Statul Si Dreptul Romanesc
Cuprins
TITLUL I. RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC
Capitolul I. Organizarea socială a geto-dacilor în epoca prestatală (gentilică)
Capitolul II. Statul și dreptul geto-dac
Secțiunea I. Statul geto-dac
Secțiunea a II-a. Dreptul geto-dac
Capitolul III. Statul și dreptul în Dacia provincie romană
Secțiunea I. Evoluția conflictelor dintre daci și romani
Secțiunea a II-a. Constituirea și structura provinciei Dacia
Secțiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei
Secțiunea a IV-a. Sistemul financiar
Secțiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei
Secțiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană
Secțiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania
TITLUL II. STATUL ȘI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU
Capitolul I. Organizarea obștei sătești. Normele de conduită ale obștei sătești în perioada cuprinsă între secolele IV și VIII e. n.
Secțiunea I. Organizarea obștei sătești
Secțiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obștei sătești
Capitolul II. Apariția primelor formațiuni statale de tip feudal (formarea țărilor)
Capitolul III. Legea țării și instituțiile sale
Secțiunea I. Formarea, sfera de cuprindere și definirea Legii Țării
Secțiunea a II-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la domnie, Sfatul domnesc și dregătorii
Secțiunea a III-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la organizarea bisericii
Secțiunea IV. Dispozițiile Legii țării cu privire la organizarea fiscală
Secțiunea a V-a. Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea armatei
Secțiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a țărilor române în conformitate cu dispozițiile Legii țării
Secțiunea a VII-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la dreptul de proprietate
Secțiunea a VIII-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la statutul juridic al persoanelor
Secțiunea a IX-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la rudenie, familie și succesiuni
Secțiunea a X-a. Dispozițiile Legii țări cu privire la răspunderea colectivă
Secțiunea a XI-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la obligațiile izvorâte din contracte
Secțiunea a XII-a. Dispozițiile Legii țării în domeniul dreptului penal
Secțiunea a XIII-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la procedura de judecată și probe
Capitolul IV. Apariția și conținutul pravilelor bisericești
Secțiunea I. Apariția pravilelor bisericești
Secțiunea a II-a. Pravilele scrise în limba slavonă
Secțiunea a III-a. Pravilele scrise în limba română
Secțiunea a IV-a. Conținutul pravilelor bisericești
Capitolul V. Apariția și conținutul pravilelor laice – Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii
Capitolul VI. Statul și dreptul în perioada regimului turco-fanariot
Secțiunea I. Contextul politic internațional
Secțiunea a II-a. Organizarea de stat în prima fază a regimului turco-fanariot
Secțiunea a III-a. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot
Secțiunea a IV-a. Organizarea de stat în a doua fază a regimului turco-fanariot
Secțiunea a V-a. Dreptul în a doua fază a regimului turco-fanariot
Capitolul VII. Statul și dreptul în perioada 1821-1848
Secțiunea I. Programul revoluției de la 1821
Secțiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei și a Țării Românești
Secțiunea a III-a. Evoluția dreptului în Țara Românească și în Moldova
Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei și a Țării Românești în perioada 1848-1858
TITLUL III. STATUL ȘI DREPTUL ROMÂNESC MODERN
Capitolul I. Reformele și opera legislativă înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza
Secțiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza
Secțiunea a II-a. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza
Capitolul II. Statul și dreptul modern în perioada 1866-1918
Secțiunea I. Organizarea de stat
Secțiunea a II-a. Evoluția dreptului
Dreptul constituțional și dreptul administrativ
2. Dreptul civil
3. Dreptul penal
4. Dreptul procesual
5. Legislația învoielilor agricole
TITLUL IV. Organizarea de stat și dreptul în Transilvania în perioada cuprinsă între secolul al X-lea și anul 1918
Capitolul I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada secolul X-1918
Secțiunea I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada voievodatului (secolul X-1541)
Secțiunea a II-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului dependent de Turcia (1541-1683)
Secțiunea a III-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)
Secțiunea a IV-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada 1848-1867
Secțiunea a V-a. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar
Capitolul II. Dreptul în Transilvania în perioada secolul X-1918
Secțiunea I. Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului
Secțiunea a II-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de Imperiul Otoman (1541-1683)
Secțiunea a III-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)
Secțiunea a IV-a. Dreptul Transilvaniei în perioada 1848-1918
Secțiunea a V-a. Lupta românilor din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar
TITLUL V. Statul și dreptul românesc în perioada 1918-1938
Capitolul I. Făurirea statului național unitar român
Capitolul II. Evoluția dreptului
Secțiunea I. Unificarea legislativă
Secțiunea a II-a. Dreptul constituțional
Secțiunea a III-a. Dreptul administrativ
Secțiunea a IV-a. Dreptul civil
Secțiunea a V-a. Dreptul penal
Secțiunea a VI-a. Procedura civilă
Secțiunea a VII-a. Procedura penală
Bibliografie
TITLUL I
RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC
Capitolul I. Organizarea socială a geto-dacilor
în epoca prestatală (gentilică)
Strămoșii noștri, geto-dacii, după cum afirmă părintele istoriei, Herodot, aparțineau etniei tracilor, iar tracii erau etnia cea mai numeroasă după cea indiană și dacă nu s-ar fi lăsat antrenați în lupte interne ar fi fost de neînfrânt.
Aria de extindere a acestei etnii ajungea, în nord, până la mlaștinile Pripetului (în Polonia de astăzi), în sud, până la Marea Egee, în vest, până la Dunărea panonică (în Ungaria de astăzi), iar în est până la fluviul Bug.
Din ramurile ce au aparținut acestei etnii, geto-dacii s-au remarcat prin importante realizări pe plan politic, economic, cultural. Prezența constantă a geto-dacilor în spațiul carpato-danubiano-pontic este atestată încă din prima jumătate a mileniului I î. e. n. Autorii greci îi desemnau pe strămoșii noștri prin termenul de geți, iar romanii le spuneau daci. Unii autori afirmă că dacii trăiau în zona intracarpatică, iar geții în zona extracarpatică. Dar Strabo afirmă că geții și dacii vorbesc aceeași limbă și sunt același popor. Acestea sunt rațiunile pentru care istoriografia modernă îi denumește pe strămoșii noștri geto-daci.
Izvoarele latine și grecești ne-au transmis informații prețioase privind modul de viață a geto-dacilor, cu privire la sistemul de conducere socială, precum și cu privire la nivelul de dezvoltare economică atins. Spre exemplu, Herodot, în Istoriile sale ne descrie amănunțit expediția întreprinsă de către regele Darius I al perșilor, în încercarea de a-i supune pe sciți. Armata persană înainta prin partea vestică a Pontului Euxin (Dobrogea de astăzi) pentru a trece Dunărea. În calea lor toate triburile trace s-au supus, cu excepția geților, care, deși au opus o rezistență îndăratnică, fură supuși de îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și drepți dintre traci.
Arrian și Strabo ne înfățișează campania lui Alexandru cel Mare în nordul Dunării din anul 335 î. e. n. Aceste relatări sunt demne de încredere, întrucât se întemeiază pe însemnările făcute la fața locului de către unul dintre generalii lui Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, care a fondat în Egipt dinastia Lagizilor. Din aceste însemnări rezultă că falanga macedoneană a înaintat cu dificultate prin nesfârșite lanuri de grâu, a avut de înfruntat o armată – circa 4000 de călăreți și 10000 de pedestrași – , a ocupat un oraș întărit în care se afla o populație foarte numeroasă și în care au fost descoperite podoabe de mare preț, care au fost ulterior transportate în sudul Dunării de doi generali ai lui Alexandru cel Mare.
Diodor din Sicilia, Pausanias și Polyainos ne prezintă conflictul dintre Lisimah și Dromihete, regele geților. Din relatrări rezultă că acest conflict s-a declanșat în jurul anului 300 î. e. n. Acest conflict a durat până în jurul anului 292 î. e. n. și s-a finalizat cu înfrângerea macedonenilor, ocazie cu care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci, oștenii lui Dromihete au cerut ca Lisimah să fie ucis, întrucât, spuneau ei, oștenii care își primejduiesc viața în luptă au dreptul să decidă în toate privințele. Dar Dromihete a avut un alt punct de vedere, susținând că este mai bine ca Lisimah să fie eliberat, opinie ce a fost însușită de către oștenii regelui Dromihete.
Menționăm și relatările lui Justinus cu privire la conflictul dintre geții regelui Oroles și bastarni, care s-a derulat în secolul III î. e. n. Într-o bătălie, geții au fost învinși de către bastarni. Cu această ocazie, Oroles i-a pedepsit pe oștenii săi obligându-i să fie servitorii femeilor lor până când i-au învins pe bastarni într-o nouă luptă. De asemenea, este menționată și inscripția de la Histria, care menționează că în secolul III î. e. n. regii geți Zalmodegikos și Rhemaxos exercitau o autoritate de necontestat asupra cetăților grecești din Pont. În fine, Pompeius Trogus ne vorbește despre incrementa dacorum per Rubobostem regem (întărirea puterii dacilor undeva în Transilvania sub puterea regelui Rubobostes). Aceste relatări ne fac să constatăm că în epoca prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic, care promova pe scară largă culturile agricole (ex – lanurile nesfârșite de grâu), înălțau construcții civile și publice de mari proporții, dispuneau de armate puternice bine echipate; de asemenea, producția de mărfuri și economia de schimb au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci. Conducerea politică era exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democrației militare, sistem caracterizat prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunității erau adoptate de poporul înarmat. Totuși, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în special după secolul al IV-lea î. e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci se observă autoritatea pe care o exercitau regii geți asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.
În această perioadă, viața socială a fost reglementată prin norme fără caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse printr-un aparat de constrâgere, ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele istorice ne-au transmis informații cu privire la obiceiurile practicate în viața de familie, stăpânirea bunurilor, încheierea convențiilor, soluționarea litigiilor. Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în Evul Mediu românesc, fenomen de natură a confirma continuitatea românilor.
În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, așa cum ne arată Herodot, la moartea șefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară ieșirea din indiviziune. De aici rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea individuală asupra bunurilor, ca o primă etapă în procesul formării proprietății private.
Există și informații cu privire la faptul că la geto-daci furtul era considerat infracțiunea cea mai gravă.
Alte izvoare vorbesc despre convențiile dintre părți, îmbrăcate în forma jurămintelor religioase. Herodot este cel care ne relatează modul de încheiere a convențiilor, în virtutea unui ritual extrem de complicat. Astfel părțile turnau vin într-un vas de lut, se crestau cu un cuțit și picurau din sângele lor în acel vin, muiau apoi armele lor în acel vin (o bardă, o suliță, săgețile), rosteau jurăminte religioase, după care beau vinul din vasul de lut.
Sugestive sunt și informațiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul jurămintelor pe vetrele regale (jurământul pe ze limbă și sunt același popor. Acestea sunt rațiunile pentru care istoriografia modernă îi denumește pe strămoșii noștri geto-daci.
Izvoarele latine și grecești ne-au transmis informații prețioase privind modul de viață a geto-dacilor, cu privire la sistemul de conducere socială, precum și cu privire la nivelul de dezvoltare economică atins. Spre exemplu, Herodot, în Istoriile sale ne descrie amănunțit expediția întreprinsă de către regele Darius I al perșilor, în încercarea de a-i supune pe sciți. Armata persană înainta prin partea vestică a Pontului Euxin (Dobrogea de astăzi) pentru a trece Dunărea. În calea lor toate triburile trace s-au supus, cu excepția geților, care, deși au opus o rezistență îndăratnică, fură supuși de îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și drepți dintre traci.
Arrian și Strabo ne înfățișează campania lui Alexandru cel Mare în nordul Dunării din anul 335 î. e. n. Aceste relatări sunt demne de încredere, întrucât se întemeiază pe însemnările făcute la fața locului de către unul dintre generalii lui Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, care a fondat în Egipt dinastia Lagizilor. Din aceste însemnări rezultă că falanga macedoneană a înaintat cu dificultate prin nesfârșite lanuri de grâu, a avut de înfruntat o armată – circa 4000 de călăreți și 10000 de pedestrași – , a ocupat un oraș întărit în care se afla o populație foarte numeroasă și în care au fost descoperite podoabe de mare preț, care au fost ulterior transportate în sudul Dunării de doi generali ai lui Alexandru cel Mare.
Diodor din Sicilia, Pausanias și Polyainos ne prezintă conflictul dintre Lisimah și Dromihete, regele geților. Din relatrări rezultă că acest conflict s-a declanșat în jurul anului 300 î. e. n. Acest conflict a durat până în jurul anului 292 î. e. n. și s-a finalizat cu înfrângerea macedonenilor, ocazie cu care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci, oștenii lui Dromihete au cerut ca Lisimah să fie ucis, întrucât, spuneau ei, oștenii care își primejduiesc viața în luptă au dreptul să decidă în toate privințele. Dar Dromihete a avut un alt punct de vedere, susținând că este mai bine ca Lisimah să fie eliberat, opinie ce a fost însușită de către oștenii regelui Dromihete.
Menționăm și relatările lui Justinus cu privire la conflictul dintre geții regelui Oroles și bastarni, care s-a derulat în secolul III î. e. n. Într-o bătălie, geții au fost învinși de către bastarni. Cu această ocazie, Oroles i-a pedepsit pe oștenii săi obligându-i să fie servitorii femeilor lor până când i-au învins pe bastarni într-o nouă luptă. De asemenea, este menționată și inscripția de la Histria, care menționează că în secolul III î. e. n. regii geți Zalmodegikos și Rhemaxos exercitau o autoritate de necontestat asupra cetăților grecești din Pont. În fine, Pompeius Trogus ne vorbește despre incrementa dacorum per Rubobostem regem (întărirea puterii dacilor undeva în Transilvania sub puterea regelui Rubobostes). Aceste relatări ne fac să constatăm că în epoca prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic, care promova pe scară largă culturile agricole (ex – lanurile nesfârșite de grâu), înălțau construcții civile și publice de mari proporții, dispuneau de armate puternice bine echipate; de asemenea, producția de mărfuri și economia de schimb au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci. Conducerea politică era exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democrației militare, sistem caracterizat prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunității erau adoptate de poporul înarmat. Totuși, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în special după secolul al IV-lea î. e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci se observă autoritatea pe care o exercitau regii geți asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.
În această perioadă, viața socială a fost reglementată prin norme fără caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse printr-un aparat de constrâgere, ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele istorice ne-au transmis informații cu privire la obiceiurile practicate în viața de familie, stăpânirea bunurilor, încheierea convențiilor, soluționarea litigiilor. Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în Evul Mediu românesc, fenomen de natură a confirma continuitatea românilor.
În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, așa cum ne arată Herodot, la moartea șefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară ieșirea din indiviziune. De aici rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea individuală asupra bunurilor, ca o primă etapă în procesul formării proprietății private.
Există și informații cu privire la faptul că la geto-daci furtul era considerat infracțiunea cea mai gravă.
Alte izvoare vorbesc despre convențiile dintre părți, îmbrăcate în forma jurămintelor religioase. Herodot este cel care ne relatează modul de încheiere a convențiilor, în virtutea unui ritual extrem de complicat. Astfel părțile turnau vin într-un vas de lut, se crestau cu un cuțit și picurau din sângele lor în acel vin, muiau apoi armele lor în acel vin (o bardă, o suliță, săgețile), rosteau jurăminte religioase, după care beau vinul din vasul de lut.
Sugestive sunt și informațiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul jurămintelor pe vetrele regale (jurământul pe zeitățile palatului regal), ritual regăsit în Evul Mediu cu funcție procesuală de această dată. În ipoteza în care regele se îmbolnăvea, erau chemați trei ghicitori dintre cei mai de vază. Ei hotărau cine a jurat strâmb pe vetrele palatului regal, lucru care a condus la îmbolnăvirea regelui. Cel descoperit era adus în fața regelui. Dacă recunoștea fapta imputată, acesta era decapitat. Dacă nu confirma acuzațiile, era adus un număr dublu de ghicitori. Dacă aceștia confirmau decizia primilor, vinovatul era decapitat, averea acestuia era confiscată și atribuită primilor trei ghicitori. Dacă cei șase ghicitori infirmau părerea primilor trei, erau aduși doisprezece ghicitori. Dacă două rânduri de ghicitori, consecutiv, confirmau nevinovăția “inculpatului”, primii trei ghicitori urmau a fi decapitați.
Alte texte privesc relațiile din sânul familiei, autoritatea bărbatului asupra femeii. Se afirma de către unii autori, ce analizau o perioadă mai veche, că geto-dacii cunoșteau poligamia. Alți autori, care se refereau la o perioadă mai apropiată, afirmau că geto-dacii cunoșteau monogamia.
De asemenea, Aristotel spune că la agatârși (se pare că aceștia trăiau în zona Munților Apuseni) obiceiurile care guvernau viața socială erau învățate pe de rost și cântate, în semn de afecțiune față de ele.
Capitolul II. Statul și dreptul geto-dac
Secțiunea I. Statul geto-dac
Statul geto-dac a fost fondat și s-a consolidat sub domnia lui Burebista (82-44 î. e. n.). Saltul calitativ de la societatea gentilică la cea politică a fost determinat de acumulările produse în plan economic și social.
Pe plan economic, în secolul I î. e. n., geto-dacii practicau pe scară largă prelucrarea metalelor fieroase, precum și alte meșteșuguri. Pe acest fond de dezvoltare a producției s-a dezvoltat comerțul intern și extern, în special cu grecii și cu romanii, dovadă numărul mare de monede romane și grecești din acea perioadă.
Odată cu dezvoltarea economiei de schimb s-a produs procesul de stratificare socială, atestată de bogatul inventar al unor morminte, de numărul mare de tezaure, de construcțiile civile de mari proporții. Stratificarea s-a realizat fie prin acapararea pământurilor obștilor sătești de către aristocrație, fie prin însușirea prăzii de război sau prin extinderea domeniilor private.
Pe de altă parte, formarea statului a fost influențată și de conjunctura externă, având în vedere că după ce sciții, grecii și macedonenii au decăzutîn urma luptelor cu romanii, la sudul Dunării se profila pericolul roman. Romanii au supus pe rând Grecia și Macedonia. Față de iminența acestui pericol, triburile geto-dace s-au unit. De altfel, Strabo afirmă că Burebista i-a adunat pe toți geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat și i-a deprins cu ascultarea poruncilor întemeind o mare stăpânire de care se temeau toți vecinii, inclusiv romanii, aflați în plină expansiune.
Tot așa, în textul inscripției de la Dyonisopolis (localitatea Balcic de astăzi, aflată în Bulgaria), de la mormântul lui Acornion, ni se transmit informații cu privire la statul condus de către Burebista. Acornion a fost un magistrat din Dyonisopolis, trimis de către concetățenii săi pe lângă regele Burebista, pentru a proteja astfel interesele cetății lor. Lăudând faptele lui Acornion, textul menționează că Burebista a ajuns cel mai mare dintre regii traci, stăpân al tuturor ținuturilor de dincolo și de dincoace de Dunăre, căci statul lui Burebista era mărginit la sud de Munții Balcani, la nord de Carpații Păduroși, la vest de Dunărea panonică, iar la est de zona cuprinsă între Bug și Nistru.
Toate cetățile grecești de la Olbia la Appolonia erau integrate în statul lui Burebista, inclusiv Dyonisopolis.
Esența statului geto-dac decurgea din existența proprietății private și din exploatarea muncii sclavilor, deși la geto-daci sclavia nu a atins niciodată nivelul clasic, în sensul că producția nu s-a întemeiat, în principal, pe munca robită, ci pe cea liberă. Sclavia s-a practicat în special pe proprietățile private și în exploatările miniere. În paralel, obștea sătească integrată în statul geto-dac a supraviețuit în lupta cu statul, și-a păstrat și cristalizat caracterele, pe care le-a păstrat vreme de milenii. În unele regiuni ale țării (Vrancea) aceste caracteristici s-au observat până la începutul secolului XX.
În legătură cu stratificarea socială, autori precum Dio Cassius, Dio Crisostomul și Iordanes ne arată că în statul geto-dac există o clasificare a persoanelor în oameni liberi și sclavi, iar oamenii liberi, la rândul lor, se clasificau în tarabostes (pileati) – nobilii – și comati (capileati) – oamenii liberi, dar săraci. Tot acești autori ne arată că dregătorii erau promovați doar din rândul taraboștilor, care exercitau în același timp proprietatea privată asupra marilor domenii civile.
Cu privire la organizarea statului, la nivel central, puterea în stat era exercitată de către rege, aflat în vârful ierarhiei nobiliare. Regele exercita atribuții legislative, administrative, militare și judecătorești. Vechii autori ne arată că la geto-daci aveau vocație la succesiunea tronului fiii regelui, frații regelui, marii preoți. Astfel, Burebista și Decebal au fost fii de regi, Diurpaneus a venit la succesiunea lui Scorrilo în calitate de frate al regelui, Decebal, fiul lui Scorrilo, l-a moștenit pe unchiul său, Diurpaneus, iar Deceneu a venit la succesiunea lui Burebista în calitate de mare preot. Reținem că la geto-daci atribuțiile laice și religioase, la nivel central, erau exercitate fie de aceeași persoană fie de către persoane diferite. Astfel, Deceneu și Comosicus, erau în același timp și regi și mari preoți, pe când în timpul lui Burebista mare preot era Deceneu, iar în vremea lui Decebal mare preot era Vesinas.
Monarhia geto-dacă se mai caracterizează și prin caracterul ei pronunțat militar, față de faptul că funcția de apărare a statului devenise preponderentă în condițiile expansiunii romane. Conform relatărilor lui Strabo, dacii aveau o armată de peste 200000 de luptători, care a impresionat pe toți contemporanii, căci vreme de două secole nu a putut fi înfrântă.
Regele geto-dac era și proprietarul minelor de aur.
Tot la nivel central își desfășura activitatea și un aparat de dregători, proveniți din rândul aristocrației, aparat ierarhizat, ce desfășura o activitate continuă. În acest sens, menționăm că în inscripția de la Dyonisopolis se spune despre Acornion că era cel dintâi și în cea mai mare cinste în aristocrația geto-dacă. Pe de altă parte, Iordanes și Dio Cassius arată că la geto-daci marele preot exercita atribuții foarte importante.
Marele preot era un adevărat vicerege, pentru că la geto-daci s-a acreditat ideea că dreptul este de origine divină, iar interpretul voinței divine este marele preot, care recurgea chiar și la magie pentru a-i determina pe supuși să respecte dispozițiile normelor de drept.
Alți autori, spre exemplu Suidas și Kriton, ne vorbesc despre organizarea locală în statul geto-dac. Conform acestor autori, unii dintre nobili erau puși mai mari peste treburile agricole, iar alții, din jurul regelui, erau împărțiți la paza cetăților. De aici rezultă că exista un aparat administrativ, la nivel local, ce coordona activitatea economică, în special cea agricolă, și un aparat administrativ, tot la nivel local, cu atribuțiuni militare. De aici rezultă, pe de o parte, importanța acordată agriculturii de către statul geto-dac, iar, pe de altă parte, că geto-dacii aveau un vast sistem de apărare în centrul căruia se aflau cetățile.
Din datele istorice rezultă că societatea geto-dacă a fost organizată în epoca istorică situată între domnia lui Burebista și cea a lui Decebal într-un sistem de sine stătător, având la bază criteriul stratificării sociale și cel al teritorialității. Procesul de consolidare a statului geto-dac a fost întrerupt de ocupația romană, dar existența sa a avut puternice ecouri în istoriografia epocii.
Secțiunea a II-a. Dreptul geto-dac
În ceea ce privește dreptul geto-dac, acesta a fost exprimat fie în forma nescrisă a obiceiului juridic, fie în formă scrisă, întrucât o serie de obiceiuri (acelea care erau convenabile clasei dominante) au fost preluate și sancționate de către statul geto-dac, devenind norme de drept. În paralel, în procesul diversificării și consolidării sistemului sclavagist, s-au format noi obiceiuri, care au fost sancționate de către stat și au dobândit pe această cale valoare juridică. De asemenea, așa cum spune Iordanes, geto-dacii au cunoscut și dreptul scris. Această idee se bazează pe relatările lui Iordanes, conform cărora regele Burebista a dat poporului său legi scrise, care nu erau codificări ale obiceiurilor juridice, ci erau porunci ale regelui. Iordanes, care a trăit în secolul VI e. n., mărturisește că a citit acele legi, ce fuseseră transmise din generație în generație. Dar, din nefericire, ele s-au pierdut, astfel încât reconstituim fizionomia instituțiilor juridice geto-dace fie pe baza unor izvoare indirecte, fie pe baza urmelor lăsate de către aceste instituții asupra dreptului nostru de mai târziu.
Cert este că în materia bunurilor, geto-dacii au cunoscut proprietatea privată, ce se exercita asupra unor exploatări miniere, vite, sclavi, unele domenii civile și private. Totodată, ei au cunoscut și proprietatea obștei teritoriale, obște care exercita o proprietate colectivă asupra pământului împletită cu folosința individuală, așa cum rezultă din a III – a odă a lui Horațiu – “Bine-i sciților cei din câmp/ Care au din strămoși carele drept sălaș;/ Geții aspri au traiul bun:/ Roată dând belșug glia cea făr’ de hat/ Strâng recolte obștești cu sârg,/ Iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus./ Sorțu-i face egali în drept:/ Treaba ți-ai isprăvit? Altul să vină-n loc”.
De aici putem trage unele concluzii:
– Horațiu îi confundă pe geți cu sciții, ceea ce nu trebuie să ne surprindă, deoarece Tucidide afirma că geții și sciții au aceleași obiceiuri;
– în obștea sătească se exercita proprietatea colectivă, deoarece geții “strâng recolte obștești cu sârg”;
– folosința are caracter individual, căci terenul obștei sătești era împărțit în loturi individuale, atribuite anual fiecărei familii, prin sistemul sorțiului – “iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus”.
Tot Horațiu ne transmite informații cu privire la viața de familie: “Blândă-i soața cea de a do’ având /Grija pruncilor mici fără de mam’ ajunși./ Zestrea-i nu-l face rob pe soț/ Traiu’n dar nu și-l dă tânărului cel stricat./ Căci virtutea e zestrea ei:/ Iubitoare-i de soț, poftele înfrânând./ Crimă-i patul cel pângărit,/ Fapta are ca pedeapsă moartea, din moși-strămoși”.
De aici rezultă că:
– geto-dacii cunoșteau familia monogamă;
– monogamia era păzită strașnic, de vreme ce adulterul era pedepsit cu moartea;
– geto-dacii cunoșteau instituția dotei (zestrei), deși nu bunurile erau principala zestre, ci ținuta ei morală – “zestrea-i nu-l face rob pe soț (…) căci virtutea e zestrea ei”.
Alte dispoziții privesc materia obligațiilor. Din sursele indirecte rezultă că obligațiile izvorau fie din contracte, fie din delicte.
Contractele aveau caracter solemn și erau de două feluri:
– contracte solemne în formă religioasă;
– contracte solemne în formă scrisă.
În domeniul dreptului penal, cele mai importante dispoziții incriminau infracțiunile contra statului, proprietății private și persoanei
Cu privire la sistemul judiciar (procesual), atribuțiunile privind soluționarea litigiilor au fost preluate de organele specializate ale statului. În fruntea acestui aparat se afla fie regele, fie marele preot. Nu știm cu exactitate dacă în vârful ierarhiei judiciare se afla regele sau marele preot, pentru că în unele izvoare ale vremii se menționează că la geto-daci Comosicus a fost judecător suprem, dar nu se precizează dacă în calitate de rege sau în calitate de mare preot. Izvoarele istorice ne mai relevă că s-au păstrat urme ale răzbunării private în forma legii talionului și sistemul duelului judiciar.
Geto-dacii au cunoscut și norme de drept internațional public, pe care le aplicau în relațiile cu alte popoare, în special cu ocazia încheierii convențiilor cu alte state.
Capitolul III. Statul și dreptul în Dacia provincie romană
Secțiunea I. Evoluția conflictelor dintre daci și romani
Conflictul dintre daci și romani s-a declanșat încă de la începutul secolului I e. n. și a ajuns la apogeu în perioadă cuprinsă între anii 85 și 106 e. n.
Perioada de apogeu cunoaște două perioade:
– 85-89 e. n.;
– 101-106 e. n.
După războaiele începute în anul 85 e. n., s-a încheiat un tratat de pace în anul 89 e. n. între romani, reprezentați de împăratul Domițian, și geto-daci, reprezentați de Diegis, fratele lui Decebal. Conform dispozițiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor să construiască fortificații în nordul Dunării și să traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, în vederea luptelor cu quazii și marcomanii. În schimb, romanii se obligau a plăti dacilor subsidii anuale, să le dea ajutoare în meșteri constructori și tehnică de construcție.
Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, încât a declanșat cele două războaie, la finele cărora, prin victoria romană, s-a format provincia Dacia Felix.
Secțiunea a II-a. Constituirea și structura provinciei Dacia
În urma cuceririi Daciei de către romani, nu toate teritoriile locuite de către daci au fost incluse în provincia romană Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvană dintre Olt și Carpați, Muntenia de astăzi, sudul Modovei erau și ele teritorii supuse romanilor, dar nu fuseseră incluse în Dacia Traiană, ci în provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că au fost romanizați și geto-dacii ce nu se aflau în provincia Dacia, pentru că și ei se aflau sub stăpânire romană. Hotarele provinciei Dacia încep, la vest, de la confluența Dunării cu Tisa (în Banatul sârbesc de astăzi), apoi urcăm pe Valea Tisei până la confluența Mureșului cu Tisa, apoi la nord urmăm linia Mureșului în amonte până la Deva, de unde urcă prin Munții Apuseni până lângă Zalău, după care urmăm o linie paralelă cu Valea Someșului până la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan al Carpaților Orientali. Apoi, coborâm spre sud până la izvoarele Oltului, urmăm Valea Oltului până la confluența Oltului cu Dunărea. La sud urcăm pe Valea Dunării până la punctul de plecare.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, provincia a avut o conducere și o organizare unitară. După moartea lui Traian (117 e. n.), împăratul Hadrian a reorganizat provincia. Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona transilvană dintre Olt și Carpați din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de astăzi și a format provincia Dacia Inferioară. Celelalte teritorii ale fostei provincii au format Dacia Superioară. În anul 124 e. n., Hadrian a desprins din Dacia Superioară partea aflată la nord de Mureșul superior și de Arieș, formând Dacia Porolissensis. Următoarea reformă a fost înfăptuită de către Marc Aureliu, care, în anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară, formând Dacia Appulensis. În anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea din vestul Banatului, formând Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis a rămas în aceleași granițe.
Secțiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei
Conducerea provinciei și apoi, a provinciilor, a evoluat în funcție de organizarea teritorială. Astfel, câtă vreme Dacia a fost o provincie unitară, ea era condusă de un guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial și de grad consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar și militar. Avea în subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix și XIII Gemina), întrucât la romani guvernatorii de rang consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.
După reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusă de către un legatus augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adică un fost pretor la Roma. Acest guvernator exercita și el în Dacia Superior atribuții adminstrative, judiciare și militare, dar el avea dreptul de a conduce o singură legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior și Dacia Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei proveneau din rândurile cavalerilor (ordinul ecvestru) și exercitau în provinciile conduse atribuții administrative, militare și judiciare.
După reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobândește atribuții de coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium (legatul imperial al celor trei Dacii). El redobândește rangul consular. Are în subordine două legiuni (V Macedonica și XIII Gemina) și supraveghează activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusă tot de către un procurator prezidial, pe când Dacia Porolissensis era condusă, începând din anul 168 e. n., de comandantul Legiunii a V-a Macedonica.
Tot la nivel central se întrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sau Concilium Daciarum trium), format din reprezentanții municipiilor și coloniilor. Acest consiliu se întrunea o dată pe an și avea rolul de a promova interesele comunităților locale pe lângă guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plânge împăratului pentru eventualele abuzuri ale guvernatorului, deși, în realitate, acest consiliu îndeplinea rolul de a promova cultul imperial, persoana împăratului simbolizând unitatea imperiului, dovadă că acest consiliu era condus de un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial).
Secțiunea a IV-a. Sistemul financiar
Cât Dacia a fost provincie unitară, atribuțiile financiare erau exercitate la nivel central de către un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. După reformele lui Hadrian, în Dacia Superior a continuat să existe un procurator financiar, iar în Dacia Inferior și în Dacia Porolissensis atribuțiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii prezidiali). După reformele lui Marc Aureliu, în Dacia Appulensis exista un procurator financiar subordonat guvernatorului, în Dacia Malvensis atribuțiile financiare reveneau guvernatorului, iar în Dacia Porolissensis exista un procurator financiar de sine stătător, întrucât la romani comandanții legiunilor nu aveau dreptul să exercite atribuțiuni fiscale.
În Dacia Traiană existau trei tipuri de impozite:
– impozitul direct (tributa) – se plătea pe proprietățile funciare și pe clădiri;
– impozitul pe persoană (tributum capitis);
– impozitele indirecte (vectigalia) – se plăteau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe vânzarea de bunuri mobile (sclavi) și imobile.
Secțiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei
Aceasta a cunoscut o anumită evoluție, astfel încât, după moartea lui Traian, constatăm că există localități urbane și localități rurale cu regimuri juridice diferite.
Localitățile urbane erau coloniile și municipiile.
În epoca Republicii romane, distincția dintre municipii și colonii era clară, în sensul că toate coloniile erau fondate de cetățeni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor. Unele dintre acestea se bucurau de ficțiunea lui ius italicum, conform căreia teritoriul coloniilor era considerat ca făcând parte din teritoriul Italiei. Pe această cale, terenul acestor colonii nu era supus impozitelor.
Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, această distincție s-a estompat, dovadă că în vremea Daciei Traiane distincția dintre municipii și colonii se făcea mai degrabă pe criteriul dezvoltării economice și culturale.
Localitățile urbane din Dacia Traiană au fost vechi așezări ale autohtonilor ridicate prin hotărâri ale împăratului la rangul de municipii și mai târziu colonii, cu excepția capitalei, deoarece Traian a distrus vechea capitală a Daciei, construind o nouă capitală în apropierea celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care împăratul Hadrian a adăugat și vechea denumire – Sarmizegetusa. Acest oraș a fost fondat prin colonizarea cetățenilor romani (cca 20000 de locuitori) și avea o suprafață de circa 32 ha. În această colonie se afla administrația centrală, precum și cele mai importante instituții financiare și judiciare.
De asemenea, cu două excepții, avem în vedere capitala și Romula, municipiile și coloniile din Dacia Traiană au purtat denumirile tradiționale geto-dace: Drobeta, Appulum, Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alături de Romula și Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte orașe au rămas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum.
Coloniile și municipiile din Dacia Traiană aveau o conducere aproape identică. Fapt e că în centrul sistemului de conducere locală se aflau așa-zisele senate municipale – ordo decurionum – , organizate după model roman, întrucât, așa cum spunea Aullu Geliu, toate coloniile și municipiile din provincii erau organizate după modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numărul membrilor acestora (decurionii) era fixat prin hotărârea prin care împăratul înființa orașul respectiv și oscila între 30 și 50.
Membrii senatelor locale, așa-zisele municipale, erau desemnați dintre cetățenii romani ingenui ce aveau cel puțin 25 de ani și o avere de minimum 100000 de sesterți. Din senatele municipale făceau parte de drept toți foștii magistrați locali.
Acest senat:
– conducea întreaga activitate administrativă și financiară din oraș;
– rezolva problemele edilitare cu privire la construcții;
hotăra cu privire la atribuirea de terenuri;
organiza jocurile publice;
întreținea cultul imperial în cadrul orașului;
îi alegea pe toți magistrații laici și sacerdotali.
Dintre magistrații laici amintim pe cei care exercitau atribuții judiciare și care, pe această cale, organizau judecarea proceselor, și anume faza in iure. În cadrul coloniilor, acești magistrați erau duumviri iure dicundo (cei doi bărbați care să spună dreptul), iar în municipii aceste atribuții erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru bărbați care să spună dreptul).
Tot din categoria magistraților laici făceau parte și edilii, care:
– asigurau ordinea publică și aprovizionarea orașelor;
– se ocupau de administrarea târgurilor și piețelor;
Questorii erau acei magistrați care coordonau activitatea fiscală.
În subordinea acestor magistrați se afla un aparat de funcționari inferiori – apparitores.
Magistrații sacerdotali erau de trei feluri:
– pontifii;
– flaminii;
– augurii.
Totodată, în fiecare oraș se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura și el promovarea cultului imperial.
În toate coloniile și municipiile se organizau asociații – colegia – pe criterii profesionale, etnice sau religioase. Conducătorii lor erau denumiți prefecți sau magistri.
Localitățile rurale erau de două feluri. Unele erau organizate după model roman, iar altele erau organizate după modelul geto-dac. Cele organizate după nivel roman erau, la rândul lor, de două feluri: pagus și vicus.
Se numeau pagi localitățile rurale fondate pe teritoriile dependente de orașe. Erau conduse de prefecți, care erau în același timp și membri ai senatelor municipale (decurioni).
Se numeau vici localitățile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de orașe sau care se aflau în zone unde nu existau orașe. Acestea aveau conducere proprie.
Localitățile rurale organizate după modelul geto-dac se numeau obști sătești (teritoriale). Deși ele erau integrate în provincie, aveau dreptul de a se autoconduce în sistemul democrației obștești.
Mai existau și alte localități cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea aflată lângă Ampulum, care a devenit oraș.
Un regim juridic diferit aveau și localitățile balneare, dintre care o amintim pe cea de la Aquae.
Secțiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană
Evoluția dreptului ne atestă faptul că și pe plan juridic, în Dacia Traiană, a avut loc un proces de sinteză, în cadrul sintezei produsă pe plan etnic și instituțional. În cadrul acestui proces evolutiv, inițial, în Dacia Traiană se aplicau rânduieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, și dreptul civil roman și dreptul ginților (ius gentium), pe de altă parte.
Normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetățenilor romani aflați în provincie, care se bucurau, ca orice cetățean roman, de toate drepturile civile și politice – ius commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.
Dreptul ginților se aplica în relațiile cetățeni-latini-peregrini sau în relațiile dintre peregrini.
În relațiile dintre daci se aplica cutuma geto-dacă.
Cu timpul însă, în urma dezvoltării economice și culturale, în urma sintezei în planul organizării administrative și sub presiunea cerințelor economiei de schimb asistăm la un proces de împletire a celor trei rânduieli juridice. Pe această cale iau naștere noi instituții juridice, care nu corespund nici cerințelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originală, căci în procesul împletirii instituțiilor romane cu cele locale iau naștere noi instituții juridice, în cadrul cărora dispozițiile de drept roman au dobândit funcții și finalități noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispoziții cu privire la bunuri, persoane, succesiuni și, mai ales, cu privire la obligații.
În materia bunurilor constatăm că dreptul daco-roman consacră trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritară, proprietatea provincială și proprietatea peregrină.
Proprietatea provincială a luat naștere în legătură cu regimul juridic pe care îl aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau în ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenuri spre folosință provincialilor. Această folosință era desemnată de romani prin sintagma “possessio vel usufructus” (uzufruct sau posesiune), pe când modernii desemnau această folosință prin sintagma “proprietate provincială”, întrucât acea folosință prezenta trăsăturile unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos (între vii) și mortis causa (pentru cauză de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmări în justiție printr-o acțiune in rem (reală) creată după modelul acțiunii în revendicare (rei vindicatio), întrucât în formula aceastei acțiuni se introducea ficțiunea că provincialul este cetățean roman, astfel încât și peregrinul putea intenta acțiunea în revendicare. Totodată, proprietatea provincială putea fi dobândită și printr-o variantă a uzucapiunii romane, cunoscută în Dacia Traiană sub denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunoștea proprietatea supremă a statului roman asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani numită tributum (stipendium).
Totodată în provincia Dacia s-a putut exercita și proprietatea quiritară, pe baza ficțiunii lui ius italicum, întrucât proprietatea quiritară putea fi exercitată doar de către cetățenii romani și purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera că teritoriile dependente de anumite colonii se află în Italia. Pe această cale acele terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietății quiritare. Această proprietate era exercitată doar de către cetățenii romani aflați în Dacia.
De asemenea, a fost cunoscută și proprietatea peregrină, distinctă de cea provincială, întrucât ea purta doar asupra construcțiilor și a bunurilor mobile. Era sancționată printr-o acțiune in rem specială.
În materia persoanelor se aplicau dispozițiile dreptului roman, dar numai în primele decenii de la fondarea provinciei. În primele decenii, cam până în vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale închise și ereditare.
Cetățenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice.
Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Făceau parte din categoria latinilor fictivi, întrucât se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu și din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sânge cu romanii.
Peregrinii se împărțeau în două categorii: obișnuiți și dediticii.
Peregrinii obișnuiți aveau acces la ius gentium și la cutuma locală.
Peregrinii dediticii aveau o condiție juridică inferioară, pentru că s-au opus cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetățile. Acești peregrini nu puteau dobândi cetățenia romană, fiind exceptați de constituțiunea lui Caracalla. Aceștia nu puteau veni la Roma fără a nu cădea în sclavie.
Cu timpul, pe fondul unificării instituțiilor juridice, asistăm la un proces de unificare a condiției juridice a persoanelor, în înțelesul că asistăm la o tendință conform căreia toți oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc aceeași condiție juridică. Acest proces s-a desăvârșit în anul 212 e. n. când, prin edictul lui Caracalla, toți locuitorii liberi din Dacia Traiană au devenit cetățeni romani, dobândind astfel acces la dreptul civil roman, cu excepția peregrinilor și a latinilor iuniani.
În materie succesorală, până în vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate rânduieli paralele, însă, începând din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatăm că și dispozițiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, întrucât oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc testamenti factio (capacitate testamentară).
Dar cele mai importante dispoziții ale dreptului daco-roman sunt în domeniul obligațiilor, având în vedere faptul că în Dacia Traiană producția și economia de schimb au cunoscut o dezvoltare fără precedent, or instituțiile din domeniul obligațiilor trebuie să reglementeze această categorie de relații. Aceste instituții juridice ne sunt cunoscute amănunțit, căci fizionomia lor juridică ne-a fost transmisă pe cale directă, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.
Secțiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania
Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt cercetate de către filologii, istoricii și juriștii din întreaga lume. Filologii cercetează tăblițele cerate pentru a reconstitui latina vulgară (latina vorbită în provincii). Istoricii le cercetează pentru a reconstitui modul de viață al daco-romanilor în comparație cu locuitorii din alte provincii. Juriștii le cercetează în vederea reconstituirii instituțiilor juridice daco-romane din domeniul obligațiilor.
Aceste documente au fost confecționate din scânduri de brad de dimensiunea unei palme (25×8 cm), scobite ușor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica o scriere cursivă cu ajutorul unui obiect ascuțit (stilet). Aceste tăblițe cerate au fost utilizate pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăblițe erau suprapuse, legate cu un șnur de mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer și Albertini, botezate după numele celor ce le-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un șnur de mătase, pe care erau aplicate șapte sigilii din ceară. Duplicele sunt scrise pe două fețe (fețele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru fețe (tablița din interior era scrisă pe ambele fețe, pe când celelalte două tăblițe laterale erau scrise pe fețele interioare). Tăblițele descoperite în Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.
Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roșia Montană), într-o mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în locuri diferite, între anii 1786 și 1855. În total erau 25 de tăblițe, dintre care 14 erau lizibile, iar 11 nu.
Istoricul tăblițelor a fost făcut de mai mulți autori. Primul român care le-a studiat și comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăblițele cerate s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior și că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor în zona Munților Apuseni, de teama cărora locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona Munților Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au plecat și nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi fost abandonată.
Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de locațiune, două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constată desființarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet și o declarație de garanție.
Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriștii au constatat că ele nu corespund pe de-a întregul nici cerințelor dreptului civil roman, nici cerințelor dreptului ginților, nici cerințelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea și împletirea unor elemente extrase din toate cele trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din contractele de împrumut calitatea de creditor o are o femeie peregrină (Anduena lui Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat conform dispozițiilor dreptului roman, întrucât, datorită dispozițiilor dreptului civil și celor ale dreptului ginților, femeia nu avea capacitate juridică și nu putea încheia contracte în nume propriu. De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în conformitate cu cerințele dreptului local, deoarece, conform dispozițiilor dreptului geto-dac, femeia putea încheia acte juridice în nume propriu.
Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă convenție de bună-credință prin care debitorul își asumă obligația de a plăti dobânzi. Această convenție nu respectă cerințele dreptului civil roman, întrucât, în dreptul clasic roman, obligația de a plăti dobânzi nu putea fi asumată printr-o simplă convenție de bună-credință, ci doar printr-o stipulațiune specială, care era un act solemn – stipulatio usurarum (stipulațiunea unei dobânzi). În legătură cu această convenție, ea pare a fi încheiată în conformitate fie cu dreptul local, fie cu dreptul grec.
Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat cu scopul de a se face dovada unei obligații rezultate dintr-un alt contract încheiat anterior. Nici acest contract nu respectă cerințele dreptului civil roman, întrucât în dreptul romnan contractul de depozit este doar generator de obligații și nu se încheie ad probationem. De aici rezultă că și acest contract s-a încheiat în conformitate cu dispozițiile dreptului local.
Menționăm, de asemenea, trei operațiuni juridice încheiate prin intermediul stipulațiunilor. Este vorba de asumarea obligației de a plăti capitalul, asumarea obligației de a plăti dobânzi la acel capital și obligația de garanție. Aceste trei obligații au fost asumate în tăblițele cerate prin stipulațiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare și răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste operațiuni juridice nu se mai realizau prin stipulațiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sancționate prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de stipulațiuni, care intrau în sfera dreptului ginților. Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul ginților avea prioritate față de dreptul pretorian.
Foarte sugestivă este tăblița cerată care cuprinde un contract de muncă și care cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se înțelege prin risc în contract? Este acea situație în care una dintre părți trebuie să-și execute obligația deși cealaltă parte nu-și poate executa obligația, fără vina sa, datorită forței majore. În dreptul clasic roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului. Această dispoziție s-a îndepărtat de la concepția originară, străveche, conform căreia riscul revenea lucrătorului. Se pare că această evoluție s-a datorat unor conflicte ivite între lucrători și patroni spre sfârșitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca riscul să revină patronului. Aceasta însemna că atunci când lucrătorul nu își putea executa obligația fără vina sa, patronul avea, totuși, obligația de a-i plăti acestuia salariul. Însă, în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată și în dreptul clasic, nu se aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă, lucrătorul își asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-și putea executa obligația fără vina sa (spre exemplu, în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în contractul de muncă riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei clauze speciale anexată contractului de muncă.
Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăblițele cerate cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul se referă la vânzarea unei părți de casă. Cercetând aceste contracte, romaniștii au constatat că ele corespund cerințelor dreptului civil roman în privința efectelor, dar nu corespund cerințelor acestuia în ceea ce privește forma. Avem în vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele obligații: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicțiune și de a garanta pentru vicii. Cumpărătorul are obligația de a plăti prețul. Și în dreptul daco-roman, conform conținutului tripticelor din Transilvania, părțile au aceleași obligații, de unde rezultă că efectele sunt identice, pe când forma îmbrăcată de aceste contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, întrucât în dreptul roman toate obligațiile părților izvorăsc dintr-o singură convenție de bună-credință, pe când la daco-romani fiecare efect în parte izvorăște dintr-o convenție distinctă. Așadar, la romani, avem o singură convenție și mai multe efecte, pe când la daco-romani avem atâtea obligații câte convenții sunt.
Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul mancipațiunii și a unei convenții de bună-credință, ceea ce însemană că o singură operațiune juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este nefirească, în primul rând, pentru că părțile au recurs la mancipațiune fără a respecta condițiile necesare mancipațiunii, deoarece mancipațiunea este un act de drept civil, fiind accesibilă doar cetățenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul și accipiens sunt peregrini. În al doilea rând, mancipațiunea poartă doar asupra unor lucruri romane, pe când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este respectată nici condiția cântăririi metalului preț și nu se pronunță nici formula solemnă specifică mancipațiunii. Pe de altă parte, această practică este nefirească, întrucât o singură operațiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în fața unei substituiri de termeni, în sensul că părțile au realizat operațiunea juridică prin intermediul tradițiunii, instituție juridică accesibilă și peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipațiune”. Alți autori afirmă că această practică este datorată necunoașterii cerințelor dreptului roman de către autohtoni. S-a mai susținut și teoria conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai multă siguranță.
În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea generatoare de obligații la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal românesc. Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerințelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptului ginților, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în diverse chipuri. Cei mai mulți autori au considerat că, de vreme ce aceste acte s-au încheiat în Dacia Traiană și nu corespund cerințelor dreptului roman sunt nule. O asemenea părere este fundamental greșită, întrucât pornește de la falsa premisă că în Dacia Traiană s-au aplicat doar dispozițiile dreptului civil roman, iar dispozițiile dreptului geto-dac au fost fie desființate, fie au căzut în desuetudine. În realitate, în provincia Dacia, ca și în celelalte provincii, asistăm la o împletire între valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a născut dreptul daco-roman, ale cărui dispoziții sunt originale, astfel încât instituțiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerințele dreptului roman, ci trebuie raportate la cerințele dreptului daco-roman, care este diferit atât față de dreptul roman cât și față de dreptul local.
Întrebări și teste
Enunțați istoricii care fac referiri în scrierile lor la organizarea socială a geto-dacilor în epoca prestatală și ce concluzii se desprind din aceste scrieri.
Relatări cu privire la conflictul dintre geții regelui Oroles și bastarni din secolul al III-lea î. e. n. a făcut unul din următorii istorici:
Arrian;
Justinus;
Strabo?
Când s-a fondat statul geto-dac și care sunt factorii care au influențat formarea acestuia?
Care a fost forma de exprimare a dreptului geto-dac și cum era reglementată proprietatea?
Arătați organizarea Daciei provincie romană și modificările ulterioare produse în această organizare.
Care a fost organizarea locală a Daciei provincie romană?
Care au fost formele de proprietate consacrate de dreptul daco-roman?
Ce sunt și ce cuprind Tripticele din Transilvania?
TITLUL II
STATUL ȘI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU
Capitolul I. Organizarea obștei sătești. Normele de conduită ale obștei sătești în perioada cuprinsă între secolele IV și VIII e. n.
Secțiunea I. Organizarea obștei sătești
Această perioada este denumită, în mod greșit, de regulă, epoca migrațiunii popoarelor. Termenul este greșit pentru că epocile istorice nu se definesc în raport cu factorii externi, ci în funcție de formele definitorii ale organizării interne în acea perioadă. Iată de ce această perioadă nu este epoca migrațiunii popoarelor, ci a obștei sătești, întrucât obștea sătească a fost unica formă de organizare cunoscută de poporul nostru aflat atunci în plin proces de etnogeneză.
Obștea sătească a fost leagănul poporului nostru, în sensul că poporul nostru, cu psihologia sa de obște (“popor generos”) s-a format și creștinat în cadrul obștei sătești, obștea fiind cadrul social în care s-a format și desăvârșit etnogeneza și procesul creștinării. După retragerea aureliană administrația centrală din Dacia s-a desființat, altă administrație centrală nemailuând locul celei anterioare. În aceste condiții au rămas numai formele locale de organizare. Astfel orașele au continuat să existe, dar se constată decăderea treptată a acestora. După invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e. n. pe ruinele orașelor s-a întins lumea satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat să se dezvolte, rămânând forma predominantă de organizare administrativă. Săpăturile arheologice au confirmat că 80% din satele existente în secolul al XIV-lea datau încă din epoca Daciei romane
În perioada la care ne referim influența romană a continuat să se manifeste prin schimburi comerciale, prin capetele de pod construite de către romani, unde staționau trupe romane. De asemenea, chiar și în Oltenia de astăzi, până la brazda lui Novac, erau cantonate trupe romane. Istoricul Eusebiu ne vorbește despre recucerirea Daciei în vremea împăratului Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunăre. S-a intensificat propaganda creștină dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmăm că procesul de desăvârșire a etnogenezei are loc în cadrul obștei sătești.
Caracterul teritorial al obștei sătești, în această perioadă, este atestat prin diverse argumente. Două dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic și documentele scrise.
Pe plan lingvistic, constatăm că în Dacia romană localitățile rurale erau desemnate prin termenii generici și nejuridici de “sat” și “cătun”. Termenul de “sat” vine de la latinescul “fossatum”. În schimb, cuvântul “cătun” este de origine tracă. Cei doi termeni – “sat” și “cătun” – sunt folosiți și în epoca feudală cu același înțeles, chiar și în zilele noastre. De aici rezultă că și în epoca istorică dintre cele două sisteme – sclavagist și feudal – localitățile rurale românești au supraviețuit, pentru că altfel cei doi termeni ar fi dispărut din memoria poporului. Aceasta este metoda retrospectivă, conform căreia o instituție care este menționată în două momente distanțate timp a existat și în intervalul de timp cuprins între cele două momente. În acest sens este de menționat situația denumirii orașelor din Dacia traiană, care au fost distruse de către barbari. Ca atare, numele lor a pierit din memoria poporului, astfel încât orașele noastre medievale poartă noi denumiri, lucru ce nu s-a întâmplat cu apele și munții, elemente ce s-au bucurat de continuitate și care nu și-au păstrat denumirile originare.
Pe de altă parte, în Dacia Traiană, cuvântul “moș”, de origine tracă, desemnează proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau dreptul de folosință asupra unui teren din hotarul satului. Același înteles îl avea și cuvântul “bătrân”, care se trăgea din latinescul “veteranus”. Cuvintele “moș” și “bătrân” sunt utilizate în Evul Mediu românesc cu același înțeles, de unde rezultă că proprietatea colectivă asupra hotarului satului, proprietatea și folosința individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat să existe și în epoca obștii sătești, pentru că, altminteri, acești termeni ar fi dispărut.
Dar caracterul teritorial al obștii sătești este atestat și de documente scrise. Menționăm, în acest sens, o scrisoare expediată de către o comunitate creștină din Dacia gotică, în secolul al IV-lea e. n., unei comunități creștine din Cappadocia. În această scrisoare sunt înfățișate pătimirile Sf. Sava Gotul, care a trăit într-un sat din zona Buzăului de astăzi și, totodată, se fac referiri la faptul că la nordul Dunării trăiește o populație statornică, care practica agricultura și păstoritul în localități rurale așezate pe văile râurilor și constituite în obști și la un început de diferențiere socială între bogați și săraci. Un alt document scris ce atestă acest lucru este o lucrare, numită Strategikonul, redactată de către împăratul bizantin Mauricius, în care este menționată populația romanică din nordul Dunării, care vorbea limba latină, cu sate așezate de-a lungul râurilor, având ca ocupație agricultura și creșterea vitelor, iar ca mod de organizare obștile agricole.
Aceste izvoare ne arată că după retragerea autorităților romane populația autohtonă a continuat să trăiască în sate pe baza unor puternice relații de solidaritate între membrii acestora.
Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor săi și ca teritoriu aparținând acestora, a format încă înainte de cucerirea romană o obște sătească. Prin obștea sătească înțelegem o formă de organizare socială în vederea desfășurării în cele mai bune condiții a muncii și a vieții. Obștea sătească avea un caracter teritorial. Obștea sătească se deosebește de obștea gentilică prin aceea că obștea gentilică era organizată pe criteriul rudeniei de sânge, în sensul că făceau parte din obștea gentilică toți cei care erau rude de sânge, pe când din obștea sătească fac parte toți cei care locuiesc pe același teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge. Membrii obștei sătești se numesc megieși (vecini), adică persoane care locuiesc pe același teritoriu cu vecinii lor. Dar obștea sătească prezintă și o trăsătură comună cu obștea gentilică, pentru că nici una, nici cealaltă nu cunosc stratificarea socială.
În al doilea rând, obștea sătească prezintă un element comun cu statul, pentru că și obștea sătească și statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebește, în raport cu statul, prin aceea că statul cunoaște stratificarea socială, pe când obștea sătească nu.
Modul de organizare a obștei sătești a putut fi reconstituit pe baza metodei retrospective. Pe această cale s-a observat că instituțiile proprii obștei sătești existau atât în vremea dacilor, cât și în țările române în Evul Mediu. Din această constatare rezultă că obștea sătească a continuat să existe și în intervalul de timp dintre retragerea aureliană și formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea a constatat, împreună cu studenții săi, într-o serie de sate din sudul Moldovei existența unor instituții specifice obștilor sătești.
Din datele obținute rezultă că obștea sătească avea o organizare proprie, caracterizată prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea megieșilor, Sfatul oamenilor buni și bătrâni și judele satului.
Adunarea megieșilor hotăra în toate problemele importante privind destinul comunității prin vot deschis. La lucrările ei participau fie doar bărbații, fie doar femeile, fie bărbații și femeile. Adunarea era convocată prin viu grai, de regulă, duminica la biserică, după slujbă, sau în zilele de târg. Această adunare alegea un consiliu cu activitate permanentă – Sfatul oamenilor buni și bătrâni – ce exercita, în principal, atribuțiuni jurisdicționale în sens metaforic, deoarece normele de conduită ce reglementau viața obștei sătești nu aveau caracter juridic. Acest consiliu exercita și atribuțiuni de ordin administrativ. Lucrările sfatului erau conduse de către un jude, ales de către Adunarea megieșilor, care exercita, pe lângă atribuțiuni jurisdicționale, și atribuțiuni militare și administrative. Cuvântul “jude” vine de la “judex”, “iudicis”, adică judecată, etimologie de natură a sublinia încă o dată faptul că cele mai importante atribuții ale judelui erau de ordin judiciar. Mai târziu, în feudalismul timpuriu, cuvântul “jude” desemna conducătorul unei formațiuni statale de tip începător. În feudalismul dezvoltat (adică după întemeiere) “jude” îmbracă forma “judec”, ce avea înțelesul de proprietar și om liber. De aceea, proprietatea privată asupra pământului, asupra căruia nu se exercitau imunități se numea judecie. Tot în feudalismul dezvoltat, a apărut de la “jude” și cuvântul “județ”, care îl desemnează fie pe conducătorul unei unități administrativ-teritoriale din Țara Românească, fie unitatea administrativ-teritorială ca atare. De asemenea, având în vedere că toți membrii obștei erau egali în drepturi, oricare dintre aceștia putea primi anumite sarcini din partea Adunării megieșilor.
Totodată, obștile sătești erau organizate, mai ales după secolele al VII-lea și al VIII-lea e. n. în uniuni de obști (obști de obști), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obștii de obști, format din reprezentanții obștilor componente.
Secțiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obștei sătești
Viața socială din cadrul obștei sătești era reglementată prin norme de conduită fără caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin forța de constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau respectate de bună-voie, întrucât ele exprimau interese comune.
În legătură cu valoarea acestor norme de conduită, după retragerea aureliană, normele dreptului daco-roman și-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat și au pierit din conștiința poporului nostru, pentru că normele de drept public reglementează organizarea de stat, relațiile dintre stat și cetățeni, or după retragerea aureliană statul s-a descompus și odată cu el și normele juridice care îl organizau, pe când normele dreptului privat, adică cele din obștea sătească aflătoare pe teritoriul Daciei Traiane însă s-au păstrat, dar și-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au păstrat normele privind stăpânirea pământului, normele de muncă, cele cu privire la relațiile dintre persoane, cu privire la încheierea convențiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul obștei sătești, precum și acele norme ce reglementau sistemul de soluționare a litigiilor. Ele au fost preluate, o dată cu apariția primelor formațiuni politice de tip feudal, au fost sancționate de către statul feudal și pe această cale și-au redobândit caracterul juridic. Iată dar că obștea sătească este vehiculul istoriei prin care toate normele de conduită ce au reglementat viața din cadrul acesteia în Dacia Traiană au fost transportate în societatea feudală.
În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moșia obștei sătești, care era stăpânită în devălmășie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că asupra pământului obștei purta un drept de proprietate colectivă (“stăpânire de-a valma”). Din acestă stăpânire devălmașă s-a desprins încă din epoca statului geto-dac stăpânirea individuală asupra terenurilor destinate agriculturii. În perioada cuprinsă între secolele IV și VIII e. n., prima desprindere din fondul devălmaș a fost locul pe care membrii obștei și-au întemeiat casa și curtea. Ulterior, din câmpul de cultură obștea a atribuit pentru totdeauna fiecărei familii un lot de pământ denumit “sorț”, care își are originea în latinescul “sortis”, ce desemnează o parte atribuită cuiva. Lotul aflat în stăpânirea individuală purta și denumirea de raclă (lot matcă), deoarece doar aceia care stăpâneau un lot matcă, adică practicau agricultura în sat, aveau acces și la bunurile aflate în stăpânire devălmașă. Stăpânirea individuală putea fi extinsă prin desțeleniri și defrișări, ce puteau fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieșilor. Acele stăpâniri dobândite prin muncă proprie purtau denumirea de stăpâniri locurești. De asemenea, tot Adunarea megieșilor se pronunța cu privire la trecerea unor loturi de pământ în stăpânirea și folosința personală, obștea păstrând asupra acestora un drept superior de supraveghere și control. Cu timpul această stăpânire dobândește caracter permanent, manifestându-se ca un embrion al proprietății private asupra pământului. Tot cu titlu de folosință individuală erau exploatate terenurile din vatra satului, pe când pădurile, pășunile, apele și subsolul, din care se exploatau minereuri, au rămas în stăpânirea devălmașă.
Pentru că obștea era, în principal, o comunitate de muncă, multe din normele de conduită reglementau relațiile de muncă. Obștea sătească avea un caracter agrar și pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, în principal, agricultura și păstoritul. Existau însă și norme care reglementau vânătoarea în comun, mineritul, precum și desfășurarea unor activități meșteșugărești de către membrii obștei.
În legătura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultură, destinația loturilor de cultură, începerea lucrărilor agricole, strângerea recoltelor, formarea rezervelor obștei pentru anii cu recolte slabe.
În legătură cu păstoritul avem norme privind locurile de pășunat, servitutea de pășunat moștenită, în sensul că după strângerera recoltelor turmele individuale puteau fi păscute pe terenurile din hotarul obștei, ca o rămășiță a proprietății colective. Existau și norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta întrucât se practica și păstoritul transhumant.
În ceea ce privește practicarea unor meșteșuguri de către membrii obștei sătești, normele de conduită recunoșteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum și posibilitatea de a lucra pentru alții contra plată.
Normele de conduită privind statutul persoanelor se întemeiază pe principiul egalității, egalitate ce rezulta din stăpânirea devălmașă a terenurilor și din munca în comun. Conducătorii obștei sătești erau aleși doar în funcție de calitățile individuale, dovadă că sfatul obștei era format din oameni buni și bătrâni; de asemenea, așa cum am mai arătat, Adunarea megieșilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obștei.
Aceeași egalitate se manifesta și în relațiile din cadrul familiei, în sensul că între soți, pe de o parte, părinți și copii, pe de altă parte, exista obligația reciprocă de întreținere. Această obligație izvora din faptul că patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Căsătoria se realiza prin consimțământul viitorilor soți, urmat de binecuvântarea părinților și a bisericii. Divorțul putea fi obținut în condiții egale de ambele părți, deoarece, în obștea sătească, până în a doua fază a regimului turco-fanariot, divorțul putea fi obținut prin repudiere (se afirma de față cu martori fie că femeia nu se mai reîntoarce la domiciliul conjugal, fie că aceasta nu mai este primită în domiciliul conjugal).
Exista egalitate și pe plan succesoral, în sensul că descendenții, fii sau fiice, au vocație succesorală egală la moștenirea defunctului, după cum vocație succesorală la moștenirea defunctului are și soțul supraviețuitor.
În materia convențiilor, operațiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor convenții de mult practicate, cunoscute încă din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea că acele convenții nu mai presupuneau forme solemne laice, ca în dreptul daco-roman, ci sunt îmbrăcate în forma jurământului religios. În cadrul obștei sătești exista o sinonimie între sintagmele “lege creștinească” și “lege românească”. Vânzarea era contractul cel mai răspândit și avea ca efect transmiterea proprietății prin simplul consimțământ al părților. Totodată se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atât în interior, cât și în târgurile de graniță de pe linia Dunării
Alte norme de conduită se referă la reprimarea delictelor în sânul obștei sătești. Ca o reminiscență a practicilor prestatale, constatăm că se mai aplica legea talionului. Însă, în paralel cu aceasta, se aplica și sistemul compozițiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului răzbunării private. În sistemul compozițiunii voluntare, victima delictului putea renunța la dreptul de răzbunare în schimbul unei sume de bani, pe care o va plăti delincventul. Această sumă de bani ce urma a fi plătită victimei reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare și se stabilea prin convenția părților. Acest sistem a evoluat după apariția primelor formațiuni statale, valoarea răscumpărării dreptului de răzbunare nemaifiind stabilită de către părți, ci de către stat. Acest sistem purta numele de compozițiune voluntară (secolele XI și XIII e. n.). Altminteri, litigiul este soluționat fie prin dreptul de răzbunare, fie prin compozițiunea voluntară, fie prin hotărărea Sfatului oamenilor buni și bătrâni, fie pe baza solidarității rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obștei sătești a vinovatului
Sfatul oamenilor buni și bătrâni soluționa litigiile din toate domeniile vieții sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea și onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care părțile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori și jurămintele.
În paralel cu acestea se aplicau și ordaliile, ca o reminiscența a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regulă, are loc o slujbă religioasă în vederea invocării voinței divine, pentru ca divinitatea să intervină și să arate de partea cui este dreptatea în acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform căreia, dacă o femeie căsătorită era bănuită de infidelitate, femeia era cufundată în apele râului numărându-se până al 100. Catolicii practicau ordalia fierului roșu. La daci și la români s-a aplicat ordalia pământului în procesele de hotărnicie. Conform acestei ordalii, una dintre părți sau o terță persoană își presăra pământ pe cap sau pe umeri, invocând divinitatea pământului, străbătea hotarul terenului în litigiu și jura că acela este adevăratul hotar. În Oltenia, pământul era purtat în traistă. După moartea celui ce jurase, divinitatea urma a se pronunța în legătură cu jurământul făcut. Celui ce jurase drept urma “a-i fi țărâna ușoară”. Dacă jurătorul mințise, zeitatea pământului se răzbuna, aruncându-l afară din mormânt – “cum de te ține pământul”.
Capitolul II. Apariția primelor formațiuni statale de tip feudal
(formarea țărilor)
Între secolele VIII și IX e. n. asistăm la un proces de destrămare a obștilor sătești, în sensul că în unele obști sătești aleșii obștei, prin abuz, acaparează pământurile megieșilor și le transformă în proprietate privată, care cu timpul se va transforma în feudă (mare domeniu feudal). Pentru a-și apăra și consolida stăpânirea privată acești aleși ai obștei s-au înconjurat de un aparat de slujitori, în care vedem embrionul statului feudal. Prin consolidarea stăpânirii private și dezvoltarea aparatului de slujitori iau naștere formațiunile statale de tip începător – cnezate, voievodate, câmpulunguri, jupanate, etc. Dar aceste formațiuni statale sunt desemnate prin termenul generic de “țară”. Cuvântul “țară” vine de la latinescul “terra”, dar la alte popoare latine, de pildă la francezi, cuvântul “țară” este utilizat cu sensul lui material – “pământ” – , pe când la români “terra” este utilizat în sens politic, desemnează o formațiune statală, iar “pământ”, în sens material, vine de la latinescul “pavimentum”. Celelate popoare latine denumesc “țara” în alți termeni – “pays” (Franța), “paese” (Italia), care își au originea în latinescul “pagus”.
Între secolele XI și XIII e. n. sunt menționate o serie de țări, mai ales prin Cronica notarului anonim, Cronica lui Nestor (secolele XI și XII e. n.) și Cronica lui Simon de Kezsa (Gesta hungarorum et hunorum). Astfel, în Transilvania secolelor X-XI e. n., existau Țara Crișanei (condusă de către Menumorut), Țara voievodului Glad, ducele Banatului, Țara Zarandului, Terra Ultrasilvana (condusă de Gelu), Țara Făgărașului, Țara Rodnei, Țara Hațegului. La est de Carpați sunt menționate Țara Brodnicilor, Țara Bolohovenilor. La sudul Carpaților sunt menționate Țara lui Seneslau, Țara Severinului, Țara lui Ioan, Țara Vlașca, Țara Romanați, Țara lui Litovoi, etc.
Se poate observa că aceste țări sunt desemnate prin:
– determinative de ordin geografic (ex. – Țara Loviștei);
– determinative de ordin etnic (ex. – Țara Vlăsiei);
– numele conducătorilor (ex. – Țara lui Litovoi).
Organizarea acestot țări prezintă trăsături comune, dar și nuanțe specifice. Astfel, cnezatele puteau cuprinde unul sau mai multe sate, iar cneazul putea fi proprietarul teritoriului pe care îl conducea politic, fiind în același timp și feudal. De asemenea, cneazul putea fi și un ales dintre micii proprietari aflători într-un sat. El exercita atribuțiuni administrative, militare și judiciare. Cuvântul “cneaz” vine fie de la cuvântul “koenig”, de origine vizigotă, fie de la latinescul “cuneus”.
Alte țări erau conduse de voievozi, care exercitau atribuții superioare celor ale cnezilor, în sensul că voievodul era comandantul militar al tuturor cnezatelor incluse în voievodat, dar exercita și atribuțiuni administrative și judiciare. Cneazul, deci, îi era subordonat voievodului. Cuvântul “voioevod” este de origine slavă, numai că instituția este românească, deoarece la slavi voievodul exercita doar atribuțiuni militare, și era subordonat cneazului.
Alte formațiuni statale erau conduse de juzi, iar altele de jupani. Termenul de “jupan” se pare că vine de la tracul “diurpaneus”.
S-a susținut în mod greșit că relațiile de tip feudal sunt de sorginte germană și că românii ar fi preluat relațiile de tip feudal în plan economic, social și politic de la germani, prin filieră maghiară. S-a demonstrat falsitatea acestei teoriei tocmai în baza informațiilor care ne-au fost transmise prin Diploma Ioaniților din anul 1247 e. n. Această diplomă este un contract încheiat la 2 iunie 1247 e. n. între regele Ungariei, Bela al IV-lea, și Rembaldus, preceptorul Ordinului Ospitalier (Ioanit).
Ordinul Ioaniților avea o organizare militară și prin această diplomă și-a asumat obligația de a apăra zona din sudul Carpaților de năvălirile tătare.
La rândul său, regele Ungariei și-a asumat anumite obligații față de cavalerii ioaniți.
Diploma a fost încheiată în primul moment în care ungurii au venit în contact cu românii din sudul Carpaților. În acel moment, în sudul Carpaților, erau formate relațiile economice feudale, structurile sociale specifice și organizarea politică de tip feudal. Acest fapt reiese din diploma menționată, în care regele Ungariei promite cavalerilor ospitalieri că își vor putea însuși o parte din veniturile, slujbele și foloasele care se percepeau de pe marile domenii feudale din Țara Severinului, Țara lui Farcaș, Țara lui Litovoi și Țara lui Seneslau. Or veniturile, slujbele și foloasele menționate în diplomă nu sunt altceva decât cele trei forme ale rentei de tip feudal. Acestea desemnează renta în bani, în muncă și în produse. Rezultă deci că există la sud de Carpați mari domenii de pe care se percepeau aceste forme ale rentei. Diploma în cauză îi desemnează pe marii proprietari funciari ca “mai marii pământului”, iar țăranii sunt denumiți “rusticii valahi”. Diploma vorbește despre existența unor țări aflate sub conducerea unor voievozi. Aceste date ne sunt confirmate și de alte documente.Astfel, într-o scrisoare adresată de către o comunitate creștină din sudul Moldovei în secolul al XIV-lea Papei Inocențiu al III-lea, se vorbește despre marii proprietari de pământ care erau numiți “cei puternici”.
Capitolul III. Legea țării și instituțiile sale
Secțiunea I. Formarea, sfera de cuprindere și definirea Legii Țării
Vechiul drept românesc, așa cum precizează și Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adică un dreptul nescris. La rândul său, Nicolae Bălcescu afirma că, după întemeiere, țările române nu au cunoscut legile scrise, că până la jumătatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit într-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată în mod continuu și timp îndelungat capătă forță juridică obligatorie.
Existența dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută și de către vecinii noștri. Astfel obiceiul juridic românsc a fost denumnit în documentele oficiale redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în documentele cancelariilor domnești ale țărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea Țării (obiceiul pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu înțelesul de “țară”. Expresia de “Legea țării” desemnează cel mai bine conținutul obiceiului juridic românesc. Dovadă în acest sens este și faptul că sintagma “Legea țării” nu este însoțită de un alt determinativ. În toate țările române dispozițiile Legii țării au fost aceleași.
În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii țării.
Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar fi de origine romană. Acesta susține că, așa cum am preluat limba latină, tot așa am preluat și dispozițiile dreptului roman. Această teorie a fost dezvoltată de profesorul Andrei Rădulescu într-o comunicare susținută în anul 1938 la Academia Română, în care a căutat să dovedească identitatea de fizionomie a instituțiilor Legii țării cu cele ale dreptului roman.
Într-o altă opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susținut că Legea țării ar fi de origine tracă.
A fost formulată și o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin Dissescu a afirmat că Legea țării a fost de origine slavă.
Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii țării într-un singur sistem de drept. Totodată, aceste teorii sunt și exclusiviste, deoarece pleacă de la presupunerea că strămoșii noștri ar fi renunțat la tradițiile lor juridice și au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.
În contrast cu aceste susțineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii țării, arătând că aceasta este o creație românească, izvorâtă din modul de viață al strămoșilor noștri. Această aserțiune se bazează pe realitatea conform căreia Legea țării s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, în epoca Daciei Romane, populația daco-romană a creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care instituțiile juridice romane au dobândit funcții și finalități noi. După retragerea aureliană, instituțiile juridice daco-romane au fost preluate în obștea sătească și adaptate noilor realități. Dar în obștea sătească și-au pierdut valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forța de constrângere a acestuia.
După formarea statelor feudale, aceste norme și-au redobândit valoarea juridică, adică și-au redobândit caracterul obligatoriu, fiind acum sancționate de către stat. Totodată, în procesul cristalizării relațiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a îmbogățit cu noi reglementări determinate de realitățile social-economice ale acelor vremuri.
Doctrina juridică românească a dezbătut și problema sferei de aplicare a Legii țării.
Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea țării a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliară.
Nicolae Iorga a susținut că Legea țării a reglementat toate realitățile sociale cu caracter agrar și pastoral.
A. D. Xenopol a afirmat că Legea țării a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formațiuni politice de tip statal.
În definirea sferei de aplicare a Legii țării trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Bălcescu conform cărora multă vreme la români Legea țării “a ținut loc și de constituțiune politică și de condică civilă și de condică criminală”.
Sintetizând aceste susțineri, putem defini Legea țării ca fiind un sistem de drept atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează organizarea statelor feudale la nivel central și local, regimul juridic al proprietății, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie penală și fiscală, reprimarea faptelor infracționale și judecarea proceselor.
Secțiunea a II-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la domnie, Sfatul domnesc și dregătorii
În virtutea dispozițiilor Legii țării, statele feudale românești erau conduse de către domni, Sfatul domnesc și dregători.
Domnul era șeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale și exercita atribuții de ordin administrativ, militar, judiciar și legislativ. Astfel, în plan administrativ, domnul hotăra cu privire la organizarea administrativ teritorială, stabilea impozitele, numea și îi revoca din funcție pe înalții dregători, avea dreptul de a bate monedă, încheia tratate internaționale, declara starea de pace sau de război.
Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. După căderea Constantinopolului biserica devine dependentă față de domn. Domnul confirma mitropoliții, episcopii și egumenii. Pe această cale biserica a fost dependentă față de stat și a acționat prin autoritatea sa spirituală în direcția promovării intereselor politice ale statului. Sprijinul reciproc între stat și biserică a fost necesar pentru că și ungurii și polonezii, când doreau să supună țările române, o făceau sub pretextul catolicizării. Această situație se explică prin aceea că în țările din vestul Europei statul depindea de biserică, iar Papa exercita tutela asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politică a acestor state era stabilită de către papalitate, care a promovat în mod constant expansionismul statelor catolice asupra statelor ortodoxe.
În același timp, domnul era conducătorul armatei. La începutul instituției domniei, rolul militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din steagurile boierilor. Începând din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării puterii, domnul își creează armata proprie condusă de către dregători cu atribuții speciale în acest sens.
În calitate de șef al statului, domnul încheia tratate de alianță sau comerciale cu alte state și declara pacea sau starea de război. De asemenea, domnul era judecătorul suprem. În această calitate el putea judeca orice pricină, civilă sau penală, în primă sau în ultimă instanță. Procesele erau judecate de către domn împreună cu Sfatul domnesc, dar hotărârile erau pronunțate în nume propriu și nu se bucurau de autoritatea lucrului judecat. Astfel că următorii domni puteau rejudeca procesul și da hotărâri contrare celor anterioare.
Domnul exercita și atribuții de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.
Domnul putea emite două categorii de hrisoave:
– hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului la anumite situații concrete. Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.
– hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau noi reglementări juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative și erau izvoare de drept în sens formal.
Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului domnesc și al dregătorilor.
Succesiunea la tron avea la bază sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de către Țară, adică de către adunarea vârfurilor societății feudale – boieri, cler, comandanții armatei. Se cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os domnesc (este rudă în linie directă sau în linie colaterală cu unul dintre domnii anteriori). Se mai cerea ca domnul să fie român, creștin ortodox și să nu fie însemnat (adică să nu aibă vreo infirmitate).
Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiționa alegerea domnului de respectarea privilegiilor boierești, iar controlul respectării de către domn a acestor privilegii și imunități feudale era asigurat de către boieri prin intermediul Sfatului domnesc. Prin Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.
Sfatul domnesc era un organism colectiv, care își desfășura activitatea pe lângă domn. Era format din reprezentanții marii boierimi și ai clerului. Numărul membrilor Sfatului domnesc oscila între 12 și 25. Sfatul era convocat în locuri și la date fixate de către domn. În cadrul atribuțiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn în probleme de stat, confirma titlurile de proprietate, întărea daniile domnești, precum și acordarea de imunități și privilegii feudale, dând garanția respectării acestora. De asemenea, Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dându-și acordul față de soluția pronunțată de domn. Totodată Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de către domn a tratatelor internaționale.
Componența și competența Sfatului au cunoscut și ele o anumită evoluție. Astfel, în primele decenii de la formarea statelor feudale românești, Sfatul domnesc a fost format doar din boieri de țară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin aceea că domnia a fost creația boierilor. Boierii l-au ales pe domn și tot ei îi controlau activitatea pentru ca domnul să nu le încalce drepturile și privilegiile. Astfel că până spre jumătatea secolului al XV-lea raportul de forțe dintre domn și Sfatul domnesc a fost favorabil acestuia din urmă. Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat și dregătorii, adică boierii ce executau poruncile domnești. Ilustrativă este situația de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun când un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pană vornicul), pentru ca la sfârșitul domniei acestuia raportul să fie invers. Această evoluție a componenței și competenței Sfatului domnesc se reflectă și în fizionomia hrisoavelor domnești. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii și boierii hotărau împreună, iar boierii își puneau pecețile pe hrisoavele domnești, promițând în acest fel că asigură aplicarea în practică a acelor hrisoave. Mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul asupra activității domnului, care începe să guverneze ca un adevărat monarh.
Dregătorii erau înalți demnitari ai statului ce exercitau atribuții de ordin militar, administrativ și judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influența bizantină, mai întâi în Țara Românească și apoi în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân și, respectiv Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea feudală nu erau clar delimitate formele de activitate în cadrul statului, și competența dregătorilor se caracteriza prin confuzia de atribuții.
În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se consolidase, dregătorii îndeplineau anumite atribuții în cadrul curții, atribuții ce erau legate de persoana domnului. Dar treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor și imunităților boierești, precum și o dată cu întărirea aparatului central de stat, dregătorii au preluat în numele domnului conducerea efectivă a treburilor statului. Ei erau numiți de către domn, față de care depuneau un jurământ de credință. Puteau fi oricând revocați și nu erau remunerați pentru activitatea desfășurată. Dar ei beneficiau de danii domnești pentru dreaptă și credincioasă slujbă și, totodată, li se concedau veniturile unor teritorii și primeau daruri de la subalterni. Erau considerați mari dregători cei care făceau parte din Sfatul domnesc, pe când micii dregători erau considerați subalternii lor.
Erau considerați mari dregători:
– banul – era cel mai important dregător în Țara Românească; avea atribuții similare celor ale domnului în dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata și judeca procesele; dacă această dregătorie era întâlnită doar în Țara Românească, pe celelalte le vom întâlni în ambele țări române;
– logofătul – era șeful cancelariei domnești, păstra și aplica sigiliul domnesc pe actele oficiale. Avea și unele atribuții judiciare;
– vornicul – era conducătorul slujitorilor curții domnești; asigura paza hotarelor; judeca anumite procese penale. În Țara Românească își exercita atribuțiile doar în stânga Oltului. În Moldova erau doi mari vornici, cel al Țării de sus și cel al Țării de jos;
– postelnicul – era tălmaciul domnului și sfetnicul de taină al acestuia; coordona relațiile cu alte state și exercita jurisdicția asupra funcționarilor inferiori de la curtea domnească;
– vistiernicul – răspundea de strângerea veniturilor statului și de asigurarea mijloacelor necesare pentru întreținerea curții și a armatei; judeca procesele cu privire la stabilirea și perceperea dărilor; după instaurarea dominației otomane coordona și strângerea haraciului);
– cămărașul – administra veniturile domnului; activitatea sa începe din secolul al XVIII-lea, când vistieria statului a fost separată de cămara statului);
– spătarul – păstra spada domnească, iar în anumite situații de război prelua comanda armatei;
– hatmanul – este comandantul armatei în Moldova; este menționat în documentele istorice din vremea domniei lui Ieremia Movilă);
– stolnicul – administra grădinile, cămările și pescăriile domnești;
– paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești;
– comisul – răspundea de grajdurile domnești.
Mai existau și alți dregători care nu făceau parte din Sfatul Domnesc și care exercitau atribuții legate de persoana sau interesele domnului:
– armașul – executa sentințele pronunțate de către domn
– șetrarul – avea în grijă corturile domnești în vreme de război;
– clucerul – aproviziona curtea domnească cu grâne;
– slugerul – aproviziona curtea domnească cu carne;
– pitarul – aproviziona curtea domnească cu pâine;
– căminarul – strângea dările cuvenite domnului;
– jitnicerul – avea în grijă magaziile cu grâne ale curții domnești.
Secțiunea a III-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la organizarea bisericii
Religia creștină a fost asimilată de către poporul român în procesul etnogenezei prin propagarea de la om la om. Începută în vremea dominației romane, creștinarea daco-romanilor a continuat și după retragerea aureliană între secolele III și X e. n. Primul strat al terminologiei religioase este format din termeni latinești. Dar după formarea statelor slave în sud, influența Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin filieră slavă. Acest fapt explică și limbajul bisericii ortodoxe române, format din termeni de origine latină, greacă și slavă. Limba slavonă a devenit limba de cult, cu toate că poporul și nici măcar toți preoții nu o cunoșteau. Ilustrativ în acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisă în slavonă, ce are și o traducere interliniară în limba română.
Până în secolul al XIV-lea biserica ortodoxă română nu a avut o clară organizare ierarhică. În 1359 se fondează Mitropolia Țării Românești de la Curtea de Argeș, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de Râmnicu-Vâlcea și Buzău. În Moldova, Mitropolia a fost fondată în 1388 și a depins, mai întâi, de Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependentă de Constantinopol. Apoi au fost înființate Episcopiile de Roman, Rădăuți și Huși.
Fondarea mitropoliilor și a episcopiilor a condus la o organizare ierarhică a bisericilor și mănăstirilor, precum și a clerului. În fruntea bisericii se afla mitropolitul, urmat pe scara ierarhică de episcopi, protopopi, stareți și preoți. Mitropolitul făcea parte din Sfatul domnesc, aflându-se în fruntea acestuia.
Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii și egumenii. Totodată domnul, în virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al domnului asupra întregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra patrimoniului bisericii. Domnii țărilor române, precum și boierii, au donat bisericilor întinse moșii, pe această cale formându-se marile domenii feudale bisericești, lucru care a conferit bisericii o poziție privilegiată în cadrul statului feudal.
Secțiunea IV. Dispozițiile Legii țării cu privire la organizarea fiscală
În legătură cu organizarea fiscală, în țările române domnul exercita un drept de proprietate supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens. Din acest drept de proprietate supremă decurgea dreptul domnului de a percepe impozite (dări) de la supușii săi. Țăranii aserviți, însă, aveau asemenea obligații atât față de stat, cât și față de boieri. Aceste impozite erau percepute într-un sistem ce dădea expresie celor trei forme ale rentei de tip feudal – renta în natură, renta în muncă și renta în bani. Față de faptul că până prin secolul al XVI-lea economia țărilor române a fost predominant naturală, predominau impozitele în natură și în muncă. Mai târziu, în secolele XVII și XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele în bani.
Impozitele în natură se numeau dijme domnești. Reprezentau a zecea parte din produsele animaliere și cerealiere, din produse piscicole și din albinărit. De aceea se mai numeau zeciuială (în Țara Românească) și deseatină (în Moldova). Din secolul al XVI-lea, unele obligații în natură au fost transformate în bani.
Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestații efectuate după o anumită planificare la construcția sau la repararea cetăților, drumurilor sau podurilor domnești, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor domnești și procurarea pentru aceștia a cailor de olac (de poștalion – vine din turcescul “ulak”). Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi răscumpărate prin plata unor sume în bani, pe când altele au fost transformate în obligații bănești.
Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană, din diferite taxe și din răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Inițial se numeau dare sau dajdie, pentru ca mai târziu să se numească biruri. Până în secolul al XVI-lea boierii nu plăteau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impuși și ei, deși se bucurau de unele scutiri.
Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregătorilor, curtenilor și al negustorilor.
În țările române, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste grupuri fiscale erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase. Astfel se stabileau sume globale pentru județe sau ținuturi, orașe sau sate, moșii individuale sau grupe de moșii, cele plătite de armeni sau cele plătite de catolici. Aceste sume globale se împărțeau apoi pe unități impozabile, în funcție de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor domenii. Potrivit Catastifelor lui Petru Șchiopul rezulta că fiecare sat avea de plătit o sumă globală, împărțită apoi pe gospodării în funcție de puterea lor economică, întrucât, în virtutea acestor catastife, țăranii înstăriți (țăranii de istov) plăteau impozite mai mari, pe când țăranii săraci (siromahii) plăteau impozite mai mici. Puterea economică a fiecărei gospodării era apreciată în funcție de numărul vitelor de muncă. Starea materială a boierilor în vederea impozitării era apreciată după întinderea moșiilor cultivate prin munca țăranilor aserviți. Dar aceste impozite erau percepute în sistemul cislei (își are originea în slavonescul “cislo”, care înseamnă număr), guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală, căci dacă un membru al obștei sătești se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea asupra sătenilor, în primul rând asupra rudelor și vecinilor. O dată cu instaurarea și înăsprirea dominației otomane, când birurile sporeau de zeci de ori, țăranii dădeau bir cu fugiții, fiind insolvabili. Cei rămași în sat aveau obligația de a plăti suma globală, astfel încât, în mod frecvent, în secolele XVI și XVII, numeroase obști sătești devin insolvabile neputând plăti statului impozitele. Acele obști, ca urmare a neplății birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul din vecinătate care prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere au ajuns să fie aservite fie către domn, fie către boieri.
În același timp, statul feudal a fixat și o serie de taxe cum erau cele pe comercializarea produselor și pe exploatarea subsolului.
Secțiunea a V-a. Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea armatei
În primele decenii de la întemeiere, domnia era slabă, aparatul central al statului era în curs de constituire, astfel încât cele mai importante funcții ale statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de către boierii învestiți cu imunități sau privilegii. Acești boieri erau boierii de țară (neamuri). Termenul de “neam” vine de la latinescul “gentiles”, având înțelesul de fondatori. Ei aveau armate proprii (steaguri) cu care răspundeau la chemările domniei în virtutea relațiilor de vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (în vremea lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun) și astfel domnii și-au format o oaste proprie (oastea cea mică), formată din curteni, mica nobilime, orășeni și țărani liberi.
În momente de primejdie era convocată oastea ce mare, la care participau toți locuitorii țării, inclusiv țăranii aserviți.
În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt, domnii delegau comanda armatei fie marelui spătar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui hatman. Existau însă și formațiuni militare cu comandă proprie, exercitată de către căpitani, agă sau de către postelnic. Din secolul al XVII-lea crește importanța mercenarilor în armatele țărilor române, deși erau foarte costisitori. În secolele XVII și XVIII asistăm la un proces de destrămare, până la dispariție, a armatelor din țările române.
Secțiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a țărilor române în conformitate cu dispozițiile Legii țării
În Țara Românească și în Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni administrativ-teritoriale. Astfel, în Țara Românească distingem între partea din stânga Oltului (Muntenia) și Oltenia. În Moldova, distingem între Țara de sus și Țara de jos. Oltenia și Țara de jos se bucurau de o largă autonomie. În acest sens, marele ban, care era cel mai important dregător din Țara Românească exercita în Oltenia atribuții similare celor ale domnului, putând pronunța chiar pedeapsa cu moartea. În Moldova, Țara de jos era condusă de un mare vornic, care era cel mai important dregător moldovean; acesta își avea reședința la Bacău. Aceste subdiviziuni au luat naștere în legătură cu desăvârșirea întemeierii, pentru că partea din dreapta Oltului și sudul Moldovei au fost incluse mai târziu în aceste state feudale.
Pe de altă parte, teritoriul Țării Românești era împărțit în județe, iar cel al Moldovei în ținuturi. Județele și ținuturile s-au format pe teritoriile fostelor cnezate, voievodate, etc., adică pe teritoriul primelor formațiuni de tip statal. Aceste unități administrativ-teritoriale s-au constituit în vederea conservării unei părți din atribuțiile exercitate înainte de întemeierea acelor formațiuni feudale. Inițial promovau interese locale. Cu timpul, însă, în procesul consolidării domniei, aceste unități administrative au fost integrate într-un sistem administrativ ierarhizat și supuse administrării unor dregători domnești.
Județele și ținuturile erau conduse de dregători locali – județi, sudeți (își are originea în slavonescul “sud”, care desemna judecătoria), pârcălabi, vornici. De aici putem observa că unele dregătorii, deși au denumiri identice, au un conținut administrativ diferit. Vornicul, spre exemplu, poate exercita atribuțiuni administrative la nivelul conducerii unui sat, județ, oraș sau pe lângă domnie. Nu întâmplător, în documentele medievale, se precizează că înalții dregători își exercitau atribuțiunile la nivel central și erau desemnați prin apelativul de “mare”.
Denumirile județelor vin, de regulă, de la denumirile râurilor care le traversează (spre exemplu, Dolj vine de la Dole je, care înseamnă “Jiul de câmpie”; Gorj vine de la Gore je, care înseamnă “Jiul de munte”); în Moldova, ținuturile și-au preluat denumirea de la numele capitalelor (spre exemplu, Suceava, Iași, etc.) .
Conducătorii de județe și ținuturi exercitau atribuții administrative, militare și judiciare. Erau ajutați de un aparat propriu, format din globnici (erau însărcinați cu stabilirea și încasarea amenzilor penale; denumirea își are originea în slavonescul “globa”, care are înțelesul de amendă), vătafi (erau conducătorii slujbașilor domnești), birari (erau însărcinați cu fixarea și strângerea birului). Spre sfârșitul secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentanții domniei, care promovau o politică de centralizare, pentru ca în secolul al XVII-lea să constatăm suprapunerea celor două aparate într-unul unic, aflat în dependență față de puterea centrală.
În județe și în ținuturi existau localități rurale și urbane.
Orașele au apărut încă înainte de întemeiere, căci unele sate s-au transformat în târguri, iar unele târguri au devenit orașe. Denumirile însă nu corespund celor din vechea Dacie Traiană. Având în vedere că după retragerea aureliană viața urbană a încetat, orașele au fost distruse, numele lor dispărând din memoria românilor. Trebuie observat în legătură cu acest fenomen că unii susțin o teorie, potrivit căreia populația daco-romană din spațiul carpato-danubiano-pontic a dispărut definitiv după retragerea aureliană, de vreme ce orașele feudale românești nu poartă denumirea celor din Dacia Traiană. Acest argument este fals, deoarece denumirile orașelor din Dacia Traiană au dispărut o dată cu orașele, pe când denumirile munților, ale apelor, ale localităților rurale s-au păstrat. Unele orașe s-au fondat în legătură cu activități comerciale (spre exemplu, Bârlad), exploatări miniere (spre exemplu, Baia de Aramă), navigație fluvială (spre exemplu, Brăila), organizarea ținuturilor sau a județelor sau cu fondarea unor episcopii. După întemeiere, numărul orașelor a sporit, căci domnii, în virtutea lui dominium eminens fondau orașe noi fie pe teritoriile fără stăpân, fie pe moșiile lor. De asemenea, și unii boieri fondau orașe pe moșiile lor (spre exemplu, Craiova și Târgu Jiu au fost o vreme în proprietatea boierilor Buzești). Statutul orașelor era stabilit fie prin hrisoave domnești, fie conform obiceiului locului, adică conform dispozițiilor Legii țării. În baza acestor statute, orașele se bucurau de o anumită autonomie administrativă, căci aveau organe proprii de conducere.
Conducerea unui oraș era exercitată de către Adunarea generală a orășenilor, care se întrunea cel puțin o dată pe an. Adunarea generală a orășenilor soluționa problemele majore ale orașului și alegea membrii Consiliului orășenesc. Mandatul membrilor Consiliului orășenesc era de un an. În Moldova, orașele erau conduse de un consiliu ales, format din un șoltuz și 12 pârgari. În Țara Românească, acest consiliu era format dintrt-un județ și 12 pârgari.
Acest consiliu exercita pe plan local atribuții relativ cuprinzătoare:
– organiza strângerea impozitelor;
– decidea cu privire la atribuirea de terenuri;
– rezolva problemele edilitare;
– avea atribuții judiciare;
– organiza și asigura întreținerea armatei orașului;
– asigura relațiile cu domnia;
– întocmea acte oficiale și, în acest sens dispunea de o pecete proprie;
– iar unele orașe, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate monedă proprie (spre exemplu, Bârladul).
Începând din secolul al XVI-lea, o dată cu centralizarea puterii, peste aparatul local al orașelor se suprapune un aparat format din dregători domnești – pristav (anunța știrile oficiale), staroste (conducea un ținut aflat la marginea țării), vameș (încasa veniturile vămii), vornicul de oraș (exercita atribuții judecătorești). Cu timpul, această dependență a orașelor față de domnie sporește, dar, cu toate acestea, orașele din țările române și-au păstrat o anumită autonomie până la formarea statului național român modern.
Teritoriul unui oraș cuprindea trei zone:
– vatra orașului – era formată din clădiri;
– hotarul orașului – era format din terenurile din jurul orașului, cultivate de către orășeni;
– ocolul orașului – era format dintr-un anumit număr de sate.
Începând din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orășenii se puteau organiza în bresle.
Localitățile rurale erau de două feluri:
– sate libere;
– sate aservite.
Satele libere erau organizate după formula tradițională în obști sătești (libere). Satele libere se numeau moșnenești în Țara Românească și răzeșești în Moldova. După întemeiere, aceste sate s-au integrat în sistemul feudal de sine stătător, iar unele dintre atribuțiile tradiționale de autoconducere au fost preluate de către stat, și anume cele în materie administrativă și judiciară. Cu toate acestea, obștile sătești au continuat să exercite chiar și în epoca feudalismului dezvoltat o serie de atribuții privind soluționarea litigiilor dintre săteni, înstrăinarea pământului din obștea sătească și răspunderea colectivă în materie penală și fiscală.
Satele aservite se aflau pe domeniile feudale și nu se bucurau de autoconducere. Dimpotrivă, erau administrate de un reprezentant al boierului, numit vătaf sau vataman.
Secțiunea a VII-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la dreptul de proprietate
În societatea feudală, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost pământul, care, conform dreptului medieval din întreaga Europa, inclusiv conform dispozițiilor Legii țării, consacra proprietatea divizată asupra pământului. Întregul teritoriu al statului se afla în proprietatea domnului în virtutea lui dominium eminens. Pe de altă parte nobilii, clerul, țăranii liberi, precum și țăranii aserviți exercitau o proprietate subordonată, denumită dominium utile. Acest sistem al proprietății divizate își are originea în organizarea proprietății din provinciile romane.
Existența lui dominium eminens, ca proprietate supremă, este atestată prin numeroase instituții juridice reglementate de către dispozițiile Legii țării. Spre exemplu, conform dreptului de predalică (preadalică) domnul, în calitate de proprietar suprem, avea dreptul de a revoca toate donațiile pe care le-a făcut vasalilor săi, în ipoteza în care acei vasali și-au încălcat obligația de dreaptă și credincioasă slujbă față de domnie. În al doilea rând, domnul avea dreptul să vină la succesiunea tututor proprietăților funciare rămase fără moștenitori. Apoi domnul avea un drept suprem de control asupra tuturor actelor prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra pământului, cum ar fi contractele de donație și contractele de vânzare, întrucât asemenea contracte produceau efecte juridice numai dacă erau confirmate prin hrisov domnesc, ocazie cu care părțile contractante aveau obligația de a-i dărui domnului o cupă confecționată dintr-un material prețios sau un cal de rasă. Această obligație purta numele, după caz, de dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se recunoștea autoritatea supremă a domnului. Domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi localități, putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritorială, după cum avea și dreptul de a confisca moșiile boierilor hicleni.
Proprietatea subordonată – dominium utile – era exercitată, în primul rând, de către nobili, cler sau chiar de către domn, în calitate de persoană particulară.
Cu privire la proprietatea boierească au existat discuții, pentru că s-a susținut că proprietatea boierească a putut să apară numai după întemeiere, nu și înainte, pentru că boieria este un titlu nobiliar, titlu care nu decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se acordă prin hrisov domnesc. Astfel, dacă boieria, ca titlu nobiliar, este posterioară întemeierii, s-a considerat pe cale de consecință că și proprietatea boierească este posterioară întemeierii și că provine din danie domnească. Acești autori nu au făcut distincția între calitatea de boier în sens economic și calitatea de boier în sens politic, deoarece boier în sens economic poate fi considerat orice mare proprietar funciar, pe când boierul în sens politic este acel mare proprietar funciar care a fost înnobilat de către domn prin hrisov domnesc. Prin urmare, boieri în înțeles economic au existat și înainte de întemeiere, așa cum a existat și marea proprietate funciară. De pildă, Constantin Căpitanul și-a dat seama că boierii sunt mai vechi decât instituția domniei, căci spune în legătură cu înteneierea Țării Românești următoarele: “atunci s-au adunat boieri de au fost de neam mare și puseră banovăț un neam de le zice Basarabi”. De asemenea, Ioan de Târnave afirmă că boierii din Moldova s-au întrunit și au hotărât să îl cheme pe Bogdan din Maramureș și să-l aleagă domn al Moldovei. Observăm deci că Ioan de Târnave și Constantin Căpitanul recunosc celor ce s-au strâns în jurul lui Basarab și a celor ce l-au chemat pe Bogdan calitatea de boieri. De aici rezultă că marea proprietate boierească este anterioară întemeierii. După întemeiere, proprietatea boierească putea izvorî și din dania domnească. Inițial, aceste donații aveau caracter viager, pentru ca, începând din secolul al XV-lea să devină ereditare.
Trăsătura dominantă a marii proprietăți feudale este imunitatea de tip feudal. În virtutea acestor imunități, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din funcțiile statului, în sensul că boierii își administrau domeniile prin aparatul propriu de slujitori, asigurau strângerea impozitelor pentru domnie, întrețineau o armată proprie, judecau procesele pe domeniile lor. Existența acestor imunități se explică, în primul rând, prin faptul că marii boieri (boierii de țară) sunt întemeietorii țărilor române. Ei au creat statul feudal, unindu-se în jurul unui voievod pe care l-au ales domn și căruia i-au transmis o parte din atribuțiile lor militare, administrative și judiciare, atribuții pe care domnul urma să le exercite prin aparatul propriu, central, la nivelul întregului stat feudal proaspăt format. În același timp, întemeietorii au înțeles să păstreze și pentru ei o parte din vechile atribuții exercitate odinioară ca și voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc., pe care le-au exercitat, în calitate de boieri de țară, după întemeiere, în forma imunităților de tip feudal. În al doilea rând, imunitățile consacrate prin dispozițiile Legii Țării se explică și prin faptul că, în primele decenii, aparatul central nu era suficient de puternic și de bine organizat pentru a putea exercita toate funcțiile statului, astfel încât în primele decenii după întemeiere, funcțiile statului au fost împărțite între domn și boierii de țară învestiți cu imunități și exercitate în paralel de către aceștia.
În limbajul Legii țării, în Țara Românească imunitățile erau desemnate prin ohabă (își are originea în slavonescul “ohaba”, care are înțelesul de moșie ereditară), iar în Moldova prin uric (este de origine maghiară, “orok” având înțelesul de moșie ereditară). Inițial, aceste imunități erau acordate de către domn boierilor de țară printr-o formulă concentrată, de natură să ne arate că boierul de țară putea să exercite pe domeniul său toate atribuțiile de tip statal, de unde rezultă că imunitatea nu decurgea din calitatea de mare proprietar feudal, ci se acorda de către domnie prin hrisov domnesc. În Țara Românească se utiliza formula “să-i fie de ocină și ohabă” (cuvântul “ocină” își are originea în slavonescul “ocina”, care înseamnă proprietate), iar în Moldova se utiliza formula “să-i fie uric cu tot venitul”. Cu timpul însă, după domniile lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, puterea centrală se consolidează (în timpul domniilor lui Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare), domnii fiind în măsură să exercite funcțiile statului. Asistăm, astfel la un proces de restrângere a imunităților, încât în vremea lui Ștefan cel Mare, de regulă, imunitățile de tip feudal se acordau printr-o formulă descriptivă, arătându-se expres ce anume atribuții poate exercita boierul de țară pe domeniul său, atribuții însă precis determinate. Mai mult decât atât, se constată că în secolul al XV-lea unii boieri de țară exercită imunitățile nu doar asupra domeniilor lor, ci și asupra unor sate libere din vecinătate, ceea ce nu înseamnă că aceste sate au devenit dependente, pentru că ele nu și-au pierdut dreptul de proprietate asupra pământului, ci doar dreptul de a se autoadministra. Aceste cazuri erau menționate în documente și se caracterizau prin aceea că se preciza că imunitatea se exercită acolo unde a fost cneaz sau jude o anumită persoană (spre exemplu, “să-i fie de uric acolo unde a fost cneaz Dragomir”).
Apare și proprietatea bisericească, ce își are originea exclusiv în daniile făcute de către domn sau de către particulari. Aceste danii erau făcute în scopuri pioase, iar bunurile care făcuseră obiectul lor nu puteau fi înstrăinate fără consimțământul expres al donatorilor. Înaltul cler se bucura pe domeniile sale de imunități mult mai largi decât cele acordate boierilor, în special în materie judiciară, pentru că aici înaltul cler se bucura de o deplină autonomie față de domni. Cu timpul, a început să se practice închinarea mănăstirilor către Muntele Athos, astfel încât cele mai multe dintre venituri nu au mai fost utilizate în scopuri pioase.
Dar și domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul proprietății nobiliare, pe care domnul le dobândise fie înainte de înscăunare, fie ulterior înscăunării. Domnul, în calitate de mare proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale imunități de tip feudal.
În sfera lui dominium utile intră și proprietatea țăranilor liberi, organizați în obști. Dispozițiile Legii țării cu privire la fizionomia dreptului de proprietate asupra moșiei obștei sătești poartă amprenta străvechilor tradiții, în sensul că obștea sătească exercita chiar și în feudalismul dezvoltat un drept superior de supraveghere și control asupra întregului hotar al obștei, în ciuda faptului că, după întemeiere, străvechea folosință pe care o exercitau sătenii asupra vetrei satului (formată din casele, curțile și grădinile țăranilor) și terenurilor arabile se dezvoltase într-o veritabilă proprietate privată. Aceasta, conform străvechii tradiții, putea fi extinsă prin muncă proprie, prin desțeleniri și defrișări. Aceste extinderi ale proprietății private trebuiau aprobate de către Adunarea megieșilor sau de către domn, dacă era vorba de terenurile nimănui. Astfel, s-au format, pe lângă loturile matcă, prisăcile, viile, poienile, fânețele, braniștile, grădinile de legume, vadurile de moară și morile.
Vadurile de moară, atunci când apa se afla în proprietatea obștei, puteau fi atribuite unuia dintre membrii obștei. În ipoteza în care marile ape, care erau în proprietatea domnului, treceau prin hotarul obștii, vadul de moară putea fi atribuit unuia dintre membrii obștii prin hrisov domnesc.
Toate aceste stăpâniri private aveau un regim juridic diferit, reglementat prin norme de sine stătătoare. De aceea, în terminologia noastră medievală, întâlnim termeni ca legea prisăcilor, legea viilor, legea braniștelor, etc.
Dispozițiile cu privire la obștea sătească au consacrat atât proprietatea privată, cât și stăpânirea devălmașă. Proprietatea privată purta asupra vetrei satului, asupra terenurilor destinate agriculturii (țarini – termen românesc) și asupra terenurilor dobândite prin muncă proprie, iar pășunile, podurile și apele se aflau în stăpânirea devălmașă, conform vechilor tradiții românești.
Cei ce dețineau pământ cu titlu de proprietate privată aveau acces și la exploatarea bunurilor aflate în devălmășie, cu condiția de a nu le schimba destinația. Dar în ciuda faptului că teritorii întinse din moșia obștei se aflau în proprietate privată, totuși obștea sătească a păstrat și exercitat un drept superior de supraveghere și control asupra întregului hotar al obștei sătești, adică asupra întregii moșii a obștei, în vederea asigurării unității economice a obștei sătești. În acest sens, avem, mai întâi, în vedere faptul că megieșii, în calitatea lor de proprietari asupra pământului, aveau dreptul de dispoziție, astfel încât a apărut pericolul ca terenuri din hotarul obștei să fie transmise unor persoane străine de obștea sătească, fenomen de natură a afecta unitatea economică a obștii. De aceea, dispozițiile Legii țării au preluat din dreptul romano-bizantin un procedeu juridic numit dreptul de protimis (dreptul de precumpărare și răscumpărare). În virtutea dreptului de precumpărare pe care îl puteau exercita megieșii din obște și, în primul rând, rudele și vecinii aceluia care dorea să-și vândă ocina (proprietatea ereditară), trebuia făcută publică intenția de vânzare fie la trei târguri succesive, fie trei duminici la rând, în biserică, după slujbă. Dacă se îndeplineau aceste forme de publicitate și nici un membru al obștei nu dorea să-și exercite dreptul de precumpărare (de preemțiune), atunci terenul putea fi înstrăinat unei persoane din afara obștei. Dacă terenul era vândut fără respectarea dreptului de precumpărare, actul respectiv era nul. Dacă însă terenul fusese înstrăinat cu respectarea formelor de publicitate unei persoane din afara obștei, în termen de un an de la data vânzării, oricare membru al obștei se putea răzgândi și putea să exercite dreptul de răscumpărare, adică întorcea prețul cumpărătorului străin de obște. Pe această cale terenul revenea în stăpânirea unui membru al obștei.
Pe de altă parte, Legea țării a creat un procedeu juridic de natură să anihileze dreptul de protimis, întrucât dreptul de protimis dobândise o funcție originală, în sensul că a fost utilizat cu precădere în vederea asigurării solidarității obștei sătești. Pentru a contracara un asemenea drept, favorabil țăranilor liberi, Legea țării a creat o instituție favorabilă boierilor – înfrățirea pe moșie.
Vechile popoare au practicat înfrățirea ca pe o formă de creare a rudeniei artificiale, ca o reacție la fenomenul descompunerii ginților, pentru că gințile erau comunități întemeiate pe rudenia de sânge. În momentul în care ginta începe să se descompună în mari familii patriarhale, oamenii încep să aibă sentimentul izolării, încât apare înfrățirea prin amestecul sângelui ca formă artificială a creării rudeniei de sânge. Ulterior înfrățirea a evoluat în sensul că în epoca feudală se practica înfrățirea pe biblie, devenind frați de cruce.
Dar pe lângă această formă a înfrățirii moștenită de demult, Legea țării a creat o nouă variantă a infrățirii, și anume înfrățirea cu efecte patrimoniale. Conform acestui procedeu, două sau mai multe persoane se înfrățeau pe anumite bunuri, în sensul că înfrățiții puneau în comun acele bunuri și deveneau frați nedespărțiți (coproprietari ai acelor bunuri). Cum, de regulă, se puneau în comun moșii, înfrățirea cu efecte patrimoniale a fost reglementată de Legea țării sub denumirea de înfrățirea pe moșie. De regulă, cei înfrățiți puneau în comun moșiile lor, în înțelesul că fiecare venea cu moșia proprie. Uneori, înfrățirea se realiza între mai multe persoane pe moșia unei singure persoane, astfel încât cei înfrățiți deveneau coproprietarii unei moșii. Boierii români au recurs la forma înfrățirii pe moșie, deoarece boierul se înfrățea cu țăranul din obște pe pământul acestuia din urmă. Pe această cale, boierul înfrățit devenea rudă cu țăranul și coproprietar. Ca atare, putea să exercite dreptul de precumpărare și de răscumpărare, întrucât era considerat membru al obștii. Prin achiziții succesive, boierii reușeau să dobândească toate terenurile din hotarul obștei sătești și, pe cale de consecință, să își aservească obștile libere. Iată cum, în evoluția sa seculară, dreptul de protimis combinat cu înfrățirea pe moșie s-a transformat într-o puternică armă juridică îndreptată împotriva țăranilor liberi.
Pe lângă proprietatea nobiliară și cea a țăranilor liberi, dispozițiile Legii țării au consacrat și proprietatea țăranilor aserviți. Țăranii aserviți se aflau pe domeniile nobiliare, se aflau în dependență față de nobili sau față de cler și aveau un statut juridic inferior. Această problemă trebuie observată în paralel cu modul în care era structurat orice domeniu feudal.
Domeniile feudale cuprindeau două părți:
– două treimi din domeniu erau atribuite spre folosință țăranilor aserviți;
– rezerva boierească, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se afla în proprietatea absolută a feudalului.
Țăranii aserviți aveau obligația de a munci întreaga moșie. Recolta de pe rezerva boierească aparținea nobilului, iar recolta obținută de pe terenul dat în folosință era împărțită, deoarece țăranul aservit reținea nouă zecimi din aceasta, iar boierul restul de 10% din recoltă sub forma zeciuielii. Așadar, țăranii aserviți stăpâneau pământul cu titlu de folosință. Acest drept de folosință asupra terenului se exercita pe baze legale, și nu pe baze contractuale, deoarece, conform dispozițiilor Legii țării, boierii aveau obligația să pună la dispoziția țăranilor aserviți două treimi din moșie. Dacă boierii nu respectau această obligație ce rezulta din dispozițiile Legii țării, aceștia puteau fi chemați în fața domniei și pedepsiți pentru încălcarea Legii țării.
În secolul al XVIII-lea, prin reformele înfăptuite de către Constantin Mavrocordat, s-a desființat sistemul aservirii țăranilor, încât de atunci ei dobândeau dreptul de folosință asupra pământului boieresc prin contract; boierii, profitând de situația în care se aflau țăranii, le impuneau prin contract obligații mult mai grele decât cele care rezultau din Legea țării. Iată de ce s-a afirmat că prin desființarea aservirii țăranilor și prin înlocuirea regimului legal cu cel contractual țăranii aserviți au avut numai de pierdut.
Totodată, Legea țării le recunoștea țăranilor aserviți dreptul de a exercita o stăpânire personală asupra terenurilor defrișate sau desțelenite doar cu acordul boierului, precum și asupra unor suprafețe de pământ situate în afara domeniilor feudale.
La rândul lor, conform obiceiului, și orășenii exercitau un drept de proprietate, căci orașele noastre medievale cuprindeau vatra satului, ocolul și hotarul orașului. Vatra orașului era zona în care se construiau clădiri, ateliere, locașuri de comerț și de cult. Hotarul orașului cuprindea terenurile cultivate de către orășeni, iar ocolul, așa cum am mai arătat, cuprindea un număr de sate dependente de oraș. Orășenii ce practicau meșteșugurile exercitau proprietatea asupra atelierelor și mărfurilor produse, negustorii exercitau proprietatea asupra locașurilor de comerț și asupra mărfurilor. În același timp, și unii și alții exercitau proprietatea asupra pământului, pentru că unii dintre aceștia practicau agricultura.
Și robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea țării, dovadă că existau dregători inferiori – juzii de țigani – ce strângeau impozitele plătite de robi pe sălașurile lor. De asemenea, cei care practicau unele meșteșuguri, exercitau și un drept de proprietate asupra uneltelor de lucru.
Secțiunea a VIII-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la statutul juridic al persoanelor
Persoanele au capacitate de drept și capacitate de fapt.
Capacitatea de drept desemnează aptitudinea ființelor umane de a fi subiecte de drept.
Capacitatea de fapt desemnează aptitudinea ființei umane de a avea reprezentarea consecințelor actelor și faptelor sale.
În dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitară, pe când în dreptul sclavagist era foarte diversificată. În societatea feudală capacitatea persoanelor era reglementată printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale închise și ereditare și care au un statut juridic de sine stătător.
Conform Legii țării, existau cinci asemenea caste:
– boierii;
– țăranii liberi;
– țăranii aserviți;
– orășenii;
– robii.
Conceptul de “boier” are, în istoria noastră socială, două accepțiuni: una economică și una politică.
Din punct de vedere economic, erau considerați boieri marii proprietari funciari.
Din punct de vedere politic, erau considerați boieri doar marii proprietari funciari care fuseseră înnobilați de către domn prin hrisov domnesc.
În documentele vremii redactate în slavonă, în Țara Românească boierii erau denumiți jupani, pe când în Moldova erau numiți pani. În documentele redactate în latină erau denumiți barones sau boyarones.
Boierii erau de mai multe feluri.
Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau în:
– dregători domnești;
– boieri de țară.
Alt criteriu ne face să delimităm boierii mari de boierii mici.
Inițial, boierii de țară au împărțit cu domnul exercițiul funcțiilor statului, prin intermediul Sfatului domnesc. Raportul de forță, însă, s-a schimbat, astfel încât odată cu centralizarea, atribuțiile boierilor de țară au fost preluate de către dregătorii domnești (boierii de slujbe). Relațiile dintre domn și boieri erau reglementate în sistemul vasalității, în sensul că relațiile domn-boieri se stabileau pe baze contractuale, cu drepturi și obligații reciproce, și constituiau baza politică a sistemului feudal. Boierii aveau obligațiile de a răspunde cu steagurile lor la chemarea domniei, de a duce la îndeplinire poruncile domnești și de a presta o dreaptă și credincioasă slujbă. Domnul avea obligațiile de a-i proteja pe boieri față de pericolele interne și externe și de a-i milui (a le face donații) pentru dreaptă și credincioasă slujbă.
În practica feudală s-a constatat că doar boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice și civile, pe când celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.
Țăranii liberi trăiau fie în obști sătești libere, fie în afara obștilor sătești. Cei ce trăiau în afara obștilor se numeau cnezi (judeci), căci după întemeiere unii dintre cnezi (judeci) s-au transformat în boieri, pe când alții au decăzut în rândurile țăranilor liberi. De aceea, în epoca feudalismului dezvoltat țăranii liberi sunt desemnați prin termenul de “judec”.
Obștile sătești libere exercitau și pe mai departe un drept de autoconducere, mai restrâns, față de faptul că obștea liberă a fost inclusă în stat, iar o parte dintre atribuțiile ei de autoconducere au fost preluate de către organele specializate ale statului.
Țăranii aserviți, în secolele XV și XVI, erau denumiți rumâni în Țara Românească, vecini în Moldova și iobagi în Transilvania.
Unii autori au susținut că exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic al rumânilor și care nu se confunda cu Legea țării. Această teorie a fost susținută de profesorul Constantin Giurescu. În documentele noastre medievale, termenul de “rumân” are și înțeles etnic și înțeles social, astfel încât dreptul rumânesc la care se referea profesorul Constantin Giurescu, care îl considera ca fiind diferit de Legea țării, este de fapt un drept al românilor, deoarece sintagma de “drept rumânesc” nu desemnează un drept social, ci unul etnic. Prin forța argumentului se poate observa cu ușurință că dreptul rumânesc se confundă cu Legea țării, ceea ce nu înseamnă că Legea țării nu cuprindea și norme aplicate doar țăranilor aserviți.
Statutul juridic al țăranilor dependenți era definit, în primul rând, prin dreptul de proprietate incompletă pe care boierii îl exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi vânduți doar odată cu moșia. Totodată, ei aveau față de boieri obligațiile care decurgeau din cele trei forme ale rentei de tip feudal, precum și dreptul de a primi pământ în folosință și de a păstra o parte din recoltă.
Procesul de aservire a țăranilor a cunoscut două momente principale. Primul este dependența personală, iar al doilea legarea de pământ a țăranilor.
Dependența țăranilor este cunoscută încă din epoca întemeirii, fiind mai târziu completată cu legarea de pământ. Prin urmare, nu trebuie confundat conceptul de “aservire” a țăranilor cu dependența personală, căci aservirea presupune întrunirea și a dependenței personale, și a legării de pământ. Până spre sfârșitul secolului al XVI-lea, țăranii se aflau în dependență personală față de boieri, căci aveau obligația de a executa poruncile boierești. În caz contrar puteau fi certați, adică pedepsiți, de către domn sau de către boieri. Dacă își executau obligația de ascultare, precum și obligațiile pecuniare față de boieri, se puteau muta oricând pe altă moșie. Abia la sfârșitul secolului al XVI-lea dependența personală a fost completată cu legarea de pământ.
Legarea de pământ a fost pusă în mod greșit pe seama lui Mihai Viteazul, întrucât acesta, în toamna anului 1595, după bătălia de la Călugăreni a dat un așezământ cunoscut sub denumirea de Legătura lui Mihai. Prin acest așezământ s-a precizat “care pe unde va fi să fie vecin pe veci”. De aici s-a tras concluzia că Mihai Viteazul i-ar fi legat pe țăranii aserviți de pământ. Numai că, acea afirmație a lui Mihai, care, de fapt, este un ordin, a fost scoasă din context. Avem în vedere faptul că după Călugăreni, Mihai s-a retras, iar țăranii aserviți au început a fugi de frica turcilor în Oltenia, iar boierii din Muntenia și-au exercitat dreptul de a-i urmări pe țăranii fugari și de a-i readuce pe moșii. În acele condiții, Mihai a dat așezământul cu pricina, prin care le-a interzis boierilor să-i urmărească pe țăranii fugari și să îi readucă pe moșii, astfel încât acei țărani au rămas în Oltenia. Pe această cale, țăranii au fost dezlegați de pământ în Muntenia, fiind legați de pământ în Oltenia. Aceasta nu însemană că Mihai Viteazul a creat instituția legării de pământ a țăranilor aserviți, deoarece boierii, așa cum s-a arătat, aveau dreptul de a-i urmări pe țăranii fugari și înaintea Legăturii lui Mihai. Din acel moment, în documentele vremii acei țărani sunt numiți “rumâni de legătură”.
Aservirea țăranilor s-a realizat, la origine, prin silă și cotropire, adică prin mijloace violente. Mai târziu, după întemeiere, Legea țării a creat procedee juridice prin intermediul cărora țăranii liberi puteau fi aserviți, cunoscute sub denumirea de “forme de cădere în rumânie”.
O primă formă este contractul de vânzare, căci, în mod relativ frecvent, țăranii liberi își vindeau unui boier pământul și libertatea. Altfel spus, înstrăinarea pământului nu atrăgea după sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară o clauză expresă care să prevadă înstrăinarea libertății.
Altă formă de creare a rumâniei era contractul de donație. Pe această cale, țăranul dona boierului pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia să prevadă în mod expres acest lucru, ca și în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Țăranii liberi puteau cădea în rumânie și prin efectele produse de contractul de împrumut. Țăranii liberi care contractau împrumuturi bănești de la boieri includeau la sfârșitul contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă debitorul nu plătește la scadență, va cădea automat în rumânie.
Țăranii liberi mai cădeau în rumânie prin efectele hotărârilor judecătorești. Precum știm, în cadrul obștilor sătești libere a funcționat principiul răspunderii colective în materie fiscală și în materie penală. În virtutea acestui principiu, dacă membrii obștii nu puteau plăti suma globală, era aservită boierului ce plătea acea sumă sau de către domnie.
În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după întemeiere, obștea sătească a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a păstrat dreptul de a-i urmări pe infractori și de a-i preda slujitorilor domnești, pentru ca statul să îi judece și să îi pedepsească. Dacă obștea nu își îndeplinea obligația de a depista infractorul, era condamnată la plata unei amenzi penale. În caz de neplată a amenzii, obștea era aservită fie către domnie, fie către boierul care plătea amenda.
În mod simetric, Legea țării a creat și procedee prin care se putea obține ieșirea din rumânie. Menționăm răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani, iertarea de rumânie și hotărârea judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre boieri și țăranii aserviți și, constatându-se că țăranii au fost aserviți prin silă, li se dădea dreptate și, pe această cale, își redobândeau libertatea și pământul.
În ceea ce privește statutul juridic al orășenilor, Legea țării le recunoaște un drept de autoconducere exercitat prin Adunarea orășenilor, Consiliul orășenesc și prin breslele de meșteșugari, acestea din urmă începând a fi organizate încă din secolul al XVI-lea în orașe.
Orășenilor nu li se aplica, potrivit dispozițiilor Legii țării, un statut unitar, deoarece conceptul de “orășean” are un conținut neomogen.
Orășenii erau împărțiți în trei categori:
– patriciatul orașelor, care era format din privilegiații care exercitau conducerea orașelor;
– negustorii și meșteșugarii;
– agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul orașului. Aceștia puteau fi liberi sau aserviți.
Robii au un statut juridic reglementat prin dispozițiile Holobskoe pravo (dreptul holobilor sau al robilor), norme ce aparțineau Legii Țării. La origine, robii proveneau dintre pecenegi și cumani, mai târziu dintre tătari și țigani. De aici putem trage concluzia că un creștin nu putea fi rob în statele feudale românești. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi persoană, nu avea capacitate juridică, nu era considerat subiect de drept, era asimilat bunurilor. Cu toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de către stăpânul său fără ca acesta din urmă să nu rămână nepedepsit. În schimb, robul putea fi supus unor corecții fizice. În cazul în care robii ar fi comis vreun delict, stăpânul îi putea abandona în mâinile victimei delictului pentru ca victima să își exercite asupra lor dreptul de răzbunare, după cum stăpânul putea despăgubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani. Neavând capacitate juridică, robul nu putea încheia acte juridice în nume propriu, dar, după modelul roman, putea încheia acte juridice împrumutând capacitatea stăpânului său cu condiția ca, prin efectele produse de acele acte, situația stăpânului său să devină mai bună. Totodată, în vederea stabilirii filiației, robilor li s-a recunoscut dreptul de a încheia o căsătorie inferioară, după cum li s-a recunoscut și dreptul de a exercita un drept de proprietate asupra sălașului și asupra uneltelor de muncă. Robii puteau fi domnești, boierești sau mănăstirești. Statutul de rob putea înceta fie prin dezrobire, care putea fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fie prin denunțarea stăpânului pentru hiclenie sau pentru calpuzanie. Încetarea statutului de rob avea ca efect creștinarea.
Secțiunea a IX-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la rudenie, familie și succesiuni
Familia era formată din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinții și copiii. Era consacrată o anumită egalitate între soți, determinată de condițiile de viață specifice obștii sătești. Astfel, ambii soți exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar soția supraviețuitoare putea exercita singură puterea părintească asupra copiilor minori. În cadrul familiei exista obligația reciprocă de întreținere și protecție
Conform dispozițiilor Legii țării, rudenia este de trei feluri: de sânge, prin alianță și duhovnicească (spirituală).
Rudenia de sânge este legătura dintre persoanele care descind din același autor. Legea țării distinge între rudenia de sânge în dreaptă linie, în sus și în jos și rudenia de alături.
Alianța este legătura dintre rudele unui soț și rudele celuilalt soț.
Rudenia spirituală, în conformitate cu dispozițiile Legii țării, rezulta din tainele botezului și ale cununiei; practic, în sfera sa de cuprindere includea relațiile dintre nași și fini.
Legea țării prevede, totodată, gradele de rudenie, numerotate după numărul generațiilor ce se interpun între rudele respective. În funcție de gradul de rudenie, erau stabilite drepturi și obligații de ajutor reciproc și întreținere, precum și drepturi succesorale. Cele mai importante efecte patrimoniale le generează rudenia de sânge, pentru că aceasta constituia fundamentul succesiunii. De asemenea, rudenia de sânge în linie directă constituie și piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia de sânge în linie colaterală constituia piedică la căsătorie până la gradul al patrulea.
Legea țării cunoaște și alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din înfrățire și rudenia derivată din înfiere.
Conform dispozițiilor Legii țării, căsătoria constituia o relație maritală între soți, cu drepturi și obligații reciproce pentru aceștia. Căsătoria era privită ca un act religios bazat pe liberul consimțământ al viitorilor soți. Pentru a se considera încheiată căsătoria, trebuiau parcurse mai multe etape. Conform obiceiului, mai întâi avea loc momentul cunoașterii viitorilor soți – vederea în ființă. Dacă viitorii soți se agreează, se trece la urmarea de vorbă, etapă caracterizată prin tratativele părinților cu privire la zestrea viitorilor soți. Începând din secolul al XVII-lea, datorită faptului că zestrea se constituia numai pentru fete, se conturează o nouă etapă, și anume întocmirea foii de zestre. După aceste etape urma binecuvântarea părinților și binecuvântarea religioasă, deoarece căsătoriile erau considerate a fi încheiate în cer. Cu această ocazie, la oficierea căsătoriei în biserică nu se încheia un act scris.
Din Statutele Țării Făgărașului rezultă că binecuvântarea religioasă nu putea fi dată în lipsa binecuvântării părintești. De aceea, prin intermediul Statutelor Țării Făgărașului a fost consacrată căsătoria cu fuga. Pe această cale, atunci când părinții refuză să îi binecuvânteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de răpire, ocazie cu care viitorul soț răpește viitoarea soție cu voia ei, după care plătește o amendă simbolică. Aceastră amendă ce era plătită, în mod simbolic, de către viitorul soț, producea aceleași efecte ca și binecuvântarea părintească.
Din ceremonialul căsătoriei, din procedura pețitului și din constituirea zestrei rezultă că tinerii trebuiau să țină seama și de învoirea părinților. Cu ocazia încheierii căsătoriei se constituia zestrea tinerilor căsătoriți. La origine, având în vedere caracterul democratic al familiei, ambii soți erau înzestrați de către părinți ca o recunoaștere a muncii depuse în sânul familiei. Zestrea sporea prin darurile făcute de vecini și prieteni cu ocazia sărbătoririi nunții. Începând din secolul al XVII-lea au apărut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din bunurile cu care venea în căsătorie femeia. Tot din acea perioadă încep a fi menționați vânătorii de zestre. De aceea, părinții fetelor luau diferite măsuri juridice pentru protejarea integrității zestrei.
Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era și starea de robie a unuia dintre soți, care atrăgea căderea în robie atât a soțului liber, cât și a copiilor rezultați dintr-o asemenea căsătorie.
Divorțul putea fi obținut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul își putea repudia soția, după cum și soția își putea repudia bărbatul. Dacă divorțul se pronunța din vina soției, zestrea rămânea la bărbat.
Legea țării a consacrat, din punct de vedere juridic, următoarele categorii de copii:
– copii firești (legitimi);
– copii din flori (naturali) – erau născuți în afara căsătoriei;
– copii de suflet (adoptați);
– hiaștrii (copiii vitregi) – aparțineau unuia dintre soți dintr-o altă căsătorie;
– copiii dobândiți prin efectul înfrățirii.
În limbajul Legii țării, succesiunile sunt desemnate prin termenul de “moștenire”. Acest termen își are originea în tracul “moș”, conform formulei “moșie moștenită”. Dispozițiile legii țării în materie reglementează moștenirea fără testament (moștenirea legală) și moștenirea testamentară.
Moștenirea fără testament este astfel denumită pentru că este deferită în conformitate cu dispozițiile Legii țării în cazul în care nu există moștenitori testamentari, fie pentru că nu există testament, fie pentru că acesta nu a fost valabil întocmit. Moștenirea fără testament este desemnată și prin sintagma de “moștenire legală”, întrucât succesorii vin la moștenire potrivit legii.
Dispozițiile Legii țării din Moldova asigură o egală vocație succesorală și pentru fii și pentru fiice. Dar în Țara Românească este consacrat privilegiul masculinității, în sensul că ocinele (proprietățele funciare ereditare) nu puteau fi dobândite de către fete, ci doar de către băieți. Fetele puteau moșteni bunuri mobile (bani, etc) și pământuri de cumpărătură (pământurile cumpărate, iar nu ocinele). Totuși, prin utilizarea procedeului juridic al înfrățirii pe moșie, în Țara Românească fetele erau înfrățite cu băieții, încât fetele deveneau pe cale artificială băieți. Pentru a produce efectele scontate, înfrățirea trebuia aprobată prin hrisov domnesc. Astfel se prevalau de acest privilegiu țăranii în Țara Românească.
În Țara Românească și în Moldova, în Țara Făgărașului și în Maramureș, copiii legitimi și cei adoptați aveau depline drepturi succesorale față de ambii părinți. Copilul natural venea doar la succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea doar la succesiunea părintelui bun, nu și la moștenirea soțului sau soției acestuia. Totodată, Legea țării admitea și sistemul reprezentării în materie succesorală, ceea ce însemna că nepoții din fii veneau și ei la succesiune în prima categorie de moștenitori dacă tatăl lor predecedase biunicului și urcau în rangul succesoral al tatălui lor dobândind partea din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit. Spre exemplu, dacă veneau la moștenire doi fii și doi nepoți din fiu, moștenirea se împărțea în trei părți, nepoții din fiu urmând a dobândi pe această cale împreună o treime din moștenire, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit.
Se recunoștea și soțului supraviețuitor vocația succesorală, chiar în concurs cu descendenții. La moștenitori se transmiteau atât bunurile succesorale, cât și drepturile de creanță și datoriile defunctului. Moștenitorii răspundeau pentru datoriile succesorale intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).
Moștenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. În concepția Legii țării, testamentul este actul de ultimă voință prin care o persoană, numită testator, instituie unul sau mai mulți moștenitori. Testamentul putea fi întocmit în formă scrisă – diată (vine de la grecescul “diata”, care are înțelesul de testament)– sau în formă verbală – cu limbă de moarte.
Diata era scrisă, datată și semnată de către testator, numai că urma a se întocmi în prezența martorilor.
Testamentul cu limbă de moarte consta dintr-o declarație verbală, făcută în prezența martorilor. Cum mulți nu știau carte, deseori testamentul oral îmbrăca forma hrisovului domnesc. S-a constatat că testamentul prezintă unele puncte comune cu hrisovul domesc, pentru că ambele erau însoțite de un blestem care urmau să îi lovească pe aceia care nu îndeplineau cea din urmă voință a testatorului. Legea țării permitea părinților să dezmoștenească pe fiii răufăcători sau pe fiii lipsiți de respect.
Pe de altă parte, Legea țării nu a consacrat instituția majoratului, de aceea ea a consacrat instituția fideicomisului și substituțiunea fideicomisară, căci în Europa apuseană, în special în Germania, era cunoscută instituțuia majoratului, conform căreia proprietatea funciară este inalienabilă și putea fi dobândită doar de către primul născut bărbat, ceea ce i-a îndreptățit pe unii să afirme că la germani, nu numai că proprietatea funciară rămânea în sânul familiei, ci ea dispune de proprietari, în sensul că devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se naște primul și bărbat.
Deoarece Legea țării nu cunoștea majoratul, s-a recurs la fideicomis. Fideicomisul este actul de ultimă voință prin care o persoană, numită disponent (dispunător), roagă o altă persoană, numită fiduciar, să transmită un anumit bun sau chiar o parte din moștenire unei alte persoane, numită fideicomisar. Pe lângă fideicomisul obișnuit, Legea țării a consacrat și fideicomisul de familie (substituțiunea fideicomisară), instituție întemeiată pe un mecanism conform căruia beneficiarul, numit fideicomisar, devine la rândul său fiduciar și trebuie să transmită un anumit bun, de regulă, o suprafață de pământ altei persoane din aceeași familie, care va deveni la rândul ei fiduciar..
Secțiunea a X-a. Dispozițiile Legii țări cu privire la răspunderea colectivă
Acest tip de răspundere exista în materie fiscală, penală, și în domeniul raporturilor juridice care intrau în sfera de reglementare a dreptului internațional privat.
În istoria dreptului european s-au cunoscut două tipuri de răspundere juridică:
– răspunderea colectivă (solidară);
– răspunderea individuală (personală).
Răspunderea colectivă este proprie societăților primitive, mai puțin evoluate. De regulă, normele care o guvernează îmbracă haina obiceiului juridic.
Răspunderea individuală apare, de regulă, în cadrul societăților evoluate, iar regulile care guvernează această materie sunt consacrate în forma dreptului scris.
Legea țării consacră un sistem mixt al răspunderii juridice, în sensul că răspunderea solidară se împletește cu răspunderea individuală.
În ceea ce privește răspunderea colectivă în materie fiscală, conform Legii țării, impozitele erau percepute în sistemul cislei. Conform acestui sistem, se fixa o sumă globală care apoi era împărțită pe unități impozabile (pe familii), în funcție de puterea economică a acestora, de către răbojari, pe baza unor recensăminte efectuate din trei în trei ani. Dacă unii țărani erau insolvabili sau dacă fugeau din sat, pentru că nu-și puteau plăti impozitele, faptă arătată în documentele vremii prin expresia “au dat bir cu fugiții”, datoriile lor urmau a fi preluate de către comunitate. Cei ce plăteau aveau dreptul de a se despăgubi pe seama bunurilor celor fugiți sau a celor aflați în stare de insolvabilitate. Dacă întreaga obște sătească nu putea împlini suma globală, urma a fi aservită către domnie sau către boierul ce plătea suma de bani în cauză.
Dar răspunderea solidară a existat și în materia dreptului penal. A apărut în legătură cu reprimarea unor delicte, mai ales a celor de vătămare corporală, având în vedere că la origine, în epoca prestatală, delictele de vătămare corporală erau pedepsite conform legii talionului (sistemul răzbunării sângelui). Într-un stadiu mai avansat, odată cu trecerea spre societatea organizată politicește delincventul putea să răscumpere dreptul de răzbunare a victimei prin plata unei sume de bani, care era fixată prin acordul părților. Acest sistem poartă denumirea de compozițiune voluntară. Mai târziu, după formarea statului, dacă victima accepta să renunțe la dreptul său de răzbunare în schimbul unei sume de bani, cuantumul sumei de bani era stabilit de către stat în funcție de gravitatea delictului. Noul sistem este cunoscut sub denumirea de compozițiune legală. După consolidarea statului se impune un nou sistem, conform căruia statul este acela care sancționează pe cei ce săvârșesc fapte penale prin intermediul organelor sale specializate.
În cazul poporului nostru, înainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale erau judecate de către organele obștii sătești, și anume Sfatul oamenilor buni și bătrâni în frunte cu judele. După formarea statului feudal, atribuțiile judiciare din domeniul penal al obștii sătești au fost preluate de către statul feudal, astfel încât obștea sătească nu mai putea soluționa procesele penale. Totuși obștea și-a păstrat, pe linia tradiției, atribuțiunea de a-l depista pe infractor și de a-l preda slujbașilor domnești, pentru ca aceștia să-l judece și să-l pedepsească.
În legătură cu exercitarea acestei atribuții a obștii sătești, trebuie să distingem între două situații:
– infracțiunea a fost comisă în cadrul hotarului obștii sătești de către un membru al obștii;
– infracțiunea a fost comisă în afara obștii sătești de către o persoană străină de obștea sătească, dar care pătrundea în hotarul obștii.
În prima ipoteză, când infracțiunea era comisă în cadrul hotarului obștii sătești de către un membru al obștii, existau două posibilități:
– infractorul să fie identificat și predat dregătorilor domnești, caz în care obștea sătească era exonerată de răspunderea penală, de vreme ce răspunderea apăsa asupra infractorului.
– infractorul să nu fie depistat, împrejurare ce atrăgea răspunderea colectivă a obștii sătești pe tărâm penal, în înțelesul că întreaga obște era condamnată a plăti o amendă penală numită gloabă (dușegubină). Aceste amenzi erau plătite, de regulă, în vite mari și tocmai de aceea, în afară de sensul de amendă penală, termenul de “gloabă” mai avea și înțelesul de “vită slabă”. Termenul de “dușegubină” vine din slavonescul “șugubină” și are înțelesul de păcat mare, de pierdere a sufletului, fărădelege.
În ipoteza în care infracțiunea era comisă în afara obștii de o persoană străină de obște, dar autorul pătrundea în hotarul obștii, infractorul era urmărit de gonitorii din urmă (slujbași domnești ce aveau atribuții în acest sens) până la hotarul obștii, moment în care atribuțiile lor încetau. Din acest loc, urmărirea infractorului era preluată de reprezentanții obștii.
În acest caz, se puteau contura trei posibilități:
– infractorul este depistat și predat gonitorilor din urmă. În acest caz, obștea era exonerată de răspundere.
– obștea sătească să dea urmă, adică să arate gonitorilor din urmă locul prin care infractorul a părăsit hotarul obștii, loc din care urmărirea era reluată de către gonitorii din urmă. Aceasta este o altă situație în care obștea sătească era exonerată de răspunderea penală.
– obștea sătească nu identifica infractorul și nici nu dădea urma slujbașilor domnești. În această situație trebuia a plăti gloaba și, întrucât, de regulă, amenzile erau foarte grele, în mod frecvent obștile sătești erau aservite către domn sau către boierul care prelua plata amenzii.
Răspunderea colectivă exista și în domeniul relațiilor internaționale. Avem în vedere ipoteza în care supusul unui stat nu-și execută obligația pe care o are față de supusul unui alt stat. În această situație, orice conațional al debitorului care se află pe teritoriul statului creditorului poate fi supus executării silite asupra bunurilor, în înțelesul că autoritățile din statul creditorului îi confiscă bunurile, ca urmare a dovezilor prezentate de către creditor, după care îi eliberează acte care să dovedească motivul executării silite. Întors în țară, cel supus executării silite se prezintă cu actele doveditoare în fața domniei, iar domnul, prin slujbașii săi, îl despăgubea pe seama bunurilor debitorului care nu și-a executat obligația față de supusul altui stat. Acest sistem a fost consacrat de dispozițiile Legii țării prin denumirea de “despăgubirea de la altul”; el a funcționat și în alte sisteme judiciare. Spre exemplu, episcopul de Cenad, care era în pelerinaj în Italia, a fost supus executării silite în Padova pentru că episcopul de Oradea nu-și plătise datoriile față de negustorii din Padova.
Secțiunea a XI-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la obligațiile izvorâte din contracte
Legea țării a consacrat și răspunderea individuală în materia obligațiilor, obligație ce rezulta fie din contracte, fie din delicte.
Ca și la romani, și în Legea țării contractele au fost principalul izvor de obligații. Contractele sunt acte juridice constitutive de drepturi și obligații pentru părțile contractante. În dreptul nostru feudal cele mai multe dintre contracte poartă aceleași denumiri ca și în dreptul modern. Totuși, condițiile specifice feudalismului le-au determinat anumite particularități. Dacă însă în dreptul roman dispunem de criterii sigure pentru a distinge între contractele reale, contractele consensuale și contractele nenumite, Legea țării nu oferă asemenea criterii. Ca dovadă, în virtutea dispozițiilor Legii țării, vânzarea consensuală ia naștere prin convenția părților, însoțită de remiterea materială a lucrului, de unde rezultă că Legea țării nu făcea o distincție clară între contractele consensuale și contractele reale. Pe de altă parte, la vânzarea romană, prețul consta întotdeauna dintr-o sumă de bani (pecunia numerata), pe când în Legea țării prețul putea consta și dintr-un alt bun, de unde rezultă că vânzarea consensuală se poate confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.
Cele mai amănunțite reglementări ale Legii țării au în vedere contractul de vânzare-cumpărare. Acest contract se realiza prin convenția părților cu privire la obiect și preț. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea, ca și la romani, întrunire a trei elemente esențiale – consimțământul, obiectul și prețul.
Cu privire la consimțământ, acesta era conceput ca fiind manifestarea de voință a vânzătorului în sensul dorit de către cumpărător. Consimțământul trebuia să fie liber, neviciat și irevocabil. Putea fi viciat fie prin violența psihică sau fizică, fie prin dol (înșelăciune). Conform concepției despre răspunderea individuală, pentru ca aceasta să opereze era suficient consimțământul părților. În virtutea dreptului de protimis, dacă se înstrăina un teren din hotarul obștii, era necesar consimțământul tuturor membrilor obștii. În ipoteza în care se transfera dreptul de proprietate asupra unei moșii era necesar și consimțământul domnului, exprimat printr-un hrisov domnesc de confirmare, ocazie cu care părțile își executau obligația de dare a calului sau de dare a cupei.
Obiectul vânzării, în Legea țării, putea fi un lucru mobil sau un lucru imobil. Robii puteau fi vânduți separat de moșie, pe când tăranii aserviți nu puteau fi vânduți separat, ci numai împreună cu moșia de care erau legați. În plus, Legea țării a admis și vânzarea libertății persoanei, dovadă că țaranii liberi deveneau rumâni sau vecini doar dacă își vindeau libertatea odată cu ocina. Obiectul cel mai frecvent al vânzării era pământul. Terenurile erau determinate în contract prin semne de hotar, precum stâlpi, borne, îngrădiri. Suprafața măsurată a terenului era rareori menționată în contract.
Prețul putea să constea dintr-o sumă de bani, dar și din alte bunuri, dovadă că Legea țării nu distingea în mod clar între contractul de vânzare-cumpărare și contractul de schimb. Atunci când prețul consta dintr-unul sau mai multe bunuri, în contract trebuia exprimat în formă bănească. Prețul trebuia să fie real, să nu fie simulat, să nu fie fictiv, pentru că atunci contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi confundat cu contractul de donație. De asemenea, prețul trebuia să fie și determinat sau cel puțin determinabil. După cum mai rezultă din unele texte, prețul trebuia să fie și echitabil, adică să fie în linii generale aproape de valoarea comercială, aprecierea făcută în conformitate cu obiceiul locului.
Dacă remiterea lucrului trebuia făcută chiar în momentul încheierii convenției, prețul putea fi plătit ulterior acestui moment, sub sancțiunea rezilierii. Însă părțile puteau introduce în cuprinsul contractului o clauză, prin care obligația de a plăti prețul la un anumit termen trebuia asigurată de cumpărător printr-un zălog sau prin chezășie.
În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menționați, de regulă, și martorii, care asistaseră la încheierea contractului, precum și aldămășarii. Aceștia din urmă erau adevărați martori preconstituiți, care, cu ocazia încheierii contractului, închinau un pahar de băutură cu părțile. Termenul de “aldămășar” își are originea în cuvântul “aldamo”, de origine maghiară, ce are înțelesul de băutură servită în anumite împrejurări. Aldămășarii puteau fi chemați în calitate de martori, în cazul în care se năștea un litigiu din acel contract, pentru a relata aspectele cunoscute cu privire la încheierea actului.
Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă, fie verbal.
Contractul în formă scrisă purta denumirea de “zapis” și mai cuprindea și numele și prezența părților, plata integrală sau parțială a prețului de către cumpărător, garanțiile reale sau personale pentru plata prețului, predarea actelor de proprietate de către vânzător. Când contractul era încheiat în prezența autorităților statului – domn, Sfatul domnesc sau alte foruri administrative ori religioase – mai cuprindea numele domnului și componența Sfatului domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea conținutului, cererea adresată domnilor următori de a respecta actul încheiat, mențiunea cu privire la predarea calului sau a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare a vânzării se putea obține și ulterior încheierii contractului, pe baza prezentării zapisului și a celor ce au asistat la întocmirea lui.
Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn și Sfatul domnesc pe baza jurămintelor și a martorilor.
Locațiunea, în vechiul drept românesc, îmbrăca mai multe forme. De aceea, Legea țării definea locațiunea ca fiind o convenție prin care o parte se obliga să procure folosința unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul prețului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.
Prin urmare, locațiunea îmbrăca trei forme în dreptul feudal românesc:
– locațiunea unui lucru;
– locațiunea de servicii;
– locațiunea unei lucrări determinate.
În cazul locațiunii unui lucru, una dintre părți procură folosința unui teren (este vorba despre un contract de arendare) sau a unei locuințe (este vorba despre un contract de închiriere) în schimbul prețului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.
În cazul locațiunii de servicii, un om liber își oferă serviciile sale în schimbul unui preț, iar locațiunea unei lucrări determinate se încheia între client și întreprinzător. Un exemplu ilustrativ de locațiune a unei lucrări determinate constă din contractul încheiat între proprietarul unui teren, în calitate de client, și un arhitect, în calitate de întreprinzător, contract prin care arhitectul se obligă a-i construi pe un teren aparținând clientului o clădire.
Locațiunea presupune existența consimțământului, a obiectului și a prețului. Prețul, spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prezintă particularitatea că nu trebuie să fie echitabil, locațiunea putându-se realiza în schimbul oricărui preț.
Donația este contractul prin care o parte, numită donator, transmite proprietatea asupra unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numită donatar. Acest contract îmbracă forma unei simple convenții, ce se putea încheia fie între domn și vasalii săi, fie între persoane fizice, fie între persoane fizice și mănăstiri. De regulă, donațiile făcute de domn boierilor, precum și cele făcute de persoanele fizice mănăstirilor, se încheiau sub condiție. Astfel miluirea (donația domnească) putea fi revocată dacă boierul donatar nu își îndeplinea obligația de dreaptă și credincioasă slujbă față de domnie. Persoanele fizice care făceau donații mănăstirilor condiționau încheierea actului de menționarea numelor lor în pomelnice sau de neînstrăinarea lor, dovadă că donatorii, deși erau terțe persoane în ceea ce privește actele ce ar fi fost încheiate de către donatari ulterior cu privire la bunul în cauză, puteau revoca eventualele înstrăinări ale bunurilor donate mănăstirilor. În ceea ce privește donațiile încheiate între persoane fizice, donatarul își lua angajamentul față de donator de a-l îngriji în timpul vieții, iar după moarte de a-i face pomeni.
Ca și în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul donației putea fi și persoana umană, când țăranul liber se închina cu sufletul și averea unui feudal sau când robii erau dăruiți de către stăpânii lor. Donațiile, pentru a fi întărite, erau făcute în fața domnului și a Sfatului domnesc.
Contractul de schimb avea ca obiect aceleași bunuri ca și contractul de vânzare-cumpărare. Uneori, obiectul schimbului era format din sate sau din părți de sate ori din terenuri pe care erau amplasate construcții sau din terenuri cultivate. Contractul era încheiat, de regulă, în formă scrisă. Când schimbul avea ca obiect sate sau părți de sate ori terenuri, zapisele trebuiau a fi prezentate domnului spre a fi întărite prin hrisov domnesc.
Depozitul este contractul prin care o persoană, numită deponent, transmitea detențiunea unui lucru asupra unei alte persoane, numită depozitar, transmitere însoțită de o convenție prin care depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.
Comodatul este contractul ce lua naștere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detențiune de către o persoană, numită comodant, unei alte persoane, numită comodatar, transmitere însoțită de o convenție prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la termenul stabilit, după ce îl va fi folosit conform înțelegerii dintre părți. Comodatul se deosebește de locațiunea unui lucru prin faptul că este un împrumut de folosință cu titlu gratuit, ceea ce înseamnă că acest contract se naște unilateral, în sensul că în momentul formării contractului numai comodatarul are obligația de a restitui lucrul la termenul stabilit prin convenția părților. Dacă comodatarul face cheltuieli pe cont propriu în vederea conservării lucrului, contractul devine bilateral, întrucât comodatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la comodant.
Mutuum (împrumutul de consumațiune) este contractul prin care debitorul promite a restitui lucruri de aceeași calitate și în aceeași cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumațiunii. De regulă, asemenea împrumuturi aveau ca obiect sume bănești. Asemenea datorii erau garantate prin zălog sau prin chezășie.
Zălogul este garanția reală ce se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de către debitor creditorului său, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promite a retransmite lucrul dacă debitorul își plătește datoria la termen. Dacă debitorul nu plătea la termen, zălogul devenea stătător, adică rămânea la creditor. Totuși părțile puteau încheia o convenție specială prin care creditorul dobândea dreptul de a vinde zălogul. Dacă prețul obținut era mai mare decât valoarea datoriei garantate, diferența îi era remisă debitorului.
Chezașii sunt garanți personali care promiteau creditorului ceea ce a promis și creditorul principal. Dacă debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul își valorifica dreptul de creanță pe seama chezașilor. Dacă erau mai mulți chezași, răspunderea era solidară, în sensul că oricare dintre chezași putea fi urmărit pentru întreaga datorie, dar avea dreptul de a se întoarce împortiva celorlalți chezași și de a le cere cota-parte contributivă.
Secțiunea a XII-a. Dispozițiile Legii țării în domeniul dreptului penal
Prin dispozițiile de drept penal, Legea țării apăra valorile și relațiile care interesau ordinea feudală. Aceste dipoziții aveau un caracter discriminatoriu. În primul rând, pentru că aceleași fapte erau pedepsite diferit în funcție de categoria socială din care făcea parte infractorul și, în al doilea rând, pentru că infracțiunile, de regulă, puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani.
La origine, înainte de întemeiere, în epoca țărilor, infracțiunile erau desemnate prin termenii de “gloabe” sau “dușegubini”. Dup întemeiere, sensul celor două cuvinte s-a schimbat, deoarece ele desemnau amenzile penale, iar infracțiunile erau denumite “vini” sau “fapte”.
Infracțiunile erau de două feluri:
– fapte mari;
– fapte mici.
Cea mai gravă infracțiune era hiclenia, adică trădarea domnului de către boieri. Domnul reprezenta statul, iar boierii, prin trădare, încălcau jurământul de credință prestat la înscăunarea domnului.
Erau considerate ca intrând în sfera de cuprindere a hicleniei următoarele fapte:
– ridicarea împotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt domn în locul lui;
– însușirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;
– fuga în țară străină fără încuviințarea domnului;
– sustragerea sau distrugerea bunurilor domnești.
Era o infracțiune care putea fi comisă doar de către boieri și era pedepsită invariabil cu moartea și confiscarea totală a averii. Bunurile confiscate de la boierii hicleni erau atribuite, de regulă, de către domn boierilor săi credincioși sau mănăstirilor. În plus, în mod excepțional, această infracțiune nu putea fi răscumpărată prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu moartea aplicată boierilor hicleni era executată de către domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni care au aplicat boierilor hicleni și pedepse precum tăierea capului sau spânzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei, oamenilor de rând.
Altă faptă mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la slavonescul “osluh”, care înseamnă neascultare. Această infracțiune putea fi comisă de orice persoană, inclusiv de către țăranii aserviți. De regulă, dacă era comisă de către țăranii aserviți, făptașii erau fie condamnați la plata unor amenzi, fie erau supuși unor corecții fizice executate de către domni sau boieri. Dacă infracțiunea era comisă de către un boier, nu existau criterii de distincție între hiclenie și osluh, iar fapta era pedepsită cu moartea.
Uciderea era o altă faptă mare. Se pedepsea cu moartea. Dacă autorul nu era descoperit, se aplica dușegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut fapta sau asupra satului, dacă fapta fusese comisă în hotarul obștii sătești.
Legea țării consacra și norme ce incriminau faptele împotriva proprietății.
Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun aparținând altei persoane, era pedepsit cu moartea prin spânzuratoare la locul săvârșirii infracțiunii, de față cu martori, când hoțul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de dispozițiile Legii țării sub denumirea de furt față. Furtul neflagrant era pedepsit cu gloabe (amenzi) și despăgubiri.
Tâlhăria era considerată în Legea țării ca fiind furtul comis cu violență, în bandă, cu arme la drumul mare sau prin pătrunderea cu forța în casă. Se pedepsea cu moartea, prin spânzurătoare, la locul faptei.
Tot cu moartea erau pedepsite și infracțiunile îndreptate împotriva religiei și moralei, precum sodomia, bigamia, răpirea de fecioare comisă de către fiii de boier; în cazul în care cel care comisese infracțiunea de răpire de fecioare nu făcea parte din cinul boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia, care consta din abaterea de la normele religioase, și ierosilia, care consta din furtul de lucruri sfințite din loc sfințit, erau sancționate cu pedepse duhovnicești, precum posturi, mătănii, etc.
Faptele mici sunt următoarele:
– sudalma cea mare, avea drept corespondent în dreptul modern infracțiunea de denunțare calomnioasă. Se aplica în acest caz legea talionului, în sensul că denunțătorului calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denunțat dacă denunțul ar fi fost întemeiat.
– limba strâmbă, care avea drept corespondent în dreptul modern infracțiunea de mărturie mincinoasă, era pedepsită cu amenzi și cu îmbourarea, adică prin arderea pe față cu fierul roșu.
– ucisăturile, care aveau avea drept corespondent în dreptul modern infracțiunea de lovire, erau pedepsite cu amenzi. Dacă lovirile cauzaseră moartea victimei, pedeapsa era moartea și confiscarea averii.
– injuria, numită în Legea țării sfadă, era pedepsită cu amenzi.
– hotărnicia falsă și mutarea semnelor de hotar în scopul însușirii pământului altuia, erau pedepsite cu amenzi și despăgubiri.
– distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace erau pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba trebuia să primească despăgubiri.
Legea țării permitea ca cele mai multe dintre infracțiuni, chiar dintre cele care erau pedepsite cu moartea, cu excepția hicleniei, să poată fi răscumpărate prin plata unei sume de bani.
Pedepsele erau de trei feluri:
– privative de libertate – ocna, surghiunul la mănăstire;
– pedepse fizice – tăierea capului, spânzurătoarea și bătaia;
– pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin târg sau pe ulița satului a infractorului, bătaia în târg sau pe ulița satului a infractorului;
– amenzile penale.
Pedeapsa cu moartea putea fi pronunțată de către domn, marii vornici, marele ban, precum și de către organele specializate ale mănăstirilor învestite prin hrisov domnesc cu competența de a judeca în satele lor orice vină mare sau mică.
Pentru urmărirea infractorilor și pentru asigurarea executării pedepselor s-a constituit un aparat special de slujitori – dușegubinari (stabileau și încasau dușegubina), osluhari, pripășari (stabileau stricăciunile produse de animale în recoltele altora, precum și despăgubirile acordate), gonitori din urmă (urmăreau infractorii după urmele lăsate).
Secțiunea a XIII-a. Dispozițiile Legii țării cu privire la procedura de judecată și probe
Legea țării a reglementat și competența instanțelor de judecată, desfășurarea proceselor, precum și mijloacele de probă.
În cadrul satelor, unele procese erau soluționate de Sfatul oamenilor buni și bătrâni. În orașe, soluționarea proceselor instra în sfera de atribuții a Consiliilor orășenești peste care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, în special dregătorii – vornicii, pârcălabii și banii din conducerea județelor și ținuturilor. Aceștia aveau o competență generală, atât în materie penală cât și în materie civilă.
De asemenea, dregătorii exercitau atât atribuții administrative, cât și judecătorești. Unii dintre ei aveau o competență generală, iar alții aveau o competență specială, în sensul că puteau judeca anumite procese. Boierii și mănăstirile puteau judeca anumite procese, competența lor fiind precizată în hrisoavele domnești prin care li se confereau atribuții judecătorești. De asemenea, părțile aflate în litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai mulți boieri care să judece diferendele dintre ele. În calitate de șef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal.
Legea țării nu cunoștea calea de atac a apelului. Dar partea nemulțumită de hotărârea judecătorească putea redeschide procesul la aceeași instanță sau la organele de stat superioare, precum Sfatul domnesc sau domnul țării.
Nu exista principiul autorității lucrului judecat, ceea ce menținea o stare de nesiguranță în relațiile judiciare. Pentru contracararea acestei situații, s-a stabilit că partea care va redeschide procesul va plăti o taxă numită zavească. De asemenea, se practica ferâia, care consta dintr-o sumă de bani pe care câștigătorul procesului o depunea în vistieria domnească, urmând ca în caz de rejudecare, partea care va pierde procesul să înapoieze câștigătorului suma depusă.
În virtutea Legii țării, probele puteau fi orale sau scrise.
Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care emanau de la domn, numite hrisoave, direse sau cărți domnești. Dacă aceste acte erau pierdute sau deteriorate, puteau fi reconstituite de către Sfatul domnesc pe baza depozițiilor martorilor.
Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare.
Probele orale erau: proba cu jurători, mărturia simplă și jurământul cu brazda.
Proba cu jurători avea cea mai mare forță juridică. Se numea lege. Când una dintre părți solicita administrarea acestei probe se utiliza formula “a cerut lege”. Dacă domnul acorda această probă se utiliza formula “i-am dat lege”.
Proba cu jurători era o probă de creditate și nu una de veritate, deoarece jurătorii nu se exprimau în legătură cu împrejurările cunoscute de ei prin propriile simțuri, ci în legătură cu credibilitatea părților aflate în proces. Ei jurau că partea respectivă este demnă de crezare. Jurătorii erau, la început, persoane din aceeași categorie socială cu partea pentru care jurau, pentru ca, mai târziu, să fie, cu precădere, doar dintre boieri.
Dacă domnul acorda această probă, fixa și numărul jurătorilor, care putea fi de 6, 12, 24 și 48. Aceștia trebuiau să vină la proces împreună cu partea pentru care jurau.
Cel care câștiga pe această cale procesul era considerat că “s-a apucat de lege”. Cel ce pierdea procesul în urma administrării acestei probe se considera că “a rămas de lege”. Cel ce pierdea procesul putea cere “lege peste lege”, adică solicita domnului să admită administrarea probei cu un număr dublu de jurători.
În ceea ce privește mărturia simplă, martorul făcea relatări în legătură cu împrejurările constatate prin propriile simțuri. Pentru ca mărturia să producă efecte juridice, era necesar ca aceasta să fie îmbrăcată în formă religioasă în biserică.
Jurământul cu brazda (jurământul cu brazda în cap) era o probă practicată de către ortodocși, prin care era invocată divinitatea pământului. Această probă era administrată în procesele de hotărnicie, adică în procesele pentru delimitarea proprietăților funciare. Partea care susținea un anumit hotar își presăra țărână pe cap și pe umeri, luată din pământul care susținea că este al său, după care rostea un jurământ religios și parcurgea apoi hotarul despre care susținea că este cel adevărat. Mai târziu, țărâna era pusă într-o traistă purtată pe umăr de cel în cauză, pentru ca apoi biserica să intervină și să pună în mâna celui care parcurgea hotarul o carte de rugăciuni.
Se mai recurgea și la probe preconstituite, precum păruirea copiilor la semnul de hotar sau călugărirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca aceștia, când vor fi mari, să știe că acolo este hotarul moșiei părintești.
Catolicii practicau ordalia fierului roșu. Astfel, judecătorul care avea anumite incertitudini în legătură cu sinceritatea depoziției unei părți la proces, trimitea acea parte la Episcopia romano-catolică de la Oradea, unde, după o slujbă religioasă, cel trimis purta în mână un fier înroșit în foc de circa un kilogram pe o distanța de 8-10 pași. Apoi mâna era bandajată, iar bandajul sigilat. După 8 zile, era desfăcut bandajul iar dacă rana era vindecată se considera că cel în cauză a avut dreptate. Dacă rana nu era vindecată, se aprecia că depoziția celui trimis nu fusese adevărată. În secolul al XIII-lea au fost consemnate 400 asemenea cazuri.
Capitolul IV. Apariția și conținutul pravilelor bisericești
Secțiunea I. Apariția pravilelor bisericești
Până în secolul al XV-lea, Legea țării a fost singurul izvor de drept în țările române. Din secolul al XV-lea, alături de Legea țării, s-au adoptat și legiuirile scrise. Primele noastre legiuri scrise au fost pravilele bisericești. Aceasta pentru că în politica sa de centralizare și consolidare a puterii, domnia s-a sprijinit pe biserică. Acest sprijin era, în primul rând, datorită faptului că biserica avea autoritatea spirituală necesară pentru a-i determina pe cetățeni să respecte dispozițiile dreptului scris. În al doilea rând, biserica avea organizarea ierarhică la scara întregului stat, fiind astfel în măsură să asigure aplicarea legislației scrise pe întregul teritoriu al statului.
Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, pentru că au fost elaborate din inițiativa domnilor și a mitropoliților, precum și pe cheltuiala acestora. Pravilele bisericești cuprind dispoziții atât în domeniul religios, cât și în cel juridic.
În concepția de atunci, normele de drept țineau de domeniul religios. Primul strat al terminologiei religioase este latinesc. Dar în epoca feudalismului timpuriu, în sudul Dunării s-au format statele slave. Aceasta explică influența creștină a Bizanțului exercitată prin filieră slavă. Odată cu întemeierea statelor feudale românești a fost consacrată regula după care toate reglementările bisericii ortodoxe trebuiau să aibă ca model nomocanoanele bizantine (colecții de legi imperiale bizantine și de hotărâri ale sinoadelor bisericii ortodoxe de la Constantinopol). Domnii țărilor române au respectat această regulă, dar au preluat nomocanoanele bizantine nu direct, ci prin intermediul statelor slave, deci în limba slavonă. Limba slavonă a devenit limba cancelariei domnești și a cultului religios. Așa se face că primele pravile bisericești au fost scrise în limba slavonă, cu toate că poporul și nici măcar toți preoții nu cunoșteau această limbă.
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, pravilele bisericești au început a fi redactate și în limba română. Pravilele bisericești scrise atât în slavonă, cât și în română, au fost inițial multiplicate în manuscris, pentru ca începând din secolul al XVII-lea să apară primele pravile tipărite.
Secțiunea a II-a. Pravilele scrise în limba slavonă
Cea mai veche pravilă scrisă în limba slavonă este Pravila de la Târgoviște, scrisă în anul 1452 de către grămăticul Dragomir din porunca domnitorului Vladislav. În 1474 a fost elaborată Pravila de la Mănăstirea Neamțului de către ieromonahul Ghervasie. Avem apoi Pravila de la Bisericani din 1512 (în ținutul Neamțului), iar apoi cea de a doua Pravilă de la Mănăstirea Neamțului din 1557, Pravila de la Putna din 1581, Pravila de la Mănăstirea Bistrița a Moldovei din 1618, Pravila de la Mănăstirea Bistrița a Olteniei din 1636.
Aceste pravile, scrise în limba slavonă, se caracterizează prin unitate de conținut, pentru că au avut la bază aceleași izvoare, dintre care menționăm: texte ale unor legiuiri bizantine, lucrări ale părinților bisericii, dispoziții referitoare la organizarea ierarhică a bisericii ortodoxe, precum și Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares. Aceasta din urmă a fost scrisă în 1335 la Salonic și cuprindea o înșiruire de norme de comportare în societate, precum și norme de drept. S-a bucurat de o largă circulație și a fost foarte apreciată în rândul ortodocșilor.
Secțiunea a III-a. Pravilele scrise în limba română
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar primele pravile bisericești srise în lima română.
Acestea au fost:
– Pravila Sfinților Apostoli, scrisă și tipărită la Brașov de către diaconul Coresi între anii 1560 și 1580. Se mai numește și Pravila de la Ieud, deoarece un fragment din această pravilă a fost descoperit în 1921, la Ieud, în Maramureș;
– Pravila Sfinților după învățătura marelui Vasile, apărută în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, pravilă care are un conținut aproape identic cu cel al Pravilei de la Ieud.;
– Pravila aleasă a fost scrisă în 1632 de către logofătul Dragoș Eustrație, în Moldova.
– Pravila de la Govora, cunoscută și sub denumirea de Pravila cea mică, a fost scrisă în 1640 din porunca lui Matei Basarab.
Odată cu apariția pravilelor bisericești scrise în limba română, importanța dreptului scris a crescut, iar sfera sa de aplicare s-a extins. Pravilele bisericești scrise în limba română au un conținut unitar, pentru că au folosit izvoare comune și s-au adresat aceluiași popor. Aceste pravile au circulat și s-au aplicat în toate cele trei țări române.
Secțiunea a IV-a. Conținutul pravilelor bisericești
Toate pravilele bisericești, atât cele scrise în limba slavonă, cât și cele scrise în limba română, cuprind reglementări cu caracter juridic, dar și texte fără caracter juridic referitoare la istoricul Sinoadelor, părinții bisericii, fragmente de cronici, tabele pentru calcularea timpului și formulare pentru redactarea unor acte oficiale.
Dispozițiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe materii, astfel încât dispozițiile de drept civil alternează cu cele de drept penal sau de drept procesual, iar normele de drept canonic alternează cu cele de drept laic.
Cele mai multe dintre textele juridice se referă la persoane, organizarea familiei, logodnă, căsătorie, divorț și rudenie.
Prevederile referitoare la contracte sunt identice cu cele din dreptul bizantin.
Dispozițiile de drept penal sunt marcate de concepția bisericii cu privire la infracțiuni și pedepse. Astfel, în concepția bisericii, infracțiunile sunt considerate păcate, iar pedepsele se consideră a fi aplicate în scopul ispășirii păcatelor. De pildă, omuciderea este denumită păcatul uciderii. Pedepsele prevăzute în aceste pravile erau: fizice – bătaia, mutilarea și pedeapsa capitală – sau duhovnicești – mătăniile, rugăciunile și posturile.
Odată cu elaborarea pravilelor bisericești se receptează cel de al doilea strat al influenței dreptului roman. Dar spre deosebire de Legea țării, care a receptat influența romană pe cale directă, în pravilele bisericești influența romană s-a exercitat în mod indirect prin filieră bizantină, în primul rând prin intermediul nomocanoanelor și al legiuirilor împărătești, ce au adaptat dispozițiile dreptului roman la realitățile feudale ale societății bizantine.
Capitolul V. Apariția și conținutul pravilelor laice – Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică în istoria dreptului nostru este Cartea românească de învățătură. Această legiuire a fost elaborată de către logofătul Dragoș Eustrație din ordinul domnitorului Vasile Lupu și tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
– Legea țării;
– basilicalele (legiuirile împărătești);
– legea agrară bizantină, apărută în secolul al VIII-lea sub domnia lui Leon Isaurul;
– tratatul modern de drept penal și de procedură penală scris de italianul Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greșit că această legiuire ar fi avut un scop didactic, întrucât au interpretat în mod eronat termenul de “învățătură”. În realitate, termenul de “învățătură” a fost utilizat cu înțelesul de normă juridică. De altfel, logofătul Eustrație precizează în introducere că toți cei care nu vor urma acele învățături vor fi loviți de urgia domnească.
În anul 1652 a fost tipărită la Târgoviște Îndreptarea legii, denumită și Pravila cea mare, din porunca domnitorului Matei Basarab. Autorul acestei legiuiri este călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului.
Îndreptarea legii este, în esență, o versiune a Cărții românești de învățătură, dar cuprinde, în plus, și unele traduceri și prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum și unele probleme de interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica și filosofia.
Ambele legiuri au o structură asemănătoare, dispozițiile lor fiind sistematizate în capitole (pricini), secțiuni (glave) și articole (zaciale).
Dispozițile din cele două legiuri pot fi clasificate în două categorii:
– dispoziții referitoare la relațiile din agricultură;
– dispoziții de drept civil, penal și procesual.
Dispozițiile cu privire la relațiile din agricultură reglementau legarea țăranilor de pământ, dreptul boierilor de a-i urmări pe țăranii fugari și de a-i readuce pe moșii, interdicția de a primi țărani fugari pe domeniile feudale, precum și obligația de a-i preda adevăraților stăpâni, obligațiile țăranilor aserviți față de boieri și consecințele neîndeplinirii acestora, paza bunurilor agricole și pedepsele aplicate celor care distrugeau sau sustrăgeau asemmena bunuri, precum și normele după care trebuiau să se desfășoare relațiile din agricultură.
Dispozițiile de drept civil reglementează instituții precum proprietatea, persoanele, familia, obligațiile și succesiunile.
În materia proprietății, bunurile sunt clasificate în bunuri mobile și bunuri imobile, cu precizarea că bunurile imobile sunt mai valoroase și, ca atare, protejate cu o atenție sporită. Există și o clasificare a bunurilor în mirenești și sfințite. Bunurile mirenești aparțineau laicilor, pe când cele sfințite aparțineau bisericii. Se precizează că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că această acțiune putea fi intentată oricând.
În materia persoanelor, oamenii sunt clasificați pe criteriul situației sociale în liberi și robi. Oamenii liberi se clasificau, la rândul lor, în boieri, țărani și săraci.
Boierii care dețineau anumite dregătorii se numeau oameni domnești, iar boierii care nu dețineau dregătorii erau numiți rudă bună, aleasă, de folos țării.
Țăranii erau desemnați prin termeni ca “țăranul gros”, “neînțelegător” și “om de gios”.
Robii erau asimilați lucrurilor și constituiau elemente ale patrimoniului stăpânilor. Asupra robilor, stăpânii acestora aveau un larg drept de corecție. Robii puteau dobândi libertatea prin dezrobire sau prin denunțarea stăpânului care comitea anumite infracțiuni.
Majoratul era fixat la vârsta de 25 de ani, iar răspunderea persoanelor pentru faptele proprii era stabilită la vârsta de 18 ani.
Reglementările privind organizarea familiei au la bază dispozițiile preluate din pravilele anterioare.
Căsătoria continua a fi un act religios. Se încheie în biserică.
Logodna produce anumite efecte juridice.
Bărbatul exercita puterea părintească asupra descendenților și puterea maritală asupra soției, inclusiv un larg drept de corecție. De asemenea, bărbatul exercita și dreptul de a administra bunurile dotale.
Desfacerea căsătoriei putea fi făcută de către biserică sau prin repudiere pentru faptele arătate expres în pravile, precum adulterul, vrăjitoria, rudenia și bătaia peste măsură. În ce privește bătaia peste măsură, practica era ca să nu se rupă bățul.
În materia obligațiilor se precizează că datoriile și creanțele pot izvorî din contracte și din delicte.
Contractele presupun acordul părților. Consimțământul nu trebuie viciat prin silă (violență) sau prin amăgire (dol). Orice contract poate fi încheiat fie de către părți, fie de către reprezentanții acestora. În pravile sunt prevăzute contractele de vânzare-cumpărare, închiriere, împrumut și donație. Sunt menționate, de asemenea, și garanțiile personale (chezășia) și garanțiile reale (zălogul).
În materia succesiunilor a fost consacrată atât moștenirea fără testament, cât și moștenirea testamentară.
Testamentul în formă scrisă se numea zapis. Testamentul încheiat în formă orală se numea testament cu limbă de moarte. Se precizează care sunt cauzele care implică dezmoștenirea. Astfel, nu puteau veni la moștenire cei condamnați pentru infracțiuni contra moralei, numiți nevolnici, precum și asasinii celor care urmau a fi moșteniți.
Moștenitorii legali se clasificau în descendenți și colaterali. Copiii naturali veneau numai la succesiunea mamei. Se preciza care era rezerva succesorală pe care o puteau dobândi doar membrii familei și care era cota disponibilă, pe care o puteau dobândi și persoanele străine de familie.
În materia dreptului penal găsim cele mai evoluate reglementări din cele două legiuri, deoarece au fost inspirate din tratatul lui Prosper Farinnaci, considerat cel mai înaintat din punct de vedere juridic al dreptului penal la acea vreme. Infracțiunile erau numite vini. Infracțiunile grave erau numite vini mari, iar cele mai puțin grave erau numite vini mici.
În aprecierea faptei penale erau luate în considerare aspectul intențional, locul și timpul comiterii faptei, precum și caracterul flagrant sau neflagrant al infracțiunii. Pentru prima dată au fost utilizate concepte moderne de drept penal, precum tentativa, concursul de infracțiuni, complicitatea, recidiva.
Sunt arătate faptele care înlăturau răspunderea penală – nebunia, legitima apărare, vârsta sub șapte ani și ordinul superiorului – , precum și faptele ce micșorează răspunderea penală: ignoranța, mânia, pasiunea, somnambulismul și greșeala fără înșelăciune.
Pedepsele prevăzute erau fizice – decapitarea, spânzuratoarea, tragerea în țeapă, arderea în foc și mutilarea – , privative de libertate – ocna, temnița și surghiunul la mânăstire – , amenzile, expunerea infractorului oprobiului public – purtarea prin târg – , aplicarea în anumite cazuri a legii talionului, denumită suflet pentru suflet, pedepse religioase – afurisenia, posturi, mătănii și rugăciuni.
Dintre infracțiunile reglementate în acele două legiuiri amintim: hiclenia, calpuzania (falsificarea de monedă, își are originea într-un termen din limba turcă), omorul, furtul, mărturia mincinoasă, răpirea de fecioară sau de femeie, incestul, bigamia, adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infracțiunii de ierosilie se lărgește, incluzând și împreunarea trupească cu o călugăriță sau împreunarea trupească în biserică, fapte pedepsite cu moartea).
Capitolul VI. Statul și dreptul în perioada regimului turco-fanariot
Secțiunea I. Contextul politic internațional
La 1683, Turcia a înregistrat un eșec la asediul Vienei. Din acel moment, raportul de forțe dintre Turcia și Rusia în sud-estul Europei s-a schimbat în favoarea Austriei, dovadă că Transilvania a trecut de sub suzeranitate otomană sub cea habsburgică. În noile condiții, Turcia a înăsprit regimul de exploatare a țărilor române, încât acestea s-au apropiat de Rusia, dovadă că Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Petru cel Mare. Pentru a curma această tendință, Turcia a introdus în țările române regimul turco-fanariot, caracterizat, în primul rând, prin faptul că domnii nu mai erau aleși și confirmați, ci erau numiți de către Turcia, de regulă, din rândul grecilor din Fanar, iar, în al doilea rând, prin faptul că autonomia țărilor române a fost grav încălcată. Cu toate acestea, țările române nu au fost pașalâcuri turcești, ci au avut legi și instituții proprii.
În Moldova regimul turco-fanariot a fost instaurat în anul 1711, iar în Țara Românească în anul 1716. A durat până la 1821.
A evoluat în două faze:
– 1711 (1716) – 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainardji);
– 1774 – 1821.
Secțiunea a II-a. Organizarea de stat în prima fază a regimului turco-fanariot
În prima parte a acestui regim a avut loc o serie de transformări în organizarea statului, atât la nivel central, cât și la nivel local.
Astfel, la nivel central instituția domniei s-a transformat, în sensul că domnul era numit de către Turcia, ocazie cu care domnii țărilor române, la învestitură, plăteau sume mari de bani; de asemenea, sume mari de bani trebuiau plătite și cu ocazia reînvestirii, astfel încât domnii fanarioți deveniseră agenți fiscali ai Porții. Datorită acestor interese, domniile ereau foarte scurte, media fiind, de regulă, de doi ani și jumătate. Sistemul a avut însă și aspecte pozitive, deoarece domnii fanarioții ereau frecvent mutați dintr-o țară în alta. Această practică atesta faptul că Turcia recunoștea identitatea instituțională a țărilor române. În al doilea rând, în baza acestei practici, domnii fanarioți, în special Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot), au promovat aceleași reforme în țările române, contribuind la pregătirea terenului în vederea unirii Principatelor române.
Cu privire la Sfatul domnesc, noua denumire a acestui organ al statului era de Divan domnesc. Numărul membrilor săi s-a restrâns, odată cu atribuțiile sale, de aceea domnii fanarioți nu se sprijineau pe elementul politic local, ci pe clientela lor politică.
Dregătoriile au rămas aceleași, păstrându-și vechile competențe, însă numărul dregătorilor a sporit, deoarece domnii fanarioți erau constrânși să satisfacă interesele clientelei lor politice prin acordarea de dregătorii, încât s-a ajuns la dublarea sau triplarea unor dregătorii. Spre exemplu, în anul 1802 erau 8 comiși în Țara Românească. De asemenea, s-au creat și noi dregătorii. Spre exemplu, în Țara Românească s-a creat vornicia de sus, iar în Moldova a fost introdusă bănia. Pe de altă parte, s-au făcut unii pași importanți înainte în sensul specializării dregătoriilor, o mai bună fixare a competențelor, precum și introducerea sistemului remunerării dregătorilor.
Secțiunea a III-a. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot
Alte transformări au fost introduse prin reformele realizatre de către Constantin Mavrocordat, căci prin așezăminte succesive acesta a reorganizat administrația locală, administrarea bisericii, a modificat sistemul fiscal și a adus modificări statutului juridic al boierilor. Aceste reforme au fost codificate în Așezământul din 1740, al cărui text a fost publicat în 1742 în Franța.
În cea ce privește reforma administrației locale, Constantin Mavrocordat a numit la conducerea fiecărui județ și, ulterior, la conducerea fiecărui ținut câte doi ispravnici, care erau subordonați marelui vistiernic și domnului; unul dintre cei doi ispravnici exercita atribuțiuni administrative, iar celălalt atribuțiuni judiciare. De aceea, s-a afirmat că în vremea lui Constantin Mavrocordat s-au făcut primii pași în direcția separării puterilor în stat, așa cum aceasta a fost concepută în Occident, în sensul că prin numirea celor doi ispravnici cu competențe diferite s-a realizat separarea puterii administrative de cea judecătorească.
În ce privește reforma din domeniul bisericesc, Mavrocordat a introdus epitropiile mănăstirești (cuvântul “epitropie” își are originea în grecescul “epitrop”, care are înțelesul de administrator) care, sub autoritate domnească, administrau patrimoniul bisericii. Atribuțiunile jurisdicționale ale clerului au fost restrânse până la desființare și s-a hotărât ca preoții să fie recrutați doar din rândul știutorilor de carte; în schimb, clerul a fost scutit de plata impozitelor.
Pe plan fiscal, unele dintre nenumăratele impozite percepute au fost suprimate, pe când altele au fost unificate într-unul singur, numit sama obștească, impozit repartizat pe familii sau pe localități – țidule de bir. Acest impozit consta din 10 taleri, care trebuiau plătiți în patru sferturi, adică în patru rate. În zece ani, impozitele au crescut vertiginos, ajungându-se la plata acestora în 12 sferturi. Funcționarii publici ce erau împuterniciți a strânge impozitele erau plătiți dintr-un fond special, numit casa răsurilor.
S-a modificat și statutul boierilor.
Existau două categorii de boieri:
– boierii veliți – erau marii dregători, ce nu plăteau impozite; cuvântul “veliți” își are originea în slavonescul “vel”, care are înțelesul de mare;
– boierii mazili – erau boieri mai puțin importanți, scutiți de plata unor impozite; cuvântul “mazili” vine de la turcescul “mazur”, care are înțelesul de scos din funcție.
Ulterior, boierii veliți erau de două feluri.
În prim afază a regimului turco-fanariot nu s-au elaborat coduri de legi, datorită opoziției Turciei, care nu vedea cu ochi buni elaborarea unui sistem juridic modern în țările române. Iată de ce izvoarele dreptului din prima fază a regimului turco-fanariot și-au găsit expresia în reformele lui Constantin Mavrocordat.
În Așezământul din 1740 nu se vorbește despre favorizarea țăranilor aserviți, ci se spune că ispravnicii și boierii trebuie să aibă grijă ca țăranii aserviți să își îndeplinească obligațiile, în sensul înăspririi exploatării țăranilor aserviți prin interzicerea strămutării de pe moșii, precum și din introducerea unor noi prestații în muncă, fără stabilirea vreunei limite.
Rezultatele recensământului realizat în 1746 au demonstrat că în perioada 1741-1746 jumătate din țăranii aserviți au fugit din țară, neputând plăti birurile, fie în sudul Dunării, mai exact în Timoc, fie în Transilvania, astfel încât economia agrară era amenințată cu falimentul.
Atunci, în perioada în care domnea în Țara Românească, la 1 martie 1746, Constantin Mavrocordat a dat un așezământ (hrisov), prin care a decis că toți țăranii aserviți care se vor întoarce în țară vor fi eliberați din rumânie, urmând ca țăranii întorși în țară să primească o carte (un document) de eliberare din rumânie pe baza căreia se puteau așeza pe orice moșie doreau, iar foștii stăpâni nu aveau dreptul să-i urmărească; de asemenea, în următoarele șase luni după întoarcere erau scutiți de plata oricăror impozite. Dar acest așezământ a fost prost redactat, întrucât nu s-a precizat până la ce dată pot reveni în țară țăranii fugari și, în al doilea rând, pentru că nu s-a precizat care va fi statutul celor rămași în țară, astfel încât efectul așezământului a fost în sens invers, deoarece și cei rămași au început a fugi pentru a se bucura de iertarea de rumânie.
Atunci, constrâns de împrejurări, la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a dat un nou așezământ prin care a desființat rumânia, Prin al doilea așezământ, Constantin Mavrocordat le-a recomandat boierilor să îi ierte pe țăranii întorși în țară de rumânie. Dacă boierii nu dădeau curs acestei recomandări, țăranii își puteau răscumpăra libertatea prin plata sumei de 10 taleri.
O reformă similară a inițiat Constantin Mavrocordat și în Moldova în anul 1749, pe când era domn al Moldovei, numai că dispoziția avea caracter imperativ, în sensul că boierii erau obligați a elibera țăranii din vecinie. După reformele lui Constantin Mavrocordat, în documentele redactate, țăranii aserviți erau numiți țărani clăcași sau lăcuitori pe moșii.
Relațiile dintre boieri și clăcași se stabileau pe baze contractuale, în sensul că, cel puțin teoretic, clăcașul putea încheia cu orice boier pe moșia căruia se așeza o tocmeală (un contract). Prin contractele încheiate, boierii se obligau a atribui spre folosință clăcașilor anumite suprafețe de pământ până la un anumit termen, iar clăcașii se obligau să plătească anumite sume de bani. După executarea acelor obligații, clăcașii, dacă doreau, se puteau muta pe alte moșii. Față de această transformare a raportului juridic țărani-boieri, s-a constratat că boierii impuneau clăcașilor condiții mult mai grele decât cele ce decurgeau din Legea țării, căci până în momentul realizării reformelor lui Constantin Mavrocordat, relațiile boieri-țărani aserviți se stabileau pe baze legale, în sensul că, în virtutea Legii țării, boierul trebuia să pună la dispoziția țăranilor aserviți două treimi din moșie, iar țăranul aservit trebuia să plătească zeciuiala. În noua situație, profitând de starea de constrângere în care se aflau clăcașii, boierii le impuneau orice condiții. Așa se explică faptul că domnii fanarioți au curmat într-o oarecare măsură abuzurile boierești prin anumite hrisoave, denumite ponturi și urbarii, prin intermediul cărora s-au fixat obligațiile minime ale boierilor și obligațiile maxime ale clăcașilor.
Țăranii clăcași stăpâneau pământurile boierești cu titlu de detențiune, titlu juridic transmis prin contractul de arendare. De aceea, la 1862, tentativa lui Mihail Kogălniceanu de a-i împroprietări pe țăranii clăcași sub cuvânt că ei ar fi uzucapat pământurile boierești a fost dejucată de către Barbu Catargiu, deoarece clăcașii nu puteau uzucapa aceste pământuri, întrucât prima condiție a uzucapiunii era posesia, or țăranii aserviți, ca și clăcașii, erau simpli detentori precari. În 1864 a fost lansată teoria conform căreia boierii și țăranii stăpâneau pământul în indiviziune, iar plata pământurilor îmbrăca forma plății zilelor de clacă.
Secțiunea a IV-a. Organizarea de stat în a doua fază a regimului turco-fanariot
După 1774 au avut loc unele transformări în planul organizării de stat pentru stabilizarea domniei, în scopul consolidării autonomiei țărilor române, căci, dacă în prima fază a regimului turco-fanariot domnii țărilor române au promovat cu docilitate politica Turciei, în cea de a doua fază domnii fanarioți ai țărilor române au promovat o politică proprie, promovând o diplomație ocultă, de pendulare între Turcia și Rusia, fiindcă după 1774 raportul de forțe dintre Turcia și Rusia tinde să se schimbe în favoarea Rusiei, mai ales în timpul domniei Ecaterinei a II-a. De aceea, domnii fanarioți promovau în secret interesele Greciei, cu sprijinul Rusiei, pentru emanciparea grecilor de sub turci, iar țările române trebuiau să fie o trambulină grecească.
Prin tratatele de la Kuciuk-Kainardji (1774) și de la Iași (ianuarie 1792), precum și prin hatișerifuri, s-a decis ca durata domniei să fie de 7 ani, iar domnii să fie înlăturați doar pentru abuzuri grave, constatate de către Turcia. De aceea, la presiunea Rusiei, în 1802 s-a dat un nou hatișerif prin care s-a consacrat încă odată durata de 7 ani a domniei, iar abuzurile domnilor puteau fi constatate doar de către Rusia, care dobândise un drept de intercesiune (un drept de intervenție) în sprijinul țărilor române, deoarece Rusia se erija în apărătoarea ortodoxiei în Balcani. Așa se face că, ulterior, rolul domniei tinde să sporească, domnii exercitând atribuții legislative, executive și judiciare într-un climat de autonomie sporită.
Pe plan legislativ, domnii erau cei care promulgau izvoarele dreptului scris, stabileau ierarhia izvoarelor de drept, precum și care dintre dispozițiile Legii țării se aplicau alături de dispozițiile dreptului scris.
Pe plan executiv, domnul numea și revoca înalții dregători, fonda noi așezări urbane sau rurale și elibera pașapoarte. Firește, deși în acea perioadă nu erau pașalâcuri, țările române nu eliberau pașapoarte proprii, acestea se eliberau de abia din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, dar, ca o expresie a recunoașterii autonomiei, pașapoartele din țările române erau eliberate de către domn, nu de către funcționarii turci, și aveau rubrici distincte, fiind eliberate într-o formă proprie.
Pe plan judiciar, domnul este președintele Divanului domnesc, în calitate de instanță supremă.
Înaltul divan exercita și el atribuții legislative, administrative și judiciare.
Toate așezămintele domnești intrau în vigoare după ratificarea Divanului domnesc.
Pe plan administrativ, Divanul asigura aplicarea în practică a dispozițiilor legale, înființa serviciile publice, aproba impozitele fixate de către domnie.
Pe plan judiciar, Divanul domnesc, în frunte dcu domnul, era instanța supremă.
S-au înființat epitropii ale obștirilor, ce își desfășurau activitatea în capitale și în orașele din județe și ținuturi și exercitau, după model francez, atribuții administrative privind învățământul, sănătatea, industria, comerțul și lucrările publice.
În ceea ce privește dregătoriile, apare o inovație. Această inovație consta din introducerea dregătoriilor fără slujbe. De aici rezultă că titlul de boier echivala cu cel de dregător și că dregătoria se putea cumpăra, chiar dacă nu avea obiect. Pe această cale, o serie de persoane se înnobilau, deși nu exercitau funcții în stat, cum a fost cazul căminarului G. Iminovici.
Cu privire la sistemul fiscal, existau două tipuri de impozite:
– directe, care cuprindeau la rândul lor capitația (impozitul pe persoane) și ajutorințele (impozitele cu caracter excepțional);
– indirecte, care proveneau din taxe pe comerțul intern și extern.
Contribuabilii erau de două feluri:
– bresle;
– birnici, care puteau fi țărani liberi, țărani clăcași, etc.
În domeniul organizării bisericii au apărut reglementări noi, biserica aflându-se sub autoritatea domnului, din punct de vedere administrativ, și sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, din punct de vedere spiritual. Mitropolitul trebuia confirmat de către domn și ocupa cel mai de seamă loc în cadrul Divanului Domnesc. Episcopii care aveau eparhii primeau cârja episcopală de la domn și aveau unele atribuțiii judiciare în eparhiile lor. Din punct de vedere ierarhic, sub episcopi se aflau protopopii, stareții și preoții. Existau episcopii în Moldova la Roman, Rădăuți și Huși, iar în Țara Românească la Râmnic, Buzău și Argeș.
Foarte importantă a fost reforma judiciară. Aceasta a fost realizată de Alexandru Ipsilanti, mai întâi în Țara Românească, iar apoi, ușor modificat, în Moldova.
Prima instanță era judecătoria după la județ (judecătoria de județ), care soluționa litigiile dintre țărani, precum și unele pricini penale mai mărunte. Apoi erau departamenturile, care erau în număr de trei, dintre care două erau civile și unul criminalicesc. Următorul nivel era ocupat de departamentul veliților boieri, care judeca în primă instanță litigiile dintre boieri și în apel hotărârile celor trei departamenturi. Instanța supremă era Divanul domnesc, care judeca orice pricină civilă sau penală fie în primă instanță, fie în apel.
Secțiunea a V-a. Dreptul în a doua fază a regimului turco-fanariot
În domeniul dreptului, autonomia dobândită de țările române s-a oglindit și în elaborarea unor coduri de lege, desemnate prin termenii “cod”, “codică”, “condică”. Apariția acestor coduri marchează începutul modernizării dreptului nostru și, totodată, începutul sistematizării sale pe ramuri de drept, în principal sub influență franceză și austriacă.
La 1775 s-a adoptat Pravilniceasca condică, la 1806 Pandectele paharnicului Toma Carra, la 1814 Manualul juridic al lui Andronache Donici, la 1817 Codul Calimah (Condica țivilă a Moldovei), la 1818, în Țara Românească, Legiuirea (Codul) Caragea.
Pravilniceasca condică a fost nemijlocit expresia tendinței țărilor române spre autonomie juridică, pentru că la acea epocă, în momentul intensificării relațiilor cu cetățenii din vestul Europei, Turcia pretindea că acelor străini să li se aplice regimul capitulațiilor, după cum pretindea ca același regim al capitulațiilor să se aplice și în țările române. După o serie de dispute s-a decis că, deopotrivă, cetățenii statelor din vestul Europei să se bucure de regimul capitulațiilor în Imperiul Otoman, adică să fie judecați pe teritoriul Imperiului Otoman după legile lor, sub motivul că principalul izvor de drept era Coranul, pe când ei aveau altă religie. Dar cetățenii din Occident au pretins ca regimul capitulațiilor să se aplice și în țările române.
Alexandru Ipsilanti, în replică, a răspuns că în țările române nu se aplică Coranul, deoarece, în primul rând, au alte izvoare de drept și nu sunt incluse în Imperiul Otoman, ci sunt doar vasale acestuia. La acest răspuns, reprezentanții statelor occidentale au pretins aplicarea regimului capitulațiilor, pe motiv că procedura de judecată era înapoiată. Atunci, Alexandru Ipsilanti a modificat organizarea instanțelor și procedura de judecată după model european.
La 1775, în Țara Românească, a fost adoptată și promulgată Pravilniceasca Condică, intrată în vigoare abia în 1780, datorită opoziției Turciei. Prin aceasta s-a organizat sistemul judiciar în patru trepte și s-a introdus o procedură de judecată modernă sub influență austriacă. De asemenea, Pravilniceasca condică cuprindea și dispoziții în domeniul dreptului civil și al dreptului administrativ, precum și reglementări cu privire la relațiile dintre boieri și țărani. Denumirea de “Pravilniceasca condică” este convențională. În fapt, se numea Mica rânduială juridică; a fost redactată în limba română și în limba greacă.
Dar este de reținut că ediția în limba greacă abundă în termeni juridici românești, de unde s-a tras concluzia că autorii au fost români.
Pravilniceasca condică a fost elaborată pe baza Legii țării, a basilicalelor, a practicii judiciare interne și externe și a doctrinei juridice occidentale. Se pare că autorul a fost Ienăchiță Văcărescu.
Pandectele paharnicului Toma Carra, redactate în 1806, îmbrăcau forma un proiect de Cod civil structurat în trei părți: persoane, lucruri și acțiuni, numai că a fost elaborată doar prima parte, privind persoanele, după modelul Codului civil francez (1804), rămasă însă în manuscris.
Manualul juridic al lui Andronache Donici a apărut în 1814. Cel mai mare pravilist (jurist) moldovean, Andronache Donici, a alcătuit un Cod civil după modelul Codului civil francez din 1804 și al Codului civil austriac din 1811. Deși acest cod a fost foarte apreciat, el nu a fost niciodată promulgat de către domnie. Totuși, datorită valorii sale, el a fost aplicat în practica instanțelor de judecată.
Codul Calimah a fost elaborat în 1817, în Moldova, din ordinul domnitorului Scarlat Calimah, ordin ce fusese dat încă de la 1813. A fost publicat în două ediții. Ediția din 1817 a fost redactată în limba greacă, iar cea din 1833 în limba română. Principalii autori ai ediției în limba greacă au fost: Andronache Donici, Anania Cuzanos și Cristian Flechtenmacher. Autorii versiunii în limba română au fost: Cristian Flechtenmacher, Damaschin Bojinca și Petrache Asachi. Acest cod cuprinde doar dispoziții de drept civil. Autorii s-au inspirat din Legea țării, din basilicale, din Codul civil francez și din Codul civil austriac. Cu privire la dispozițiile din Legea țării, ele nu s-au mai aplicat în forma tradițională în care se aflau, ci au fost integrate expres în dispozițiile Codului. Codul Calimah este format dintr-o prefață, trei părți și două anexe. Mai mult chiar, în prefață se menționează că ori de câte ori judecătorul constată o lacună a Codului, va aplica dispozițiile Legii țării, ce continuă a fi în continuare dreptul nostru comun, chiar și în acea perioadă.
Prima parte se referă la Dritul persoanelor, partea a doua se referă la Dritul lucrurilor, iar partea a treia la Înmărginiri ce privesc dritul persoanelor dimpreună cu cel al lucrurilor. Cele două anexe cuprind dispoziții de drept comercial, referitoare la licitație și faliment.
Legiuirea Caragea s-a publicat în Țara Românească în 1818. Este denumită și Codul Caragea, deoarece a fost elaborată din ordinul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea. Principalii autori au fost: logofătul Nestor, care a fost primul profesor ce a predat dreptul în limba română, Athanasie Hristopol și stolnicii Constantin și Ioniță Bălăceanu. Cuprinde dispoziții de drept civil în primele patru părți, dispoziții de drept penal în partea a cincea și dispoziții de drept procesual în partea a șasea.
Cele șase părți ale Codului Caragea erau astfel intitulate:
– Partea întâia – Pentru obraze (persoane);
– Partea a doua – Pentru lucruri;
– Partea a treia – Pentru tocmeli (contracte);
– Partea a patra – Pentru daruri (donații) și moșteniri;
– Partea a cincea – Pentru vini;
– Partea a șasea – Despre ale judecăților.
Observăm că primele patru părți ale Codului Caragea formează un adevărat cod civil, partea a cincea un cod penal, iar partea a șasea un cod de procedură.
Pravilniceasca condică, Codul Calimah și Legiuirea Caragea au fost abrogate în 1865, moment în care a intrat în vigoare Codul civil român.
Aceste coduri cuprind dispoziții referitoare la: proprietate, persoane, organizarea familiei, rudenie, succesiuni, obligațiuni, dreptul penal și dreptul procesual.
Cu privire la dreptul de proprietate codurile menționate au consacrat dreptul absolut de proprietate, făcând distincție între proprietatea absolută și proprietatea divizată.
În cazul proprietății absolute, numită și desăvârșită sau neîmpărțită, toate atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de către aceeași persoană.
În cazul proprietății divizate, atribuțiile dreptului de proprietate se împart între două persoane distincte, și anume o persoană care exercită dritul ființei lucrului, care se numește nud proprietar, și o altă persoană care exercită dritul folosului lucrului.
Codurile în cauză stabilesc că raporturile dintre boieri și țărani se stabilesc în baza contractului de arendare.
Unii dintre domnii fanarioți și-au propus să desființeze drepturile străvechi de proprietate ale boierilor și țăranilor prin interpretarea tendențioasă a unor instituții juridice din aceste coduri. Astfel, Scarlat Calimah, domnul Moldovei, a susținut că, la origine, toate pământurile ar fi aparținut domnului și, ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească, iar pământurile stăpânite fără un asemenea hrisov urmau a trece în stăpânirea domnului în calitate de titular al lui dominium eminens. Această interpretare a fost respinsă de Sfatul de obște, argumentându-se că, potrivit basilicalelor operează prescripția achizitivă, adică uzucapiunea de 40 de ani, care se aplică și imobilelor domnești. Astfel, chiar dacă s-ar admite că inițial toate pământurile au fost domnești și că ele au ajuns în stăpânirea boierilor sau țăranilor fără hrisov domnesc, totuși, nu puteau fi preluate de către domn, întrucât fuseseră dobândite prin uzucapiune.
În materia persoanelor, oamenii erau clasificați în liberi, robi și dezrobiți. În categoria oamenilor liberi erau incluși și țăranii clăcași. Era stabilit numărul minim al zilelor de clacă la șase, iar maxim la doisprezece în Pravilniceasca condică, pe când Legiuirea Caragea prevedea numărul minim al zilelor de clacă la doisprezece. În perioada în care au fost în vigoare aceste coduri a crescut numărul poslușnicilor și al scutelnicilor, care se aflau în dependență personală față de boieri, dar care nu aveau obligații față de stat.
Dintre țărani, aproximativ jumătate se aflau în stare de dependență directă față de boieri în calitate de scutelnici sau de poslușnici, pe când ceilalți depindeau de boieri în mod indirect, în calitate de clăcași.
Robii erau asimilați lucrurilor. Totuși, li s-a recunoscut o anumită capacitate juridică, putând reprezenta pe stăpânii lor în relațiile cu terțe persoane.
Persoanele juridice sunt desemnate prin termenul de “tovărășie” în Pravilniceasca condică și în Legiuirea Caragea, și prin sintagma “persoane moralicești” în Codul Calimah. Se prevăd reglementări amănunțite cu privire la administrarea, înființarea, răspunderea și stingerea persoanei juridice, precum și privitoare la formarea capitalului și împărțirea câștigului.
Reglementările privind familia, rudenia și căsătoria sunt, în general, conforme dispozițiilor din pravilele anterioare. Se consacră principiul răspunderii personale. Astfel, se precizează că soția nu răspunde pentru faptele soțului și că nici părinții nu răspund pentru faptele copiilor lor majori.
Sunt interzise căsătoriile între creștini și necreștini, precum și cele între oamenii liberi și robi.
Copilul rezultat din unirea unei persoane libere cu una aflată în robie este întotdeauna un om liber.
Obligația de înzestrare a fetelor la măritat revine părinților și fraților, în virtutea dispozițiilor din Pravilniceasca condică și Legiuirea Caragea, pe când Codul Calimah o prevede doar în sarcina părinților. Zestrea fetelor trebuia apreciată în bani în momentul constituirii ei, pentru ca, la un eventual divorț din vina bărbatului, femeia să dobândească bunuri în aceeași valoare cu zestrea avută.
Divorțul datorat adulterului soției avea ca efect pierderea zestrei, ce trecea în proprietatea bărbatului.
Sunt reglementate și adopția, tutela și curatela după modelul legiuirilor europene.
Rudenia putea fi de sânge sau duhovnicească. Rudenia de sânge era în linie dreaptă suitoare și coborâtoare, precum și în linie lăturalnică sau de alături. Fiecare generație însemna un grad de rudenie.
În materie succesorală, sunt reglementate atât moștenirea legală, cât și moștenirea testamentară.
Se precizează care este rezerva succesorală, adică partea din moștenire care poate fi dobândită doar de către membrii familiei, și care este cota disponibilă, adică partea din moștenire care putea fi dobândită și de către persoanele străine de familie.
Vocația succesorală aparține celor trei categorii de rude de sânge: ascendenți, descendenți și colaterali. Copiii naturali veneau la moștenire în concurs cu cei legitimi, în virtutea dispozițiilor Codului Calimah, pe când în virtutea dispozițiilor Codului Caragea veneau doar la succesiunea mamei. Soțul supraviețuitor dobândea uzufructul unei părți din bunuri când venea în concurs cu copiii, adică primea spre folosință și culegerea fructelor o parte din moștenire egală cu cea care revenea unui copil, urmând ca la moarte acele bunuri să intre în proprietatea efectivă a copiilor. Soțul supraviețuitor dobândea în deplină proprietate o cotă variind între o șesime și o treime când venea în concurs cu copii dintr-o altă căsătorie a soțului defunct sau când nu existau copii. Soțul supraviețuitor dobândea întreaga moștenire în lipsa rudelor succesibile. În lipsa oricărui moștenitor, moștenirea era declarată vacantă și culeasă de către stat.
Reglementările în cauză consacrau și trimiria, care reprezenta o treime din masa succesorală, destinată cheltuielilor de înmormântare și de pomenire a celui decedat.
În materia obligațiilor, în cele trei legiuiri sunt cuprinse reglementări moderne. Este definit conceptul de “obligație”, sunt arătate izvoarele obligațiilor, este definit contractul, sunt arătate elementele esențiuale ale contractului, sunt reglementate transferul și stingerea obligațiilor, precum și garanțiile reale și personale.
Ca izvoare ale obligațiilor, cele trei legiuiri prevăd legea, contractul și delictul.
Contractele sunt clasificate după formă în contracte scrise și contracte nescrise, iar după efecte în contracte unilaterale și bilaterale. Se precizează că un contract, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să fie conform cu dispozițiile legii și bunelor moravuri. Consimțământul, ca element esențial al contractului, pentru a fi valabil, trebuie să fie lipsit de silă (violență) sau de vicleșug (dol). Obiectul contractului, ca element esențial al acestuia, trebuie să fie un lucru aflat în comerț, adică să fie un lucru ce poate face parte din patrimoniul unei persoane. Capacitatea juridică, prevăzută pentru prima dată ca element esențial al contractului, este menționată ca fiind egală pentru toți, arătându-se în Codul Calimah, în mod expres, că “tot omul se socotește a fi vrednic de a-și câștiga drituri în condițiile legii”.
În cele trei legiuiri, sunt reglementate amănunțit contractele de vânzare-cumpărare, închiriere, arendare, schimb și comodat.
Dintre acestea, cel mai în detaliu reglementat este contractul de vânzare-cumpărare. Se preciza că un asemenea contract putea fi încheiat fie în formă scrisă, fie în formă orală. Când obiectul contractului era format din bunuri imobile sau robi, se cerea forma scrisă a contractului. În cazul pământului, trebuiau respectate regulile cu privire la dreptul de protimis. Totodată, era admisă stricarea vânzării, adică anularea contractului, când se constată că ulterior încheierii contractului, prețul reprezenta mai puțin de jumătate din valoarea reală a lucrului, faptă ce era denumită leziune.
Contractul de împrumut putea fi încheiat doar în formă scrisă și în prezența a cel puțin trei martori.
Zălogul putea fi scos la vânzare doar la cererea creditorului prin hotărâre judecătorească.
Chezașii se bucurau de beneficiul de discuțiune. Conform acestui beneficiu, garantul urmărit în justiție de către creditor putea cere acestuia să se îndrepte mai întâi asupra debitorului principal și numai dacă debitorul principal se dovedește a fi insolvabil să se îndrepte asupra sa.
Dobânda legală a fost fixată în cele trei legiuri la 10% cu interzicerea antocismului, precum și prin interzicerea cametei.
În domeniul dreptului penal, cele trei legiuiri preiau în linii mari dispozițiile din pravilele anterioare, îndeosebi din Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii. Infracțiunile sunt numite în cele trei legiuiri vini și sunt clasificate după gravitatea lor în vini mari și vini mici. Observăm din reglementările în cauză că noțiunea de infracțiune nu se desprinde încă de persoana infractorului. Astfel, nu sunt arătate elementele constitutive ale infracțiunii, ci se fac referiri doar la categoriile de infractori, precum ucigași, tâlhari, hoți, plastografi, etc.
Pentru prima dată în legislația noastră sunt incriminate faptele slujbașilor și dregătorilor, precum abuzurile judecătorilor față de părți, abuzurile ispravnicilor față de cetățeni, nedreapta luare din partea agenților executori și nedreapta luare de către vornici a amenzilor de la țărani.
Având în vedere noul sistem de probațiune bazat în justiție pe înscrisuri și mărturii, erau aspru pedepsiți plastografii (falsificatorii de acte), precum și martorii mincinoși. Plastografii erau pedepsiți cu tăierea mâinii, iar martorii mincinoși cu amenzi și cu trecerea în Condica șireților, care constituia un început de cazier judiciar, pentru a nu mai fi chemați a depune mărturie în viitor.
În vederea consolidării economiei de schimb erau pedepsiți cei care, în mod fraudulos, declarau că sunt în stare de încetare a plăților pentru a nu-și plăti datoriile. Acești faliți frauduloși erau numiți în legiuirile de referință mofluzi mincinoși. Termenul “mofluz” este de origine turcească, având înțelesul de a da faliment. Mofluzii mincinoși erau condamnați împreună cu cei care au tăinuit bunurile lor sau care au pretins în mod fals că sunt și ei creditori ai acestora.
În sistemul pedepselor menționăm pedeapsa capitală pentru hiclenie, omor și tâlhărie. Avem și mutilarea, ce se putea realiza prin tăierea mâinii pentru plastografie sau pentru furt, bătaia cu nuiele la spate, biciuirea în târg a infractorului. Existau și pedepse infamante, precum darea infractorului prin târg, tunsoarea, tăierea nasului pentru incest, expunerea femeii vinovate de adulter în piața publică. De asemenea, existau și pedepse privative de libertate, precum ocna, temnița și surghiunul la mănăstire. Existau și amenzile penale și despăgubirile.
În domeniul dreptului procesual, prevederile celor trei coduri în cauză au urmărit modernizarea organizării instanțelor și a procedurii de judecată.
În acest sens menționăm:
– introducerea condicelor de judecată la toate instanțele;
– formularea în scris a hotărârilor judecătorești și motivarea lor în scris cu arătarea capului de pravilă;
– introducerea reprezentării în justiție prin mandatari numiți vechili și prin avocați, numiți vechili de judecăți;
– ierarhizarea probelor în justiție cu accent pe probele scrise, declarațiile martorilor și cercetările instanței, numite dovezi cu meșteșug;
– introducerea publicității tranzacțiilor imobiliare, prin ținerea la judecătoriile de la județe de condici speciale pentru vânzările de pământ și clădiri, precum și pentru testamente și foile de zestre.
Totodată întâlnim reglementări speciale cu privire la licitație, cunoscută sub denumirea de “vânzare la mezat”, procedura falimentului și judecarea comercianților de către arbitri.
Capitolul VII. Statul și dreptul în perioada 1821-1848
Secțiunea I. Programul revoluției de la 1821
Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu a avut un dublu caracter, unul social și unul național. Din desfășurarea revoluției și din actele adoptate în decursul ei rezultă că s-a urmărit desființarea dependenței feudale, curmarea abuzurilor, înlăturarea dominației otomane și revenirea la domniile pământene. Între 28 ianuarie și 27 mai 1821 puterea politică a fost deținută de către Tudor Vladimirescu și armata revoluționară constituită în Adunarea poporului. Tudor Vladimirescu a recunoscut Divanul boieresc drept organ al administrației țării, urmând ca acesta, prin aparatul de care dispunea, să-i aducă la îndeplinire toate dispozițiile. Această măsură a fost considerată ca fiind temporară, deoarece se preconiza introducerea unui regim constituțional modern.
Programul revoluției de la 1821 a fost exprimat în mai multe acte, și anume: Proclamația de la Tismana, cunoscută și sub denumirea de Proclamația de la Padeș, dată la începutul revoluției, Cererile norodului românesc, Proclamația de la Bolintin, Proclamația de la București. Dintre acestea, Cererile norodului românesc (“norod” în limba slavonă are înțelesul de popor) a constituit un adevărat proiect de constituție, conform căruia statul urma să fie o monarhie constituțiuonală, iar domnul trebuia să jure că va respecta Constituția. În dregătoriile de stat și cele bisericești numirile urmau a se face numai după merit. Acordarea de către domn a titlurilor nobiliare depindea de exercitarea unei funcții în cadrul aparatului de stat. Se mai prevedea reorganizarea sistemului judiciar prin reducerea taxelor și accesul tuturor locuitorilor la instanțele de judecată, înființarea unei armate naționale, subordonarea bisericii statului și legilor țării, alegerea mitropolitului de către popor, înființarea de școli cu predare în limba română pentru toți tinerii, indiferent de situația socială, în condiții de deplină gratuitate, desființarea vămilor din interiorul țării și menținerea doar a celor de la graniță, desființarea privilegiilor și scutirilor acordate negustorilor străini, revenirea la sistemul plății impozitelor în patru rate, alungarea din țară a boierilor vinovați de grave abuzuri, preluarea pământurilor boierilor care s-au pronunțat împotriva revoluției. Se mai prevedea că pământurile dobândite de boieri prin abuz și înșelăciune urmau a fi înapoiate țăranilor.
Secțiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei și a Țării Românești
Ca urmare a revoluției de la 1821 și a plângerilor adresate de către boierii români tuturor cancelariilor din Europa, Turcia hotărăște în 1822 ca în țările române să se revină la tradiția domniilor pământene. Organizarea de stat a țărilor române a fost stabilită prin Convenția de la Ackerman din 1826, convenție ce nu a putut fi aplicată datorită noului război ruso-turc. Sistemul domniilor pământene a fost suspendat în 1828, când, în urma războiului ruso-turc, țările române au fost ocupate de către trupele țariste. Regimul de ocupație militară a durat până în 1834, timp în care țările române au avut regimul unor protectorate, iar conducerea lor era exercitată de către un guvernator numit de către țar.
Conform dispozițiilor Convenției de la Ackerman și ale Tratatului de la Adrianopol din 1829, în țările române urmau a se adopta Regulamente organice în scopul modernizării vieții sociale și de stat. Regulamentele organice au fost aprobate în anul 1830 de către Adunările obștești extraordinare, și apoi au fost întărite de către Poartă. Regulamentele organice pentru Țara Românească au intrat în vigoare în 1831, iar cele pentru Moldova în 1832.
În doctrina juridică românească s-a afirmat într-o opinie că cele două Regulamentele organice ar fi adevărate constituții. În realitate, ele sunt acte cu caracter constituțional, care dau o reglementare unitară organizării statului. Regulamentele organice nu sunt constituții în sens modern, pentru că au fost adoptate din inițiativa unor puteri străine și nu conțin dispoziții cu privire la drepturile și libertățile cetățenești.
Conform dispozițiilor Regulamentelor organice, domnia era electivă, nobiliară și viageră. Era astfel deoarece domnul era ales pe viață de către Adunările obștești extraordinare doar din rândul boierilor. Domnul ales trebuia să fie învestit de Turcia și confirmat de Rusia. Cu toate acestea, s-a hotărât, în mod excepțional, ca primii domni să fie numiți pe termen de șapte ani prin acordul Turciei și Rusiei.
În virtutea dispozițiilor Regulamentelor organice, domnul exercita conducerea statului în conformitate cu legile, având atribuții legislative, executive și judecătorești. În virtutea acestor atribuții, domnul avea inițiativa legislativă, iar legile votate de Adunarea obștească obișnuită (ordinară) puteau fi aprobate sau respinse de către domn. Domnul era comandantul armatei naționale. El nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a întări hotărârile judecătorești rămase definitive. Totuși, în Moldova domnul prezida ședințele instanței supreme, care era Divanul domnesc.
Conform Regulamentelor organice, dregătoriile au fost organizate într-un sistem unitar, pe domenii de activitate, ca o expresie a tendinței către specializarea lor și a principiului separației puterilor în stat. Astfel, domeniul internelor era condus de marele vornic al treburilor dinlăuntru. Domeniul justiției era condus de marele logofăt al dreptății. Domeniul cultelor era condus de marele logofăt al treburilor bisericești. Domeniul apărării era condus de marele spătar, cel al finanțelor de marele vistiernic. Domeniul externelor era condus de către marele postelnic, cămara domnească se afla în răspunderea marelui cămăraș, iar poliția avea ca șef pe marele agă.
Marii dregători se reuneau periodic sub președinția domnului și hotărau asupra măsurilor administrative și asupra proiectelor de lege pe care domnul intenționa să le supună aprobării Adunării obștești obișnuite. Problemele curente ale statului erau soluționate de către Sfatul administrativ, care era asemănător unui Consiliu de miniștri de astăzi, într-o formă restrânsă, compus din marele vornic, marele vistiernic și marele postelnic.
Divanul domnesc și-a restrâns treptat atribuțiile legislative, preluate de către Adunarea obștească obișnuită, precum și cele administrative, care au fost preluate de către Sfatul administrativ. Astfel că în epoca regulamentară, Divanul domnesc exercita doar atribuții judecătorești în Moldova, în calitate de instanță supremă.
Adunarea obștească extraordinară era formată în majoritate din boieri, dar și din negustori și meșteșugari. Avea ca atribuții alegerea domnului, iar după alegere solicita Porții otomane învestirea domnului și Rusiei confirmarea domnului.
Adunarea obștească obișnuită era formată doar din reprezentanți ai boierilor și ai clerului. Era un parlament în formă embrionară, având ca atribuții adoptarea legilor la propunerea domnului, adoptarea bugetului, exercitarea controlului asupra veniturilor și cheltuielilor statului, domnul având obligația de a da socoteală pentru cheltuielile statului în fața acestuia. Această adunare propunea domnului măsuri necesare în diferite domenii precum agricultura, industria, comerțul și asigurarea ordinii publice. Dacă între Adunarea obștească obișnuită și domn interveneau divergențe, ele trebuiau să fie soluționate de către Turcia și Rusia.
În ce privește organizarea armatei, s-a prevăzut necesitatea formării armatei naționale. Recrutarea ostașilor se făcea dintre țărani, cu arcanul, pe șase ani. S-a renunțat definitiv la sistemul angajării de mercenari. Comanda supremă asupra armatei aparținea domnului.
Prin Regulamentele organice, instanțele de judecată au fost reorganizate și modernizate, pe baza principiilor ierarhizării și specializării. Sistemul judiciar introdus prin intermediul Regulamentelor organice era format din tribunalul sătesc, format din preot și din trei reprezentanți ai țăranilor, ispravnicii județelor și ținuturilor, tribunalele poliției îndreptătoare, tribunalele județene sau de ținut, divanurile judecătorești, tribunalele apelative de comerț, Înaltul divan, Divanul domnesc, care exista doar în Moldova și era prezidat de către domn, și Înalta Curte de Revizie, care funcționa doar în Țara Românească.
În domeniul organizării administrativ-teritoriale, prin Regulamentele organice, s-au luat măsuri în direcția centralizării puterii de stat. Astfel au fost desființate marile subdiviziuni administrativ-teritoriale: Țara de sus, Țara de jos. În rest, organizarea administrativ-teritorială a rămas neschimbată, cu precizarea că s-au redus numărul județelor și al ținuturilor.
Secțiunea a III-a. Evoluția dreptului în Țara Românească și în Moldova
Dezvoltarea economică și intensificarea comerțului în această perioadă au impus noi reglementări. În acest scop a fost preluată experiența legislativă a statelor europene avansate, îndeosebi cea franceză. De asemenea, a fost organizat învățământul superior juridic românesc și au fost trimiși tineri români la studii juridice în străinătate. În această perioadă s-au cristalizat ramurile dreptului, caracterizate prin unitate de principii și diferențierea reglementărilor pe instituții juridice.
Cele mai importante reglementări au intervenit în materia dreptului constituțional, a dreptului civil, a dreptului comercial, a dreptului penal și a dreptului procesual.
Normele de drept constituțional sunt cuprinse în Regulamentele organice, care au dat celor două țări române aceeași organizare politică. Dispozițiile privitoare la organizarea statului din Regulamentele organice au introdus primele principii de drept constituțional din istoria legislației noastre.
Dintre acestea menționăm:
– distincția dintre noțiunea de “stat” și persoana domnului;
– principiul separației puterilor în stat, separarea veniturilor statului de cele ale domnului;
– sistemul contabilității publice;
– distincția dintrre dreptul public și dreptul privat.
Regulamentele organice au consacrat un statut juridic unitar pentru românii din Țara Românească și din Moldova. Aceștia puteau circula liberi dintr-o țară în alta și puteau dobândi bunuri de orice fel în oricare dintre cele două țări. Din aceste aspecte, rezultă că românii erau socotiți cetățeni ai aceluiași stat.
În domeniul dreptului civil s-au aplicat în continuare Codul Calimah și Legiuirea Caragea. Regulamentele organice prevedeau că toate procesele civile vor fi judecate după cele două coduri. Reglementările de drept civil erau aproape identice în cele două țări române, întrucât codurile menționate erau în multe privințe asemănătoare. De asemenea, și Regulamentele organice cuprindeau dispoziții de drept civil, care erau identice. Astfel, Regulamentele organice au consacrat drepturile sfinte ale proprietarilor, precizare de natură să sublinieze încă odată caracterul sacru și absolut al dreptului de proprietate. Totodată, s-a generalizat rolul actelor scrise în relațiile civile prin obligativitatea înregistrării contractelor de ipotecă și a celor de dotă, precum și a actelor de stare civilă. S-a subliniat caracterul răspunderii civile personale, fiind abrogate formele de răspundere colectivă. De asemenea, a fost desființat dreptul de protimis, el urmând a fi aplicat doar la proprietățile devălmașe ale țăranilor.
Dezvoltarea comerțului a impus crearea unei noi ramuri de drept, și anume dreptul comercial. Răspunzând acestor cerințe, în Moldova, Iacovache Veisa în 1833 și Emanoil Drăghici în 1841 au tradus Codul comercial francez. În 1840, în Țara Românească, tot pe baza Codului comercial francez, Simion Marcovici a întocmit un Cod comercial cu anexele sale, intitulat Condica de comerciu. Acest cod s-a aplicat în practica instanțelor de judecată din Țara Românească și din Moldova.
Codul în cauză cuprindeau trei cărți, care reglementează:
– Cartea I – Actele de comerț în general;
– Cartea a II-a – Falimentul și procedura falimentului;
– Cartea a III-a – Negoțul fluvial și maritim, precum și regimul vaselor maritime.
În relațiile comerciale s-au aplicat în paralel cu acest cod și dispoziții din Codul Calimah și din Legiuirea Caragea cu privire la concursul creditorilor, precum și cele din Regulamentele organice cu privire la organizarea comerțului.
În domeniul dreptului penal se remarcă apariția în Moldova a unui Cod penal și de procedură penală sub denumirea de Criminaliceasca condică. Prima parte a acestui cod a apărut în 1820 și cuprindea un Cod de procedură penală, iar partea a doua în 1826 și cuprindea un Cod penal.
Conform concepție legiuitorului de atunci, toate infracțiunile sunt considerate crime, iar acestea erau împărțite în două mari grupe:
– crime împotriva ordinii obștești – răzvrătirea împotriva autorităților, etc.;
– crime împotriva persoanei și a avutului personal – uciderea, pruncuciderea, rănirea, violul, plastografia, furtul, tăinuirea, tulburarea stăpânirii moșiei sau a casei.
Pentru unele infracțiuni s-a prevăzut prescripția. Spre exemplu, termenul de prescripție pentru furt era de 30 de ani, pentru adulter de trei luni.
În 1851 a apărut în Țara Românească Condica criminalicească, identică în denumire și conținut cu cea din Moldova.
Organizarea armatei naționale a impus adoptarea de codici militare prin care să fie sancționate abaterile disciplinare și infracțiunile comise de către militari. Astfel, în 1832 s-au adoptat primele Coduri militare: Așezământul ostășesc pentru straja pământească a Valahiei în Țara Românească și Condica militară în Moldova. Dintre infracțiunile cuprinse în aceste coduri menționăm nesupunerea, care avea drept corespondent în dreptul modern insubordonarea, fuga de sine și depărtarea de slujbă, care avea drept corespondent în dreptul modern dezertarea, întrebuințarea soldaților în interes particular, nepăzirea și sustragerea munițiilor și lucrărilor de război. Infracțiunile erau judecate de instanțe specializate – judecata cea mare. Erau pedepsite cu destituirea, munca silnică sau bătaia. Abaterile disciplinare, conform acestor coduri, puteau fi simple sau grave; erau judecate de un Consiliu militar format din trei ofițeri; erau pedepsite cu arest.
În domeniul dreptului procesual a continuat îmbunătățirea desfășurării proceselor și a organizării judecătorești. Menționăm dispozițiile cu privire la separarea instanțelor judecătorești de cele administrative, specializarea instanțelor, organizarea procedurii scrise, organizarea avocaturii, procedura apelului și a revizuirii hotărârilor judecătorești, delimitarea competenței instanțelor civile de cea a instanțelor bisericești, supravegherea acțiunii penale de către procuror, garantarea inviolabilității persoanei prin introducerea mandatului de a arestare și a obligației de a se proceda la cercetarea celui arestat în 24 de ore de la aducere, reglementarea regimului probelor scrise, al actelor de notariat și al celor de stare civilă, inamovibilitatea judecătorilor și egalitatea tuturor în fața legilor. Prin Regulamentele organice s-a introdus, pentru prima dată în legislația românească, principiul autorității lucrului judecat, dar acest principiu se aplica doar hotărârilor judecătorești pronunțate de către Divanul domnesc și confirmate de către domn. Deoarece aceste hotărâri erau definitive, nu puteau fi modificate nici de către domnul care le-a confirmat, nici de către domnii următori.
Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei și a Țării Românești în perioada 1848-1858
Revoluția de la 1848 a prezentat, la români, o serie de particularități, determinate de specificul destrămării feudalismului și a afirmării relațiilor de tip capitalist în toate cele trei țări române.
Revoluția de la 1848 a avut un caracter unitar, dovedind forța conștiinței naționale a tuturor românilor, idealurile lor comune, hotărârea de a lupta pentru libertate și unitate națională.
Caracterul unitar al revoluției în țările românești rezulta din programul revoluției, expus în mai multe documente: Petiția proclamație, Dorințele partidei naționale, Petiția națională adoptată de Marea Adunare de la Blaj și Proclamația de la Islaz. Din aceste documente rezultă principalele obiective pe care revoluția le-a urmărit: realizarea unui stat unitar și independent, modernizarea vieții politice și economice, crearea unei piețe interne unice care să permită realizarea unei producții de mărfuri dezvoltate, desființarea granițelor dintre teritoriile locuite de români, unirea celor trei țări românești într-un singur stat, unirea și neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor românilor de a-și organiza singuri țara conform cerințelor și nevoilor lor, egala îndreptățire a tuturor naționalităților, desființarea clăcii, împroprietărirea țăranilor fără vreo despăgubire, desființarea privilegiilor, desființarea corvezilor, contribuția fiscală generală, desființarea rangurilor feudale, egalitatea politică a tuturor cetățenilor și naționalităților, garantarea drepturilor și libertăților, înfăptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea administrației, justiției și a armatei, introducerea și respectarea monarhiei constituționale, separația puterilor în stat, egalitatea tuturor în fața legilor.
După înfrângerea revoluției pașoptiste, țările române au fost supuse unui regim de ocupație militară turco-țaristă. Această ocupație a luat sfârșit după doi ani și jumătate, dar pentru scurt timp, pentru că în perioada războiului Crimei țările române au fost ocupate pe rând de Rusia și Austria. În aprilie 1849, prin Convenția de la Balta-Liman, încheiată între Rusia și Turcia, s-a impus Țării Românești și Moldovei un sistem politic cu elemente tipic feudale. Însă prin felul în care au fost formulate, mai ales prin felul în care au fost interpretate, prevederile acestei convenții ofereau posibilitatea unor transformări în favoarea țărilor române. Astfel, convenția în cauză prevedea reintroducerea Regulamentelor Organice, dar cu o serie de schimbări, lăsându-se posibilitatea modificării lor în viitor. Formal, Regulamentele organice constituiau legea fundamentală a celor două țări românești, dar, în fapt, nu s-a revenit la regimul regulamentar anterior.
Astfel, a fost modificat vechiul sistem privitor la instituția domniei, care nu mai era nici viageră, nici electivă. Domnii erau numiți de către puterea suzerană și de către puterea protectoare pe o perioadă de șapte ani, dintre boierii credincioși lor.
În perioada 1850-1856 au funcționat Divanurile obștești. Acestea erau compuse din reprezentanți ai boierilor și ai clerului și aveau în competență adoptarea legilor, adoptarea bugetului, controlul asupra conducerii administrative a statului și a orașelor, controlul asupra finanțelor publice. Aceste competențe au însemnat pași în direcția limitării puterii domnului, precum și în direcția separării puterilor în stat.
Armata a fost desființată, deoarece s-a alăturat revoluției.
În privința administrației s-a introdus o nouă terminologie. Vechile dregătorii au fost numite departamente sau ministere cu competențe bine precizate. Spre exemplu, ministerul de interne se ocupa de asigurarea ordinei publice, de agricultură, sănătate și lucrări publice. Organizarea administrativ teritorială s-a menținut, conducătorii județelor și ținuturilor fiind denumiți ocârmuitori, respectiv pârcălabi.
Prevederile Covenției de la Balta-Liman au fost completate de altele, înfăptuie fie pe baza unor acte internaționale, fie pe baza unor hotărâri interne. Astfel, prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, protectoratul rusesc asupra Moldovei și Țării Românești a fost înlăturat, Principatele române rămânând doar sub suzeranitatea turcească. Prin același tratat, partea de sud a Basarabiei, respectiv cele trei județe de pe marginea Dunării – Cahul, Ismail și Bolgrad – au fost restituite Moldovei. Conform aceluiași tratat, Regulamentele organice urmau a fi desființate și înlocuite cu o legiuire alcătuită de marile puteri, ținându-se seama și de dorințele românilor.
Pentru exprimarea acestor dorințe au fost convocate Adunările ad-hoc, care au funcționat în perioada septembrie-decembrie 1857. Adunările ad-hoc, exprimând voința românilor, au adoptat hotărâri fundamentale cu privire la viața de stat a țărilor române, decisive pentru viitorul lor politic. Aceste hotărâri prevedeau recunoașterea autonomiei și neutralității Principatelor, unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare străină, formarea unui guvern reprezentativ și constituțional. Aceste hotărâri, împreună cu un raport al Comisiei europene, au fost trimise reprezentanților Puterilor garante, care s-au întrunit la Paris în mai 1858.
Conferința de la Paris, ce și-a desfășurat lucrările în perioada mai-august 1858 a stabilit printr-o convenție statutul internațional și viitoarea organizare internă a Principatelor. Reflectând divergențele dintre cele șapte puteri, Convenția de la Paris a fost plină de ezitări și de contradicții, pe care însă oamenii politici români, animați de un profund patriotism, au știut să le depășească în favoarea unirii.
Convenția de la Paris prevedea: cele două țări românești urmau a purta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, dar cu o organizare separată, cu domni diferiți, cu adunări legiuitoare și capitale diferite. De asemenea, prevedea crearea Comisiei Centrale de la Focșani, care să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de Casație unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotație din cele două țări. Totodată se recomanda punerea pe baze noi prin modificarea legislației, a relațiilor dintre boieri și țărani. Convenția avea anexată și legea electorală, care introducea un sistem cenzitar, prin care moșierimea era în mod vădit favorizată.
Convenția de la Paris, fără a răspunde în totalitate aspirațiilor de atunci ale românilor, a fost prima recunoaștere internațională a dreptului românilor de a trăi uniți într-un stat unitar.
Întrebări și teste
Ce este obștea sătească și care erau organele de conducere din cadrul acesteia?
Ce caracter aveau normele de conduită din cadrul obșeti sătești și la ca se refereau acestea?
Ce sunt țările și cum s-au format?
Definiți Legea țării și arătați sfera de cuprindere a acesteia.
Arătați dispozițiile Legii țării cu privire la domnie, Sfatul domnesc și dregătorii.
Arătați organizarea fiscală potrivit Legii țării.
Prezentați organizarea administrativ-teritorială a țărilor române în conformitate cu dispozițiile Legii țării.
Expuneți dispozițiile Legii țării cu privire la proprietate.
Enunțați categoriile sociale stabilite prin statutul juridic al persoanelor în conformitate cu Legea țării.
Tratați dispozițiile Legii țării cu privire la succesiuni.
Expuneți dispozițiile Legii țării cu privire la răspunderea colectivă.
Arătați reglementarea contractului de vânzare-cumpărare potrivit dispozițiilor Legii țării.
Tratați dispozițiile Legii țării în domeniul dreptului penal.
Prezentați procedura de judecată și probele potrivit dispozițiilor Legii țării.
Relatați apariția și conținutul pravilelor bisericești.
Care din următoarele pravile au fost scrise în limba slavonă:
Pravila de la Mănăstirea Neamțului (1474);
Pravila de la Bisericani (1512);
Pravila Sfinților Apostoli (1560-1580);
Pravila de la Putna (1581);
Pravila Sfinților după învățătura marelui Vasile (începutul secolului al XVII-lea)?
Tratați apariția și conținutul pravilelor laice Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii.
Arătați reformele lui Constantin Mavrocordat.
Care din următorii au fost autorii Codului Calimah scris în limba română:
Cristian Flechtenmacher;
Andronache Donici;
Damaschin Bojinca;
Anania Cuzanos;
Petrache Asachi?
Enumerați dispozițiile din Pravilnicesca Condică, Codul Calimah și Legiuirea Caragea cu privire la proprietate, persoane, familie, rudenie, dreptul penal și procedura de judecată.
Arătați care sunt noile coduri elaborate în perioada 1821-1848.
Ce hotărâri au adoptat Adunările ad-hoc care au funcționat în perioada septembrie-decembrie 1857?
TITLUL III
STATUL ȘI DREPTUL ROMÂNESC MODERN
Capitolul I. Reformele și opera legislativă înfăptuite
de Alexandru Ioan Cuza
Secțiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza
Unirea Principatelor, realizată prin dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a fost urmată de realizarea unui program de reforme democratice. Pentru înfăptuirea acestora, Alexandru Ioan Cuza și colaboratoriii săi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, au procedat mai întâi la organizarea statului într-o formă care să asigure o autentică unitate politică a națiunii și cadrul inițierii reformelor democratice.
Astfel, trecând peste dispozițiile Convenției de la Paris, care prevedea organe administrative, Adunări elective și guverne separate, Alexandru Ioan Cuza a realizat unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În acest scop, în fiecare guvern a numit persoane originare din ambele state, ministerele de la Iași au fost transformate în directorate ale ministerelor de la București, în Adunările elective ale fiecărui Principat au fost aleși deputați din ambele Principate, a organizat pregătirea și comanda unică a armatei, a creat o rețea comună de poștă, telegraf, sanitară și de transport, a dispus să se practice corespondența directă între organele centrale ale administrației și nu prin intermediul ministerelor de externe.
În același timp, biserica a fost reorganizată, au fost înlăturați egumenii greci și s-a trecut la secularizarea averilor mănăstirești.
Pe plan extern, au fost unificate reprezentanțele diplomatice, iar celelalte țări trimiteau reprezentanțe diplomatice unice. Toate aceste măsuri au fost aprobate la Conferința de la Constantinopol din septembrie 1861, dar cu valabilitate doar în timpul domniei lui Cuza. Ca urmare, Alexandru Ioan Cuza a proclamat constituirea României și a unificat guvernele în decembrie 1861 și Adunările elective în ianuarie 1862. Pentru asigurarea autonomiei judecătorești, România a respins regimul capitulațiilor. Totodată, statul român a luat măsura interzicerii activității judiciare a consulatelor străine și a trecut la punerea în executare a sentințelor date de către instanțele românești în cauzele în care erau implicați și străini.
În virtutea suveranității manifestate, statul român a început a încheia convenții cu alte state, fără a recurge la serviciile Ministerului de Externe turcesc. Încheierea și recunoașterea unor asemenea convenții a însemnat implicita recunoaștere din partea altor state a suveranității tânărului stat român.
Cuza și Kogălniceanu, constatând că Adunarea electivă, formată în majoritate din moșieri, respinge toate proiectele de reformă și schimbă guvernele la două-trei luni, opunând votul de blam, au făcut pregătirile necesare pentru introducerea unui regim de putere personală. Prilejul s-a ivit la 2 mai 1864, când Adunarea electivă a refuzat să voteze proiectul de lege electorală. Atunci Kogălniceanu a prezentat Decretul pentru dizolvarea Adunării elective, după care a fost adresată o proclamație către popor, ocazie cu care a fost prezentat textul proiectului Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris și al noii legi electorale, care trebuiau aprobate prin plebiscit. Plebiscitul, care a avut loc între 10 și 14 mai 1864, a confirmat pe deplin adeziunea poporului la actele prezentate.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris a fost considerat noua constituție a țării. Conform acestuia, domnul cumula atribuții legislative și executive, putând emite decrete fără consultarea Parlamentului ori de câte ori situația impunea măsuri deosebite. Parlamentul devine bicameral; era format din Adunarea electivă (Adunarea deputaților) și Corpul Ponderator (Senatul). Puterea publică este încredințată domnului, senatului și Adunării Deputaților. Inițiativa legislativă aparținea domnului, care pregătea proiectele de legi cu sprijinul Consiliului de Stat, organism nou creat, format doar din juriști.
Prin noua lege electorală s-a lărgit considerabil dreptul de vot, prin înlăturarea privilegiilor comerciale ale moșierilor, permițând accesul larg al burgheziei. Legea electorală prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcți. Erau alegători primari cei care plăteau un anumit impozit. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Puteau fi alegători direcți cei care aveau un venit anual de minim 100 de galbeni, preoții, conducătorii unor instituții și cei cu studii superioare. Alegătorii din ambele categorii trebuiau să aibă cel puțin 25 de ani.
Puteau fi aleși în Adunarea electivă cetățeni români care aveau cel puțin 30 de ani și un venit minim anual de 200 de galbeni.
Corpul Ponderator era compus din mitropolitul țării, episcopii eparhiilor, președintele Curții de Casație, cel mai vechi general în activitate și 64 de membri numiți de către domn.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris prevedea mecanismul adoptării legilor de către cele două camere și sancționarea acestora de către domn, precum și modalitățile de punere în aplicare a legilor. Acest Statut, considerat noua lege fundamentală a statului, înlătura Convenția de la Paris, oprind astfel drumul instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri, consolidând autonomia, deschizând noi perspective luptei pentru independența absolută, precum și drumul înfăptuirii reformelor democratice.
Dintre reformele realizate în timpul domniei lui Cuza, cea mai importantă a fost reforma agrară, înfăptuită prin legea promulgată la 14 august 1864. Conform acestei legi, “sătenii clăcași sunt și rămân deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor în întinderea ce se hotărăște prin legea în ființă”. Suprafața de pământ asupra căreia se recunoaște dreptul de proprietate al țăranilor era fixată în funcție de numărul de vite pe care aceștia le stăpâneau. Totodată, legea în cauză a desființat regimul clăcășiei în schimbul unei despăgubiri, pe care țăranii urmau a o plăti prin sume repartizate anual, vreme de 15 ani. Prin înfăptuirea reformei agrare, două treimi din pământurile moșierilor au trecut în proprietatea țăranilor, dându-se astfel o puternică lovitură poziției economice a boierimii. Totodată, s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste, creându-se condiții pentru accelerarea progresului societății românești.
Deosebit de importante au fost și celelalte acte normative cu caracter reformator adoptate în perioada de referință. Dintre acestea amintim: Legea pentru consiliile județene și Legea comunală din 1864, prin care s-a reglementat modul de constituire, organizare și funcționare a comunelor și județelor. De asemenea, menționăm Legea privind organizarea armatei, care sublinia teza înarmării, la nevoie, a întregului popor, precum și Legea cu privire la organizarea judecătorească, în care erau arătate instanțele judecătorești: judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile cu juri și Înalta Curte de Casație și Justiție. Deosebit de importante pentru dezvoltarea societății au fost și legile cu privire la instrucțiunea publică, cu privire la pensii, cu privire la contabilitate, precum și Legea de înființare a Casei de Depuneri și Consemnațiuni.
Secțiunea a II-a. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza
De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate și Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal și Codul de procedură penală, elaborate în vremea și din dispoziția lui Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar dezvoltării legislației românești. Prin adoptarea acestor coduri, România a intrat în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influențat pozitiv teoria și practica juridică, a stimulat dezvoltarea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focșani din ordinul lui Cuza. Comisia, ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile românești anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens prestigiu și care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat și care se bucura în Europa acelor vremuri de o deosebită apreciere, legislația civilă a Belgiei și doctrina juridică a vremii. Codul civil român a fost adoptat în 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală sursă de inspirație Codul civil francez, dar principiile și dispozițiile acestuia nu au fost preluate în mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realitățile românești. Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a preluat în mod selectiv și dispoziții din alte coduri străine și a avut permanent în vedere dispozițiile din legiuirile românești anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul roman adaptat la condițiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general, precum și la aplicarea ei în timp și spațiu, din trei cărți și din partea privitoare la Dispozițiile finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar ultima modurilor de dobândire și transmitere a proprietății.
Codul penal a fost publicat în 1865 și a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile românești anterioare, din Codul penal francez din 1810 și din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepția clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă din mediul în care își desfășoară activitatea. Această concepție privește infractorul ca pe un om rațional, conștient de urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunțat caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariția noilor concepții cu privire la faptă și făptuitor, precum și cu privire la rolul pedepselor, au început a fi luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viața socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărți:
– Cartea I – Dispoziții cu privire la pedepse și la felul lor;
– Cartea a II-a – Norme cu privire la crime și delicte;
– Cartea a III-a – Contravenții.
Infracțiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
– crime – erau sancționate cu pedepse criminale;
– delicte – erau sancționate cu pedepse corecționale;
– contravenții – erau sancționate cu pedepse polițienești.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în vedere gradul lor de pericol social, infracțiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat și trădarea. Apoi urmează în funcție de gravitatea lor infracțiunile contra Constituției: faptele contra sistemului parlamentar și a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria infracțiunilor mai grave infracțiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea funcțiilor administrative de către funcționari: abuzul de putere și delapidarea. Alte infracțiuni sunt îndreptate împotriva funcționarilor publici: ultrajul, opunerea față de ordinele autorităților. Cele mai multe dintre infracțiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei și a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat și a intrat în vigoare odată cu Codul civil. Plecând de la concepția fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele care dau viață întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenție deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură civilă belgian, precum și din legiuirile românești anterioare.
Codul în cauză este structurat în șapte cărți:
– Cartea I – Procedura înaintea judecătorului de plasă;
– Cartea a II-a – Tribunalele de județ;
– Cartea a III-a – Curțile de apel;
– Cartea a IV-a – Arbitri;
– Cartea a V-a – Executarea silită;
– Cartea a VI-a – Proceduri speciale;
– Cartea a VII-a – Dispoziții speciale.
Procedura de judecată este orală, publică și contradictorie. Codul arată că în procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul judiciar și prezumțiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă judecată de fond, opoziția, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă, contestația și recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine interpretată și aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat și a intrat în vigoare odată cu Codul penal. Principalele surse de inspirație pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile românești anterioare, Codul de instrucție criminală francez din 1808 și doctrina juridică a vremii.
Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze. Prima fază, cea premergătoare judecății, avea ca obiective descoperirea, urmărirea și instrucția infractorilor. Faza a doua era cea a judecății.
Codul de procedură penală era structurat în două cărți, corespunzătoare celor două faze ale procesului. Prima fază a procesului era realizată de către ofițerii de poliție judiciară, care aveau ca sarcină descoperirea infracțiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor și de către judecătorii de instrucție, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită instrucție.
Faza a doua a judecății era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile cu juri și de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Datorită lipsei personalului calificat, judecătoriile de plasă nu au funcționat, atribuțiile lor fiind încredințate subprefecților ce administrau plasa respectivă. În competența tribunalelor intrau delictele, iar în competența curților cu juri intrau crimele.
Curțile cu juri erau formate dintr-un complet de judecători și dintr-un juriu compus din cetățeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
– Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită vinovată, se proceda la a doua întrebare.
– Dacă acea persoană merită sau nu circumstanțe atenuante? Dacă juriul răspundea afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător și fixau pedeapsa în funcție de dispozițiile legii și de părerea juriului în ceea ce privește circumstanțele atenuante.
Capitolul II. Statul și dreptul modern în perioada 1866-1918
Secțiunea I. Organizarea de stat
În perioada 1866-1918 forma de guvernământ a fost cea a monarhiei constituționale.
În cadrul acesteia, locul central în viața de stat era deținut de către domn, devenit apoi rege, Guvern și Parlament.
Prin Constituția din 1866 se consacra principiul separației puterilor în stat. Astfel, domnul nu mai putea cumula puterea executivă și legislativă. Atribuțiile prevăzute de Constituție confereau domnului o mare autoritate în stat.
Domnul:
– avea inițiativă legislativă;
– sancționa legile;
– încheia convenții cu alte state;
– numea și revoca pe miniștri;
– avea dreptul de amnistie;
– era șeful armatei;
– conferea gradele militare;
– conferea decorații.
După proclamarea independenței de stat a României și după proclamarea regatului, în 1881, și modificarea în acest sens a Consdtituției din 1884, puterile regelui, în calitate de șef al statului, au sporit și mai mult.
Guvernul era propus de către rege și avea o poziție preponderentă în raport cu Parlamentul, datorită sistemului de relații existente între rege, parlament și guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul, iar apoi numea un nou guvern care organiza noi alegeri.
Conform Constituției din 1866, Parlamentul era format din Senat și Adunarea deputaților.
Puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul.
Secțiunea a II-a. Evoluția dreptului
1. Dreptul constituțional și dreptul administrativ
În perioada 1866-1918, principalele izvoare ale dreptului au fost Constituția din 1866 și codurile adoptate în epoca lui Alexandru Ioan Cuza, care au constituit temelia sistemului de drept modern. Alături de aceste izvoare s-au adoptat o serie de alte acte normative, ca expresie a dinamicii relațiilor sociale.
Constituția adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat cu unele modificări până în anul 1923. A fost prima Constituție a României. Consacrând făurirea statului național român, proclamând monarhia constituțională pe temeiul principiului separației puterilor în stat, precum și drepturile și libertățile cetățenești, prin conținutul și forma sa, ea poate fi considerată o constituție democratică, modernă.
Astfel, în titlul referitor la puterile statului, se prevede că puterea legislativă se exercită de către domn și Reprezentanța națională, pe când puterea executivă era încredințată domnului, care o exercita prin organele administrative. Puterea judecătorească revenea instanțelor judecătorești.
Se preciza că activitatea legislativă se exercita numai prin acordul dintre domn și Reprezentanța națională, formată din Adunarea deputaților și din Senat.
Se bucurau de inițiativă legislativă fiecare dintre cei trei factori: domnul, Adunarea deputaților și Senatul. Legea, după ce era discutată și votată de majoritatea membrilor celor două adunări, era propusă sancțiunii domnului.
Dispozițiile privind compunerea și alegerea membrilor parlamentului erau cuprinse în Constituție și în Legea electorală. Aceste dispoziții prevedeau împărțirea alegătorilor în patru colegii, după venit. În anul 1884, cele patru colegii au fost reduse la trei. În timpul primului război mondial a fost modificată Constituția prin introducerea votului obștesc, direct, egal și secret.
Potrivit Constituției, activitatea executivă era exercitată de către domn prin intermediul Guvernului. Guvernul era format dintr-un număr de miniștri aflați sub președinția primului ministru. Miniștrii erau numiți și puteau fi revocați de către domn și dădeau seama în fața domnului pentru activitatea lor. Miniștrii răspundeau și pentru actele care emanau de la domn și pe care ei le contrasemnau. Domnul, ca și fiecare dintre cele două adunări, avea dreptul de a-i acuza pe miniștri și de a-i trimite în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție spre a fi judecați.
Parlamentul controla activitatea Guvernului, precum și a fiecărui ministru în parte. Adunarea deputaților și Senatul aveau dreptul la anchetă, oricare parlamentar putea să îi interpeleze pe miniștri, care aveau obligația să răspundă întrebărilor puse.
În anul 1917 a fost necesară modificarea Constituției, pentru a face posibilă reforma agrară promisă pe frontul din Moldova, întrucât cazurile de expropriere erau limitate la “utilitatea publică legalmente constatată și după o dreaptă și prealabilă despăgubire”. Or, în sfera noțiunii de “utilitate publică” intrau numai lucrările de comunicații și salubritate publică, precum și lucrările de apărare a țării (art. 19).
Pentru a se da o bază juridică exproprierii, aceste dispoziții au fost modificate prin introducerea noțiunii de “utilitate națională”. Legiuitorul avea în vedere faptul că reforma agrară va soluționa o gravă problemă socială, ceea ce reprezenta un caz de utilitate națională.
Cu privire la organizarea administrativ-teritorială, Constituția din 1866 prevedea că teritoriul României era împărțit în județe, județele în plăși, iar plășile în orașe și comune.
În cadrul județelor, puterea executivă era deținută de către prefect, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.
În fiecare județ funcționa câte un Consiliu județean, care avea dreptul, în calitate de organ deliberativ, de a se pronunța asupra problemelor de interes local.
Orașele și comunele erau conduse de către primari și de către consilii orășenești, respectiv comunale, în calitate de organ deliberativ.
2. Dreptul civil
În perioada 1866-1918, reglementările de drept civil au avut la bază Codul civil român, adoptat în vremea lui Cuza.
Dezvoltarea producției și a circulației mărfurilor a necesitat noi reglementări în domenii precum proprietatea, condiția juridică a persoanei și contractele.
În materia proprietății, statul a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea întreprinderilor industriale. Dintre legile speciale, adoptate în acest sens, le amintim pe cele din anii 1887 și 1912 cu privire la încurajarea industriei naționale.
De asemenea, în vederea apărării mărcilor de fabricație și comerț s-a adoptat Legea din anul 1879, iar pentru apărarea proprietății intelectuale, în anul 1906, a fost adoptată Legea asupra brevetelor de invenție.
Noi reglementări au fost elaborate și cu privire la proprietatea minieră. Astfel, prin Legea din 1895 s-a admis separarea proprietății solului de cea a subsolului, statul devenind proprietarul substanțelor miniere.
În anul 1887 a fost adoptat noul Cod comercial, care cuprindea patru cărți:
– Cartea I – Despre comerț în general;
– Cartea a II-a – Despre comerțul maritim și despre navigații;
– Cartea a III-a – Despre faliment;
– Cartea a IV-a – Despre acțiunile comerciale și durata lor.
Acest cod, având drept model cele mai înaintate legislații în materie din Europa (Germania, Belgia, Italia), acorda o mare libertate înființării de asociații cu scop lucrativ.
În anul 1902 s-a dat o lege prin care se recunoștea dreptul muncitorilor de a organiza sindicate, dar numai împreună cu patronii, dar la conducerea acestor sindicate urmau a fi numiți și reprezentanți ai statului, care aveau drept de control.
Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor sociale, dată în anul 1912, a reglementat o nouă formă de răspundere pentru accidentele de muncă. De data aceasta, culpa patronului era prezumată, nemaitrebuind a fi dovedită, conform sistemului promovat de Codul civil. Pentru a opera răspunderea patronului, muncitorul trebuia să facă doar dovada accidentului și a invalidității sale. Prin aceeași lege s-a dat o reglementare unitară regimului pensiilor pentru bătrânețe, pentru pierderea capacității de muncă și pentru boală.
În materia contractelor menționăm noile modificări aduse contractului de arendare, reglementat sumar de către dispozițiile Codului civil, prin Legea referitoare la învoielile agricole din anul 1866.
O serie de acte normative au fost adoptate în legătură cu regimul contractului de muncă, îndeosebi cu privire la durata zilei de muncă, repausul duminical, conflictele colective de muncă și jurisdicția muncii.
Astfel, pentru lucrătorii majori nu s-au stabilit limite ale zilei de muncă, astfel încât aceasta se putea prelungi până la 16 ore. Repausul duminical a fost introdus în anul 1897 și a fost fixat la o jumătate de zi.
Cu privire la conflictele colective de muncă, în anul 1909 s-a interzis muncitorilor și funcționarilor statului să organizeze greve, iar în anul 1912 s-a dat patronului posibilitatea să desfacă oricând contractul de muncă, dacă muncitorii “primejduiau”situația fabricii. Conflictele de muncă dintre patroni și muncitori erau de competența unor comisii de împăcare. În ipoteza în care părțile nu se împăcau, litigiul era judecat de către instanțele de judecată.
3. Dreptul penal
În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din 1865, la care s-au adăugat unele legi speciale.
Dintre acestea, menționăm:
– Legea din 1906 prin care s-a interzis lucrătorilor din mine să participe la greve;
– Legea sindicatelor, asociațiilor profesionale ale funcționarilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor publice, dată în anul 1909, prin care încetarea lucrului din cauza grevei a fost calificată infracțiune și pedepsită cu privarea de libertate până la doi ani;
– Legile cu privire la securitatea internă și externă a statului, date în perioada primului război mondial, prin care erau incriminate fapte precum spionajul, trădarea de patrie și nerespectarea obligațiilor cu privire la păstrarea secretului de stat. Prin intermediul acelorași legi au fost luate măsuri privind organizarea instanțelor militare pe timp de război.
4. Dreptul procesual
În perioada de referință au continuat să se aplice codurile de procedură civilă și penală, adoptate în vremea lui Cuza. Dar au fost adoptate și legi noi prin care s-au introdus și unele proceduri speciale.
Astfel, în domeniul procedurii civile, importante modificări au fost introduse în anul 1900, cu ocazia republicării Codului din 1865, prin care au fost aduse unele precizări și au fost redefinite noțiunile, principiile și instituțiile procedurale.
În materia dreptului procesual penal s-a introdus o procedură specială prin Legea privitoare la instrucțiunea și judecarea în fața instanțelor corecționale a flagrantelor delicte, adoptată în anul 1913, cunoscută și sub denumirea de Legea micului parchet. Potrivit dispozițiilor acestei legi, persoanele prinse în momentul comiterii unor infracțiuni de drept comun puteau fi arestate pe loc și aduse în fața procurorului, care le interoga și le trimitea în fața judecătorilor de ocoale sau a tribunalelor, chemate să pronunțe o hotărâre urgentă de judecare în aceeași zi. Sfera de aplicare a acestei legi a fost extinsă în practică și în domeniul relațiilor dintre muncitori și patroni, al demonstrațiilor, manifestațiilor de stradă sau grevelor.
Potrivit dispozițiilor din Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1909, instanțele de judecată erau:
– judecătoriile de ocoale;
– tribunalele de județ;
– curțile de apel;
– curțile de jurați;
– Curtea de Casație.
5. Legislația învoielilor agricole
În legislația românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea învoielilor agricole din 1866.
Această lege, care se aplica țărănimii, deci majorității populației, afecta profund condiția juridică a acesteia, precum și starea ei materială. Legea reglementa contractele sau învoielile dintre moșieri și țărani, care aveau ca obiect arendarea unor suprafețe de pământ.
Învoiala încheiată între moșier și țăran era transcrisă într-un registru special ținut de către primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea autentic și era învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moșierului. Primarul îl punea în executare fără vreo judecată, printr-un sistem care se abătea în mod vădit de la dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în aceea că, pentru a-i determina pe țărani să-și îndeplinească obligația de a munci pe moșia boierului, autoritățile administrative locale pot recurge la constrângerea cu forța armată.
După marea răscoală a țăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor agricole mai multe modificări.
Dintre acestea menționăm:
desființarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care țăranii erau nevoiți să lucreze pentru moșieri o suprafață de teren egală cu cea arendată);
– dreptul țăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol, hotărârea autorităților administrative;
– stabilirea anumitor limite la prețurile plătite pentru pământ și pentru muncile agricole;
– controlul respectării dispozițiilor legale în relațiile dintre moșieri și țărani de către inspectori regionali;
– încheierea contractelor potrivit unor formulare împărțite de ministerul Agriculturii și autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.
Întrebări și teste
Ce prevedea Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris?
Care au fost reformele lui Alexandru Ioan Cuza?
Expuneți opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza.
Ce atribuții avea domnul conform Constituției din 1866?
Ce prevedea Constituția din 1866 cu privire la puterea legislativă și puterea executivă?
Arătați structura Codului comercial din 1887.
Ce prevedea Legea sindicatelor, asociațiilor profesionale ale funcționarilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor publice, dată în anul 1909:
interzicea lucrătorilor din mine să participe la greve;
califica drept infracțiune, pedepsită cu privarea de libertate până la doi ani, încetarea lucrului din cauza grevei;
interzicea participarea sindicatelor la activități politice?
Care erau instanțele de judecată potrivit Legii pentru organizarea judecătorească din anul 1909?
Menționați principalele modificări aduse Legii învoielilor agricole după marea răscoală a țăranilor din 1907.
TITLUL IV
Organizarea de stat și dreptul în Transilvania în perioada cuprinsă
între secolul al X-lea și anul 1918
Capitolul I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada secolul X-1918
Secțiunea I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada voievodatului (secolul X-1541)
Procesul formării statului transilvan a durat câteva secole.
În secolul al X-lea, când a început infiltrarea ungurilor în Transilvania, românii erau deja organizați în voievodate. Documentele istorice menționează voievodatele lui Glad, Gelu și Menumorut, precum și rezistența acestora împotriva pătrunderii ungurilor în Transilvania.
În secolele XI și XII regii Ungarirei au procedat la colonizări intense în Transilvania. Cu toate acestea, populația românească a continuat să fie majoritară și să-și apere drepturile.
Până spre sfărșitul secolului al XII-lea, dominația maghiară se exercita numai asupra unei părți din nord-vestul Transilvaniei. Acest teritoriu se afla sub conducerea unui principe, care își avea sediul la curtea regala maghiară. Celelalte zone ale Transilvaniei erau conduse de către juzi și voievozi români. Constatând că nu își pot subordona Transilvania prin forță, ungurii au fost nevoiți să accepte unele forme de organizare tradiționale ale românilor și să colaboreze cu nobilimea autohtonă. Așa se face că statul feudal de sine stătător al Transilvaniei a îmbrăcat forma unui voievodat prin preluarea formelor de organizare românești și prin extinderea lor la scara întregii Transilvanii.
Primul conducător al Transilvaniei este desemnat în anul 1176 prin termenul de voievod Leustachius (Eustațiu).
După constituire, statul transilvănean a avut instituții politice și juridice proprii, distincte de cele ale Ungariei, aflându-se totuși într-o stare de vasalitate față de regele Ungariei.
Pe plan central, puterea politică era deținută de către voievod, care exercita atribuțiuni militare, administrative și judiciare. Până la jumătatea secolului al XV-lea, atribuțiile voievodului Transilvaniei au fost parțial îngrădite. Pe de o parte, prin încercarea regelui Ungariei de a se amesteca în treburile interne ale Transilvaniei, iar pe de altă parte datorită faptului că în Transilvania biserica catolică, care era sprijinită de papalitate, se bucura de o largă autonomie. De asemenea, de o largă autonomie se bucurau unitățile administrativ-teritoriale ale sașilor și secuilor, iar întinse ținuturi, precum Țara Amlașului, Țara Făgărașului, Ciceiul și Cetatea de Baltă erau feude românești, stăpânite de către domnii Țării Românești și ai Moldovei.
Raportul de forțe dintre regele Ungariei și voievodul Transilvaniei a evoluat constant în favoarea voievodului Transilvaniei, care manifesta veleități de independență într-un stat cu pretenții de suveranitate, numit Regnum Transilvaniae. De reținut că în limbajul medieval, termenul de “regnum” desemnează un stat de sine stătător.
La nivel central, voievodul era ajutat de către un vicevoievod, care era numit de către voievod.
Principalii dregători aflați pe lângă voievod erau judele voievodal, care exercita atribuții similare celor ale vornicului, și notarul voievodal, similar logofătului.
Cele mai importante prerogative în materie legislativă reveneau Congregației nobililor (congregatium generalis nobilium). Această adunare reprezentativă era convocată periodic de către voievodul Transilvaniei și adopta hotărâri în diverse domenii.
Faptul că Transilvania era un stat de sine stătător era ilustrat și de sistemul adoptării legilor. Astfel, legile aplicabile în Transilvania erau adoptate de către Congregația nobililor, iar decretele regelui Ungariei nu puteau fi aplicate în Transilvania dacă nu erau în mod expres adoptate de către Congregația nobililor.
La lucrările Congregației nobililor au participat și nobilii români până în anul 1291, ocazie cu care aceștia sunt menționați pentru ultima dată în calitate de participanți la Congregația nobililor – universis nobilibus Saxonis, Siculis et Olachis (Adunarea sașilor, secuilor și valahilor din Transilvania).
Mai mult decât atât, în anul 1437 s-a format Unio trium nationum, adică alianța politică a celor trei națiuni minoritare din Transilvania, îndreptată împotriva românilor majoritari, care din acel moment au fost total excluși din viața politică.
În ceea ce privește organizarea bisericii, încă înainte de venirea ungurilor, în Transilvania biserica ortodoxă era organizată la nivelul întregului teritoriu. Cu toate acestea, datorită opresiunii maghiare, în epoca voievodatului ea nu s-a putut constitui într-un sistem ierarhic.
Armata din Transilvania era compusă din două corpuri distincte: armata voievodului, pe de o parte, și o armată locală organizată de către nobili, pe de altă parte.
În ce privește organizarea fiscală, în epoca voievodatului românii și ungurii plăteau un impozit numit lucrum camerae, inițial în natură, iar mai târziu în bani. (lucrum=beneficiu, câștig). Țăranii români și unguri plăteau un impozit numit terragium, care apoi a fost extins și asupra orășenilor. În condiții excepționale, erau plătit un impozit suplimentar, numit subsidia, care vine din latinescul “subsideo”, care înseamnă a fi de rezervă. În plus, românii care erau și păstori plăteau quinquagesima ovium (o oaie și un miel din 50).
Secuii erau scutiți de plata impozitelor, întrucât îndeplineau obligații militare. Totuși, la încoronarea regelui, la prima sa căsătorie, precum și la nașterea primului său copil, erau obligați la darea boilor (un bou de fiecare familie).
Sașii aveau îndatorirea de a plăti o taxă anuală, la Sfântul Martin, de 500 de mărci de argint, prin contribuția tuturor gospodăriilor, numită și darea Sfântului Martin.
În ceea ce privește organizarea administrativ-teritorială, în epoca voievodatului Transilvania era împărțită în districte românești, comitate ungurești, scaune secuiești și scaune săsești. Districtele românești s-au bucurat până în secolul al XIV-lea de o totală autonomie. În Maramureș au existat opt districte autonome românești, care aveau un voievod propriu, precum și instanța lor de judecată. În același timp, Țara Făgărașului a fost organizată până la jumătatea secolului al XV-lea într-un district autonom cu instanță de judecată proprie. Numeroase districte românești au existat, de asemenea, și în Banat, Țara Hațegului, în ținutul Rodnei și în zona Hunedoarei.
În regiunile în care printre români au pătruns și ungurii, aceștia din urmă s-au organizat în comitate, unități administrativ-teritoriale conduse de către comiți, care erau ajutați de vicecomiți. Comiții erau numiți de către voievodul Transilvaniei. Fiecare comitat era împărțit în mai multe plăși, conduse de către pretori, aleși din rândurile micii nobilimi locale.
Scaunele secuiești, în zona de sud-est, unde s-au așezat secuii, s-au format succesiv. În secolul al XV-lea erau șapte asemenea scaune cu capitala la Odorhei, formând Obștea secuilor (Universitas Siculorum). Această obște era condusă de către un comite numit de regele Ungariei, dar voievodul Transilvaniei, în tendința lui de centralizare a puterii, și-a asumat și calitatea de comite al secuilor. Fiecare scaun era condus de către un căpitan de scaun, care exercita atribuții administrative, militare și judecătorești. Acesta era ajutat în problemele juridice de către un jude scăunal. Începând din anul 1426, comitele secuilor era reprezentat în fiecare scaun de către un jude regal, cu atribuțiuni de control judiciar.
Scaunele săsești s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în cadrul unei unități administrativ-teritoriale autonome, numită Universitas Saxonum, adică Obștea sașilor, cu capitala la Sibiu. În plus, mai existau încă două districte săsești care nu depindeau de acea obște, și anume districtul Banatului și districtul Bistriței. Obștea sașilor se afla sub conducerea unui comite. Fiecare scaun era condus de către un jude regal, ajutat de un vicejude, ambii aflați în dependență față de organele centrale. Pe de altă parte, locuitorii scaunelor săsești aveau dreptul să-și aleagă câte un jude scăunal, care să le reprezinte interesele.
Orașele din Transilvania se bucurau de o autonomie pronunțată. Conducerea orașului era exercitată de către un jude, împreună cu un Consiliu municipal format din doisprezece jurați. Atribuțiile acestora erau fixate prin acte speciale de privilegii.
Satele românești erau conduse de către cnezi, care exercitau atribuțiuni judiciare, strângeau impozitele și chemau oamenii la oaste.
Secțiunea a II-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului dependent de Turcia (1541-1683)
În perioada anilor 1541-1683, Transilvania a fost organizată ca principat, aflat în dependență față de imperiul Otoman. Această organizare a fost urmarea cuceririi Belgradului de către turci în anul 1521 și a victoriei acestora de la Mohacs în anul 1526, când statul ungar și-a încetat existența. În aceste condiții, Transilvania a devenit principat autonom aflat sub suzeranitatea Porții.
Prin hotărârile Dietei din 1542 și 1545, Transilvania s-a transformat în principat sub conducerea unui principe vasal Turciei.
Pe plan central, în această perioadă, Transilvania era condusă de către un principe ales de Dietă și confirmat de sultan. Dar spre deosebire de domnii Țării Românești și ai Moldovei, principii Transilvaniei nu erau obligați să se deplaseze la Istanbul pentru a primi steagul de domnie. Steagul de domnie era trimis de către sultan prin intermediul unui reprezentant al său în Transilvania.
În perioada de referință, autoritatea principelui tinde să se consolideze deoarece principii Transilvaniei au promovat în mod constant un regim centralizator.
Pe de altă parte, magnații, baronii și grofii, cunoscuți și sub denumirea generică de “nemeși”, își promovau interesele lor și militau pentru un regim nobiliar. De altfel, Dietele din 1542 și din 1545 condiționau alegerea principelui de respectarea tuturor privilegiilor nobilimii. De aceea, se afirmă, pe drept cuvânt, că în această epocă regimul politic al Transilvaniei a oscilat între sistemul absolutist și cel nobiliar.
În calitate de șef al statului, principele exercita atribuțiuni militare, administrative și judecătorești, încheia tratate internaționale și dirija politica externă, declara starea de pace și de război. Principele Transilvaniei a participat în calitate de șef al unui stat suveran la Pacea Westfalică de la 1648.
Dieta Transilvaniei era un organism care își desfășura activitatea nivel central. La lucrările ei aveau acces numai vârfurile dominante ale celor trei națiuni privilegiate. Aceasta era formată din 200-250 persoane și desfășura o activitate legislativă permanentă.
Nobilimea, în scopul controlării activității principelui, a creat Consiliul intim, care desfășura pe lângă principe o activitate cu caracter permanent. Acest consiliu, format din 10-12 membri, avea obligația de a-l sfătui pe principe, conform legilor, iar principele trebuia să țină seama de aceste sfaturi.
Organizarea armatei a rămas aceeași, în sensul că fiecare nobil trebuia să întrețină o armată proprie și să răspundă la chemarea principelui. Orașele, sașii și secuii aveau obligații militare specifice. Țăranii din regiunile de margine se bucurau de unele înlesniri, în schimbul obligației de a asigura paza hotarelor. În această epoca a crescut numărul mercenarilor, care erau dependenți de către principe.
În ceea ce privește biserica, odată cu trecerea Transilvaniei sub influența otomană, autoritatea bisericii catolice a fost mult diminuată. În perioada pe care o analizăm, în Transilvania erau patru religii recunoscute de către stat: catolică, reformată, calvină și luterană. Acestea erau numite religii recepte. Biserica ortodoxă a fosat considerată schismatică. Totuși, ea a profitat de slăbirea autorității papale și s-a organizat ierarhic. Au fost create mai multe episcopii: Vad, Geoagiu, Ineu și Silvaș și s-a format Mitropolia de la Alba Iulia pentru toți românii din Transilvania, dependentă la un moment dat de mitropolia Țării Românești. Mihai Viteazul, ca principe al Transilvaniei, a fondat Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului, Maramureșului și Țării Ungurești.
În perioada menționată, toate cele trei țări românești se aflau în dependență față de Turcia.
Între principii Transilvaniei și domnii din Țara Românească și din Moldova au existat relații de colaborare și sprijin reciproc, care uneori au îmbrăcat forma unei adevărate confederații.
Unirea celor trei țări românești realizată de către Mihai Viteazul a fost o strălucită expresie a voinței tuturor românilor de a trăi în unitate și independență.
Faptele lui Mihai Viteazul, simbolizând conștiința originii comune a poporului, hotărârea sa nestrămutată de a trăi în unitate și libertate, au devenit lumina călăuzitoare a românilor în secolele de luptă care au urmat.
Secțiunea a III-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)
În perioada 1683-1848, Transilvania a fost organizată ca principat dependent de Austria. Aceasta a fost consecința înfrângerii Turciei din anul 1683 la asediul Vienei, împrejurări în care Transilvania a fost ocupată de către trupele habsburgice și declarată vasala Austriei. Dependența Transilvaniei față de Imperiul Habsburgic a fost consfințită prin Diploma leopoldină din 1691, care a rămas în vigoare până la 1848.
Prin Diploma leopoldină, împăratul Austriei își asuma obligația de a respecta legile și instituțiile Transilvaniei. Această diplomă a fost recunoscută pe plan internațional prin Tratatul de la Carlowitz (1699).
Transilvania a fost organizată în forma principatului până în anul 1765, când a fost declarată Mare principat, precizându-se că nu este supusă vreunui regat și că se va conduce după legile sale, având instituții proprii. Dependența Transilvaniei față de Austria a durat până în anul 1867, iar de la această dată și până în anul 1918 a fost încorporată Ungariei, care, la rândul său, făcea parte din Imperiul Austro-ungar.
Dieta convocată la Făgăraș în anul 1688 a acceptat dependența Transilvaniei față de Austria, cu condiția ca principele să fie ales potrivit vechilor reglementări.
Prin Diploma leopoldină, principele Transilvaniei a fost recunoscut ca vasal al împăratului Leopold I. În ciuda acestor prevederi, în anul 1699 Mihai Apaffy al II-lea fost constrâns să renunțe la drepturile sale, iar Dieta l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei pe împăratul Austriei. Pe această cale s-a realizat uniunea personală dintre Austria și Transilvania.
În anul 1722, Dieta a aprobat Pragmatica sancțiune, prin care au fost abrogate vechile reglementări cu privire la alegerea principelui. S-a stabilit că titlul de principe al Transilvaniei urma să fie dobândit conform regulilor care guvernau succesiunea la tronul Austriei.
În anul 1765, Transilvania a fost proclamată Mare Principat, astfel că împăratul Austriei a devenit și mare principe al Transilvaniei, promovând o politică de centralizare a puterii.
În calitate de principe și apoi de mare principe, împăratul exercita conducerea centrală, îi numea pe înalții funcționari, încheia tratate internaționale în numele Transilvaniei, numea ambasadorii Transilvaniei și exercita tutela asupra bisericii. Pentru exercitarea efectivă a acestor atribuții în cadrul Cancelariei aulice de la Viena s-a creat o Cameră aulică transilvană, care funcționa separat de aceea a Ungariei.
Pe de altă parte, în Transilvania exista și un guvern local, numit Guberniu, în fruntea căruia se afla guvernatorul ales de către Dietă și confirmat de către împărat. Din Guberniu mai făceau parte comandantul general al armatei, cancelarul, tezaurarul, președintele staturilor și un organ colectiv, numit Concilium duodecemvirale. Activitatea Guberniului era supravegheată de Cancelaria aulică de la Viena.
Tot la nivel central funcționa Comisariatul provincial, care avea atribuțiuni fiscale, Revizoratul de cărți penbtru cenzură, Direcția de edile, Congresul medicinal și Tabla justițiară, ca instanță de apel.
În anul 1790, Dieta a legiferat din nou statutul autonom al Transilvaniei în care s-a precizat că, la urcarea pe tron, marele principe trebuie să recunoască expres printr-un rescript imperial drepturile Transilvaniei, așa cum au fost ele formulate prin Diploma leopoldină.
În perioada de referință, Dieta Transilvaniei a continuat să funcționeze, dar au fost perioade în care lucrările acesteia nu au mai fost convocate decenii de-a rândul de către principe, întrucât, pe de o parte, Dieta se opunea imixtiunii principelui în treburile Transilvaniei, iar, pe de altă parte, Dieta refuza în mod sistematic să promoveze acele diplome imperiale care veneau în sprijinul iobagilor și națiunii române.
Trebuie totuși menționate hotărârile Dietei din perioada 1790-1794, în care s-a subliniat că Transilvania este un stat de sine stătător, distinct de Ungaria, și că habsburgii nu au dreptul să ia nici o măsură prin care să vizeze unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Organizarea fiscală a păstrat unele elemente ale sistemului anterior, dar a introdus și unele elemente noi.
Cele mai semnificative reforme în domeniu au fost realizate de către Iosif al II-lea, care:
– a trecut bunurile bisericii în administrarea statului;
– a încercat să îi supună pe nobili la plata impozitului;
– a făcut distincție între obligațiile față de nobili și obligațiile față de stat;
– a impus un impozit pe avere și unul pe persoană, diferit de la o categorie socială la alta.
În ceea ce privește organizarea armatei, în perioada pe care o analizăm, în Transilvania se aflau:
– trupe imperiale, aflate sub comanda unui general austriac;
– trupe locale, conduse de către un comandant general.
În această epocă au fost create regimentele de graniță, formate din români și secui. Armata românească de graniță era formată din două regimente, cu reședința la Orlat și la Năsăud. Teritoriile pe care se aflau aceste regimente constituiau districte militare de graniță, în care se aplica o legislație specială, nu numai pe plan militar, ci și pe plan civil, bucurându-se de o largă autonomie.
În ceea ce privește organizarea bisericii, habsburgii au folosit din plin propaganda religioasă pentru a-și consolida dominația în Transilvania.
La începutul acestei perioade s-a înfăptuit unirea unei părți a bisericii ortodoxe cu biserica catolică. Inițiativa a aparținut împăratului Leopold, întrucât prin reforma religioasă marea majoritate a catolicilor din Transilvania au devenit reformați. În același timp, în Austria predominau catolicii, încât împăratul Leopold își vedea slăbită poziția ideologică în Transilvania.
Românii din Transilvania, care constituiau majoritatea populației, vedeau în biserica ortodoxă, în tradițiile lor religioase, puternice arme de apărare a identității naționale. De aceea, profitând de situația deosebit de grea în care se aflau românii, inclusiv preoții lor, împăratul le-a propus să treacă la catolicism sub forma indirectă a “unirii” bisericii ortodoxe cu Roma. În vederea atingerii acestui scop, s-a promis românilor că biserica unită va fi recunoscută de către stat și că preoții uniți se vor bucura de avantajele catolicilor. Față de aceste promisiuni, o parte din clericii români, în frunte cu episcopii Teofil și Atanasie Anghel, au hotărât, după mai multe întruniri, în octombrie 1698, unirea cu Roma.
Ca urmare, împăratul Leopold a emis, în anul 1701, o diplomă prin care li se recunoștea românilor uniți cu catolicii toate avantajele promise. Dar această diplomă imperială a fost respinsă de către Dieta Transilvaniei, încât situația uniților nu s-a schimbat cu nimic.
În ciuda atitudinii potrivnice a Dietei, de dispreț, manifestată față de români, fruntașii bisericii unite, între care se remarcă figura de mare patriot a lui Ioan Inochentie Micu Klein, au luptat fără preget pentru recunoașterea drepturilor promise și, în primul rând, pentru recunoașterea oficială a națiunii române.
Este important de subliniat faptul că unirea bisericii ortodoxe cu Roma nu a fost aceptată de marea majoritate a preoților și credincioșilor români, motiv pentru care au fost supuși unei prigoane sistematice. Așa se explică faptul că până la 1761 ortodocșii nu au avut un episcop. Abia în acest an s-a admis alegerea unui episcop, dar nu român, ci sârb – Sava Brancovici. Abia în anul 1809 a fost ales ca episcop al bisericii ortodoxe din Transilvania românul Vasile Moga.
Secțiunea a IV-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada 1848-1867
După revoluția de la 1848, Austria a introdus în Transilvania un regim politic neoabsolutist, care s-a dovedit a fi neviabil, în condițiile accentuării frământărilor interne generate de asuprirea socială și națională. Pentru reorganizarea imperiului, într-o formă care să îi asigure supraviețuirea, împăratul a convocat la Viena, la începutul anului 1860, Senatul imperial, în componența căruia intrau reprezentanți ai tuturor naționalităților, inclusiv ai românilor. Pe baza propunerilor făcute de aceștia, împăratul Austriei a dat la 20 octombrie 1860 Diploma imperială pentru reglementarea raporturilor de drept public în Monarhie.
Acest act constituțional recunoștea tuturor națiunilor din imperiu dreptul de a-și păstra individualitatea istorică și politică, printr-o organizare administrativă proprie, prin păstrarea legilor și a așezămintelor proprii.
Prin forma de organizare care s-a realizat, ca și prin semnificația legilor adoptate, perioada cuprinsă între anii 1861 și 1867 a fost numită perioada liberalismului. În această perioadă, prima Dietă cu majoritate românească – Dieta de la Sibiu – a fost primul for politic în care s-au adoptat legi de egală îndreptățire, pătrunse de spirit democratic, în netă opoziție cu hotărârile discriminatorii ale dietelor anterioare, dominate de națiunile privilegiate.
Înfăptuirea organizării de stat a Transilvaniei pe noile baze constituționale și, în special alegerile pentru Dietă, au prilejuit o serie de dispute și confruntări, în cadrul cărora s-au conturat două poziții diametral opuse:
– reprezentanții națiunii române promovau principii democratice, întemeiate pe egalitatea naționalităților și pe reprezenmtarea proporțională;
– în timp ce reprezentanții ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu impus de nobilime, regim ale cărui caractere sunt exprimate în două acte simbolice: Unio trium nationum din 1437 și hotărârea de unire a Transilvaniei cu Ungaria din 1848.
La începutul anului 1861 s-a întrunit Conferința națională a românilor de la Sibiu, unde s-au cerut:
– anularea tuturor legilor care prejudiciau națiunea română;
– egalitatea politică a națiunii române cu celelalte națiuni;
– recunoașterea limbii române ca limbă oficială;
– Dietă democratică;
– congres național.
Totodată, s-a hotărât de a nu permite nobilimii maghiare să înfăptuiască o restaurație a situației de la 1848, când aceasta a cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Ca urmare a eforturilor depuse de către reprezentanții românilor, s-a elaborat un nou regulament electoral, care a stabilit în mai mare măsură principiul reprezentării proporționale, ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale și naționale a organului legiuitor.
Dieta Transilvaniei, aleasă în iunie-iulie 1863 pe baza noului regulament electoral, și-a deschis lucrările la Sibiu, la 15 iulie 1863, fiind prima Dietă cu majoritate românească, fapt ce a constituit în epocă un mare eveniment politic.
Dintre hotărârile menționate de acest for legislativ menționăm:
– recunoașterea autonomiei Principatului Transilvaniei;
– dreptul Dietei de a legifera;
– nulitatea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;
– egalitatea limbilor română, maghiară și germană în viața publică (Legea din 29 septembrie 1863);
– anularea Diplomei leopoldine;
– adoptarea unei noi diplome care să garanteze autonomia Transilvaniei.
Secțiunea a V-a. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar
Regimul dualist a constituit formula politică prin care cercurile conducătoare din Austria și Ungaria și-au promovat interesele prin asuprirea națională a popoarelor cuprinse în hotarele imperiului.
Instaurarea regimului dualist a însemnat pentru Transilvania începutul unei perioade de cumplită oprimare, căci prin integrarea sa forțată în cadrul statului ungar, și-a pierdut identitatea politică proprie, de care se bucura, iar națiunii române majoritare i s-au negat toate drepturile.
Instaurarea dualismului și încorporarea Transilvaniei de către Ungaria au fost pregătite printr-o serie de acte care s-au succedat între 1865 și 1867.
Astfel, în septembrie 1865 Dieta de la Sibiu a fost desființată, iar în luna noiembrie a aceluiași an a fost convocată o nouă Dietă la Cluj, aleasă pe baza unei legi feudale din anul 1771, profund defavorabilă românilor. Constituită în aceste condiții, noua Dietă, având o majoritate maghiară, a votat, în decembrie 1866, anexarea Transilvaniei la Ungaria, în ciuda protestelor vehemente ale românilor.
Prin Legea din 5 decembrie 1868 Dieta maghiară a hotărât anularea tuturor instituțiilor autonome ale Transilvaniei și încorporarea sa la Ungaria.
Dualismul austro-ungar a fost oficial creat prin acordul între Austria și Ungaria din februarie 1867 și în urma încoronării lui Franz Iosef I al Austriei ca rege al Ungariei în iunie 1867. Această uniune personală era completată cu elemente de uniune reală, constând în existența unor ministere comune: Ministerul de Externe, Ministerul de Război și Ministerul de Finanțe. În același timp, două delegații, desemnate de către Dieta maghiară și de Parlamentul din Viena, se întruneau în cele două capitale, în mod alternativ, pentru a examina diferitele aspecte ale activității celor două corpuri legiuitoare.
Odată cu încorporarea în cadrul regatului ungar, Transilvania nu mai avea organe proprii de conducere, deoarece Dieta și guvernul au fost desființate. Transilvania avea numai dreptul de a-și trimite reprezentanții în Parlamentul de la Pesta. Transilvania a fost încorporată Ungariei până la 1 decembrie 1918, când Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia a hotărât “Unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
Capitolul II. Dreptul în Transilvania în perioada secolul X-1918
Secțiunea I. Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului
Apariția și evoluția dreptului în Transilvania prezintă un anumit specific. Acest specific s-a datorat, pe de o parte, interesului regelui Ungariei de a impune decretele sale și în Transilvania, iar, pe de altă parte, opoziției factorilor locali față de aplicarea decretelor regale în Transilvania, care se bucura de o largă autonomie.
În aceste condiții specifice, în Transilvania au luat naștere două rânduieli juridice distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de către cele trei națiuni privilegiate, iar, pe de altă parte, populația românească majoritară avea un sistem de drept propriu, cuprins în Legea țării. Așa se explică faptul că în Transilvania s-au aplicat puține decrete regale, iar acestea au ocupat un loc secundar în sistemul de drept al Transilvaniei.
Menționăm în acest sens:
– Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222 cu privire la privilegiile nobilimii;
– Decretul lui Carol Robert referitor la organizarea financiară;
– Decretul lui Ludovic I din anul 1351 privind organizarea armatei și obligațiile iobagilor.
Unii regi ai Ungariei au inițiat și codificări ale dreptului scris și nescris:
– în anul 1486, din ordinul lui Matei Corvin, s-a elaborat o primă codificare sub denumirea de Decretum maius;
– în anul 1517, din ordinul regelui Vladislaw al III-lea, a fost întocmită o colecție de drept, intitulată Codul Verböczi. Acest cod a fost promulgat oficial abia în anul 1691 prin Diploma leopoldină. În acest cod sunt cuprinse dispoziții cu privire la privilegiile nobililor, obligațiile iobagilor, procedura de judecată, statutul orașelor libere și dreptul aplicat în provinciile dependente de Ungaria. În acest cod se precizează că Transilvania are un sistem juridic propriu. Întrucât acest cod a fost împărțit în trei părți, a fost numit și Decretum tripartitum.
Nobilimea celor trei națiuni privilegiate – ungurii, sașii și secuii – au încercat să impună în Transilvania un sistem de drept discriminatoriu, întemeiat pe Unio trium nationum, în virtutea căruia românii erau excluși de la viața politică și erau declarați “dușmanul răzvrătitor din țară”.
Românii din Transilvania și-au apărat și promovat vechiurile obiceiuri și tradiții juridice. Între revendicările formulate de românii din Transilvania a fost și cea referitoare la recunoașterea și codificarea vechilor obiceiuri juridice românești. Această revendicare a fost satisfăcută în anul 1508, când au fost redactate Statutele Țării Făgărașului în limba latină. Ele cuprindeau obiceiurile juridice românești într-o formă fidelă, dar concentrată, considerându-se că sunt cunoscute foarte bine de populația românească, din generație în generație.
De altfel, în cuprinsul Statutelor Țării Făgărașului se arată în mod expres că ele au fost elaborate la propunerea românilor și că normele cuprinse în această codificare sunt vechi obiceiuri românești.
Statutele Țării Făgărașului cuprind norme de drept civil, de drept penal și de procedură. Terminologia și conținutul acestora sunt similare cu cele din Țara Românească și din Moldova, ceea ce ilustrează unitatea de conținut a obiceiului juridic românesc aplicat de toți românii din toate cele trei țări, în ciuda vicisitudinilor istorice.
Numeroase dispoziții reglementează relațiile de familie: căsătoria, divorțul, regimul bunurilor dotale.
La încheierea căsătoriei era necesar consimțământul părinților. Zestrea viitoarei soții trebuia să fie constituită de către părinți, iar în lipsa acestora de către frați. Căsătoria puteau fi desfăcută prin divorț și prin repudiere. Dacă desfacerea căsătoriei se făcea din vina soției, bunurile dotale rămâneau în stăpânirea soțului.
De asemenea, se consacră sistemul răspunderii colective în materie penală.
Reglementările sunt identice cu cele din Țara Românească și în domeniul succesoral, precum și în domeniul penal.
Secțiunea a II-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de Imperiul Otoman (1541-1683)
Legile adoptate de Dieta Transilvaniei în secolele XVI și XVII cu privire la organizarea de stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul civil și dreptul penal au fost sistematizate în secolul al XVII-lea în colecții, denumite Approbatae constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1541 și 1653 – și Compilatae constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1653 și 1669. Ambele colecții au fost reunite într-o lucrare denumită Approbatae et compilatae constitutiones.
Mihai Viteazul, după înfăptuirea unirii celor trei țări române, a adoptat unele măsuri legislative la cererea țăranilor români, prin care a consacrat anumite dispoziții ale obiceiului românesc. Astfel, la propunerea lui Mihai Viteazul, Dieta din iulie 1600, a recunoscut drepturile românilor de a-și paște vitele în hotarele satelor săsești și ungurești, potrivit vechilor obiceiuri. De asemenea, preoții români au fost scutiți de obligațiile în muncă.
Normele de drept ale orașelor săsești au fost codificate în Statutele municipale săsești, care au fost adoptate în adunările sașilor din anii 1570 și 1580 și aprobate de principele Transilvaniei în anul 1583. Aceste statute cuprind norme de drept civil, penal și procesual.
Alte culegeri de drept au fost Statutele Odorheiului și Statutele Zarandului, ca urmare a autonomiei locale de care se bucurau aceste unități administrative.
Secțiunea a III-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)
După anul 1683, dezvoltarea economică și socială în Transilvania au impus reglementări juridice noi. Dar, în același timp, au continuat să se aplice și vechile reglementări. Așa se face că dreptul în Transilvania după anul 1683 este extrem de eterogen și lipsit de unitate.
De aceea, se constată și după anul 1683 existența a două rânduieli juridice:
– obiceiul juridic, creat și aplicat de populația majoritară românească;
– un drept suprapus, creat prin hotărâri ale Curții de la Viena și a Dietei Transilvaniei.
Ca urmare a legilor privind organizarea judecătorească și desfășurarea proceselor, impuse de monarhia habsburgică și de Dieta Transilvaniei, obiceiul juridic românesc nu s-a mai putut aplica în practica tuturor instanțelor, ci numai în aceea a instanțelor inferioare. În acest fel, aplicarea oficială a obiceiului juridic românesc s-a limitat la procesele de mai mică importanță, judecate potrivit procedurii orale.
Aplicat sistematic în comunitățile sătești, obiceiul juridic românesc nu și-a pierdut importanța de odinioară, fiind în același timp și un factor de păstrare a valorilor tradiționale și a modului de viață românesc.
În districtele militare de graniță s-a aplicat o legislație specială, atât în domeniul militar, cât și în domeniul civil, precum și obiceiul juridic local.
Pentru grănicerii români, deosebit de importantă este Patenta din 1764, completată cu un regulament de organizare a regimentelor românești. Aceste acte constituiau fundamentul libertății personale și a autonomiei de organizare socială a unei însemnate părți a românilor din Transilvania.
O altă categorie de norme juridice este formată din dispozițiile pe care monarhia habsburgică le-a dat cu privire la organizarea de stat a Transilvaniei sau la raporturile dintre nobili și țărani. Aceste dispoziții sunt cuprinse în diplome, patente, rescripte și ordonanțe.
Actele normative emise de către Dieta Transilvaniei erau supuse confirmării împăratului.
În anul 1847, sub presiunea maselor țărănești și la cererea Curții imperiale, Dieta a fost convocată să se pronunțe asupra unui proiect de împroprietărire a țăranilor. Dar hotărârea adoptată de Dietă prevedea, contrar așteptărilor țăranilor, că întregul pământ aparținera nobililor, iar dreptul de folosință al țăranilor asupra oricărui teren urma a fi dobândit numai pe baza contractului încheiat cu nobilii.
Nobilimea, ale cărei privilegii au fost recunoscute prin Diploma leopoldină, a căutat să-și apere și să-și consolideze pozițiile, în ciuda încercărilor împăratului Iosif al II-lea de a le diminua. Între actele care fixau statutul juridic al nobililor sunt de menționat diplomele date de Maria Tereza în anii 1746, 1747 și 1767 prin care se recunoștea nobililor români uniți dreptul de a ocupa funcții publice.
Dezvoltarea economică și a comerțului a dus la consolidarea pozițiilor burgheziei în ciuda ostilităților și disprețului nobililor.
Categoria socială a țăranilor liberi a devenit mai numeroasă și mai puternică, odată cu organizarea regimentelor de graniță. Grănicerii aveau dreptul de a poseda pământ și alte bunuri imobile în districtele de graniță, aveau acces la folosința pădurilor și pășunilor și primeau o anumită remunerație.
În acest fel, a sporit numărul țăranilor liberi români și s-a creat cadrul necesar afirmării lor în armată, în administrație și în învățământ.
Situația țăranilor iobagi a fost unul dintre motivele de tensiune dintre habsburgi și nobilimea din Transilvania. Pentru atenuarea conflictelor sociale, habsburgii au preconizat anumite reforme și concesii față de țărani iobagi. Astfel, Maria Tereza, printr-o patentă din anul 1769, a reglementat în amănunt drepturile și obligațiile iobagilor față de nobili. Iosif al II-lea, prin patentele din anii 1783, 1785 și 1790 a desființat dependența personală a țăranilor.
Prin aceste patente, țăranii, care până atunci s-au aflat în stare de iobăgie, au dobândit:
– dreptul de proprietate;
– dreptul de a se muta de pe un domeniu pe altul;
– libertatea de a se căsători;
– dreptul de a învăța;
– dreptul de a exercita arte și meserii.
Totodată, nobilii nu mai aveau dreptul de a-i muta cu forța pe țărani de pe o moșie pe alta sau de a le pretinde plăți suplimentare.
În relațiile de familie remarcăm reforma lui Iosif al II-lea, care a permis căsătoria țăranilor chiar fără consimțământul nobilului pe a cărui moșie se aflau. Căsătoria pe teritoriul regimentelor de graniță era condiționată de obținerea unei autorizații.
Tot pe teritoriul regimentelor grănicerești a fost introdus sistemul comunității domestice care consta din crearea de familii mari, cuprinzătoare, formate din părinți, copii, gineri, nurori, nepoți, care se aflau sub autoritatea unui pater familias.
Regulile privitoare la rudenie erau comune cu cele din Țara Românească și din Moldova, ca o expresie a unității dreptului în cele trei țări române.
Regimul bunurilor era reglementat prin vechile izvoare. Reformele în privința raporturilor dintre nobili și țărani nu au modificat sistemul de stăpânire a bunurilor imobiliare.
Reguli speciale reglementau regimul bunurilor aflate în stăpânirea țăranilor din regimentele grănicerești:
– pământul putea fi posedat și folosit cu condiția îndeplinirii obligațiilor militare;
– grănicerii aveau numai posesia asupra lotului de pământ, proprietatea aparținând monarhului;
– pământul putea fi transmis moștenitorilor numai pe linie masculină și numai cu condiția preluării obligațiilor militare.
De remarcat este faptul că în Transilvania a existat o evidență funciară urbană încă din secolul al XV-lea și o evidență funciară rurală din secolul al XVII-lea.
Din secolul al XVIII-lea au fost introduse cărțile funciare grănicerești, care cuprindeau elemente de identificare a terenului, și anume:
– numărul curent;
– numele posesorului terenului;
– felul terenului și mărimea sa;
– terenurile învecinate și stăpânii acestora.
În materia obligațiilor, dezvoltarea relațiilor capitaliste au produs o serie de modificări. Astfel, în timpul Mariei Tereza, s-a introdus în Transilvania legislația comercială, precum și cea privind falimentul și bancruta frauduloasă (faliment însoțit de nereguli financiare făcute în dauna creditorului).
De asemenea, în fizionomia contractelor, îndeosebi a celui de vânzare, de arendare, de închiriere și de împrumut, au intervenit importante modificări
Adoptarea Codului civil austriac din 1811 a exercitat o puternică influență asupra dreptului obligațional, cu toate că acel cod s-a aplicat efectiv în Transilvania numai după 1848.
Dispoziții specifice reglementau relațiile din districtele grănicerești.
Astfel:
– bunurile mobile nu puteau fi vândute în afara districtului, fără aprobarea organelor militare superioare;
– vânzarea pământului (a sesiilor) era interzisă;
– zălogirea pământului era permisă numai față de un alt grănicer și numai cu aprobarea comandantului;
– s-a interzis ofițerilor să ia în arendă pământuri aparținând grănicerilor;
– grănicerii săraci puteau primi împrumuturi pe termen scurt cu o dobândă de 6 %;
– grănicerii loviți de calamități puteau primi împrumuturi fără dobândă;
– la încheierea contractelor de către grăniceri, ca de exemplu cele de împrumut și de locațiune, autoritățile militare exercitau un drept de supraveghere în scopul prevenirii abuzurilor.
În materie succesorală se remarcă patenta lui Iosif al II-lea din anul 1785, prin care iobagii au dobândit dreptul de a dispune de bunurile lor prin testament.
Reglementări speciale existau și în privința succesiunii în districtele de graniță.
Astfel:
– grănicerii puteau dispune prin testament numai de bunuri imobile;
– pământul revenea primului născut bărbat;
– în lipsa descendenților, pământul revenea rudei celei mai apropiate de sex masculin, cu condiția ca aceasta să figureze în sânul familiei;
– femeile puteau veni la moștenirea pământului numai în lipsa unui moștenitor de sex masculin.
În domeniul dreptului penal, în Transilvania, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, au apărut mai multe legi și coduri penale.
Dintre acestea, menționăm:
– Decretul Mariei Tereza din anul 1776;
– Codul penal al lui Iosif al II-lea (Iosefina);
– Codul penal austriac din anul 1803.
Sunt incriminate noi fapte, precum bancruta frauduloasă sau dezertarea militarilor.
În materia pedepselor, se constată nuanțarea acestora sub aspectul încadrării.
Secțiunea a IV-a. Dreptul Transilvaniei în perioada 1848-1918
Legile adoptate după 1867 și aprobate în Transilvania au urmărit maghiarizarea forțată și deznaționalizarea românilor în vederea omogenității Ungariei mari.
Astfel, Legea din 1868 care consacra încorporarea Transilvaniei la Ungaria și legea, din același an, cu privire la statutul naționalităților, au creat cadrul juridic de înnăbușire a oricăror încercări ale românilor de a se manifesta ca o entitate națională de sine stătătoare.
Legea cu privire la statutul naționalităților din 1868 prevedea că în Ungaria există o singură națiune, cea maghiară, care era declarată unică și indivizibilă. Era socotită în afara vieții politice orice persoană sau grupare etnică ce nu recunoștea că aparține națiunii maghiare. Pe această cale s-a urmărit desnaționalizarea tuturor popoarelor subjugate. Toate acțiunile prin care se cereau drepturi pentru naționalități erau calificate atentat împotriva statului.
Printr-o serie de legi cu privire la oraganizarea învățământului din perioada 1868-1893 limba maghiară a fost introdusă în toate școlile, iar programul de învățământ era stabilit de către Ministerul Instrucțiunii.
Aceste măsuri au fost însoțite de interzicerea sau supravegherea polițienească a întrunirilor românești, de interzicerea importului de cărți sau reviste din România, de cenzurarea tuturor manualelor.
Legea presei din 1872 a introdus procedura potrivit căreia câte un exemplar din fiecare publicație trebuia depus la tribunal și la procuratură, precum și la Ministerul de Interne.
Importul sau vânzarea unor publicații prin care se aprecia că statul maghiar a fost lezat erau pedepsite cu amendă și privațiuni de libertate
Secțiunea a V-a. Lupta românilor din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar
Lupta românilor față de încorporarea la Ungaria a Transilvaniei și față de regimul discriminatoriu la care au fost supuși a îmbrăcat forme variate și s-a bucurat de puternice ecouri de simpatie și solidaritate atât în România, cât și pe plan internațional. Astfel, la numai câteva zile după ce Dieta de la Cluj a hotărât încorporarea Transilvaniei la Ungaria (31 decembrie 1866), G. Barițiu și I. Rațiu au întocmit un memoriu semnat de 1493 intelectuali și de reprezentanți ai altor categorii sociale, care a fost înaintat împăratului pentru a se respinge încorporarea Transilvaniei. Memoriul a fost larg răspândit în Transilvania și la Viena, astfel încât s-a declanșat prigoana împotriva semnatarilor lui.
La 3 mai 1868, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la revoluția de la 1848, a fost organizată o mare adunare populară de protest la Blaj. Miile de reprezentanți ai românilor, având mandate din partea adunărilor provinciale, au adoptat Pronunciamentul de la Blaj, care era un protest colectiv prin care se afirmau drepturile românilor și se cerea respectarea acestora.
În anul 1881 s-a întrunit Conferința Națională a românilor din Banat și Transilvania la Sibiu, pentru unificarea partidelor politice și a liniei tactice. Cu acea ocazie s-a constituit Partidul Național al Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria.
Programul acestui partid prevedea:
– autonomia Transilvaniei;
– introducerea limbii române în administrație și justiție;
– alegerea funcționarilor publici din rândul românilor;
– lupta împotriva oprimării naționale;
– modificarea Legii naționalităților;
– democratizarea sistemului electoral.
Totodată, Conferința i-a încredințat președintelui partidului, Vicențiu Babeș, mandatul de a întocmi un memoriu destinat împăratului și opiniei publice internaționale în care să se prezinte prigoana desfășurată de către Ungaria împotriva românilor din Transilvania în scopul desnaționalizării lor. Memoriul, publicat în anul 1882 în limbile română, maghiară, germană și franceză, a fost reprodus de către aproape întreaga presă românească și de către numeroase ziare străine, reprezentând un adevărat act de acuzare al poporului român împotriva asupririi sale.
La conferința națională a partidului din 1887 s-a hotărât elaborarea unui Memorandum. Redactat de către Iuliu Coroianu și definitivat în anul 1892, memorandumul a fost semnat de către președintele partidului, Ion Rațiu, ca și de către fruntașii politici: G. Pop de Băsești, E. Brote, V. Lucaciu, S. Albini și I. Coroianu.
Memorandumul a fost redactat în limbile română, maghiară, germană, italiană și franceză și popularizat în Transilvania, în România, precum și în întreaga Europă.
Protestul și revendicările românilor au fost întemeiate pe dreptul istoric, pe ponderea numerică, pe argumente de ordin etnic și geografic, pe contribuția adusă de populația românească majoritară la viața economică și socială a Transilvaniei. Totodată, au fost supuse unui amplu rechizitoriu dispozițiile discriminatorii vizând desființarea națiunii române, din legea electorală, legea naționalităților, legile școlare, legile agrare și legea presei.
Răspunsul Guvernului Ungariei a fost prigoana organizată împotriva fruntașilor politici români, care a îmbrăcat forma unor acțiuni penale, sub motivul că aceștia au atentat împotriva statului maghiar.
Procesul memorandiștilor, desfășurat la Cluj în mai 1894, a dat românilor prilejul să își afirme unitatea și încrederea în cauza națională.
Lupta românilor din Transilvania, susținută de către toate categoriile sociale, având ca principal țel afirmarea ființei și unității naționale, a dus în final la realizarea Unirii Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918.
Întrebări și teste
Care au fost factorii de conducere ai Transilvaniei în perioada voievodatului?
În perioada voievodatului Transilvania era împărțită în:
districte românești;
comitate ungurești;
județe;
scaune secuiești;
scaune săsești.
Ce atribuții exercita principele Transilvaniei în perioada principatului aflat în dependență față de Imperiul Otoman?
Dependența Transilvaniei față de Imperiul Habsburgic a fost consfințită prin:
Pragmatica sancțiune din 1722;
Diploma leopoldină din 1691;
Hotărârea Dietei convocată la Făgăraș în anul 1688:
Arătați actele care s-au succedat între 1865 și 1867 prin care au fost pregătite instaurarea dualismului austro-ungar și încorporarea Transilvaniei de către Ungaria.
Care au fost primele codificări inițiate în Transilvania?
Tratați Statutele Țării Făgărașului (apariție, conținut).
Ce drepturi au dobândit țăranii aflați în stare de iobăgie prin patentele lui Iosif al II-lea din anii 1783, 1785 și 1790?
Menționați principalele dispoziții specifice care reglementau relațiile din districtele grănicerești.
Menționați principalele acțiuni care au marcat lupta românilor din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar.
TITLULV
Statul și dreptul ROMÂNESC în perioada 1918-1938
Capitolul I. Făurirea statului național unitar român
Sfârșitul primului război mondial a dus la împlinirea năzuinței de veacuri a poporului român, și anume unitatea politică pe întregul său spațiu de dezvoltare istorică.
Statul național unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluționar, prin lupta eroică a întregii națiuni, din vechea Românie, din Transilvania și din Banat, din Basarabia și Bucovina.
Adunările legislative și guvernele provizorii constituite de către reprezentanții poporului, care au exercitat atribuțiuni de conducere politico-administrativă în perioada de tranziție către formarea unui aparat de stat unic, s-au bucurat de concursul întregii populații în asigurarea ordinii publice și a bunei desfășurări a vieții social-economice.
Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii românești au fost promulgate ulterior prin decrete regale:
– la 27 noiembrie pentru Basarabia;
– la 18 decembrie pentru Bucovina;
– la 24 decembrie pentru Transilvania.
Sistemul tratatelor de la Versailles a consfințit unirea întregii națiuni române într-un singur stat unitar și independent, a dat recunoaștere internațională operei înfăptuite de către poporul român.
Capitolul II. Evoluția dreptului
Secțiunea I. Unificarea legislativă
În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a pus pe planul reglementării juridice a fost aceea a unificării legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politică și cea juridică.
Procesul unificării a fost de lungă durată, în unele domenii prelungindu-se până în preajma celui de al doilea război mondial.
Statul român a realizat unificarea legislativă prin două metode:
– prima metodă a constat în extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe cuprinsul întregii țări;
– cea de a doua metoda s-a înfăptuit prin elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au înlăturat reglementările paralele anterioare.
În procesul unificării legislative, metoda extinderii a fost folosită îndeosebi în domeniile dreptului constituțional și al dreptului penal.
Reglementarea paralelă s-a menținut mai multă vreme în dreptul civil și în unele ramuri ale dreptului procesual.
Totodată, au fost adoptate numeroase legi speciale unice în toate ramurile dreptului.
Prin îmbinarea celor două metode a fost creat sistemul de drept al României.
Secțiunea a II-a. Dreptul constituțional
În materia dreptului constituțional a rămas în vigoare Constituția din 1866 până în anul 1923, când a fost adoptată o nouă Constituție. Aceasta a fost promulgată la 28 martie și publicată la 29 martie 1923.
În procesul de elaborare a noii constituții s-a pornit de la textele Constituției din 1866, dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituția din 1923 este doar o modificare a celei din 1866.
Consfințind făurirea statului național unitar român, Constituția prevedea că “România este un stat național, unitar și indivizibil” și că “teritoriul României este inalienabil”.
Constituția a consfințit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile și libertățile cetățenești și a consacrat principiul separației puterilor în stat.
Potrivit Constituției, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege și Reprezentanța națională (formată din Senat și Camera Deputaților), cea executivă de către rege și Guvern, iar cea judiciară de către instanțele judecătorești.
Inițiativa legislativă aparținea fie regelui, fie uneia dintre cele două adunări ale Reprezentanței naționale. După aprobarea de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile urmau a fi sancționate de către rege.
Constituția din 1923 a introdus controlul constituționalității legilor, exercitat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care avea dreptul să declare inaplicabile legile contrare Constituției, dar numai cu privire la cazul judecat.
De asemenea, a fost introdus și principiul controlului legalității actelor administrative, potrivit căruia instanțele judecătorești puteau cenzura actele emanate de la administrația de stat și puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către persoanele particulare.
Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege și de a fi ales, desfășurarea alegerilor, structura Adunării Deputaților și a Senatului.
În perioada 1927-1930 a funcționat, conform prevederilor constituționale, instituția regenței. Instituirea regenței a fost determinată de renunțarea lui Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moștenitor al tronului. În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunțării, proclamându-l moștenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată, a fost creată o regență, formată din trei persoane, care urma a-și exercita prerogativele, în eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului. Regența a început să își exercite atribuțiile din iunie 1927, ca urmare a morții regelui Ferdinand. În anul 1930 Carol a revenit în țară și s-a proclamat rege (restaurația), astfel încât regența și-a încetat activitatea.
Secțiunea a III-a. Dreptul administrativ
În perioada de referință au fost adoptate noi legi de organizare administrativă atât pe plan central, cât și pe plan local.
Menționăm în acest sens Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, prin care s-a creat cadrul general de organizare al ministerelor într-un sistem unitar. Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma să formeze Guvernul, îi numea și îi revoca pe miniștri. Legea mai prevedea înființarea Directoratelor ministeriale locale, în număr de șapte, pentru fiecare minister, ca centre de administrație și inspecție locală.
La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă, prin care s-a stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului național și s-a prevăzut constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul României se împărțea din punct de vedere administrativ, în județe și comune. Comunele erau de două feluri: rurale și urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, în funcție de numărul locuitorilor pe care îl aveau. Comunele urbane erau centre de populație recunoscute ca atare prin lege; la rândul lor, ele se împărțeau în comune reședință de județ și comune nereședință de județ. Unele comune urbane reședință de județ, de mai mare importanță, puteau fi declarate prin lege ca municipii.
Județele erau împărțite în plăși, iar comunele urbane în sectoare.
Administrația județului se afla sub conducerea perfectului, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.
În fruntea administrației comunale se afla primarul, care executa hotărârile Consiliului local și ale Delegației permanente comunale. Primarul era ales de către Consiliul comunal.
Conducerea plășii era exercitată de către un pretor, numit prin decizie ministerială.
La nivelul comunelor și județelor funcționau consilii și delegații permanente, competente să decidă potrivit legii.
Prin Legea pentru organizarea administrației locale din 3 august 1929 s-au adus o serie de modificări sistemului organizării administrative. Această lege prevedea că toate comunele, urbane sau rurale, puteau fi împărțite în sectoare și că se bucurau de personalitate juridică atât județele și comunele, cât și sectoarele comunale.
Satele care făceau parte dintr-o comună rurală eru considerate ca fiind sectoare ale acesteia și aveau conducere proprie.
În perioada de referință, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:
– Consiliului Legislativ;
– Consiliului Superior Administrativ;
– Casei Pensiilor;
– Camerelor Agricole;
– Camerelor de Muncă;
– precum și reorganizarea Camerelor de Comerț și Industrie.
De asemenea, a fost adoptat Statutul funcționarilor publici.
Secțiunea a IV-a. Dreptul civil
În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864, dar s-au aplicat și unele legi speciale, a căror adoptare a fost impusă de transformările economico-sociale.
Unificarea legislației civile s-a realizat în mod treptat și diferențiat de la o provincie la alta. Astfel, dacă la sfârșitul deceniului al treilea, în vechea Românie și în Basarabia se aplicau aceleași norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se aplice unele norme specifice până în timpul celui de al doilea război mondial.
În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementări și au fost introduse noi principii. Astfel, în materia proprietății, dacă potrivit concepției clasice, exprimată în art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut, Constituția din 1923 și legislația civilă specială au consacrat concepția proprietății ca funcție socială. Pe această cale s-a creat baza juridică în vederea exproprierii pentru cauză de utilitate națională. Prin Constituția din 1923 a fost reformulat conceptul de “utilitate publică”, dându-i-se o accepțiune mult mai largă față de cea consacrată prin Constituția din 1866. Pe această bază au fost adoptate o serie de măsuri în vederea limitării dreptului de proprietate absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât, potrivit concepției romane clasice, preluată de codurile civile burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi depline atât asupra subsolului, cât și asupra spațiului aerian aflat asupra acelui teren. Constituția din 1923 a prevăzut, însă, că bogățiile subsolului trec în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu o naționalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri cu privire la dreptul asupra spațiului aerian, în interesul societăților de navigație aeriană.
Totodată, s-a procedat la naționalizarea unor întreprinderi de armament și a unor uzine metalurgice. În fapt, după naționalizare au fost trecute în folosința unor particulari, sub pretextul că particularii pot pune mai bine în valoare decât statul bogățiile subsolului și întreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru înfăptuirea reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie și pentru vechile provincii.
Reforma agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operații distincte.
Prima operație a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea statului, cu plata unor substanțiale despăgubiri. Prețul răscumpărării era egal cu prețul regional al arendei înmulțit cu 40 în vechea Românie, și cu 20 pentru restul țării. Această primă operație s-a putut efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât despăgubirile urmau a fi plătite de către stat.
Cea de a doua operațiune consta în vânzarea pământurilor de către stat țăranilor.
Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să dea impresia că pământurile nu au trecut din proprietatea moșierilor în cea a țăranilor, ci că au fost vândute de către stat. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate țăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
Regimul juridic al proprietății asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din 3 iulie 1924. Această lege a reafirmat principiul constituțional privind proprietatea statului asupra bogățiilor subsolului, cu unele excepții. Astfel legea a recunoscut drepturile câștigate asupra bogățiilor subsolului, cunoscute și exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o importantă limită a reglementării. Așa se face că dispozițiile legii urmau a se aplica integral numai pentru concesionarea terenurilor aflate în rezerva statului și pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.
Regimul juridic al proprietății statului a suferit o serie de modificări prin Legea pentru exploatarea minelor din 29 martie 1929 și prin Legea privitoare la comercializarea și controlul întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au fost astfel formulate încât să favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul străin. Așa, de pildă, proporția participării capitalului privat nu era fixată, astfel încât acesta, în baza unei participări simbolice, dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.
În perioada de referință, prevederile dreptului civil cu privire la condiția juridică a persoanei au fost completate cu noi reglementări.
Menționăm în acest sens:
– Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;
– Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
– Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacității femeii măritate.
Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat și femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, s-a prevăzut că femeia nu mai trebuie să ceară consimțământul soțului în vederea încheierii unei convenții de muncă și că femeia are dreptul de a-și încasa salariul și de a dispune de el, precum și dreptul de a-și înstrăina bunurile fără autorizația soțului.
În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări impuse de transformările din viața social-economică. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea sindicatelor, cu condiția ca acestea să se preocupe numai de problemele cu caracter strict profesional, economic, social și cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor desfășurarea oricărei activități politice, ca și dependența față de vreun partid politic.
Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem, potrivit cu care personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul acordării personalității juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfășura în fața instanțelor judecătorești.
Reglementările noi ce au intervenit în materia obligațiilor au dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori și debitori, mai ales în perioada crizei economice. Menționăm în acest sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulație a bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin care loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de către creditori.
Pentru soluționarea datoriilor agricole ale țăranilor, care au generat adânci nemulțumiri, statul a intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor țăranilor, prelungirea scadențelor pentru datoriile care mai rămâneau de plătit, organizarea creditului agricol și suspendarea executării silite asupra țăranilor. Asemenea dispoziții cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole și urbane din 14 aprilie 1932, precum și Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934.
În perioada de referință au intervenit modificări și în fizionomia contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit codului civil, contractul de vânzare-cumpărare era translativ de proprietate, fapt care, în condițiile crizei, genera serioase inconveniente pentru capitaliști. Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile aflate în magazinele comercianților erau vândute la licitație, iar suma rezultată era împărțită în mod proporțional între creditorii falitului. În practica relațiilor comerciale, mărfurile erau procurate periodic prin contractul de vânzare-cumpărare, iar plata urma a se face la scadențele prevăzute: marii comercianți deveneau proprietari ai mărfurilor în momentul primirii lor, chiar dacă prețul nu era plătit. Iar dacă mărfurile rămâneau nevândute, în condițiile generate de criza economică, comercianții cu amănuntul dădeau faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru a se despăgubi. Urmarea era că industriașii și angrosiștii nu-și mai puteau valorifica drepturile de creanță născute din contractele încheiate cu micii negustori, așa încât dădeau și ei faliment. Pentru a se evita asemenea consecințe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă prețul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.
În domeniul relațiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi reglementări, inclusiv de unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispoziții cu privire la soluționarea conflictelor colective de muncă, la repausul duminical, la durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor și a femeilor, la contractele de muncă, la jurisdicția muncii.
Secțiunea a V-a. Dreptul penal
În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864.
După făurirea statului național unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou cod penal, care a fost adoptat, după îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.
Noul cod penal a fost sistematizat în trei părți:
– Cartea I – Dispoziții generale;
– Cartea a II-a – Dispoziții privitoare la crime și delicte;
– Cartea a III-a – Dispoziții privind contravențiile.
În perioada la care ne referim au fost adoptate și o serie de legi penale speciale care se refereau la apărarea liniștii și creditului țării (1930), la reprimarea concurenței neloiale (1932), la reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (Legea Mârzescu – 1924), la apărarea regimului monarhic din România (1927), la introducerea stării de asediu (1933) și la apărarea ordinii (1934).
Secțiunea a VI-a. Procedura civilă
În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice codul adoptat în anul 1864.
Unificarea legislativă în această materie s-a realizat atât prin extinderea unor dispoziții de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, cât și prin adoptarea unor noi legi. Menționăm în acest sens Legea din din 19 mai 1925, care viza unificarea unor dispoziții de procedură civilă și comercială, înlesnirea și accelerarea judecăților, precum și competența judecătorilor.
Secțiunea a VII-a. Procedura penală
Și în domeniul dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul cod.
În anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.
Noul cod a preluat numeroase dispoziții din cel anterior, dar a prevăzut și unele reglementări noi.
***
În scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la 25 ianuarie 1924, Legea pentru unificarea organizării judecătorești.
Conform dispozițiilor acestei legi, instanțele judecătorești erau constituite într-un sistem format din:
– judecătorii;
– tribunale;
– curți de apel;
– curți cu juri;
– Curtea de Casație.
Judecătoriile erau rurale, urbane și mixte.
În fiecare județ funcționa un tribunal, compus din una sau mai multe secțiuni.
Curțile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai multe secțiuni.
Curțile cu juri judecau numai procese penale.
Instanța supremă era Curtea de Casație.
În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocați s-a dat o lege specială în anul 1923, modificată în anul 1925.
Întrebări și teste
Prin ce metode a realizat statul român unificarea legislativă după 1918?
Potrivit Constituției din 1923, inițiativa legislativă aparținea:
regelui;
Guvernului;
Reprezentanței Naționale (formată din Senat și Camera Deputaților);
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Conform Legii din 14 iulie 1925, teritoriul României se împărțea, din punct de vedere administrativ, în:
județe;
plăși;
orașe;
comune;
sectoare;
sate.
Ce modificări au fost aduse în materia proprietății prin Constituția din 1923 față de Constituția din 1866?
Care au fost cele două operații distincte presupuse de reforma agrară legiferată în 1921?
Ce prevăd Legile din 1928 (cu privire la actele de stare civilă), din 1929 (asupra contractelor de muncă) și din 1932 (cu privire la ridicarea incapacității femeii măritate) prin care s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat și femeie în domeniul dreptului civil?
Legea din 26 mai 1921 interzice sindicatelor:
activități politice;
activități sociale și culturale;
dependența față de vreun partid politic;
activități economice.
Care erau instanțele judecătorești stabilite prin Legea din 25 ianuarie 1924 pentru unificarea organizării judecătorești?
Bibliografie
EMIL CERNEA, EMIL MOLCUȚ, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001;
C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., București, 1907-1940;
ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc”, 3 vol., București, 1955-1963;
COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., București, 1980-1984;
RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1970;
A. RĂDULESCU, “Viața juridică și administrativă a satelor”, București, 1927;
A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1940;
I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;
D. FIROIU, “Istoria statului și dreptului românesc”, București, 1976;
LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, București, 1997;
GH. CRONȚ, “Pravila de la Govora din 1640”, București, 1961;
*** – “Cartea românească de învățătură”, București, 1961;
*** – “Îndreptarea legii”, București, 1962;
*** – “Pravilniceasca condică”, București, 1957;
*** – “Codul Calimah”, București, 1958;
I. MURARU, “Constituțiile române”, București, 1980;
N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, București, 1953;
C. DAICOVICIU și colectiv, “Din istoria Transilvaniei”, București, 1963;
c. giurescu, “Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, București, 1962;
n. iorga, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935;
n. iorga, “Istoria poporului românesc”, 1985;
ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;
GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, București, 1985;
I. SCURTU, “Viața politică din România 1918-1944”, București, 1982;
I. SCURTU, “Viața cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura RAO, București, 2001;
ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii creștine”, București, 2001;
GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, București, 1999;
I. VARTA, “Revoluția de la 1848 în Țările Române. Documente inedite din arhivele rusești”, Editura ARC, Chișinău, 1998;
COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creștinism și cultură în spațiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, București, 2000;
MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri și sud-estul Europei” (1800-1830), București, 2002;
COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, București, 2001.
Bibliografie
EMIL CERNEA, EMIL MOLCUȚ, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001;
C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., București, 1907-1940;
ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc”, 3 vol., București, 1955-1963;
COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., București, 1980-1984;
RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1970;
A. RĂDULESCU, “Viața juridică și administrativă a satelor”, București, 1927;
A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1940;
I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;
D. FIROIU, “Istoria statului și dreptului românesc”, București, 1976;
LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, București, 1997;
GH. CRONȚ, “Pravila de la Govora din 1640”, București, 1961;
*** – “Cartea românească de învățătură”, București, 1961;
*** – “Îndreptarea legii”, București, 1962;
*** – “Pravilniceasca condică”, București, 1957;
*** – “Codul Calimah”, București, 1958;
I. MURARU, “Constituțiile române”, București, 1980;
N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, București, 1953;
C. DAICOVICIU și colectiv, “Din istoria Transilvaniei”, București, 1963;
c. giurescu, “Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, București, 1962;
n. iorga, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935;
n. iorga, “Istoria poporului românesc”, 1985;
ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;
GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, București, 1985;
I. SCURTU, “Viața politică din România 1918-1944”, București, 1982;
I. SCURTU, “Viața cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura RAO, București, 2001;
ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii creștine”, București, 2001;
GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, București, 1999;
I. VARTA, “Revoluția de la 1848 în Țările Române. Documente inedite din arhivele rusești”, Editura ARC, Chișinău, 1998;
COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creștinism și cultură în spațiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, București, 2000;
MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri și sud-estul Europei” (1800-1830), București, 2002;
COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, București, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statul Si Dreptul Romanesc (ID: 129896)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.