Societatea Civila Dupa 1989

SOCIETATEA CIVILĂ DUPĂ 1989

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. SOCIETATEA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ POSTCOMUNISTĂ

1.1 Conceptul de societate civilă

1.2 Rolul societății civile

1.3 Instituții ale societății civile

CTAPITOLUL II. ALEGERI PREZIDENȚIALE ÎN ROMÂNIA SI SOCIETATEA CIVILĂ

2.1 Premisele alegerilor din 1990

2.2 Constituția din 1991

2.3. Alegerile prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2009

CAPITOLUL III. MODALITĂȚI DE IMPLICARE A SOCIETĂȚII CIVILE ÎN PROCESUL DE GUVERNARE

3.1. Programe politice instituite in urma revoluției din 1989 și impactul asupra societății civile românești

3.2. Modalități de implicare a societății civile în procesul de guvernare dupa anul

1990

3.3. Raportul dintre democrație și societatea civilă

CAPITOLUL IV. SOCIETATEA CIVILA ROMÂNEASCĂ DUPĂ ADERAREA LA UE

4.1 Integrarea României in Uniunea Europeană

4.2 Societatea civilă europeană și societatea civilă româneasca

4.3 Raporturile dintre UE și societatea civilă romanească

CAPITOLUL V. ROLUL ONG-URILOR IN SOCIETATEA ROMANEASCĂ

5.1 Organizațiile nonguvernamentale- definiție,obiective

5.2 Rolul ONG-urilor în societatea românească democratică

5.3 Fundația pentru dezvoltarea societății civile românești

CAPITOLUL VI. STUDIU DE CAZ

Alegerile din 2009

CAPITOLUL VII. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea examinează scena politică românescă după revoluția din 1989 și legea fundamentală a statului adoptată în 1991, precum și raporturile dintre societatea civilă postdecembristă, candidații și programele caștigătoare la alegerile prezidențiale de după 1989 și evoluția societății civile românești după 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană.

În România, după revoluția din 1989, s-a dorit o schimbare majoră, o schimbare care să ducă la o evoluție a societății din punct de vedere economic, social, politic. S-a dorit în primul rând democratizare, creștere economică, dezvoltare instituțională, modernizare, obținerea de către societate a unor drepturi precum libertatea de exprimare, dreptul de a alege, egalitate în fața legilor, dreptul la informare, etc, drepturi care, în perioada comunistă au fost încălcate în mod repetat.

În țările democratice, rolul societății civile ar trebui să fie foarte important, deoarece există posibilitatea ca politicienii odată aleși sa nu-și mai respecte angajamentele promise în campaniile electorale și în programele lor politice iar, acțiunile pe care le întreprind să fie în contradicție cu nevoile actuale ale societății civile, existând astfel cale liberă ca guvernarea totalitară să supraviețuiască. Tocmai de aceea, societatea civilă prin intermediul diferitelor organisme, societăți înființate, trebuie să se implice în programele de guvernare și să semnaleze eventualele abuzuri. Asociațiile, organizațiile care reprezintă societatea civilă cât și partidele politice, oamenii politici, în toate activitățile care le desfășoară ar trebui să țină cont de cei pe care îi reprezintă, dar, din păcate, de cele mai multe ori, în agendele lor de lucru prioritățile societății nu se mai află în sfera preocupărilor lor, după căștigarea alegerilor.

În prima parte a lucrării s-a făcut o scurtă introducere în ceea ce înseamnă societate civilă după 1989, care sunt instituțiile acesteia și ce rol joacă aceasta pe scena politică.

Constituția din 1991 a fost prima constituție elaborată după înlăturarea regimului comunist și a reprezentat o noua pagină în istoria constituțională a României, a reprezentat un cadru juridic fundamental pentru funcționarea și organizarea statului și a societății pe baze democratice. Un loc important in conținutul constituției, îl reprezintă organizarea instituțiilor Avocatul Poporului și a Curții Constituționale, care au rolul de a contribui la respectarea drepturilor omului și nu numai.

Un alt punct important al lucrării il ocupa rolul jucat de societatea civilă în programul de guvernare. Pentru ca glasul poporului sa fie auzit, societatea civilă trebuie să se implice activ în procesul de guvernare, iar fără pluralism politic nu putem să spunem că există democrație. În 1989 a fost dat un decret lege, nr. 8/1989 prin care a fost stabilit dreptul cetățenilor de a constitui partide. Cele mai importante partide politice care au participat la alegerile din mai 1990 au fost: Frontul Salvării Naționale(FSN), care a și câștigat cu 66.31% reprezentare in Camera Deputaților și 67,2% in Senat, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, Partidul Național Liberal, Mișcarea Ecologistă din România, Partidul Național Creștin Democrat, Partidul Socialist Democrat, Partidul Socialist Democrat din Romania. După alegerile din mai 1990, funcția prezidențiala a fost câștigată de Ion Iliescu, cu o majoritate covârșitoare, 85%, un reprezentant al FSN. Pe parcursul lucrarii un mare accent va fi pus pe programele politice ale candidatilor la prezidentie si ce anume din acele programe a determinat electoratul sa-i voteze.

Putem spune că partidele au fost înființate pentru a deveni organisme esențiale ale vieții politice, să promoveze și să apere interesele societății civile și să limiteze puterea guvernului și președintelui. Partidele politice pot fi bune mediatoare între societate si guvernare.

După revoluția de la 1989 s-a încercat constituirea unei societăți civile românești asemănătoare celei occidentale, însă această trecere nu se putea face brusc, deoarece trecerea de la comunism la democrație, la capitalism se face anevoios.

De-alungul timpului au fost înființate organizații, asociații, cu scopul de apărare al societății civile, însă pentru a avea succes, acestea, ar trebui sa aibe o strategie bine definită și solidă. Societatea civilă este puntea de legătură între societatea propriu-zisă și aparatul de guvernare a statului.

Un puternic accent a fost pus pe evoluția societății civile românești și după 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană. Obiectivul principal al Uniunii Europene este acela de a face din Europa un continent prosper, stabil, unde drepturile cetățenești sunt garantate de legi și respectate, unde predomină egalitatea în fața legilor iar dialogul cu societatea civilă are drept scop consolidarea raporturilor și cunoașterea reciprocă între membrii Uniunii.

Romania este o țară care s-a aflat in tranziție iar pentru a funcționa optim este nevoie de o societate civilă puternică care să contribuie substanțial la dezvoltarea democrației. Toate organizațiile înființate, reprezentante ale societății civile nu și-au prezentat rezultatele clare, iar fără rezultate vizibile, activitatea acestora nu poate fi evaluată. Totuși, există întrebări la care societatea civilă ar trebui să răspundă, întrebări precum: unde a fost societatea civila când era votată legea pensiilor speciale sau legea pensionării celor din armat cu o vechime de 20 de ani, iar șirul întrebărilor poate continua.

CAPITOLUL I. SOCIETATEA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ POSTCOMUNISTĂ

Conceptul de societate civilă- definiții, rol

Conceptul de societate civilă desemnează totalitatea indivizilor ce au calitatea de cetățeni, a agenților și organizațiilor economice din cadrul unei țări, a tuturor organizațiilor socio-profesionale, a mijloacelor de informare neangajate politic etc., ce au caracter apolitic, și care desfășoară, în cadrul societății, diverse activități.

Societatea civilă este definită prin instituțiile și organizațiile sociale și civice ce constituie în esență temelia unei democrații funcționale. Organizațiile societății civile se implică activ în procesul decizional cu privire la dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public.

"Societatea civilă este o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvenamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societății civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă".

Existăo gamă destul de variată de definiții ale conceptului de "societate civilă". În general, sensul cel mai des folosit este unul reducționist, mulți oameni înțelegând prin noțiunea de "societate civilă" organizațiile nonguvernamentale.

Potrivit Școlii londoneze de economie, Centrul pentru Societatea Civilă utilizează următoarea definiție de lucru: "Societatea civilă se referă la un set de instituții, organizații și conduite situate între stat, afaceri și familie. Aceasta include organizații non-profit, organizații filantropice, mișcări sociale și politice, alte forme de participare socială și civică".

Societatea civilă este formată în esențădin cetățeni, care, asociați sub diferiteforme, își dau concursul la viața publică, influențând politicile existente, aceasta apără și promovează interesele populației.

Potrivit lui SergiuTamas, “formarea societății civile este rezultatul unei mișcări spontane și creatoare a cetățenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul societățiicivile, cetățenii intră într -o țesătură de raporturi sociale, participând benevol la activitatea uneimultiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective șiinterese. Organizațiile societății civile sunt, într -un anumit sens, autonome, în raport cu statul,reprezentând o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale”.

În concepția lui Hegel, societatea civilă este privită ca o societate a indivizilor situată undeva între familie și stat, iar pentru gândirea secolului al XX-lea, societatea civilă se definește ca fiind spațiuldintre individ și stat ocupat de asociații ce rezultă din însăși interacțiunea liberă și voluntară a indivizilor.

 Din acest tip de societate ar trebui excluse “acele forme de asociere provenite din relațiile ce corespund comunității, așa cum apare aceasta în opoziția clasică dintre societate – comunitate”, cum aminteaFernando Tönnies.

În acest context conceptual, societatea civilă apare ca o asociație prepondenent contractuală, iar diversele forme tradiționale manifestate în cadrul ei trebuie considerate, în principiu, altceva decât societatea civilă (familia, neamul, clanul nu sunt forme de societate civilă, la fel cum nu sunt nici poporul sau națiunea ).

Caracteristicile definitorii ale acestui tip de societate civilă sunt, în viziunea sintetică a lui Robert Dahl, voluntariatul și pluralismul (autonomia asociațională), în sensul că “nici apariția și nici legitimitatea acestor forme nu implică statul și, de asemenea, în interpretarea de aici, nici formele de viață tradițională ca atare, societatea civilă fiind o societate de asociații”.

În sensul mai clasic al noțiunii, societatea civilă facea referire la formele de asociere dintre indivizi. Însă în perioada contemporană, în societatea civilă sunt incluse diferite aspecte care fac posibilă asocierea, cum ar fi participarea civică sau încrederea mutuală între indivizii unei societăți, “viața asociativă nu mai este înțeleasă separat de viața politică și economică, ci reprezintă o condiție pentru cooperare și acțiune colectivă”. 

Astfel, societatea civilă devine o formă de viață ceîmbinăîntr-un mod specific elementele culturale, politice și economice prin participarea civică.

Asa com afirma R. Putnam, tocmai în acest context întâlnim societatea civilă care asigură și dezvoltă participarea cetățenească, sintetizând, așa cum afirma M. Walzer “diferitele valori în căutarea unei vieți mai bune și luptând împotriva autoritarismului” . În acest mod, societatea civilă se repliază pe sistemul politic existent, devenind o condiție imperle acestui tip de societate civilă sunt, în viziunea sintetică a lui Robert Dahl, voluntariatul și pluralismul (autonomia asociațională), în sensul că “nici apariția și nici legitimitatea acestor forme nu implică statul și, de asemenea, în interpretarea de aici, nici formele de viață tradițională ca atare, societatea civilă fiind o societate de asociații”.

În sensul mai clasic al noțiunii, societatea civilă facea referire la formele de asociere dintre indivizi. Însă în perioada contemporană, în societatea civilă sunt incluse diferite aspecte care fac posibilă asocierea, cum ar fi participarea civică sau încrederea mutuală între indivizii unei societăți, “viața asociativă nu mai este înțeleasă separat de viața politică și economică, ci reprezintă o condiție pentru cooperare și acțiune colectivă”. 

Astfel, societatea civilă devine o formă de viață ceîmbinăîntr-un mod specific elementele culturale, politice și economice prin participarea civică.

Asa com afirma R. Putnam, tocmai în acest context întâlnim societatea civilă care asigură și dezvoltă participarea cetățenească, sintetizând, așa cum afirma M. Walzer “diferitele valori în căutarea unei vieți mai bune și luptând împotriva autoritarismului” . În acest mod, societatea civilă se repliază pe sistemul politic existent, devenind o condiție imperios necesară pentru buna funcționare a acestuia în democrație. 

În cadrul existenței unui regim democratic, societatea civilă își desfășoară activitatea conformându-se unor legi ferme, în special a constituției, legi create în scopul de a prevede și de aasigura drepturile și libertățile cetățenilor specifice statului democratic, obligațiile și îndatoririle pe care aceștia trebuie să le exercite fără restricții din partea societății politice: dreptul de asociere, de organizare, de exprimare, de grevă, de demonstratii, de circulație liberă, de informare și instruire etc.

Societatea civilă pentru a reuși să fie o barieră în calea puterii politice și pentru a reuși să-i stăvilească tendințele totalitare, trebuie să aibe obiective clare, transparente, să nu uite pe cine reprezintă și să se organizeze în conformitate cu prevederile legilor în vigoare.

Se spune că “o putere, nu poate fi frânata decât de o alta putere”, așadar, în cazul nostru, puterea civilă este cea care poate frâna putereapolitică. În acest sens, trebuie să ținem cont de faptul că societatea civilă este considerată cu atât mai puternică și stabilăcu cât este mai independentăși neutră vis-à-vis de puterea politică, aceasta independență rezidând, într-o mare masură, în natura proprietății si în independența oferită cetățenilor ca și agenți economici.

În cadrul unui stat democratic ce se bazează pe economia de piață și pe pluralitatea proprietății, se manifestăposibilitatea asumării independenței economice a cetățeanului și deci a independenței sale politice. Această problemă nu trebuie însă relativizată; într-o societatece se bazează pe o economie liberă de piață, cetățenii lipsiți de proprietate nu sunt la fel de independenți ca și proprietarii.

În cadrul regimurilor totalitare (fasciste sau comuniste), chiar dacă există o legislație ceconferădrepturi și libertăți, societatea civilă este oprimată și se găsește într-o relație de subordonare față de societatea politică, tocmai datorităfaptului că nu este oferită independența cetățenilor ca și agenți economici.

Regimurile totalitare nu prevăd doar o centralizare extrema a statului, ci, in mod special, fragmentarea societatii civile, prin împiedicarea cetățenilor de a avea legături cu organisme și asociații nepolitice care asigură o viață socială normală. În regimurile totalitare este lichidată societatea civilă deoarece numai astfel statul poate pune monopol asupra puterii.

Numai în cadrul unei societăți politice democratice, ce se bazează pe egalitatea șanselor, sunt create condițiile optime afirmării societății civile.

 În cadrul unui regim democratic, nu pot exista raporturi de subordonare sau de supraordonare între societatea politică și societatea civilă, fiind necesară existența doar a unor raporturi complexe de interdependență, ce îmbracă uneori și forme contradictorii.

În condițiile în care există și se menține respectul reciproc dintre societatea politică și societatea civilă, se implementeazăraporturi normale, fără constrângeri între puterea politică și puterea civilă, precum și între guvernanți și guvernați, între cele două categorii realizându-se astfel sistemecomunicaționale optime, de transfer de interese.

 Machiavelli, în lucrarea sa,”'Principele”, sublinia diferența notabilă existentăîntre societatea politică și societatea civilă. Puterea, în concepția autorului, “se împarte între popor și organismele sale sociale, și societatea politică, 'cei mari'. Aceste două grupuri sunt caracterizate prin aspirații fundamental opuse: poporul nu vrea să fie oprimat și, pentru aceasta, se folosește de sistemul de organisme ale societății civile; cei mari vor să oprime poporul și, pentru aceasta, se folosesc de organismele societății politice. Unitatea dintre cele două societăți se poate realiza sub

conducerea unui principe luminat, care să se sprijine pe popor împotriva acelora ce vor să-l subjuge”.

Uneori, se produc anumite transferuri între societatea civilă și cea politică, segmente ale societății civile trecând în sfera societății politice, și viceversa. Unele componente ale societății civile, cum este, de exemplu, instituția bisericii,au un caracter ambivalentîn anumite situații. Aceste interferențe create între societatea politică și societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în urma de G.W.Fr. Hegel, care considera că„nu poate fi vorba de o separare absolută a societății politice (statul) de societatea civilă, manifestându-se o comunicare biunivocă între stat și societatea civilă”.

     Aceasta idee a constituit punctul de plecare a politiciimai multor țări occidentale, în care s-au instituit organisme specifice medierii între societatea politică și societatea civilă. În Franța, de exemplu, a luat ființă în 1954 Consiliul Economico-Social, ce activeazăpe lângă Parlament, și reprezintă aproape toate sectoarele societății civile: patronat, sindicate sau organizații cooperatiste . Societatea civilă franceză ia la cunoștință, prin intermediul acestui consiliu,hotărârile guvernului, se pronunță asupra lor, aducându-și astfel contribuția la rezolvarea prin consiliere/mediere a unor probleme de larg interes.

În Romania, unde societatea civilă a fost grav afectată în urma regimului de dictatură, procesul de refacere și revigorare a acestei societăți decurge mult mai anevoios. Din acest motiv, societatea civilă din România trebuie săevolueze în mod constant, pentru ca principiile democratice să fie susținute într-un mod cât mai ferm de către acesta.

În urma revoluției din decembrie 1989, asistăm, în România, la o remarcabilă proliferare de grupări, organizații, ligi, sindicate, sau asociatii patronale ce pot fi considerate celulele de bază ale societății civile românești. În același timp, pentru a susține imaginea procesului de închegare a societății civile, pe piața din România a apărut o serie largă de ziare și reviste independente..

Așadar, în țara noastră, ca urmare a revoluției române din decembrie 1989, s-a constituit un cadru favorabil pentru afirmare atât a societatii politice cât și a celei civile, a cărei fundamentare își găsește expresia în însăși constituția adoptată în 1991.

Instituții ale societății civile

Prin societate civilă înțelegem, așa cum afirmam în subcapitolul precedent, o sumă de organizații alcătuite din cetățeni. În viziunea Băncii Mondiale, “societatea civilă are în componența sa organizațiile non-guvernamentale și organizațiile comunitare, caracterizate printr-o autonomie relativă de stat și o rațiune diferită de cea a reprezentanților mediului de afaceri”.

Putem spune că toți reprezentanții societății civile, teoretic, au ca scop atingerea unor obiective commune iar rezultatul să fie în favoarea societății.

Organizațiile comunitare (OC) sunt definite ca și grupuri alese la nivel local, alcătuite, în general, din beneficiari grupați în organizații pentru a pune bazele unor elemente necesare implementării proiectelor generatoare de venit.

Organizatiile non-guvernamentale (ONG) reprezintă organizații profesionale (sau de voluntariat), ce au drept scop promovarea sau prestarea anumitor servicii în favoarea membrilor săi,sau ai comunității din care fac parte, bazându-se pe un sistem non-profit.

În domeniul de activitate a organizațiilor non-guvernamentale au fost cuprinse prevederi precum: dezvoltarea economică și socială , protejarea mediului, apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, etc.

În afara ONG-urilor și a OC-urilor, în societatea civilă întâlnim și alte exemple de instituții, cum ar fi:, organizații politice, organizații religioase, sindicate, organizații filantropice, cluburi sociale și sportive, instituții culturale, cluburi civice, mișcări ecologiste, asociații profesionale, media, etc.

Societatea civilă are în componențasa un întreg sistem de structuri, care pun la dispoziția cetățenilor roluri și relații sociale, prin modalități diferite de participare la viața publică: component politică, component economică, component societății civile.

CAPITOLUL II. ALEGERILEPREZIDENȚIALE ÎN ROMÂNIA SI SOCIETATEA CIVILĂ

2.1 Premisele alegerilor din 1990

Dacă în perioada 1918-1938, România a avut un regim democratic, în perioada 1938-1940 putem vorbi de regimul autoritar a lui Carol al II-lea, iar între 1940-1944, a fost instaurat un regim de dictatura militara, în urma revoluției din 1989 țara noastră s-a bucurat de reinstaurarea regimului democratic.

 O parte din statelor comuniste din Europa au reușit, în 1989 prin mijloace pașnice, să răstoarne regimurile politice comuniste în țări ca Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Republica Democrată Germană.

Acest proces a cunoscut o susținere deosebită și datorită politicii de destindere și reformare promovată de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, dupa 1985. Evenimentele ce au avut loc în fostele state comuniste din Europa au încurajat populația României să se revolte împotriva regimului dictatorial impus de Nicolae Ceaușescu.

Astfel, la data de 16 decembrie 1989, la Timișoara, au avut loct primele acțiuni anti-comunistece au fost continuate, din 21 decembrie, la București.

La data de 22 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost înlăturat, puterea fiind preluată în acest moment de un organism provizoriu, numit Consiliul Frontului Salvării Naționale (CSFN), în fruntea căruia s-a aflat Ion Iliescu.

Încă de la inceput, noua structură politică, constituită pe baza programului în 10 puncte al FSN, și-a propus revenirea la vechiul regim democratic și edificarea statului de drept în România, dupa cinci decenii în care s-au succedat regimuri politice autoritare și dictatoriale.

Cele 10 puncte ale programului FSN sunt următoarele:Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare; Organizarea de alegeri libere în cel mai scurt timp posibil; Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate, respectiv pentru cinci sau cel mult zece ani; Puterea nelimitată îmbracă forme patologice; Nimeni nu poate pretinde puterea pe viață; Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței; Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei initiațive și a competenței în toate sectoarele economice; Restructurarea agriculturii prin trecerea pământului în mâinile celor care-l muncesc, care sunt adevărații săi stăpâni; Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane; Reașezarea structurilor culturii românești pe baze democratice și umaniste; Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității; Eliminarea minciunii și imposturii și statornicirea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate; Trecerea presei, Radioului și Televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului; Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi; Reorientarea întregului comerț exterior al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României; Interzicerea transferului resurselor economiei naționale pentru obținerea de valută forte cu orice preț; Adoptarea măsurilor necesare pentru efectuarea unui comerț exterior cu respectarea integrală a cerințelor eficienței economice; Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume.

Principalele caracteristici apărute în urma schimbării regimului politic în România după 1989, la fel ca și în alte state europene foste comuniste, au constat în:revenirea la pluralismul politic; organizarea alegerilor libere în scopul desemnării unui nou președinte;restructurarea și manifestarea necenzurată a societății civile.

Pe plan economic, reformele au urmărit în principal trecerea de la economia centralizată, de tip comunist, la economia de piață, bazată pe proprietatea privată și pe libera inițiativă.

Încă de la sfârșitul anului 1989, o dată cu înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, au fost reînființate vechile partide politice consacrate (Partidul Național Țăranesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat), ulterior constituindu-se diverse partide și formațiuni politice noi – Frontul Salvării Naționale, Partidul Unității Naționale Române, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România etc.

Alegerile libere din anul 1990 au fost câștigate de formațiunea politică condusă de Ion Iliescu, Frontul Salvării Naționale (FSN), iar cele din 1992 de aceeași formațiune, dar sun titulatura de Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN).

Odată cu revenirea la democrație au existat și de momente de tensiune, conflictul interetnic de la Târgu-Mureș din martie 1990, manifestația zisă maraton din Piața Universității din București din 1990, sau multiplele descinderi ale minerilor conduși de Miron Cozma în Capitală (1990, 1991, 1999).

După 1989, responsabilitatea creării societății civile a fost preluatăîn întregime de intelectualitatea țării, care a militat în special pentru respectarea drepturilor omului, înființând o serie de instituții nonguvernamentale: Alianța Civică (AC), Grupul pentru Dialog Social (GDS), și Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului (LADO).

2.2 Constituția din 1991

  În urma prăbușirii regimului comunistdin decembrie 1989, România a revenit la tradițiile democratice consacrate de dinainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, într-un context marcat de evenimentele pe plan mondial desfășurate în ultimele decenii.

Schimbarea politică majoră a societății românești a fost prevăzutăîn Constituția adoptată de către Adunarea Constituantă la data de 21 noiembrie 1991 și aprobată prin referendum la data de 8 decembrie 1991, și modificatăulterior în anul2003, în scopul aderării României la Uniunea Europeană.

Această Constituție a implementat: reinstaurarea statului de drept, reinstaurarea regimului democratic și a suveranității poporului,responsabilizarea guvernamentală, instituirea drepturilor și libertăților cetățenești, separarea puterilor în stat, revenirea la pluripartidism.

Deși această nouă lege fundamentalăera aplicată în urma unei revoluții, ea prelua însădin vechiul regim comunist republica, forma de stat impusă printr-un act de forță, fără a aveavreo confirmare a națiunii. 

Potrivit Constituției din 1991, „statul român este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecatorească – în cadrul democrației constituționale. Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. Autoritățile statului roman sunt: administrația publică exercitată prin consiliile locale și primării, prefecturi și consilii județene; autoritatea judecătorească reprezentată de instituțiile juridice; autoritatea legislativă exercitată de Parlament și Președintele României”.

Parlamentul țării este „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” .

Potrivit Constituției, Parlamentul României este format din Camera Deputaților și Senat, care sunt alese prin vot universal, secret ,egal, liber exprimat, direct, potrivit legii electorale, pentru un mandat de 4 ani.

Președintele României este reprezentantul statului român, trebuie să fie garantul independenței naționale și integrității teritoriale a țării. El controlează dacă se respectă Constituția și dacă autoritățile publice respectă legile în vigoare

Președintele este „ales prin vot universal, secret,egal, direct, liber exprimat ; acesta poate exercita cel mult două mandate, care pot fi și succesive; președintele țării „nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată; desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament”.

Mandatul Președintelui este de 5 ani, în conformitate cu modificarea operată în anul 2003.

Guvernul „asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, fiind alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.

Guvernul are și alte atribuții legiferate prin Constituție: acesta adoptă hotărâri și ordonanțe; prim-ministrul are obligativitatea de a prezenta Camerei Deputaților și Senatului rapoarte și declarații referitoare la politica guvernului; miniștrii au obligația de a răspunde la întrebările sau interpelările deputaților sau senatorilor.

Drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Constituție sunt garantate de către aceasta: dreptul la viață, interzicerea pedepsei cu moartea, libertatea individului, libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea cultelor religioase, egalitatea în drepturi, dreptul la vot, dreptul de a fi ales, accesul liber la justiție, protecția proprietății private, dreptul la învățătură (inclusiv în limba maternă, pentru minoritățile naționale).

Constituția aduce și o serie de drepturi și prevederi noi, cum ar fi: libertatea circulației (art.25) sau inițiativa legislativă a electoratului (art.73).

2.3.Alegerile prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008

Primulparlament pluripartidist al României postbelice (care avea și calitatea de Adunare Constituantă) a fost reprezentat prin circa 40 de formațiuni politice, legea electorală neprevazând nici un prag de acces în forul legislativ național.

În 1990 Frontului Salvării Naționale (FSN) a câștigat cu o majoritate covârșitoare, aceste alegeri fiind foarte comentate la vremea respectivă.

Pentru funcția de Președinte al României au concurat: Ion Iliescu (FSN) – care a obtțnut 85,07% din voturi, Radu Câmpeanu (PNL) -10,64%, si Ion Rațiu (PNT-CD) – 4,29%.

Pentru parlament, rezultatele în urma alegerilor au fost următoarele:

După alegerile din 20 mai 1990, partidele politice și-au retras sprijinul pentru manifestația din Piața Universității, dar o parte a participanților a continuat să ocupe Piața, scandând și contestând rezultatul alegerilor.

În perioada 13-14 iunie 1990 au avut loc evenimente violente, ca urmare a faptului că participanții au încercat să ia cu asalt o serie de instituții publice (Ministerul de Interne, Televiziunea), iar guvernanții au apelat la sprijinul cetățenilor.

Un grup masiv de mineri s-a deplasat din Valea Jiului la București sub conducerea lui Miron Cozma; aceștia au manifestat un comportament violent la adresa manifestanților, obligându-i să se împrăștie, au devastat sediile partidelor istorice (PNȚ-CD si PNL), dar și ale unor publicații. Aceste evenimente violente au fost puternic mediatizate de posturile de televiziune și de presa occidentală, discreditând imaginea României ca stat democratic.

La data de 28 iunie 1990, Parlamentul a investit executivul condus de Petre Roman. Încăde la început, echipa guvernamentală s-a confruntat cu acțiuni greviste variate, care au avut drept efect paralizarea sauîngreunarea activității unor sectoare economice importante, precum transporturile feroviere și maritime.

La data de 26 noiembrie 1991, Petre Roman a anunțat că partidul său, FSN,își retrage sprijinul politic acordat până în acel moment președintelui Ion Iliescu; dupădoar o lună ia naștere Grupul pentru Unitatea Frontului, compus inițial din 55 de parlamentari, susținători ai președintelui Iliescu.

Divergențele și disensiunile din interiorul FSNau devenit din ce în ce mai acute cu privire la desemnarea candidatului FSN la alegerile prezidențiale; cele două personalități care își disputau candidatura, Ion Iliescu și Petre Roman, și-au adus public acuzații reciproce și s-au confruntat la data de 13 martie 1992, situându-se în acest moment pe poziții ireconciliabile. Convenția FSN din perioada 27-29 martie 1992 a marcat destrămarea acestui partid. Petre Roman a fost reales președintele FSN, iar gruparea care-1 susținea pe Ion Iliescu în defavoarea lui Petre Roman a creat un nou partid – Frontul Salvării Naționale – 22 Decembrie, recunoscut ulterior sub titulatura de Frontul Democrat al Salvarii Nationale (FDSN). 

Ambele partide și-au desemnat propriicandidați în alegerile parlamentare și prezidențiale.

Anul 1992 a rămas în atenția publicului ca un an electoral prin excelență, condensând toate cele trei tipuri de scrutin. Organizate în perioada februarie – martie 1992,alegerile locale au avut un caracter inedit, reiterând tradiția electorală democratică antebelică și întregind astfel ciclul electoral început în anul 1990. 

Campania electorala a fost excesiv politizată, polemizată si mediatizată la vremea respectivă, ea reprezentând un prim exercițiu în așteptarea alegerilor parlamentare și prezidențiale care urmau în luna septembrie a aceluiași an.

Prezența populației la urne a fost de aproximativ65%, mai mică decât cea din mai 1990. Scrutinul a avut două consecințe majore – a oferit legitimitate puterii locale, și în scelași timp avalidat noile structuri ale puterii prin promulgarea mecanismelor democrației reprezentative. În aceeași măsură, s-a conturat și cea mai importantă forță a opoziției (CD), care s-a plasat pe locul al doilea în urma scrutinului, cu un procent de 24,3% din voturi.

Retragerea din turul electoral a celui mai important partid din Convenție, Partidul Național Liberal, în luna aprilie a anului 1992, cu doar câteva luni înaintea alegerilor legislative, a pus la grea încercare stabilitatea alianței.

Liberalii conduși de Radu Câmpeanu și-au explicat plecarea din PNL invocând motive doctrinare dar și o serie de dezavantaje rezultate din susținerea unui candidat unic la Președinție, situație în care reprezentanții PNL se considerau minimalizați.

Alegerile din data de 27 septembrie 1992 s-au desfășurat în condițiile noii legi electorale, ce fusese deja promulgată în iunie 1992, care continua punerea în practicăa sistemului reprezentării proporționale, introducând în același timp, ca și noutate, pragul electoral de 3% din totalul voturilor exprimate; se avea în vedere în principal micșorarea numărului partidelor reprezentate în parlament, prin eliminarea celor cu rezultate nu prea strălucite. Pentru alegerea președintelui României se stabilea un sistem majoritar, hotărârea luându-se în urma a două tururi de scrutin.

La campania electorală din septembrie 1992 au luat parte aproximativ 80 de partide și formațiuni politice ale momentului, dar dintre acestea doar FDSN, CDR, FSN, PNL, PR si MER au depus listele de candidatură pentru Camera Deputaților și Senat în toate circumscripțiile țării.

Pe durata desfășurarii campaniei electorale, accentul a căzut în special pe aspectele pragmatice, vizând modul de soluționare a crizei economice, disputa doctrinară atât de problematică până în acel moment trecând pe planul secund.

Participarea la vot a populației a fost de 73%, ceea ce denota faptul că apetitul politic al populației se menținea la cote destul de înalte; dar, de fapt, participarea reală la vot a fost în mod vizibil ceva mai redusă, dat fiind că în jur de un milion și jumătate de voturi au fost declarate nule (deci, participarea reală rămâne de 67%).

Clasificarea partidelor, în urma numărării voturilor, a fost următoarea:

Alegerile prezidențiale din 1992 au beneficiat de o atenție foarte mare, poate chiar mai ridicată decât cele parlamentare. În primul tur de scrutin s-au confruntat șase candidati, iar în cel de-al doilea, lupta s-a dat între Ion Iliescu (candidatul FDSN, care a obținut 61,4 % din totalul voturilor) și Emil Constantinescu (candidatul CDR, cu 38,57% din totalul voturilor).

Scrutinul local desfășurat în iunie 1996 a fost considerat o repetiție generală pentru celparlamentar și cel prezidențial. În cadrul acestor prime alegeri, și-au depus candidatura un număr de 150 de partide; în marile orașe a fost inregistrată o concurență acerbă pentru posturile de primari disponibile: 47 în București, 24 în Constanța, 22 în Cluj, 18 în Arad, 15 în Iași.

Per total, la nivelul întregii țări, pentru cele 2.954 posturi de primari a candidat un număr de 18.415 persoane, ceea ce ne relevă existența unei dorințe destul de puternice de a ocupa o poziție cât mai influentă, fără a ține seama de faptul că în urma alegerilor locale urmau să fie aleși în primul rând bunii gospodari și persoanele considerate capabile să gestioneze în modul cel mai responsabil problemele comunitare.

Prezența slabă a electoratului la urne (56,47%), cât și rezultatele înregistrate (PDSR-21,90%, urmat îndeaproape de CDR – 17,11%) au demonstrat dezamăgirea generală a populației cauzatăde rezultatele obținute în modul de administrarea orașelor și satelor de către cei aleși în urma scrutinului din 1992.

În urma alegerilor locale au urmat noi regrupări politice în scopul sporirii numărului de susținători. Astfel, în iulie 1996, PDAR, Partidul Unității Române (PUR) și MER au pus bazele Uniunii Naționale de Centru (UNC), o alianță care avea să încheie împreunăcu ANL în luna august un Pact de responsabilitate politică; ambele alianțe își asumau răspunderea de a nu-și aduce acuzații reciproce pe durata campaniei electorale, iar după terminarea alegerilor să încheie un nou acord, în vederea eventualei guvernări.

În septembrie 1996, USD și ANL au semnat acordul prin care își acordau și garantau reciproc statutul de partener preferat, invitând și alte formațiuni politice din opoziție să se asocieze pactului lor de colaborare.

La alegerile parlamentare și prezidențiale desfășurate la data de 3 noiembrie 1996 s-a înregistrat o raăa de participare reală situată peste 71%,  ponderea sufragiilor utile în ansamblul acesteia fiind mai ridicată comparativ cu anul 1992, și anume 57%. Rezultatele au fost următoare:

În 1996, pentru funcția de președinte al României au candidat un număr de 16 persoane (un număr destul de mare- mai mult decât dublul candidaților ce fuseseră înregistrați la precedentele alegeri), dar confruntarea finală s-a dat între Ion Iliescu (PDSR) și Emil Constantinescu (CDR). Lupta s-a dovedit a fi una foarte strânsă în primul tur de scrutin, aceștia obținând un număr destul de apropiat de voturi, 32,25%, respectiv 28,21% din totalul voturilor valabil exprimate.

În vederea celui de-al doilea tur al alegerilor, la data de 5 noiembrie 1996, Emil Constantinescu și Petre Roman au semnat Acordul de colaborare electorală, parlamentară și guvernamentală între CDR și USD, care avea ca obiective: „înlăturarea totală a regimului Iliescu și a consecințelor acestuia din viața politică, economică și socială a țării. Trecerea efectivă la realizarea unor autentice structuri democratice ale statului și la aplicarea măsurilor îndreptate spre scurtarea tranziției spre economia de piață, condiții esențialepentru integrarea în structurile euroatlantice a României”, luarea unor „măsuri de urgență, care, în cadrul unei perioade de șase luni, să pună capăt degradării vieții economico-sociale ‘’ etc. 

Emil Constantinescu a fost sprijinit în demersurile sale și de UDMR, ANL, PUNR, PSM, PS,Asociația Chiriașilor din Casele Naționalizate, Liga Studenților, principalele centrale sindicale, astfel încât la data de 17 noiembrie a obținut54,41% din voturi, devenind astfel președintele ales al României.

În cadrul alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000  a participat un număr de 34 partide politice,participarea la vot a electoratului fiind una relativ bună, de65,31%. 

Pentru prima oară, românii au avut posibilitatea să voteze în baza cărților de alegător, create după modelul cărților de identitate. Tot ca o premieră, în momentul închiderii urnelor la orele 21.00, au fost prezentate primele rezultate estimative, care au fost confirmate, în cea mai mare măsură, de rezultatele oficiale finale. Rezultatele au fost:

Așadar, în parlament au intrat doar cinci partide, CDR- 2000 a pierdut nu numai poziția obținută anterior, dar și calitatea deținută până atunci de membru al forului legislativ. Ascensiunea puternică a PRM a constituit marea surpriză a alegerilor din 2000. Acest partid,condus de Corneliu Vadim Tudor, care a devenit a doua forță politică a României la momentul respectiv, a fost văzut de alegători ca partidul incoruptibililor, în timp ce adversarii săi nu au ezitat să-1 numească un partid extremist, fascist sau naționalist.

În urma alegerilor din anul 2000 s-a constatat o scăderea popularității CDR și în același timp a fost exclus și din Parlament. PDSR a urcat în top, o putem numi o repropulsare, fiind preferat de electorat, dar dezamăgirea față de clasa politică, neinteresul populației față de ceva urma s-a văzut prin creșterea popularității PRM-ului.

La alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004 s-au înregistrat următoarele rezultate:

O evoluție surprinzătoare în cadrul alegerilor din anul 2000, a avut-o Partidul Democrat condus de Traian Băsescu. Acesta a încheiat o alianță cu Partidul Național Liberal ( PN-L) avândul în frunte pe Theodor Stolojan. Alianța a purtat numele de Alianța Dreptate și Adevăr (DA ).

În plină campanie electorală, Stolojan a renunțat la cursa prezidențială, invocând motive de sănătatece nu i-au mai permis continuarea cursei electorale, afirmații sprijinite și de Traian Basescu care a anunțat ca Stolojan a fost forțat săabandoneze lupta grație unui șantaj al PSD.

Alegerile parlamentare din noiembrie 2004 au intrat în istorie, marcând eșecul răsunător al unor lideri politici și partide cese aflau altădată în prim-planul scenei publice, și anume: Emil Constantinescu, fostul președinte al României, care a pus bazele partidului Acțiunea Popularș, și fostul prim-ministru al României, Petre Roman, președinte al Partidului Forța Democratică.

Un eșec la fel de răsunător a obținut și Gheorghe Ciuhandru, ales în august 2004  ca președinte al PNT-CD; după alegeri, acest partid a renunțat la titulatura istorică, redenumindu-se în Partidul Popular. O schimbare de titulatură a înregistrat și Partidul Umanist Român (PUR), care, în mai 2005, și-a schimbat numele în Partidul Conservator.

În afara disputelor politice omniprezente s-a menținut însăun consens între partidele politice în privința aderării României la Uniunea Europeană, la data de l ianuarie 2007, dar și a îndeplinirii obligațiilor asumate de către țara noastrăca membru NATO.

Alegerile parlamentare și prezidențiale din România, care au avut loc la data de 28 Noiembrie și 12 Decembrie 2004, au reprezentat cel de-al cincilea asemenea tur de scrutin de la căderea regimului comunist în urma revolutiei din anul 1989.

În anul 2004 alegerile legislative, conform Constituției României, amendată în 2003, s-au desfășurat în același timp cu cele prezidențiale. Mandatul presidential devenea în loc de patru ani, de cinci ani, iar alegerile legislative urmau să se țină separate de cele prezidențiale.

La 30 noiembrie 2008, în România, s-au desfașurat alegerile legislative când s-a renunțat la votul pe liste, fiind inclus votul uninominal. Astfel a fost adoptată și Hotărârea de Guvern numărul 802 din 8 august 2008 care reglementa delimitarea colegiilor uninominale.

În urma acestor alegeri, PDL a obținut cele mai multe mandate, și anume 115 în Camera Deputațilorși 51 înSenat, fiind urmat de alianța dintre PSD și PC ( cu 114 mandate în Cameră și 49 în Senat), PNL (65 în Cameră și 28 în Senat) șiUDMR (22 în Cameră și 8 în Senat). De asemenea, 18 mandate de deputat au fost obținute de reprezentanți ai altorminorități naționale.

Noutatea acesui scrutin a reprezentat-o sistemul de vot,care reprezentat subiectul unor dezbateri aprinse pe toată perioada legislaturii 2004-2008. 

Pe parcursul discuțiilor purtate au fost propuse mai multe sisteme, printre care un sistem mixt după model german și un sistem uninominal în două tururi, pentru ca, în anul 2007, să fie adoptat în România un sistem de vot mixt cu compensare, propus partidelor de Asociația Pro Democrația, sistem care a fost contestat de însuși Președintele Traian Băsescu la Curtea Constituțională, deoarece s-a considerat la momentul respective că ar fi introdus diferențieri între parlamentari, unii dintre ei urmând să fie aleși uninominal, și alții de pe o listă națională; din aceste considerente,Curtea Constituțională a admis contestația și legea nu a mai fost adoptată.

În anul 2007 s-au desfășurat alegeri pentru Parlamentul European și în același timp Traian Băsescu a organizat și un referendumîn care cetățenii urmau să se exprime în favoarea sau împotriva sistemului uninominal în două tururi pentru alegerea parlamentarilor.

În urma acestui referendum, s-a stabilit că 79,5% dintre cei prezenți au fost în favoarea votului uninominal în două tururi, dar referendumul nu a fost validat datorită faptului că doar 26,5% dintre cetățenii cu drept de vot s-au prezentat la urne.

“ În urma scrutinului, niciun partid nu a reușit sa obțină o majoritate. Deși alianța dintre PD și PC a obținut mai multe voturi decât PD-L, acesta din urmă a obținut puțin mai multe mandate decât primul”26.

CAPITOLUL III. MODALITĂȚI DE IMPLICARE A SOCIETĂȚII CIVILE ÎN

PROCESUL DE GUVERNARE

3.1 Programe politice instituite in urma revoluției din 1989 și impactul asupra societății civile românești

Putem spune că în România după revoluția din 1989, lupta pentru puterea politică a început la alegerile din 1990, unde au participat 27 de partide politice, alegeri care erau absolut necesare pentru a fi stabilit un regim democratic. Cele mai influente partide politice la vremea respectivă au fost Frontul Salvării Naționale, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Național Liberal.

Înainte de alegerile din mai 1990 au fost adoptate o serie de măsuri prin care se dorea creșterea credibilității noului regim. Printre aceste măsuri se numără: creșterea pensiilor pentru mai multe categorii socio profesionale, improprietărirea membrilor CAP cu 500 de metri pătrați de pământ, curentul electric nu a mai fost oprit, au dispărut cartelele pentru alimente.

În urma unui sondaj realizat de IRSOP în acea perioadă, gradul de mulțumire, de credibilitate față de activitatea guvernului era de 82%.

Candidații la prezidențiale, reprezentanții partidelor politice, au avut programe politice foarte bine puse la punct pentru a putea câștiga încrederea electoratului. Majoritatea programelor politice instituite după 1989 au avut un caracter reformist și s-a constatat nașterea sau renașterea unor partide politice care în perioada comunistă fuseseră interzise. Candidatul din partea Frontului Salvării Naționale a fost Ion Iliescu al cărui slogan în Campania electorală a fost "Un președinte pentru liniștea noastră". O tactică a campaniei electorale a fost și lipirea afișelor candidaților și multe afișe negative în care erau atacați candidații adverși. Au mai fost realizate confruntări televizate in 1990, între Ion Iliescu, Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, discuțiile axandu-se pe probleme economice, șomaj, privatizare, proprietate.

Ion Iliescu a cerut electoratului să participle la vot pentru a fi depășit climatul de suspiciune și neâncredere, Radu Câmpeanu cerea alegătorilor să voteze ruperea de communism iar Ion Rațiu să se voteze pentru democrație.

Partidele politice și-au desfășurat activitatea în conformitate cu un program politic care se fundamenta pe o doctrină.

Frontul Salvării Naționale s-a înscris oficial în rândul partidelor care urmau să participe la alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, la 6 februarie 1990. A lansat o platformă-program care cuprindea 28 de puncte. Printre acestea se numără:" transformarea societății românești pe baza valorilor democrației, libertății și demnității, ruptura completă cu sistemul politic, economic social-totalitar, respingerea tendințelor extremiste, antidemocratice și antiumaniste, refacerea structurilor interne ale societății civile, erau garantate drepturilor individuale și colective ale membrilor minorităților naționale, crearea unei culture politice a democrației deschise dialogului social, stimularea spiritului de initiative și promovarea competenței în toate sectoarele."21

Mai milita pentru pluralism politic, separarea puterilor în stat, instaurarea instituției Parlamentare. Pentru a atrage interesul societății civile, Frontul Salvării Naționale, a declarant căagricultura va constitui un obiectiv central al politicii partidului și că statul va sprijini cooperativele, asociațiile agricole, acestea urmând să hotărască singure modul în care își vor valorifica produsele. Un alt punct important prin care credibilitatea Frontului Salvării Naționale a crescut, a fost cel prin care partidul își lua angajamentul că va evita formarea de diferențe mari în acumularea de avuții de diferite categorii sociale și mai promitea garantarea unor venituri minime, corespunzătoare pentru întreaga forță de muncă, precum și suportarea de către stat a unor asigurări sociale pentru populația țării. A mai acționat pentru "implicarea statului în asigurarea unor condiții decente de viață prin programe prioritare de ocrotire a sănătății, pregătirea și recalificarea forței de muncă, construirea de locuințe"22.

În 1991, Frontul Salvării Naționale a adoptat o moțiune "Un Viitor pentru România". A fost considerat de către societatea civilă un partid care adopta măsurile și valorile social-democrației modern europene.

Au reușit să câștige algerile din 1990 și nu numai, deoarece au pus accent în campania electorală

—————————————

21 m.jurnalul.ro/special-jurnalul/fsn-inseamna-iliescu-535136.html/accesat 27/04/14

22 Idem

pe marile probleme nerezolvate ale societății, ca de exemplu în anul 2000 s-a dorit constituirea a cât mai multor locuri de muncă, în 2004 în prim plan a fost sănătatea iar în 2008, salariile și locurile de muncă.

Un alt partid politic participant la alegerile din 1990 a fost Patidul Național Liberal. Este unul dintre partidele renascute după revoluție, partid care în perioada comunistă a fost interzis. Avea la bază principii democratice, era un partid anticommunist și anti FSN.

Principalele puncte în programele politice ale partidului erau:”garantarea libertății individuale , condiție fundamental pentru descătușarea forțelor creatoare în toate sferele de activitate socială, garantarea realei separări a puterilor in stat, reabilitarea democrației și apărarea ei prin instituții care să o garanteze, înființarea unui organism însărcinat cu controlul birocrației și înlăturarea exceselor ei, lupta pentru instaurarea libertății”23.

Partidul Național Liberal a reușit să intre la guvernare în perioada 2004-2008 și și-a propus să identifice problemele societății și să fie prioritare pe agenda lui de lucru. Își propunea să întărească statul de drept, să crească nivelul de trai al românilor, să consolideze regimul democratic și să îndeplinească principalele condiții pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Un capitol important în programul lor politic care a dus la creșterea credibilității partidului în fața electoratului, a fost cel în care se spunea că vor crește pensile, salariile pentru educație și sănătate.

Susțineau “creșterea pensiilor nu este o măsură socială, ci este pe de o parte rezultatul creșterii economice, iar pe de altă parte este răspunsul firesc față de contribuția acestor oameni la evoluția întregii societății"24.

În ceea ce privește educația, Partidul Național Liberal a promis acordarea unui procent de 6% di PIB, astfel că a obținut încrederea salariaților din învățământ. Din păcate acest obiectiv nu a fost atins. În plan politic au promis reformă, în sensul că vor introduce votul uninominal, vor realiza reformă în administrație, transparență în administrația publică.

——————————

23 http://www.stelian-tanase.ro/liberalii-trecut-si-prezent/accesat 20/04/14

24 http://bibliotecarul.blogspot.com/2008/12/final-de-mandat-de-premier.html/accesat 20/04/14

Din punctul meu de vedere, la alegerile de după 1989, bătălia a fost câștigată de candidatul sau partidul care, prin programul și discursul lui, răspundea cel mai bine la întrebările cele mai problematice ale societății; care erau măsurile ferme pentru micșorarea numărului de șomeri, care erau soluțiile pentru îmbunătățirea nivelului de trai, care erau soluțiile pentru rezolvarea problemelor economice, care erau măsurile care vor fi adoptate pentru stoparea corupției iar întrebările pot continua. A reușit să câștige acel partid sau candidat care s-a apropiat cel mai mult de cetățean și de temerile sale.

Succesul unui partid politic sau al unui candidat se datorează în primul rând comunicării, necontând de multe ori cele spuse ci felul în care sunt spuse. Politicienii sunt caracterizați după modul în care se îmbracă, după modul în care zâmbesc, lucruri simple care pot avea un impact puternic asupra felului în care sunt percepuți , mai mult decât realizările sau eșecurile lor.

În perioada campaniilor electorale au loc dezbateri, confruntări între candidati, aceste confruntări fiind difuzate la televizor, însă de cele mai multe ori s-a ajuns la injurii și atacuri personale. Mass-media este considerate a patra putere în stat și puntea de legătură între oamenii politici și electorat. În funcție de cum prezintă un articol, o temă, o situație, poate influența opinia publică, de aceea în timpul campaniilor electorale joacă un rol foarte important. În România, mass-media a fost implicată în lupta politică de partea unui candidat iar " mesajul politic nu s-a redus doar la a-i face imaginea pozitivă celui susținut ci și la atacuri la adresa concurenților sau concurentului principal"25.

În campaniile electorale toți candidații au apelat la discursul politic, iar în România, acestea au fost agresive, cu atacuri directe către adversari. După 1989 "limbajul politic a împrumutat diferiți termini de origine engleză, folosiți de politicieni și în același timp de presascrisă și audio-vizuală-boss, leadership, lider, lobby, miting, speech, staff"26, avănd scopul de a impresiona societatea civilă. În fiecare campanie candidații au avut propriul mod de a comunica mesajul lor politic.

———————————

25 M.Muandorfeanu, Imaginea candidatilor la alegerile prezidențiale în presa scrisă din România, Revista Transilvania de Stiințe ale comunicării, 1(12), 2011

26 Idem 34

În ce privește candidații la prezidențiale, aceștia au avut pe lângă programele politice și diferite slogane iar acestea au fost foarte bine gandite, deoarece ele au putut adduce victoria sau nu. Oprindu-ne la alegerile din 2009 voi enumera sloganele mai multor candidați.

Constantin Ninel Potârcă avea ca slogan "Este timpul să fim împreună"27, el punând accent pe îmbunătățirea situației romilor și integrarea lor în societate.

Gigi Becali cu sloganul " Credință, nădejde și dragoste, spera la o Românie de care și Dumnezeu să fie mândru"28.

Crin Antonescu spunea "Trecem la România bunului simț". Promitea că va face din România o țară care să lupte cu nesimțirea, înșelăciunea și tupeul 29.

Corneliu Vadim Tudor era pentru "Salvați România, SOS Poporul Român", mai susținea că va face dreptate, va decreta starea de urgență în economie, va aresta o mie de mafioți și va confisca averile lor30.

Mircea Geoană avea ca slogan " Învingem Împreună". Dorea ca românii să-și recâștige demnitatea, dorea un nou model economic, pentru ca la finalul mandatului său, fiecare să-și poată lua o locuință din muncă cinstită”31.

Traian Băsescu a pășit cu " Băsescu pentru România" , " Votează pentru tine" și binecunoscutul "Să trăiți bine"; dorea ca statul să devină responsabil, eficient și prietenos32. Traian Băsescu în campania din 2009 ca și în cea anterioară a încercat să discrediteze Parlamentul, să învinovățească partidele adverse pentru criza economică din țară, pentru corupția existentă, considerată și una dintre cele mai mari probleme ale țării, pentru numărul mare de șomeri. Se considera vocea poporului și spunea că pentru el și partidul pe care îl reprezintă, interesele și problemele societății românești sunt mai presus de interesele oamenilor de afaceri și

————————————

27 Gherghina Sergiu, Mișcoiu Sergiu, Partide și personalități populiste în România postcomunistă, Institutul European, Iasi, 2010, p.28

28Idem ,p. 29

29 Idem, p.31

30 Idem, p.32

31 Idem, p.33

32 Idem

interesele politicienilor.

Traian Băsescu a beneficiat și de o puternică campanie electorală online. La vremea respectivă au apărut clipuri în care Traian Băsescua parodiat persoane și emisiuni de pe anumite posturitv, unde fusese atacat. A fost votat înca din primul tur, la alegerile din 2009, de aproximativ 3,15 milioane de români. Conform sondajelor realizate, a fost votat de cetățenii cu educație medie sau precară, care au fost atrași de carisma președintelui, apoi de cetățenii tradiționali anti-PSD. Datorită popularității, a devenit președinte în 2004, reușind sa-l învingă pe Adrian Năstase.Popularitatea acestuia a crescut și datorită unor evenimente precum rapirea jurnaliștilor români în Irak, în 2006 a condamnat fățiș în Parlament fostul regim comunist. În 2007, în timpul mandatului său , România a reușit să devină membră a Uniunii Europene, iar în plan externă a dus o politică pro-americană, a încercat să reducă dependenta energetică a României față de Federația Rusă. În 2009 a fost reales președinte pe o perioadă de 5 ani.

Adaptându-se însă realității, societatea românească a remarcat că partidele politice si reprezentanții lor la alegeri, spun în campaniile electorale și își adaptează programele politice cu ceea ce dorește elecoratul să audă,exact ceea ce am enunțat mai sus, salariile și pensile vor fi majorate, locuri de muncă mai multe și mai bine plătite, reforme în învățământ și sănatate.

Dar, în realitate contează faptele, punerea în aplicare a celor promise, respectarea tutruror angajamentelor. De la an la an, de la alegeri la alegeri, promisiunile au fost tot mai puțin respectate și drept urmare putem vorbi astăzi de o prăpastie între societatea civilă și guvernare, iar participarea la vot a fost tot mai mică.

3.2 Modalități de implicare a societății civile în procesul de guvernare

După 1989, România a devenit o țară liberă, o țară eliberată de comunism, o țară care avea de parcurs un drum lung spre democrție. A urmat o perioadă de tranziție, cu alegeri libere, bazate pe votul universal, cu adoptarea unei Constituții democratice, o constituție în care erau incluse drepturi și libertăți cetățenești. Astfel, România devenea o țară liberă, democratică, cetățenii având dreptul de a participa activ la luarea deciziilor publice. Într-un stat democratic este foarte important ca societatea civilă să participe la luarea deciziilor la diferite nivele guvernamentale, decizii în urma cărora societatea este afectată în mod direct sau indirect.

Cetățenii, din proprie initiativă ar trebui să participe direct la viața publică și la soluționarea problemelor din cadrul comunităților locale sau pot participa indirect prin intermediul organizațiilor nonguvernamentale. Acestea la rândul lor, informează opinia publică despre activitatea de la nivelul guvernului si nu numai, în ce măsură deciziile luate de guvernanți afectează societatea, propun proiecte de legi care pot fi sau nu adoptate de guvern, însă toate măsurile trebuie să fie în acord cu prioritățile societății.

Societatea civilă are dreptul și obligația de a influența deciziile economice, politice și de interes public, în momentul în care deciziile guvernanților intră în contradicție cu interesele societății. În aceste cazuri organizațiile societății civile pot organiza manifestații, campanii de presă,etc. Printre sarcinile societații civile se mai numără: informarea cetățenilor, consultarea cetățenilor, luarea deciziilor în acord cu cetățenii. Dacă poporul nu este informat, acesta nu poate participa la luarea deciziilor de interes public. Această informare se poate face prin buletine informative, anunțuri în presă și televiziune, întâlniri publice, accesul liber al cetățenilor la ședințele consiliilor locale, conferințe de presă. Consultarea poate fi efectuată prin intermediul sondajelor, interviurilor, referendumurilor, audierilor publice iar luarea deciziilor în acord cu cetățenii este necesară deoarece numai astfel, acestea vor fi legitime și sprijinite necondiționat.

Participarea societății civile la procesul de guvernare și de luare a deciziilor are atît avantaje cât și limite. Printre avantaje putem aminti: promovarea democrației deoarece legislațiile țărilor democratice consfințesc dreptul de a fi informat și dreptul cetățenilor de a participa activ la guvernare, promovarea unei guvernări transparente, promovarea educației sociale.

Ca și limite avem: participarea cetățenească eficientă poate fi greu de realizat datorită faptului că autoritățile de cele mai multe ori nu asigură informarea populației, ignoră propunerile societății civile cee ce duce la dezamăgirea societății; participarea cetățenească mai poate fi limitată datorită lipsei de fonduri.

Implicarea societății civile în activități de orice fel, în România, este redusă. Potrivit unei anchete sociologice efectuate în 1998, majoritatea populației românești s-ar înscrie într-un ONG doar pentru faptul că ar obține o serie de ajutoare și doar o mica parte pentru a-i ajuta pe cei care au cu adevărat probleme.

În țara noastră, evoluția societății civile a avut un curs negativ, iar încrederea populației în ONG-uri a scăzut dramatic mai ales după ce Alianța Civică ( organizație care teoretic reprezenta interesele societății civile ) timp de un an și jumătate a participat la guvernare. Și-au depășit de multe ori rolul pe care îl au și chiar în campaniile electorale, prin acțiunile pe care le-au întreprins s-au situat fie de partea opoziției, fie de partea celor aflați la putere, în schimb problemele societății au fost lasate deoparte. Alianța Civică până în 1996 a semnalat și a dus o luptă aprigă împotriva politicii guvernului, politică care nu corespundea cu ceea ce fusese promis în campania electorală, dar după transformarea în partid politic și obiectivele acesteia s-au schimbat.

Ca și acțiuni concrete ale societății civile putem aminti o acțiune desfașurată în 2004. Mai multe organizații non-guvernamentale au constituit Coaliția pentru un Parlament curat și au inițiat o dezbatere publică pentru realizarea componenței listelor de candidați la alegerile din 2004. Era o încercare de a scoate componența listelor de candidați de sub controlul partidelor politice. Au monitorizat listele de candidați ale partidelor politice și au reușit să identifice candidații care nu corespundeau funcțiilor care ar fi urmat să le ocupe, au tipărit fluturași atăt cu candidații problemă cât și cu cei care se încadrau în criteriile de selecție și le-au împărțit alegătorilor.

ONG-urile din domeniul sănătății, au acuzat de multe ori guvernele care s-au aflat la conducere de faptul că nu există strategii concrete în domeniul sănătății care să ducă la implicarea beneficiarilor în formularea politicilor de sănătate și punerea lor în practică. Tot acestea, au acuzat că ministerele sănătății au elaborate programme și diverse strategii pe partea de sănătate, datorită presiunii diferitelor organisme international și de cele mai multe ori nu corespundeau cu realitatea românească. Eforturile organizațiilor au rămas însă fără raspuns.

În 2011, Parlamentul a dorit să modifice Legea Urbanismului. Conform noii legi, un plan urbanistic ar fi urmat să nu mai aibă termen de expirare, investitorii privați puteau construe în zonele protejate și puteau modifica indicatorii urbanistici până la 20%. Organizațiile non-guvernamentale s-au opus, afirmând ca s-ar crea un haos, că nu se pot face construcții cu multe etaje în zonele vechi ale unui oraș, că nu se pot construe blocuri în zonele de plajă iar exemplele pot continua.

În anul 2013, Asociația Secular-Umanistă a cerut Parlamentului și Guvernului printr-un apel să aloce fonduri educației, pentru că aceasta are prioritate și nu cultele religioase. Încă din 2011, această organizație propusese ca toate cultele religioase să se autofinanțeze. Și această asociație ca multe altele, atragea atenția asupra faptului că nu este normal ca într-o țară să existe mai multe biserici decât școli iar bugetul alocat de către stat cultelor, sa fie mai mare decăt cel pentru învățământ. O altă problemă spinoasă a anului 2013 a fost proiectul Roșia Montană. În această chestiune s-au implicat și ONG-urile. 27 dintre acestea, au trimis o scrisoare deschisă politicienilor în care cereau să nu mai învinovățească și să jignească cetățenii care manifestau în stradă. “Noi, reprezentanții organizațiilor semnatare, am constatat în ultimele zile intensificarea insinuărilor la adresa organizațiilor neguvernamentale venite din partea câtorva politicieni, inclusiv din partea prim-ministrului României. Mass media au preluat și amplificat acuzațiile referitoare la presupuse interese ale unor terți pe care le-ar reprezenta acele structuri ale societății civile care ar fi sprijinit protestele împotriva promovării legii de exploatare auriferă de la Roșia Montană. erem politicienilor să înceteze denigrarea și culpabilizarea cetățenilor care își exercită drepturile și libertățile democratice în stradă. Amintim politicienilor că nu protestele pașnice sperie investitorii corecți, ci corupția și proasta guvernare. Amintim politicienilor că marii investitori au fost alungați din România din cauza incapacității tuturor guvernelor succesive de a construi o infrastructură adecvată. Amintim politicienilor că miliarde de euro din sprijinul oferit de Uniunea Europeană sunt irosite anual din cauza corupției și incompetenței lor”33

————————————

33http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15571869-27-ong-uri-cer-politicienilor-nu-mai-insinueze-implicarea-agentilor-straini-protestele-impotriva-proiectului-rosia-montana.html/accesat 24/04/14

În ceea ce privește minoritatea romilor din România, Centrul pentru Educație și Dezvoltare Socială, a acuzat autoritățile de dezinteres față de romi, de faptul că nu se dorește integrarea acestora și din această cauză problemele romilor vor fi tot mai profunde. Aceasta propunea programe speciale pentru educația lor, argumentând că educația este singura speranță ca ei să iasă din sărăcie și să-și găsească un loc de muncă.

ONG-urile din țara noastră, au încercat să nu lase deoparte problema privind revoluției de la 1989. Sunt întrebări la care nu s-au găsit răspunsuri nici pâna astazi ca de exemplu “Cine sunt vinovații pentru moartea a sute de oameni”. În acest sens, în anul 2010, a fost emisă o scrisoare cu titlul “ Adevărul trebuie știut, vinovații trebuie pedepsiți”34. Scrisoarea a fost adresată președintelui României Traian Băsescu, prim-ministrului Emil Boc și ministrului justiției Laura Codruța Kovesi. Era pus accentual pe faptul că după 20 de ani, încă nu se cunoaște adevărul iar autoritățile nu întreprind nimic în acest sens, practic nu le pasă. Exemplele pot continua, dar nu putem spune că au fost obținute foarte multe rezultate în urma încercărilor făcute de aceste organizații.

Organizațiile non-guvernamentale au încercat să se implice tot mai mult în problemele societății românești, iar încrederea popolației în ele a cunoscut o ușoară creștere, conform unui sondaj realizat de Fundația Soros și FDSC.

——————————————

34 https//tismaneanu.wordpress.com/2010/02/15/adevarul-trebuie-stiut-vinovatii-trebuie-judecati-apelul-societetii-

civile-din-Romania/accesat 24/04/14

3.3. Raportul dintre democrație și societatea civilă

Cuvântul democrație provine din limba greacă, iar demos înseamnă popor și kratos putere, adică puterea poporului. Poporul poate exercita puterea fie direct, fie indirect. Democrația direct a fost mai eficientă în comunitățile mai puțin numeroase și de aceea în perioada modernă și contemporană a predominat democrația reprezentativă.

Democrația se mai caracterizează și prin anumite trasături ca: puterea, teoretic, aparține cetățenilor, iar aceștia sunt reprezentați prin intermediul celor aleși prin vot; respectarea și apărarea drepturilor omului ( libertatea cuvântului, egalitate în fața legii, dreptul la proprietate,etc) ; cetățenii așa cum beneficiază de drepturi, trebuie să țină cont și de responsabilități.

Pentru ca o democrație să funcționeze, ea trebuie să fie organizată conform unor valori ți principii democratice. Aceste valori sunt idei și credințe importante pentru membrii unei comunități și devin practice concrete prin comportamentul cetățenilor și autorităților. Printre valorile democratice se numără: egalitatea în fața legii, toleranța, egalitatea șanselor, libertatea de exprimare. Principiile sunt: principiul dreptății, principiul separării puterilor în stat, principiul pluralismului politic,etc.

Într-o democrație Constituția joacă un rol foarte important,deoarece fiind legea fundamentală a statului conține o serie de legi care trebuie respectate de întreaga societate și de cei care ne conduc. Constituția mai prevede ce înseamnă a fi cetățean, care sunt drepturile dar și obligațiile acestuia și care sunt structurile de autoritate dintr- un stat. Într-un stat democratic, existența partidelor politice, pluripartidismul, sunt esențiale, deoarece ele fac legătura între societate și govern. Teoretic, lupta între partidele politice este o competitie pentru a pune în practică nevoile și necesitățile societății dar de multe ori interesele echișieruluii politic primează. Alegerile sunt libere, astfel că electoratul are posibilitatea de a alege acel candidat sau partid, care consideră că le va reprezenta interesele în momentul în care ajung la putere.

Presa joacă și ea un rol important într-o societate democratică, fiind considerate a patra putere în stat. Are drept scop și obligație să informeze corect societatea, iar pe cei de la putere să-i atenționeze de acțiunile care nu sunt în acord cu ceea ce au promis în campaniile electorale. Guvernul este obligat să accepte prezența jurnaliștilor la toate ședințele legate de politica internă și externă a statului, iar aceasta la randul ei trebuie să respecte codul lor deontologic. În democrație “ se constată o luptă fără sfârșit între doua drepturi: dreptul și obligația guvernului de a proteja securitatea națională și dreptul poporului de a fi informat, care presupune că jurnaliștii pot accede la putere”

În ce privește rolul societății într-o democrație, acela este foarte important, însă diferă de la o societate la alta, existând diferențe între societatea civilă dintr-o țară democratică aflată în tranziție și cea dintr-o societate cu democrație îndelungată.

CAPITOLUL IV. SOCIETATEA CIVILA ROMÂNEASCĂ DUPĂ ADERAREA LA UE

4.1 Integrarea României in Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o comunitate de state independente care are au politici economice, sociale și culturale comune, care au decis să guverneze în comun, având drept scop asigurarea unei vieți mai prospere și mai sigure populației lor.

Printre cele mai importante instituții ale Uniunii se numără: Parlamentul Europen, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană De justiție, Curtea Europeană de Conturi .

Parlamentul European este o instituție care reprezintă cetățenii statelor membre, este considerat vocea poporului, are atribuții legisative și adoptă propunerile Comisiei Europene. Toți cetățenii cu drept de vot din statele membre, la cinci ani, aleg reprezentanții pentru cele doua camere ale Parlamentului, la Strasbourg și Bruxelles. Membrii monitorizează activitățile altor organisme și aprobă bugetul Uniunii.

Comisia Europeană deține funcția executivă, are sediul la Bruxelles, are rol de supraveghere a guvernelor statelor membre, astfel încât acestea să respecte normele Uniunii Europene. Dacă nu sunt respectate, Comisia, poate aduce guvernele în fața Curții Europene de Justiție iar în cazul în care sunt vinovate, ele pot plăti amenzi foarte mari. Comisia este împărțită în departamente numite Directorate Generale ți au responsabilități în diferite domenii, protejează mediul înconjurător, protejează consumatorii, etc.

Opțiunea fermă manifestată de România, pentru aderarea la Uniunea Europeana, a fost manifestată înca din primii ani ai tranziției acesteia către economia de piață, bazându-se în special pe faptul că obținerea calității de membru al UE urma să aibă, în mod evident, un impact major asupra tuturor laturilor vietii economice, politice și sociale ale țării noastre.

Pornind de la ideea că implicațiile economice ale aderării vor fi totuși precumpănitoare, se consideră că prin aderarea la Uniunea Europeana se vor realiza schimbări radicale în domeniile: politic ți de securitate, dar și social sau cultural.

La data de 1 ianuarie 2007, Romania a aderat, alături de Bulgaria, la Uniunea Europeana, continuand astfel procesul de extindere spre estul Europei.

Uniunea Europeană este definită ca o uniune economică și monetară, în cadrul căreia s-a construit de a lungul timpului un mediu propice si extrem de util dezvoltarii rapide si non-restrictve a schimburilor comerciale între toate țările membre, dar și relații strânse de colaborare, integrarea europeană a țărilor fiind centrată pe sistemul democratic, dar și pe principiul liberei asociații.

În urma aderării la Uniunea Europeana, Romaniei i se oferă posibilitatea de a participa, ca și membră a Uniunii, la procesele decizionale colective, fapt ce ii oferă posibilitatae să-și promoveze și să-și protejeze interesele mult mai bine. Aderarea reprezintă, în același timp, un mod de a întări securitatea națională prin integrarea acestora in oragnismele PESC, de a crește prestigiul României în relațiile acesteia cu alte state, atât pe plan politic, cât, deasemenea și pe plan economic; aderarea oferă de asemenea perspective de perfecționare profesională, dar și posibilitatea liberului acces pe piața europeana a muncii pentru cetătenii români, precum și dobândirea de către aceștia a tuturor drepturilor ce decurg din acordarea „cetățeniei europene”.

Pentru a putea asigura conditiile unei integrari cât mai rapide a Romaniei in UE, guvernul tarii a conceput si utilizat un instrument de monitorizare denumit Planul de masuri prioritare pentru integrarea europeana , care, in anul 2007 prevedea o serie de peste 300 de masuri necesare pentru implementarea tuturor recomandarilor si pentru inlaturarea deficientelor sau a cauzelor acestora.

Odata cu aderarea la Uniunea Europeana, Romania s-a transformat intr-o țară donatoare de anumite preferinte vamale oferite tarilor in curs de dezvolatare, dar si unor tari in tranzitie.

Pentru ca economia românească să aibă posibilitatea de a se dezvolta spre o economie competitivă, este extrem de necesar a elabora și consolida mult mai multe direcții de acțiune, care să permită implementarea unui cadru necesar competitivității în sine, dintre acestea, cele mai importante direcții fiind: dezvoltarea și modernizarea infrastructurii existente, în special a calității drumurilor, atragerea și distribuirea corectă a investițiilor străine directe, investitii făcute în capitalul uman, promovarea activităților românești de cercetare-dezvoltare, creșterea nivelului competitivității agriculturii românești prin implemetarea unor exploatării de dimensiuni optime, dar și estomparea diferențelor vizibile de dezvoltare existente între regiunile țării noastre.

Aceste direcții de acțiune pot fi atinse prin implementarea Planulului Național de Dezvoltare35 ,plan ce reprezintă documentul specific de planificare strategică și de programare financiară multianuală aprobat de guvern.

Obiectivul principal al acestui plan este reprezentat de reducerea disparitatilor aparute in dezvoltarea socio-economică între Romania și restul țărilor europene.

Acest obiectiv se bazează în special pe creșterea pe termen cât mai lung a competitivității economiei românești, și pe dezvoltarea infrastructurii de bază a țării la standarde europene, precum și pe perfecționarea și utilizarea într-un mod cât mai eficient a capitalului uman de care dispune țara noastră.

4.2 Societatea civilă europeană și societatea civilă românească

Schimbarea reprezintă o realitate permanentă în cadrul societății, atât la nivel macrosocial cât și la nivel individual. Elementele generatoare ale schimbării au fost asociate de-a lungul timpului cu însăși schimbarea socială. Regăsim astfel menționate alături de schimbarea socială diverse procese precum “globalizarea, evoluția economică a țărilor, modernizarea și democratizarea, tranziția apolitica dar și economică, culturaă și civilizația, cetățenia, dezvoltarea instituțională, ordinea socială, acțiunea socială sau responsabilitatea socială” 36.

——————————————

35 RazvanMoceanu, Adaptare afirmelor romanesti la conditiile pietei europene, Ed. TribunaEconomica, Bucuresti, 2007, p.13.

36 Cristina Nicolescu, Societateacivilăca agent de schimbaresocialăînRomânia, Proiect de cercetare, pag. 1

Contribuția acestor procese la schimbarea societății este in mod evident unanim contestabilă, dar în ce măsură putem însă încadra aceste evoluții înconceptul de schimbare socială nu putem afirma cu exactitate.

Întrebarea care se pune în acest context este însă “ce reprezintă această schimbare sociala”? Conceptul nu are însa o definiție cuprinzătoare și unanim acceptată, cea mai populară fiind: “Este o iluzie să credem că există ceva care poate fi numită teoria schimbării sociale ca atare, tocmai pentru că nu există ceva precum schimbarea socială ca atare, ceea ce există în istorie sunt multiple șivariate procese îmbrățișând anumite aspect sau dimensiuni ale realității sociale.”37

În România rolul societății civile este încă prea puțin semnificativ în ceea ce înseamnă influențarea deciziilor politice, economice sau și de interes public. În țările dezvoltate, organizațiile specific societatii civile își aduc contribuția la dezbateri publice pe teme diverse, precum: “politica de imigrație, măsurile de protecție a persoanelor defavorizate, mergând până la aspect relative abstracte, care țin de starea "morala" a societații”38.

În cadrul regimurilor totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă in adevaratul sens al expresiei, deoarece influențarea deciziilor politice sau economice de către cetățenii statului respective nu este admisa. Așadar, rolul societății civile este unul pregnant în statele democratice (inclusiv Romania), iar în statele ce se afla la începutul drumului către democrație, rolul acesteia este cu precadere unul important, datorită faptului că influențarea deciziilor de natură politică și economică constituie un exercițiu prepondenent democratic.

Lunga perioadă de tranziție a României catre aderarea la U.E. a fost însoțită de-a lungul timpului de inertia sau subdezvoltarea societății civile. Îna cest context nu tocmai propice aderarii, consolidarea societății civile românești prin înființarea ONG-urilorce au scopuri bine definite care să acopere întreaga gamă a activităților sociale, se considera a fi calea optima pentru revigorarea societății românești.

————————————

37 Sztompka, Piotr. 1995. “Cultural and Civilizational Change: The Core of Post-Communist Transition” în Bruno Grancelli (Ed.) Social Change and Modernization. Berlin: Walter de Gruyter, pp. 233-47

38 http://www.fndc.ro/comunitate/societate_democratica.html

“Datorită specificului său, societatea civilă întăreștel legitimitatea democrației, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întărește conștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor, permite recrutarea și formarea de noi lideri. (…) Persoanele active in cadrul societății civile, în calitate de patroni, muncitori din sindicate, specialiști, artiști grupați în asociații profesionale etc., pot fi regăsite ca agenți ai societății politice, îndeplinind funcții politice. Alte persoane ramân, însă, doar agenți ai societății civile.”39

———————————

39 SergiuTamas, "Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică", Ed.Academiei Române, 1993, pag 108

4.3 Raporturile dintre Uniunea Europeană și societatea civilă românească

În 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht care a stabilit “cetățenia Uniunii”1. Conform tratatului “ este cetățean orice persoană care are naționalitatea unui stat membru și toți cetățenii au drepturi în țările Uniunii, dacă călătoresc, au afaceri sau proprietăți. După aderarea României la UE, în 2007 și după devenirea de stat cu drepturi depline, au început tratativele pentru integrarea țării noastre la normele acesteia. Majoritatea statelor membre, erau țări cu o tradiție democratică îndelungată și după cum știm, România, după 1989 a urmat o perioadă de tranziție, un drum lung spre democrație. Chiar de la întemeiere, Uniunea Europeană a avut ca obiective cooperarea între statele member pe plan economic, social, politic, asigurarea păcii, aceasta din urmă fiind o condiție principalăpentru că toate trecuseră printr-un război care dusese la scăderea resurselor economice și nu numai. De la înființare și până în 2007 când România a devenit stat membru, UE a reușit să-și atingă toate obiectivele propuse. Astăzi UE “ este o forță credibilă economic, politic, militar, cultural și social, este unul dintre centrele de putere ale continentului și ale lumii”2.

În cadrul UE se respectă norme democratice, însă construirea unei societăți civile europene a întâmpinat probleme. O primă problemă ar fi “ reprezentativitatea și legitimitatea societății civile și recunoașterea juridical a statutului acesteia și implicit a organizațiilor sale în cadrul Uniunii”

CAPITOLUL V. ROLUL ONG-URILOR ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

5.1 Organizațiile nonguvernamentale- definiție,obiective

„Termenul de organizații nonprofit se referă la acele entități neguvernamentale, constituite din punct de vedere structural – legal într-o formă caritabilă sau nu pentru profit, al căror scop principal este acela de furnizare a unor servicii publice sau de apărare a unei cauze.Ele sunt deci organizații private desemnate a servi obiective publice sau cvasi – publice.”40

Organizațiile neguvernamentale își desfășoară activitatea în domenii variate; în anul 1999 s-a realizat o clasificare în urma căreia putem distinge mai multe categorii de organizații precum: “comunicare și mass – media;cultură și artă; dezvoltare economică și socială;drepturile omului, minorități; educație și cercetare; educație civică; protecția mediului;servicii sociale; sănătate; tineret/ sport/ turism; relații internaționale; finanțările.

Pe plan internațional, clasificarea organizațiilor nonprofit este realizată ținând cont de domeniul de activitate ca și reper. “Acestă clasificare conține 76 de domenii de activitate, alcătuind subdiviziuni a câte 12 sectoare. ( De fapt este vorba de 64 de subdiviziuni precizate și, în cazul în care apare alt sector de activitate din cele 12, de câte o subdiviziune dedicată pentru altă activitate decât cele deja menționate.)” .

Potrivit Fundației Nationale pentru Dezvoltare Comunitară, instituțiile societății civile pot fi clasificate astfel: „ organizații neguvernamentale ( ong-uri); organizații comunitare ( community – based organizations); asociații profesionale; organizații politice; cluburi civice; sindicate; organizații filantropice; cluburi sociale și sportive; instituții culturale; organizații religioase; mișcări ecologiste; media.”41

Organizațiile societății civile, prin natura lor, desfășoară diferite activități prin intermediul cărora își pot aduce contribuția la dezvoltarea socială, dar și a intereselor de ordin public.

————————————

40http://arddzi.minind.ro/module_instruire_CCC_2008/Modul%2022-%20Crearea%20si%20managementul%20ONGurilor.doc/ accesat 19/04/14

41 Idem

Organizațiile non–guvernamentale constituie baza societății civile, acestea având și rolul de mediator între cetățeni și autorități, scopul lor fiind, în esență, îmbunătățirea vieții cetățenilor.

Potrivit Școlii londoneze de economie, Centrul pentru Societatea Civilă: „ Societatea se referă la un set de instituții, organizații și conduite situate între stat, afaceri și familie. Acesta include organizațiile non – profit, organizațiile filantropice, mișcări sociale și politice, alte forme de participare socială și civilă.”

Societatea civilă are rolul de a se implica în toate problemele societății, plecând de la cele legate de guvernarea țării, relațiile internaționale desfășurate de aceasta, continuând cu problemele legate de dezvoltarea economică națională, și terminând cu probleme referitoare la mediul înconjurător.

Înainte de anul 1985 noțiunea de organizație neguvernamentală apare foarte rar menționată în literatura de specialitate a lumii, uneori fiind folosită doar titulatura de organizație umanitară.

Odată cu trecerea timpului, relațiile stabilite între aceste organizații neguvernamentale din diversele state ale lumi au avut un rol hotărâtor în creșterea și dezvoltarea sectorului non – profit.

Aceste relații intra-instituționale amintite depășesc cadrul național, de multe ori fiind promovate de către persoane care reprezintă statul în calitate oficială, putând astfel influența într-o oarecare măsură parteneriatele dintre statele colaboratoare.

Potrivit autorilor Lester Salmon și Helmut Anheir, “denumirea organizației diferă în funcție de felul în care a fost înregistrată, în contextul diferit al țărilor în care își desfășoară activitatea, diferă din punct de vedere al modului în care organizația reușește să își asigure resursele financiare necesare pentru a putea funcționa și mai diferă în funcție de activitățile pe care le desfășoară” . Aceiași autori au stabilit în lucrarea lor , „ Social Origins of Civil Society”, șapte criterii caracteristice sectorului non-profit: Instituționalizarea; Separarea de stat; Non-distribuția profitului; Autonomia; Voluntariatul; Nemisionarismul religios; Apolitismul.

Sectorul non-profit în orice societate civilă dispune de două coordonate principale. Prima coordonată este reprezentată de funcția de prevenție și de corecție, care are drept scop prevenirea și corectarea eventualelor probleme ce pot apareă. A doua coordonată este reprezentată prin funcția de dezvoltare, prin intermediul căreia se susține dezvoltarea societății civile, dar și a societății per ansamblu, prin protejarea valorilor civile naționale, precum și prin consolidarea colaborării, dar și prin crearea cadrului propice desfășurării activităților comune.

Organizațiile neguvernamentale sunt create în scopul precis de a furniza servicii publice către comunitatea în cadrul căreia își desfășoară activitatea. Acestea nu fac parte nici din sectorul public nici din cel privat, poziția de care beneficiază oferindu-le o anumită flexibilitate în desfășurarea activităților specifice. Pentru a persista în timp, se impune totuși ca organizația să beneficieze de un management cât mai eficient și responsabil.

Funcțiile de bază ale ONG-urilor sunt următoarele: “Intermedierea relației dintre cetățeni și autorități; Facilitarea integrării sociale și politice a cetățenilor (organizațiile reprezintă un cadru de participare civică); Furnizarea de bunuri și servicii către comunitate; Reprezentarea intereselor unor grupuri din cadrul societății” .

Misiunea (sau scopul) unei organizații este una extrem de importantă, aceasta fiind cea prin care organizațiile neguvernamentale se diferențiază unele față de celelalte. Misiunea trebuie, în cadrul societății democratice, să fie îndreptată către cetățean. Ea este cea care se ocupă de ghidarea boardul-ului organizației, al personalulului organizației și al voluntarilor din cadrul acesteia.

De asemenea, în cadrul fiecărei organizații trebuie să existe un set de obiective bine stabilite încă de la început, astfel încât să poată fi respectată cu strictețe misiunea organizației.

Cei care activează în interiorul organizației trebuie să aibă cunoștință de misiunea organizației, de activitățile desfășurate de aceasta; aceste activități trebuie stabilite în așa manieră încât organizația să își poată evalua succesul pe termen lung, păstrându-și intactă misiunea de-a lungul timpului.

Activitățile de atragere a fondurilor reprezintă baza în desfășurarea activităților unei organizații. Acestea se referă nu numai la solicitarea de fonduri, ci și la existența unei oferte de oportunități adresate partenerilor colaboratori.

Elementele de bază în atragerea fondurilor sunt următoarele: existența unui plan scris, cu scopuri și obiective precise; solicitarea unei donații; diversificarea surselor de finanțare; oferirea timpului necesar pentru atragerea fondurilor; alocarea sumelor de bani necesare pentru atragerea fondurilor; este foarte important ca membrii și conducerea organizației să se dedice activității de atragere de fonduri, precum și o abordare profesională a atragerii de fonduri, în baza regulilor de marketing.

Potrivit literaturii de specialitate, finanțatorii ONG-urilor se împart în următoarele categorii:

• Fundații individuale sau familiale;

• Fundațiile unor corporații;

• Fundațiile comunitare;

• Fundații mixte care își obțin fondurile atât din fonduri de la buget cât și de la persoane fizice;

• Agențiile guvernamentale;

• Programe internaționale;

• Programe guvernamentale;

• Asociații religioase;

• Instituții;

• Organizații neguvernamentale;

• Firme;

• Persoane particulare.

Centrul Johns Hopkins pentru Studiul Societății Civile a scos în evidență cinci configurații fundamentale ale structurii sectorului nonprofit, și anume:

• Modelul nonprofit orientat spre educație, identificat în patru țări latino-americane, dar și in țări europene precum Belgia, Irlanda, Israelul și Regatul Unit, model ce se poate regăsi și în România. Trăsătura de bază a acestui model este reprezentată prin concentrarea puternică a forței de muncă aparținând sectorului nonprofit în sfera educației și învățământului.

• Modelul nonprofit orientat către sănătate, întâlnit în Statele Unite, Japonia și Olanda, având ca trăsătură caracteristică ocuparea forței de muncă din sectorul nonprofit în domeniul sănătății. Aproximativ 45% din totalul forței de muncă din acest sector se concentrează cu precădere în acest domeniu în toate cele trei țări.

• Modelul nonprofit orientat către servicii apare cu precădere în patru țări vest-europene, și anume: Austria, Franța, Germania și Spania, concentrând în medie 44% din forța de muncă a sectorului nonprofit din aceste patru țări.

• Modelul nonprofit orientat spre cultură/recreere, specific țărilor central-europene, inclusiv România, are o pondere extrem de scăzută, înregistrând în mod constant o tendință către scădere.

• Modelul echilibrat, prezent în țări precum Australia, Columbia sau Finlanda, îmbină cele trei domenii: educație, sănătate și servicii sociale, ocupând aproximativ 26% din totalul forței de muncă al sectorului nonprofit .

5.2 Rolul ONG-urilor în societatea românească democratică

Potrivit Luminiței Petrescu, fost consilier prezidențial responsabil de relațiile cu ONG-urile, citată de Nadia Badrus, în România organizațiile neguvernamentale pot fi clasificate în „profesioniști, entuziaști și profitori”.

„ În categoria ONG-urilor profesioniste, întâlnim organizații finanțate din fonduri externe, principalele domenii în care desfășoară activități sunt cele legate de drepturile omului, promovarea democrației, și al serviciilor sociale ( orfelinate, asistență socială). Principala caracteristică a acestor organizații care le deosebește de restul organizațiilor neguvernamentale este determinată de faptul că aici lucrează un ămare de tineri fără experiență profesională. Cea de a doua categorie „ entuziaștii”, sunt care nu au fonduri suficiente. Acestea sunt organizații înființate de voluntari și pot fi întâlnite în provincie, unde fondurile occidentale ajung mai greu. Altă categorie, „ profitorii”, sunt organizațiile fondate pentru a profita de avantajele vamale acordate organizațiilor nonprofit. Aceste organizații creează o faimă proastă sectorului neguvernamental.”

În urma acestor clasificări, putem afirma cu certitudine că în România sectorul organizațiilor neguvernamentale a cunoscut o extindere extrem de vastă în ultimii ani, activitățile acestora lărgindu-și aria de acoperire în aproape toate domeniile cu implicare socială.

În anul 2005 a intrat în vigoare în România legea nr. 246, de adoptare a Ordonanței nr. 26/2000 (modificată și completată prin Ordonanța 37/2003) care definește trei tipuri generale de organizații nonprofit: asociații, fundații și federații; în baza acestei legi, definirea structurilor asociative este următoarea : Asociația este constituită din trei sau mai multe persoane care, încheie o înțelegere, pun în comun și fără drept de restituire contribuția materială, cunoștințele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activități în interes general, al unor colectivități sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial” .

Fundația este „subiectul de drept înființat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent și irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivități”42.

Federațiile- sunt definite ca o adunare a mai multor asociații sau fundații.

Principala diferență între aceste trei forme de organizare nonprofit constă în numărul de persoane care pun baza unei asemenea structuri, în patrimoniul inițial pe care îl posedă, dar mai ales în modul în care este structurat intern fiecare tip de organizație în parte.

În afara celor trei forme asociative definite mai sus, în societatea civilă acționează și alte structuri asociative întâlnite sub denumirea de ONG-uri atipice. Acestea sunt următoarele:

• cooperativele – definite ca asociații cu caracter economic, înființate în baza consimțământului liber exprimat al persoanelor care devin astfel membri în scopul desfășurării unor activități în comun utilizând mijloace de producție ce se află în proprietate comună sau inchiriate (dupa caz);

————————————

42 http://arddzi.minind.ro/module_instruire_CCC_2008/Modul%2022-%20Crearea%20si%20managementul%20ONGurilor.doc accesat/19/04/14

• casele de ajutor reciproc ( CAR) – definite ca asociații fără scop lucrativ propriu, organizate ca urmare a liberului consimțământ al membrilor, având drept scop întrajutorarea financiară a membrilor săi;

• organizațiile patronale și/sau sindicatele – reprezintă organizațiile care protejează și promovează în același timp interesele profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor ( Legea 54/1998 reglementează în mod expres activitatea sindicatelor) ;

• Societatea Națională de Cruce Roșie;

• Cluburile sportive;

• Fundațiile de tineret;

• Camerele de Comerț și Industrie a României și cele teritoriale.

Așa cum specifica Sergiu Tamas, “Datorită specificului său, societatea civilă întărește legitimitatea democrației, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întărește conștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor, permite recrutarea și formarea de noi lideri. (…) Persoanele active in cadrul societatii civile, in calitate de patroni, muncitori din sindicate, specialisti, artisti grupati in asociatii profesionale etc., pot fi regasite ca agenti ai societatii politice, indeplinind functii politice. Alte persoane ramân, însă, doar agenți ai societății civile.”

Revoluția din 1989 a constiuit, fără îndoială, punctul de plecare a dezvoltării societății civile românești, și, în speță, a organizațiilor neguvernamentale.

Evoluția numărului de organizații ale societății civile românești este una spectaculoasă, dacă luăm în considerare faptul că în anul 1989 numărul acestor organizații era infim, în anul 1996 existau un număr de 13.000 de astfel de organizații, iar în 1999 existau deja un număr de 44.000 de mii, iar la nivelul anului 2008 numarul acestora ajungând la peste 53.000.

Potrivit Ordonanței de Guvern (OG) 26/2000 cu privire la asociații și fundații, vechea lege a fost înlocuită definitiv în urma creării unui cadru unitar pentru: „exercitarea dreptului la liberă asociere; promovarea valorilor civice, a democrației și statului de drept; urmărirea realizării unui interes general, local sau, după caz, de grup; facilitarea accesului asociațiilor și fundațiilor la resurse private și publice; parteneriatul dintre autoritățile publice și persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial” .

După anul 1992, au fost acordate facilități fiscale pentru sectorul non-guvernamental, principala facilitate fiind scutirea de la plata TVA-ului pentru ONG-uri, precum și scutirea de la plata taxelor vamale pentru toate autovehiculele mai vechi de 8 ani primite ca donație. Această lege a produs însă o sporire majoră a numărului de ONG-uri care nu desfășurau nicio activitate în folosul comunității, fiind de fapt folosite în scopul desfășurarii unor activități profitabile, aspect care explică în parte creșterea spectaculoasă a numărului de astfel de organizații.

Un alt factor important care a condus la dezvoltarea sectorului ONG îl reprezintă dezvoltarea parteneriatului public – privat și a formulelor de management public care fac posibilă aplicarea lui cu succes. Aceste elemente pot influența procesul de reformă a guvernării și a administrației publice prin includerea și adaptarea unor tehnici și metode inspirate de managementul organizațiilor private la managementul organizațiilor publice, pentru a câștiga un plus de efi ciență, transparență și responsabilitate în oferta și gestionarea politicilor publice.

Majoritatea organizațiilor constituite în România sunt asociații. Daca putem afirma despre numărul asociațiilor existente că este un indicator al asociativității, solidarității cetățenești, și al spiritului de întrajutorare, despre numărul fundațiilor existente într-o societate putem afirma în schimb că este un indicator al filantropiei, al dorinței de a face bine celorlalți, de a-i ajuta pe semeni, dar și a existenței resurselor financiare necesare atingerii acestor scopuri, deoarece existența fundațiilor presupune, în principal, afectarea unui patrimoniu în mod permanent și irevocabil realizării unui scop cu precădere comunitar. ONG-urile din România reușesc săîndeplinească rolurile și funcțiile sociale identificate de specialiști cu privire la sectorul nonprofit cât și al societății civile din toată lumea. Aceste roluri sunt:

1. Furnizor de servicii. ONG-urile „furnizează numeroase servicii, de la educație, la servicii sociale și de sănătate. Nu există încă un consens cu privire la caracterul distinct al serviciilor frunizate de organizațiile nonprofi t prin comparație cu cele furnizate de stat sau de furnizori privați cu scop lucrativ, dar aceste organizații sunt totuși recunoscute pentru modul în care identifi că nevoi sociale care nu fi gurează pe agenda instituțiilor publice și contribuie la satisfacerea acestor nevoi. Recunoașterea se referă la inovațiile sociale pe care le aduc, la servicii care, uneori, sunt de o excepțională calitate și la furnizarea acestor servicii unor persoane la care ceilalți furnizori nu ajung.”

2. Militantismul. La fel de importantă ca si funcția de furnizare de servicii este funcția militantă a sectorului (sau de advocacy), rolul acesteia fiind acela de a atrage atenția asupra unor probleme existente dar ignorate, precum și de a proteja anumite drepturi fundamentale ale omului. „Sectorul neguvernamental este locul în care o mare varietate de preocupări și interese sociale, politice, de protecția mediului sau comunitare îți găsesc expresia. Societatea civilă este locul ideal pentru apariția unor mișcări sociale, aceasta funcționând ca o valvă de siguranță socială critică, care permite unor grupuri afl ate în afara cercurilor infl uente din societate să atragă sprijin pentru îmbunătățirea situațiilor care îi preocupă” .

3. Exprimarea. Prin intermediul acestei funcții, organizațiile nonprofit furnizează modalitățile organizaționale diferite prin care sentimente, impulsuri, sau preocupări de diverse naturi se pot desfășura. Putem exemplifica aici prin companii artistice alternative, ansambluri folclorice, sau societăți religioase, toate găsindu-și modul propice de funcționare în sectorul nonprofit.

4. Dezvoltarea comunitară. Organizațiile nonprofit participă la construirea și dezvoltarea comunității locale, a capitalului social, precum și a legăturilor atât de necesare pentru ca democrația și economia de piață să funcționeze în cel mai eficient mod.

În prezent, în România funcționează un număr foarte mare de ONG-uri; dintre acestea, amintim:

• Asociații: Asociația pentru Cooperare Internațională “Drepturile omului, mediere și arbitraj” București; Asociația Centrul Cultural Proartis; Asociația Centrul Român de Bioresurse și Cercetări Avansate, etc.

• Fundații: Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Consiliul Național Român pentru Refugiați, FEDEI- Fundația pentru Dezvoltare Economică și Integrare Europeană, etc.

• Organizații patronale: Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR)

• Federații: Federația Asociațiilor pentru Apărarea Drepturilor Legitime ale Consumatorilor, Federația Asociațiilor si Fundațiilor, Federația Operatorilor Români de Transport – F.O.R.T., etc.

• Organizații sindicale: Sindicatul Național al Taximetriștilor Independenți – SNTI.

5.3 Fundația pentru dezvoltarea societății civile românești

Fundatia pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) este o organizație neguvernamentală, independentă, înființată în anul 1994, în cadrul unei inițiative a Comisiei Europene. FDSC este o “organizație pentru organizații”, care consideră că dezvoltarea sectorului neguvernamental reprezintă în sine un indicator pentru starea comunității în care cetățenii trăiesc .

Evoluția FDSC a fost determinată de nevoia in transformare a organizațiilor neguvernamentale existente în România: în perioada imediat următoare a anilor 90’, FDSC a venit ca un răspuns al nevoii acute de finanțare a sectorului nonprofit prin programele pe care le-a desfășurat, continuând să adauge acestora în fiecare an programe și servicii noi, în scopul concret de a răspundă nevoilor specifice fiecărei etape de dezvoltare a sectorului neguvernamental.

Depășind sfera adresabilității exclusive către organizațiile neguvernamentale, FDSC a ajuns în prezent să implice și alte categorii relevante pentru dezvoltarea societății civile din România – administrație publică, sectorul de afaceri, jurnaliști, mediul academic. Astfel, ceea ce diferențiază FDSC este că serviciile și programele sale de finanțare, informare, consultanță, instruire, advocacy și constituire de platforme de reprezentare se completează reciproc și adaugă valoare unul altuia, servind dezvoltării societății civile atât prin furnizarea lor directă în interiorul sectorului organizațiilor neguvernamentale, cât și în afara sa .

Viziunea sub care își desfășoară activitatea Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile este cea a popularizării unei societăți civile puternice și influente, cu cetățeni responsabili și implicați în activitățile specifice societății civile, care știu să își promoveze atât interesele cât și valorile pentru binele comunităților.

Scopurile acestei fundații sunt următoarele:

• Sprijinirea, din punct de vedere științific, financiar, organizatoric, dar și managerial apariția cât și dezvoltarea unor forme specifice prin care societatea civilă româneacă se manifestă, și anume:

– promovarea asociațiilor civice, culturale, profesional-știiintifice sau sindicale;

– promovarea asociațiilor ce desfășoară activități legate de apărarea drepturilor omului;

– promovarea anumitor inițiative legate de extinderea autoguvernării sau la nivelul administrației locale;

– susținerea independenței pentru presa scrisă și audio-vizuală, precum și orice altă inițiativă cetățenească având ca obiectiv susținerea libertății la informație;

• contribuirea la dezvoltarea sectorului intelectual și artistic independent, fără a fi constrânse de orice fel de îngrădiri administrative, oferind sprijin de orice natura cenaclurilor literare, grupurilor de cercetare independente în domeniul științelor social-politice, etc.

• sprijinirea proiectelor ce au drept scop lărgirea autonomiei universitare, precum și încurajarea învățământului particular către stimularea inițiativelor de modernizare a învățământului și cercetării din România;

• contribuirea la popularizarea conceptului de democrație, a societății civile, a economiei de piață și statului de drept, dinamizând astfel gândirea social-politică românească, inclusiv prin sprijinirea editării carților originale, dar și prin traducerea unor lucrări de referință ale literaturii de specialitate;

• Realizarea unor studii de specialitate referitor la democratizarea și dezvoltarea societății civile, dar și organizarea de seminarii sau mese rotunde pentru experți din diferite domenii, cadre univiersitare și studenți.

• sprijinirea altor organizații culturale, științifice, sindicale sau politice care desfășoară activități similare sau complementare cu cele ale Fundației.

Obiectivele strategice ale Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile în perioada 2011-2015:

Furnizarea serviciilor de asistență tehnică, consultanță și instruire, advocacy, informare, cercetare la standarde înalte de calitate, adaptate permanent nevoilor organizațiilor societății civile, pentru a crește impactul acțiunilor lor în comunitate.

Reprezentarea la standarde înalte de calitate a intereselor sectorului neguvernamental către celelalte sectoare ale societății.

Creșterea vizibilității acțiunilor și valorilor sectorului neguvernamental.

CAPITOLUL VI. STUDIU DE CAZ

Alegerile prezidențiale din 2009

Contextul pre-electoral al alegerilor din 2009 a fost dominat de Coaliția de guvernare PD-L, în cadrul căreia Alianța PSD-PC a avut în posesie puterea executivă, până în momentul în care premierul de la acea vreme, Emil Boc, a renunțat la vice-premierul din partea USD, Dan Nica. Acesta a constituit momentul în care partidele politice au fost angrenate în așa-numita perioadă pre-electorală, printr-o serie de acțiuni politice, ce au avut drept scop adunarea cât mai multor procente ale opțiunilor electorale exprimate în favoarea unui anumit potențial candidat la funcția de președinte al țării.

Competiția electorală a adus în atenția publicului 12 aspiranți la fotoliul de președinte. La data de 29 octombrie 2009, BEC a atestat rămânerea definitivă în cursa electorală a următorilor candidați: Crin Antonescu(PNL), Traian Băsescu(PDL), George Becali(PNG), Remus Cernea(Partidul Verde), Mircea Geoană(PSD+PC), Ovidiu Iane(PER), Hunor Kelemen(UDMR), Gheorghe Manole(independent), Sorin Oprescu(independent), Constantin Potircă(independent), Constantin Rotaru(PAS), Corneliu Vadim-Tudor(PRM).

Numărul cetățenilor înscriși pe listele electorale la alegerile prezidențiale din octombrie 2009 a fost de 18.347.397, organizandu-se un număr de 21.412 secții de votare, dintre care 18.053 de secții normale și 3.359 de secții speciale. În plus, 294 de secții de votare au fost organizate în străinătate .

Construcția campaniei electorale a celui mai puternic candidat, Traian Băsescu,, din punctul de vedere al imaginii prezentate publicului, a impus o luptă între presedintele în funcție, susținut de PDL, și o alianță parlamentară aflată la polul opus, formată din PSD, PNL, UDMR, PC și alte minorități, dar care nu-i impunea lui Băsescu doar un singur oponent, ci mai mulți, și anume: Mircea Geoană, Crin Antonescu, și Kelemen Hunor.

————————————

www.bec2009p.ro /accesat 21/04/14

Campania electorală pentru desemnarea președintelui nu a implicat conturarea sau impunerea unei alternative a președintelui Traian Băsescu, urmarea acestei campanii fiind o departajare a electoratului anti-Băsescu funcție de contracandidatul de care fiecare votant se simte mai apropiat. În acest mod, campania electorală nu a reușit să releve o alternativă prea bine conturată la Traian Băsescu, în ciuda faptului că există o majoritate parlamentară care i se opunea.

Mesajul transmis, în timpul campaniei, de către contracandidații lui Băsescu a fost acela că Băsescu nu trebuie sub nicio formă să mai câștige încă un mandat, și că încă cinci ani cu Băsescu în fruntea țării ar fi dezastruoși pentru România, însă nu a implicat nicio alternativă explicită propusă electoratului, fiecare candidat oferind doar alternativa propriei persoane.

Campania electorală desfășurată pentru turul întâi a fost descrisă ulterior ca fiind “narcisistă”, o campanie în care candidații au dialogat, parcă într-un mod alienat, cu ei înșiși, fiind în permanență ancorați în confruntări în oglindă, confruntări limitate parcă doar de propriile lor granițe ideologice.

Campania electorală din anul 2009 s-a desfășurat, totodată, pe fondul existentei crizei economice la nivel intern și internațional, peste care s-a suprapus și criza politică.

În condițiile demiterii Guvernului, organismele internaționale financiare care au sustinut si creditat România, nu au mai avut în aceste moment un partener de discuții, posibilele finanțări rămânând așadar în suspensie.

Campania a fost, de asemenea, marcată și de diferite proteste sociale – cum ar fi: protestul crescătorilor de animale sau greva lucrătorilor de la metrou, care au avut impactul cel mai mare – prima, un impact eminamente mediatic, iar a doua, unul economic dar și politic.

De asemenea, în cadrul acestei campanii s-a evidețiat faptul că președintele în exercițiu, respectiv Traian Băsescu, și-a exercitat dreptul constituțional de a decreta înfăptuirea unui referendum la scară națională în ziua alegerilor, electoratului solicitându-i-se să-și pronunțe opinia asupra scăderii numărului parlamentarilor de la 471 la 300, adică cu aproximativ 35%, și asupra schimbării Parlamentului din bicameral în unicameral.

Faptul că a fost decretat un referendum național ce s-a organizat în chiar ziua alegerilor prezidențiale, a constituit o procedură fără precedent în istoria tuturor campaniilor prezidențiale organizate în România.

Ca și în alte campanii electorale precedente unde s-au confruntat diverși candidați, nu partide, și de data aceasta competitorii s-au străduit să își schematizeze, să își impună sau să își consolideze rolurile proprii, conform mitologiei specifice de campanie.

Astfel, președintele Traian Băsescu, și-a consolidat rolul autoasumat de “părinte”. Adversarii politici i-au impus rapid o etichetă peiorativă, transformându-l din “parinte” în “tătuc”, cu indicația clară către eticheta de “dictator”.

Pe de altă parte, Traian Băsescu și-a apărat, în cadrul campaniei, mandatul câștigat de cinci ani, și-a reiterat realizările, afirmând că mai sunt unele lucruri pe care încă nu le-a dus la îndeplinire, și cerând sub acest pretext încă un mandate pentru a le putea realiza.

Campania electorală a lui Băsescu a fost concepută, privind din punct de vedere al strategiei de folosite, vizând două componente fundamentale: o componentă pozitivă, creată în jurul sloganului “Băsescu pentru România”, și alta negativă, creată plecand de la sloganul “Haideti la referendum! De ce le e frică, de aia nu scapă!”.

Încă din momentul debutului campaniei, Traian Băsescu a precizat faptul că oponenții săi nu sunt Mircea Geoană și Crin Antonescu, ci însuși Ion Iliescu, pe care “speră că îl va lecui de setae de putere”.

Strategia campaniei sale s-a bazat pe sloganul “Eu și românii luptăm împotriva intereselor de grup, impotriva intereselor de partid și a intereselor mogulilor de presă”.

De cealaltă parte, președintele Senatului, care este al doilea om în stat, Mircea Geoană, a reușit să-și impună și să-și consolideze rolul de diplomat occidentalizat, de politician bazat doar pe bune relații externe, ce putea oferi României o reprezentare de buna calitate pe plan internațional.

Mircea Geoană a criticat mandatul lui Băsescu, atât pentru neîmplinirile acestuia în plan extern, dar și pentru cele referitoare la planul intern.

Conceptul de imagine utilizat de Geoană a fost proiectul său, intitulat “O singură Românie”, acesta fiind o aluzie la celebrul discurs ținut de Adrian Năstase în 2004, când, după ce acesta a pierdut alegerile în fața lui Băsescu, amintea de “cele două Românii”.

Campania lui Mircea Geoană s-a dorit a fi una eminamete pozitivă, creată în jurul sloganului “Învingem împreună”, însă a detinut și o componentă negativă, agresiva la adresa lui Băsescu, conturată plecand de la mesajul “Trăiți bine?”, prin intermediul caruia a acuzat în mod constant corupția din jurul președintelui Basescu.

Mircea Geoană l-a atacat în mod constant pe Băsescu, a susținut o relație de campanie decentă cu Crin Antonescu, referindu-se la o majoritate post-electorală ce era formată în jurul celor două partide, PSD și PNL, și nu s-a referit absolut deloc la Sorin Oprescu.

Geoană a încercat să realizeze o campanie de tip american, după modelul Obama, așa-numita ecuație câștigătoare din punctul de vedere al domniei sale fiind însă cea preconizată de către Viorel Hrebenciuc, care implica participarea în turul doi împreună cu Băsescu, după care urma câștigarea alegerilor prin exprimarea votului negativ acordat de români, prin care aceștia l-ar fi sancționat pe actualul presedinte.

Președintele PNL, Crin Antonescu, nu a avut în cadrul acestor alegeri un rol tocmai explicit pe care să îl consolideze. Din acest motiv, a avansat un rol care să ajute la identificarea sa în piața mesajelor de campanie, și anume acela de “revoluționar al bunului-simț”, rol ce a fost conturat în esență și de sloganul său, “România bunului simț”.

Crin Antonescu și-a făcut remarcată prezența printr-o retorică foarte bună și prin afirmarea unor puncte de vedere intransigente, categorice, însă a fost slab remarcat în ceea ce privește aducerea unor soluții explicite.

Acesta i-a atacat în campania electorală atât pe Mircea Geoană, cât și pe Traian Băsescu, singurul contracandidat pe care l-a menajat într-o mare măsură și în compania căruia a arătat o atitudine de competitor cu bun-simț a fost independentul Sorin Oprescu.

Sorin Oprescu, care se afla și atunci în funcția de primar al Capitalei, și-a impus și consolidat în cadrul campaniei rolul de om dornic să lupte împotriva sistemului, de independent care vrea sa poarte o luptă împotriva tuturor clicilor clientelare ale partidelor. Prin intermediul acestui rol autoimpus a câștigat, de altfel, în anul 2008, funcția de primar al Bucureștiului.

Campania lui Sorin Oprescu a fost derulată în jurul sloganului “Hai România”, un slogan extrem de îndrăzneț, de altfel. În timpul campaniei, Oprescu l-a atacat în mod special pe Geoană, într-o proporție mai redusă pe Băsescu, și deloc pe Crin Antonescu.

Strategiile de comunicare utilizate de candidați în cadrul campaniei nu au epatat cu nimic, au fost considerate a fi lipsite de profunzime, iar strategiile electorale abordate de către candidați au fost “cuminți” și extrem de previzibile.

Atacurile din cadrul campaniei ce au avut loc între candidați au fost uneori considerate chiar insistente: Oprescu l-a denumit pe Mircea Geonă un produs fals, Antonescu l-a numit pe Traian Băsescu tiran sau o caricatură a lui Nicolae Ceaușescu, iar pe Mircea Geoană l-a numit mincinos laș și manechin.

Traian Băsescu a ținut să precizeze, în timpul campaniei, că el nu duce o luptă cu Geoană sau cu Antonescu, ci cu însuși Ion Iliescu. Așa cum a afirmat Băsescu, Geoană nu reprezenta decat un paravan pentru Ion Iliescu, pe care, asa cum am mai afirmat, dorea să îl “lecuiască de putere”; de asemenea, Băsescu l-a catalogat pe Iliescu drept “cel mai nociv om politic”.

O alta temă avansată de Băsescu vizează atacul direct la “moguli”, adica la patronii trusturilor puternice de presă din Romania – Vântu, Voiculescu și Patriciu – la care a fost adaugat, spre sfârșitul campaniei, și Sassu.

Băsescu a afirmat în cadrul campaniei sale că trusturile de presă sunt folosite pentru a influența decizia politică și pentru a obtine favoruri, și a atacat posturile de televiziune Antena 1 și Antena 3, posture pe care le-a acuzat în mod constant că se ocupă de o campanie negativă la adresa sa, el postând, în acest sens, pe site-ul sau personal, un film realizat din poze trucate cu diverși politicieni și patroni ai unor trusturi media.

Rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale din 2009 au fost următoarele:

În cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale s-au confruntat Băsescu și Geoană, rezultatele acestui al doilea tur confirmând rămânerea lui Traian Băsescu în fotoliul prezidențial.

Câștigătorul alegerilor prezidențiale din 2009, Traian Băsescu, spunea în timpul campaniei electorale care i-a asigurat victoria, că politica economică a unei tari trebuie să vizeze în mod special mediul rural, deoarece resursa creșterii productivității se află acolo.

Dezvoltarea rurală a țărilor membre UE se bucură de asemenea de o susținere financiară de 8 miliarde de euro din partea Uniunii.

Băsescu afirma, în timpul campaniei, că o parte din acești bani ar trebui alocați creării a noi locuri de muncă pentru populația feminină (conform studiilor, aceasta este categoria cea mai defavorizată din mediul rural) și pentru tineri.

Potrivit lui Băsescu, în urma numirii sale in funcția de președinte, aceștia vor obține locuri de muncă prin înființarea unor IMM-uri care să aibă drept obiect de activitate procesarea locală a laptelui și a cărnii, pentru ca micii fermieri să nu mai sufere de pe urma diverșilor intermediari și să se poată îndrepta către prosperitate.

De asemenea, susținea Băsescu, ar fi fost foarte necesară crearea unor depozite pentru fructe și legume, pentru ca acestea să nu mai fie supuse vânzării desfășurate pe tarabe, la marginea drumului.

În Programul de guvernare al lui Traian Băsescu („Gîndim altfel“) întâlnim următoarele cifre referitoare la cîștigul salarial mediu brut în România, majorat de domnii Băsescu și Boc, dar și de adepții acestora.

Potrivit Programului de guvernare, Băsescu și Boc promiteau o creștere a câștigului salarial mediu brut într-un interval de 4 ani (respectiv 2009-2012) de la 487 euro (în 2009) la 905 euro (în 2012), și respectiv o majorare cu un procent de 45% (de la 1.730 lei la 3.023 lei).

Însă, în primii 3 ani de guvernare a alianței Băsescu-Boc s-a dovedit de fapt că aceste cifre nu au fost de fapt fundamentate din punct de vedere economic.

Theodor Stolojan și Adriean Videanu susțineau în anul 2008 că vor asigura pentru anul 2012 un salariu mediu brut de 905 euro (adică 3.023 lei).

În 2009, în locul promisiunii electorale a domnilor Băsescu și Boc – cea a unui câștig mediu brut de 2.057 lei – s-au realizat în fapt doar 1.845 lei; așadar, exprimat în termeni nominali, se observă un câștig salarial mediu mai mic cu 10% decît cel promis în cadrul campaniei electorale.

Se poate afirma că, în mod concret, puterea de cumpărare a cîștigului salarial mediu s-a diminuat în 2009 și cu rata medie a inflației, care atins valoarea de 5,6% (fiind cea mai înaltă rată a inflației din Uniunea Europeană).

În 2010, în locul promisiunii electorale – cea a unui cîștig salarial de 2.377 lei, cîștigul concret nu a depășit valoarea de 1.910 lei; așadar, în termeni nominali, se poate observa că salariul mediu a fost mai mic cu aproximativ 20% decît câștigul promis în timpul campaniei electorale.

Privită în termeni reali, puterea de cumpărare din cadrul câștigului salarial mediu a fost evident micșorată în cursul lui 2010 și cu rata medie existentă a inflației, de 6,1%.

În cursul anului 2011, promisiunea electorală făcută de domnii Băsescu și Boc a fost cea a unui câștig salarial mediu brut în valoare de 2.703 lei.

În proiecția acestora pentru anul 2011 s-a avut în vedere atingerea unui câștig salarial mediu de 2.022 lei; așadar, în termeni nominali, câștigul brut va scădea cu 25% față de cel promis electoral.

Exprimată în termeni reali, puterea de cumpărare a câștigului mediu brut din cursul anului 2011 se va diminua și cu rata medie a inflației prevăzute (conform documentelor FMI), atingând un nivel de 5,4% în cursul anului 2011.

În timpul celor trei ani ai guvernării Băsescu-Boc ( respectiv 2009-2011), câștigul salarial mediu a fost realizat cu mult sub nivelul care fusese promis în timpul campaniei electorale.

Întrebarea care se punea la vremea respectivă era: “Dacă în 2011 se va atinge nivelul unui câștig salarial de 2.022 lei, adică 480 euro, cum se va reuși obținerea în anul 2012 a nivelului de 905 euro care fusese promis în timpul campaniei electorale de domnii Băsescu și Boc? Ar fi oare posibila majorarea câștigului salarial de 1,9 ori în anul 2012? “

Asa cum se poate lesne observa, este vorba despre o situație aberantă, indusă de afirmațiile mincinoase ale politicienilor Băsescu și Boc.

Făcând uz de anumite politici greșite sau abuzive, guvernarea Băsescu-Boc a reușit în anul 2010 operarea unor tăieri de salarii în valoare de 25% la salariații ce activau în sectorul public (aproximativ 1,4 milioane de români), aceasta fiind o premieră în cadrul țărilor din Uniunea Europeană, separat de anumite sporuri variabile ce au fost eliminate (fapt care în anumite sectoare a dus la o scădere a salariilor cu un procent foarte mare, de 30-40%).

Politica referitoare la locurile de muncă a pricinuit suferințe foarte mari în timpul guvernării Băsescu-Boc.

În cadrul Programului de guvernare portocaliu se promitea un spor de aproximativ 450.000 salariați în decursul unei perioade de trei ani (respectiv de la 5.046.000 salariați la 5.496.000 salariați); putem afirma în acest context că domnii Băsescu și Boc nu au ținut cont de efectele crizei economice existente care izbucnise de mai bine de un an de zile pe plan mondial.

Potrivit datelor existente, în anii 2009 și 2010 este observabilă o scădere dramatică, cu aproape 800.000 de persoane a numărului de salariați (concret, de la 5.046.000 salariați la 4.238.000 de salariați).

Guvernul format din Băsescu si Boc a făcut mult prea puține lucruri pentru a apăra și a crea noi locuri de muncă. Ba dimpotrivă, putem afirma că sub lozinca falsă și în același timp sfidătoare a „modernizării” anumitor structuri, a desființat, prin intermediul deciziilor sale directe, un număr de peste 100.000 de locuri de muncă din cadrul sectorului public și a continuat procesul și în cursul anului 2011. De asemenea, guvernul a decis și o tăiere cu un procent de 15% a indemnizațiilor acordate pentru șomaj, fapt unic în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene.

În anul 2011, cele aproximativ 800.000 de locuri de muncă ce fuseseră desființate, la salariul mediu ce fusese proiectat pentru anul respectiv, însemnau pierderi ale veniturilor obținute din salarii de 19,4 miliarde lei (aproximativ 4,6 miliarde euro).

Alături de altele, acesta reprezintă un indicator de bază ce ar fi trebuit să-i determine pe guvernanți să nu mai facă o serie de declarații superficiale și in mod evident total iresponsabile legate de „ieșirea din criză”.

În legătură cu fiscalitatea și politicile monetare ale României, Traian Băsescu promitea în 2009 o relaxare fiscală, neimpozitarea profitului reinvestit, și reducerea cotei unice. Și-a dat însă seama că aceste lucruri nu vor fi posibile, și a aplicat cu obstinație aceleași măsuri intervenționiste, de sorginte socialistă, care aveau să scoată la iveală adevăratele cauze ale recesiunii; de asemenea, a ingropat cetățeanul plătitor de taxe și impozite în datorii imense, prin împrumutul de la FMI, a eșuat în eliminarea impozitului pe profitul reinvestit, și a lărgit în mod nejustificat baza de impozitare.

Dezastrul economic al guvernării Băsescu-Boc, în cifre, arată în felul următor:

PIB a scăzut cu 9,1%;

Cifra de afaceri din industrie a scăzut cu 11,6%;

Numărul salariaților s-a diminuat cu 515.300 de personae;

Rata șomajului a crescut la 7,4%;

Salariul mediu real a scăzut cu 7,2%;

Rata inflației a atins un maxim de 11,9%;

Ponderea creditelor restante în lei a crescut de la 2,2% la 9,4%;

Deficitul bugetar a ajuns la 7,4% din PIB;

Investițiile publice au scăzut cu 28%;

PIB a scăzut în termeni reali cu 9,1% (în primul semestru din 2010, comparativ cu aceeași perioadă din 2008).

Milioane de pensionari și salariați romani au apreciat aceste politici și toate măsurile care au fost luate împotriva lor de guvernarea Băsescu – Boc ca fiind acte de criminalitate politică.

Derularea unor politici nepotrivite în perioada de criză 2009-2011 a fost posibilă și ca urmare a faptului că regimul impus de Băsescu s-a constituit intr-o „falsă majoritate” în cadrul Parlamentului, reușind să denatureze rezultatele alegerilor din 2009.

Conform anumitor voci, această „falsă majoritate” a fost realizată prin existența unei corupții politice la înalt nivel.