Statutul Juridic AL Persoanelor PE Timpul Desfasurarii Conflictelor Armate
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………………………………4
CAPITOLUL 1. STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR CARE IAU PARTE LA CONFLICTELE ARMATE………………………………………………………………………………………………..6
Secțiunea I. Combatanții……………………………………………………………………………………………………….6
§ 1. Combatanții legali………………………………………………………………………………………………………….6
§ 2. Combatanții nelegali…………………………………………………………………………………………………….11
Secțiunea a II-a. Prizonierii de război…………………………………………………………………………………..16
§ 1. Determinarea statutului de prizonier de război…………………………………………………………………20
§ 2. Drepturile și obligațiile prizonierilor de război…………………………………………………………………21
§ 3. Necombatanții…………………………………………………………………………………………………………….30
Sectiunea a III-a. Persoanele care iau parte la conflictele armate neinternaționale sau interne…..31
CAPITOLUL AL II-LEA. STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR CARE NU IAU PARTE LA CONFLICTELE ARMATE……………………………………………………………………………34
Secțiunea I. Populația civilă………………………………………………………………………………………………..34
§ 1. Evoluția statutului juridic al populației civile………………………………………………………………….34
§ 2. Reguli privind protecția populației civile………………………………………………………………………..35
Secțiunea a II-a. Categorii speciale de persoane protejate………………………………………………………37
§ 1. Copiii………………………………………………………………………………………………………………………….37
§ 2. Femeile……………………………………………………………………………………………………………………….44
Sectiunea a III- a. Alte persoane protejate de dreptul internațional umanitar……………………………45
§ 1. Răniții, bolnavii și naufragiații………………………………………………………………………………………45
§ 2. Refugiații…………………………………………………………………………………………………………………….47
§ 3. Personalul medical și religios………………………………………………………………………………………..61
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………………..66
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………….70
Introducere
Dreptul conflictelor armate în calitate de ramură a dreptului internațional public, s-a conturat la începutul secolului XIX, ca urmare a Conferințelor de pace care au avut loc la Haga în anii 1899 și 1907.
Astăzi dreptul conflictelor armate este una dintre cele mai codificate ramuri ale dreptului internațional public, numărînd circa trei sute convenții internaționale universale și regionale, tratate ce au în calitate de obiectiv principal limitarea metodelor și mijloacelor de luptă, protecția internațională a participanților la conflictele armate și a victimelor conflictelor armate
Extinderea câmpului social care reprezintă materia primă a conflictualității, precum și abolirea distincției dintre pace și război a determinat o reconsiderare a factorilor care au generat bulversarea unei lumi al cărei reper existențial îl constituia un precar echilibru al terorii și a dorinței de a coexista.
Unul din principiile cu caracter cutumiar ale modului de ducere a războiului este că în timpul conflictului armat trebuie să se facă o netă distincție între forțele armate beligerante și populația civilă, iar în cadrul armatei Intre combatanți și necombatanți, în general, numai combatanții sunt cei abilitați să participe la luptă și să comită acte de-violență armată împotriva adversarului în numele guvernului țării căreia îi aparțin, fără a fi pedepsiți pentru asemenea acte care, în afara calității pe care 6 au, ar intra sub incidența legii penale. în caz de capturare de către inamic combatanții nu pot fi urmăriți penal pentru însuși faptul de a fi participat la conflict și pentru violențele armate exercitate, ei beneficiind de statutul ide prizonier de război.
Regulamentul anexă la Convenția a IV-a-de la Haga din 1907, recunoaște statutul de beligerant următoarelor persoane:
Membrii armatei, atât combatanți cât și persoanele atașate acesteia, cum ar fi cele din serviciile administrative militare, medicii, personalul sanitar, membrii justiției militare, preoții, intendenții, corespondenții de război, care fac parte din armată fără a fi combatanți;
Membrii milițiilor și corpurilor de voluntari, dacă îndeplinesc următoarele condiții:
au în fruntea lor o persoană care răspunde de subordonații săi;
au un semn distinctiv fix și ușor de recunoscut de la distanță;
poartă armele pe față;
se conformează în operațiunilor lor legilor și obiceiurilor războiului în țările în care milițiile sau corpurile de voluntari alcătuiesc armata sau fac parte din ea, acestea sunt cuprinse sub denumirea de armată.
Populația unui teritoriu neocupat, care la apropierea inamiculuib#%l!^+a?
ia in mod spontan armele pentru a lupta cu trupele năvălitoare fără a avea
timp să se organizeze în armată, miliții sau corpuri de voluntari, dacă
poarta armele pe față și respectă legile și obiceiurile războiului.
Toate aceste categorii de persoane au dreptul, în cazul în care sunt capturate de inamic, la statutul de prizonier de război.
Convenția de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război (art,4) lărgește sfera persoanelor care au dreptul ta statutul de prizonier în cazul în care cad în puterea inamicului, din aceasta categorie , făcând parte, în afara categoriilor deja stabilite la Haga și următoarele:
membrii forțelor armate 'regulate care acționează în numele unui guvern sau al unei autorități nerecunoscute de puterea care i-a luat prizonieri;
membrii echipajelor marinei comerciale și aviației civile;
membrii mișcărilor de rezistență organizată aparținând unei părți în conflict și acționând în interiorul sau in afara teritoriului propriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc cele patru condiții prevăzute în Regulamentul de la Haga (partizanii).
Statutul de combatant se aplică în baza acestei convenții pentru prima oară nu numai participanților la un război între două state, declarat ca atare, ci și celor care participă la orice alt conflict armat care apare între două sau mai multe state, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una dintre ele, dispoziție importantă In condițiile contemporane când, războiul de agresiune fiind interzis iar declarația de război fiind considerată un act de agresiune, declarații oficiale de război nu se mai fac.
Protocolul 1 de la Geneva din 1971* a lărgit sfera conceptului de combatant, restructurându-1 totodată, pentru o mai clară definire, fără a abroga însă prevederile celor două convenții anterioare menționate.
Protocolul definește forțele armate ale unei părți In conflict ca fiind toate forțele, toate grupurile și toate unitățile armate care se află sub un comandament responsabil pentru conduita subordonaților săi față de această parte, chiar dacă este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Forțele armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept 'internațional aplicabile în conflictele armate.
În forțele armate pot fi încorporate și organizațiile paramilitare, ca și serviciile înarmate însărcinate cu respectarea ordinii (inclusiv poliția), părțile în conflict trebuind, însă, să notifice o asemenea încorporare părții adverse.
CAPITOLUL 1
STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR CARE IAU PARTE LA CONFLICTELE ARMATE
Secțiunea I. Combatanții
În dreptul internațional, combatantul este o persoană care în timp de conflict armat participă la ostilități. Combatanții se împart în două categorii: combatanți legali și combatanți nelegali.
Instrumentele juridice de drept internațional umanitar asigură protecție nu numai persoanelor civile ci și celor care participă efectiv la conflict, respectiv combatanții, care sunt singurele persoane autorizate să comită acte de ostilitate împotriva adversarilor.
Rațiunea asigurării unei protecții legale a fost aceea că și ei pot fi victime ale războiului, prin faptul că acționează în centrul luptelor, pe care sunt autorizați să le poarte.
§ 1. Combatanții legali
Dreptul internațional umanitar (DIU) a stabilit și a definit categoriile de persoane care pot lua parte, în mod legal, la ostilități, și condițiile pe care să le îndeplinească pentru recunoașterea unui asemenea statut.
Prerogativele pe care le au combatanții pe timp de conflict armat, dar și calitatea de țintă legitimă de atac au impus dreptului internațional umanitar să definească cu claritate categoriile de persoane care pot lua parte la ostilități și condițiile care trebuie să le îndeplinească pentru recunoașterea statutului de combatant și aplicarea tratamentului prizonierilor de război în caz de capturare.
Prin urmare, membrii forțelor armate pot fi uciși, răniți sau pot cădea în mâinile adversarului.
Membrii forțelor armate ale unei părți la conflict (alții decât personalul sanitar și religios b#%l!^+a?prevăzut în art. 33 al celei de-a III-a Convenții de la Geneva, privind tratamentul prizonierilor de război, sunt combatanți, adică acele persoane care au dreptul de a participa direct la ostilități.
În art. 4 alin. 2 din Convenția a III-a de la Geneva din 12 august 1949 privind tratamentul prizonierilor de război și art. 1 din Regulamentul la Convenția de la Haga, 18 octombrie 1907, privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ, sunt prevăzute condițiile pe care trebuie să le b#%l!^+a?b#%l!^+a?îndeplinească combatanții:
să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;
să aibă un semn distinctiv fix și care se poate recunoaște de la distanță;
să poarte armele în mod deschis (la vedere);
să se conformeze, în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului.
Categoriile de persoane autorizate să participe la ostilități:
membrii forțelor armate ale unei Părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forțe armate;
membrii altor miliții și membrii altor copuri de voluntari, inclusiv cei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei Părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă aceste miliții sau corpuri de voluntari îndeplinesc condițiile de mai sus.
Forțele armate ale părților aflate în conflict se pot compune din combatanți și din necombatanți.
În caz de capturare, în conformitate cu art. 3 din Regulamentul la Convenția de la Haga, 18 octombrie 1907 au dreptul la statutul de prizonier de război.
Conflictul armat fiind o relație între state și nu între indivizi, celor trimiși să lupte pentru patria lor trebuie să li se acorde protecția legală necesară, astfel combatanții, cu statut legal, au dreptul să comită împotriva adversarilor, în timp rsoană care în timp de conflict armat participă la ostilități. Combatanții se împart în două categorii: combatanți legali și combatanți nelegali.
Instrumentele juridice de drept internațional umanitar asigură protecție nu numai persoanelor civile ci și celor care participă efectiv la conflict, respectiv combatanții, care sunt singurele persoane autorizate să comită acte de ostilitate împotriva adversarilor.
Rațiunea asigurării unei protecții legale a fost aceea că și ei pot fi victime ale războiului, prin faptul că acționează în centrul luptelor, pe care sunt autorizați să le poarte.
§ 1. Combatanții legali
Dreptul internațional umanitar (DIU) a stabilit și a definit categoriile de persoane care pot lua parte, în mod legal, la ostilități, și condițiile pe care să le îndeplinească pentru recunoașterea unui asemenea statut.
Prerogativele pe care le au combatanții pe timp de conflict armat, dar și calitatea de țintă legitimă de atac au impus dreptului internațional umanitar să definească cu claritate categoriile de persoane care pot lua parte la ostilități și condițiile care trebuie să le îndeplinească pentru recunoașterea statutului de combatant și aplicarea tratamentului prizonierilor de război în caz de capturare.
Prin urmare, membrii forțelor armate pot fi uciși, răniți sau pot cădea în mâinile adversarului.
Membrii forțelor armate ale unei părți la conflict (alții decât personalul sanitar și religios b#%l!^+a?prevăzut în art. 33 al celei de-a III-a Convenții de la Geneva, privind tratamentul prizonierilor de război, sunt combatanți, adică acele persoane care au dreptul de a participa direct la ostilități.
În art. 4 alin. 2 din Convenția a III-a de la Geneva din 12 august 1949 privind tratamentul prizonierilor de război și art. 1 din Regulamentul la Convenția de la Haga, 18 octombrie 1907, privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ, sunt prevăzute condițiile pe care trebuie să le b#%l!^+a?b#%l!^+a?îndeplinească combatanții:
să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;
să aibă un semn distinctiv fix și care se poate recunoaște de la distanță;
să poarte armele în mod deschis (la vedere);
să se conformeze, în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului.
Categoriile de persoane autorizate să participe la ostilități:
membrii forțelor armate ale unei Părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forțe armate;
membrii altor miliții și membrii altor copuri de voluntari, inclusiv cei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei Părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă aceste miliții sau corpuri de voluntari îndeplinesc condițiile de mai sus.
Forțele armate ale părților aflate în conflict se pot compune din combatanți și din necombatanți.
În caz de capturare, în conformitate cu art. 3 din Regulamentul la Convenția de la Haga, 18 octombrie 1907 au dreptul la statutul de prizonier de război.
Conflictul armat fiind o relație între state și nu între indivizi, celor trimiși să lupte pentru patria lor trebuie să li se acorde protecția legală necesară, astfel combatanții, cu statut legal, au dreptul să comită împotriva adversarilor, în timp de război, acte de violență cauzatoare de moarte și distrugeri fără să răspundă penal, cu condiția respectări executării acestora potrivit normelor și principiilor de drept internațional umanitar.
Dacă săvârșirea de acte de violență, omor sau distrugere, pe timp de pace constituie infracțiuni și sunt pedepsite de legislația penală națională, în timp de război, combatanții legali sunt abilitați de statul lor să comită astfel de acte cu condiția limitării acțiunilor lor la obținerea avantajului militar concret și anticipat cu respectarea principiilor de drept internațional umanitar și cu evitarea producerii de victime și pagube materiale colaterale în exces.
Statutul de combatant legal permite, în cazul capturării de către adversarul împotriva căruia a acționat, acordarea și solicitarea (în cazul în care acesta nu este acordat) a dreptului la statutul de prizonier de război.
Forțele armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure respectarea disciplinei militare și a normelor și principiilor de drept internațional umanitar. Fiecare stat își determină singur categoriile de persoane aparținând forțelor armate, având însă obligația de a notifica includerea în forțele armate a unei organizații paramilitare.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanții trebuie să se distingă de populația civilă atunci când se angajează într-un atac sau într-o acțiune militară de pregătire a unui atac, iar în acest sens, conform art. 44 al Protocolului adițional I – 1977 și a practicii general acceptate de state, membrii forțelor armate permanente vor purta uniforma, iar combatanții care nu sunt membrii forțelor armate în uniformă vor avea cel puțin un semn distinctiv vizibil de la distanță și vor purta armele la vedere.
În războaiele de eliberare națională, când un combatant nu poate fi deosebit de civilii obișnuiți, acesta își va păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la vedere pe timpul fiecărei confruntări militare.
În afara membrilor forțelor armate, se mai bucură de statutul de combatant și locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă ocupat și care, la apropierea inamicului, recurg spontan la arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forțe armate regulate, cu condiția de a purta armele la vedere și de a respecta legile și obiceiurile războiului.
Combatanții pot îndeplini misiuni pe teritoriile controlate de adversar prin acțiunile militare întreprinse de:
cercetașii care culeg informații necesare luării deciziilor militare;
forțele de comando care execută raiduri;
specialiști din diferite structuri care execută acte de sabotaj și alte tipuri de acte/ atacuri executate în dispozitivul părții adverse.
În astfel de cazuri, recunoașterea legalității misiunilor este condiționată de purtarea uniformei militare a forțelor armate ale statului de care aparțin și de respectarea normelor și principiilor dreptului conflictelor armate (DIU).
Combatanții capturați în timp ce executau misiuni de culegere de informații îmbrăcați în haine civile (potrivite locului) sau în uniforma adversarului sunt considerați spioni și pot fi b#%l!^+a?judecați și condamnați pentru săvârșirea de acțiuni de spionaj sau de acte de perfidie (metodă de luptă interzisă).
Un membru al forțelor armate care este rezident în teritoriul ocupat de adversar și care culege informații de interes militar pentru armata națională nu va fi considerat spion. Acest b#%l!^+a?b#%l!^+a?rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier și nu poate fi tratat ca spion decât în cazul când se dedă la activități de spionaj.
Potrivit art. 25 din Convenția I de la Geneva (1949) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, combatanții instruiți în mod special pentru a fi eventual folosiți ca infirmieri sau brancardieri auxiliari, au statut de „personal sanitar temporar”. Dacă sunt capturați în timp ce îndeplinesc aceste funcții, aceștia beneficiază de protecția cuvenită personalului sanitar.
Militarul din forțele multinaționale ale Națiunilor Unite-un nou tip de combatant. Apariția unui nou tip de conflict, conflictul destructurat sau identitar, pe care unii specialiști îl mai numesc și conflict intervențional și care face parte din categoria conflictelor neinternaționale, a adus pe câmpul de luptă o nouă categorie de combatanți – combatanții din forțele multinaționale ale ONU.
Această categorie de combatanți acționează numai în conflictele cu caracter intern, neinternațional (Bosnia – Herțegovina, Rwanda, Somalia, Angola, Cambodgia, etc.).
Până în anul 1999, aceste forțe acționau sub egida ONU și erau autorizate să execute acte de violență sau de constrângere pentru a-și îndeplini misiunea, fără a fi obligate din punct de vedere juridic să respecte restricțiile impuse de dreptul internațional umanitar.
La data de 6 august 1999, Secretarul general al ONU, de la aceea vreme, Kofi Annan a promulgat un buletin intitulat „Respectarea regulilor dreptului internațional umanitar de către forțele Națiunilor Unite, care cuprinde 10 secțiuni și reglementează respectarea și aplicarea principiilor și normelor de DIU de către forțele ONU angajate ca forțe combatante.
Documentul a intrat în vigoare la data de 12 august 1999.
Analizând prevederile Convenției a III-a de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război și ale Protocolului adițional I la Convențiile de la Geneva, rezultă că între noțiunea de combatant și cea de prizonier este o relație directă, în sensul în care numai combatanții pot beneficia de statutul de prizonier atunci când sunt capturați de partea adversă.
În caz de îndoială asupra statutului persoanei capturate de partea adversă, care a comis un act de beligeranță, aceasta va beneficia de tratamentul prizonierilor de război până la stabilirea statutului acesteia de către un tribunal competent.
Prizonierii de război nu pot renunța în tot sau în parte la drepturile lor prevăzute de prevederile Convenției a III-a de la Geneva.
Deși toți combatanții sunt obligați să respecte regulile de drept internațional aplicabil în conflictele armate, încălcările acestor reguli nu privează pe combatant de dreptul său de a fi considerat drept combatant, sau dacă se află în mâinile părți adverse, de a beneficia de dreptul său de a fi tratat ca și prizonier de război, până la o hotărâre definitivă și irevocabilă a unui tribunal competent.
Pentru ca protecția populației civile împotriva efectelor ostilităților să fie întărită, combatanții sunt obligați să se diferențieze de populația civilă atunci când iau parte la un atac sau la o operațiune militară pregătitoare a unui atac. Dat fiind totuși că există situații în conflictele armate în care, ca urmare a naturii ostilităților, un combatant nu se poate diferenția de populația civilă, el își păstrează statutul de combatant, cu condiția ca, în astfel de situații, să poarte armele sale la vedere:
pe durata fiecărei acțiuni militare;
în timpul în care este expus vederii de către adversar atunci când i-a parte la o desfășurare militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe.
Actele mai sus menționate nu sunt considerate ca fiind perfide.
Combatantul care cade în mâinile unei părți adverse, atunci când nu participă la un atac sau la o altă acțiune militară pregătitoare a unui atac, nu pierde, ca urmare a activităților sale anterioare, dreptul de a fi considerat drept combatant și prizonier de război.
În afara categoriilor de persoane prevăzute în Convențiile a II-a și a III-a de la Geneva, toți membrii forțelor armate ale unei părți la conflict, așa cum sunt definiți în art. 43 al Protocolului adițional I la Convențiile de la Geneva, au dreptul la protecția acordată de către convențiile menționate dacă sunt răniți sau bolnavi, sau în cazul, în care au naufragiat pe mare sau în alte ape.
§ 2. Combatanții nelegali
b#%l!^+a?
Combatanții nelegali nu fac parte din forțele armate ale beligeranților. Pentru participarea b#%l!^+a?lor la ostilități, ei vor putea fi judecați și condamnați pentru actele sale de către puterea captoare.
Un combatant ilegal este acela care pe durata pregătirii și ducerii unei acțiuni militare nu poartă armele la vedere participând totuși la acțiuni împotriva adversarului.
Spionul, mercenarul și criminalul de război nu sunt considerați de dreptul internațional b#%l!^+a?umanitar ca fiind combatanți legali și pe cale de consecință aceștia sunt combatanți ilegali, ne-putând beneficia în cazul capturării de statutul de prizonier de război.
Spionii. Deși nu li s-a recunoscut statutul de combatant, spionii sunt participanți la conflictele armate alături de celelalte persoane care își desfășoară activitatea pe câmpul de luptă. Ei dispun de o pregătire specială, folosesc mijloace și metode specifice și îndeplinesc misiuni clandestine de culegere a informațiilor despre inamic (potențial uman, dotare, amplasamente, planuri de operații etc.).
Trebuie subliniat faptul că spionii acționează nu numai în timp de război ci și în timp de pace, ei fiind cetățeni ai unui stat ori persoane fără cetățenie care acționează împotriva altui stat culegând informații sau procurând documente sau alte date secrete pe care le transmit unor state sau organizații străine, ori agenților acestora.
În timp de război, spionii acționează pe ascuns ori sub pretext fals pentru a obține informații cu caracter militar.
Cu prilejul celor două Conferințe de la Haga din 1899 și din 1907 s-a dezbătut pe larg problema statutului juridic al acestei categorii de participanți la conflictele armate.
Potrivit art. 24 din Regulamentul anexă la Convenția a IV-a de la Haga, din 1907, referitoare la legile și obiceiurile războiului terestru, „întrebuințarea de mijloace necesare pentru a procura informații asupra inamicului este considerată licită”.
Același Regulament prevede la art. 29 că spionul este un individ care „lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informații în zona de operațiuni a unui beligerant, cu intenția de a le comunica părții adverse”. Textul mai prevede că nu erau considerați spioni militarii în uniformă (nedeghizați) trimiși în recunoaștere în teritoriul inamic, în zona operațiilor militare.
Partizanii și luptătorii din mișcările de eliberare națională, aflați în situații similare (de culegere a informațiilor) care nu acționau sub pretexte false ori în mod deliberat clandestin, nu erau considerați spioni chiar dacă nu purtau nici o uniformă.
După cum se observă, aceste prime reglementări nu defineau integral noțiunea de spion ci enunțau doar unele elemente constitutive ale ei, accentuând cu deosebire trei dintre ele: clandestinitatea, pretextul fals și intenția de a comunica informațiile culese părții adverse.
Protocolul I Adițional la Convențiile de la Geneva (1977) aduce elemente noi în definirea spionului.
Mai întâi este extins spațiul în care acționează această categorie de persoane participante la conflict de la „zona de operațiuni a unui beligerant” la „teritoriul controlat de către o parte adversă”.
În al doilea rând, militarul rezident al unui teritoriu ocupat de inamic, care culege sau încearcă să culeagă informații de interes militar pentru partea căreia îi aparține, nu este considerat spion dacă nu acționează sub pretexte false ori clandestin.
Prin urmare, un asemenea militar, dacă este capturat, nu va putea fi judecat pentru fapte de spionaj, ci va beneficia de regimul juridic al prizonierilor de război.
În al treilea rând, un militar al unei Părți în conflict care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de Partea adversă și care culege informații în acest teritoriu, nu este considerat spion decât în cazul în care este capturat înainte de a se alătura forțelor cărora le aparține.
Prevederile protocolului se referă numai la „membrii forțelor armate rezidenți sau nerezidenți pe teritoriul inamic”. Civilii care comit acte de spionaj sunt supuși reglementărilor naționale.
Regimul Juridic al spionilor. Potrivit dreptului internațional cutumiar și convențional, un spion capturat de un beligerant inamic nu este tratat ca prizonier de război și nu beneficiază de protecția dreptului internațional umanitar.
Singura garanție care i se poate asigura unui spion este aceea de a fi judecat în conformitate cu legile statului care l-a capturat. Potrivit art. 30, din Regulamentul privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ, Haga, 18 octombrie 1907, „spionul prins asupra faptului nu va putea fi pedepsit fără o judecată prealabilă”.
Un spion întors din misiune în rândurile armatei sale și apoi capturat de inamic pe câmpul de luptă, trebuie tratat ca prizonier de război, neputând fi tras la răspundere pentru activitatea sa b#%l!^+a?anterioară. b#%l!^+a?
Militarii care execută activități de spionaj, adică culeg informații în teritoriul controlat de inamic în mod clandestin ori sub pretexte false, în cazul în care cad în captivitate își pierd calitatea de combatanți și implicit pe aceea de prizonieri de război.
Cu toate acestea, ei beneficiază de prevederile Convenției a IV-a de la Geneva, din 1949, b#%l!^+a?privind protecția persoanelor civile în caz de război și a art. 75 din Protocolul I adițional din 1977 cu privire la protecția victimelor din conflictele armate internaționale.
Mercenarii. Mercenarii sunt persoane care se angajează din proprie inițiativă în serviciul unei puteri străine pentru a participa la un conflict armat în schimbul unei remunerații considerabile.
Mercenariatul este o practică foarte veche care a cunoscut o mare amploare în Evul Mediu, recunoscându-se în mod deosebit condotierii Renașterii și mercenarii elvețieni.
După o perioadă în care prezența lor pe câmpul de luptă s-a diminuat substanțial, mai cu seamă în secolul al XIX-lea, mercenariatul a reapărut în secolul următor, cu pregnanță prin anii ’60 în conflictele din Africa: Congo, Sudan, Nigeria, Rhodesia, Ethiopia etc.
În 1961, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate ale ONU au adoptat mai multe rezoluții prin care se cerea retragerea mercenarilor din Congo. Aceleași organisme au condamnat mercenariatul printr-o serie de rezoluții de-a lungul a mai mult de două decenii (din 1960 până în 1984).
La 4 decembrie 1980, Consiliul de Securitate a decis crearea unui comitet ad-hoc pentru a elabora în cel mai scurt termen o convenție internațională vizând interzicerea recrutării, folosirii, finanțării și instruirii mercenarilor.
În aceeași rezoluție (nr. 34/58 din 4 decembrie 1980) se precizează că activitățile mercenarilor „sunt contrare principiilor fundamentale ale dreptului internațional, precum neintervenția în treburile interne ale statelor, integritatea teritorială și independența. Aceste activități fac să apară obstacole în procesul autodeterminării popoarelor care luptă împotriva colonialismului, rasismului și apartheidului, precum și tuturor celorlalte forme de dominație străină”.
În același timp, Adunarea Generală a ONU a apreciat că practica utilizării mercenarilor contra „mișcărilor de eliberare națională” este un „act criminal”, iar mercenarii sunt criminali.
În cazul conflictelor armate, mercenarii pot fi ușor confundați cu voluntarii internaționali, diferența fiind, în principiu, mobilul care-i animă pe primii să se angajeze în luptă.
Prin art. 47, par. 1 din Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecția victimelor din conflictele armate internaționale, Conferința pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional umanitar aplicabil în conflictele armate (1947 – 1977) a definit mercenarul ca fiind persoana care „nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război”.
În conformitate cu art. 47, alin. 2 din Protocolul I, termenul de „mercenar” se extinde la orice persoană care:
este în mod special recrutată în țară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
ia parte direct la ostilități;
ia parte la ostilități în special pentru a obține un avantaj personal și care îi este în mod efectiv promis de către o parte la conflict sau în numele ei, o remunerație superioară celei promise sau plătite combatanților care au un rang și o funcție similară în forțele armate ale acestei Părți;
nu este nici cetățean al unei Părți în conflict, nici rezident pe teritoriul controlat de o parte la conflict;
nu este membru al unei Părți la conflict;
nu a fost trimis de un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială în calitate de membru al forțelor armate ale acestui stat.
Prin aceste reglementări s-a urmărit înlăturarea oricărei posibilități de a confunda anumite categorii de combatanți (căștile albastre ale ONU, contingentele arabe trimise de statele din zonă în conflictul arabo-israelian, consilierii militari etc.) cu mercenarii.
Pentru ca o persoană să fie calificată mercenar, elementele menționate la art. 47, par. 2 din Protocolul I trebuiesc întrunite cumulativ.
Pe lângă această definiție mai sunt și altele cuprinse în diverse instrumente adoptate de statele africane întrucât în această parte a lumii fenomenul s-a manifestat cu o mai mare virulență.
Poate fi amintită în acest sens definiția în art. 1 al Convenției Organizației Unității Africane asupra eliminării mercenariatului în Africa, adoptată la Libreville în 1977. b#%l!^+a?
Analiza comparativă a diverselor definiții, inclusiv a celei din Protocolul I, scoate în evidență elementele constitutive care concretizează fenomenul și persoanele cunoscute sub numele de „mercenariat” și „mercenar”, astfel:
caracterul voluntar al angajamentului;
caracterul privat al angajamentului;
elementul de extraneitate; b#%l!^+a?
motivația angajării;
participarea directă și efectivă la ostilități;
încorporarea în forțele armate;
mobilul.
Regimul juridic al mercenarilor. Aliniatul 1 al art. 47 din Protocolul I dispune că mercenarului nu i se poate recunoaște statutul de combatant și, în consecință, nici cel de prizonier b#%l!^+a?în caz de captură.
Mai mult, mercenarii pot fi supuși urmăririi penale pentru actele de violență și distrugeri pe care le-au comis sau chiar pentru simplul fapt de a fi luat parte la ostilități.
Această soluție adoptată de Protocolul I de la Geneva a suscitat mai multe critici din partea unor delegații guvernamentale, din care două sunt semnificative:
interzicerea folosirii mercenarilor ar trebui să aibă în vedere prohibirea recrutării și angajării de mercenari, astfel s-ar fi antrenat responsabilitatea statelor și nu a indivizilor.
protocolul vizează numai conflictele armate internaționale nu și pe cele neinternaționale unde prezența mercenatului este mai frecventă.
Mercenarul capturat chiar dacă nu beneficiază de tratamentul prizonierilor de război, va beneficia de prevederile drepturilor omului și de un proces echitabil.
Crima de război este fapta de încălcare a legilor războiului din timpul unui conflict armat, care cade sub incidența dreptului internațional.
Încălcarea legilor războiului poate fi făcută de o persoană sau un grup, de militari sau civili. Orice violare a legilor războiului în conflictele militare dintre state sunt considerate crime de război, pe când violările legilor războiului în cadrul conflictelor interne cad sub incidența deptului național.
Legile războiului sau tradiții care să reglementeze conflictele au existat de multe secole, iar încălcarea acestor legi a fost pedepsită diferit de-a lungul istoriei.
La cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, comunitatea internațională a simțit nevoie să sistematizeze numeroasele tradiții, legi și reguli încă nescrise în Convențiile de la Haga. Conceptul modern de crimă de război a fost dezvoltat în timpul Proceselor de la Nürnberg, având ca bază definițiile din Carta de la Londra cu privire la Tribunalul militar internațional publicată la 8 august 1945. Pe lângă crimele de război, Carta definea și crimele împotriva păcii și crimele împotriva umanității.
Articolul 22 al Convenției de la Haga din 18 octombrie 1907 stabilea că „Dreptul beligeranților de a adopta măsuri de rănire a inamicului nu este nelimitat”.
Secțiunea a II-a. Prizonierii de război
Conceptul de prizonier de război derivă din acela de combatant. Pornind de la această situație, de fapt și de drept, vom menționa că, în principiu, numai combatanții pot fi prizonieri de război.
Convenția a Il-a din 1949 include în această categorie toate persoanele vizate de articolele 1.2 și 3 dm Regulamentul Anexă al Convenției a IV-a de la Haga din 1907 și care sunt capturate de inamic.
Acestea sunt:
a) membrii forțelor armate ale unei părți în conflict, ai milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste armate;
b) membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv- cei dm mișcările de rezistență organizate, aparținând unei părți în conflict și acționând în afară sau în interi oral propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc cele 4 condiții cerute pentru combatanți.
La acestea se adaugă următoarele categorii, prevăzute în articolul 4 din Convenția de la b#%l!^+a?Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război:
c) membrii forțelor regulate care se pretind ale unui guvern on ale unei autorități nerecunoscute de puterea deținătoare;
d) persoanele care urinează forțele armate fără a face parte direct dm ele, membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenții de presă, furnizorii, membru unităților de muncă sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate, cu condiția de a fi primit autorizația forțelor armate pe care le întovărășesc;
e) membrii echipajelor, inclusiv comandanții, piloții și elevii marinei comerciale și echipajele aviației civile ale părților în conflict; t) populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi b#%l!^+a?avut timp să se constituie în forțe armate regulate, dacă poartă armele pe față și respectă legile și obiceiurile războiului.
De asemenea, în baza articolului 4 a celei de-a IlI-a Convenții de la Geneva din 1949. sunt considerate prizonieri de război toate persoanele care aparțin sau au aparținut forțelor armate ale țării ocupate, dacă, din cauza acestei apartenențe, puterea ocupantă socotește necesar să b#%l!^+a?procedeze la internarea lor, chiar dacă inițial le eliberase în timp ce ostilitățile se defășurau în afara teritoriului pe care ea îl ocupa, mai ales după o încercare neizbutită a acestor persoane de a se alătura forțelor armate de care aparțin și care sunt angajate în luptă sau când nu ascultă de somația ce le-a fost făcută, în scopul internării, precum și persoanele aparținând uneia din categoriile de mai sus. pe care puterile neutre sau nebeligerante le-au primit pe teritoriul lor.
Substituind acestei enumerări o formulă unică, articolui 43 par. 1 din Protocolul I dm 1977 extinde statutul de prizonieri de război la "toate forțele, toate grupele și toate unitățile armate și organizate care sunt plasate sub un comandament responsabil de conduita subordonanților săi fctță de această Parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de o Parte adversă. Aceste forțe armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care asigură, mai ales, respectarea regulilor dreptului internațional aplicabil în conflictele armate".
Prin această dispoziție din Protocol, statele au urmărit să-1 cuprindă în categoria de prizonier și pe combatantul care participă la operațiuni de guerilă.
Includerea persoanelor menționate în statutul prizonierului de război este raportată la următoarele două condiții: să fi căzut în puterea inamicului și să aparțină uneia din categoriile enumerate.
Convenția de la Geneva din 12 august 1949 aduce un element de noutate în conceptul de prizonier de război față de Regulamentul de la Haga din 1907 și Convenția dm 1929. întrucât una dm problemele cele mai spinoase în timpul celui de-al doilea război mondial a fost aceea că sutelor de mii de militari, care au capitulat în masă la începutul ostilităților, li s-a refuzat beneficiul Convenției din 1929 sub pretextul că aceasta nu a reglementat și situația lor, deoarece nu "au căzut sub puterea'" adversarului, ci au capitulat. Convenția din 1949 a înlocuit această expresie cu termeul "captură".
Realitățile ultimului război mondial au impus și reglementarea situației mișcărilor de rezistență (articolul 4. A.2). cărora, de asemenea, în timpul celui de-al doilea război mondial li s-a refuzat statutul de combatant și implicit pe acela de prizonier de război. Foarte interesant de observat aici formularea la care s-a ajuns după îndelungi dezbateri și demersuri: după ce reda principiul înscris în Regulamentul de la Haga (articolul 1, par.2) adăguând la acesta, membru mișcărilor de rezistență organizate, pentru a nu se putea interpreta ca o recunoaștere a " dreptului insurecției" pentm populația dm teritoriile ocupate, articolul menționat condiționează statutul acestora de: 1) apartenența la una din părțile în conflict; 2) îndeplinirea celor 4 condiții înscrise în Regulamentul de la Haga. Totodată, prin această dispozițiune s-a lărgit spațiul de acțiune al acestor mișcări de rezistență: ele pot acționa, sub protecție 'In afara sau în interiorul propriului teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat". în baza articolului 43 din Regulamentul dc la Haga populația aflată pe un teritoriu ocupat se supunea măsurilor luate de ocupant, în caz contrar era pasibilă de sancțiuni, care puteau merge până la pedepsa capitală.
Or, acum toți membrii mișcărilor de rezistență, căzând în puterea inamicului, beneficiază de regimul prizonierilor de război.
Modul de tratare al prizonierilor de război reprezintă o preocupare a societăților din toate timpurile. Mai întâi aceștia reprezentau o sursă de venit pentru cei care îi capturau. Cu timpul, când armatele au devenit tot mai costisitoare, statutul prizonierilor s-a modificat semnificativ.
Această problemă a fost abordată pentru prima dată în mod oficial cu ocazia Conferinței de la Bruxelles din 1874. Cele douăsprezece articole ale Conferinței au stabilit un regim privind prizonierii de război, și chiar dacă Declarația nu a fost validată și nu a fost aplicată, clauzele sale b#%l!^+a?au căpătat sens în următoarele convenții internaționale.
Alte șaptesprezece articole privind prizonierii de război au fost incluse în Ordonanțele anexate atât în Convenția a II-a de la Haga din 1899, cât și în Convenția a IV-a de la Haga din 1907. Totodată, alte câteva articole privind prizonierii de război au fost incluse în celelalte Convenții adoptate la Haga în 1907.
În timpul Primului Război Mondial imperfecțiunile celor șaptesprezece articole din Ordonanțele de la Haga din 1899 și 1907 au devenit vizibile și au fost revizuite doar parțial în cadrul unor convenții speciale, stabilite între beligeranți, în anul 1917 și 1918. În 1921, ce-a de-a X-a Conferință Internațională a Crucii Roșii ținută la Geneva (prima conferință desfășurată după Primul Război Mondial) a recomandat adoptarea unei convenții privind tratamentul prizonierilor de război.
În 1929, Guvernul elvețian a convocat o conferință diplomatică la Geneva, pe de o parte cu scopul de a adopta o convenție privind prizonierii de război, iar pe de altă parte pentru a revizui Convenția de la Geneva din 1906 privind răniții și bolnavii. Congresul a inițiat și susținut proiectul unei convenții pregătită de C.I.C.R.pe care a adoptat-o sub denumirea de Convenția de la Geneva din 1929 privind statutul prizonierilor de război.Această Convenție, mai mult a completat decât să înlocuiască articolele privind prizonierii de război din Convențiile de la Haga din 1899 și b#%l!^+a?1907.
Evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial au arătat că oricât de valoroasă a fost Convenția din 1929, pentru nenumărați prizonieri, aceasta necesita o revizuire. De exemplu, a fost necesară extinderea categoriilor de persoane care să aibă dreptul la statutul de prizonier de război.
Cea de-a III-a Convenție de la Geneva din 1949 declara, în mod expres, că se urmărea în primul rând completarea și mai puțin înlocuirea articolelor relevante din Convențiile de la Haga b#%l!^+a?din 1899 și 1907. Aceasta reprezintă o versiune mult mai extinsă a Convenției de la Geneva din 1929 privind prizonierii de război. Unele articole sunt mult mai explicite, iar alte articole reprezintă o dezvoltare logică a acelora din convenția anterioară. Cu toate acestea, alte articole sunt complet noi și se referă la probleme anterioare nelegiferate sau care se îndepărtează de la regulile existente ce nu-și mai păstrează validitatea în continuare.
Protocolul I de la Geneva din 1977, completează Convenția, îndeosebi în ceea ce privește dreptul la statutul de combatant și în consecință pe cel prizonier de război.
In acest sens articolul 75 din Protocol face referire la protecția victimelor conflictelor armate internaționale.
Protocolul I cuprinde o gamă largă de aspecte referitoare la protecția răniților, a bolnavilor, la metode și mijloace ale războiului, la protecția populației civile și a bunurilor civile de pericolele ce survin din ostilități.
§ 1. Determinarea statutului de prizonier de război
O persoană care ia parte la ostilități și cade în mâinile părții adverse este presupusă a fi prizonier de război și, în consecință este protejată de prevederile Convenției a III-a de la Geneva atunci când ea revendică statutul de prizonier de război, sau rezultă că are dreptul la statutul de prizonier de război, sau atunci când partea de care ea depinde revendică pentru ea acest statut pe calea notificării adresate puterii care o deține sau puterii protectoare.
Dacă există vreo îndoială asupra dreptului său la statutul de prizonier de război, această persoană continuă să beneficieze de acest statut și, prin urmare, de protecția asigurată de prevederile Convenției a III-a de la Geneva și ale Protocolului adițional I la Convențiile de la Geneva, așteptând ca statutul său să fie determinat de un tribunal competent.
Dacă o persoană căzută în mâinile unei părți adverse nu este deținută ca prizonier de război și trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracțiune în legătură cu ostilitățile, ea este îndreptățită să-și valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în fața unui tribunal judiciar și să ceară ca această problemă să fie rezolvată.
De fiecare dată când procedura aplicabilă o permite, problema trebuie să fie soluționată înainte de a se fi decis asupra infracțiunii.
Reprezentanții puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepțional în care aceste dezbateri se desfășoară cu ușile închise în interesul securității de stat. În acest caz, puterea deținătoare trebuie să informeze despre aceasta puterea protectoare.
Convenția de la Geneva privind statutul prizonierilor de război din 12 august 1949, cuprinde mai multe părți, fiecare parte fiind împărțită în articole, secțiuni sau capitole referitoare la:
1. Clauze generale;
2. Protecția generală a prizonierilor de război; b#%l!^+a?
3. Ținerea în captivitate;
4. Încetarea captivității;
5. Punerea în executare a Convenției.
În prima parte din Convenția de la Geneva se stabilesc următoarele aspecte:
– Înaltele Părți Contractante trebuie să respecte și să asigure respectarea Convenției în orice circumstanță;
– Convenția trebuie să fie aplicată în toate situațiile de război declarat sau în orice alt conflict armat care se naște între două sau mai multe dintre marile puteri , chiar dacă stareade război nu este recunoscută de către una dintre părți;
Convenția trebuie aplicată în toate cazurile de ocupare parțială sau totală a teritoriului unui stat de un alt stat, chiar dacă nu există o rezistență armată.
Cu privire la persoanele internate prezintă relevanță pentru tema noastră statutul persoanelor internate în cazul unui conflict armat care nu are un caracter internațional, în cadrul teritoriului uneia dintre Părțile contractante.
§ 2. Drepturile și obligațiile prizonierilor de război
Fiecare parte la conflict trebuie să aplice următoarele prevederi:
Persoanele care nu iau parte la ostilități și de asemenea membrii forțelor armate care și-au depus armele și aceia care au fost scoși din luptă din cauza îmbolnăvirii, rănilor, detenției sau b#%l!^+a?orice altă cauză, trebuie să fie tratați cu îngăduință, fără a se face distincții rasiale, de culoare, de religie, credință, sex, locul nașterii, sănătate sau orice alt criteriu asemănător.
Astfel următoarele acte sunt interzise în orice loc și orice perioadă, față de persoanele menționate mai sus: violența asupra vieții și persoanei, uciderea, mutilarea, tratamentul crud sau tortura, luarea de ostatici, jignirile aduse demnității personale, îndeosebi tratarea umilitoare și degradantă, comandarea unei sentințe sau execuția fără o hotărâre prealabilă luată de o judecătorie b#%l!^+a?ce are toate garanțiile judiciare și este recunoscută ca fiind indispensabilă de către personae civilizate.
Totodată persoanele rănite sau bolnave trebuie îngrijite. Un organism umanitar imparțial, ca de exemplu Comitetul Internațional al Crucii Roșii poate oferi ajutor Puterilor aflate în conflict.
Prizonierii de război, potrivit articolului 4 al Convenții a III-a de la Geneva, sunt acele persoane ce fac parte din una dintre următoarele categorii și care au fost capturați de către inamic:
a) Membrii forțelor armate a unei puteri aflate în conflict la fel ca și membrii corpurilor armate sau de voluntariat ce fac parte din astfel de forțe armate.
b) Membrii mișcărilor de rezistență organizate, ce aparțin unei puteri din conflict și care acționează înăuntrul sau înafara propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat.
c) Membri ai forțelor armate active ce dau dovadă de supunere față de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de puterea deținătoare.
d) Persoanele care însoțesc forțele armate fără ca aceștia să fie membrii oficiali, precum și membrii civili ai echipajelor aeriene militare, corespondenți de război, contractori de aprovizionare, membrii ai unităților de muncitori sau a serviciilor responsabile cu ajutorul forțelor armate, aceștia având asupra lor un bilet de identitate.
e) Membri ai echipajelor precum comandanți, piloți și ucenici (începători ai marinei comerciale și membrii ai echipajelor aeriene aparținând puterilor în conflict, ce nu beneficiază de un tratament favorabil sub nici o altă clauză din alte legi internaționale).
f) Locuitori ai unui teritoriu neocupat, care la apropierea inamicilor ridică armele în mod spontan pentru a face față forțelor invadatoare fără să fi avut timp să formeze unități armate.
g) Persoanle care aparțin sau care au aparținut forțelor armate a țării ocupate, dacă puterea ce ocupă consideră ca fiind necesar acest lucru.
Articolul 4 nu poate implica în niciun mod personalul medical și preoții militari așa cum este menționat în articolul 33 din prezenta convenție.
Convenția va fi aplicată în cazul persoanelor specificate în articolul 4 din momentul în care aceștia cad în mâinile părții inamice până când aceștia vor fi eliberați și repatriați.
Prizonierii de război nu pot renunța în nicio circumstanță, parțial sau în totalitate la drepturile care le sunt asigurate prin prezenta convenție sau la convențiile speciale prezentate în articolul 6, în cazul în care acestea există.
Convenția este aplicată prin cooperare și sub cercetarea atentă din partea Puterilor protectoare a căror datorie este aceea de a proteja interesele puterilor în conflict. În acest scop, Puterile protectoare pot numi, în afara personalului lor diplomatic și consular, delegați din rândul propriilor lor cetățeni sau din cetățenii altor puteri neutre.
Clauzele Convenției nu constituie niciun obstacol pentru activitățile umanitare pe care b#%l!^+a?Comitetul Internațional al Crucii Roșii sau altă organizație umanitară internațională le poate lua pentru protecția prizonierilor de război și pentru eliberarea acestora.
Înaltele Părți Contractante pot fi, în orice moment, de acord cu încredințarea unei organizații ce oferă toate garanțiile imparțialității și eficacității, a obligațiilor inerente ce revin Puterilor protectoare în virtutea prezentei convenții.
Când prizonierii de război nu beneficiază sau încetează să beneficieze, din diferite motive, de serviciile unei Puteri protectoare sau a unei organizații prevăzută în paragraful de mai sus, Puterea deținătoare trebuie să ceară unui stat membru sau unei organizații independente să preia funcțiile stabilite de Convenție.
Dacă protecția nu poate fi pregătită temeinic, Puterile deținătoare trebuie să ceară sau trebuie să accepte oferta serviciilor unei organizații umanitare, precum Comitetul Internațional al Crucii Roșii și să admită funcțiile umanitare exercitate de Puterile protectoare în condițiile prevăzute de Convenție.
În cazurile în care aceștia consideră oportun în interesul persoanelor protejate, mai ales în cazul dezacordurilor dintre puterile în conflict privind aplicarea sau interpretarea clauzelor prezentei convenții, Puterile protectoare trebuie să-și împărtășească experiența pentru a rezolva dezacordul. În acest scop, fiecare dintre Puterile protectoare poate propune părților în conflict, ori la invitația uneia dintre părți sau la propria inițiativă, o întâlnire a reprezentațiilor acestora și îndeosebi ale autorităților responsabile cu prizonierii de război, pe un teritoriu neutru, ales corespunzător.
Puterile în conflict sunt obligate să răspundă propunerilor făcute pentru acest scop. Puterile protectoare pot, dacă este necesar, să propună o persoană care să aparțină unei puteri, pentru aprobarea de către părțile în conflict, care va trebui invitată să ia parte la o astfel de întâlnire.
3. Protecția generală a prizonierilor de război. În virtutea Convenției a III-a de la Geneva, prizonierii de război se află în responsabilitatea puterii inamice și nu în cea a unităților militare sau indivizilor care i-au capturat. b#%l!^+a?
Prin urmare, indiferent de responsabilitățile individuale care pot exista, Puterea deținătoare este responsabilă de tratamentul aplicat acestora.
Prizonierii de război pot fi transferați de la Puterea deținătoare la o altă Putere, care este b#%l!^+a?parte la Convenție numai după ce Puterea deținătoare se declară mulțumită și aprobă capacitățile unei asemenea puteri cesionare de a aplica prevederile Convenției. Când prizonierii de război sunt transferați în astfel de circumstanțe, responsabilitatea de aplicare a Convenției rămâne Puterii care îi acceptă, în timp ce aceștia sunt în custodia ei.
Cu toate acestea, dacă acea Putere eșuează să ducă la bun sfârșit clauzele Conveției în orice aspect important, Puterea care a transferat prizonierii de război trebuie să ia măsuri eficiente după ce aceasta a fost înștiințată de Puterea protectoare, de corectare a situației sau trebuie să ceară returnarea prizonierilor de război. Astfel de cereri trebuie respectate.
Prizonierii de război trebuie să fie tratați omenește tot timpul. Orice act ilicit sau omiterea de către Puterea deținătoare ce cauzează moartea sau punerea în pericol a sănătății unui prizonier de război aflat în custodia sa sunt interzise și vor fi privite ca o încălcare serioasă a prevederilor convenționale.
Îndeosebi niciun prizonier de război nu trebuie supus mutilării fizice sau experimentelor medicale ori științifice de niciun fel, experimente ce nu sunt justificate de tratarea medicală, a prizonierului respectiv și dusă la capăt în interesul acestuia. De asemenea prizonierii de război trebuie protejați tot timpul, mai ales împotriva actelor de violență sau intimidare și împotriva insultelor și a curiozității publice.
Sunt interzise represaliile asupra prizonierilor de război.
Prizonierii de război au dreptul să fie respectați pentru persoana și onoarea lor, în toate circumstanțele. Femeile trebuie să fie tratate cu toată atenția datorată sexului acestora și în toate cazurile ele beneficiază de un tratament la fel de favorabil ca cel de care beneficiază bărbații.
Prizonierii de război trebuie să mențină întreaga capacitate civilă de care aceștia au beneficiat atunci când au fost capturați. Puterea deținătoare nu poate restricționa exercitarea drepturilor pe care o asemenea capacitate o conferă, decât atât cât captivitatea o cere.
Partea ce deține prizonierii de război are obligația să asigure întreținerea acestora gratuită și a îngrijirii medicale necesare statutului sănătății acestora.
Luând în considerare clauzele Convenției privind rangul, sexul și subiectul oricărui tratament privilegiat care li se acordă acestora din cauza sănătății lor, vârstei sau calificării profesionale, toți prizonierii de război trebuie tratați asemănător de Puterea deținătoare, fără nici o distincție bazată pe rasă, naționalitate, credință sau opinii politice sau alte diferențe fondate pe criterii similare.
Cu privire la captivitate. La interogatoriu prizonierul nu poate fi obligat să declare decât numele de familie, numele și gradul, data nașterii, numele armatei, unitatea și numărul personal sau numărul de serie, ori în locul acestuia o informație echivalentă.
În cazul în care se încalcă această regulă în mod voit, acest lucru poate atrage asupra sa b#%l!^+a?limitarea privilegiilor acordate pentru gradul sau statutul său.
Fiecărei părți din conflict i se cere să informeze cu privire la categoriile de persoane aflate sub jurisdicția sa, persoane ce sunt predispuse să devină prizonieri de război, și să elibereze un card de identitate care arată numele, numele de familie, gradul, armata, unitatea, numărul personal sau numarul matricol ori informații echivalente și data de naștere a posesorului.
Cardul de identitate poate, de asemenea, să conțină semnătura sau amprentele deținătorului, ori amândouă, și poate să conțină orice altă informație pe care partea în conflict dorește să o adauge, informații ce privesc persoanele ce aparțin forțelor sale armate. Cardul de identitate trebuie prezentat de prizonierii de război la cerere, dar nu poate fi luat din posesia acestuia sub nicio circumstanță.
Niciun fel de tortură fizică sau mentală sau orice altă formă de constrângere nu poate fi aplicată asupra prizonierilor de război pentru a obține de la aceștia informații de orice fel. Prizonierii de război ce refuză să răspundă nu pot fi amenințați, insultați sau expuși la tratamente crude și inumane.
Prizonierii de război care, din cauza condiției lor fizice sau mentale nu-și pot declara identitatea, trebuie să fie predați serviciului medical. Identitatea acestor prizonieri trebuie să fie stabilită cu orice preț, așa cum se afirmă în paragraful precedent.
Interogarea prizonierilor de război trebuie să aibă loc întro limbă pe care aceștia o înțeleg.
Toate bunurile și articolele de uz personal, cu excepția armelor, cailor, echipamentului militar și documentelor militare, trebuie să rămână în posesia prizonierilor de război, la fel ca și casca de metal, a măștilor de gaz și a articolelor folosite pentru uz personal. Bunurile și articolele folosite pentru îmbrăcarea sau hrănirea acestora trebuie, de asemenea, să rămână în posesia acestora, chiar dacă acestea țin de echipamentul lor militar obișnuit.
Prizonierii de război nu trebuie să rămână în nicio împrejurare fără documente de identitate. b#%l!^+a?Puterea deținătoare trebuie să ofere astfel de documente prizonierilor de război dacă aceștia nu au.
Însemnele gradului și naționalității, decorațiile și articolele care au mai presus de toate o valoare personală și sentimentală nu trebuie luate din posesia prizonierilor de război. b#%l!^+a?
Sumele de bani deținute de prizonierii de război nu pot fi luate de la aceștia, dacă nu există un ordin al unui ofițer și doar după ce suma și datele exacte ale proprietarului au fost înregistrate într-un registru special și o chitanță detaliată a fost oferită, unde au fost inscripționate citeț numele, gradul și unitatea persoanei care eliberează chitanța respectivă. Sumele de bani aflate în același curs valutar cu cel al Puterii deținătoare, sau care sunt schimbate într-un astfel de curs valutar la cererea prizonierului, trebuie plasate în numele contului prizonierului așa cum este prevăzut în articolul 64.
Puterea deținătoare poate reține articolele de valoare de la prizonierii de război, doar din motive de securitate; când astfel de articole sunt reținute trebuie folosită procedura aplicată în cazul reținerii sumelor de bani.
Astfel de obiecte la fel ca și sumele luate în orice curs valutar în afara celui al Puterii deținătoare și schimbul care nu a fost cerut de către propietari, trebuie ținute în custodie de către partea deținătoare și trebuie înapoiate în aceeași stare prizonierilor de război la sfârșitul captivității.
Prizonierii de război trebuie să fie evacuați, cât mai repede posibil după capturarea acestora, în tabere situate într-o zonă îndeajuns de îndepărtată de zona de luptă pentru ca aceștia să fie în afara oricărui pericol. Doar acei prizonieri care, din cauza rănilor sau bolii, ar risca mai mult dacă ar fi evacuați decât dacă ar rămâne în locul în care se află, pot rămâne temporar în zona periculoasă.
Prizonierii de război nu trebuie expuși pericolului în mod inutil în timpul așteptării evacuării din zona de luptă.
Evacuarea prizonierilor de război trebuie efectuată întotdeauna omenesc și în condiții similare pentru aceia a forțelor părții deținătoare în schimbul situației acestora.
Partea deținătoare trebuie să asigure prizonierii de război care sunt evacuați cu mâncare suficientă și apă potabilă și cu îmbrăcămintea necesară și îngrijirea medicală. Partea deținătoare trebuie să ia toate precauțiile necesare pentru asigurarea siguranței acestora în timpul executării și trebuie să stabilească cât mai repede posibil o listă a prizonierilor de război care sunt evacuați.
Dacă prizonierii de război sunt nevoiți să treacă printr-o zonă de tranzit, în timpul evacuării, staționarea acestora în astfel de tabere trebuie să fie cât mai scurtă posibil.
Lagărul de prizonieri de război. Prizonierii de război ce sunt ținuți sub supraveghere în locuri de detenție pe care Convenția le denumește lagăre. Partea deținătoare poate lua o astfel de hotărâre, prizonierii de război fiind obligați să nu părăsească aceste lagăre, exceptând cazul în care aceștia sunt eliberați condiționat.
Lagărele trebuie să se afle pe uscat și trebuie să îndeplinească toate condițiile de igienă și de salubritate. Prizonierii de război nu trebuie să fie ținuți în penitenciare, exceptând cazurile particulare. De asemenea prizonierii de război trebuie să fie împărțiți după naționalitate, limba pe care o vorbesc și obiceiuri. b#%l!^+a?
În articolul 23 se menționează aspectele cu privire la prezența prizonierilor de război în zona de luptă, ce este în totalitate interzisă și de asemenea despre măsurile de protecție ce trebuie luate în cazul acestora, măsuri asemănătoare cu cele pentru întreaga populație civilă.
Cazarea, hrana și îmbrăcămintea prizonierilor de război. Referitor la acest aspect se menționează faptul că prizonierii trebuie să fie cazați în condiții la fel de bune ca cele în care sunt cazați proprii militari ai Puterii deținătoare.
Femeile trebuie să fie cazate în camere diferite față de cele ale bărbaților.
Partea deținătoare trebuie să asigure hrana pentru prizonierii de război, hrană suficientă atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, cât și din punctul de vedere al diversității. De asemenea trebuie asigurată apa potabilă.
În ceea ce privește hainele partea deținătoare trebuie să le ofere prizonierilor de război toate accesoriile necesare pentru ca aceștia să-și poată îndeplini munca.
Igiena și îngrijirea medicală. Puterea deținătoare este obligată să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea curățeniei și igienei.
Toate taberele trebuie să aibă o infirmerie adecvată unde prizonierii de război trebuie îngrijiți corespunzător. De asemenea pentru prevenirea unor boli contagioase precum tuberculoza sau malaria sunt necesare inspecții medicale cel puțin o dată pe lună. Costurile tratamentelor trebuie susținute de către puterea deținătoare.
Personalul medical și preoții militari angajați să ajute prizonierii de război. Personalul medical și preoții militari angajați să ajute prizonierii de război nu sunt considerați prizonieri de război, însă aceștia trebuie să beneficieze de protecție. De asemenea aceștia trebuie să aibă asigurate de către partea deținătoare toate dispozitivele necesare pentru îngrijirea medicală sau ajutorul religios.
Activități religioase intelectuale și fizice. În ceea ce privește activitățile religioase, prizonierii de război se pot bucura de libertatea exercitării datoriei lor religioase. b#%l!^+a?
Preoților militari ce cad în mâinile puterii inamice le este permisă continuarea activității de preot pentru prizonierii de război cu aceeași religie și în concordanță cu conștiința lor religioasă.
Din punctul de vedere al activităților intelectuale și fizice, partea deținătoare trebuie să b#%l!^+a?încurajeze aceste activități, punându-le la dispoziție echipamentele necesare.
Disciplina. Fiecare tabără de prizonieri de război trebuie să fie pusă sub autoritatea unui ofițer aparținând părții deținătoare. Prizonierii de război trebuie să salute toți ofițerii aparținând puterii deținătoare și să îi respecte.
În fiecare tabără trebuie să existe câte o copie a prezentei convenții și a anexelor sale. De asemenea aceasta trebuie să fie disponibilă și în limbile vorbite de prizonierii de război, la fel ca și celelalte regulamente, ordine, anunțuri sau publicații.
Gradul prizonierilor de război. Puterile aflate în conflict trebuie să-și comunice una alteia titlurile tuturor persoanelor menționate în articolul 4 a prezentei convenții, pentru a asigura tratarea egală a prizonierilor cu același grad.
Ofițerii și prizonierii cu același statut trebuie tratați conform gradului și vârstei. De asemenea și în cazul celorlalți prizonieri de război trebuie luate în considerare gradul și vârsta.
Transferul prizonierilor de război după venirea acestora în tabără. Transferul prizonierilor de război trebuie făcut în circumstanțe cât mai omenești.
Trebuie să se ia în calcul condițiile climatice cu care prizonierii de război sunt obișnuiți, iar condițiile de transfer nu trebuie să fie în niciun caz, dăunătoare sănății acestora. În timpul transferului partea deținătoare trebuie să asigure cantitatea necesară de mâncare și de apă potabilă și de asemenea haine, adăpostire și îngrijire medicală.
Prizonierii de război răniți sau bolnavi nu trebuie să fie transferați dacă acest lucru le afectează sănătatea.
Toate scrisorile sosite pentru prizonierii de război în vechea tabără trebuie trimise acestora în noua locație fără întârziere. Toate costurile pentru transfer sunt suportate de partea deținătoare.
3.10. Munca prizonierilor de război
Partea deținătoare se poate folosi de munca prizonierilor de război ce au o condiție fizică bună, luându-se în considerare vârsta acestora, sexul, gradul și aptitudinea fizică și mai ales în scopul de a-i menține într-o stare bună atât fizic cât și psihic.
Subofițerilor ce sunt prizonieri de război li se poate cere doar supravegherea muncii. Aceia ce nu sunt solicitați pot cere altă muncă ce va fi găsită pentru aceștia cât mai repede posibil.
Dacă ofițerii sau persoanele cu același statut cer un loc de muncă potrivit, acesta trebuie găsit cât mai repede posibil, dar aceștia nu trebuie să fie constrânși să muncească.
În afara muncii legată de administrarea, instalarea și întreținerea taberei, prizonierii de război pot fi obligați să muncească în următoarele sectoare de activitate: agricultură, industria legată de producerea și extracția de materii prime; industria de prelucrare exceptând industria b#%l!^+a?metalurgică, de mașini și chimică; munca publică și operațiunile de construcție ce nu au un caracter sau scop militar, transportul sau administrarea magazinelor ce nu au un caracter sau scop militar, afaceri comerciale, arte manuale, servicii domestice, servicii de ajutor public ce nu au caracter sau scop militar.
Prizonierii de război pot să-și exercite dreptul de a face plângere, în conformitate cu articolul 78.
Prizonierii de război trebuie să aibă condiții de muncă adecvate, în special cazarea, mâncarea, hainele și echipamentul; acestea nu trebuie să fie inferioare celor de care se bucură cetățenii părții deținătoare angajați în locuri de muncă asemănătoare; de asemenea trebuie luate în considerare și condițiile climatice.
Partea deținătoare în folosirea prizonierilor de război, trebuie să se asigure că în zonele în care astfel de prizonieri sunt angajați, sunt aplicate corect legislația națională privind protecția muncii și mai mult regulamentul privind siguranța muncitorilor.
Prizonierii de război trebuie să fie pregătiți și să le fie asigurate toate formele de protecție adecvate muncii pe care trebuie să o facă, similare cu cele oferite cetățenilor părții deținătoare. Subiectul clauzelor articolului 52, prizonierii pot fi supuși riscurilor normale desfășurate de muncitorii civili.
Condițiile de muncă nu trebuie să fie executate intens cu ajutorul măsurilor disciplinare. Doar în cazul în care se oferă voluntar, niciun prizonier de război nu trebuie să fie angajat într-un loc de muncă nesănătos și periculos.
Niciun prizonier de război nu trebuie să fie angajat într-un loc de muncă umilitor pentru membrii forțelor părții deținătoare.
Dezamorsarea bombelor sau a dispozitivelor asemănătoare este considerată o muncă periculoasă.
Durata muncii zilnice a prizonierilor de război, inclusiv durata călătoriei dus-întors, nu trebuie să fie excesivă și, în niciun caz, nu trebuie să depășească durata permisă muncitorilor civili din zonă, muncitori ce aparțin de Puterea Deținătoare și sunt angajați în aceeași formă de muncă.
Prizonierilor trebuie să le fie permisă, în mijlocul zilei de muncă, o pauză de nu mai puțin de o oră. Această pauză va fi asemănătoare, din punctul de vedere al duratei, cu cea pe care o au b#%l!^+a?muncitorii Puterii Deținătoare, în cazul în care aceasta este de durată mai mare. Acestora trebuie să le fie permisă o pauză de douăzeci și patru de ore consecutive, în fiecare săptămână, de preferabil duminica sau în ziua de odihnă a țării de origine. Mai mult decât atât, fiecărui prizonier, care a lucrat pentru un an, trebuie să-i fie acordată o perioadă de odihnă pentru opt zile b#%l!^+a?consecutive, timp în care va fi plătit în continuare.
Plata muncii prizonierilor de război trebuie fixată în concordanță cu clauzele articolului 62 din prezenta Convenție.
Prizonierii de război ce se accidentează sau se îmbolnăvesc în cursul sau din cauza muncii trebuie să primească ajutorul corespunzător.
Puterea Deținătoare trebuie să acorde prizonierilor de război, aflați în astfel de situație, un certificat medical prin care au posibilitatea să ceară revendicări Puterii de care aparțin. Puterea deținătoare trebuie să trimită, de asemenea, un duplicat al certificatului Agenției Centrale a Prizonierilor de Război menționată în articolul 123.
Starea de sănătate a prizonierilor de război trebuie verificată, periodic, prin examinări medicale, cel puțin o dată la o lună. Examinarea trebuie să țină cont de natura muncii pe care prizonierii de război sunt însărcinați să o facă.
Dacă oricare dintre prizonierii de război se consideră inapt pentru muncă, acestuia trebuie să-i fie permisă prezentarea în fața autorităților medicale din tabără sa. Doctorii sau chirurgii pot recomanda ca astfel de prizonieri de război, ce din punctul lor de vedere sunt inapți să muncească, să fie scutiți.
Organizarea și administrarea detașamentelor de muncă trebuie să fie asemănătoare cu taberele de prizonieri de război.
§ 3. Necombatanții
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Necombatanții sunt persoanele care fac parte din forțele armate dar, în virtutea reglementărilor naționale, nu au misiuni de luptă; intră în această categorie: juriștii, funcționarii, muncitorii, militarii și salariații civili ai armatei (structurile similare).
Cu toate că nu sunt combatanți, au dreptul să poarte uniformă militară și arme ușoare pentru protecția personală, aceștia beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare.
Personalul militar sanitar și religios al forțelor armate (sunt tratați distinct de dreptul internațional umanitar) ei nefiind considerați combatanți, în cazul în care ajung în puterea adversarului, ei pot să fie returnați forțelor armate.
Totodată, ei pot fi reținuți de Puterea deținătoare pentru a acorda asistență medicală sau b#%l!^+a?religioasă, după caz, prizonierilor de război, dar chiar și în această situație ei nu vor fi considerați prizonieri și vor beneficia de avantajele și protecția oferită prizonierilor pe care îi îngrijesc medical sau îi asistă religios (art. 3 din Convenția a II-a de la Geneva).
Referitor la statutul persoanelor autorizate să participe la ostilități trebuie precizat că fiecare stat este liber să încadreze femei în forțele sale armate, statutul de combatant sau necombatant al acestora fiind determinat de aceleași principii ca în cazul bărbaților.
Este interzisă înrolarea copiilor care nu au împlinit 15 ani.
De asemenea, combatanții care cad în mâinile adversarului vor fi prizonieri de război și nu vor fi trași la răspundere pentru participarea la acțiuni militare legale; încălcările dreptului internațional săvârșite de combatanți pot fi judecate în conformitate cu legile interne ale puterii deținătoare și cu normele dreptului internațional.
În cazul în care există dubii în legătură cu statutul de combatant sau de necombatant al unei persoane care a participat la ostilități, art. 45 din Protocolul I – 1977, instituie o prezumție juridică în favoarea statutului de prizonier de război, până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal competent.
Un captiv nu va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilități dacă nu a fost identificat ca fiind combatant ilegal și nu va fi executată pedeapsa decât în urma unei condamnări pronunțate de o curte penală, legal constituită.
Secțiunea a III-a. Persoanele care iau parte la conflictele armate neinternaționale sau interne
Conflictul armat neinternațional, a cărui existență este tot atât de veche ca și a conflictului armat internațional, nu a fost reglementat decât la sfârșitul deceniului patru al secolului XX, deși tentativele în acest sens nu au lipsit.
Conflictele armate neinternaționale sau conflictele interne, cum se mai numesc, sunt forme b#%l!^+a?de exercitare a violenței în interiorul unui stat, care au atins un anume grad de intensitate și un anumit echilibru între forțele armate ale guvernului legal și cele ale forțelor rebele și care presupun existența unei autorități civile organizate.
În accepțiunea art.3 comun din cele patru Convenții din 1949, conceptul de conflict armat neinternațional cuprinde: războaiele civile, războaiele de eliberare națională împotriva dominației coloniale (La data respectivă, dreptul internațional recunoștea că teritoriul unei colonii făcea parte integrantă din teritoriul metropolei și de aceea războaiele coloniale erau considerate conflicte interne.
Prin Declarația cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale (Rez. 1514/XV) din 18 decembrie 1960 s-a prevăzut că teritoriul colonial este separat de cel al metropolei, iar deținerea acestui teritoriu de metropolă constituie ocupație militară), războaie religioase, războaiele pentru schimbarea regimului politic dintr-o țară, războaiele de secesiune ș.a. Unele autorități secesioniste din Biafra, Katanga, Eritreea, din zonele locuite de kurzi în Irak sau în Turcia au declarat că duc război pentru eliberare națională în exercitarea dreptului la autodeterminare, însă un asemenea „drept” nu a fost recunoscut de comunitatea internațională (Declarația relativă la principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperare între state, adoptată prin consens de ce-a de-a XXV-a Sesiune jubiliară a Adunării Generale a ONU la 24 octombrie 1970 menționează: "Nici o dispoziție din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acțiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ar încuraja în total sau în parțial integritatea teritorială sau uniunea politică a oricărui stat suveran și independent care se conduce conform principiului egalității în drepturi și dreptului popoarelor de a dispune de ele însele enunțat mai sus și având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparținând teritoriului, fără distincție de rasă, credință sau culoare, Orice stat trebuie să se abțină de la orice acțiune care vizează să rupă parțial sau total unitatea națională și integritatea teritorială a unui stat sau țară".) și ca atare acestea rămân războaie civile, cu caracter neinternațional.
Pe baza unui proiect prezentat de CICR în 1974, Conferința diplomatică de la Geneva pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului umanitar a adoptat, la 8 iunie 1977, "Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate neinternaționale" (Protocolul II).
Dezvoltând articolul 3 comun din cele patru convenții, articolele 1 și 2 din Protocol definesc câmpul de aplicare ratione materiae și ratione personae, precizând că el se aplică „la toate conflictele armate care nu sunt acoperite de articolul prim din Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Protocolul I) și care se desfășoară pe teritoriul uneia din înaltele Părți contractante între forțele sale armate și forțele armate disidente sau grupurile armate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită pe o parte a teritoriului său un control care să le permită să ducă operațiuni armate continue și concertate și să aplice prezentul Protocol”.
Ratione personae, dispozițiile Protocolului se aplică tuturor persoanelor afectate de un conflict armat neinternațional, fără nici o discriminare.
Precizând că nici una din prevederile sale nu va fi invocată pentru a aduce atingere suveranității unui stat, responsabilității guvernului său de a restabili ordinea publică și a apăra b#%l!^+a?unitatea națională și integritatea teritorială a statului prin toate mijloacele legitime, ca justificare a unei intervenții directe sau indirecte în conflictul armat sau în afacerile interne sau externe (art.3), Protocolul dispune în articolul 4 garanțiile fundamentale ale persoanelor care nu participă direct sau nu mai participă la ostilități, interzicând în special aplicarea de pedepse colective și tortura.
Protocolul stabilește condițiile în care trebuie să se desfășoare urmăririle penale împotriva persoanelor care au participat la conflict, inspirându-se, într-o largă măsură, din Pactele internaționale ale drepturilor omului.
Dat fiind că cele 28 de articole ale Protocolului s-au dovedit insuficiente pentru a asigura o protecție eficientă persoanelor afectate de conflictele armate neinternaționale și că acestea au devenit preponderente, aproape exclusive în prezent, problema ameliorării standardelor umanitare a rămas deschisă.
CAPITOLUL AL II-LEA. STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR CARE NU IAU PARTE LA CONFLICTELE ARMATE
Secțiunea I. Populația civilă
§ 1. Evoluția statutului juridic al populației civile
Prima Conferință asupra drepturilor omului, reunită de Națiunile Unite la Teheran în 1968, a adoptat o rezoluție de o importanță majoră pentru umanitate: „Pacea reprezintă prima condiție a deplinului respect față de drepturile omului, pe când războiul este negarea acestor drepturi.” b#%l!^+a? Aceeași rezoluție recunoștea faptul că drepturile fundamentale ale persoanei umane pot fi protejate în caz de conflict armat prin intermediul dreptului umanitar.
Dreptul umanitar, ca parte a dreptului internațional universal are ca scop garantarea ordinii pașnice între națiuni iar respectarea normelor juridice de drept umanitar asigură șansele unei păci durabile.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a avut menirea de a situa oamenii pe un loc aparte în labirintul relațiilor sociale și astfel a generat apariția multor reglementări internaționale care, au avut ca scop principal protecția drepturilor omului și care sunt apreciate ca standarde internaționale în domeniu.
Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului constituie primul document de mare prestigiu internațional după adoptarea Cartei Națiunilor Unite, care a dobândit pe parcursul aplicării sale, nu numai o forta moral-politică, dar și o forță juridică incontestabilă.
Istoria a demonstrat că populația civilă suferă cel mai mult de pe urma conflictelor militare chir dacă ostilitățile trebuie să se deruleze doar între forțele armate ale părților aflate în conflict.
În acest sens Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva, din 1977, la art.51 prevede că nici populația civilă, în totalitatea sa, nici persoanele civile individuale nu pot fi obiectul atacurilor și „sunt interzise actele de violență sau amenințările cu acestea al căror scop principal este răspândirea terorii în rândul populației civile”.
Dreptul umanitar definește civilul ca fiind orice persoană care nu aparține forțelor armate (art.50 Protocolul Adițional I), beneficiind astfel de protecție prin această ramură de drept.
§ 2. Reguli privind protecția populației civile
În raport cu avantajul militar urmărit, comandantul are obligația de a ține cont de prezența persoanelor sau a bunurilor civile , prin obținerea de informații asupra poziției exacte a obiectivelor militare și zonelor civile, astfel cum este prevăzut tot în Protocolul I (Precauții în atac).
Totuși persoanele civile nu au dreptul la protecție decât în măsura în care nu participă în mod direct la ostilități. Aceștia nu trebuie utilizați pe post de scut pentru a împiedica adversarul să atace dar nici pentru a acoperi propriile operații militare.
Prin Convenția a IV-a de la Geneva sunt interzise pedepsele colective, măsurile de intimidare și de terorism împotriva populației civile, jafurile, luările de ostateci.
Aceasta reglementează și statutul juridic și protecția persoanelor civile care se găsesc în puterea adversarului.
În dorința de a proteja persoanele împotriva războiului, Protocolul Adițional I, interzce b#%l!^+a?atacurile împotriva unor bunuri cu caracter civil. Sunt considerate civile toate bunurile care nu intră în categoria obiectivelor militare iar comandanții nu pot ataca „un bun care este în mod normal afectat unei folosințe civile, așa cum este un loc de cult, o casă sau un alt tip de locuință ori școală.
Conflictele armate recente au continuat să demonstreze importanța protecției bunurilor culturale în cazul conflictelor armate.
Atenția față de această problemă a crescut și a devenit de asemenea evident că mai sunt multe de făcut pentru a fi pregătiți în caz de risc și pentru a asigura o implementare eficientă a reglementărilor relevante care protejează bunurile culturale pe timp de război.
În acest sens, Convenția de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, la art.53 interzice atacurile îndreptate “împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau locurilor de cult care constituie patrimonial cultural sau spiritual al popoarelor.”
UNESCO s-a preocupat de această problemă iar prin Declarația Universală din 2001 asupra diversității culturale și Declarația din 2003 asupra distrugerii intenționate a bunurilor culturale, a recunoscut importanța proprietății culturale și obligația de a combate toate formele de distrugere intenționată a bunurilor culturale, pentru a putea astfel să transmitem moștenirea culturală generațiilor următoare.
De asemenea, Declarația din 2003 a Crucii Roșii și Semilunii Roșii, a reiterat obligația tuturor părților implicate în conflicte armate să ofere protecția necesară bunurilor culturale, și să prevină distrugerea, jafurile și deteriorărilor acestora, și să garanteze respectarea reglementărilor dreptului umanitar internațional în această chestiune.
În ultima vreme, un mare număr de conflicte inter-religioase și interetnice au implicat nu numai atacuri împotriva civililor dar și, în multe cazuri, distrugerea obiectivelor civile, în particular a bunurilor din patrimoniul cultural iar actele de vandalism îndreptate împotriva unor astfel de obiective sunt foarte des întâlnite în astfel de conflicte, bunurile culturale putând fi considerate simboluri ale identității culturale și ale istoriei părții adverse.
Prezervarea bunurilor culturale și respectul față de acestea exprimă dorința omenirii de a b#%l!^+a?trece această moștenire generațiilor următoare.
Deși, Convenția din 1954 a devenit -la începutul anilor `90- un subiect de interes general, date fiind conflictele armate din Cambogia și al doilea război din Golf, cât și războiul civil din România precum și distrugerea sistematică a valoroaselor bunuri culturale din timpul conflictului armat din fosta Yugoslavie (distrugerile din Dubrovnik, Mostar sau Vukovar), Statele Părți la Convenție (din care cel mai important a fost Olanda) au decis că se impune “o revizuire a obiectivelor și modalităților de aplicare a Convenției și a Protocolului în ceea ce privește identificarea măsurilor pentru creșterea aplicabilității și eficacității acestora și a se decide asupra efectuării revizuirii Convenției printr-un Protocol Adițional”.
Unele documente internaționale conțin măsuri referitoare la protecția bunurilor culturale, la păstrarea moștenirii culturale a popoarelor, dar acest lucru nu se poate realiza decât prin cooperare națională și internațională.
Pe timpul unui conflict armat sunt puse în pericol atât existența umană cât și bunurile materiale așadar drepturile omului și prevederile legale care reglementează protecția bunurilor se află în strânsă corelație: nu sunt respectate drepturile omului, nu sunt respectate nici aceste prevederi ale bunurilor culturale.
Realitatea este cu totul alta având în vedere faptul că în timpul desfășurării războaielor nu se pune mare preț pe viața oamenilor, oare cum vor fi protejate bunurile culturale? Potențialul de distrugere al războiului nu are limite și nici nu se poate măsura, un exemplu în acest sens îl reprezintă conflictul din Croația.
Consecințele distrugerilor pot fi cumplite: disperare, mizerie, boli, case distruse, răniții neîngrijiți, căile de comunicație devenite impracticabile iar starea profundă de insecuritate pe care o generează perturbă cursul normal al vieții. Dreptul internațional umanitar contribuie la limitarea acestor suferințe iar înțelegerea mecanismelor de aplicare a acestor norme juridice este esențială pentru a asigura măsurile de protecție stabilite în beneficiul victimelor conflictelor armate.
Secțiunea a II-a. Categorii speciale de persoane protejate
§ 1. Copiii
Întrucât în dreptul internațional umanitar nu este consacrată in terminis o definiție a noțiunii de copil a revenit doctrinei și jurisprudenței rolul de a o formula făcând trimitere implicită la dreptul internațional general.
Și totuși, instrumente juridice internaționale de drept umanitar conțin în textul a peste 40 de articole ale celor patru Convenții de la Geneva din 1949 și ale Protocoalelor lor Adiționale prevederi referitoare la protecția specială directă acordată copiilor. b#%l!^+a?
Textul acestor articole face trimitere doar la termenul ,,copii”, ,,adolescenți”, ,,copiii cu vârsta mai mică de 12 ani”, ,,copii cu vârsta mai mică de 15 ani”, ,,persoanele cu vârsta mai mică de 18 ani”, sau ,,minori” prin care sunt indicate anumite criterii pentru a preciza diferitele condiții de vulnerabilitate.
Alături de alte criterii presupuse a fi obiective care pot fi luate în considerație precum cele morfologice, culturale, sociale, vârsta este o măsură a vulnerabilității, întrucât referirile la 12, 15 sau 18 ani departe de a constitui limite temporale, sunt mai degrabă întinderi diferite ale protecției, în funcție de gradul diferit de vulnerabilitate pe care îl poate prezenta un copil în cursul dezvoltării sale.
Dreptul internațional umanitar precizează vârsta de 18 ani ca limită a unei condiții speciale de vulnerabilitate și a nevoii de protecție, unele distincții suplimentare fiind introduse în funcție de vârsta copilului: dacă acesta are mai mult sau mai puțin de 15 ani, respectiv mai mult sau mai puțin de 12 ani.
Unii autori apreciază că ,,Limita de vârstă de 15 ani a fost aleasă pentru că dezvoltarea facultăților, începând cu această vârstă, este în general de așa natură încât măsurile speciale nu se mai impun cu aceeași necesitate” sau într-o interpretare mai elastică a Protocoalelor ,,vârsta de 15 ani, corespunde, cel mai adesea, unei dezvoltări a facultăților în așa fel încât măsurile speciale nu se mai impun cu aceeași necesitate.
E bine, totodată, să păstrăm o anumită elasticitate, pentru că putem să ne regăsim în fața unor indivizi care, chiar după 15 ani, sunt încă copii, atât din punct de vedere fizic cât și b#%l!^+a?din punct de vedere mintal.”
Într-o altă opinie se susține că instrumentele juridice de drept umanitar – Convențiile de la Geneva din 1949 și Protocoalele lor Adiționale – ,,reflectă o înțelegere demodată și patriarhală a aspectelor privind protecția”
Din cele ce preced, observăm încă o dată că nedând o definiție copilului, aplicabilă ca lex specialis în caz de conflict armat, dreptul internațional umanitar face trimitere la definiția astfel cum este formulată în dreptul internațional.
Potrivit art.1 al Convenției asupra drepturilor copilului ,,copilul este o ființă umană cu vârsta sub 18 ani, cu excepția cazului în care majoratul este dobândit mai repede în virtutea legislației care o se aplică.”
Referința la legislațiile naționale este un obstacol în aplicarea unei reguli cutumiare internaționale, care să fixeze 18 ani vârsta limită pentru definirea copilului.
Legislația națională poate să coboare sau să ridice această limită de vârstă, care va depinde de fiecare sistem juridic, inspirat el însuși din sistemele economice, culturale și sociale din fiecare stat.
Alte instrumente juridice internaționale au adoptat această vârstă fără rezerve ulterioare. Exempli gratia, Convenția asupra interzicerii celor mai rele forme de muncă a copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării acestora (art.2), adoptată la 17 iunie 1999 de Organizația Internațională a Muncii (intrată în vigoare la 19 nov.2000) și Protocolul asupra implicării copiilor în conflictele armate, adițional la Convenția privind drepturile copilului, adoptat de Adunarea Generală ONU prin Rezoluția nr.54/263 (Anexa I/25 mai 2002). S.Beaty, DOC. nr.106-37(2000), care stabilește vârsta minimă pentru recrutare și participarea la ostilități, ridicându-se vârsta pentru recrutare la 18 ani, față de 15 ani, limita prevăzută în dreptul internațional actual.
Standarde ale instrumentelor juridice internaționale de drept internațional umanitar privind protecția copiilor în caz de conflict armat.
De abia în 1977, cu ocazia redactării Protocoalelor Adiționale la Convențiile de la Geneva, avem ocazia să vedem pentru prima dată într-un text de drept noțiunea de copii participanți la un conflict armat.
Articolul 77 (2) al Protocolului Adițional I, aplicabil conflictelor armate internaționale, impune părților dintr-un conflict armat să ia ,,toate măsurile posibile în practică pentru ca copiii de mai puțin de 15 ani să nu participe direct la ostilități, mai ales abținându-se să îi recruteze în cadrul forțelor lor armate.”
Acest paragraf impune Părților în conflict două obligații, diferite prin natura și conținutul lor. Prima este obligația de mijloace: ea are ca obiect un anumit comportament (acela de a ,,lua toate măsurile posibile în practică” pentru a evita participarea copiilor sub 15 ani la ostilități), și nu rezultatul acestui comportament. b#%l!^+a?
A doua obligație este, din contră, o obligație de rezultat: părțile în conflict nu pot recruta copii sub 15 ani în forțele lor armate.
Diferența de natură între aceste două obligații are consecințe importante în termeni de responsabilitate juridică. Părțile în conflict vor fi considerate responsabile în cazul recrutării copiilor sub 15 ani, în timp ce ele nu vor fi considerate responsabile în cazul participării directe a acestor copii per se, de exemplu dacă măsurile luate în această privință s-au dovedit ineficace.
Obligațiile conținute în Protocolul Adițional II, aplicabile conflictelor armate care nu sunt internaționale, sunt mai complete ca acelea aplicabile conflictelor armate internaționale. Articolul 43 (3) din Protocolul II interzice recrutarea copiilor sub 15 ani, dar și participarea lor directă la ostilități, impunând părților două obligații de rezultat.
În mod particular, interzicerea participării la ostilități este absolută: ea vizează atât participarea directă, cât și participarea indirectă la ostilități.
Negocierile din cadrul Convenției asupra drepturilor copilului au reluat substanța obligațiilor Protocolului I, formulând o obligație de mijloace în ceea ce privește participarea directă a copiilor la ostilități și o obligație de rezultat în ce privește înrolarea lor. Această dispoziție, aplicabilă în timp de pace ca și în timpul conflictului armat, clarifică eventualele îndoieli care privesc obligațiile statelor care nu iau parte la conflicte armate. Totodată, ea nu marchează un progres veritabil. Din contră, este mai slabă decât în dreptul existent b#%l!^+a?aplicabil conflictelor armate care nu sunt internaționale.
Protocolul facultativ la Convenția asupra drepturilor copilului care privește implicarea copiilor în conflicte armate ar fi trebuit să remedieze limitele Convenției și să stabilească un nou standard, ridicând la 18 ani vârsta minimă de recrutare și de participare a copiilor la ostilități. Rezultatul acestor negocieri a fost totuși mai nuanțat. Acest Protocol a ridicat la 18 ani pragul participării directe a copiilor la ostilități, impunând statelor o obligație de mijloace, care reia terminologia Convenției.
În ceea ce privește recrutarea, mențiunea limitei de 18 ani a fost obținută cu prețul unei distincții între regimul de recrutare obligatoriu și cel al angajării voluntare.
Protocolul ridică la 18 ani vârsta minimă de recrutare obligatorie în cadrul forțelor armate ale unui stat. Impunând evidențierea vârstei minime pentru angajarea voluntară, el admite totuși recrutarea voluntară a copiilor între 15 și
18 ani, în vederea încorporării acestora în școli militare. Obligațiile impuse grupărilor armate sunt mai complete și mai constrângătoare decât cele impuse statelor. ,,Grupările armate distincte de forțele armate ale unui stat nu ar trebui în nici o împrejurare să înroleze și nici să folosească în ostilități persoane care au sub 18 ani.”
Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite: Responsabilitatea statelor și a grupurilor armate
În acești ultimi ani, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat o poziție din ce în ce mai atentă a problematicii copiilor-soldați și a condamnat ferm violarea regulilor internaționale care interzic recrutarea și folosirea copiilor în conflictele armate. Consiliul de Securitate a vizat fără diferențe orice parte a conflictelor armate: nu numai statele, ci și actorii non statali, cum ar fi grupurile armate implicate într-un conflict armat intern.
În august 2000, Consiliul de Securitate a atras atenția asupra faptului că violările b#%l!^+a?sistematice, flagrante și generalizate ale dreptului internațional umanitar și dreptului drepturilor omului, bineînțeles și cel referitor la dreptul copilului, în situațiile de conflict armat ,,pot să constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale”.
Această calificare ar permite teoretic Consiliului de Securitate să recurgă la măsurile prevăzute în articolul 41 din Carta Națiunilor Unite în ceea ce privește măsurile coercitive pentru a garanta aplicarea dreptului care protejează copiii.
Într-adevăr, în noiembrie 2001, Consiliul de Securitate l-a rugat pe Secretarul General să-i prezinte o listă cu părțile conflictelor armate care recrutează sau folosesc copii în situații în care Consiliul este sesizat să intervină.
Prezentarea acestei liste, anexate la Raportul 2002 al Secretarului General al Națiunilor Unite asupra copiilor și conflictelor armate, a constituit ocazia de a elabora o strategie în mai multe etape.
Întâi, Consiliul va începe un dialog cu părțile conflictelor armate care recrutează și folosesc copii, în vederea elaborării unor planuri de acțiune ,,clare și însoțite de un termen limită” pentru a pune capăt acestei practici.
Statele și grupurile armate menționate în lista anexată raportului Secretarului General, în particular, vor trebui să dea informații asupra măsurilor luate pentru a pune capăt recrutării și utilizării copiilor.
Dacă, după examinarea acestor măsuri, Consiliul de Securitate consideră insuficient progresul făcut, va avea în vedere ,,luarea unor măsuri potrivite pentru a rezolva această problemă, conform Cartei Națiunilor Unite și Rezoluției 1379 (2001)”.
4. Responsabilitatea penală individuală a recrutorilor Recrutarea și folosirea copiilor – ca și crime de război
Analiza de față arată că interzicerea recrutării copiilor sub 15 ani și obligarea lor de a participa direct la ostilități este bine stabilită de dreptul internațional convențional și face, începând din b#%l!^+a? acest moment, parte din dreptul internațional cutumiar.
Aceasta nu este de ajuns, totuși, pentru ca violarea acestor reguli să implice responsabilitatea penală individuală a persoanei care a recrutat copilul sau care l-a utilizat pentru a participa la ostilități. Pentru ca responsabilitatea penală individuală să fie pusă în cauză, este necesară stabilirea existenței nu numai a regulilor primare, care interzic comportamentul, dar și a regulilor secundare, care incriminează violările.
Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale- intrat în vigoare la 1 iulie 2002 – stabilește printre crimele de război care implică responsabilitatea penală individuală, ,,faptul de a proceda la conscripția sau la înrolarea copiilor cu vârstă sub 15 ani” (în forțele armate, naționale sau nenaționale, sau în grupurile armate) ca și faptul de ,,a-i face să participe activ la ostilități”.
Termenii de ,,conscripție” și ,,înrolare” înlocuiesc în textul Statutului termenul ,,recrutare”, utilizat în majoritatea celorlalte instrumente analizate, pentru a nu incrimina campaniile de promovare a înscrierii copiilor în școli militare.
În ceea ce privește semnificația exactă a noțiunii de participare ,,activă” la ostilități, lucrările pregătitoare lasă să se înțeleagă că este mai largă decât cea de participare ,,directă”:
Cuvintele ,,utilizare” și ,,participare” sunt folosite astfel încât să acopere în același timp participarea directă la luptă și participarea activă la activități în raport cu lupta, cum ar fi recunoașterea, spionajul, sabotajul, dar și folosirea copiilor ca momeli, ca mesageri sau ca posturi militare de control.
Nu sunt vizate activitățile care nu au în mod evident nici un raport cu ostilitățile, cum ar fi livrarea proviziilor alimentare la o bază aeriană sau angajarea personalului de serviciu în cartierele rezervate ofițerilor căsătoriți. Per a contrario, angajarea copiilor drept comisionari pentru a aproviziona frontul sau la alte activități pe front chiar este acoperită de această terminologie”.
Recrutarea și utilizarea copiilor sub 15 ani sunt incriminate de asemenea și de Statutul Tribunalului special pentru Sierra Leone. b#%l!^+a?
Primul proiect al Statutului, propus Consiliului de Securitate de către Secretarul General al Națiunilor Unite, condamna, printre violările grave ale Dreptului Internațional Umanitar, ,,răpirea și înrolarea forțată a copiilor sub 15 ani în forțe sau grupări armate, în vederea participării active la ostilități”.
Această formulare, foarte restrictivă, varia în raport cu Statutul Curții Penale Internaționale. Numai răpirea copiilor sub 15 ani și înrolarea lor forțată în forțe sau grupări armate erau condamnate. Participarea copiilor la ostilități nu era considerată o crimă per se, ci mai degrabă ca elementul subiectiv (mens rea) al celor două crime precedente. O asemenea alegere se explică, conform Secretarului General, prin ,,caracterul contestabil în dreptul obișnuit al crimei definite în termenii Statutului Curții Penale Internaționale”.
Prima versiune a Statutului condamnă, deci, nu elementele specifice unei noi crime, ci mai degrabă niște acțiuni care constituiau deja niște crime în sine.
Înțelesul formulării propuse de Raportul Secretarului General era mult mai limitat decât interdicția, în drept obișnuit, a recrutării și participării directe a copiilor la ostilități. De aceea, a provocat mai multe critici. În cele din urmă, Consiliul de Securitate a refuzat formula propusă, pe care a înlocuit-o cu cea din Statutul Curții Penale Internaționale. Articolul 4 (c) din Statutul Tribunalului special pentru Sierra Leone califica drept violare gravă a dreptului internațional umanitar faptul de: ,,Conscripting or enlisting children under the age of 15 yers into armed forces or groups or using them to participate actively in hostilities”.
Toate persoanele care sunt în prezent în așteptarea judecății în fața Tribunalului special au fost acuzate de crime de recrutare și utilizare a copiilor.
§ 2. Femeile
Protecția femeilor și copiilor în caz de conflict armat reprezintă statutul de drept internațional al acestor categorii de persoane aflate în puterea inamicului. O serie de reguli referitoare la protecția femeilor și copiilor se găsesc în dispozițiile celei de-a IV-a Convenții de la Haga din 1949, precum și în art. 76 al Protocolului I de la Geneva din 1977 privind „protecția femeilor și copiilor în perioada de urgență sau în timp de război, în perioada de luptă pentru pace, eliberare națională și independența”. Protocolul de la Geneva consacră trei reguli speciale femeilor aflate în puterea inamicului sau pe un teritoriu ocupat de inamic:
– femeile vor face obiectul unui respect special și vor fi protejate mai ales contra violului, constrângerii la prostituție și a oricărei alte forme de atentat la pudoare;
– femeile însărcinate sau mame cu copii de vârstă fragedă care sunt arestate, deținute sau internate pentru motive legate de conflictul armat vor fi examinate cu prioritate absolută;
– părțile la conflict se vor strădui, în măsura posibilului, să evite pronunțarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici, pentru o infracțiune comisă în legătură cu conflictul armat.
Condamnarea la moarte contra acestor femei pentru o astfel de infracțiune nu va fi executată.
Sectiunea a III- a. Alte persoane protejate de dreptul internațional umanitar
Clasificarea „persoane protejate” poate avea mai multe înțelesuri. În timp ce desemnează întotdeauna acele persoane care beneficiază de protecție în cadrul Dreptului Internațional Umanitar [DIU], tipurile de persoane pot varia în funcție de Convenția care le conferă protecție: – Răniții și bolnavii din forțele armate în campanie de către Convenția I; – Răniții, bolnavii și b#%l!^+a?naufragiații din forțele armate pe mare de către Convenția II; – Prizonierii de război de către Convenția III; – Persoanele civile în timp de război de către Convenția IV. Acest document își va îndrepta atenția către persoanele protejate așa cum sunt ele definite de către Convențiile de la Geneva I și II (prizonierii de război și civilii în timp de război vor fi tratați într-un document ulterior). Ca un punct de plecare, termenii de „bolnav”, „rănit” și „naufragiat” vor fi definiți din punctul de vedere al DIU.
§ 1. Răniții, bolnavii și naufragiații
Termenii „rănit” și „bolnav” se aplică persoanelor care în urma unei traume suferă de o boală sau alte suferințe sau incapacități fizice ori psihice, și care necesită tratament medical, timp în care se abțin de la orice fel de acte ostile. Această definiție luată din art. 8 (a) din Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva [Protocolul I] lărgește și restrânge în același timp înțelesul normal al acestor cuvinte.
Pe de-o parte, această definiție este mai largă deoarece include acele persoane care nu sunt rănite sau bolnave în sensul normal al acestor cuvinte dar care au nevoie de îngrijiri medicale imediate (femeile însărcinate, nou născuții, persoanele cu handicap, etc.).
Pe de altă parte, definiția este mai restrânsă deoarece protejează numai acele persoane care se abțin de la acte de ostilitate (un soldat rănit încă își mai poate folosi arma).
Același art. 8 din Protocolul I definește „naufragiații” în paragraful (b) specificând că acoperă acele persoane care care se găsesc într-o situație de pericol pe mare sau în alte ape din cauza nenorocirii care îi afectează pe ei, sau care afectează nava sau avionul care îi transportă, și care se abțin de la comiterea oricăror acte ostile.
Protocolul I mai specifică faptul că aceste persoane, cât timp se abțin de la acte ostile, vor fi considerate în continuare „naufragiați” în timpul salvării lor, până când vor dobândi un alt statut în virtutea Convențiilor sau Protocolului I: statut de persoană protejată în conformitate cu art. 4 din Convenția a IV a, dacă „naufragiatul” este un civil și este debarcat într-un port aparținând inamicului; dacă „naufragiatul” este un militar, poate dobândi statut de combatant dacă este colectat de către armata sa, statut de persoană internată dacă este colectat de o navă de război neutră sau debarcat într-un port neutru, sau statut de prizonier de război dacă este colectat de către forțele armate inamice.
În toate cazurile, „naufragiatul” își păstrează statutul de persoană rănită sau bolnavă în măsura în care starea sănătății sale o justifică.
Exercitarea dreptului de căutare și predare acordat navelor de război vis-a-vis de navele spital și vasele comerciale poate aduce, de asemenea, o schimbare în statutul de naufragiat (art. 31 și 14 din Convenția II).
În sfârșit, persoanele care se găsesc într-o situație periculoasă pe teren (regiuni polare, deșert, junglă, etc.), și cei a căror situație de pericol nu este rezultatul unei nenorociri, ci al unei acțiuni voluntare, cum ar fi îndeplinirea unei misiuni (trupe militare de comando, înotători subacvatici), nu pot fi considerați „naufragiați”; însă în acest din urmă caz, acestor persoane li s-ar acorda statut de „naufragiați” dacă ar renunța la misiune sau la oricare alte acte ostile.
Principiile fundamentale care stau la baza obligațiilor statelor părți la un conflict vis-a-vis de răniți, bolnavi și naufragiați se găsesc în art. 12 din prima Convenție de la Geneva din 1949, „Membrii forțelor armate și ale persoane menționate în următorul articol, care sunt rănite sau bolnave, vor fi respectate și protejate în toate circumstanțele”. Pe scurt, acest articol încorporează nucleul principiilor elaborate de Henry Dunant în cartea sa „O amintire de la Solferino”.
Articolul 10, paragraful 1, din Protocolul I reiterează această responsabilitate, însă extinde domeniul de aplicare specificând faptul că „toți răniții, bolnavii și naufragiații, indiferent de partea de care aparțin, vor fi protejați și respectați”.
Cu alte cuvinte, protecția nu mai este limitată numai la combatanți și alte grupuri enumerate în articolul 13 din prima Convenție, ci include și întreaga populație civilă.
Astfel, se pune problema de a ști ce anume implică această obligație de a respecta și proteja.
Cu privire la acest aspect, Comentariul Protocolului I (pag. 156) specifică faptul că „a respecta” înseamnă „a cruța, a nu ataca”, în timp ce „a proteja” înseamnă „a veni în apărarea cuiva, a ajuta și a sprijini”.
Astfel, este interzis atacul asupra răniților, bolnavilor și naufragiaților, este interzisă uciderea, maltratarea sau rănirea lor în orice fel, și în plus, există o obligație de a-i salva.
Din această analiză se poate trage concluzia că aceste obligații de a respecta și proteja impun – inter alia – părților la un conflict: – să îi trateze pe răniții, bolnavii și naufragiații aflați în puterea lor, fără nicio discriminare din motive de sex, rasă, naționalitate, religie, apartenență politică sau alte criterii similare (numai motive precum urgența medicală pot justifica prioritizarea îngrijirii anumitor cazuri); – să trateze persoanele protejate cu umanitate și să nu le pună în pericol viața sau persoana; în special, actele de tortură sunt strict interzise; – să nu desfășoare experimente medicale sau științifice, nici să priveze în mod intenționat persoane de îngrijire medicală sau tratament, nici să expună aceste persoane, cu știință, la boli contagioase sau infecții. În ce privește conflictele armate interne (art. 15, 16 și 17 din Convenția I și art. 18, 19 și 20 din Convenția II; art. 3 (1) și (2) comun Convențiilor de la Geneva și art. 8 din Protocolul II), aceste obligații ar putea fi implementate mai ușor prin înființarea unor zone și localități spital care ar impune suspendarea ostilităților în spațiu, și prin declararea unui armistițiu, care le-ar suspenda în timp. b#%l!^+a?
§ 2. Refugiații
O persoană poate fi considerată refugiat în sensul Convenției din 1951, în cazul în care îndeplinește criteriile conținute de definiție. Astfel, conform acesteia termenul de refugiat se poate aplica oricărei persoane care „în urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 și a unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalitații, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau , datorită acestei temeri ,nu dorește să se pună sub protecția acestei țări; sau care , neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită, ca urmare a acestor evenimente, nu poate , sau datorită acestor temeri, nu dorește să se reîntoarcă”.(Convenția din anul 1951 de la Geneva privind statutul refugiaților.)
Persoana care primește această denumire nu devine refugiat ca rezultat al recunoașterii sale, ci este recunoscut fiindcă este un refugiat. Prin urmare, recunoașterea statutului de refugiat nu îl face refugiat, ci îl declară ca atare. Aceasta va avea loc , în mod necesar anterior datei la care statutul de refugiat este declarat în mod normal.
Prima manifestare a acestei solidarități internaționale și-a făcut apariția după primul război mondial, în efortul de a face fața mișcărilor de masă legate în principal de : revoluția din Rusia și prabușirea Imperiului Otoman.
În anii tulburi care au precedat izbucnirea celui de-al doilea război mondial au avut loc o serie de evenimente: Biroul Internațional Nansen pentru Refugiați a fost creat, după decesul lui Nansen, în 1931, ca un organism autonom, sub autoritatea Ligii.
Acesta se ocupa atât de acțiuni umanitare, cât și într-ajutorare și a fost desființat către sfârșitul anului 1938. Tot în 1938 a fost creat și Comitentul Interguvernamental pentru Refugiați, în urma unei conferințe de la Evian cu privire la « problema emigrării involuntare » din Germania și Austria.
Activitatea acestui Comitet a fost extinsă în cursul celui de-al doilea război mondial asupra tuturor grupurilor de refugiați. A fost înlocuit în 1947 de către Organizația Internațională a Refugiaților.
Administrația Națiunilor Unite pentru Ajutorare și Reabilitare (ANUAR) a fost creată de către țările aliate în 1943. Ea a organizat întoarcerea mai multor milioane de oameni în țările sau regiunile lor de origine. Mulți alții, însă, ezitau din ce în ce mai mult să se intoarcă în statele unde domneau, acum, noi ideologii politice. Ezitarea lor a însemnat apariția unei probleme majore a refugiaților, problemă care va domina anii postbelici.
În anii întunecați ai celui de-al doilea război mondial, mai multe milioane de oameni au fost deplasați forțat, deportați sau restabiliți.
În anul 1946, problema refugiaților a fost inclusă ca un punct prioritar pe agenda de lucru a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU. Acțiunea preconizată trebuia să se bazeze pe următoarele principii :
problema refugiaților era, în amploare și caracter internațională ;
nici un refugiat sau persoană deplasată care își exprimase cu hotărâre și în deplină libertate obiecții întemeiate cu privire la întoarcerea în țara de origine nu trebuie să fie constrânsă să se întoarcă ;
viitorul acestui tip de refugiați și persoane deplasate trebuia să fie în preocuparea unui organism internațional care trebuia să fie creat ;
principala sarcină era încurajarea și asistarea pe toate căile posibile a întoarcerii lor cât mai rapide în țările de origine.
În anul 1947 a fost creată organizația interguvernamentală Organizația Internațională a Refugiaților (OIR) ca o agenție specializată a Națiunilor Unite, pentru a rezolva problema refugiaților, lăsată în urma de al doilea război mondial.
Aceasta a fost prima agenție internațională care a tratat în mod cuprinzător toate aspectele legate de problemele refugiaților : înregistrare, determiarea statutului, repatrierea, restabilirea, protecția juridică și politică. Organizația și-a continuat activitățile până în anul 1951. Constituirea organizației a reprezentat un pas important în dezvoltarea dreptului internațional al refugiaților.
În decembrie 1949 Adunarea Generală a decis, cu treizeci și sase de voturi pentru, cinci contra și unsprezece abțineri, să înființeze Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite (I.C.N.U.R.), pentru o perioadă inițială de 3 ani, începând cu 1 ianuarie 1951, ca un organism subsidiar al Adunarii Generale, în conformitate cu Articolul 22 din Carta Națiunilor Unite.. Ulterior, durata a fost extinsă , până în prezent, pentru perioade succesive de câte 5 ani. Acest lucru reflectă speranța- din păcate nejustificată de cursul evenimentelor- că problema refugiaților este de natură tranzitorie. Sarcinile Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați sunt următoarele :
de a promova și ratifica convențiile internaționale, supraveghind aplicarea lor și propunând amendamente ; b#%l!^+a?
de a încuraja măsuri pentru ameliorarea situației refugiaților și pentru reducerea numărului celor care necesită protecție ;
de a sprijini eforturile de încurajare a repatrierii voluntare sau de stabilire locală ;
de a promova admiterea refugiaților ;
de a obține de la guverne informații privitoare la numărul refugiaților și condițiile acestora, ca și despre legile si reglementările în materie ;
de a păstra legătura cu guvernele și cu organizațiile inerguvernamentale ;
de a stabili contracte cu organizațiile private ;
de a facilita coordonarea eforturilor lor.
Pregătirea Convenției din 1951 cu privire la statutul refugiaților s-a desfașurat între 1947 și 1950, ca urmare a unei recomandări a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, anume ca ar trebui avut în vedere « statutul legal al persoanelor care nu se bucură de protecția nici unui guvern ».
Astfel la 28 iulie 1951, în cadrul Conferinței Plenipotențiarilor Națiunilor Unite este adoptată Convenția privind statutul refugiaților, convenție ce pornește de la afirmarea principiului dreptului tuturor ființelor umane de a se bucura de drepturile și libertățile fundamentale, principiu conținut în Carta Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În vederea respectării drepturilor fundamentale ale omului și în cadrul acestora , ale persoanelor aflate în nevoie de protecția internațională, statele au agreat, în mod gradual, să confere competențe anumitor instituții în vederea realizării controlului aplicării lor. Instanțele chemate să se pronunțe cu privire la respectarea anumitor prevederi sau interpretarea anumitor termeni au fost cele care au creat jurisprudența internațională în domeniul azilului, atât prin interpretarea adusă textelor de bază, cât și prin soluționarea practică a cazurilor aduse în atenția acestora.
În continuare vom face trimitere la mecanismele create în baza a trei instrumente internaționale: Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului (Curtea Europeană), Convenția ONU împotriva Torturii (Comitetul creat în baza acesteia) și Pactul Internațional privind drepturile civile și politice ( Comitetul ONU pentru Drepturile Omului).
Aplicabilitatea rationae personae a acestor norme se face cu privire la orice persoană aflata sub competența juridică a unui stat, nu numai a cetățenilor acelui stat, cuprinzând aici și străinii și apatrizii, indiferent de statutul lor.
Pentru aplicarea mecanismelor menționate mai înainte, statele trebuie să fi adoptat instrumentele în baza cărora funcționează și să fi acceptat dreptul de petiționare individuală către aceste instituții.. Totodată , prin intermediul acestor mecanisme, persoanele au posibilitatea adresării către anumite instituții după epuizarea căilor interne de atac în vederea supervizării respectării la nivel intern a standardelor internaționale în materie, fără a vorbi de instanțele suprastatale; în plus o altă condiție este a unicitații cererii, în sensul că plângerea se poate formula doar căre o singură instituție, ea putănd fi respinsă în cazul apelării la mai multe astfel de instanțe.
Un alt aspect important este dat de caracterul complementar al acestor norme fața de Convenția din 1951 privind statutul refugiaților în intregirea cadrului protecției internaționale. În plus, prin intermediul lor, există posibilitatea controlului asupra aspectelor procedurale avute în vedere în judecarea unui caz, dreptul la un remediu efectiv în fața instanțelor de judecată fiind considerat fundamental din perspectiva standardelor de respectare a drepturilor omului.
Față de Convenția de la Geneva din 1951, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are o sfera mai cuprinzătoare aplicându-se tuturor statelor aflate sub jurisdicția statelor membre ale Consiliului Europei, principiu statuat și in cazul Chahal vs. Marea Britanie( paragraful 80); în plus , nu există limitări teritoriale sau temporale în aplicarea instrumentului european. În ceea ce privește principiul nereturnării se poate reține că dreptul de azil și statutul de refugiat nu sunt garantate prin Conventia Europeana, aceasta doar interzicănd returnarea persoanelor spre o țară în care pot fi supuse unui tratament contrar art 3. Ceea ce este important la baza Convenției este situația unui solicitant- care urmează a fi returnat/expulzat/extrădat, iar nu dacă acesta aparține în mod formal unei anumite categorii de persoane.
Conform dezvoltărilor jurisprudențiale și prevederilor Convenției, acesta nu conține derogări, nici chiar pe timp de conflict armat, în plus oferă posibilitatea apelării la măsurile interimare, în cazuri iminente (art 39 din Regulile Curții).
Convenția Europeană stabilește proceduri în vederea implementării precum și instituirea unui mecanism de protecție ( Curtea Europeana), care interpretează prevederile acesteia și totodată hotărârile au efect obligatoriu pentru statele judecate.
Impactul deciziilor pronunțate în cazurile individuale prin folosirea ca precedent în alte cauze și mai ales, în aplicarea în cadrul dreptului intern „ nu este doar un simplu rol de redresare a efectelor nerespectării anumitor norme în domeniul protecției drepturilor omului”, ci și unul de propagandă în vederea aplicării uniforme a acestora de către statele parți.
Ca un corolar în ceea ce privește principiul nereturnării, aplicarea acestuia în baza b#%l!^+a?normelor europene este mai extinsă, cuprinzând și cazurile legate de viața privată sau familie.
Convenția europeană prevede dreptul la petiție individuală, în timp ce Convenția de la Geneva nu are prevăzut acest drept, ceea ce înseamnă că solicitanții de azil „trebuie să apeleze la administrațiile naționale și instanțele interne pentru recunoașterea drepturilor lor”; în plus, include garanții procedurale, precum dreptul la viață și la securitate sau dreptul la un remediu efectiv și o aplicare uniformă în contextul regional, generat și de Uniunea Europeană prin armonizarea politicilor în domeniul azilului.
Ca rezultat al jurisprudenței internaționale, totodată cea a Curții Europene, apariția formelor subsidiare/complementare de protecție a avut ca rezultat negativ scăderea standardelor de protecție, conducând la anumite consecințe de ordin practic, legate mai ales de faptul că refugiații convențonali ca atare nu ar trebui să apeleze la Convenția Europeană pentru a contracara returnarea și să obțină un anumit statut și recomandarea UNHCR (United Nations High Commissioner for Refugees = Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați) ca statele să nu apeleze la o formă mai restrânsă de protecție bazată exclusiv pe înlăturarea măsurilor de returnare.
Conform art.14 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ”orice om are dreptul să caute și să se bucure de azil împotriva persecuției, în alte țări.”
Acordarea azilului este un act al suveranității statului și nu poate sta la baza unor obiecții juridice din partea altui stat. Este , de asemenea, un act pașnic și umanitar și nu trebuie privit ostil de către un alt stat, în special de către statul de origine a refugiatului.
Pentru refugiat, oferirea azilului implică protecția împotriva returnării și posibilitatea de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, fie permanent, fie până când se gasește o soluție alternativă. Aceasta este baza protecției internaționale.
Violările acestui drept au loc atunci când:
Refugiații sunt respinși la frontieră, atunci când nu au posibilitatea să solitice azil în altă parte;
Refugiații sunt retrimiși forțat în țara lor de origine, sau în orice altă țară unde se pot teme de persecuție;
Persoanele sosite pe mare sunt îndepărtate de țărm și expuse, astfel ,unui pericol grav.
Convenția din 1951 este un instrument cu valoare universală ce cuprinde următoarele 3 tipuri de prevederi :
definiția persoanelor care sunt refugiate și a celor care nu sunt sau au încetat să mai fie refugiate ;
statutul juridic al refugiaților precum și drepturile și obligațiile acestora în țara de azil ;
condițiile de implementare a prevederilor mai sus menționate, respectiv angajamentele statelor parți de a coopera în vederea supravegherii aplicării acestor prevederi. Dispozițiile Convenției din 1951 definesc și delimitează calitatea de refugiat prin intermediul a trei categorii de clauze : de includere, de excludere si de încetare.
Clauzele de includere enunță criteriile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi refugiat. Ele formează criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea statutului de refugiat. Așa numitele clauze de încetare și de excudere au o semnificație negativă: primele arată circumstanțele în care un refugiat pierde această calitate, iar cele din urmă enumeră circumstanțele în care o persoană este exclusă de la aplicarea Convenției din 1951, chiar dacă îndeplinește criteriile pozitive ale clauzelor de includere.
Convenția avea inițial în vedere doar persoanele care deveniseră refugiați datorită evenimentelor petrecute înainte de 1951. Totuși, anii care au urmat au aratat ca mișcarea refugiaților nu era un fenomen limitat la cel de al doilea război mondial și la urmările lui. Au apărut noi grupuri de refugiați, mai ales in Africa, la sfârșitul anilor 1950 și în anii 1960.
A devenit astfel , necesară realizarea aplicabilitații Convenției în toate situațiile în care apăreau refugiți.
În acest scop, Protocolul din 1967 a anulat 1951 ca dată limită, conferind Convenției un caracter cu adevărat universal.
Protocolul este un instrument independent, la care statele pot adera fără să devină parte la Convenție ( cu toate că acest lucru se întâmplă rareori). Statele care aderă la Protocol se obligă să aplice prevederile Convenției refugiaților care se înscriu în definiția din Convenție, dar fără a lua în considerare anul 1951 ca data limită. Dacă un stat aderă numai la Protocol, nu există nici o posibilitate de a introduce o limitare geografică.
Când aderă la Convenție/ Protocol, statele pot face rezerve la articolele pe care cred că nu le vor putea aplica. Există, totuși, anumite articole la care nu este permisă nici o rezervă, pe care statele trebuie, deci să le accepte din moentul aderării. Acestea sunt:
-art. 1 (definiția refugiatului)
– art. 3 (nediscriminarea cu privire la rasă, religie sau țara de origine)
– art. 4 (libertatea de a practica religia)
– art. 16(1) (accesul liber la justiție)
– art. 33 (nereturnarea)
– art. 36-46 (informații cu privire la legislația națională; clauze finale)
Clauzele de includere enunță criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea statutului de refugiat. Pornind-se de la principiul general că «o persoană nu este refugiat ca b#%l!^+a?rezultat al recunoașterii, ci este recunoscut pentru ca este refugiat », definițiile cuprinse in Conventțe vizează următoarele categorii de persoane :
Refugiații Statutari, respectiv persoana care a fost considerată refugiat conform dispozițiilor instrumentelor internaționale ce au precedat Convenția de la Geneva. Spre exemplu , un posesor al « pașaportului Nansen » sau al « certificatului de eligibilitate » eliberat de Organizația Internațională pentru Refugiați este considerat, in continuare, refugiat.
Refugiații în baza Convenției de la Geneva, respectiv persoana care în urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 și pe baza unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, nationalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să se pună sub protecția acestei țări ; sau care neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care își avea reședința obișnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, dotorită respectivei temeri, nu dorește să se întoarcă. »
Clauzele de excludere enumeră condițiile în care o persoană nu poate beneficia de prevederile Convenției din 1951, chiar dacă îndeplinește criteriile prevăzute în clauzele de includere :
Persoanele care beneficiază deja de protecție și asistență din partea Națiunilor Unite;
Persoanele care nu sunt considerate a avea nevoie de protecție internațională, respectiv persoanele care și-au stabilit reședinta într-o țară, alta decat țara de origine, și care au drepturi și obligații similare cetățenilor respectivei țări;
Persoanele care nu sunt considerate a merita protecție internațională :
– persoanele care au comis crime împotriva păcii și umanității și criminalii de război ;
– persoanele care au comis o crimă gravă de drept comun ;
– persoanele vinovate de acțiuni contra scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
În Convenția de la Geneva din 1951 sunt abordate explicit :
Cazurile speciale de refugiați- refugiații de război, dezertorii, persoanele care refuză să efectueze stagiul militar și persoanele care au recurs la forță sau au comis acte de violență nu dobândesc în mod automat statutul de refugiat ci numai dacă au « o temere bine întemeiată de persecuție » ;
Principiul unității familiei- prin menținerea unității familiei refugiatului care a îndeplinit condițiile necesare pentru recunoașterea statutului și protecția minorilor refugiați.
Convenția din 1951 lasă statelor contractante posibilitatea de a stabili modalitațile concrete ale procedurii de determinare a statutului de refugiat, în funcție de structura administrativă și constituțonală a fiecărui stat.
Clauzele de încetare a statutului de refugiat se referă la conditițile în care un refugiat pierde această calitate pe considerentul că nu îi mai este necesar sau nu se mai justifică acest statut. Clauzele de încetare sunt grupate dupa cum urmează :
Schimbări ale situației generale de refugiatul însuși : repunerea voluntară sub protecția țării a cărei cetățenie o are, redobândirea voluntară a cetațeniei, dobândirea unei noi cetățenii sau restabilirea voluntară a reședinței în țara in care se temea de persecuție.
Dispariția împrejurărilor care au determinat refugiul, respectiv schimbarea stuației din tară în care se temea de persecuție.
Un refugiat are dreptul la protecție. Refugiatul trebuie să beneficieze de cel puțin aceleași drepturi ca orice alt străin care are un drept de ședere legal, inclusiv libertatea de gândire, libertatea de mișcare și de a nu fi supus torturii și tratamentelor degradante.
Persoana de alta cetățenie sau apatridul care a depus o cerere de acordare a statutului de refugiat într-un punct de frontieră va rămâne în zona de frontieră până la pronunțarea unei hotărâri de către Oficiul Național pentru Refugiați, dar nu mai mult de 20 de zile.
În cazul în care străinul sau apatridul a depus o cerere de acordare a statutului de refugiat în România, are dreptul să rămână pe teritoriul României până la expirarea unui termen de 15 zile de la data la care dispoziția de părăsire a teritoriului devine executorie, adică din momentul în care cererea este respinsă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Cât se află pe teritoriul țării are dreptul la asistență medicală primară și spitalicească de urgență gratuită.
Pe întreaga durată a procedurii are dreptul să fie asistat sau reprezentat de un avocat și de a i se asigura , în mod gratuit, un interpret.
Are dreptul de a fi consiliat și asistat de un reprezentant al ONG-urilor, române sau străine precum și de a fi informat , într-o limbă pe care o cunoaște, în momentul depunerii cererii, cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are pe parcursul procedurii.
Pe toata durata procedurii i se va elibera un document temporar de identitate, a cărei valabilitate va fi prelungită succesiv .
Va beneficia de protecție referitor la toate detaliile in legatură cu cererea sa, cât și datele sale personale.
Are dreptul de a fi cazat în centrele de primire și cazare, aflate în subordinea Oficiului b#%l!^+a?Național pentru Refugiați, în limita locurilor disponibile, până la încetarea dreptului său de ședere, daca nu dispune de mijloace materiale necesare pentru întreținere și de asemenea va beneficia, la cerere, de hrană în limita sumei de 3 lei/persoana/zi, de cazare în limita sumei de 1,8 lei/persoana/zi și de alte cheltuieli, în limita sumei de 0,6 lei/persoana/zi, sume ce se asigură de la bugetul de stat.
Pe toata durata procedurii solicitantul de azil are dreptul la confidențialitate.
Confidențialitatea procedurii de determinare a statutului de refugiat a solicitantului de azil/ străinului este esențiala în vederea creării unei atmosfere de securitate și încredere solicitantului de azil/ străinului. Toți membrii CNRR-ului , inclusiv traducătorii și paznicii, precum și orice partener de implementare a programului, consilieri sau medici care asistă solicitanții de azil și refugiații în cadrul proiectului cu UNHCR-ul, trebuie să asigure confidențialitatea informațiilor primite de la și despre solicitanții de azil/străini și refugiați, inclusiv faptul că o persoana este asistată de către CNRR.
Solicitanții de azil trebuie informați cu privire la dreptul la confidențialitate în perioada procedurii de determinare a statutului de refugiat. Orice limitarea a dreptului la confidențialitate, inclusiv împărtașirea de informații, înțelegeri cu autoritățile țării gazdă sau țărilor unde poate fi relocat, trebuie sa fie explicate solicitantului. Solicitanții de azil trebuie să fie informați că CNRR-ul comunică informațiile legate de cazul acestora UNHCR-ului România.
Oferirea de informații din dosarele de determinare a statutului de refugiat se poate realiza în cazul în care aceste informații sunt necesare pentru motive legitime, dacă nu va pune în pericol siguranța persoanei în cauză, a membrilor familiei sale, a altor persoane cu care este asociată persoana sau a angajaților CNRR. Trebuie ținut cont de faptul că oferirea de informații trebuie să fie în concordanță cu mandatul de protecție internaționala UNHCR, cuprinzând aici caracterul umanitar și apolitic și nu subminarea performanțelor CNRR-ULUI și a obligațiilor acestuia.
Cât despre regulile pe care refugiatul trebuie să le respecte trebuie specificat faptul că pe teritoriul României, acesta are obligația:
de a prezenta organelor teritoriale ale Ministerului Administrației și Internelor, în scris, cererea motivată cuprinzând datele indicate de organul la care o depune.
să se supună amprentării și fotografierii.
de a preda documentul pentru trecerea frontierei, urmând să primească document temporar de identitate.
de a urmări stadiul procedurii și de a declara orice schimbare de reședintă precum și de a nu părăsi localitatea de reședintă fără autorizarea Oficiului Național pentru Refugiați.
de a se prezenta la examenele medicale ce sunt stabilite.
de a răspunde la solicitările organelor cu atribuții în domeniul refugiaților și de a furniza acestora date complete și reale cu privire la persoană și la cererea sa.
de a respecta legile statului român , precum și măsurile dispuse de organele competente în materie de refugiați.
de a respecta legile statului român, precum și măsurile dispuse de autoritățile competente în materie de refugiati.
Dacă încearcă să plece din România ilegal, fără pașaport valabil, încalcă legea și ca urmare va fi închis. Consecința acestui lucru constă în faptul că va întrerupe procedura pentru că, fiind închis , nu poate respecta termenele. De asemenea, nu i se va plelungi dreptul de ședere. Daca cererea sa de azil va fi respinsă irevocabil, nu i se va permite intrarea în România și ca urmare va fi obligat să părăsească țara.
Procedura de azil – ca denumire generică,se regasește în prezent ca procedură a acordării statutului de refugiat. În principiu, ea cuprinde totalitatea procedurilor prin care este soluționată o cerere de azil/ acordare a unei forme de protecție. Momentele importante ale derulării procedurii sunt date de: 1.depunerea cererii, 2. interviul, 3. hotărârea, 4. faza judecătorească (pângerea, recursul) și 5. încheierea procedurii.
Actorii implicați în procedură : solicitantul statutului de refugiat / de azil, Oficiul Național pentru Refugiați (ONR) , structurile sale teritoriale, structurile specializate ale Ministerului Administrației și Internelor- MAI (Poliția de Frontiera, Autoritatea pentru Străini etc),instanțele de judecată, avocații, UNHCR, organizațiile neguvernamentale care derulează proiecte în domeniu etc), instituțiile cu atribuți în domeniul securității naționale sau ordinii publice.
Primirea cererilor, activitățile de înregistrare și evidență a solicitanților statutului de refugiat și a persoanelor care au dobândit o formă de protecție, intervievarea solicitanților, analizarea motivelor invocate pentru acordarea statutului de refugiat, procedura de soluționare a cererilor pentru acordarea statutului de refugiat, precum și activitățile legate de asigurarea asistenței solicitantilor statutului de refugiat și a persoanelor care au dobândit o formă de protecție se desfășoara potrivit dispozițiilor Legii nr. 122/4 mai 2006 privind statutul și regimul refugiaților în România.
Declanșarea procedurii – conform reglementărilor în vigoare, o persoană este considerată solicitant al statutului de refugiat din momentul manifestării de voință , exprimată în scris sau oral în fața autorităților competente, din care să rezulte că aceasta solicită protecția statului român b#%l!^+a?pentru unul dintre motivele prevăzute în prezenta ordonanță.
Totodată, pentru acordarea statutului de refugiat în România străinul se adresează personal cu o cerere scrisă la ONR din cadrul MAI sau organelor teritoriale ( structuri specializate) ale MAI , ca singure organe competente , potrivit legii să primească astfel de cereri . Se face astfel o distincție clară între momentul manifestării de voință, care stă la baza declanșării procedurii, și cel al redactării cererii, ca act formal.
Cererea pentru acodarea statutului de refugiat este individuală (cererile colective nu sunt acceptate) fiind înaintata personal de către solicitant sau pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu de către reprezentantul legal (aceasta împreună cu depunerea cererii de către persoana care a dobândit statutul de refugiat pentru membrii familiei sale în cazul în care aceștia nu se află pe teritoriul României fiind singurele excepții de la principul depunerii personale a cererii). Cererea se completează în limba română sau într-o limbă pe care solicitantul o cunoaște. Funcționarul autorităților cu competență în primirea cererilor pentru acordarea statutului de refugiat înmânează solicitantului formularul special prevăzut în normele metodologice și îi explică modul în care trebuie completat, iar în cazul în care solicitantul nu știe să scrie, funcționarul care primește cererea va completa formularul potrivit declarației orale a solicitantului, iar cererea va fi semnată sau amprentată de solicitant și va fi semnată de funcționarul care a completat această cerere și de interpret, după caz. În cazul în care solicitantul deține documente de identitate, funcționarul va verifica ceea ce e scris în cerere și semnalează solicitantului neconcordanțele apărute în conținutul cererii, pentru a fi remediate.
Singura excepție legată de redactare este admisă în cazul procedurii la frontieră, în cazul în care solicitantul nu vorbește limba română și nu i se poate asigura un interpret, lucrătorul poliției de frontieră va transmite de îndată ONR cererea redactată de solicitant în limba pe care o cunoaște , datată și semnată de acesta, făcând mențiune despre acest aspect.
Lipsa termenului – Un alt element de interes îl reprezintă lipsa unui termen în care să fie formulată cererea de azil.
Conform textului ordonanței, cererea de acordare a statutului de refugiat se depune de îndată ce: a) solicitantul s-a prezentat într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat; b) solicitantul a intrat pe teritoriul României; c)au intervenit evenimente în țara de origine a solicitantului de azil, care îl determină să ceară protecție, pentru străinul cu drept de ședere în România. În primele două situații se face o distincție asupra locului depunerii cererii de azil în România: într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat sau pe teritoriul României (așa cum s-a mai menționat anterior, în cazul membrilor de familie ai persoanei recunoscute ca refugiat- aflați în afara României- cererea este depusă de cel aflat deja pe teritoriu).
Inregistrarea – Cererile pentru acordarea statutului de refugiat, depuse într-un punct de control pentru trecerea frontierei și cele depuse la Autoritatea Pentru Străini, sunt înregistrate în registre speciale. În cazul cererilor depuse într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat aeroportuare și transmise ONR, acestea sunt însoțite de o informare cu privire la solicitant, care va cuprinde ora la care acesta s-a prezentat, cursa cu care a sosit în România și compania transportatoare, documentele pe care le are asupra sa, persoanele care îl însoțesc, alte elemente de natură să contribuie la soluționare operativă a cazului. Dupa înregistrarea/ primirea cererii, solicitantului i se eliberează, în funcție de locul unde s-a realizat , un document temporar de identitate (ONR) sau adeverință provizorie cu o valabilitate de 48 de ore, care ține loc de document temporar de identitate în România ( la structurile teritoriele MAI); în plus, trebuie să i se asigure transportul gratuit până la ONR. În cazul în care cererea a fost depusă de organele teritoriale ale MAI dintr-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat, organele poliției de frontiera vor elibera documentul temporar numai dupa ce străinul primește permisiunea de a intra pe teritoriul României.
Dupa înregistrarea cererii, ONR și structurile teritoriale ale acestuia, prin personalul desemnat , efectuează verificări ale identității solicitantului, reține documentul de călătorie, fotografiază, amprentează și informează solicitantul cu privire la drepturile, obligațiile și procedura, întocmește dosarul personal, comunică în scris data și ora pentru susținerea interviului, eliberează documentul temporar de identitate, înregistrează cererea pentru acordarea ajutorului material, poate stabili un loc de reședință și să asigure asistența materială necesară pentru întreținere, de asemenea poate stabili un loc de reședință și poate dispune transportarea lui cu însoțitor în acel loc, la solicitarea autorităților competente, pe toată durata procedurii, pentru motive justificate de interesul public, siguranța națională, ordinea publică, protecția sănătății și moralității publice, protecția drepturilor și libertăților altor persoane- chiar dacă străinul are mijloace materiale necesare pentru întreținere.
Cererile pentru acordarea statutului de refugiat, depuse într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat aeroportuare și transmise ONR, sunt însoțite de o informare cu privire la solicitant care va cuprinde ora la care acesta s-a prezentat, cursa cu care a sosit în România și compania transportatoare, documntele pe care le are asupra sa, persoanele care îl însțesc .
Principala consecință a înregistrării cererii de azil este aceea că împotriva solicitantului statutului de refugiat nu pot fi luate măsuri de expulzare sau de returnare forțată de la frontieră ori de pe teritoriul României, atâta vreme cât nu a existat o dispoziție executorie de părăsire a teritoriului, cuprinsă în hotărârea de respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat. b#%l!^+a?A se reține totodată că solicitanților statutului de refigiat nu li se aplică sancțiuni penale pentru b#%l!^+a?motivul intrării sau șederii ilegale de pe teritoriul României.
Stabilirea tipului de procedură. Față de procedura ordinară, derivate din acestea , se pot distinge următoarele tipuri de procedură:
– accelerată, în cazul în care cererea poate fi respinsă ca evident nefondată, solicitantul e un pericol pentru singuranța națională, provine dintr-o țară sigură de origine sau face obiectul clauzelor de excludere;
– frontieră, pentru cererile depuse într-un punctde trecere a frontierei de stat;
acordare a accesului la o noua procedură, dupa respingerea ca irevocabilă a unei cereri, în masura îndeplinirii condiților legale;
– țară terță sigură, în cazul în care solicitantul a tranzitat anterior o astfel de țară și i s-a oferit sau a avut ocazia să contacteze autoritățile pentru a obține protecție;
– încetare sau anulare, pentru anumite motive expres prevăzute de lege.
Transferul de procedură
a)faza administrativă – situații:
în procedura la frontieră se poate decide acordarea dreptului de a intra în România și de a avea acces la procedura ordinară, dacă cererea sa nu poate fi respinsă ca evident nefondată. Totodată, funcționarul poate hotărî asupra dreptului de intrare în România și a accesului la procedura ordinară în cazul în care solicitantul statutului de refugiat este minor neînsotit.
în cazul cererii străinului care provine dintr-o țară în care în general nu există un risc de persecuție și în situația de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arată existența unei temeri bine întemeiate de persecuție, acesta primind accesul la procedura ordinară.
În cazul tranzitării unei țări terțe sigure, se poate emite o hotărâre prin care solicitantului i se conferă accesul la procedura de acordare a statutului de refugiat, daca nu sunt îndeplinite cerințele expres prevăzute de lege.
O situație aparte, de opțiune, se întâlnește în cazul procedurii încetării sau anulării, funcționarul putând decide, după caz, în procedura ordinară sau în procedura accelerată.
b) faza judecătorească—situații:
în procedura accelerată, prin admiterea plângerii și dispunerea către structura competentă a ONR care a emis hotărârea sâ analizeze cererea în procedura ordinară.
în procedura la frontieră , prin admiterea plângerii și dispunerea către structura competentă a ONR care a emis hotărârea să analizeze cererea în procedura ordinară și să permită accesul solicitantului în teritoriu.
în procedura de soluționare a unei noi cereri, prin acordarea accesului la o nouă procedură de acordare a statutului de refugiat.
SITUAȚIA MINORILOR: În cazul străinului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, interesele acestuia sunt susținute de reprezentantul său legal, iar în lipsa acestuia i se numește un reprezentant legal în conformitate cu prevederile legii române. Dupa împlinirea vârstei de de 14 ani minorul poate depune cererea personal și i se poate numi un reprezentant legal în condițiile prevăzute de legea română. În lipsa unui reprezentant legal, ONR sesizează autoritatea competentă în a cărei rază teritorială este situat centrul de cazare unde se află minorul, în scopul declanșării procedurii de numire a unui reprezentant legal. Până la numirea acestuia, ONR asigură minorului protecția necesară, procedura fiind suspendată.
Minorul neînsoțit, care nu poate să-și probeze vârsta, va fi supus unei expertize medico-legale, în situația în care nu rezultă în mod evident acest fapt din aspectul său fizic. Cererea pentru acordarea statutului de refugiat pentru minorul neînsoțit este analizată cu prioritate, iar în analizarea cererilor și a motivelor invocate de acesta se ține seama și de gradul de dezvoltare intelectuală și de maturitatea sa, în timp ce reunificarea se va face în funcție de interesul superior al copilului.
Cererile de acordare a statutului de refugiat minorilor neînsoțiți nu pot fi soluționate în procedura accelerată. În cazul procedurii la frontieră, funcționarul poate hotărî asupra dreptului de intrare în România și a accesului la procedura ordinară în cazul în care solicitantul statutului de refugiat este minor neînsoțit.
2. Interviul de determinare a motivelor de acordare a unei forme de protecție constă într-o audiere a solicitantului statutului de refugiat de către unul dintre funcționari. Interviul va clarifica aspectele necesare în vederea soluționării cererii pentru acordarea statutului de refugiat, consemnate într-o notă de interviu ce va cuprinde: datele de identificare a solicitantului, numele funcționarului care efectuează interviul și după caz numele interpretului, al reprezentantului legal și/sau al avocatului care îl asistă pe solicitant, limba în care se desfășoară interviul, angajamentul solicitantului din care să reiasă că toate datele și informațiile prezentate la interviu sunt reale, întrebările și respectiv, răspunsurile date de solicitant pe durata interviului.
Dupa citirea celor consemnate în nota de interviu aceasta va fi semnată pe fiecare pagină de solicitantul statutului de refugiat sau de reprezentantul său legal, precum și de interpretul, avocatul și funcționarul prezenți la interviu. La interviu pot asista, cu acordul solicitantului și reprezentanți ai unor organizații neguvernamentale care desfășoară activități în domeniu, precum și reprezentantul în România al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, iar în cazul minorilor, aceștia sunt însoțiți de către reprezentantul lor legal. Acolo unde este necesar funcționarul care se ocupă de caz poate efectua un nou interviu. În situația analizării pentru b#%l!^+a?acordarea accesului la o nouă procedură , intrviul va fi realizat de către un alt funcționar decât cel care s-a pronuțat anterior.
§ 3. Personalul medical și religios
Personalul medical este personalul însărcinat exclusiv cu căutarea, colectarea, transportarea și tratarea (inclusiv acordarea primului ajutor) răniților, bolnavilor și naufragiaților, cât și cu prevenirea bolilor, și include și personalul care se ocupă cu administrarea unităților medicale sau transporturilor medicale.
Așadar, această denumire include diferite categorii de persoane definite în art. 8 (c) din Protocolul I inclusiv, dar fără să se limiteze la, personalul medical militar și civil al unei părți la conflict, care este desemnat, permanent sau temporar, pentru îndeplinirea acestor sarcini de către o parte la conflict.
Personalul religios include acele persoane, civili sau militari – precum capelani, rabini, hogi – care sunt devotați exclusiv unui minister religios (indiferent de religia pe care o practică). Unitățile medicale sunt definite ca stabilimente sau alte unități (fixe sau mobile) organizate în așa fel încât să furnizeze serviciile prevăzute pentru personalul medical. Articolul 8 (e) din Protocolul I face referiri exprese la spitale, centre de transfuzii de sânge, centre și institute medicale de prevenție, cât și depozite medicale și magazii medicale și farmaceutice ale acestor unități. Transportul medical indică mijlocul de transportare pe uscat, apă sau aer al răniților, bolnavilor și naufragiaților sau proviziile medicale protejate de DIU. Pe uscat, se referă în primul rând la ambulanțe (art. 35 din Convenția I), pe apă, la navele spital (art. 22 – 35 din Convenția II), și în aer, la avioanele medicale (art. 35 și 36 din Convenția I și 24 – 31 din Protocolul I).
Personalul medical și religios, unitățile medicale și mijloacele de transport medicale (fie militare sau civile), cât și proviziile medicale trebuie respectate și protejate.
Această datorie de a respecta și proteja personalul este corolarul logic pentru îndeplinirea responsabilității de îngrijire a victimelor războiului, inclusiv prevenind toate atacurile directe asupra persoanelor și obiectelor protejate.
Cu toate acestea, derivă mai multe obligații din responsabilitatea autorităților competente de a se asigura că stabilimentele și unitățile menționate mai sus sunt, pe cât posibil, situate în așa fel încât atacurile subsecvente asupra obiectivelor militare să nu le pună în pericol.
Numai personalul și unitățile însărcinate exclusiv cu funcții medicale sau religioase beneficiază de această protecție.
Din aceasta putem deduce, spre exemplu, că o unitate medicală care acompaniază o unitate de luptă al cărei personal are dreptul de a participa direct la ostilități, nu beneficiază de această protecție.
Mai mult, statutul protejat este conferit numai personalului, unităților și mijloacelor de transport însărcinate cu atribuții medicale de către o parte la conflict.
Și alte persoane care lucrează într-o calitate similară sunt protejate, însă ca civili. Cu toate acestea, statutul protejat este acordat personalului medical numai dacă se abține de la comiterea vreunui act de ostilitate împotriva inamicului.
Dreptul internațional umanitar nu definește expres actele de ostilitate.
Cu toate acestea, prevede actele care nu pot fi considerate ostile, inclusiv faptul de a fi păzit de o santinelă sau escortă armată, sau faptul de a deține arme ușoare pentru propria apărare sau pentru a-i apăra pe răniții și bolnavii aflați în grija lor (de exemplu, împotriva infracțiunilor săvârșite de mulțimi sau hoți).
Cu toate acestea, chiar dacă personalul sau unitățile medicale săvârșesc acte ostile, protecția nu va înceta decât după ce a fost emis un avertisment care fixează un termen limită rezonabil în care să înceteze activitățile ostile.
Numai după ce acest avertisment va rămâne neluat în considerare personalul își va pierde statutul protejat. În ce privește protecția transporturilor medicale pe mare sau în aer, sunt aplicabile condiții speciale pentru pierderea acesteia.
Navele spital, ca toate unitățile medicale, trebuie respectate și protejate. Cu toate acestea, ele trebuie să îndeplinească trei condiții pentru a beneficia de această imunitate: notificarea părților la conflict (art. 22 din Convenția II), folosința exclusivă (art. 30 și 33 din Convenția II) și marcarea (art. 43 din Convenția II).
Nivelul de protecție al avioanelor medicale depinde de zona în care operează – zone care nu sunt controlate de partea adversă, zone de contact sau similare, zone controlate de partea adversă (art. 24 – 30 din Protocolul I).
Respectarea și protejarea personalului medical și religios, unităților medicale și mijloacelor de transport medicale au ca scop menținerea abilității acestora de a furniza servicii medicale, în special pentru a nu împiedica accesul la victime fără un motiv întemeiat.
Mai precis, personalul medical ar trebui să aibă acces la zone în care serviciile lor sunt necesare, atât cât permit măsurile logistice și de securitate ale părții în cauză, adică să aibă acces la victime pentru a îndeplini activitățile care justifică protecția lor. În contextul personalului medical civil, principiul libertății de mișcare depinde de două condiții.
Prima este una funcțională: libertatea personalului medical este limitată la „orice loc în care serviciile lor sunt esențiale”. Termenul „esențiale” nu trebuie înțeles într-un sens restrâns; limitarea nu este impusă doar pentru situații de urgență (spre exemplu, pe câmpul de luptă), ci se referă numai la necesitatea ca accesul să se facă din motive medicale.
Dincolo de accesul justificat de serviciile pe care le oferă, libertatea de mișcare a personalului medical civil poate fi restricționată în același fel ca pentru restul populației civile.
A doua limitare privește restricțiile legate de control (al identității), sau de securitate (împotriva spionajului sau sabotajului) așa cum sunt cerute de partea la conflict în cauză, adică de partea care controlează efectiv teritoriul a cărui accesare este dorită.
Această parte trebuie totuși să își îndeplinească obligațiile de menținere a sănătății publice în interiorul teritoriului pe care îl controlează. Proviziile medicale sunt de asemenea protejate, mai precis, ele nu trebuie distruse cu intenție.
În plus, articolul 33 din Convenția I solicită ca proviziile unităților medicale mobile ale forțelor armate care cad sub puterea inamicului să fie stocate pentru îngrijirea răniților și bolnavilor. În cazul clădirilor, materialelor și rezervelor stabilimentelor medicale fixe ale forțelor armate, acestea nu pot fi deturnate de la scopul lor, atâta timp cât sunt necesare pentru îngrijirea răniților și bolnavilor.
Cu toate acestea, comandanții forțelor armate pe teren le pot utiliza, în caz de necesitate militară urgentă, cu condiția să facă aranjamente prealabile pentru bunăstarea răniților și bolnavilor de care se îngrijesc.
Personalul medical și religios are anumite îndatoriri, îmtre care principalele sunt:
• Să respecte și să protejeze răniții și bolnavii;
• Să se abțină de la participarea directă la ostilități; în această privință, ei au dreptul să poarte arme ușoare pentru autoapărare și pentru protejarea celor pe care îi îngrijesc;
• Să fie ușor de distins.
Personalul medical și religios are și anumite drepturi. În special, ei nu pot fi pedepsiți pentru desfășurarea activităților medicale compatibile cu etica medicală, indiferent de persoana pe care o îngrijesc.
În plus, aceste persoane nu vor fi obligate să efectueze acte sau să-și îndeplinească atribuțiile contrar cu etica medicală, sau să se abțină de la îndeplinirea acestor atribuții în conformitate cu regulile și prevederile din materie (art. 16 din Protocolul I).
Expresia „activități medicale compatibile cu etica medicală” are un domeniu de aplicare destul de cuprinzător: factorul determinant este faptul că activitatea trebuie să aibă drept scop îmbunătățirea sănătății sau ameliorarea suferinței răniților și bolnavilor. Aceste activități nu includ b#%l!^+a?tratamente care nu au legătură cu starea de sănătate a răniților și bolnavilor (cum ar fi mesajele, care ar putea fi transmise pentru a-i ajuta).
În plus, articolul 16 (3) din Protocolul I prevede în mod explicit faptul că persoanele care desfășoară activități medicale nu pot fi obligate să dezvăluie informații despre răniții și bolnavii care se află, ori s-au aflat, în îngrijirea lor, dacă cel care îngrijește consideră că transmiterea acestor informații s-ar dovedi a fi dăunătoare pentru pacienți sau familiile acestora.
De asemenea, personalul medical nu este obligat să dezvăluie informații nimănui privind răniții și bolnavii, indiferent că ar fi vorba de partea adversă sau de partea de care aparține (exceptând cazurile în care o astfel de obligație le incumbă prin legea părții de care aparțin). Nerespectarea misiunii medicale este considerată o încălcare a obligațiilor de a proteja și respecta răniții și bolnavii, și este un corolar pentru interzicerea mutilării fizice, experimentelor medicale sau științifice care nu sunt considerate necesare raportat la starea sănătății persoanei, și/sau nu sunt în conformitate cu standardele medicale generale.
De asemenea, protecția unităților medicale este strâns legată de protecția personalului medical.
Amenințările directe adresate personalului medical (amenințări cu uciderea, maltratarea sau încarcerarea), cât și amenințările indirecte (adresate membrilor familiilor personalului medical) au ca rezultat constrângerea personalului medical.
În ce privește personalul medical militar, un simplu ordin militar poate fi considerat un act de constrângere, întrucât sancțiunile pentru nerespectarea unui ordin sunt foarte severe; cu toate acestea, simpla presiune realizată prin retragerea sau neacordarea anumitor beneficii materiale nu este suficientă. Personalul medical și religios este protejat prin intermediul anumitor drepturi în cazul capturării de către partea adversă.
Membrilor personalului medical permanent (art. 24 din Convenția de la Geneva I) nu le este acordat statutul de prizonieri de război. Chiar și așa, personalul medical poate fi reținut pentru a acorda îngrijiri prizonierilor de război, având întâietate acei prizonieri care aparțin aceleiași părți la conflict.
Atunci când detenția nu mai este indispensabilă, personalul medical permanent trebuie „înapoiat părții la conflict de care aparține” (art. 30 Convenția I).
Spre deosebire de personalul medical permanent, membrilor personalului medical auxiliar (art. 25 din Convenția I) le va fi acordat statutul de prizonieri de război, însă vor fi utilizați pentru activități medicale atât timp cât serviciile lor sunt necesare.
Concluzii
b#%l!^+a?
Tipul de conflict armat cel mai des întâlnit în societatea contemporană este conflictul armat neinternațional. Aceasta înseamnă că ostilitățile se duc, pe de o parte, între forțele guvernamentale și, pe de altă parte, grupurile organizate sau armate non-statale sau membrii acestor grupuri.
Aceste conflicte se caracterizează, de obicei, printr-o brutalitate extremă. Dreptul internațional umanitar oferă cadrul normativ în raport cu care ar trebui să fie evaluat comportamentul părților în conflictele armate interne. Începând din anul 1949, statele au convenit prin articolul 3 comun celor 4 Convenții de la Geneva, să respecte anumite standarde minime în astfel de conflicte.
Aceste dispoziții, care sunt numite „considerații elementare de umanitate” au fost completate de alte dispoziții cuprinse în diverse tratate, dar și de prevederile dreptului internațional umanitar cutumiar.
Cele mai multe conflicte armate de astăzi au caracter neinternațional. Aceste conflicte sunt b#%l!^+a?guvernate de teamă sau amenințare, de distrugere sau suferință extremă, de atacuri deliberate împotriva civililor, de distrugerea de proprietăți civile și de jafuri, de deplasarea forțată a populației, de utilizarea civililor ca scuturi umane, de distrugerea infrastructurii vitale pentru populația civilă, de violuri și alte forme de violență.
Toate aceste acte de violență se regăsesc adesea în aceste tipuri de conflicte.
Dezvoltarea legilor este doar primul pas pentru a asigura protecția celor care nu iau parte la ostilități, inclusiv civili, sau cei care nu mai iau parte, inclusiv răniți și bolnavi ce provin din forțele armate și grupuri armate. Adevărata provocare a fost întotdeauna de a face aceste reguli cunoscute și mai ales de a crea siguranța că acestea vor fi aplicate.
Cele patru Convenții de la Geneva din 1949, precum și Protocolul I adițional din 1977,tratează într-un mod detaliat toate problemele umanitare rezultate în urma conflictelor internaționale. Actele internaționale care constituie „Dreptul de la Geneva”, adoptate la 12 august 1949, sunt:
1. Convenția pentru îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie (convenția I);
2. Convenția pentru ameliorarea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate de pe mare (convenția a II-a);
3. Convenția privind regimul prizonierilor de război (convenția a III-a);
4. Convenția privind protecția persoanelor civile în timp de război (convenția a IV-a).
La acestea s-au adăugat în anul 1997, două noi instrumente: „Protocolul adițional privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale”, și „Protocolul adițional privind protecția victimelor conflictelor armate neinternaționale”, și apoi în dec.2005 un altul „Protocol adițional pentru adoptarea unui nou semn de protecție”.
Potrivit definiției din art. 2 comun al celor patru convenții, conflictul internațional este definit ca fiind: „războiul declarat sau orice alt conflict internațional ivit între două sau mai multe dintre Înaltele Părți Contractante, chiar dacă starea de război nu este cunoscută de una din ele”, precum și în cazul „ocupației totale sau parțiale a teritoriului unei Înalte Părți Contractante, chiar dacă ocupația nu întâmpină nici o rezistență militară”.
În ceea ce privește conflictul armat cu caracter neinternațional, Convențiile de la Geneva definesc acest tip de conflict, în cadrul art. 3 comun, astfel:
„În caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante, fiecare dintre Părțile în conflict va trebui să aplice cel puțin următoarele dispoziții:
1. Persoanele care nu participă direct la ostilități, inclusiv membri forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase din luptă din cauza de boală, rănire, detențiune sau din orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credință, sex, naștere sau avere, sau orice alt criteriu analog.
În acest scop, sunt și rămân prohibite, oricât și oriunde, cu privire la persoanele menționate mai sus:
a) atingerile aduse vieții și integrității corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile și chinurile;
b) luările de ostatici;
c) atingerile aduse demnității persoanelor, mai ales tratamentele umilitoare și înjositoare;
d) condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, date de un tribunal constituit în mod regulat, însoțită de garanții judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate”.
2. Răniții și bolnavii vor fi ridicați și îngrijiți.
Un organism umanitar imparțial, așa cum este Comitetul Internațional de Cruce Roșie, va putea să ofere serviciile sale Părților în conflict.
Părțile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părți din celelalte dispoziții ale prezentei Convenții.
Aplicarea dispozițiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al Părților în conflict.”
În completarea definițiilor menționate, Protocoalele adiționale împart conflictele, astfel:
a) – conflicte armate internaționale, care sunt lupta armată între două sau mai multe state și care provoacă crize profunde în relațiile internaționale.
Dreptul internațional actual admite războiul de autoapărare al statului atacat de un alt stat, ca și războiul de eliberare dus de popoarele armate în două categorii: – conflictul armat internațional, care definește acest război al popoarelor asuprite, ca fiind conflictul armat „în care popoarele luptă împotriva dominației coloniale și străine, împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului lor la autoapărare” (art. 1, al. 4); de asemenea, în dreptul internațional actual este admisă folosirea forței armate în relațiile internaționale ca urmare a unei hotărâri adoptată de Consiliul de Securitate pentru apărarea sau restabilirea păcii și a securității internaționale (Carta O.N.U., art. 42)
b) – conflicte armate non-internaționale care se desfășoară pe teritoriul unui stat, între forțele armate ale acelui stat și forțele armate dizidente sau grupuri armate care controlează o parte a teritoriului statului respectiv (Protocolul adițional II de la Geneva din 1977 art.1).
2. Aspecte juridice privind conflictele armate neinternaționale
Definiția agresiunii adoptată de O.N.U reafirmă regula priorității în timp drept criteriu al b#%l!^+a?agresorului într-un conflict armat. Această regulă prevede că: „Folosirea forței armate prin violarea Cartei de către un stat care acționează primul constituie dovada suficienta până la proba contrarie a unui act de agresiune”.
Un aspect special și actual al principiului neamestecului în afacerile altui stat este aplicarea lui în cazul conflictelor armate neinternaționale. Dreptul internațional public cunoaște două reguli generale referitoare la aplicarea principiului neamestecului în conflictele armate neinternaționale:
a) neadmiterea amestecului statelor terțe în aceste conflicte;
b) orice intervenție a unui stat terț într-un conflict armat neinternațional (război civil) îl transformă pe acesta într-un conflict armat internațional.
Potrivit dispozițiilor Rezoluției nr.3034/XXVII din 18 decembrie 1972, Adunarea Generala a O.N.U. a reafirmat inalienabilitatea dreptului popoarelor de a lupta pentru autodeterminare, pentru independența și libertate.
Așadar, o acțiune militară de acest tip, este permisă de normele internaționale atât timp cât nu poate fi considerat ca o „situație de tensiune internă și tulburări interne, cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice și izolate de violență”, fiind imperios necesar ca o grupare să fie „înarmată, organizată, sub conducerea unui comandament responsabil care să exercite controlul asupra unei părți de teritoriu”.
În concluzie, dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru un conflict internațional, un conflict armat este fară caracter internațional.
În aceste circumstanțe, sunt aplicabile prevederile art. 3, comun tuturor celor 4 Convenții de la Geneva, precum și cele ale Protocului Adițional la Convențiile de la Geneva (P II).
Bibliografie
Ionel Cloșcă,Ion Suceavă Dreptul internațional umanitar, Editura Șansa, 1992;
Convenția referitoare la tratamentul prizonierilor de război, Art. 33, Geneva, 1949;
Convenția de la Haga, 1907;
Convenția referitoare la tratamentul prizonierilor de război, Art. 4, Alin. 2, Geneva, 1949;
Convenția referitoare la tratamentul prizonierilor de război, Protocolul adițional I, Geneva, 1949;
Beatrice Onica-Jarka, Dreptul internațional umanitar – note de curs, Universul Juridic, 2010, p. 31;
Alland Denis, Droit international public, 2002, p. 19;
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă ,Tratat de Drept internațional umanitar, Editura Vis Print, 2000;
Convenția de la Geneva, 1977, Protocolul I;
Regulamentul privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ, Art. 30, Haga, 1907;
Marian Dragut, P. Craioveanu, Stationarea fortelor armate straine pe teritoriul Romaniei – de la fortele de ocupatie sovietice la fortele aliate americane, in Gandirea Militara Romaneasca;
Conferința de la Bruxelles, 1874;
Convenția de la Geneva, 1977, Protocolul I;
Convenția de la Geneva privind statutul prizonierilor de război din 12 august 1949;
Raportul Secretarului General al Națiunilor Unite asupra copiilor și conflictelor armate, UN DOC. S/2002/1299, 26 nov.2002;
Jean Pictet, Comentarii la Convențiile de la Geneva din 1949, CICR, Geneva, vol.4, 1956, p.201;
Judith G.Gardam, Michelle J.Jarvis, ,,Women, Armed conflit and International Law”, Kluwer Law International, The Haque/London/Boston, 2001;
Convenția a fost adoptată de către Adunarea Generală prin Rezoluția 44/25/1989. UN DOC. A/RES/44/25, 20 nov.1989. Convenția a fost ratificată până acum (13 dec.2004) de 192 de state.
%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Bibliografie
Ionel Cloșcă,Ion Suceavă Dreptul internațional umanitar, Editura Șansa, 1992;
Convenția referitoare la tratamentul prizonierilor de război, Art. 33, Geneva, 1949;
Convenția de la Haga, 1907;
Convenția referitoare la tratamentul prizonierilor de război, Art. 4, Alin. 2, Geneva, 1949;
Convenția referitoare la tratamentul prizonierilor de război, Protocolul adițional I, Geneva, 1949;
Beatrice Onica-Jarka, Dreptul internațional umanitar – note de curs, Universul Juridic, 2010, p. 31;
Alland Denis, Droit international public, 2002, p. 19;
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă ,Tratat de Drept internațional umanitar, Editura Vis Print, 2000;
Convenția de la Geneva, 1977, Protocolul I;
Regulamentul privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ, Art. 30, Haga, 1907;
Marian Dragut, P. Craioveanu, Stationarea fortelor armate straine pe teritoriul Romaniei – de la fortele de ocupatie sovietice la fortele aliate americane, in Gandirea Militara Romaneasca;
Conferința de la Bruxelles, 1874;
Convenția de la Geneva, 1977, Protocolul I;
Convenția de la Geneva privind statutul prizonierilor de război din 12 august 1949;
Raportul Secretarului General al Națiunilor Unite asupra copiilor și conflictelor armate, UN DOC. S/2002/1299, 26 nov.2002;
Jean Pictet, Comentarii la Convențiile de la Geneva din 1949, CICR, Geneva, vol.4, 1956, p.201;
Judith G.Gardam, Michelle J.Jarvis, ,,Women, Armed conflit and International Law”, Kluwer Law International, The Haque/London/Boston, 2001;
Convenția a fost adoptată de către Adunarea Generală prin Rezoluția 44/25/1989. UN DOC. A/RES/44/25, 20 nov.1989. Convenția a fost ratificată până acum (13 dec.2004) de 192 de state.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statutul Juridic AL Persoanelor PE Timpul Desfasurarii Conflictelor Armate (ID: 129905)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.