategie mai „curajoasă” pentru perioada 1993-2000. Rezultatele mai mult sau mai puțin eficiente al acestor programe, vor sta la baza unei politici de mediu mai ambițioasă, evidențiată în cel de-al șaselea program, politică coordonată de principiile precauției, prevenirii și „poluatorul plătește”. Astfel, cel de-al șaptelea program, aflat la începutul desfășurării sale, ar putea oferi până în anul 2020, o posibilă politică cu adevărat valoroasă și extrem de eficientă în probleme de mediu cu condiția implicării responsabile a statelor membre a Uniunii Europene. Aceste șase programe, elaborate și adoptate în timp, au constituit un fundament, o bază de lucru privind strategiile de mediu a UE. Fiecare din aceste programe, au avut cuprinse în structura lor, tematici și obiective importante bazate pe implicații „îndrăznețe” la acea vreme referitor la strategia de mediu la nivel european.
3.2. Programele de Acțiune pentru Mediu
Primul Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 1). Perioada 1973-1976, în ceea ce privește strategia de mediu a Uniunii Europene, se află sub egida acestui program care va încerca să evidențieze legătura între protecția mediului, proprietatea socială și dezvoltarea economică. La summit-ul de la Paris din 1972, Consiliul European, a hotărât luarea unor măsuri în privința îmbunătățirii standardelor calității vieții în Europa. Urmare acestui fapt, în anul 1973, Comunitatea Economică Europeană, a adoptat primul Program de Acțiune pentru Mediu. Adoptat în 1972 și elaborat în anul 1973, primul program cuprindea perioada 1973-1976 și reflecta o abordare sectorială, având meritul de a defini principiile politicii comunitare de mediu, principii care se vor regăsi și în programele ulterioare, ca de exemplu: principiul prevenirii poluarii. Acest principiu definit, avea să stea peste cincisprezece ani, la baza celui de-al patrulea PAM (1987-1992). Referiri la protecția apei, a deșeurilor, la agricultură și amenajarea teritorială, se regăsesc în cadrul acestui program, fiind menționate activități care vor sta la baza controlului emisiilor de natură poluantă. Principalul succes al acestui program, îl reprezintă instituirea așa numitului principiu al precauției, care acordă prioritate prevenirii poluării în raport cu combaterea ulterioară a efectului acestuia. În acest program s-a fundamentat cunoscutul concept de „dezvoltare durabilă”, ca fiind definit de Comisia Mondială pentru Mediu (WCED): „Dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.”
Printre obiectivele importante propuse de acest program, se evidențiază: „prevenirea, reducerea și limitarea distrugerii mediului, conservarea echilibrului ecologic, utilizarea rațională a resurselor naturale.” Astfel, se naște concluzia fundamentală a politicii de mediu a Uniunii Europene, prin faptul că în contextul dezvoltării economice și a calității vieții, o atenție deosebită trebuie îndreptată spre mediu și problemele acestuia. În esență, acest program a fundamentat principiile unei politici comunitare de mediu, definind obiective fundamentale care vor direcționa ideile și acțiunile Uniunii Europene, privind protecția mediului. Totodată programul abordează problema necesității de a iniția măsuri concrete privind controlul și reducerea efectelor de contaminare a mediului, reliefează importanța colaborării în privința protecției mediului, cu toate organizațiile competente în acest sens.
Al doilea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 2). Acest program cuprinde perioada 1977-1981 și este o continuare și particularizare a acțiunilor generalizate anterior. Programul încearcă soluționarea efectelor poluării, concluzionând privitor la mediu că e mai importantă acțiunea de prevenire decât cea de reparare, uneori ineficientă. Se abordează o gamă largă de probleme de mediu care necesită o cât mai urgentă soluționare, în special protejarea naturii, prin acțiuni menite să țină sub control, gravele probleme de poluare. Programul cuprinde o serie de măsuri ce ar trebui adoptate pentru a ține sub control problemele legate de poluare și continuă pe aceeași direcție a abordării sectoriale inițiată de primul program . În schimb, nu aduce elemente noi în dezvoltarea unei strategii de mediu eficiente la nivel comunitar. În esență, este o continuare a primului program în ceea ce privește maniera de abordare a obiectivelor și problemelor de mediu care necesită o rezolvare, o atenție specială fiind acordată protecției naturii și a ridicării valorilor calității apei și aerului. Programul în ansamblul lui, stabilește perspectiva de continiutate a politicii de mediu, având în vedere obiectivele primului program, lansarea de acțiuni în protejarea și utilizarea rațională a mediului, cooperarea cu țările în curs de dezvoltare.
Al treilea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 3). Programul acoperă perioada 1983-1986 și stabilește pentru prima dată importanța și prioritatea unei acțiuni comune a statelor membre în domeniul mediului. Programul mai definește noi concepte în domeniu ca de exemplu: integrarea domeniului ecologic în celelalte politici comunitare și maniera preventivă a problemelor de mediu. În acest program prinde contur strategia mondială și preventivă în salvarea și conservarea mediului și a resurselor. Se pune accent pe acțiunile de control, dar mai ales de prevenire a poluării și a protecției mediului, încercând o strategie generală în protejarea mediului și a resurselor Uniunii Europene. Conform Directivei 85/337/EC, o activitate care poate avea rezultate negative asupra mediului, trebuie planificată în așa mod încât să se poată verifica înainte consecințele asupra mediului. Astfel, se abordează ideea prevenirii și salvării mediului și resurselor în sensul că abordarea unor mari lucrări de construcții și infrastructură, se autorizează în baza unui studiu prealabil a impactului acestora asupra mediului înconjurător. În paralel cu aceste trei programe, domeniul legislativ cu privire la mediu, suferă o serie de transformării, vizând în special introducerea unor standarde minime referitoare la acțiunea de limitare a poluării, concretizate prin adoptarea unor directive. Acestea se referă la managementul deșeurilor, protejarea resurselor naturale, înlăturarea zgomotelor, etc. Se concretizează și se dezvoltă o nouă legislație de mediu. Astfel, în anul 1985, Curtea de Justiție, prin Decizia 240/35 declară protecția mediului ca fiind unul din „obiectivele esențiale” ale Comunității Europene. Un obiectiv interesant la acea vreme, a fost promovarea ideii de standardizare a emisiilor poluante, în baza unor valori limită pentru emisii. Cu acest program au fost stabilite pentru prima dată, prioritatea celor mai importante acțiuni în politica comunitară de mediu.
Al patrulea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 4). Acest program, acoperă perioada 1987-1992, dar nu aduce modificări substanțiale în moștenirea programelor precedente, existând totuși unele excepții în domeniul promovării ideii de responsabilitate mai transparentă a Uniunii Europene și a abordării orizontale a problemelor de mediu. Programul este adoptat în anul 1987, anul european al mediului și încearcă să transforme protecția mediului într-o „doctrină” a tuturor politicilor comunitare în domeniul economic și social. Programul se concretizează pe „integrarea politicilor de mediu în politici sectoriale și cuprinde patru elemente cheie:
1. implementarea optimă a legislației de protecția mediului;
2. reglementarea impactului asupra mediului, produs de „sursa de poluare”;
3. îmbunătațirea accesului publicului la informația privind mediul;
4. crearea de noi locuri de muncă.”
Tratatul de la Roma, este modificat de Actul Unic European, la Luxemburg (17.02.1986) de către nouă state membre, fiind prima modificare importantă a Tratatului de Instituire a Comunității Economice Europene. Anul 1987, reprezintă un moment crucial în fundamentarea legală în ceea ce privește măsurile, stabilirea obiectivelor și principiilor care vor fi adoptate de Uniunea Europeană în domeniul protecției mediului. Această bază legală este concretizată, prin introducerea în mod special în Tratat, a Articolelor 130 r-130 t. Cooperarea internațională în domeniul mediului și mai ales ajutorul ce ar trebui acordat țărilor în curs de dezvoltare în rezolvarea problemelor de mediu, fac parte din conceptul acestui program. Totodată în principal se abordează ideea protecției mediului ca o activitate integrată procesului de producție și dezvoltarea durabilă să devină o referință normativă în cadrul strategiei de mediu. Și totuși în ansamblul lor, cele patru programe, nu au avut „efecte spectaculoase” ca urmare a strategiilor de mediu, care să fie efectiv vizibile în domeniile în care acționau aceste strategii. Acest aspect a fost sintetizat la sfârșitul acestui program, într-un raport intitulat „Starea mediului” publicat în anul 1992 și care în esență evidenția o degradare a situației mediului, în special privind calitatea apei, aerului și biodiversității.
Al cincilea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 5). Cuprinde perioada 1993-2000. După așa consideratul „eșec” a celor patru programe, care au satisfăcut mai mult sau mai puțin UE, în domeniul protecției mediului, Conferința de la Rio, a dat un impuls dinamicii strategiei mediului la nivel european, adoptând cel de-al cincilea PAM. Acesta „a stat la baza politicilor naționale de mediu în statele membre și țările candidate.” Denumit sugestiv „Către o dezvoltare durabilă,” programul accentuează intensificarea acțiunilor care duc la o dezvoltare durabilă adică acea dezvoltare care are ca scop satisfacerea nevoilor actuale ale societății, fără compromiterea posibilității ca generațile viitoare să-și satisfacă propriile nevoi. Cu alte cuvinte, în așa fel să viețuim în prezent, încât să se poată viețui și în viitor. Programul transformă dezvoltarea durabilă într-o strategie fundamentală a politicii de mediu a UE. Este o prelungire a celui de-al patrulea PAM, dar adoptă în paralel o nouă abordare a problemelor de mediu, abordare fundamentată pe principiul dezvoltării durabile în care sunt implicate atât autoritățile cât și cetățenii, gestionând o responsabilitate comună, vizavi de mediu. Programul subliniază principalii factori poluanți: industrie, energie, transporturi, agricultură și turism. Tratatul de la Amsterdam, transformă în anul 1999, politica de mediu într-o politică orizontală a UE, ceea ce înseamnă că în cadrul politicilor orizontale, problemele de mediu vor deveni prioritare. Obiectivele conturate în cadrul acestui program, vizează o perioadă mai lungă de timp, având ca scop o abordare globală a problemelor de mediu. Perspectiva conceptului de dezvoltare durabilă de a deveni o „doctrină” a strategiei de mediu a Uniunii Europene, obiectivele și rezultatele acestui program, au determinat Comisia Europeana, să pregătească cel de-al șaselea Program de Acțiune pentru Mediu, în a cărui structură se întrezăreau șansele unei eficiente politici de mediu.
Al șaselea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 6). Acest program s-a derulat în perioada 2002-2012. Născut prin Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 22 iulie 2002, denumit sugestiv „Viitorul nostru, alegerea noastră,” avea la bază în principiu cel de-al cincilea PAM, încheiat la 31.12.2000 și care a avut meritul de a aduce unele îmbunătățiri importante privind politica de mediu. Dar pentru a susține în continuare efortul Comunității în ceea ce privește atingerea scopurilor și al obiectivelor, propuse în materie de mediu, era nevoie de un al șaselea program comunitar de acțiune. Se impune ca noul program să insiste mai mult asupra prevenirii, dar și a necesității de a se aplica principiul precauției în procesul de elaborare a strategiilor de protecție a sănătății oamenilor și protejarea mediului, Programul accentuează problema schimbărilor climatice, fenomenul fiind principala provocare pentru următorii zece ani (2012). Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, fiind principala cauză a schimbărilor climatice, devine obiectivul principal al acestui program. Se pune accent pe utilizarea rațională a resurselor naturale în paralel cu protejarea ecosistemului global, fără a fi afectată dezvoltarea economică și socială. Uniunea Europeană, urmărea să atingă pe termen scurt obiectivele Protocolului de la Kyoto, adică reducerea în perioada 2008-2012 a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8%, iar pe termen mai lung, până în 2020, cu un procent de 20-40% în baza unui acord internațional. Programul stabilește obiectivele, termenele și prioritătile unei abordări strategice. În ianuarie 2001, Comisia Europeană în Comunicarea privind acest program, propune cinci teme prioritare de acțiune în ceea ce privește aplicarea legislației comunitare în statele membre și obligativitatea de a analiza impactul politicilor comunitare asupra mediului.
Se evidențiază necesitatea de a afla soluții eficiente în problemele mediului, accesul la informațiile de mediu care vor ajuta la ralizarea protecției mediului, importanța reducerii poluării urbane și nu în ultimul, protecția și conservarea peisajelor. Elaborarea acestui program s-a bazat pe considerente de genul, că un mediu curat și sănătos, este esențial pentru bunăstarea și dezvoltarea unei societăți, în contextul unei presiuni accentuate asupra mediului, în paralel cu dezvoltarea acestei societăți. În noul program, era necesară impunerea aplicării principiului precauției în elaborarea strategiilor de protecție a mediului și a sănătății umane. Condiția necesară și importantă în dezvoltarea durabilă care trebuie regăsită în acest program este utilizarea rațională a resurseloe naturale și protecția la fel de rațională a ecosistemului global în paralel cu dezvoltarea economică și socială. De asemenea, este pusă în evidență problema deșeurilor al căror volum este în creștere în Comunitatea Europeană. Se abordează în acest program, problema spinoasă la nivel mondial în ceea ce privește emisiile de gaze cu efect de seră, se pune accent pe identificarea și demararea unor acțiuni specifice pentru reducerea emisiilor acestor tipuri de gaze, la nivel de economie europeană.
O evaluare finală a celui de-al șaselea program, arată că marea majoritate a acțiunilor cuprinse în program, au fost finalizate. În vederea consolidării politicii de mediu, au fost dezvoltate cele șapte strategii tematice care alcătuiesc programul: aerul, pesticidele, prevenirea și reciclarea deșeurilor, resursele naturale, solul, mediul marin și mediul urban. Comisarul european pentru mediu, Janez Potocnik, a declarat în acest sens: „Am obținut rezultate bune – dar nu întodeauna la fel de bune precum speram. Este necesar ca statele membre să implementeze mai bine normele UE pentru a reduce decalajul dintre ambițiile legislative ale celui de-al șaselea PAM și rezultatele sale finale.” Garantarea unui nivel ridicat de protecție a mediului și a sanătații umane, disocierea presiunilor asupra mediului înconjurator, cu respectarea principiului subsidiarității, sunt priorități vizate de acest program. Obiectivele, prioritățile și acțiunile acestui program, vor sta la temelia dezvoltării durabile în statele membre a Uniunii Europene. Cel de-al șaselea PAM, a fost primul program adoptat de Consiliu și de Parlamentul European, prin procedura de codecizie. Se evidențiază în acest program, necesitatea respectării legislației existente în domeniul mediului și implicarea mai fermă în politica de protecție a mediului, a întregii societăți, a instituțiilor și a fiecărui individ în parte. O caracteristică importantă și îndrăzneață la aceea vreme în programul respectiv, era idea de utilizare a întregului „arsenal”, compus din legislație, împrumuturi nerambursabile destinate inovației și dezvoltării, cercetarea, amenzile, etc. în scopul protejarii mediului european.
Al șaptelea Prpgram de Acțiune pentru Mediu (PAM 7). Programul se derulează în perioada 1 ianuarie 2014-31 decembrie 2020. Chiar dacă au fost epuizate cele șase programe de mediu, strategia europeană nu se poate opri doar aici. Ea trebuie continuată având în vedere obiectivele Uniunii Europene în acest sens și Tratatul de funcționare a UE, art.192 aliniatul 3, baza acestor programe și nu în ultimul rând rezultatele încurajatoare, cât și cele descurajatoare, evaluate la finalul celui de-al șaselea PAM. La fel ca și celelalte programe, Comisia Europeană este promotoarea ideii noului program. În cea de-a șaptesprezecea ședință a Comisiei din 19.02.2013, prin „Documentul de lucru al Comisiei pentru mediu, schimbări climatice și energie,” atribuie un titlu sugestiv acestui program: „O viață bună, în limitele planetei noastre.” Este invocată necesitatea ca structura noului program să se fundamenteze pe principiile majore ale legislației de mediu și anume: pe cunoscutul principiu „poluatorul plătește,” la fel de actualul principiu al precauției, ca de altfel și cel al prevenirii și remedierii poluării la sursă, acest „trio” atât de mult dorit în ansamblul strategiei de mediu a UE. Luată în ansamblul ei, această propunere a Comisiei Europene, avizată de Comitetul Regiunilor, cu scopul ca Parlamentul European să adopte o decizie privind elaborarea programului, ar prefigura „actul de naștere” al celui de-al șaptelea PAM și anume: Decizia nr.1386/2013/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 privind un Program general al Uniunii de acțiune pentru mediu până în 2020 „O viață bună, în limitele planetei noastre.” Astfel programul a fost adoptat conform Articol 1din respectiva Decizie. În cadrul acestei Decizii, sunt evidențiate în general premisele care stau la baza necesității elaborării celui de-al șaptelea PAM. Tendințele nesustenabile identificate în cadrul celui de-al șaselea PAM, privind schimbările climatice, natura și biodiversitatea, sănătatea și calitatea vieții, resursele naturale și deșeurile, sunt acum prioritare în cadrul celui de-al șaptelea PAM.
Stimulativă, încurajatoare și care dă o notă de speranță privitoare la politica de mediu în perspectiva noului program, ar fi o viziune limpede, pe termen lung, care vor orienta acțiunile politicilor, până în anul 2050. Programul cuprinde următoarele obiective prioritare:
Obiectivul nr.1, intitulat „Protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural al Uniunii,” ar fi sugestia unui prim pas în strategia de mediu, ce ar trebui făcut în cadrul noului program. În structura obiectivului, este tratată problema exploatării și starea terenurilor Uniunii Europene, degradarea, divizarea și deșertificarea acestora. Îmbucurător este faptul că în cadrul acestui obiectiv, PAM 7 este foarte optimist în a garanta reușita pâna în anul 2020, a unor probleme de poluare a mediului din contextul obiectivului, în condiția respectării măsurilor și standardelor legislative ce se impun.
Obiectivul nr.2. În titlul acestui obiectiv prioritar, intitulat: „Trecerea Uniunii la o economie verde și competitivă cu emisii reduse de dioxid de carbon și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor,” se remarcă o sintagmă relativ nouă în domeniul mediului și anume: „economia verde.” Există mai multe definiții sofisticate ale acestei sintagme, însă din toate se desprinde ideea esențială și anume: o economie în toată definiția ei privind consumul și producția care ar avea „efectul ideal,” adică efectul cel mai puțin nociv asupra mediului și sănătății umane. Personal, susțin această „economie verde,” dar în opinia mea având în vedere actuala tehnologie, cererea tot mai mare de resurse și energie și nu în ultimul rând, interesul financiar de moment al marilor companii, omenirea ar putea beneficia de acest „efect,” estimativ, prin anul 2100.
Obiectivul nr. 3. Interesant și chiar prioritar consider acest obiectiv, denumit: „Protejarea cetățenilor uniunii împotriva presiunilor legate de mediu și împotriva riscurilor la adresa sănătății și bunăstării.” Statisticile alarmante ale OMS (Organizația Mondială a Sanatații), estimează că poluarea ar fi responsabilă pentru 15-20% din decesele înregistrate în 53 de țări ale Europei.( Decizia 1836, p. L 354/186). Dacă nu se vor lua și aplica măsuri legislative în opinia mea „mai radicale” în acest sens, probabil se va ajunge în anul 2050 la nedorita dublare al acestui procent.
Obiectivul nr. 4. Intitulat „Creșterea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului prin îmbunătățirea punerii în aplicare a acesteia” (Decizia nr. 1836, p. L 354/189), subliniază importanța informării și accesul la informarea legislativă a cetățenilor și agenților economici europeni, cu scopul dezvoltării respectului și încrederii acestora pentru mediu. Se evidențiază ideea de îmbunătățire a modului de soluționare la nivel național a reclamațiilor în ceea ce privește aplicarea legislației în domeniul mediului.
Obiectivul nr. 5. „Îmbunătățirea bazei de cunoștințe și date pentru politica Uniunii în domeniul mediului” (Decizia nr.1836, p. L 354/191), denumirea acestui obiectiv prioritar, dorește să reliefeze importanța existenței unei baze de date și de cunoștințe, referitoare la factorii poluanți, evoluția și efectele acestora în anumite zone. Aceste date vor sta la baza elaborării sau îmbunătațirii legislației în domeniul mediului.
Obiectivul nr. 6. „Asigurarea de investiții pentru politica în domeniul mediului și abordarea externalităților de mediu” ( Decizia nr.1836, p. L 354/193). Așa cum sugerează și titlul obiectivului, realizarea tuturor obiectivelor necesită investiții. Acestea, vor avea ca sursă, bugetele naționale dar și bugete ale agenților economici privați. Aplicarea mai consecventă a principiului ‚poluatorul plătește” și eliminarea subvențiilor ineficiente mediului, ar constitui dezvoltarea și realizarea acestor investiții.
Obiectivul nr. 7. Acest obiectiv prioritar, are titlul: „Îmbunătățirea integrării considerentelor legate de mediu și a coerenței politicilor” (Decizia nr. 1836, p. L 354/195). Se evidențiază în acest obiectiv, rolul important al autorităților locale și regionale, în luarea deciziilor responsabile referitoare la exploatarea terenurilor și a zonelor marine. Necesitatea reformării politicilor agricole comune, a politicilor în domeniul pescuitului și a rețelelor transeuropene, sunt evidențiate în cadrul acestui obiectiv prioritar.
Obiectivul nr. 8. Cu alte cuvinte, titlul acestui obiectiv „Ameliorarea sustenabilității orașelor din Uniune” (Decizia nr.1836, p. L 354/196) ar fi o încercare de îmbunătățire și susținere a calității vieții în orașele mai mult sau mai puțin poluate ale Europei. Fiind dens populate și cu o activitate economică în interiorul sau în jurul lor, orașele dețin majoritatea factorilor poluanți ca de exemplu: gaze cu efect de seră, deșeuri, zgomote etc. Obiectivul programului, impune colaborarea și inițiativa între factorii administrativi ai orașelor, cu scopul ca pâna în anul 2020 să fie implementată o politică de dezvoltare durabilă.
Obiectivul nr. 9. „Creșterea eficacității Uniunii în confruntarea cu provocările în materie de mediu și climă la nivel internațional” (Decizia nr. 1836, p. L 354/197), se referă la problemele de mediu la nivel mondial și în care obiectivele programului ar putea fi rezolvate în cooperare cu țări partenere. Obiectivul exprimă în esență, dorința UE, în implicarea sa mai eficientă în elaborarea unor obiective de dezvoltare durabilă la nivel internațional.
Ca cetățean al Uniunii Europene, sper în concretizarea obiectivelor din cadrul programului, acest fapt depinde în mare măsură de autoritățile locale și regionale, ca de altfel și de cetățenii statelor membre.
CAPITOLUL IV
DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE
4.1. Scurt istoric
În context cu apariția și conștientizarea problemelor de mediu și a crizei resurselor naturale, a luat naștere acum trei decenii, conceptul de „dezvoltare durabilă.” În anul 1972, prima Conferință Mondială în Domeniul Protecției Mediului de la Stockholm (Suedia), a marcat recunoașterea contribuției activităților umane la deteriorarea mediului înconjurător, fapt care pune în pericol viitorul omenirii. În anul 1983, după o rezoluție adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, își începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare condusă de Gro Brundtland, primul ministru al Norvegiei la acea dată. La un an de la catastrofa de la Cernobâl, anul 1987 marchează apariția cunoscutului Raport Brundtland, cu titlul „Viitorul nostru comun,” care lansează cea mai citată definiție a conceptului de dezvoltare durabilă ca fiind „dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.”
În vara anului 1992, are loc la Rio de Janeiro (Brazilia), Conferința pentru Mediu și Dezvoltare cunoscută sub numele de „Summit-ul Pământului”, eveniment după care termenul de „dezvoltare durabilă” devine mai cunoscut în politicile internaționale. Totodată, Tratatul asupra Uniunii Europene a finalizat conceptul dezvoltării durabile în legislația UE. În anul 2001 a fost adoptată în cadrul Summit-ului de la Goteborg (Suedia), Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă, ca fiind o strategie pe termen lung, având ca obiectiv implementarea politicilor dezvoltării durabile în domeniul economic, social și protecția mediului. Summit-ul Națiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă care a avut loc la Joannesburg în anul 2002, a avut ca rezultat: Declarația de la Johannesburg pentru dezvoltare durabilă și Planul de implementare pentru dezvoltare durabilă, care au impulsionat măsurile preconizate pentru protecția mediului. În anul 2005, Comisia Europeană inițiază un proces de revizuire a Strategiei din 2001, etalând o evaluare critică a rezultatelor înregistrate și propune noi măsuri concrete în acest sens. Ca urmare acestui fapt, Consiliul Uniunii Europene adoptă la 9 iunie 2006, Strategia de Dezvoltare Durabilă reânoită pentru o Uniune Europeană extinsă.
4.2. Tipuri de instrumente ale strategiei dezvoltării durabile în politica de mediu a UE
Dacă primul pas în elaborarea strategiei protecției mediului este stabilirea priorităților, al doilea pas ar trebui să fie alegerea instrumentelor de aplicare a unei politici eficiente în acest sens. Se poate evidenția, dezvoltarea a trei tipuri de instrumente aplicabile politicii de mediu și anume: Instrumente legislative, tehnice și economico-financiare.
1. Instrumente legislative. Acestea au menirea de a dezvolta un cadru legal a politicii de mediu a Uniunii Europene. Întreaga legislație a Uniunii este cunoscută sub numele de acquis-ul comunitar. Acesta include legislație primară, compusă din tratate și legislație secundară, formată din regulamente, directive, decizii și recomandări dar și verdicte ale Curții Europene de Justiție și a Curții Europene de Primă Instanță.
A.) Tratatele. Reprezintă sursele primare a legislației Uniunii europene, definind noțiunile fundamentale ale Comunității și stabilesc competența instituțiilor decizionale și legislative a sistemului comunitar. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (Tratatul CE), semnat în anul 1957, Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht 1992), Actul Unic European (1986), Tratatul de la Lisabona (2007) sunt câteva exemple din această categorie.
B.) Regulamentele. Sunt acte cu caracter de obligativitate cu începere de la data intrării lor în vigoare și se adresează statelor membre și persoanelor fizice și juridice de pe treritoriul acestora. În cazul în care în textul lor nu este specificată data intrării în vigoare, aceasta va începe la a -20-a zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al Comunității Europene. Sunt definite de Tratatul Comunității Europene, în art. 249 alin.2, ca acte cu aplicabilitate generală, obligatorie în statele membre și instiituțiile europene. Regulamentul este adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul. Fiind direct aplicabil, generează norme de drept ce se aplică în statele membre, fără drept de intervenție din partea autorităților naționale, dar generează drepturi și obligații care pot fi invocate în fața acestora.
C.) Directivele. Sunt acte referitoare la stabilirea unor obiective obligatorii pentru statele membre, a căror modalitate de îndeplinire rămâne la latitudinea acestora. În textul directivelor este menționată data până la care statele membre sunt obligate să adopte măsurile cu referire la directiva în cauză. Directivele sunt adoptate de către Consiliu împreună cu Parlamentul European sau de către Comisie. Uniformizarea legislației statelor membre, este principalul scop al directivei. Au rolul de a întări relația dintre statele membre referitor la realizarea obiectivelor propuse, dar în același timp permite opțiunea alegerii formelor pentru transpunerea acesteia în practică. Au caracter obligatoriu, dar nu beneficiază de efectul direct ca și regulamentele, statele membre fiind obligate să le transpună în legislația internă.
C.) Decizia. Acestea sunt acte cu caracter administrativ și obligatoriu pentru acele state membre sau persoane fizice sau juridice cărora le sunt adresate. Este definită de art. 249 alin. 4, al Tratatului Comunității Europene. Sunt adoptate de Consiliu și Parlamentul European sau de către Comisie și particularitatea lor constă în faptul că prin intermediul instituțiilor comunitare, soluționează situații cu caracter particular. Astfel, instituțiile comunitare pot pretinde unui stat membru în baza unei decizii, comportamentul într-un anumit mod sau abținerea de la o anumită conduită, să-i acorde drepturi sau să-i impună obligații. Individualitatea deciziei, constă în adresarea unui destinatar anume indicat, aceasta fiind o trăsătură care o deosebește de regulament și totodată fiind obligatorie în toate elementele sale.
2. Instrumente tehnice. Acestea au rolul asigurării respectării standardelor de calitate referitoare la mediu și implementarea celor mai noi tehnologii disponibile în domeniu. Din această categorie se pot exemplifica urmatoarele:
A.) Standarde și limite de emisii. Acestea se regăsesc în legislația aferentă mediului, cu scopul de a reduce nivelul poluării mediului și identificarea surselor majore de poluare.
B.) Cele mai bune tehnologii disponibile. Abordarea instituțiilor specializate în elaborarea și aplicarea celor mai noi tehnologii adresate domeniilor industriale, în scopul diminuarii poluării și a căror utilizare să devină obligatorie.
C.) Denumirea „eco” sau eco-etichetarea. Instrument conceput pentru a încuraja operatorii economici, în comercializarea bunurilor și serviciilor care au un impact redus asupra mediului și a consumatorilor europeni. Produsele și serviciile destinate obținerii etichetei ecologice europene, sunt supuse criteriilor ecologice și de performanță acordate de autoritatea competentă, adică Comitetul Uniunii Europene pentru Etichetă Ecologică, compusă din membri reprezentanți ai autorităților competente din toate statele membre a Uniunii Europene.
3. Instrumente economico-financiare. Acestea sunt instrumente reprezentate sub forma unor programe bazate pe finanțarea unor politici de prevenire, protecție și conservare a mediului.
A.) Fondul de mediu. Este un instrument financiar elaborat în scopul susținerii și realizării unor proiecte cu prioritate majoră în politica privind protecția mediului.
B.) Programul LIFE. A fost lansat în anul 1992 și avea ca scop cofinanțarea proiectelor și măsurilor de protecție a mediului în statele membre a Uniunii Europene și a celor în curs de aderare la Uniune. Contribuie la aplicarea legislației de mediu, aducând astfel un aport substanțial strategiei dezvoltării durabile. De remarcat că acest fond este structurat în trei compartimente tematice și anume: LIFE-Natura, LIFE-Mediu și LIFE-Țări terțe, toate având același scop de protecție a mediului, dar fiecare având bugete și priorități diferite.
C.) Fondul de Coeziune. Înființarea acestui fond, a fost stabilită prin Tratatul de la Maastricht (1993) dar devine funcționabil în anul 1994. Sprijinul financiar al acestui fond, este destinat acelor state membre cu economie mai slab dezvoltată, al căror venit național brut pe cap de locuitor, este sub 90% din media Uniunii Europene, sau finanțează proiecte din domeniul mediului și al dezvoltării rețelelor de transport trans-europene.
4.3. Obiectivele strategiei pentru dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene
Conceptul dezvoltării durabile este aplicat dezvoltării economice cu scopul de a da o importanță majoră aspectelor ecologice la nivel planetar. În esență, acest concept cristalizat în timp și care vizează dezvoltarea societății umane, este menit a asigura un echilibru eficient între sistemele socio-economice și resursele naturale. Această „ecuație” a echilibrului eficient, se bazează pe actuala și viitoarea rațiune umană, în a elabora și dezvolta metode și măsuri eficiente în menținerea egalității între dezvoltarea economică și resursele naturale folosite de aceasta. Cu alte cuvinte: „această dezvoltare trebuie să se bazeze pe capacitatea mediului, pe regenerarea resurselor naturale, pe o redistribuire justă și durabilă a resurselor.”
În iunie 2006, a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană Extinsă, document care cuprinde o viziune strategică, unică și coerentă, din care se desprinde obiectivul general, ca fiind îmbunătățirea continuă a calității vieții generațiilor prezente și viitoare. Atingerea acestui obiectiv, se bazează pe formarea unei comunități sustenabile, aptă să gestioneze și să utilizeze resursele într-un mod eficient. „Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme, economic, uman, ambiental și tehnologic, într-un proces dinamic și flexibil de funcționare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată, care poate fi susținută de către cele patru sisteme.” Uniunea Europeană și statele membre, sunt responsabile pentru implementarea Strategiei, cu implicarea tuturor instituțiilor comunitare și naționale. De remarcat, importanța unei conlucrări cu societatea civilă, parteneri sociali și cetățeni, în atingerea obiectivelor dezvoltării durabile. Sunt identificate patru obiective-cheie:
1. Protecția mediului, prin elaborarea și implementarea unor măsuri care vor permite separarea dezvoltării economice, de impactul negativ asupra mediului înconjurător.
2. Echitatea și coeziunea socială, respectând drepturile fundamentale, diversitatea culturală, egalitatea de șanse și combaterea discriminării.
3. Prosperitatea economică, prin intermediul promovării cunoașterii, inovării și competitivității, în scopul asigurării standardelor ridicate de viață.
4. Îndeplinirea responsabilităților internaționale ale Uniunii Europene, promovând instituțiile democratice în menținerea păcii, siguranței și libertății și a principiilor dezvoltării durabile la nivel mondial.
Strategia Uniunii Europene, a stabilit proceduri precise de implementare, monitorizare, și urmărire, bazate pe obligația de raportare la fiecare doi ani, a angajamentelor asumate de Comisia Europeană și statele membre.
4.4. Educația ecologică o educație pentru dezvoltarea durabilă
Educația ecologică pare a fi un domeniu important în atingerea obiectivelor Strategiei de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene. Ca noțiune, educația ecologică este din ce în ce mai cunoscută, dar este tratată ca un domeniu aparte și nu ca o necesitate cu caracter permanent a vieții cotidiene. Începutul acestui secol, va trebui să aducă schimbări majore în mentalitatea și atitudinea fiecărui cetățean al Europei și al planetei în domeniul conservării și protecției mediului înconjurător. „Educația ecologică a populației, indiferent de țară și de vârstă, trebuie să contribuie la conservarea mediului în condiții de progres economic și social permanent. Ființa umană trebuie formată în spiritul economisirii materialelor și de energie, de protejare a mediului.” În acest sens, este important ca omul să fie educat în spiritul respectului față de mediul înconjurător, a utilizării raționale a resurselor naturale, a măsurilor și programelor elaborate în domeniul protecției mediului. În esență, scopul educației ecologice, este de a crea în conștiința umană, o atitudine pozitivă și benefică asupra mediului. Această educație implică fiecare persoană indiferent de vârstă. O atenție deosebită în acest proces, trebuie acordată în special tinerilor și de la o vârstă cât mai fragedă, pentru a conștientiza gestionarea resursele naturale într-un mod cât mai eficient.
CAPITOLUL V
STRATEGIA DE MEDIU A ROMÂNIEI
5.1. Scurt istoric
După anul 1990, odată cu schimbarea regimului comunist în România s-au prefigurat politici naționale, printre care și politica mediului. Dezvoltarea acestor politici era necesară la acea vreme, având în vedere perspectiva României la aderarea Uniunii Europene. În baza acestei politici de mediu, a fost înființat Ministerul Mediului. În anul 1992, fiind ajutați de Banca Mondială, a fost elaborat primul document oficial care conținea primele obiective naționale în domeniul mediului: „Strategia Națională de Protecția Mediului.” Această strategie a fost reactualizată în anii 1996 și 2002, cuprinzând o evaluare a principalelor resurse naturale, a stării economice și a calității factorilor de mediu. Se contura în cadrul strategiei, politica propriu-zisă, principiile de protecție a mediului, precum și obiectivele prioritare. Pe documentele elaborate în anii 1992 și 1996, s-a bazat politica națională de mediu, până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană. În perspectiva aderării, era necesară o adaptare a tuturor politicilor naționale la criteriile impuse de UE. În acest sens, referitor la politica de mediu, un prim pas s-a făcut prin transpunerea Directivei Cadru privind deșeurile nr. 75/442/EEC, care a fost transpusă în legislația română prin OUG nr. 78/2000, completată în anul 2001 prin Legea 426/2001. Anul 2000, evidențiază începutul negocierilor de aderare pentru țările candidate, Comisia Europeană elaborează și impune în acest sens o strategie a politicilor importante, printre care și cea a protecției mediului. Aceste politici naționale, trebuiau aliniate la standardele și obiectivele impuse de UE, prin identificarea unor domenii proritare de acțiune, cu obiective realizabile până la data aderării. Referitor la protecția mediului, prioritățile identificate de Comisie, vizau domeniile poluării aerului, apei și gestionarea deșeurilor. Strategia de mediu a României, are ca bază legislativă, implementarea acquis-ului de mediu, cel care reglementează politicile UE, în acest context și politica de mediu. Domeniile vizate din punct de vedere sectorial se referă la: calitatea aerului, apei, poluarea sonoră, gestionarea deșeurilor, protecția naturii și siguranța nucleară. Referitor la istoria legislației de mediu a României, se poate exemplifica, Decretul-lege numărul 237/1950 și Regulamentul de punere în aplicare adoptat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri numărul 518/1954. Un alt Decret, numărul 414 din 5 decembrie 1979, prin care se stabilesc valorile limită admise a substanțelor poluante din apele uzate. În anul 1973, apare Legea nr. 9 din 20 iunie 1973, privind protecția mediului înconjurător, care a fost publicată în Buletinul Oficial numărul 91 din 23 iunie 1973, valabilă până la apariția Legii nr.137/1995 privind protecția mediului.
5.2. Instituțiile de mediu ale României
Se pare că prima Conferință a ONU privind mediul (Stockholm, iunie 1972) a sensibilizat atenția șefilor de state și guverne în acest sens, determinând instituționalizarea politicilor de mediu, la nivel național și internațional. În România, după 1989, structura instituțiilor de mediu, a reflectat prioritatea acordată problemelor de mediu. Astfel, prin Decretul nr. 11 din 28 decembrie 1989 emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale, a fost înființat Ministerul Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător, acesta în anii următori s-a dezvoltat și reorganizat având în subordine și alte instituții.
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (MMAP). Ordonanța de Urgrnță nr. 86 din 17 decembrie 2014, modifică prin articolul nr.1, denumirea de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, în actualul: Ministerul Mediului, Apelor și Padurilor, totodată preia activitatea și structura vechiului minister. Este instituția cu rol de autoritate statală în îndeplinirea politicii de mediu la nivel național și de implementare a dezvoltării durabile privind protecția mediului. În perspectiva unei dezvoltări și consolidări a managementului de mediu, MMAP și-a stabilit următoarele priorități:
„integrarea cerințelor privind protecția mediului în celelalte politici sectoriale, în concordanță cu cerințele și standardele europene și internaționale,
ocrotirea biodiversității, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionarea ecologică și economică a Deltei Dunării,
ameliorarea calității factorilor de mediu în zonele urbane si rurale,
managementul riscului și prevenirea dezastrelor provocate de inundații.”
Structura organizatorică principală a Ministerului, este formată din: ministru, patru secretari de stat, un secretar general și treisprezece departamente (Direcții) ca de exemplu: Direcția generală control, Direcția generală păduri, Direcția generală evaluare impact și controlul poluării, Direcția biodiversitate etc. Această structură are rol de coordonare și control în domeniile sale de competență, alături de alte organisme tehnice specializate și autorități publice din subordinea sa. Având în vedere inundațiile dezastruoase din ultimii ani care au avut loc în România, Ministerul și-a stabilit obiective prioritare la capitolul investiții, referitoare la aceste probleme. Programe și proiecte susținute financiar, sunt evidențiate în cadrul Ministerului, cu referire la stimularea înoirii parcului auto național, utilizarea energiei regenerabile, împădurirea terenurilor degradate, reciclarea deșeurilor etc.
Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM). Această instituție s-a înființat prin H.G.nr.1625/2003 și reorganizată în baza Hotărârii de Guvern Nr. 459 din 19 mai 2005 privind reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Face parte din categoria instituțiilor de specialitate în sectorul administrației publice centrale, care deservesc sau colaborează cu ministerele. H.G. nr.1000 din 17 octombrie 2012, îi conferă competențe în implementarea legislației și politicilor referitoare la protecția mediului. Agenția are rolul principal de a aigura la nivel național, un mediu sănătos într-o deplină armonie cu dezvoltarea economică și socială a României. Are în subordine, alte 42 de agenții județene, care la rândul lor contribuie la nivel județean, în asigurarea și dezvoltarea unui mediu mai de calitate pentru generațiile actuale și viitoare. Printre principalele atribuții ale ANPM, se evidențiază: organizarea strategiei de mediu, supravegherea factorilor de mediu, avizarea activităților care au un impact asupra mediului și implementarea politicilor și legislației de mediu la nivel național și local. Un președinte cu rang de secretar de stat, secondat de un vicepreședinte cu rang de subsecretar de stat, fac parte din conducerea acestei instituții.
Garda Națională de Mediu (GNM). Este o instituție publică aflată în subordinea MMAP. Face parte din categoria organelor de specialitate ale administrației publice centrale. Este specializată și cu atribuții specifice în domeniul inspecției, controlului și aplicarea politicii de protecție a mediului, a legislației în vigoare, a constatării și încălcării prevederilor legale. Atribuțiile ecestei instituții, au fost stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 564/2013, publicată în Monitorul Oficial nr.499 din 8 august 2013, care modifică unele articole prevazute în HG 1005/2012. Ca și organizare, GNM, este condusă de un comisar general numit prin decizie de primul ministru. Comisarul general, are în subordine trei comisari generali adjuncți, cu rang de subsecretar de stat, numiți prin decizie de primul ministru. Atribuțiile reglementate de Hotarârea Guvernului nr. 1005/2012, se referă la două domenii de activitate și anume: domeniul protecției mediului și domeniul controlului habitatelor naturale, biodiversității și ariilor protejate. Din primul domeniu, cel al protecției mediului, se evidențiază atribuția de control al activităților cu impact asupra mediului înconjurător și aplicarea de sancțiuni contravenționale prevazute de legislația în domeniu. Execută atribuții referitoare la sesizarile cu privire la încălcarea legislației, are drept de control asupra investițiilor în domeniul mediului și acces la documentele aferente, cooperează cu organisme internaționale în domeniul protecției mediului etc. Referitor la domeniul controlului habitatelor naturale, cele mai relevante atribuții sunt cele de urmărire a respectarii condițiilor din autorizația de mediu, controlul asupra respectării măsurilor de conservare cu scopul de menținere sau refacere a unor habitate naturale și organizarea de acțiuni de prevenire și combatere cu scopul ca aceste habitate să nu fie distruse.
Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” (ARBDD). Și această instituție se află în subordinea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și a fost înființată în baza Legii nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”. Conducerea Administrației, se compune dintr-un guvernator cu rang de subsecretar de stat, numit sau revocat prin decizie a primului-ministru. Colegiul executiv este subordonat guvernatorului și este compus din șefi ai compartimentelor din structura Administrației Rezervației. Printre atribuțiile principale se pot enumera: administrarea patrimoniului natural conform prevederilor legale, evaluează starea ecologică a rezervației, asigură măsurile necesare conservării și protecției biodiversității. Administrarea resurselor piscicole, îndeplinirea funcției de autoritate de mediu prevăzute de lege pe teritoriul rezervației, sunt alte atribuții ale acestei instituții. Este finanțată de la bugetul de stat și dintr-un sistem de tarife practicat pentru unele servicii specifice desfășurate în zona rezervației.
5.3. Legislația de mediu a României
Referitor la izvoarele de drept al mediului în plan intern, legea în sens larg ca text scris și emis de o autoritate competentă, reprezintă principalul izvor al legislației în domeniu. Referitor la dreptul comunitar, izvoarele de drept al mediului îl reprezintă cele trei tratate constitutive ale Comunității Europene ca fiind izvoare primare cu modificările ulterioare. Tot la acest capitol se încadrează regulamentele, deciziile, directivele și recomandările. La 30 decembrie 1995, a intrat în vigoare Legea nr.137/1995, Legea protecției mediului, considerată ca o reglementare-cadru în domeniul mediului, în temeiul căreia se preconiza adoptarea altor legi speciale. A fost publicată în Monitorul Oficial nr.304/30 decembrie 1995. Această Lege a fost înlocuită prin Ordonanța de Urgență nr. 195/22 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr.1196/30 decembrie 2005, completată și aprobată prin Legea nr.265/29 iunie 2006. Conform articolului 1 din Lege: „Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății.” Din legislația de mediu a României, se evidențiază printre altele și următoarele legi: Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile; Legea nr46/2008 Codul silvic, Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, Legea nr.132/2010 privind colectarea selectivă a deșeurilor în instituțiile publice și Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor. Constituția României, ca de altfel și alte constituții comunitare, acordă guvernului competența de a adopta sau emite acte normative cu putere de lege. În acest sens, Guvernul României, adoptă două categorii de asemenea acte și anume:
1. Hotărâri emise pentru organizarea și executarea legilor. În acest sens se poate exemplifica Hotărârea Guvernului nr.1076/2004 privind procedura de realizare a evaluării de mediu pentru planuri și programe. H.G. nr.878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul sau H.G. nr. 1213/2006 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice și private.
2. Ordonanțe care pot fi simple sau de urgență emise în baza unei legi speciale de abilitare în condițiile prevăzute de aceasta. Exemple din această categorie este Ordonanța de urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului. Această ordonanță are caracterul unei legi-cadru și cuprinde șaisprezece capitole. Sunt stabilite principiile și strategiile protecției mediului, garantarea dreptului la un mediu sănătos, proceduri de autorizare a activităților în domeniul economic și social care au impact asupra mediului. Deasemenea sunt evidențiate regimul substanțelor și deșeurilor periculoase, protecția apelor și atmosferei, obligațiile persoanelor fizice și juridice referitoare la protecția mediului. „ Art.6 al.1. Protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.” În categoria ordonanțelor se mai pot exemplifica: Ordonanța de Urgență nr.152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării, Ordonanța de Urgență nr.196/2005 privind Fondul pentru mediu, etc.
3. Acte emise de autoritățile publice locale. Având ca scop creșterea calității și bunăstării vieții sociale a unei localități, consiliile locale pot adopta sau emite acte și hotărâri în baza atribuțiilor sale. Acestea se pot referi la protejarea și conservarea monumentelor istorice, parcuri și rezervații naturale, conform art. 21 alin.2 lit. r din Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală. „ Art. 21 Consiliul local are inițiativa și hotărăște, cu respectarea legii, în problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice. r) acționează pentru refacerea și protecția mediului inconjurător în scopul creșterii calității vieții; contribuie la protecția și conservarea monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și rezervațiilor naturale;”
5.4. Dezvoltarea durabilă o strategie națională a României
Ca urmare a raportului Comisiei Brundtlandt din anul 1987, considerat un adevărat „bilanț” mondial al politicilor în domeniul protecției mediului, s-a impus necesitatea combinării dezvoltării economice și a protecției mediului. În acest context, ulterior, conceptul și în același timp principiul „dezvoltării durabile” a fost proclamat în „Declarația de la Rio” punctul 3, declarație care a fost semnată de aproape toate statele lumii, printre care și România, cu ocazia Conferinței ONU pentru protecția mediului din iunie 1992 (Rio de Janeiro). În ședința din 12 noiembrie 2008, Guvernul României a dezbătut și adoptat Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013 – 2020 – 2030. „Elementul definitoriu al acestei Strategii Naționale este racordarea deplină a României la o nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene și larg împărtășită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile.” În acest document, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.1216/4 octombrie 2007 și publicat în Monitorul Oficial nr. 737/31 octombrie 2007, sunt urmate prescripțiile metodologice ale Comisiei Europene. În ansamblu, reprezintă un proiect comun al Guvernului României prin Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile și al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) prin Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă. Documentul este structurat pe etape de realizare a unor obiective strategice pe termen scurt, mediu și lung și anume:
„Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al UE.
Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile.
Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.”
În anul 1997, a fost înființat Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD) agenție aflată sub egida Academiei Române. Din anul 2001, și-a lărgit activitatea, transformându-se într-o fundație independentă. Este un reprezentant important a societații civile referitor la elaborarea de propuneri și strategii ce vizează dezvoltarea durabilă a României și are ca scop elaborarea și implementarea proiectelor având ca sursă de finanțare, Uniunea Europeană și Guvernul României.
5.5. Dreptul mediului românesc
În conceptul de protecție a mediului, scopul principal este ocrotirea omului. Omul, fiind elementul component principal al societății, în acest sens, importanța activității de protecție a mediului devine o sarcina a întregii societăți și în interesul acesteia. O societate este bazată pe relații sociale distincte, reglementate de norme juridice în diferite domenii. În cazul dreptului mediului, protecția mediului fiind o sarcină a întregii societăți, sunt necesare norme juridice care reglementează relațiile sociale referitoare la prevenirea, conservarea, ameliorarea și protecția mediului. „Constituirea și dezvoltarea unei noi ramuri de drept, dreptul mediului a fost determinată de necesitatea reglementării din punct de vedere juridic a relațiilor dintre om-natură, în vederea asigurării calității vieții și a promovării protecției, conservării și dezvoltării durabile a resurselor naturale.” Dreptul mediului este o ramură de drept autonomă în sistemul dreptului public românesc, apărută ca urmare a dezvoltării sociale, economice, politice și legislative. O ramură de drept fiind definită ca un ansamblu distinct de norme juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu a societății și mediul fiind un domeniu al societății, se poate contura o definiție a dreptului mediului:
„Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relațiile care se stabilesc între oameni, privind atitudinea lor față de mediu, ca element vital și suport al vieții în procesul folosirii în scopuri econnomice, sociale și culturale a componentelor sale, naturale și artificiale, precum și relațiile legate de protecția, conservarea și dezvoltarea lor durabilă.”
În secolul XX, odată cu apariția pe agenda de lucru a guvernelor, mediul ca problemă de interes mondial, formează o ramură distinctă de drept, devenind un drept fundamental al omului. Referitor la izvoarele dreptului mediului, acestea sunt o manieră de exprimare a conținutului unei norme de drept care privesc subiectele raporturilor juridice de mediu, acte normative care reglementează relațiile sociale de protecție, ameliorare și conservare a mediului. În România, principalul izvor de drept al mediului îl reprezintă Constituția României, care în articolul 35 alineat 1, prevede că: „Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic”, iar în alineatul 2: „Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.” Legea propriu-zisă, un alt izvor de drept de mediu a României. Legea nr. 137/1995 reabilitată în anul 2000, fiind prima lege cadru modernă referitoare la mediu și care a fost transformată prin Legea 265/2006 în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2005 privind protecția mediului. Tratatele ratificate de Parlament, conform articolului 11 alineatul 2 din Constituția României, fac parte din dreptul intern, în consecință cele referitoare la mediu constituie izvoare ale dreptului mediului.
Principiile de bază ale dreptului mediului, sunt reguli fundamentale de aplicabilitate maximă și care formează temelia ramurii de drept. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, enunță principiile și elementele strategice ce stau la baza reglementării juridice și anume:
1. Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale. Acest principiu prevede ca politica de protecție a mediului să fie cuprinsă în activitatea de elaborare și de implementare a altor politici naționale sau comunitare. Are ca scop, realizarea unei dezvoltări sustenabile și de a preveni degradarea mediului. Strategia dezvoltării durabile, este un exemplu de integrare a politicilor de mediu.
2. Principiul precauției în luarea deciziei. Acest principiu stă la baza elaborării și aplicării măsurilor de precauție, la începutul sau în timpul unei activități care ar putea prin poluare, să amenințe mediul și sănătatea umană.
3. Principiul acțiunii preventive. Principiul se bazează pe o regulă generală și anume că: „e mai bine să previi decât să combați.” Filosofia acestui principiu, constă în protecția profilactică a mediului, pe linie legislativă și a rolului autorităților abilitate în emiterea actelor referitoare la mediu.
4. Principiul reținerii poluanților la sursă. În baza acestui principiu, agenții economici sau alți poluatori, prin activitățile care le desfășoară, produc reziduuri sau deșeuri toxice și în acest sens, aceștia să aplice procedee de fabricație cu un grad zero sau cât mai redus de poluanți, sau dacă este cazul, depozitarea acestora conform legislației în vigoare.
5. Principiul „poluatorul plătește”. Conform acestui principiu, poluatorul suportă cheltuielile referitoare la măsurile de combatere a poluării care sunt stabilite de autoritățile publice. Costul acestor măsuri se vor regăsi în costul de producție al bunurilor și serviciilor care cauzează poluarea. Acest principiu, este acceptat ca principiu internațional în domeniul protecției mediului.
6. Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural. Principiul implică dezvoltarea unei rețele naționale de arii protejate, cu scopul de a menține favorabil conservarea acestora, a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică conform legislației.
7. Principiul utilizării durabile a resurselor naturale. Principiul implică raționamentul eficienței în utilizarea resurselor naturale și combaterea risipei în acest sens.
8. Principiul informării și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu. Acest principiu se referă la implicarea cetățenilor în problemele de mediu, având la bază ideea de sensibilizare și implicare a cetățenilor la politica de protecție a mediului, având ca scop ridicarea calității standardelor de viață și aplicarea legislației în domeniu.
9. Principiul dezvoltării colaborării internaționale pentru protecția mediului. Acest principiu are la bază relațiile de colaborare internațională cu privire la problemele de mediu, care vizează schimbul de informații referitoare la prevenirea, protejarea și conservarea în domeniul mediului.
Dreptul mediului este acea ramură a dreptului public românesc, care cuprinde norme juridice cu caracter imperativ ce reglementează raporturi sociale privind protecția mediului ca urmare a impactului omului față de natură, pe linia producției, transporturilor, depozitării materialelor etc. Dreptul mediului vizează protecția aerului, apei, și solului, căutând a proteja aceste valori conferite de natură. Raportul juridic de drept al mediului, are în compunere cele trei părți esențiale: subiecții, obiectul și conținutul.
Subiecții raportului juridic de drept al mediului, sunt reprezentați pe de-o parte de stat și instituțiile abilitate a statului care protejează, verifică și garantează aplicarea normelor standard de protecție a mediului pe întreg teritoriul României. Instituțiile specializate ale statului sunt: Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” și Garda Națională de Mediu. Celelalte categorii a subiecților raportului juridic a dreptului mediului, este reprezentat prin persoane juridice de drept public și privat care prin natura obiectului lor de activitate, au nevoie de avize și abilitări ale instituțiilor specializate a statului pe linia protecției și calității mediului. Mai fac parte din subiecții raportului juridic de drept al mediului și persoanele fizice, intreprinderile sau persoane abilitate să desfășoare activități care pot afecta mediul și au nevoie de avize în acest domeniu.
Conținutul raportului juridic de drept al mediului, este reprezentat prin drepturi și obligații ale subiecțiilor raportului juridic pe linia protecției calității mediului. Subiectul specializat, respectiv prin instituțiile abilitate ale statului, au dreptul de a verifica modul în care celelalte subiecte cunosc și respectă prevederile legale în materia protecției mediului. Totodată au obligația legală de a interveni pentru protecția mediului, recurgând la aplicarea normelor legale de sancționare, ridicarea autorizațiilor de funcționare și chiar în cazurile deosebite, de deschidere a dosarului de cercetare penală pentru prejudicii grave aduse mediului, cum ar fi: deversarea substanțelor periculoase, toxice și otrăvitoare în apele curgătoare, infectarea solului sau poluarea aerului cu fum, cenușă sau radiații. Instituțiile abilitate ale statului, prin funcționari publici calificați în domeniul verificării, controlului și aplicării măsurilor coercitive în cazul depistării unei realități neconforme cu normele naționale și europene în domeniul protecției mediului, vor controla toate persoanele juridice prin al căror obiect de activitate se poate aduce atingere calității apei, aerului și solului.
Obiectul raportului juridic de drept al mediului, îl reprezintă instalațiile, agregatele, tehnologia utilizată de agenții economici care procură materia primă, transformând-o în produse finite. Acestea, în conformitate cu normele europene în domeniu, lucrează la anumiți parametri funcționali, respectând normele de protecție a mediului, astfel încât gradul de poluare să fie zero sau foarte redus. La depistarea unor situații neconforme cu datele aprobate de către instituțiile statului, funcționarii publici aparținând instituțiilor abilitate ale statului, vor lua toate măsurile legale pentru întreruperea poluării mediului și respectarea angajamentelor avute de agenții economici pe această linie, la obținerea avizului favorabil de mediu, aviz care dă posibilitatea executării activității productive.
CONCLUZII
La început de mileniu trei, omenirea se află într-o crescândă „agitație” pe fondul unor probleme politice, economice și sociale. Schimbările care au avut și vor avea loc, generează într-o viziune optimistă, speranța pentru remedierea, fie și treptată a acestuia. În contextul planetar, reconcilierea între necesitatea dezvoltării economico-socială și pe de altă parte, protecția și conservarea mediului, este fundamentală în procesul dezvoltării durabile privind mediul. Deși au fost realizate progrese privind îmbunătățirea calității mediului și reducerea consecințelor poluării asupra sănătății umane, rămân încă multe amenințări la adresa umanității în acest domeniu.
De-a lungul istoriei politicii de mediu, s-au constatat probleme în acest domeniu, mai mult sau mai puțin complexe, care vor necesita acțiuni la nivel local, național, european și internațional. Referitor la momentele istorice ale strategiei de mediu la nivel europen și internațional, se poate concluziona dezvoltarea interesului referitor la problemele de mediu. Conferințele, summit-urile, tratatele și documentele care au rezultat ca urmare acestor manifestări, generează ideea de îngrijorare crescândă a guvernelor europene și internaționale, referitor la consecințele poluării la nivel planetar. Tratatul de la Maastricht, a ridicat protecția mediului la „rangul” de politică europeană, iar meritul Tratatului de la Amsterdam, este acela ca integrează conceptul dezvoltării durabile, în rândul obiectivelor comunitare consolidând principiul integrării mediului în politicile sectoriale. De remarcat Conferința de la Stockholm, având ca rezultat cele 26 de principii, care au avut un rol important în dezvoltarea conștiinței și interesului statelor membre în domeniul protecției mediului.
Referitor la instituțiile comunitare abilitate în politica și strategia de mediu, prin rolul și atribuțiile lor, se poate concluziona importanța și rațiunea existenței acestora la nivel european și internațional. Este fundamental rolul instituțiilor europene și naționale implicate în protecția mediului și care au atribuții în implementarea programelor, proiectelor și măsurilor în acest domeniu. România a transpus directivele europene referitoare la mediu, adoptând noi legi și standarde, implementarea acestora având ca rezultat o schimbare majoră în politica națională de mediu, controlată prin instituțiile aferente. Instituțiile europene și naționale din domeniul protecției mediului, reprezintă un factor important în acest sens pentru viitorul omenirii, dar din păcate se constată o neglijentă subfinanțare a acestora, cu rezultatul unui slab management în domeniul mediului.
Pe la mijlocul anului 1970, politica de mediu prinde contur, ca o conștientizare la nivel europen și internațional a pericolului poluării accentuate a mediului. În acest sens, politica de mediu a Uniunii Europene se orientează în elaborarea unor Programe de Acțiune pentru Mediu (PAM), ca o concluzie că prin acest mod își vor atinge obiectivele prioritare propuse. Aceste programe au avut un rol important în contribuția lor ca instrumente globale necesare în coordonarea politicilor europene. Actualul Program (PAM 7) are stabilite obiective concrete pentru 2020, alături de o viziune clară și ambițioasă referitor la mediu, consolidând speranța unui nivel ridicat al calității vieții și bunăstării cetățenilor Uniunii Europene.
În concluzie, referitor la principiile de bază ale dreptului mediului ca fiind reguli fundamentale de aplicabilitate, se evidențiază importanța respectării și implementării lor în politicile dezvoltării durabile referitor la mediu. Din păcate, se constată că în unele situații întâlnite și în România, aceste principii sunt etalate în conținutul unor acte normative, fără a fi dezvoltate și uneori neaplicate. Fiind importante, principiile trebuie să se regăsească și pe viitor în structura dreptului mediului, dar nu trebuie să înlocuiască adoptarea unor norme concrete de protecție a mediului. În ceea ce privește dezvoltarea durabilă, acest concept pare a fi în prezent și viitor, calea cea mai rațională și eficientă în scopul suprem al acesteia: de îmbunătățire a calității vieții oamenilor în paralel cu cea a mediului, utilizând rațional și eficient resursele naturale.
Concluzia dezamăgitoare în finele acestei lucrări, se referă la educația ecologică, care pare a fi un domeniu abordat cu superficialitate. Consider că toate aceste politici, programe, acțiuni și tot ceea ce reprezintă domeniul mediului la nivel european și național, sunt inutile fără o minimă educație ecologică a cetățenilor europeni, indiferent de vârstă, sex, religie etc. Scopul acestei educații, este de a ajuta acești cetățeni, în a dobândi, înțelege și aplica aceste minime cunoștințe de protecție a mediului, contribuind astfel, la atingerea obiectivelor propuse, care de fapt sunt în interesul sănătății acestor cetățeni. Educația ecologică, ar trebui să fie o educație permanentă, fiind un element important în formarea unei culturi cu perspectiva responsabilității ecologice.
În esență, se desprinde concluzia fundamentală referitor la problemele majore și amenințărilor la adresa umanității generate de poluarea mediului planetar, că există posibilitatea rezolvării lor eficiente, printr-o solidaritate mondială bazată pe acțiuni, programe, legislație și alte măsuri raționale și eficiente.
SPEȚĂ
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Comercială de Contencios
Administrativ și Fiscal
D E C I Z I E CI V I L Ă Nr. 670/2009
Ședința publică din data de 16 februarie 2009
Instanța constituită din:
Președinte:
Judecător:
Judecător:
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursul declarat reclamanta (…) D. (…) împotriva sentinței civile nr. 2215 din 10.10.2008 pronunțată în dosarul nr(…) al T r i b u n a l u l u i S ă l a j, în contradictoriu cu intimata AGENȚIA PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI S, având ca obiect anulare act administrativ. În data de 09 februarie 2009 s-a depus la dosarul cauzei o adresă din partea T r i b u n a l u l u i S ă l a j la care a anexat întampinarea depusă de intimata Agenția pentru Protecția Mediului S. În data de 09 februarie 2009 s-au depus la dosar concluzii scrise din partea intimatei prin care solicita respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate. Se constată că, mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în incheierea de sedință din data de 09 februarie 2009, încheiere care face partea integranta din prezenta hotarâre, când pronunțarea hotărârii s-a amânat pentru termenul de azi . C U R T E A deliberând reține că prin sentința civilă nr. 2215 pronunțata la data de 10 octombrie 2008 în dosarul nr(…) al T r i b u n a l u l u i S ă l a j s-a respins ca nefondata acțiunea reclamantei S.C. D. S.A. Z în contradictoriu cu AGENȚIA PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI S. Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că toate măsurile cuprinse în Avizul de mediu nr.3 din 19.05.2008 emis de pârâta A.P.M. S la încetarea activițatii (…) D. (…) – Z( f.12-15) sunt legale si temeinice, asa dupa cum se explicitează în amanunt, prin întampinarea depusă la dosar . Fără a relua toate argumentele formulate de instituția emitentă a actului, pe deplin pertinente si judicios prezentate – instanța a reținut în esență următoarele: Potrivit art.94 alin.(1) lit. i si alin.(2) lit. a din O.U.G. nr. 195/2005, aprobată cu modificari prin Legea nr.265/2006, Protecția mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice si juridice în care, scop suportă costul pentru repararea prejudiciului și înlătură urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului,, poluatorul platește." De asemenea, persoanele fizice și juridice care prospectează, explorează ori exploatează resursele solului și subsolului au obligația să efectueze remedierea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate. În speță masurile pentru repararea prejudiciului adus mediului, stabilite prin avizul de mediu nr.3/19.05.2008 sunt preluate chiar din ,,programul pentru conformare" propus de societatea reclamantă, așa cum este acesta definit de art. 2 pct.54 din O.U.G nr.195/2005, cu completările și modificările ulterioare. Mai trebuie subliniat și faptul că titularul licenței de exploatare a D. Tunari este reclamanta (…) ,,D." (…) iar prin termenul titular se ințelege conform art.3 pct.34 din Legea minelor nr.85/2003 ,,orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, care poate efectua activități miniere in baza unor licențe sau al unui permis". Totodată, același act normativ, prevede în art.39 alin.(1) lit.k că titularul licenței are obligația să execute și să finalizeze lucrările de refacere a mediului în perimetrul afectat de activități miniere, iar ,, la încetarea concesiunii să execute lucrari de conservare și /sau închidere a minei/carierei, conform planului de încetare a activității, inclusiv monitorizarea factorului de mediu post închidere ( art.39 alin.1 lit. p). De asemenea, art.37 alin.(5) din Legea nr.85/2005 prevede ca ,,titularul licenței ramâne ținut, potrivit regulilor răspunderii extracontractuale, la repararea prejudiciilor cauzate altor persoane fizice sau juridice din culpa sa prin activitățile miniere efectuate, până la data expirarii ori renunțării, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau administrării". Rezultă așadar, din cele ce preced, că activitatea de exploatare a unei cariere presupune din partea titularului licenței de exploatare obligația legală de a lua absolut toate măsurile ce se impun pentru întreținerea și protecția mediului înconjurător așa încât este în mod direct răspunzator pentru eventualele prejudicii create. Prin ,,raspuns la întâmpinare" reclamanta a precizat că nu contestă corectitudinea, oportunitatea și chiar necesitatea intreprinderii măsurilor stabilite prin actul administrativ atacat ci faptul că nu este obligația sa exclusivă să intreprinda singură toate aceste masuri pe întreaga suprafață a cariere Tunari și dealului P., mai ales că o parte din terenuri nu le deține în proprietate – la fel si conducta de apă ce aparține Consiliului Județean – și ele au fost exploatate anterior de intreprinderi de stat , începând cu anul 1948, găsindu-se în exploatarea sa doar de circa 8 ani . Cu alte cuvinte, în opinia reclamantei, problema este că în stabilirea măsurilor ce se impun pentru refacerea mediului pârâta nu a dorit să identifice în toate cazurile cine este ,, poluatorul" stabilind astfel măsuri doar în sarcina sa. ( f.106-109). Or, din textele de lege mai sus enunțate, rezultă cu puterea evidenței că prin ,, poluator" se înțelege titularul de licență, recte societatea reclamantă, așa după cum se prevede în mod explicit chiar în Licența de concesiune pentru exploatare nr.1337/2001, eliberată de către B. pentru Cariera de argilă Tunari, în favoarea societății reclamante. În altă ordine de idei trebuie înțeles faptul că activitatea de exploatare a unui zacământ, mină, carieră, atrage după sine asumarea unor riscuri, inclusiv în ce privește poluarea mediului, așa încât titularul licenței de exploatare intra în sfera mai largă a răspunderii civile delictuale pentru lucruri, în genere( art.1002 Cod civil). Această formă de răspundere juridică nu se întemeiază pe ideea de culpă ci pe ,, riscul activității" iar persoana raspunzătoare este cel care are ,, paza juridică" a lucrului și nu neapărat proprietarul, după cum se susține în întreaga literatură de specialitate. Așa se poate explica în contextul legislației de mediu semnificația juridică a principiulu ,,poluatorul platește" ceea ce înseamnă că, pentru o singură activitate de exploatare, nu pot exista mai mulți poluatori indiferent de motivele sau factorii care ar putea concura, în final, la producerea prejudiciului. Prin urmare, toate măsurile stabilite de autoritățile competente pentru refacerea mediului nu pot fi impuse decât în sarcina titularului de licență, acesta din urmă având, desigur, posibilitatea să se îndrepte cu acțiune în regres față de terțe persoane, dacă consideră că acestea au contribuit și ele, într-o anumită măsură, la producerea unor prejudicii, pe care reclamanta a trebuit la un moment dat să le suporte în calitate de ,, poluator". Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta (…) D. (…) Z solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a hotărârii atacate, și rejudecând pe fond solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulata în scris. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta arată, în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegala și netemeinică întrucât nu tine seama de concluziile expertului independent care a analizat condițiile concrete de exploatare a terenului si posibilitățile reale de efectuare a lucrarilor de mediu. De asemenea, se susține ca sentința recurată este nelegală întrucât impune sarcini recurentei fără a ține seama de titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu. Intimata AGENȚIA PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI S prin întâmpinarea depusa la data de 4 februarie 2009 solicită respingerea recursului ca nefondat (f.18-26). Analizând recursul declarat de reclamantă (…) D. (…) Z prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 si 3041C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente: Demersul judiciar al reclamantei (…) D. (…) Z vizează anularea în parte a unui act administrativ unilateral emis de pârâta AGENȚIA PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI S respectiv avizul de mediu nr.3 din data de 19 mai 2008. Reclamanta apreciază că acest act administrativ este în parte nelegal întrucât stabilește în sarcina acesteia o serie de măsuri care – susține reclamanta – nu îi pot fi impuse întrucât vizează unele bunuri care sunt proprietatea terților sau vizează intervenții asupra unei suprafețe de teren care doar în parte îi aparține. Întreaga construcție juridică a acțiunii reclamantei are la bază o lucrare tehnică de specialitate efectuată de experți independenți și care, între altele, analizează situația faptică existentă și impune, totodată, efectuarea de lucrări de refacere a mediului în zona în litigiu; de asemenea, lucrarea efectuată identifică cauzele degradării mediului în zona, persoanele responsabile precum și măsurile necesare. Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă fară echivoc împrejurarea ca instanța de fond preia în mare masură constatările expertizei tehnice efectuate de reclamantă, fară a o evidenția, însă, ca atare dar se limitează la analizarea activității reclamantei strict din perspectiva expusă de pârâta prin întâmpinarea formulată. Una din probele esențiale care ar fi putut conduce instanța de fond la adoptarea unei soluții legale și temeinice în cauză o constituie expertiza tehnică judiciară; expertul tehnic este în măsură să stabilească dacă măsurile de refacere a mediului impuse în sarcina reclamantei de către pârâta respectă sau nu normele legale incidente prin analizarea tuturor condițiilor concrete evidențiate. Astfel este necesar a fi lămurit dacă alunecările de teren existente în zonă se datorează și infiltrațiilor de la conducta de apă dezafectată, aflată în proprietatea Consiliului Județean S (f.31), dacă lucrările de consolidare stabilite sunt necesare, utile și revin în sarcina reclamantei constatând eventual existența unui raport de cauzalitate între activitatea desfașurată de reclamantă și alunecările de teren din zona și nu în ultimul rând va stabili impactul asupra populației din imediata vecinătate. Se poate observa, așadar, ca instanța de fond, în absența expertizei tehnice, a reținut în mod greșit ca argumentele invocate de reclamantă în fundamentarea cererii de chemare în judecată sunt neintemeiate limitandu-se la a prelua susținerile pârâtei din întâmpinarea formulată și sugerând reclamantei că, ulterior efectuării acestor lucrări sa fie recuperate de aceasta prin intermediul unei "acțiuni în regres față de terțe persoane dacă consideră că acestea au contribuit și ele, într-o anumită măsură, la producerea prejudiciului". Prin urmare, efectuarea unei expertize tehnice de specialitate care sa lămurească toate împrejurările evidențiate anterior era necesară și utilă pentru justa soluționare a cauzei. În consecință, se poate conchide ca instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală întrucât a soluționat procesul fără a cerceta fondul cauzei motiv pentru care, Curtea constatând incidența dispozițiilor art. 312 alin.5 C.pr.civ. va admite recursul declarat de reclamantă, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe respectiv T r i b u n a l u l S ă l a j reținând incidența prevederilor art.315 alin.1 si 3 din același act normativ. Cu prilejul rejudecării cauzei instanța va analiza legalitatea și temeinicia actelor administrative contestate de către reclamantă prin prisma probelor existente și va administra întreaga probațiune necesară pentru justa soluționare a cauzei cu scopul clarificării aspectelor menționate mai sus inclusiv expertiza tehnică de specialitate. Nu trebuie ignorată cu prilejul soluționării cauzei nici jurispudența constantă a CEDO. Astfel, este cunoscut faptul că, Curtea a statuat că revine în primul rând instanțelor naționale competența de a interpreta legislația internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor H. împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997). De altfel, este cunoscut faptul că, Convenția nu își propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune "tribunalului" obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale parților, cu excepția aprecierii pertinenței (Cauza Van de I. împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994 si Cauza Dulaurans împotriva Franței, Hotărârea din 21 martie 2000). Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat de către recurentă (…) D. (…) ca fiind fondat iar în temeiul art.312 alin.1 și 3 C.pr.civ. il va admite, va casa hotarârea recurată și va trimite cauze spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantă (…) D. (…) Z împotriva sentinței civile nr.2215 din 10 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr(…) al T r i b u n a l u l u i S ă l a j pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instante. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 16 februarie 2009 (…) (…) (…) (…) G (…) (…) (…) Red.M.S./M.N. 3 ex./04.03.2009 Jud.fond.-N.
PREȘEDINTE JUDECATORI
GREFIER
BIBLIOGRAFIE
1. Analele Universității Spiru Haret. Seria Economic Anul 6, nr.6, 2006. Editura Fundației România de Mâine. București.
2. Bud Maria, Dreptul mediului, Sibiu, 2009.
3. Breban Vasile, Dicționar al Limbii Române Contemporane. Ed.științifică și enciclopedică. București 1980.
4. Marinescu Daniela. Tratat de dreptul mediului, ediția a-II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2007,
5. Mag Petrescu Ruxandra-Mălina. Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și instituții. Ed Bioflux Cluj-Napoca 2011
6. Onofrei Gabriela Adriana. Monitorizarea și diagnoza calității mediului. Ed. Universității „Aurel Vlaicu” Arad. 2008.
7. Profiroiu Marius; Alina Profiroiu; Popescu Irina. Instituții și politici europene. Ed. Economică București 2008.
8. Profiroiu Mariu; Popescu Irina. Politici europene. Ed. Economică București 2003.
9. Răzvan Călin; Cristian Teodor. Politica de mediu.Ed.București Tritonic 2007.
10. Rojanschi Vladimir, Bran Florina. Politici și strategii de mediu. Editura Economică, 2002
11. Vișan Sanda, Angelescu Anca, Alpopi Cristina, Mediul înconjurător: Poluare și protecție, ed. a -2-a. Revizuită. Editura Economică, 2000. București.
LEGISLAȚIE
1. Constituția României, publicată în Monitorul Oficial nr.767 din 31 octombrie 2003.
2. Decizia nr.1836/2013/UE p. L 354/174.
3. Documentul de lucru al Comisiei pentru mediu, schimbări climatice și energie din 19.02.2013
4. Jurnalul Oficial. C 191 din 23 iulie 1992, p. No C 191/28. Tratatul privind Uniunea Europeană. Traducere din limba engleză.
5. Jurnalul Oficial al UE, versiunea consolidată. p. C 83/134, editat în limba română.
6. Legea nr.69/1991 privind administrația publică locală. Act publicat în Monitorul Oficial nr. 238 din 28 noiembrie 1991.
7. Legea nr. 137/1995, publicată în Monitorul Oficial nr.304 din 30 decembrie 1995
8. Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 din 22/10/2005 privind protecția mediului. Versiune actualizată la 22/10/2007.
9. O.G. nr. 86/17 dec.2014 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative. Publicat în M.O. al României nr. 920/17 decembrie 2014.
10. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030. Guvernul României, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă. București 2008.
11. Titlul documentului dezbătut în a șaptesprezecea ședință a Comisiei din 19.02.2013.
INTERNET
www.e-referate.ro/referate/Poluare 2006-11-29.html
www. Mediu.ro/beta/domenii/dezvoltare-durabilă/scurt istoric-al-dezvoltării-durabile/
http: ec.europa.eu/dgs/environment/index-en.htm
http: ec.europa.eu/environment/life/about/index.htm # life 2014
http:www. Consilium. Europa.eu/council-configurations? lang =ro # env.
http: mmediu.ro/vechi/dezvoltare-durabilă/definiție.htm
www.ier.ro./sites/default/files/pdf/politica-de mediu-broșura-nr.4 pdf
http: europa.eu/rapid/press_release_IP-11-996-ro.htm
http://www.mmediu.ro/categorie/minister/6
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategia de Mediu a Romaniei (ID: 129919)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.