Sistemul de Partide din Romania Postdecembrista
INTRODUCERE
Partidele politice și sistemele relaționale pe care le formeaza reprezintă un indicator important in evaluarea gradului de consolidare democratică a unei țări. Mediatori principali ai reprezentării politice, asumându-și rolul de a mobiliza colectivități și grupuri sociale în numele unor idei și programe de guvernare, partidele au constituit, încă de la începutul dezvoltării sociologiei politice, unul dintre cele mai complexe subiecte de analiză.
Prăbusirea comunismului și instaurarea regimurilor parlamentare în Europa de Est au repus în discuție ansamblul teoriilor clasice referitoare la partidele politice, permițînd cercetătorilor să urmarească evoluția fenomenului partizan încă de la nașterea lui și să verifice astfel modelele explicative de care științele politice dispuneau până la acea dată.
Din vasta literatură de specialitate care clasifică partidele din perspectiva organizării aparatelor conducătoare și a rețelelor militante, trei tipuri ideale vor fi folosite cu precadere: partidele de mase și partidele de cadre, teoretizate de Max Weber și Maurice Duverger, și partidul personal, categorie identificată de Mauro Calise în spațiul politic italian.
Principala ipoteză testată este absența unui model organizațional de masă în România și tendința construirii partidelor în jurul unui lider, mai degraba decât în jurul unei baze sociale.
Partidul Social Democrat, actor major al celor douăzeci de ani de tranziție, se caracterizează astfel ca un partid cu un număr mare de membri, dar construit în jurul unei elite centrale, total independente de baza de aderenți. Liderii vizibili ai partidului sunt fie foști independenți atrași în structurile de conducere după ce au fost numiți în funcții executive importante (vezi Vasile Văcăroiu sau Mircea Geoană), fie figuri politice moștenite din vremea FSN-ului.
Membrii partidului nu sunt încadrați activ în viața internă de partid, iar șansele de promovare în urma unui militantism permanent sunt reduse. Această valorizare preferențială a recrutărilor externe în detrimentul personalului intern limitează definirea PSD-ului ca un partid de mase, în ciuda dorinței afișate de lărgire a bazei de membri.
O structură asemănătoare se regasește în cazul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, până în 2000. Dotat cu o baza largă de membri, caracterizat drept organizare închisă și ierarhizare rigidă, PNTCD valorizează recrutările externe și solidaritatea de elită, constituind un hibrid între partidul de masă și cel de cadre .
Partidul Democrat are la rândul lui o structură organizațională ambiguă, care prevede descentralizarea, dar impune un președinte puternic. Conflictele între centru și diversele organizații locale sunt de cele mai multe ori conflicte personalizate. PD este o structură care se dorește a fi de masă, dar care, prin solidaritatea de elită, se înscrie mai degraba in categoria partidelor de cadre .
Două formațiuni corespund tipului ideal de partid personal. Este vorba de PUR, concentrat în jurul activității lui Dan Voiculescu, și de PRM, al cărui principal motor este Corneliu Vadim Tudor.
PNL deservește modelul partidelor de cadre, funcționând ca o formațiune elitară, un club exclusivist al guvernanților. Fără a conduce campanii ample de recrutare, PNL privilegiază integrarea în structurile de partid a numeroase personalități publice, tehnocrați si tineri studenți.
Partidele istorice sunt reorganizate din perspectiva continuității lor cu trecutul pre-comunist, iar principiile democratice sunt supra-valorizate în programele și discursurile politice. Aceste formațiuni cunosc o carență structurală importantă, întrucât baza lor organizațională a fost distrusă în timpul perioadei comuniste.
Cazul românesc reflecta cel mai bine, prin trei exemple clasice: PNTCD, PNL și PSDR, renașterea și evoluția acestui tip ideal. Partidele dizidenței își găsesc legitimitatea în mișcările protestatare anticomuniste. Limitându-și construcția identitară la un anticomunism simplist, aceste formațiuni vor cunoaște înfrângeri electorale succesive și vor dispărea chiar de pe scena politica, asa cum a fost cazul Solidarnosc în Polonia.
În Romania, un singur partid ar putea să se înscrie în această categorie, deși într-o manieră indirectă și discutabilă. Este vorba de Partidul Alianța Civică. Partidele paginii albe se nasc în post-comunism și se caracterizează prin opoziția declarată față de vechiul regim și prin integrarea rapidă în structurile organizaționale ale diverselor familii politice europene.
Sunt partide noi, care își fondează identitatea în baza unui discurs modern, care tratează problemele imediate ale tranziției. În România, numeroase partide au încercat să-și însușească această etichetă. PRM, prin constituirea sa în 1991, poate apărea ca un partid nou, dar biografia și discursul liderilor săi amintesc o anumită continuitate cu trecutul comunist. PD-ul este poate singura formațiune care corespunde acestei categorii, prin ruptura din 1991 cu aripa conservatoare Iliescu și integrarea sa rapidă în Internaționala Socialistă.
O a patra categorie o constituie partidele moștenitoare ale fostelor structuri comuniste, convertite la democrație și legitimându-se prin maturitate identitară și experiență tehnocrată. Socialiștii bulgari, polonezi sau maghiari se înscriu într-o astfel de linie identitară. Cazul românesc este și de această dată specific, FSN-ul refuzând întotdeauna o legătură directă cu trecutul și legitimându-se ca un partid revoluționar prin excelență.
FSN-ul apartine acestei categorii, în primul rând prin conversia elitei sale politice și prin atitudinea permisivă în interpretarea comunismului. PSM reprezintă un al doilea partid reconvertit, care își asumă însă, spre deosebire de FSN, moștenirea PCR. Din acest punct de vedere, România se detașeaza la nivel regional printr-un decalaj între un partid care se declară oficial ca reconvertit, asemănator socialiștilor bulgari sau comuniștilor cehi, și un partid identificat de alții ca moștenitor al PCR, anume FSN/FDSN/PDSR/PSD.
În 1990, un veritabil sistem de partide nu poate fi indentificat, având în vedere, pe de o parte, hegemonia pe care Ion Iliescu și FSN au exercitat-o pe scena politică și, pe de altă parte, climatul de reticență față de democrație care a dominat până la sfârșitul lui 1991.
După alegerile din 2000, numărul de partide prezente în parlament indica apariția unui pluralism moderat, dar polarizarea se menține, fapt care conclude spre trăsăturile unui model hibrid, ce combină pluralismul extrem cu cel moderat.
Emil Constantinescu, reprezentând Convenția Democrată Română (CDR) a învins președintele în exercițiu, Ion Iliescu, în cel de-al doilea tur al alegerilor, înlocuind-ul astfel la conducerea statului. PDSR-ul, deși a câștigat cel mai mare număr de locuri în Parlament, a pierdut totuși puterea pentru că partidele constituente a CDR și-au unit forțele cu Partidul Democrat, Partidul Național Liberal, și Uniunea Democrată Maghiară din România(UDMR) pentru a forma o coaliție de centru care să formeze o majoritate de 60% și să conducă astfel țara.
Victor Ciorbea a fost numit Prim-ministru, punându-se și bazele aderării la NATO și UE. Ciorbea rămâne la conducerea Guvernului până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile. Reprezentând unul din partidele istorice (PNTCD),Radu Vasile se va confrunta cu una din cele mai importante crize de subminare a autorității statale a României, în urma manifestațiilor minerilor conduși de Miron Cozma.
Mai apoi în urma unor neînțelegeri în coaliție, în urma cărora reforma a bătut pasul pe loc, Radu Vasile a fost și el înlocuit de Mugur Isărescu, un tehnocrat care era și guvernatorul Băncii Naționale, în timpul căruia s-a înregistrat prima creștere economică de după revoluție.
În timpul acestei guvenări s-au făcut numeroase reforme, dar dezvoltarea României a fost mult sub așteptări în principal datorită tergivesării reformelor din cauza neînțelegerilor din coaliție, formată din multe partide.
În alegerile din 2000, coaliția plătește prețul tărăgănărilor în aplicarea reformelor și numeroaselor certuri din sânul coaliției și pierde în fața lui Ion Iliescu și a partidului său PSD. Primul ministru a fost numit Adrian Năstase, iar guvernarea PSD, deși a dus la integrarea României în NATO și a încheiat negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană a suferit din cauza numeroaselor scandaluri de corupție. Uniunea Europeană și-a declarat sprijinul pentru aderarea în 2007 a României la structurile sale, dar a și condiționat aderarea de numeroase reforme în economie și în justiție.
La scrutinul din 28 noiembrie 2004, candidatul PSD la președinția României, Adrian Năstase, a obținut un număr de 4.278.864 de voturi (40.94%) în timp ce principalul contracandidat, Traian Băsescu, susținut de Alianța D.A. a fost votat de 3.545.236 de alegători (33.92%). La cel de-al doilea scrutin, din 12 decembrie 2004, locurile s-au inversat. Traian Băsescu a obținut 5.126.794 de voturi (51.23%) iar Adrian Năstase a fost votat de 4.881.520 de cetățeni români cu drept de vot.
La sfârșitul anului 2008 guvernul PNL a pierdut alegerile legislative, în timp ce PSD si PLD au câștigat aproximativ același număr de locuri. O coaliție incomodă a fost înființată de cele două parți, cu președintele PDL, Emil Boc ca prim-ministru. Scandalurile au izbucnit imediat, la Ministerul Internelor perindându-se mai mulți mebrii PSD pe fondul acuzațiilor de corupție. Ministrul Tineretului și Sportului, din partea PDL, Monica Iacob Ridzi a fost obligată să demisioneze după ce o comisie parlamentară a acuzat-o de deturnare de bani publici spre campania pentru Parlamentul European a Elenei Băsescu, fiica președintelui. Acuzația de gestionarea incorectă de fonduri a apărut, de asemenea, și împotriva ministrului PDL al turismului, Elena Udrea, o aliată apropiată a președintelui.
În toamna anului 2009, înaintea campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale, PSD-ul a acuzat PDL-ul că planifică fraudarea alegerilor în favoarea lui Traian Băsescu. Ca urmare, Emil Boc l-a expulzat pe Dan Nica, ministrul PSD de Interne din guvern, iar PSD a părăsit coaliția în semn de protest. La puțin timp după aceea Parlamentul a aprobat o moțiune de cenzură și a demis guvernul PDL.
Parlamentul a respins prin vot două guverne PDL, propuse de Traian Băsescu, și a insistat pentru crearea unui guvern PSD-PNL-UDMR, condus de Klaus Iohannis, membru FDGR, propunere refuzată de către Băsescu. În al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale s-au calificat candidatul PSD Mircea Geoană și președintele în exercițiu Traian Băsescu, ultimul câștigând un nou mandat cu 50,33% din voturi.
Partidul Social Democrat a contestat rezultatul alegerilor, reclamând fraude electorale, dar Curtea Constituțională, după ce a cerut renumărarea voturilor anulate, a validat rezultatul alegerilor. Emil Boc a fost repus în funcția de prim-ministru într-un guvern PDL-UDMR, ce a trecut cu ajutorul unor grupuri desprinse din PSD și PNL.
În 2009 și 2010, România a fost puternic lovită de criza economică la nivel mondial, provocând proteste masive organizate de mai multe sindicate. Opoziția și presa au acuzat frecvent guvernul de alocarea preferențială a fondurilor pentru membrii săi, precum și corupția generalizată.
În România, ca în orice societate democratică, politicile publice și conținutul acestora se subsumează imperativului respectării principiilor guvernării democratice: principiul subsidiarității și principiul proporționalității.
În același timp, procesul de elaborare a politicii și strategiilor trebuie să respecte principiile europene transpuse în cadrul normativ intern: transparența, informarea,consultarea și participarea tuturor grupurilor care au un interes legitim în ceea ce priveștedomeniul respectiv.
I.PRECIZĂRI CONCEPTUALE
I.1 Pluralism politic
Pluralismul este, în sens general, recunoașterea diversității. Prin pluralism se înțelege o multiciplitate deferențială a fondurilor pentru membrii săi, precum și corupția generalizată.
În România, ca în orice societate democratică, politicile publice și conținutul acestora se subsumează imperativului respectării principiilor guvernării democratice: principiul subsidiarității și principiul proporționalității.
În același timp, procesul de elaborare a politicii și strategiilor trebuie să respecte principiile europene transpuse în cadrul normativ intern: transparența, informarea,consultarea și participarea tuturor grupurilor care au un interes legitim în ceea ce priveștedomeniul respectiv.
I.PRECIZĂRI CONCEPTUALE
I.1 Pluralism politic
Pluralismul este, în sens general, recunoașterea diversității. Prin pluralism se înțelege o multiciplitate de factori echivalenți, care nu pot fi reduși la unanimitate.
Pornind de la o asemenea accepțiune, într-o societate democratică, prin pluralism politic trebuie să se înțeleaga în primul rând multipartidism, adică existența mai multor partide. Pluralismul politic trebuie înțeles ca o diversitate de interes, de forțe, de ideologii, culture, grupuri sociale, valori și concepții politice, ideologice, religioase.
Pluralismul își are rădăcinile în antichitate când Aristotel susținea că “dacă toți cetățenii nu pot fi la putere, trebuie oricum toți să treacă pe la putere, fie pentru un an, fie pentru o altă perioadă sau supă un alt sistem, în modul acesta are loc orânduirea, că toți guverenază”.
Astfel, se desprinde ideea că suveranitatea aparține poporului care o exercită în mod liber, direct și prin reprezentanții săi. Grație acestui fapt exercitarea suveranității este posibilă numai în anumite condiții și după anumite principii ale democrației pluraliste ce trebuie promovate și garantate de către orice stat.
Cerința garantării pluralismului în toate speciile sale, în special a pluralismului politic, este reglementată de multiple documente și instrumente internaționale, deoarece, așa cum am subliniat, temeiul filozofic al pluralismului stă însăși ideea de libertate a individului în sens politic.
În contextul actual modernitatea politică a eliminat monopolul deținut de grupări minorirtare aspura puterii, culturii, învățământului și a impus cadrul politico-juridic ce a permis ascensiunea socială, politică, precum și cultural-spirituală a poplulației.
Modernitatea politică se distinge, în special, prin schimbarea pașnică și periodică a deținătorilor puterii.
Sistemele politice moderne au consacrat ca fenomene de creație polică, de asumare și de exercitare a puterii parlamentul, egalitatea, libertatea, constituționalismul și pluralismul politic.
Fundamentele teoretice ale pluralismului politic, născut în sistemul politic occidental, se află la baza societăților democratice prin accederea statelor respective la diferite norme ale drepului internațional cu obligația de a le dezvolta prin normele dreptului național.
Astfel, prin diferite decrete și convenții internaționale sunt reglementate drepturile omului la libertatea opiniilor și exprimării, libertatea de întrunire și asociere pașnică, etc.
Sistemele politice moderne de tip pluralist, își aumă ca finalitate libertatea națiunii, garantarea libertăților civile și politice ale cetățenilor, deci egalitate juridică și politică pentru aceștia, eliminarea discriminărilor legate de apartenența siocială sau de naștere, de origine etnică, de limbă maternă sau de apartenență reșigioasă. Toți cetățenii statului modern trebuie să aibă aceleși drepturi și obligații, să fie egali în fața legii și să contribuie la achitarea costurilor pe care le presupune guvernământul. Totodată, prin intermediul constituțiilor și, în prelungirea lor pintr-un ansamblu de legi, se legitimează rezistența celor guvernați față de opresiune, încât intervenția statului poate fi coercitivă dar până în punctual în care nu afectează libertățile cetățenilor.
Astfel, democrația reprezentativ-pluralistă, ca expresie a modernității politice, a soluționt atât problema raportului dintre societate și stat cât și pe aceea relativă la relația putere publică și autonomie a cetățeanului, rezolvările de principiu fiind redate de conceptual de “om liber”, degajat de servituți, de dependențe, expresii istorice ale discriminărilor.
După 1989 și România a reintrat în rândul statelor de drept, împărtășind și ea principiul pluralismului politic.
În acest context, constituția din noiembrie 1991, în art. 8, prevedea: “pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale”.
În ceea ce privește pluralismul politic s-a considerat, la acea vreme, că societatea în care își exprimă voința un singur partid, nu poate progresa corespunzător, existența mai multor partide fiind premisa acestui progres.
I.2 Partid politic
În societatea modernă partidele politice s-au impus ca realități incontestabile. Procesul apariției lor trebuie privit în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viața publică.
Evoluția partidelor politice de la aparitia lor și până în prezent poate fi considerată spectaculoasă, având ca punct de plecare considerarea partidelor ca reprezentând grupuri, clase, ideologii.
Din punct de vedere etimologic termenul de partid vine din cuvântul latin pars-partis (parte dintr-un întreg).
Definiția dată de Dicționarul Limbii Române definește termenul de partid astfel „grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale.”
Conceptul de partid desemnează o grupare relativ organizată și stabilă care exprimă sintetic interesele unui grup social, le reprezintă programatic și le promovează în forme specifice, luptând pentru cucerirea sau menținerea dominației politice, a puterii. În termenii cei mai generali, partidul politic ar putea fi definit ca organizație relativ durabilă formată din indivizi care împărtășesc aceeași concepție ideologică, subscriu la un set comun de valori social-politice, acționând pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu.
Existența partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un element esențial al vieții democratice. Democrația începe și există numai odată cu apariția și dezvoltarea partidismului.
Partidele politice reprezintă componente funcționale esențiale în sistemele politice, începând cu Epoca Modernă. În calitate de instituții sau structuri ale universului politic, partidele politie au apărut și s-au dezvoltat ca urmare a extinderii votului universal și a prerogativelor parlamentare ce decurgeau din regimurile democratice reprezentative pentru anumite grupuri politice. Din bogata literatură privind geneza partidului politic, câștigă tot mai mult teren ideea că partidul politic este copilul legitim al modernizării politice prin intermediul democrației reprezentative.
Ca fenomen politic partidismul reprezintă o componentă dinamică a vieții democratice active, în sensul că democrația începe să se manifeste eficient social o dată cu apariția și dezvoltarea partidelor ca instituții politice.
În doctrină s-a apreciat că scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind:
promovarea prin eforturile comune ale membrilor, a interesului național, pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de acord: “Scopul asocierii în cadrul unei organizații este propulsarea la putere a liderilor săi și prin aceasta să asigure condiții favorizante (în sens material sau spiritual) pentru realizarea scopurilor lor economice, a privilegiilor personale sau a amândurora” ;
realizarea unui program politic;
urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi și exercițiului puterii ș.a.
În Europa și în lume apariția partidelor moderne e o consecință logică a rolului tot mai mare al consultărilor electorale și răspunde unor necesități funcționale. Partidele sunt intermediare între instituții și indivizi, selecționează candidații, propun programe, formulează opțiuni, dau soluții tehnice. Fiecărui tip de corp electoral îi corespunde un anumit tip de partid.
În România art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor. Această funcție esențială se dimensionează în raport de valorile democrației constituționale astfel cum sunt ele definite în art. 1 și în art. 8 din Constituția României:
“alin. 1 Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.
alin. 2 Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.
De asemenea, potrivit art. 40 potrivit
“alin. 1 Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.
alin. 2 Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.
alin. 3 Nu pot face parte din partide judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.
alin. 4 Asociațiile cu caracter secret sunt interzise”.
Trăsăturile partidelor politice
Ca entități de sine stătătoare, cu structuri și funcții proprii, partidele politice se deosebesc atât de organismele și instituțiile statale, cât și de cele extrastatale printr-o serie de trăsături, cum sunt:
partidele politice se constituie și acționează pe baza voluntarismului, a liberului consimțământ al membrilor săi;
obiectivul fundamental al activității oricărui partid politic îl constituie problema puterii, sub toate ipostazele sale, ale deținerii și exercitării ei, a controlului sau influențării ei sau a cuceririi. De aceea, într-un stat democratic lupta pentru putere este o luptă între partide, între doctrinele și programele politice promovate de acestea;
are caracter conștient – în sensul că este o asociație liberă de cetățeni, ce urmărește fie să ajungă la putere, fie să păstreze puterea pentru realizarea unui set de valori social-politice.Un partid, unește deci, oameni care au același crez politic, doritori să-l slujească și, cred ei, capabili să o facă;
are caracter de grupare socială – în sensul că partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale. Experiența istorică a dovedit că partide care implică în denumirile lor termeni ca: democrat, național, muncitoresc, țărănesc, popular, etc. și care afirmă că au ca țel slujirea poporului s-au dovedit a fi, în realitate, antipopulare, partizane, de grup. În principal, orice partid care acționează în direcția preluării puterii se adresează prin programul său, tuturor cetățenilor țării;
are caracter istoric – în sensul că partidele au apărut odată cu organizarea politică a societății și au evoluat împreună cu aceasta. Așadar, geneza partidelor politice este legată de momentul istoric al afirmării sclavagismului, de momentele în care societatea a adoptat și forma democratică de conducere.
orice partid politic dispune de o anumită structură organizatorică și de conducere, cu organe proprii de conducere locale și centrale, între acestea existând o strânsă legătură și corelație. În cadrul organizării și activității partidelor politice, un rol important îl au statutele, codurile, regulamentele lor. În ele sunt înscrise principiile și valorile pe care acestea se întemeiază și funcționează, organele sale locale și centrale de conducere, durata și modul lor de desemnare, drepturile și obligațiile membrilor de partid, poziția, atitudinea partidelor față de principalele probleme interne și externe, obiectivele și sarcinile urmărite de acesta, strategia și tactica aplicată, relațiile cu alte partide și formațiuni politice, etc.
partidul politic își desfășoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumită doctrină. Programul orientează și direcționează activitatea partidului, îi dă sens și finalitate. Într-o formă sintetizată în program își găsesc fundamentarea și exprimarea interesele și aspirațiile clasei, grupului social al cărui produs este respectivul partid;
partidele politice sunt caracterizate printr-o mare diversitate de fundamente doctrinar politice: liberalism, neoliberalism, conservatorism, neoconservatorism, social-democrat. Toate acestea reflectă, pe de o parte, diversitatea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar pe de altă parte, existența în societate a unei diversități de opinii, idei, soluții, alternative în realizarea lor, în organizarea și conducerea vieții sociale;
în ceea ce privește denumirea partidelor politice, acestea pot apărea sub o diversitate de nume în care poate fi sau nu inclusă cea de partid, ea putând fi înlocuită cu cea de convenție, front, huntă, asociație. Deși denumirile sub care apar și ființează partidele politice nu exprimă exact și întotdeauna poziția partidului sau a grupului social ce-l reprezintă, includerea în titulatura acestuia a unor noțiuni, ca cea de liberal, conservator, social-democrat, țărănesc pot să exprime fundamentul lor doctrinar-ideologic și compoziția lor socială, dar nu obligatoriu și în mod automat;
partidele politice sunt caracterizate de o mare mobilitate socială. Ele sunt sisteme politice deschise, în ele pot intra și ieși membri. În interiorul lor pot lua naștere diferite grupuri, fracțiuni care pot dinamiza, conserva activitatea partidului, îi pot impune o nouă orientare, un nou fundament politic ideologic și un nou program. În situația de mari divergențe de opinii, concepții, fundamente ideologice și programatice, aceste grupuri, fracțiuni pot ieși în afara partidului, îl pot scinda și pot da naștere unui nou partid politic.
Funcțiile partidelor politice
În cadrul oricărei societăți democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea și conducerea vieții social-politice. De regulă, acest rol se exprimă, se manifestă prin funcțiile exercitate de partidele politice:
funcția politică – rolul, atributele, prerogativele acestei funcții nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea și funcționarea principalelor instituții statale (Parlament, Guvern), în luarea deciziilor și aplicarea acestora în organizarea și conducerea vieții social-politice.
În schimb, pentru partidele aflate în opoziție rolul acestei funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncționalități și neîmpliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituționale, Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricărui partid aflat în opoziție.
funcția de organizare și conducere a activității partidului, de menținere a unei permanente legături, comunicații cu propriile organizații, membrii și simpatizanți – alături de îmbunătățirea activității organizatorice și de conducere, această funcție urmărește atragerea unor noi membrii și simpatizanți politici. Formarea și pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid și de stat în condițiile aflării sau revenirii la putere, constituie de asemenea o importantă atribuție a acestei funcții.
funcția teoretico-ideologică – aceasta vizează mai multe obiective:
dezvoltarea și adaptarea propriei doctrine la condițiile social-istorice, la obiectivele și sarcinile urmărite de partid;
elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a partidului;
organizarea, susținerea și ducerea luptei ideologice împotriva altor partide și formațiuni politice.
Această funcție devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând și conducând lupta politică a partidului.
funcția civică, formativ educativă și patriotică atât a propriilor membrii de partid, cât și a simpatizanților.
În România, art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor.
Genza pertidelor politice
Cu privire la originea partidelor politice se pot da mai multe explicații, urmărindu-se factori psihologici, biologici, culturali, instituționali sau religiosi.
S-a căutat a se explica cauzele apariției partidelor analizându-se caracteristicile personalității umane sau mediul social. Deci inițiativa creării partidelor ar fi pornit de la personalitățile politice. Max Weber a apreciat în mod deosebit rolul personalităților politice în geneza partidelor politice de azi. El distinge ca o cauză esențială a constituirii patidelor reformarea sistemului electoral și în special extinderea dreptului de vot. M.Weber observa că mediul social al celor care posedau avere a început a se detașa în fracțiuni, pentru a prezenta candidați în alegeri. Aceste fracțiuni au luat naștere din considerente ideologice sau pe baza de tradiție familială. În acest fel s-a ajuns la nașterea partidelor politice. Coeziunea acestor prime organizații rezultă din interesele parlamentarilor pentru compromisuri electorale. Alți factori care au dus la constituirea organizațiilor politice, la constituirea partidelor au fost emotivitatea maselor, credința lor în caracterul moral al politicii "sefului". Adoptând părerea lui M. Weber, M. Duverger consideră cauza principală a formării partidelor moderne dezvoltarea constituțională (extinderea dreptului de vot, care să cuprindă întreaga populație matură) și limitarea autorității monarhiei absolute. Astfel, se poate înțelege că la început partidele au fost formate din comitetele locale constituite în cadrul fiecărei circumscripții electorale, care au strâns persoane cu multă influență. Aceste comitete s-au adunat sub conducerea deputatului din parlament. Astfel au luat naștere cele mai multe partide, în special partidele de masă. în afara de aceste partide se mai găseau și cele extraparlamentare care s-au format prin transformarea unei instituții care nu avea caracter politic în partid (menționam în acest sens apariția in 1899 a Partidului Laburist Britanic, apărut ca urmare a unei decizii sindicale) sau s-au format din cooperative sau organizații profesionale ale țărănimii (partidele țărănești din Canada, S.U.A., Elvetia etc.) sau au apărut sub influența mișcărilor studențești (Partidul Radical din Franța) sau apariția lor a fost influențată de biserica sau de societăți religioase (partide catolice, creștine din Germania, Franta, Olanda) sau au luat naștere din grupuri secrete (partidele fasciste, unele partide comuniste) sau o altă cauza a constituit-o fuzionarea sau sciziunea unor partide.
Organizarea și resursele partidelor politice
Partidele politice se organizează întotdeauna pe baza unui statut sau a unor norme juridice acceptate de membrii săi.
Fiecare partid politic trebuie să aibă statut și program politic proprii.
Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:
denumirea integrală și denumirea prescurtată;
descrierea semnului permanent;
semnul permanent sub forma grafică alb-negru și color, în anexă;
sediul central;
mențiunea expresă că urmărește numai obiective politice;
drepturile și îndatoririle membrilor;
sancțiunile disciplinare și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
procedura de alegere a organelor executive și competențele acestora;
competența Adunării Generale a membrilor sau a delegaților acestora;
organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare și prezidențiale;
organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o alianță politică ori în alte forme de asociere;
condițiile în care își încetează activitatea;
modul de administrare a patrimoniului și sursele de finanțare, stabilite în condițiile legii;
organul care reprezintă partidul în relațiile cu autoritățile publice și terți;
alte mențiuni prevăzute ca obligatorii în prezenta lege.
În ceea ce privește programul politic, art. 11 din legea partidelor politice nr. 14/2003, prevede că, programul politic al partidului trebuie să se prezinte în formă scrisă și să fie aprobat de adunarea generală a membrilor săi, de adunarea delegaților acestora sau de organele împuternicite prin statut.
Partidele politice au ca subdiviziuni organizații teritoriale, potrivit organizării administrative a țării, care au numărul minim de membri prevăzut de statut. Organele locale pot reprezenta partidul politic față de terți la nivelul local corespunzător, pot deschide conturi la bancă și răspund de gestionarea acestora.
În art. 13 alin. (1), al Legii nr. 14/2003 se prevede că, formele obligatorii de conducere a oricărui partid politic și ale organizațiilor sale teritoriale sunt:
a) Adunarea generală a membrilor;
b) Organul executiv.
Alin. (2) prevede că, Statutul poate prevedea si alte organe, cu atributii formulate explicit.
Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaților acestora este organul suprem de decizie, la nivel național al partidului. El se întrunește cel puțin odată la 4 ani dar se pot convoca atunci când este cazul și adunări extraordinare.
Delegații la adunări sunt aleși de organizațiile teritoriale prin vot secret. Numărul acestora se stabilește în funcție de numărul de membri. Procedurile de desemnare și de alegere a acestora trebuie prevăzute în statut.
Adunarea generală a membrilor și organul executiv, indiferent de denumirea pe care au o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic și a organizațiilor sale teritoriale. Conducerile organizațiilor teritoriale se aleg pentru o perioadă determinată, prevăzută de statut. Statutul poate prevedea și alte organe, cu atribuții formulate explicit.
Resursele partidelor politice
Prima resursă a unui partid politic este sigla sa care dă recognoscibilitate acestuia și asigură publicul asupra valorilor, principiilor și acțiunilor pe care acel grup le promovează.
Cea de a doua resursă este dată de bani care asigură în condiții concurențiale capacitatea unui grup politic de a răspunde exigențelor electorale.
Numărul de membri reprezintă o a treia resursă a grupurilor politice. Orice partid își afirmă în mod public numărul de membri pentru a demonstra propria capacitate de mobilizare.
Competența este o altă resursă a partidelor politice și constă în capacitatea partidelor de a atrage tehnicieni pentru rezolvarea unor anumite probleme și pentru elaborarea unor anumite politici publice coerente.
O a cincea resursă este informația care presupune atât accesul privilegiat la informațiile necesare pentru maximizarea competenței, cât și capacitatea partidului de a oferi partenerilor și mass-mediei informații specifice.
Alte două resurse importante pot fi considerate imaginea grupului și susținerea electorală.
Încetarea activității partidelor politice
Conform legii nr.14/2003, un partid politic își încetează activitatea prin:
dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Curtea Constituțională;
dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Tribunalul București;
autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute de stat;
reorganizare.
Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiții:
când se constată încălcarea prevederilor constituționale de către Curtea Constituțională;
când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
când partidul urmărește alt scop decât cel care rezultă din statutul și programul politic ale acestuia;
ca urmare a inactivității constatate de Tribunalul București;
ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 și 2 ale prezentei legi, constatată de Tribunalul București.
Rolul partidelor politice
Partidele politice au ajuns să fie omnifuncționale, implicându-se în multiple activități social-economice și politice.
Rolul partidelor politice se manifestă prin anumite funcții, precum:
conștientizarea intereselor unor grupuri mai largi sau mai restrânse de cetățeni și atragerea acestora în activitatea politică;
organizarea cetățenilor pe temeiul unor principii și reguli care asigură desfășurarea unei acțiuni conștiente, dirijate spre un anumit scop;
formarea și pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când partidul ajunge să preia puterea politică;
asigurarea guvernării în perioada exercitării puterii politice în stat, prin elaborarea unor programe, norme și orientări de dezvoltare, în concordanță cu interesele țării respective, atât pe plan intern, cât și pe plan extern;
menținerea tonusului luptei politice și concurenței de oferte în cadrul opoziției politice, specifice sistemului politic pluralist.
Cât privește rolul social al partidelor politice, se consideră că acestea au următoarele funcții principale:
funcția electorală – potrivit acestei funcții, partidele politice propun candidați la funcțiile eligibile în organisme reprezentative la nivelul central și local și recrutează prin programele și platformele electorale aderenți;
funcția de formare a conștiinței civice – prin întreaga lor activitate partidele politice contribuie la formarea activismului social, la sensibilizarea cetățeanului cu problemele societății și, totodată la creșterea răspunderii civice;
de a mijloci raporturile între cetățeni și guvernanți (funcția de mediere) – această funcție se exercită îndeosebi prin parlamentarii care au fost propuși de partide și continuă să fie membrii acestora. Parlamentarii sunt reprezentanți ai națiunii, dar în același timp se conformează unor ordine transmise de partidele cărora le aparțin sau tind să acționeze potrivit programului politic al acestora. Facilitatea legăturilor între cetățeni și guvernanți se face și prin miniștrii aparținând anumitor partide;
funcția de conducere – partidele tind să exercite, chiar și pe cale mediată puterea politică, să-și asume prerogative de conducere. Această funcție a fost exacerbată în țările socialiste, partidele comuniste preluând efectiv atribute ale organelor statului.
Prima sarcină a unui partid politic după ce a câștigat alegerile este de a forma Guvernul. În sistemele parlamentare, membrii cabinetului sunt selectați din rândul partidelor politice, în timp ce în sistemele prezidențiale pot fi numiți miniștri, personalități care nu aparțin partidului victorios.
Apariția și dezvoltarea partidelor politice au constituit și constituie un factor necesar, obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte, au rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate conștientă, iar pe de altă parte, asigură mai multe variante în realizarea progresului social, fiind un element decisiv în conducerea democratică a societății.
Tipuri de partide politice
Încă de la constituirea primelor partide politice s-au prefigurat anumite tipuri:
1.După criteriul compoziției partidelor sau a bazei sociale , partidele au fost clasificate în partide de cadre și partide de mase.
Partidele de cadre – partide care unesc notabilitățileile, reprezentanții elitelor. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin acest lucru înțelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceștia față de partid este de cele mai multe ori slabă. (ex. partidul radical francez)
Partidele de masă – cuprind un număr mare de membri, au o organizare internă mai rigidă decât a partidelor de cadre și pot acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizațiile membrilor.
2.După criteriul apartenenței și orientării membrilor ce le compun și platformelor lor, partidele pot fi clasificate în: partide confesionale, partide regionale, partide naționale, partide de clasă și partide etnice.
Partidele confesionale – care au drept criteriu de organizare credințele confesionale. (ex. partidele confesionale făcute de catolici și protestanți în a doua jumătate a secolului XVI – Partidul Catolic din Belgia)
Partidele regionale –reprezintă interesele locale ale diferitelor regiuni, state, părți ale unui teritoriu național neajuns încă la unificare. (ex. Liga Nordului din Italia).
Partidele naționale – acestea au apărut în secolul XIX, odată cu confirmarea principiului naționalitățlior și erau organe de protest contra structurii statelor unde erau constituite.(ex. partidele din Imperiul Austro-Ungar)
Partidele de clasă – acestea reprezintă interesele unei clase sociale. Ele au apărut în secolul XIX, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, agrariene și țărănești.
Partidele etnice – acestea sunt specifice continentului African având în vedere că aici formarea națiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formare statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca cel mai bun mijloc pentru formarea națiunilor. (ex. Alianța Bakongo, Confederația Asociațiilor din Katanga)
3.După criteriul direcției ideologice adoptată partidele se impart în partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide social-democratice, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta
Partidele democratice – principalul obiectiv al partidelor democratice este de a dezvolta societatea democratică prin consolidarea libertății, responsabilității, dreptății și solidarității.
Partidele liberale – acestea apără libertatea și drepturile individului, punând accent pe stabilitatea statului de drept. Ele resping ideea de comunizare a mijloacelor de producție.
Partidele conservatoare – ele au ca obiectiv prezervarea stării de fapt având o atitudine sceptică cu privire la inovații și schimbări.
Partidele social-democratice – aceste partide au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând spre o ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor. Acest tip de partide se impun mai ales pentru cei slabi din punct de vedere economic.
Partidele de stânga – acest tip de partide sunt asociate ideii de schimbare, de aceea ele susțin: ideea egalității dintre oameni, politicile sociale pentru categorii defavorizate: șomeri, pensionari, minorități, reforma socială, dreptatea socială, egalitatea, libertatea.
Partidele de dreapta – acest tip de partide reprezintă ideea de conservare, ele susținând: ideea inegalității naturale dintre oameni, politicile de stimulare a producției și creșterii economice sau politicile naționaliste sau conservatoare, reforma economică, piața liberă, proprietatea, ordinea, credința, familia, națiunea.
I.3 Sisteme de partide
În fiecare țară, numărul de partide, raporturile dintre ele, precum și locul lor în cadrul regimului politic formează un sistem de partide.
Prin sistem de partid se înțelege “ansamblul partidelor în interacțiune într-un sistem politic dat”. Expresia “sistem de partide” desemnează configurația organizațiilor politice, care corespund unui regim dat; această configurație fiind considerată în general prin numărul și importanța lor, prin regulile pe care ele le aplică și a trăsăturilor pe care le datorează acestui tip special de interacțiune.
Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge: monopartidismul sau partidul unic, bipartidismul (dualismul) și multipartidismul.
O altă clasificare de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele pragmatic pluraliste și cele revoluționar centralizatoare.
Monopartidismul se caracterizează prin existența unui singur partid care polarizează toate celelalte forțe politice și sociale sau chiar le încorporează, specific regimurilor politice totalitare și care, de regulă, personifică puterea, o individualizează.
Motivul lipsei altor partide poate fi foarte diferit: interzicerea expresă prin Constituție a înființării altor partide sau enumerarea limitativă a condițiilor în care se poate exercita dreptul de asociere; suspendarea sau scoaterea în afara legii a unor partide; unificarea mai multor partide într-un singur partid etc .
Monopartidismul se poate exprima și sub forma partidului dominant sau ultra-dominant. În prima variantă, pe fondul unui pluripartidism decorativ sau al existenței altor organizații politice și profesionale, un partid – chiar fără intenția de a deține în exclusivitate puterea – își surclasează rivalii pe perioade îndelungate, tinzând ca el singur să se identifice cu națiunea.
Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală. El are însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice, neexistând concurența partidele de opoziție ajungând să fie simple grupuri de interese.
Bipartidismul este sistemul în care puterea politică este dispusă electoral (democratic) de către două partide având baze sociale și forță politică echivalente. Nu contează dacă alături de acestea există și alte forțe politice, mai mult sau mai puțin semnificative.
Efectul acestui sistem îl constituie alternanța la putere, chiar dacă ea se produce la intervale relativ mari.
Se numește sistem multipartidist, sistemul în care există mai multe partide cu forță aproximativ egală care își dispută în funcție de opțiunea electoratului, locul și rolul de partid de guvernământ. Esențial este că acestea să fie aproximativ la fel de puternice.
Alături de aceste partide pot exista alte numeroase formațiuni politice mai mici, reprezentate sau nu în parlament. Practic acestea nu au acces, la exercitarea puterii deoarece nu au o bază socială largă.
II.GENEZA ȘI DINAMICA SISTEMULUI DE PARTIDE DIN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ
II.1 Prăbușirea partidului unic
Conceptul de dictatură
Termenul de dictatură provine din cuvântul latin “dictatura”, derivat din cuvântul “dictare” care înseamnă “a porunci”. Deci un înțeles al dictaturii este dominația nelimitată a unei persoane, a unui grup iar alt înțeles exprimă instituția și perioada de timp a dominației dicatorului.
În literature politică, termenul de dictatură este identificat cu cel de totalitarism, absolutism, tiranie. Dictatura totalitară se caracterizează prin: transformarea statului de drept în stat polițienesc, trecerea de la separația puterilor în stat la concentrarea acestora, un singur partid de stat, precum și trecerea la controlul totalitar față de societate.
Deci prin dictatură se înțelege un regime politic, caracterizat prin deținereaputerii absolute de către o persoană sau un grup restrâns. Puterea dictatorială este obținutp adesea prin violență și mijloace neconstituționale, fiind exercitată fără restricții sau cu puține restricții din partea puterilor legislative și judiciare, în măsura în care aceasta mai fincționeazăseparat. În mod obișnuit, separarea puterilor este înlocuită cu unitatea puterilor.
Diversitatea regimurilor dictatoriale
Dictatura poate îmbrăca diferite forme: dictatura personală, dictatura militară, dictatura religioasă.
Dictatura personală constă în concentrarea întregii puteri politice, legislative, judecătorești, în mâna unei singure persoane sau a unui grup de persoane, care o exercită prin decrete-lege, instituie o cenzură, limitează drepturile și libertățile cetățenești, recurge la reprimarea forțelor democratice.
Dictatura militară secaracterizează prin preluarea întregii puteri de către militari care coordonează militarizarea vieții economice și sociale.
Variante ale dictaturii totalitare sunt dictatura fascistă și dictatura comunistă. Aceste regimuri dictatoriale caută să obțină legitimitate și pentru aceasta recurg la invocarea unor împrejurări excepționale cum ar fi: intrarea unei țări într-o stare de criză economică, agravarea stărilor de tensiune internă, pericolul izbugnirii unui război sau voința a transforma un sistem social în altul diferit de cel existent.
Regimuri politice dictatoriale în România
Pe parcursul istoriei România a cunoscut și ea regimuri politice dictatorilale.
Astfel, în feruarie 1938, print-o lovitură de stat s-a instaurat dictatura regelui Carol al II-lea care a durat până îla 5.11.1940. Ca urmare a instaurării Constituția a fost suspendată iar întreaga putere s-a concentrat în mâinile monarhului. Partidele și organizațiile politice au fost desființate iar libertățile cetățenești au fost îngrădite.Singurul partid care activa era „Frontul Renașterii Naționale” denumit ulterior „Partidul Națiunii”.
În această perioadă situația internă și externă a românieise agravează, mai ales prin pierderea unor teritorii ca Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea Uniunii Sovietice și nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Toate aceste condiții au dus la compromiterea dictaturii regașe și la înlocuirea acesteia cu dictatura generalului Ion Antonescu (septembrie 1940).
În anul 1944 și regimul politic antonescian a fost înlăturat deschizându-se drumul instaurării regimului comunist, datorită împrejurărilor istorice.
Instaurarea regimului comunist în România
În drumul lor spre putere, comuniștii au întâmpinat, de la bun început, câteva impedimente majore. Pe de-o parte era vorba de însăși lipsa de for electoral a comuniștilor, iar pe de alt parte, Partidul Comunist Român nu avea “experiență revoluționară”.
Totodată, spre deosebire de partidele comuniste din alte țări din Europa de Răsărit (Iugoslavia de exemplu), ei nu puteau invoca merite în organizarea unor spectaculoase acțiuni de rezistență antinazistă.
În ansamblul ei, populația României nu le era favorabilă comuniștilor. Singurul lider comunist care izbutise să își construiasă o imagine era Lucrețiu Pătrășcanu, cel care reprezentase partidul comunist în negocierile ce au premers actul de la 23 august 1944 prin care armata română se alăturase celei sovietice în războiul antihitlerist.
În această perioadă în cadrul partidului se confruntau trei grupri: cea de la București, în frunte cu Pătrășcanu, cei ieșiți din închisoare, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și cei veniți de la Moscova, ai căror lideri erau Ana Pauker și Vasile Luca, fiecare grupare fiind în concurență cu celelalte.
Pentru a-și consolida rândurile, conducerea partidului comunist a adoptat, sub tutela Moscovei, o tactică care a devenit bine cunoscută: a folosit grupri oficiale, ca de pildă Frontul Plugarilor, pentru a recruta noi membri. Ana Pauker era aceea care purta, în mare măsur, răspunderea deschiderii porițlor partidului pentru oricine dorea să se înscrie.
Sprijinidu-se pe formațiunile patriotice și pe ajutorul comandamentului sovietic, comuniștii români au început agitații împotriva guvernului prezidat la acea vreme de generalul Săntescu, formulând o serie de revendicări materiale, însoite de grave acuze la adresa partidelor tradiționale.
Pe fondul acestor agitaiți, la 5 decembrie 1944 a sosit la București ministrul sovietic al afacerilor externe, Andrei Ianuarevici Vîșinski. Sub presiunea acestuia, regele a acceptat schimbarea celui de-al doilea guvern Săntescu, reușind însă, în defavoarea sovieticilor, să evite instaurarea unui guvern comunist. La 6 decembrie 1944, Regele a reușit să formeze un nou guvern, condus de generalul Nicolae Rădescu, care s-a dovedit a fi un apărtor al democrației constițuionale mult mai decis decât predecesorul său.
Însă în perioada 6 decembrie 1944 și 9 martie 1945 campaniile agițaionale s-au intensificat, presa și radioul au trecut, treptat, sub controlul comuniștilor. Tensiunile au atins punctul culminant în februarie 1945, când Rădescu a rostit un discurs în sala Aro din București, prin care a arătat că Ana Pauker și Vasile Luca, precum și ceilali conductori comuniști erau manevrați din exterior și erau lipsii de atașament față de țară.
La 25 februarie avut loc o sângeroasă manifestaițe oarganizată de comuniști atât la București cât și în alte orașe ale țării, iar la 27 februarie Vîșinski a revenit în România.
Declarând incapacitatea guvernului de a menține ordinea, el i-a cerut regelui Mihai să treacă puterea unei alte persoane. Regele a încercat să formeze un guvern condus de prințul Știrbey, dar, sub presiune sovietică, la 6 martie, el a fost nevoit să accepte formarea unui cabinet prezidat de dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, cabinet dominat de comuniști.
Pentru a-și asigura o minimă popularitate, guvernul Groza a adoptat o serie de decrete și a inițiat unele reforme populare, al căror efect a fost însă de scurtă durată. În același timp, a fost acceptată prezența unor reprezentanți ai partidelor necomuniste în guvern, prezență necesară pentru a se obține recunoașterea cabinetului de către occidentali și pentru a apăra fațada unui regim democratic.
După decembrie 1945, când s-au reunit la Moscova miniștrii afacerilor externe ai celor trei mari puteri învingătoare, supuși unor presiuni din partea occidentalilor, sovieticii au acceptat principiul unei lărgiri a cabinetului român, destinat să pregătească alegerile din 1946. Pe tot parcursul campaniei electorale, până în noiembrie 1946, comuniștii au utilizat toate mijoacele de intimidare.
În urma scrutinului dela sfârșitul lui 1946 partidele democratice (în special Partidul Național Țărnesc) au obținut o mare victorie electorală, aproape 80% din totalul voturilor exprimate. Comuniștii au falsificat însă alegerile, fapt care a stârnit protestele partidelor democratice.
În paralel cu acțiunile de consolidare a puterii pe plan intern, guvernul de la București a acordat o mare atenție pregătirii Conferinței de Pace care urma să aibă loc în urma căreia, pe lângă alte prevederi, una s-a referit la desființarea organizațiilor de tip fascist și pedepsirea criminalilor de rzboi. Această prevedere le-a permis comuniștilor să comită numeroase abuzuri și, bucurându-se de sprijin sovietic, să lanseze împotriva opoziției o campanie de o duritate fără precedent.
S-a urmărit exterminarea fizică atât a adversarilor politici, cât și a tuturor celor care se afirmaseră în timpul regimurilor anterioare (politicieni, intelectuali, funcionari etc.).
În 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri, a fost dizolvat Partidul Național Țărnesc, cel mai popular partid al vremii. În toamna aceluiași an, conductorii acestuia, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost judecați și condamnați de o instanță prezidată de un fost criminal de rzboi.
Partidul Național Liberal s-a dizolvat de la sine, iar Partidul Social-Democrat a fost înghițit de Partidul Comunist Român. Cea mai mare parte a liderilor acestor partide au sfârșit în închisorile comuniste
Acțiunile de înlăturare a opoziției politice, între 1945-1947, în România a luat amploare procesul de sovietizare, mai ales la nivel economic. Banca Națională, a fost etatizată și, imediat după aceea, s-a trecut la realizarea unei economii centralizate, conforme modelului rusesc.
După eliminarea fizică a celor mai importanți opozanți politici, un singur om mai rămăsese în calea prelurii totale a controlului de către comuniști: Regele Mihai. Comuniștii români menținuseră instituția monarhiei din motive strategice, având în vedere atât sensurile sale simbolice și tradiția pe care o acumulase, cât și popularitatea de care se bucura tânărul suveran.
Însă în noiembrie 1947 Mihai a plecat la Londra pentru a asista la căstoria viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii. După revenirea sa în țară, la 30 decembrie 1947, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au prezentat suveranului, sub formă ultimativă, o cerere de abdicare imediată, pentru el și descendenii si. Supus presiunii și neavând nici un sprijin, regele a abdicat și a plecat din țară împreună cu Regina Mamă și cu câțiva membri ai suitei sale.
În seara aceleiași zile România a fost proclamată Republică. S-a format un Prezidiu al Republicii Populare Române, care nu a jucat decât un rol decorativ, adevratul for de decizie fiind Partidul Comunist.
Repere doctrinare ale Partidului Comunist Român
Doctrina Partidului Comunist Român cu privire la locul și rolul său în sistemul politic al țării, în societate în întregul ei se găsește expusă în principalele documente cu valoare programatică datând din intervalul august – septembrie 144 – niembrie – decembrie 1989. Din tre aceste documente menționăm: rapoartele generale la conferințele naționale și la congresele PCR, intervențiile reprezentanților PCR la congresele PCUS la reuniunile Biroului Informativ, la conferințele mondiale, internaționale sau regionale ale partidelor comuniste și muncitorești, expunerile liderilor comuniști români la manifestațiilor solemne, scrierile liderilor partidului, etc.
Pe fond, partidul comunist se prezinta ca singurul exponent politic al clasei muncitoare, al întregului popor, ce condu, îndrumă și controlează statul, economia, cultur, știința, învățământul, educația.
Doctrina politică comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-leniniste, ai carei fondatori au fost Marx, Engels și Lenin. Potrivit acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă societate, cea socialistă, ca primă faza a comunismului.
Au loc schimbări radicale atât în domeniul politic prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât si în domeniul economic, prin înlocuirea proprietatii private cu proprietatea comuna, socialistă, asupra mijloacelor de producție.
Ca urmare, principiile pluralismului politic, al separatiei puterilor în stat, suprematia legii, drepturile si libertatile cetățenilor sunt eliminate.
Prăbușirea partidului unic
Grație politicii defectuoase duse de regimul comunist, cu puțin înainte de colaps făcând eforturi disperate de păstrare pe linia de plutire a economiei, chiar și apelând la ajutoarele furnizate de regimurile burgheze occidentale, cu foarte puțin timp în urmă, principalele responsabile de imposibilitatea creării comunismului în Uniunea Sovietică; mai mult, la nivelul societății, se constata gradul imens al degradării morale, "cetățenii, dezgustați de existența socială, neîncrezători în motivația fiecăruia, refugiindu-se în apatie, alcool sau excentricitate".
Considerațiile referitoare la prăbușirea comunismului țin de natura economică precară (cu maxim de indulgență!), și de politica dusă de regimul Gorbaciov, chiar subliniindu-se și rolul său negativ în acest proces, așa cum consideră Fr.Thom, care apreciază că "dacă este o contribuție efectivă a lui Gorbaciov la demolarea regimului care l-a propulsat la putere, aceasta s-ar datora mai curând personalității sale și chiar limitelor inteligenței sale politice, decât unei strategii deliberate".
Deși comunismul a suferit o implozie, "în România răsturnarea regimului Ceaușescu, provocată de o explozie a mâniei sociale, nu a dus și la sfârșitul comunismului", o explicație cu caracter de truism (conform precizărilor lui L.Wittgenstein din Tractatus logico-philosophicus- a spune despre un lucru că duce la o anumită consecință înseamnă a nu spune nimic, într-o preluare aproximativă), dacă nu ar avea menirea conștientizării repercusiunilor îndoctrinării și/sau relațiilor societale dezvoltate. Recurența gândirii de tip holist și-a făcut simțită prezența prin faptul că în "locul unei judecăți asupra raporturilor de putere din societatea românească, a fost propus un model exemplar de societate, cea democratic-liberală, căreia nu i-ar lipsi decât practica valorilor pentru a deveni reală".
Anul 1989 a accentuat criza regimurilor comuniste, în care intraseră de mai mulți ani, ducând la dispariția acestora în Europa. Astfel, în Polonia s-a constituit primul guvern necomunist, format din reprezentanți ai Solidarității. Ungaria, unde reformele economice au luat amploare, și-a deschis granița cu Austria, desolidarizându-se de „lagărul comunist” muribund. În Bulgaria, Todor Jivkov a fost înlocuit cu Petar Mladenov. În Cehoslovacia, după mari demonstrații populare, regimul comunist a căzut în cadrul „revoluției de catifea”, iar cunoscuții dizidenți Vaclav Havel și Alexander Dubcek au ajuns la conducerea țării. În octombrie, în Republica Democrată Germană, sub o uriașă presiune populară, Erich Honecker a demisionat în favoarea lui Egon Krenz. La câteva zile, Zidul Berlinului – simbolul divizării Germaniei și a întregii Europe – a fost înlăturat.
România părea departe de „fi erberea” Europei Răsăritene, deși populația știa de aceste schimbări. Drastic supravegheată de Securitate și sporadică, mișcarea disidentă (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Filipescu, Paul Goma ș.a.) nu a reușit să creeze în societate un curent contestatar, iar Partidul Comunist Român s-a dovedit incapabil să forțeze schimbarea din interior. Totuși, nu au lipsit unele manifestări ale opozanților regimului, pe care le vom aminti în continuare.
Astfel, la 10 martie 1989, câțiva vechi militanți comuniști – Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu și Grigore Răceanu – au adresat o scrisoare publică lui Nicolae Ceaușescu (foto), cunoscută sub numele de „Scrisoarea celor șase”. Pentru prima oară, foștii lideri ai partidului i-au cerut lui Ceaușescu să respecte Constituția, să înceteze campania de sistematizare a localităților, să restaureze libertățile cetățenești și să îmbunătățească nivelul de trai al populației.
Tot în cursul lunii martie, Nicolae Ceaușescu anunța public – ca pe un real succes al politicii sale – plata întregii datorii externe, cifrată la aproximativ 10,2 miliarde de dolari. Populația s-a așteptat, în mod fi resc, la o îmbunătățire a nivelului de trai, după ani de privațiuni de toate felurile.
Această îmbunătățire, atât de dorită, nu a avut însă loc. Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989, a fost așteptat de societatea românească cu speranța anunțării unui program de reforme. Acest lucru nu s-a realizat deoarece, spre indignarea generală, Ceaușescu a reluat vechile teze privind politica de independență și necesitatea continuării industrializării. Dictatorul a fost reales secretar general al PCR.
La 14 decembrie 1989, era pregătită să izbucnească la Iași o acțiune de protest antidictatorială, dar aceasta a fost înăbușită din fașă de Securitate. Scânteia care avea să ducă la sfârșitul regimului comunist și a Ceaușeștilor a venit din vestul țării, de la Timișoara. Aici, situația preotului reformat maghiar Laszlo Tokes devenise un motiv de îngrijorare pentru autorități.
Cunoscut prin pozițiile sale critice la adresa politicii naționale a regimului în decursul anilor ’80, pastorul maghiar a fost supus unor persecuții repetate atât din partea regimului, cât și din aceea a superiorului său ecleziastic, episcopul reformat Laszlo Papp. Devenit cunoscut atât în România, cât și pe plan internațional, datorită sprijinului acordat de Guvernul de la Budapesta, în anul 1989 Tokes devenise deja periculos pentru regim. La jumătatea lunii decembrie 1989, îngrijorat de posibilul efect al acțiunilor sale, episcopul Papp a decis să îl mute pe Tokes din parohia timișoreană.
După o serie de tergiversări, la 15 decembrie s-a încercat punerea în aplicare a ordinului de mutare. Casa pastorului a fost înconjurată de un cordon de credincioși, care s-au opus încercărilor Miliției de a-l evacua.
Ceea ce părea un caz izolat de nesupunere, s-a transformat, în intervalul 15-17 decembrie, într-o demonstrație anticomunistă de masă. Bucureștii au ordonat reprimarea demonstrațiilor cu ajutorul Armatei. La 17 decembrie, în urma deschiderii focului împotriva demonstranților, au fost făcute 122 de victime. Pentru a distruge dovezile represiunii, o parte din morți au fost duși în grabă la București și incinerați.
Pe 18 decembrie, muncitorii din Timișoara s-au alăturat protestelor, ceea ce a făcut ca, la 20 decembrie, autoritățile să piardă controlul asupra orașului. În aceeași zi, după ocuparea sediului local al partidului, Timișoara a fost declarat „oraș liber” de comunism.
Începută ca o revoltă populară la Timișoara, revoluția română a continuat cu o lovitură de stat de tip nou, desfășurată la București. Benefi ciind de suportul vechilor adversari ai lui Ceaușescu, de sprijinul Armatei, al serviciilor secrete românești și, probabil, străine, schimbarea din România a însemnat transferul controlat al puterii cu mijloace specifi ce revoltei populare.
După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Mulțimile descătușateinvadează Comitetul Central, iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate fiindportretele dictatorului. Televiziunea Romana își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar înfruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului. Haosul din București cuprindeîntreaga țară.
Au avut loc manifestații spontane de protest față de regim. La unele manifestații populațiaa atacat sedii de partid și de stat sau chiar posturi de miliție. Câțiva milițieni au fost chiar omorâți.
Petre Roman, un tânăr profesor de la Politehnică, citește de la balconul Comitetului Central al PCR Declarația în trei puncte a „Frontului Unității Poporului”, transmisă și la televiziune. S-au conturat trei centre de putere: la Televiziunea Română, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru și Ion Iliescu sosit după ora 14:00. La sediul CC al PCR, unde erau revoluționari care au încercat să formeze un nou guvern, care după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduiți de mulțime și cel de-al treilea centru, în Ministerul Apărării unde se afla generalul Victor Stănculescu. Grupul lui Iliescu s-a deplasat la sediul CC al PCR unde sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune unde iau legătura cu generalul Stănculescu.
În jurul orei 23:00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca nou organ al puterii. Concomitent, veneau mesaje de sprijin din toate colțurile lumii: SUA (președintele George H. W. Bush), URSS (președintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, și Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluției și viitor președinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franța (președintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) și RSS Moldovenească.
Procesul de preluare a puterii de către noua structura nu se încheiase. Obiective importante atât în București cat și în provincie sunt atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuți. Ei primesc eticheta de teroriști. Populația și armata au fost chemate să apere cuceririle fragede ale revoluției. De la Televiziune sunt transmise informații neverificate, contradictorii, care creează o situație confuză și o stare de psihoză generală. S-au înregistrat numeroși morți și răniți. Pentru următoarele 3 zile, toată țara era în haos. Au avut loc numeroase lupte înverșunate. În noaptea de 22 spre 23, Jean-Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost călcat de senilele unui tanc în Piața Palatului.
Tancuri și câteva unități paramilitare au mers sa protejeze Palatul Republicii. S-au distribuit arme la mulți civili, care acționau în colaborare cu unitățile armatei. Riposta exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte, asupra locurilor din care se trăgeau focuri răzlețe, a avut drept consecință pierderea de vieți omenești și mutilarea gravă a zeci de persoane. La orice mișcare suspectă, de exemplu, deschiderea unei ferestre sau mișcarea unei perdele, se trăgea haotic cu muniție de război. Argumentându-se că „teroriștii roiesc” și ataca peste tot, informații susținute și difuzate în special prin intermediul Televiziunii.
Între timp, Ceaușescu împreuna cu soția sa Elena ce se aflau la Snagov, au plecat cu elicopterul spre Pitești. În apropiere de Boteni au abandonat elicopterul, căruia i s-a cerut să aterizeze de către armată. Pe jos, soții Ceaușescu au ajuns la o stație de cercetare agricolă aflată la 5 km de Târgoviște, unde au fost preluați de milițieni și transportați după câteva peripeții la garnizoana din Târgoviște. În ziua de Crăciun, cei doi au fost condamnați la moarte de către o curte militară ad-hoc, pentru o serie de acuzații, printre care și genocid. Au fost executați în incinta garnizoanei din Târgoviște.
Cadavrele lor au fost transportate cu elicopterul la Stadionul Steaua, unde s-au rătăcit. Au fost găsite adoua zi și aduse cu morga la Spitalul Militar. De acolo au fost transportate la cimitirul Ghencea și înmormântate în secret. Fragmentele din filmarea cu procesul și finalul execuției au fost difuzate în aceeași zi la televiziunea națională. Intensitatea luptelor armate a scăzut brusc după difuzarea pe 25 decembrie pe postul național de televiziune a execuției soților Ceaușescu, însă s-au mai înregistrat atacuri până pe data de 27 decembrie.
Deși, mai ales în faza bucureșteană a revoluției, rezistența regimului a fost minimă, numărul victimelor a fost mare cu mult mai mare decât în alte state aflate în tranziție. Chiar dacă în anii ’90 s-au lansat o serie de ipoteze cu privire la vinovați, au avut loc anchete și chiar procese, responsabilii principali pentru victimele de după căderea lui Ceaușescu nu au fost descoperiți. În fapt, combinația subtilă între lovitură de stat și revoluție a dus la binecunoscutul fenomen de disipare a răspunderii, în care cei ce nu se puteau apăra au fost puși la originea tuturor relelor.
Pe durata revoluției, au murit 1104 persoane, și s-au înregistrat 3321 răniți (221 civili și 663 militari). Pe 22 decembrie, la ora când Ceaușescu a fugit, erau înregistrați 126 de morți și 1107 răniți, aceasta a reprezentat prețul pe care poporul român l-a plătit pentru răsturnarea regimului comunist. România a încetat să mai fie o democrație populară după dispariția partidului comunist, iar partidele istorice au fost reînființate. A început drumul de tranziție spre o societate democratică.
Revolta populară începută la Timișoara la jumătatea lunii decembrie 1989, în spatele căreia s-au diseminat grupuri și interese politice, a înlăturat regimul comunist pe cale violentă și a redeschis drumul României către democrație, pluralism politic și economie de piață.
II.2 Geneza sistemului pluralist de partide și procesele de democratizare.
Explicațiile privitoare la geneza, evoluția și caracteristicile pluralismului de partide din România după 1989 țin de contextul istoric și de particularitățile principalelor mutații politice derulate de la sfârșitul anilor '80 ai secolului al XX-lea și până în prezent.
Renașterea sistemului politic de tip democratic și liberal a avut loc pe fundalul tranziției de sistem social, prin eliminarea a structurilor și relațiilor politice și juridice, a principiilor și mecanismelor de conducere specifice perioadei 1948-1989, pe de o parte, de dezvoltare a instituțiilor inspirate de sistemele vest-europene, pe de altă parte.
Perioada de circa doi ani, din decembrie 1989 până în decembrie 1991, a fost una dintre cele interesante faze de experiențe politice din istoria României. În seara de 22 decembrie, a fost elaborată și lansată Proclamația către țară, document politic programatic ce conținea modificări radicale de natură democratică și economică.
România se caracterizează astăzi prin existența unui număr foarte mare de partide. Aceasta se întâmplă datorită faptului că la noi fenomenul partidelor politice este în curs de cristalizare.
Suntem încă într-o perioadă de cautări de soluții, de definiri politice, de prospectare. Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea primului război mondial și continuată apreciabil în perioada interbelică, până când ele au fost dizolvate printr-un Decret Lege, deoarece era nevoie de "o perioda de liniște, de pacificare a spiritelor" (în timpul dictaturiilui Carol al II-lea). A urmat apoi războiul (1941-1945). În 1944 s-a repus în vigoare Constituția din 1923, dar partidele politice au fost lipsite de scop deoarece puterea legiuitoare s-a organizat abia în 1946.
La sfârșitul anului 1947 se desființează plurarismul și se înființează Partidul Unic Muncitoresc, apoi Partidul Comunist care va domina viața politică a României până în 1989. În baza Decretului – Lege nr 8/1989, s-au organizat un număr foarte mare de partide. Multe dintre ele aveau platforme și programe politice asemănătoare, nici unele nu ofereau soluții eficiente și viabile pentru gravele probleme economice care se conturau încă de pe atunci.
Viața politică actuală în România are mai mult un aspect de război politic decât de competiție, existând intoleranță între lideri (nu cooperare în vederea rezolvării problemelor economice) și exprimă prea puțin voința poporului (în prezent aproape de loc).
Constituția României prevede în Articolul 8 că "pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale", "partidele politice contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației".
Putem aminti câteva dintre partidele mai importante de pe scena politică românească, după 1989:
– PNȚCD – Partidul Național Creștin Democrat,
– PNL – Partidul Național Liberal (acestea două le-am întâlnit și în perioada interbelică, sunt partidele cu tradiție). PNȚCD și PNL au format în 1996 o alianță (pentru a obține un număr mai mare de voturi, alianța la care aderaseră și alte partide, dar care ulterior au părăsit-o), numită CDR – Convenția Democrată din România. Președinte al alianței fiind Ion Diaconescu
– PDSR – Partidul Democrației Sociale din România, președinte Ion Iliescu.
– PD – Partidul Democrat, președinte Petre Roman.
– UDMR – Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, președinte Bela Marko.
– ApR – Alianța pentru România, președinte Teodor Melescanu.
– PUNR – Partidul Unității Naționale Române.
– UFD – Uniunea Forțelor Democratice.
– PRM – Partidul România Mare, președinte Corneliu Vadim Tudor.
Inițial au fost constituite sub alte denumiri, dar ulterior s-au scindat constiduindu-se în noi partide (exemplul PD-ului care s-a constituit din PDSR, ApR-ului constituit tot din PDSR, UFD-ului constituit din PD, alte variante ale partidului liberal și exemplele ar putea continua. Aceasta este încă o dovadă în plus a faptului că scena politică românească nu s-a maturizat încă, nu există o diferențiere clară între partide. Pur și simplu au apărut noi variante de partide datorită neînțelegerii dintre membrii vechilor partide.
Lipsa de consecvență politică o mai putem observa și la numărul mare de prim-ministrii pe care i-a avut fiecare guvernare: PDSR: – Petre Roman (1989 -1991) – Theodor Stolojan (1991-1992) – Nicolae Văcăroiu (1992 -1996) CD: – Victor Ciorbea (1996 -1998) – Radu Vasile (1998 – 1999) – Mugur Isărescu (1999 – 2000).
Aceste schimbări au fost consecința luptelor stradale (greva minerilor din timpul guvernării Roman), sau fricțiunilor apărute între partidele din cadrul CDR (înlăturarea guvernelor Ciorbea și Vasile).
Pentru ca guvernanții să se preocupe exclusiv de problemele economice ale țării (să încerce să facă ceva pentru ca promisiunile lor electorale să nu rămână în van), ar trebui ca aceste frământări politice dintre partide (și în cadrul partidelor între membrii acestora) să dispară.
Doar în momentul în care sa va ajunge la o maturitate politică vom putea spune că, într-adevar democrația este reprezentativă (puterea politică prin ceea ce intreprinde este reflecția voinței poporului). În final vom aminti faptul că, Constituția României reglementează rolul partidelor în cadrul proceselor electorale, reglementează organizarea parlamentului și desemnarea primului-ministru (spre deosebire de alte constituții care nu cuprind reglementări exprese – constituția olandeză, belgiană sau cea a Statelor Unite ale Americii.
II.3 Evoluții ideologico-doctrinare și programatice ale pricipalelor partide și alianțe de partide
Formarea obiectivelor programatice de către conducerilor partidelor politice a devenit, din a două parte alunii decembrie 1989, o cerință a instituționalizării și consolidării democrației, a gestionării tranziției în România. Elaborarea de documente cu valoare programatică și de programe avea să solicite eforturi intelectuale sistematice din partea exponenților fiecărui partid. Preocupările partidelor consecrate de adoptării de strategii, de programe presupun, în esența lor, identificarea conținutului și profilului ideologiiilor contemporane, a structurii de idei a principalelor doctrine politice și de determinarea unui mod distinct de asimilare a unei dintre perspectivele democratice de organizare și de acțiune politică, transpozabilă realităților din România.
Redactarea de programe politice a cunoscut începând cu decembrie 1989 câteva faze importante:
Prima fază se identifică cu momentul în care numeroase partide se înscriu la alegerile parlamentare din 20 mai 1990 În acest scurt interval au fost redactate platforme-program de către fiecare partid, s-a relansat confruntarea liberă de programe, de soluții, și de alternative.
O a doua fază crespunde mandatului primei legislaturi (iunie 1990 – vara 1992) când programele radactate în grabă anterior au fost revăzute pe măsura continuării direcției de evoluție a României.
A treia fază este intervalul în care partidele au pregătit și au participat la confruntările electorale din februarie 1992 și din septembrie- octombrie același an.
În continuare o să prezentăm principalele partide apărute după 1989 plecând de la prezentarea doctrinei ce a stat la baza formării acestora precum și realizările importante ale acestora.
Conceptul de doctrină politică
Cuvântul "doctrină" din limba latina poate fi tradus prin "învățătură". Doctrina reprezintă o conceptie care pe baza anumitor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectând interesele și poziția unor grupuri și categorii sociale sau comunități umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. Se cunosc doctrine filosofice, religioase, economice, militare, politice.
Știința politică dezvoltă doctrinele politice, respectiv sisteme de idei, principii, concepții cu privire la organizarea și functionarea societății, cu privire la esența puterii politice, cu privire la exercitarea puterii politice, cu privire la rolul instituțiilor și al clasei politice, cu privire la raporturile dintre guvernanți și guvernați.
Doctrinele politice exprimă interesele unui anumit grup social într-o anumită etapă istorică, definind concepția acestui grup față de problemele principale ale organizării politice. Virgil Madgearu era de părere că "elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: concepție asupra situației sociale sau/și asupra evoluției sociale și un ideal social".
Doctrinele politice urmăresc să justifice și să argumenteze pozițiile și atitudinile grupurilor sociale și ale reprezentanților lor, urmăresc să analizeze direcțiile de dezvoltare a statelor în care se manifestă acțiunea acestor grupuri sociale. Ele mai au în vedere urmărirea dezvoltării societății umane în genere, dar propun și programe de acțiune. Prin influența pe care o au doctrinele asupra diverselor grupuri sociale sau asupra membrilor comunităților naționale, ideile, tezele doctrinelor se regăsesc în planul acțiunii politice, în constituția și legislația statelor, în programele și statutele partidelor și organizațiilor politice.
Deci, doctrina apare ca un model de formulare a unor concepții care vizează efecte directe sau indirecte asupra dezvoltării societății. Privite din perspectiva istorică, doctrinele politice se prezintă a fi capabile de roluri progresiste, conservatoare sau retrograde, în funcție de principiile lor călăuzitoare. Pornind de la aceste premise, menționăm doctrinele politice liberate și neoliberale, care prezintă respectarea voinței cetățenilor în organizarea și conducerea societății și a statului de drept, doctrinele politice conservatoare și neoconservatoare care, deși urmăresc respectarea principiilor statului de drept și a voinței cetățenilor au la bază principiul conservării unor structuri existente sau efectuarea unor schimbări de către cei care dețin puterea politică.
Analizăm și doctrina politică democrat creștină care în conducerea societății îmbină valorile și normele religiei creștine cu principiile și valorile democrate. Menționăm și doctrinele politice social-democratice care concep organizarea și conducerea societății ca o expresie a voinței cetățenilor având la baza pluralismul politic și statul de drept.
Doctrinele politice au un caracter istoric, ele susținând ideologia de la care pornesc. De asemenea, putem remarca faptul că între diferitele doctrine politice se constată un "transfer" de teze sau principii, ca rezultat al adaptării la realitatea sociala. Considerăm ca nici una din doctrinele politice nu poate avea caracter de universalitate.
Liberalismul și neoliberalismul
Liberalismul este o doctrină politică care s-a născut din gândirea politică revolutionară din Anglia secolului XVII și în Franța secolului XVIII și care s-a îmbogățit în mod deosebit în secolul trecut.
Doctrina liberală a promovat ideea separării puterilor în stat, fiind adepta monarhiei constituțional, ridicându-se împotriva celei absolute. În privința economiei este adeptă neintervenției statului în mod direct în acest sector; pornește de la criteriul proprietății private ca valoare supremă și de la libera concurență ca pârghie a dezvoltării. Liberalismul clasic observă că piața liberă produce și inegalitatea dintre oameni, cauza acestei situații nu ar fi o voință politică anume, ci "jocul șanselor".
Economia de piață este o creație a liberalismului, conform căreia dezvoltarea socială se bizuie pe strategiile autonome ale indivizilor, pe libertatea lor de decizie, întrucât satisfacerea interesului personal contribuie și la satisfacerea intereselor altora. În acest fel, rolul statului se va limita numai la anumite funcții legislative și polițienești, devenind un fel de "paznic de noapte" al societățiii.
În fata doctrinei liberale a apărut problema de a clarifica raportul dintre libertatea individuală și controlul social. În concepția liberalismului clasic, libertatea fiind în primul rând libertate a individului, a fost și este necesară înlăturarea oricărei forme de despotism a societății asupra individului, pe baza principiului ca libertatea unui individ nu trebuie să pună în pericol libertatea altuia. Astfel, libertatea nu este numai dreptul cuiva de a acționa cum dorește pentru a-și realiza scopurile, ci include și realizarea acestui drept și de ceilalți membri ai societății.
În acest mod societatea poate interveni ori de câte ori libertatea unui individ este afectată de acțiunile altuia. Dacă liberalismul doctrinar cere neintervenția statului în economie, neoliberalismul recunoaște că statul trebuie să intervină în viața economică și socială.
Modul în care au fost regândite în ultimele perioade raporturile dintre inițiativă individuală în economia de piață și rolul statului în societate a dus la o diversitate de forme a neoliberalismului. A apărut și un "neoliberalism conservator" potrivit căruia intervenția statului în sprijinul celor defavorizați ar putea duce la înrăutățirea situației acestora.
Cu toate preocupările legate de diminuarea rolului statului în economie, dezvoltarea economică nu a rămas la bunul plac al acelei "maini invizibile", care a avut rol de "arbitru" în echilibrul dintre cerere și ofertă. Astfel, în majoritatea țărilor dezvoltate s-a manifestat acțiunea statului pentru aplicarea unor măsuri chiar minore de asistență socială.
Neoliberalismul consideră ca în economia de piață, sarcina distinctă a fiecarui individ este aceea că prin cunoștințe și îndemanare să ajute la satisfacerea nevoilor comunității, printr-o contribuție la "libera lui alegere". Aceasta marcheaza emanciparea individului. La sporirea masei de bunuri și a modelării raporturilor umane se află abilitatea individului și libertatea de a fi ghidat de propriile cunoștințe de decizii, mai degrabă decât a fi constrâns de spiritul de grup.
După revoluția din 1989, Partidul Național Liberal încearcă să relanseze deviza tradițională “prin noi înșine” însă cu un alt conținut. Astfel nu se mai încearcă suprasolicitarea eforturilor proprii, naționale ci îmbinarea potențialului național cu influențele externe.
O altă direcție pe care o urmează PNL-ul este aceea a descoperirii identității naționale, identitate ce va duce la un parteneriat încadrul uniuniieuropene și la oconcurență serioasă pe piața mondială.
Conservatorismul
La început conservatorismul s-a manifestat ca atitudine politică care preferă păstrarea stării de fapt sau își dădea consimțământul pentru modificări minore, ridicându-se împotriva unor schimbări radicale și rapide în viața politică, economică sau socială. Intemeietor al conservatorismului este considerat Edmund Burke (1729 – 1797), politician englez, care în lucrarea "Reflecții asupra revolutiei franceze", apărută în anul 1790, își exprimă părerea cu privire la apărarea ordinii sociale, a ideilor și instituțiilor tradiționale, împotriva înnoirilor și schimbărilor pretinse de revoluționarii francezi și de doctrinarii liberali care au inspirat revoluția franceză, fiind influențați în același timp de ea.
În acest spirit, conservatorismul admite inegalitatea socială, respinge revoluțiile și acceptă dar reforme moderate. Baza doctrinei conservatoare este proprietatea privată ca temei pentru asigurarea libertății individuale și menținerea ordinii sociale. Statului îi revine sarcina apărării și reglementării acestui ordini sociale.
Fundamentală pentru conservatorismul politic este viziunea lui Burke despre rolul istoriei. Redusă la esența, "istoria nu este altceva decât experiența umană. O frază celebră din lucrarea lui Burke este următoarea: "Oamenii nu vor privi în viitor, la o posteritate ce nu privește în urmă, la strămoșii ei".
Din punctul de vedere a lui Burke, istoria nu se exprimă linear într-o ordine cronologică, ci în persistență, generație după generație, a structurilor, a comunităților, a obiceiurilor și a prejudecăților. Puternica metodă istorică nu este cea prin care scrutezi constant trecutul, și cu atât mai puțin cea a povestirii unor întâmplări; ea este metoda prin care studiezi prezentul, punând în lumină toate aspectele acestuia ce vin din trecut, toate modurile de comportament și de gândire care nu pot fi deplin înțelese decât dacă sunt raportate la istorie.
Autoritatea este, alături de proprietate, unul din cele doua concepte fundamentale ale filbsofiei conservatoare. !n discursurile sale Burke apara libertatea oamenilor de a trai potrivit propriilor lor obiceiuri si traditii. Dar, tratand despre libertate, Burke pune in mod prioritar accentul pe ordine si pe autoritate. "Singura libertate la care ma refer", nota el in "Reflexii", "este cea aflata in legatura cu ordinea; cea care nu numai ca exists impreuna cu ordinea si virtutea, dar care nu poate exista fara ele", Prima obligatie a unei societati, continua el, este aceea de a avea la dispozitie mijloace prin care sa poata restrange pasiunile oamenilor. Este important ca "inclinatiile oamenilor sa fie adesea contrariate, ca vointa lor sa fie controlata si ca pasiunile lor sa fie domolite. Problema libertatii considera Burke nu poate fi separata de triunghiul autoritatii compus din individ, stat si grupurile intermediare intre cele doua entitati".
Un principiu important al filosofiei conservatoare este acela al inerenței și absolutei incompatibilități dintre liberte și egalitate. Această incompatibilitate derivă din scopurile opuse ale celor două valori. Ținta libertății este de a proteja proprietatea în sensul cel mai larg al cuvântului, incluzând atât bunurile materiale cât și cele spirituale ale individului și ale familiei. Obiectivul egalității este, pe de altă parte, o anume redistribuire sau nivelare a valorilor materiale și spirituale inegal răspândite ale unei comunități. Deoarece puterile fizice și intelectuale ale indivizilor diferă încă de la naștere, orice efort de a compensa prin legi și intervenții guvernamentale această stare de lucruri nu poate decât să restrângă libertățile celor implicați. Aceasta este viziunea privitoare la relația dintre libertate și egalitate care a aparținut lui Burke și a altor conservatori.
Un alt aspect al gândirii conservatoare privind proprietatea în istoria Europei moderne îl constituie criticile frecvente la adresa capitalismului și la adresa industrializării, a comerțului și a tehnologiei legate de acesta.
La doctrina conservatoare ca și la liberalism distingem mai multe variante:
Conservatorismul clasic avea ca fundament ideea conservării instituțiilor tradiționale față de schimbările urmărite de revoluțiile burgheze și susținute de doctrina liberală.
Neo-conservatorismul s-a nascut în și din spiritul anilor '60. El nu poate fi separat de ascensiunea anterioară a Noii Stângi. Noua Stângă a fost la începuturile ei, în America cel puțin, un fenomen ce a cuprins în primul rând campusurile universitare – și la fel a fost și neo-conservatorismul. Neo-conservatorismul nu a fost decât "ultima secvență a relației reactive dintre conservatorism și razmerițele politice ori sociale, relație începută o data cu "refiecțiile lui Burke". Pe la mijlocul anilor '60, Revoluția studențească era destul de avansată în America și suficient de distructivă față de comunitatea academică. Astfel s-au născut neo-conservatorii, despre care se poate spune ca în mare măsura au urmat exemplul lui Burke, îngăduind unei revoluții să devină catalizatorul doctrinei lor. Prin 1980 presa folosea adesea termenul de "neo-conservator" și de "conservator", acordându-le aceeași accepție.
Victoria lui Reagen din 1980 a fost salutată de mulți ca un triumf conservator. Timp de două decenii el a fost cunoscut în Statele Unite ca un "apostol neclintit al conservatorismului politic și economic".
Multe din doctrinele conservatoare din țările dezvoltate au o importantă componentă religioasă, transformându-se în doctrine democrat-creștine.
Termenul de conservatorism a început să fie denigrat în ultimele două secole ca urmare a succeselor obtinuțe de liberalism și democrație, precum și acelea ale ideologiilor de stânga și extremă stânga, fiind prezentat ca o antiteză a progresului și devenind mai mult sau mai puțin o insultă.
Conservatorismul românesc. În România conservatorismul îmbracă în genere aceleași aspecte pe care le posedă și conservatorismul occidental. Conservatorismul românesc este un produs al ritmului de transformare modernă a societății românești. Multă vreme a mers mână în mână cu liberalismul. Personalitățile românești care au ilustrat conservatorismul au fost: M. Eminescu, P.P. Carp, T. Maiorescu, C. Rădulescu, N. Filipescu, Al. Marghiloman, Barbu Catargiu. Elementul de creație reprezentativ pentru conservatorism este teoria formelor fără fond. Această teorie, prin introducerea spiritului critic a dat modernizării României conștiința de sine. Acțiunea lui T. Maiorescu în cultură, a lui P.P. Carp în politică, a lui A.D. Xenopol în istoriografie, au fost esențiale pentru dezvoltarea domeniilor respective. Un interesant studiu prezintă politica conservatoare și anume, "Principiul naționalismului românesc în politica conservatoare", autor P.P. Negulescu. De asemenea, P.P. Carp sau Barbu și Lascar Catargiu combăteau concepția burgheză a proprietății și propuneau o proprietate vazută ca o relație vie, reciprocă între proprietate și proprietar, o fuziune între persoane și lucruri (această teorie era contrazisă de faptul că mulți boieri își arendau moșiile și își petreceau în străinatate sau la oraș). Conservatorismul românesc promovează un reformism concret, imediat, posibil. Se observă că toate programele de reforme conservatoare în România voiau să amelioreze, nu să schimbe dintr-o dată situația de la noi. Se constata în România un conservatorism ca reațtie la democrația de masa. P.P. Carp, Al. Lahovary, L. Catargiu se ridică împotriva programelor de intenții liberale, pe care le considerau nepractice tocmai pentru că își propuneau să vindece toate bolile societății și nu să rezolve unele probleme concrete românești. Conservatorismul a avut succes în societatea românească în perioada dinainte de primul razboi mondial. S-a prăbusit în perioada de prefaceri de după războaiele mondiale. Această doctrină a cautat să păstreze și să întărească individualitatea proprie poporului român.
În România postdecembristă doctrina conservatoire putem spune că o întâlnim la Partidul Conservator recent apărut prin schimbarea denumirii Partidului Umanist roman și prin Fuziunea în anul2006 cu Partidul de Uniune Națională Române.
Partidul Conservator declară că împărtășește și promovează valorile și principiile democratice validate în timp, pe de o parte libertatea, proprietatea, toleranța, responsabilitatea, egalitatea de șanse, solidaritate, ce definesc omun în raporturile sale cu sine, cu semenii săi, iar pe de altă parte, sprijină suveranitatea, separația puterilor în stat, piața liberă, statul de drept, ce definesc raporturile între cetățeni și stat și sprijina educatia religioasa obligatorie in scoli.
Partidul Conservator susține eliminarea lucrurilor greșite, a disfuncționalităților, a mentalităților învechite, a oamenilor incompetenți sau rău intenționați, dar în același timp sprijină modelele pozitive, lucrurile care au funcționat si funcționează bine, oamenii de valoare.
Conservatorii declară că duc o politică echilibrată, contextuală, prudentă și graduală și sprijină tradițiile, experiența, stabilitatea, continuitatea si ordinea.
Doctrina politică democrat-creștină
Putem considera doctrina democrat-creștină ca reprezentând concepția privind organizarea și conducerea societății prin îmbinarea valorilor și normelor religiei creștine cu principiile și valorile democratice. S-a afirmat dupa cel de-al doilea război mondial ca un răspuns la creșterea fenomenelor de înrăutățire a situației maselor, situație care nu corespundea moralei creștine.
Din timpuri îndepărtate s-au consemnat raporturi de colaborare sau tensionate dintre puterea bisericească și cea laică care au influențat omul în comportamentul său social. În etapa actuală raportul dintre religie și politică poate fi privit prin prisma teoriei sistemelor, atât religia cât și politica reprezentând subsisteme ale sistemului social global. Astfel pot fi luate în considerate concepțiile asupra omului și ansamblului social, precum și aspecte legate de elementul instituțional, cum ar fi raporturile dintre biserică și stat.
În cadrul democrației se manifestă două orientări și anume – democrația creștină în sens social (catolicismul social) care a devenit partea integranta a inva|aturii oficiale a bisericii, care atribuie democrației o semnificație exclusiv morala și democrația creștină în sens politic, care vede democrația politică drept o condiție esențială a democrației sociale, și care se va îndeparta treptat de orientarea oficială a bisericii. Această orientare s-a concretizat în partidele democrat-creștine. Urmărind să găsească noi mijloace care să asigure prezența catolicilor în societate, partidele și miscările democrat-creștine vor avea ca țel obținerea dreptului la vot, reprezentarea proporțională a partidelor, transformarea morală a individului, prin influența catolicismului asupra vieții sociale și politice. Principiile fundamentale care stau la baza activității partidelor democrat-creștine sunt: autonomia acțiunii politice, apărarea constituției liberale, orientarea acțiunii statului în special în direcția imbunătățirii condițiilor de viață ale populației.
Aplicate în viață, principiile democrației creștine se grupează în cadrul solidarității tuturor categoriilor sociale în zona unde își desfășoară traiul zilnic. Statul are obligația să sprijine activitatea persoanelor, să intervină pentru a asigura autoadministrarea, spre a-și atinge scopurile sociale propuse, lăsând câmp liber inițiativei particulare dar și responsabilității statului, care este dator să susțină afacerile publice în favoarea binelui social.
Democrația creștină s-a afirmat în mod concret față de economie, urmărind situația concretă din fiecare țară. Putem menționa în acest sens acțiunea Uniunii Creștin-Democrată din Germania când a elaborat în 1949 "Principiile directoare de la Diiseldorf, în scopul refacerii și reconstrucției economiei germane.
În Italia, democrația creștină s-a reliefat prin partidul democrat-creștin, care a devenit după alegerile din 1946 un partid de masă. În România, orientarea democrat-creștină este adoptată după 1989 de către Partidul Național-Țăranesc Creștin și Democrat.
Baza socială a mișcării democrat-creștine s-a extins din ce în ce mai mult, ea fiind prezentă în Europa, în America Latină, și în alte zone ale lumii. Diferiți analiști ai doctrinei democrat-creștine consideră că aceasta are drept ideal rezolvarea umană a problemelor politice, economice și sociale pe temeiul moralei creștine, în cadrul democrației, ca bună formăî de guvernământ și în diferite contexte naționale, cu contribuția directă a unei largi și diverse familii de partide de orientare democrat-creștină.
Valorile promovate de doctrina democrat-creștină sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea și participarea. Libertatea, ca manifestare a inițiativei este considerată singura în măsură să asigure demnitatea umană, iar acțiunea umană individuală, efortul uman pentru promovarea progresului sunt necesare libertății. Conceptul de egalitate nu se referă doar la domeniul juridic, ci este extins la sfera economică. Sensul care i se dă urmărește asigurarea locului corespunzător în societate fiecărui individ. Solidaritatea este considerată mijlocul pentru realizarea acestui obiectiv. O importanță deosebită i se acorda persoanei umane. Urmărind ierarhizarea valorilor, locul central în cadrul acestei doctrine îl au cele spirituale, lor fiindu-le subordonate valorile politice și economice.
Statul, în viziunea doctrinei democrat-creștine trebuie să elimine sau să estompeze contradicțiile și conflictele sociale, să asigure unirea și colaborarea oamenilor pentru realizarea binelui general.
În concluzie, subliniem că doctrina democrației creștine a reprezentat o simbioză între principiile filosofiei și eticii creștine și cele ale democrației.
P.N.Ț.C.D. a fost fondat de către Corneliu Coposu în anul 1990 ca succesor al Partidul Național Țărănesc interbelic. Schimbarea de titulatură a făcut posibilă integrarea în Internaționala Creștin Democrată, însa a implicat și schimbarea radicală a programului partidului.
P.N.Ț.C.D. abordează problematica națiunii române și pe aceea a naționalităților conlocuitoare dintr-o dublă perspectivă aceea a valorilor specifice pe care partidul își propune să le promoveze și aceea a rolului și sensibilităților deosebite pe care identitățile comunitar-etnicele joacă în societățile contemporane.
Doctrina social-democrată
Social-democrația sau socialismul tradițional este o denumire generală dată curentului social muncitoresc, pe baza căruia, în a doua jumatate a secolului trecut s-au creat partide socialiste și social democrate. Din aceste partide s-au desprins mai târziu partidele comuniste.
Social-democrația a pornit de la promovarea libertății, democrației, solidarității, pluralismului politic. Tezele sale teoretice și modalitățile sale de acțiune practică s-au impus atenței după cel de-al doilea război mondial, când partide de orientare social-democratică au ajuns la guvernare. Ca teorie și practică politica de guvernare, social-democrația are trăsături generale dar și particulare. În țări ca: Germania, Franța, Suedia, Austria, Spania, partidele socialiste au evoluat în mod diferit, guvernând singure sau în colaborare cu alte forțe politice. Social-democrația a propus un sistem social economic și politic bazat pe factori obiectivi și subiectivi așa după cum putem mentțona: proprietatea publică și proprietatea individuală, gestiunea socială și cea particulară, prevederile sociale, controlul investițiilor, fiscalitatea, votul universal. În ceea ce privește viața politică, social-democrația s-a manifestat adepta realizării unei colaborări a forțelor politice în guvernare. De asemenea, social-democrația nu a acceptat tezele liberale care separă sfera publică, obștească, statală, de sfera intereselor particulare. Social-democrația este adepta recunoașterii intervenției statului în economic prin intermediul pârghiilor economice.
Considerând democrația o forță socială activă doctrina social-democrată s-a delimitat de concepția liberală clasică, potrivit căreia statul nu trebuie să intervină în economia de piață spre a asigura munca și securitatea cetățenilor săi. În momentele când era la putere și chiar când se găsea în opoziție, social-democrația a dezvoltat un sistem de măsuri sociale care să permită asigurarea securității sociale, să garanteze bunăstarea, urmărind și diminuarea sărăciei. Datorită faptului că izvorul social-democrației a fost în muncitorime, ea a urmărit integrarea maselor în societatea democratizată. Deci, socialiștii au înțeles necesitatea de a se prezenta și acționa în cadrul unor "mari partide populare reformatoare", partidele cuprinzând noi categorii de salariați generate de dezvoltarea economică, îndeosebi de sferă serviciilor. Se constată lărgirea continuă a bazelor sociale ale mișcării social-democrate mai ales pe seama funcționarilor, a micilor producători și meseriașilor, a unei părți din ce în ce mai mari a intelectualității.
Din punct de vedere organizatoric, raportul social-democrației cu muncitorimea se sprijină pe sindicate. Sindicatele se integrează în societatea civilă, ceea ce permite contactul cu opinia publică. Un loc deosebit în relățiile dintre sindicate și social-democrație revine unor structuri și instituții specifice de educație, de formare cultural-profesională. În același timp, se află sub incidența social-democrației organizarea cooperatistă, care cuprinde milioane de consumatori, numeroase organizații pentru odihnă etc. Astfel, s-au creat structuri organizatorice cu numeroase ramificații.
Conform concepției social-democratice, partidele politice, indiferent de orientare nu trebuie să urmărească numai problema puterii, ci au rolul de a asigura o legătură între stat și societate.
Socialismul democratic
Socialismul se include între doctrinele politice contemporane. Prin termenul de socialism se caracterizează o societate eliberată de exploatarea omului, în cadrul căreia se înfăptuiește egalitatea și justiția socială. Pentru realizarea scopului său, Socialismul prevede în sfera economică existența proprietății private precum și a celei publice, care aparține unor colectivități sau chiar statului, în unele cazuri, iar în sfera politică democrația pluralistă și statul de drept.
Ideea fundamentală a socialismului tradițional sau a socialismului democratic se referă la cucerirea și întărirea egalității sociale.
În documentele partidelor și miscărilor socialiste din Europa, Socialismul este considerat ca un obiectiv de acțiune niciodată încheiată, elementul său viabil constând în redefinirea pentru fiecare etapă a direcției de înaintare, în lumina a trei valori fundamentale: libertatea, dreptatea și solidaritatea ca elemente constitutive ale socialismului democratic.
Socialismul coercitiv
Conform concepției marxiste, Socialismul a fost considerat drept o fază a dezvoltării omenirii care îi urmează capitalismului, fază în care "lupta de clasă" va fi treptat înlocuită cu egalitatea de clasă, urmată de dispariția claselor. Din această concepție din răstălmăcirea ei a luat naștere sistemul socialist, numit și comunist instaurat în fosță URSS și alte câteva țări. Acest sistem se caracteriză în economie prin trecerea în mod forțat a principalelor mijloace de producție în proprietatea statului, iar în viata politică existența unui singur partid și proclamarea dictaturii proletariatului, drept expresie a celei "mai înalte democrații". În acest sistem toate funcțiile sociale au fost preluate de unele organisme centrale, constituindu-se un sistem de planificare atotcuprinzător. De aceea, acest sistem poate fi numit și socialism coercitiv, adică realizat prin constrângere.
Concepțiile moderne despre socialism acceptă economia de piață și concurența, fiind de părere că dezideratele pot fi realizate pe calea democrației, fără mijloace violente și constrângeri.
Unele din proiectele socialiste ale secolului XX s-au soldat cu un esec, ca in cazul socialismului de tip sovietic
După Revoluția din 1989, perioada de tranziție de la comunism la democrație a fost gestionată, în mare parte, de partide cu vocație social-democrată. Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea vechiului regim a fost Partidului Social Democrat Român (17 ianuarie 1990). PSDR s-a declarat continuator al social-democrației românești interbelice.
Beneficiind de legitimitate istorică, PSDR nu a reușit, însă, să obțină și o legitimitate electorală aptă de a-l face să exercite o influență semnificativă asupra actului de guvernare. După o alianță temporară cu CDR, PSDR s-a aliat cu PD în 1995 în vederea participării la alegerile parlamentare din 1996. Noua alianță, Uniunea Social Democrată a participat la guvernare în cadrul coaliției CDR-USD-UDMR, dar existența sa a fost de scurtă durată, până în 1999.
În anul 2000, PDSR împreună cu PSDR și PUR, partid de orientare social-liberală, au constituit Polul Democrației Sociale din România (7 septembrie 2000). Acest bloc electoral a câștigat alegerile legislative din noiembrie 2000. Una dintre clauzele contractului politic dintre PDSR si PSDR a fost prevederea potrivit căreia, după alegeri, se va realiza fuziunea dintre cele două partide social democrate.
Astfel, în 16 iunie 2001 pe scena politică are loc o importantă clarificare a zonei de centru-stânga, prin constituirea Partidului Social Democrat, rezultat din unificarea celor două partide.
Pe parcursul ultimului deceniu al secolului trecut, partidele care au format PSD au avut programe și practici de guvernare variind de la socialism democratic (PSM, PS) și social-democrație (PSDR), la un mix de democrație-socială și pragmatism în ale guvernării
Doctrina politică a naționalismului
Din punct de vedere istoric, aceasta doctrină politica desemnează politica independenței economice și politice, desemnează problema apărării suveranității naționale, desemnează cauza progresului și prosperității propriei națiuni și propriului stat. Luând în considerație și acest aspect legat de progresul și prosperitatea propriei națiuni și a propriului stat, dacă nationalismul se referă și la conștiința apartenenței la un anumit popor, la un anumit mediu social-politic, cultural, din punct de vedere psiho-social, ideologic, devine patriotism.
Naționalismul, ca orice fenomen complex, manifestat pe spații culturale întinse și diverse ca tradiții trebuie tratat ca o expresie a unor realități specifice, de o varietate inepuizabilă. S-a facut distincție între un nationalism politic, dominant în lumea apuseană și unul etnocultural, prezent mai ales în răsărit.
Națiunile nu sunt simple ficțiuni juridice cu care se poate opera oricum, ci produse ale istoriei, realități în care memoria joacă un rol decisiv. Statele create pe acest temei, statele națiuni nu sunt realități efemere sau neglijabile.
Într-o maniera absolut clasică s-a stabilit de unii cercetători că nationalismul ar fi "un principiu politic care arată că unitatea politică și unitatea națională trebuie să fie congruente". Alții îl prezintă drept "o comunitate politică imaginară" prezentă adică doar în spirit, concepută spre a fi exclusivă și suverană. Deci, după prima părere s-a ajuns la concluzia că ideea națională este atributul central al legității statului modern. Definit în această manieră clasică, naționalismul exprimă în primul rând aspirația grupurilor comunitare asemanatoare de a se uni sub autoritatea unor guvernanți ce corespund idealurilor lor. Acest deziderat relativ nou datează din a doua jumătate a secolului XVIII și se datorează revoluțiilor, mai întâi americană, triumfului legitimității democratice asupra celor sacre, ereditare, aristocratice, etnice sau obținute pur și simplu prin luptă.
Cronologia curentă situează existența primelor elemente ale naționalismului modern în epoca revoluției engleze de la mijlocul secolului XVII. Acestea pot fi considerate ca atare în Europa continentală sau în America de Nord abia la sfârșitul secolului următor, o dată cu revoluți americane și franceze, cu prima împărțire a Poloniei sau cu înfrângerea prusacilor de către armatele napolionene (Jena 1806).
Unii cercetători au delimitat cinci componente ale naționalismului procesul de formare și de menținere a Statelor – Națiuni; conștiința apartenenței la o națiune; expresiile simbolice ale națiunii și rolul acesteia; ideologiile sau doctrinele naționaliste; miscările sociale și politice ce urmăresc să împlinească voința atribuită națiunii.
Deci doctrina naționalismului poate fi considerată din două puncte de vedere și anume ca manifestare a caracterului național al unui popor, al unui grup etnic, concretizată prin sentimentul apartenenței la o națiune. Astfel înțeles, naționalismul îndeplinește un rol istoric pozitiv. Naționalismul a putut evolua în două direcții constructiv sau distructiv. În cazul când s-a manifestat în concordanță cu acțiunile orientate spre afirmarea demnității naționale a reprezentat un element constructiv. Dacă în unele împrejurări domină aspectul etnic atunci se poate ajunge la degenerarea naționalismului în șovinism și xenofobie. Deci o a doua manifestare a naționalismului este legată de intoleranță și agresivitate față de alte popoare și grupari etnice, naționalismul devenind o mișcare extremistă, în contradicție cu drepturile omului. Naționalismul constructiv democratic este un factor de progres, în timp ce naționalismul șovin este antidemocratic și antiuman. Unii analiști politici consideră naționalismul ca reprezentând unul dintre cauzele conflictelor sociale actuale.
La începutul secolului XX în țara noastră s-au intensificat acțiunile pentru elaborarea doctrinei naționale. Nicolae lorga afirma în 1922 că este puternic și viabil naționalismul care se întemeiază pe democrație, remarcând că spre deosebire de alte popoare europene, "nu națiunea noastra a fost creata de stat, ci statul nostru a fost creat de o națiune". De asemenea a subliniat că ideea națională a izbândit "prin mijlocirea democrației".
La fel ca și celelalte doctrine, doctrina politică a naționalismului este într-un proces de schimbare. Exprimând interesele unei națiuni, ale unei etnii, ale unui popor, doctrina politică a naționalismului va deveni apăratorul acestor interese.
Doctrina politică a naționalismului prezintă particularitatea de a găsi într-o măsură sau alta în oricare dintre orientările doctrinare ale lumii.
În România postdecembristă putem considera Partidul România Mare ca și reprezentatnt al doctrinei naționaliste tradiționale. P.R.M. concepe reconstrucția națională ca pe un proces complex care poate fi considerat când în mod ideal se va fi refăcut România Mare, când toate teritoriile românești vor fi readuse sub autoritatea statului roman.
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România este menită să apere interesele etnicilor maghiari, să garanteze exercitarea drepturilor individuale și collective ale etniei maghiare.
La 25 decembrie 1989, după căderea regimului comunist condus de Ceaușescu, a fost înființată Uniunea Democrată Maghiară din România pentru a reprezenta interesele comunității maghiare. Primul președinte a fost scriitorul Géza Domokos. Între 1993-2011 președinte al UDMR a fost Béla Markó, de profesie tot scriitor.
În 19 martie 1990, în contextul conflictului interetnic de la Târgu Mureș, sediul UDMR a fost deteriorat prin intermediul unor săteni veniți la Târgu Mureș în mod organizat. Autoritățile au intervenit târziu, deși sediul poliției se afla la câteva sute de metri de sediul UDMR. Între cei grav răniți s-a aflat scriitorul András Sütő, unul din liderii comunității maghiare. Evenimentele tragice din martie 1990 au dus la tensionarea relațiilor interetnice din Transilvania.
În anii 1996-2000 UDMR a făcut parte din guvernul CDR, apoi, între 2000-2004, a susținut guvernarea PSD+PUR fără să fie prezent în coaliție. Între 2004-2008 a fost la guvernare, inițial împreună cu Alianța D.A., apoi, după trecerea PD-L în opoziție, a rămas în coaliție cu PNL.
În urma alegerilor legislative din 2008 a trecut în opoziție alături de PNL. După demiterea Guvernului Boc (1) (PDL-PSD) în octombrie 2009, UDMR a intrat la guvernare alături de PDL și a format Guvernul Boc (2), în funcție din 23 decembrie 2009.
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România este o organizație cu o platformă culturală, neînregistrată în mod legal ca partid politic (conform Legii nr. 14/2003, cap. IV) care desfășoară activitate politică urmărind interesele maghiarilor români și secuilor și care participă la alegerile locale și generale în virtutea articolului 62 (2) al Constituției României și în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul 2 al legii 68/1992, care asimilieaza organizațiile minorităților naționale partidelor politice din punctul de vedere al procesului electoral. UDMR are reprezentare parlamentară din 1990, iar europarlamentară din 2007 până în prezent.
Un alt partid apărut pe scena politică după revoluția din 1989 este Partidul Democrat Liberal.
Pentru a defini într-o manieră cât mai simplă ceea ce înseamnă Partidul DemocratLiberal, am extras câteva principii fundamentale aflate la baza creării acestui partid, principii truvabile în Programul Politic al P.D.L.
Astfel, Partidul Democrat Liberal, ca partid popular, este o entitate politică deschisă tuturor cetătenilor români care împărtăsesc valori si curente politice de sorginte democrată de centru, liberală si crestin-democrată.
Partidul Democrat Liberal se situează programatic în partea de centru-dreapta a spectrului politic.Obiectivul principal al Partidul Democrat Liberal este dezvoltarea prosperă a societătii românesti democratice prin promovarea valorilor si principiilor libertătii, responsabilitătii si solidaritătii.
Partidul Democrat Liberal are ca scop asigurarea unui climat politic si social favorabil dezvoltării personalitătii umane, a creativitătii si progresului, prin îmbinarea valorilor morale ale binelui comun, ale justitiei, ale corectitudinii între partenerii de dialog social, cu ideile liberalismului de dreapta, generatoare de bunăstare. O bunăstare bazată pe legea morală care asigură fiecărui om posibilitatea de a valorifica sansele de fericire personală si de participare la proiectele si beneficiile comune ale societătii, în deplină armonie cu ceilalti.
Scopul Partidul Democrat Liberal este si acela de a sprijini si a pregati cetătenii României pentru noile provocari ale perioadei post tranzitie.
Partidul Democrat Liberal îsi propune să valorifice sansa integrării tării în structurile europene si euro-atlantice, ca o conditie a cresterii standardului de viată al cetătenilor si a întăririi statului de drept.
Partidul Democrat Liberal sustine, atât în plan intern cât si international, acea formă de capitalism care îsi dovedeste eficienta prin satisfacerea intereselor sociale ale cetătenilor români. În acelasi timp Partidul Democrat Liberal sustine ca România, în calitate de membru al Uniunii Europene, trebuie să devină un jucător important si demn în procesul constructiei europene.
Partidul Democrat Liberal pune în centrul actiunii sale omul. Egalitatea de sanse, si nu nivelarea valorilor în scopul creării de oligarhii, este scopul pe termen mediu si lung al partidului. Partidul Democrat Liberal consideră că este nevoie de asumarea fermă a despărtirii de trecutul comunist.
Partidul Democrat Liberal sprijină dezvoltarea legăturilor cu românii de pretutindeni pentru păstrarea si afirmarea identitătii nationale, lingvistice si religioase, cu respectarea legislatiei statelor ai căror cetăteni sunt.
Partidul Democrat Liberal sustine protejarea minoritătilor, indiferent de natura acestora si respectarea drepturilor individuale ale tuturor membrilor societătii, indiferent de optiunile sau originea lor socială sau etnică.
La nivel doctrinar, Partidul Democrat-Liberal este un partid de centru, republican, cu doctrină populară europeană modernă ale carei principii sunt: o economie de piață eficientă, umană, solidară, servicii publice moderne, performante, protecție socială extinsă, activă și bine orientată, în acord cu o justiție independentă, accesibilă, securizantă.
Partidul Democrat este un partid pragmatic, modern, reformator, un partid cu experienta guvernarii, pregatit pentru provocarile acesteia, un partid care reprezinta si promoveaza vointa politica, interesele si dezideratele unor largi categorii sociale.
Partidul Democrat Liberal este succesorul Frontului Salvării Naționale, al Partidului Democrat, al Partidului Democrat al Muncii, al Partidului Unității Social Democrate ,al Frontului Democrat Român, al Partidului Alianța Națională Română, al Partidului Pensionarilor și Protecției Sociale și al Partidului Liberal Democrat, partide cu care P.D.L. a fuzionat prin absorbție.
Apărut ca o largă mișcare de masă în timpul Revoluției din decembrie 1989, F.S.N. își începe existența documentară la 23 decembrie 1989 prin declarația program redactată de Consiliul F.S.N. Ca organ provizoriu al puterii de stat, F.S.N. a format Guvernul provizoriu condus de Petre Roman.
La 11 mai 1993, F.S.N. fuzionează prin absorție cu Partidul Democrat, schimbându-și denumirea în Partidul Democrat, înregistrat ca persoană juridică prin decizia nr. 13 din 23 mai 1993 a Tribunalului Municipiului București.
Alegerile locale și generale din anul 2000 găsesc Partidul Democrat în cea mai mare pierdere de imagine. Uzura datorată guvernării este cu atât mai adâncă cu cât toți membrii Consiliului Politic au ocupat posturi de miniștri. Dacă partidul reușește un 7% în alegerile parlamentare, Petre Roman abia aduna 3% din voturile exprimate pentru presedenție. Partidul Democrat trece în opoziție.
Inițiativa lui Traian Băsescu de a candida pentru presedinția P.D. a fost singura modalitate de a relansa partidul. Victoria în alegerile pentru primăria Capitalei din anul 2000 îl legitimează pe Traian Băsescu drept cea mai populară și mai credibilă personalitate a Partidului Democrat.
Pe 4 octombrie 2004, datorită deteriorării stării de sănătate a președintelui PNL, Theodor Stolojan, Traian Basescu preia, în ultimul moment, campania pentru prezidențiale, devenind candidatul Alianței PD-PNL la cea mai înaltă funcție în stat.
Alianța “Dreptate și Adevăr PNL –PD”. obține 31,33 % din voturile exprimate în alegerile legislative din noiembrie 2004. Partidului Democrat îi revin 20 de mandate de senator și 48 de mandate de deputat. Traian Basescu, îl înfrânge în turul doi, la 12 decembrie 2004, pe reprezentantul P.S.D., Adrian Năstase, devenind Președintele României.
La începutul anului 2012, PDL se confruntă cu cele mai numeroase și mai violente proteste de stradă din ultimii 20 de ani îndreptate împotriva Guvernului condus de Emil Boc și Coaliția PDL-UDMR-UNPR. Protestatarii cer demisia Guvernului, a Președintelui Traian Basescu și organizarea de alegeri generale anticipate. După o perioadă lipsită de reacții și evidente lipsuri în ceea ce privește comunicarea unei opinii oficiale atât a Președintelui cât și a Premierului,acesta din urmă îl demite pe Ministrul de Externe Teodor Baconski care enunța-se câteva remarci ofensatoare la adresa celor din stradă.
Aceasta demitere nu are efectul scontat de a liniștii masele de oameni din strada ci dimpotrivă trezește și mai multă nemulțumire acestora. În final, Emil Boc își prezintă demisia sa și a întregului Guvern, Președintele nominalizează un înlocuitor pentru Boc iar noul Executiv este instalat, la limită de majoritatea fragilă din Parlamentul lipsit de membrii opoziției care refuză să participe, în finalul lunii februarie. Protestatarii continuă să ceară demisia Președintelui și alegeri anticipate.
Însă problemele pentru PDL nu se opresc aici, iar situația devine cu adevarat îngrijorătoare. Încep dezertările în masă din partid datorate în special politicii agresive și lipsei de dialog între conducerea centrală și organizațiile locale din teritoriu care mai reclamă și diferite disfuncționalități în comunicarea cu membrii acestora. Prima plecare sonora din PDL este aceea a lui Sorin Frunzăverde, Președinte al CJ Caraș-Severin și Prim-Vicepreședinte al partidului,unul din membrii fondatori ai vechiului PD.
Acesta și-a justificat demisia prin faptul că actuala linie a partidului este una lipsită de coerență și viziune iar conducerea de partid acționează fără strategii clare și într-un mod disperat fără o consultare prealabilă a tuturor factorilor de decizie din partid.
Liderii PDL îl critică pe acesta acuzându-l chiar de trădare și traseism politic unii membrii mergând până al face "gunoi" pe fostul "greu" al partidului.
Frunzăverde este urmat de aproape toți primarii PDL din Caraș-Severin dar și de alți lideri locali importanți ai partidului din organizații județene precum Buzău, Neamț, Ilfov, Olt, etc. și care se înscriu in partidele componente ale Uniunii Social Liberale.
Șirului continuu de plecări i se adaugă demiterile membrilor care au avut și continuă să aibă poziții contrare liniei generale prestabilite precum cea a europarlamentarului Cristian Preda care s-a opus nominalizării lui Silviu Prigoană ca soluție de compromis pentru candidatura la Primaria Generală, acesta din urma solicitând expres și obținând demiterea din partid a lui Preda care a catalogat propunerea pentru Capitală a lui Prigoana drept o jignire adusă Bucureștenilor.
Disensiuni puternice au aparut si intre PDL si partidele din Coalitia guvernamentala respectiv UNPR si UDMR datorate si aici dezertarilor membrilor UNPR dar si dezideratelor UDMR care obliga PDL ca in schimbul sustinerii Guvernului Mihai Razvan Ungureanu acestia sa obtina diferite pozitii si avantaje care sa serveasca Uniunii in perspectiva campaniei electorale care se apropie.
Aflat în plin proces de disoluție prin masivele dezertări în derulare și demiterile intempestive ale propriilor membri, PDL este în picaj în ceea ce privește încrederea și opțiunea de vot a cetățenilor care invinovățesc guvernarea de slăbirea puterii de cumpărare a oamenilor prin măsurile de scădere a salariilor bugetarilor și lipsa totală de strategii pentru relansarea economiei și crearea de noi locuri de muncă. Conform celor mai favorabile sondaje de opinie, PDL ar obține între 10 și 15% din voturi la alegerile din acest an pierzând categoric în fața USL care ar obține peste 55-60%.
Alianțe politice postedembriste
În interiorul sistemului multipartidist constituit în România posttotalitară se constată preocupări ale partidelor de opozitie pentru realizarea unor alianțe, convenții și coaliții în scopul creșterii eficienței acțiunii lor politice în raport cu puterea. Astfel, în toamna anului 1990, în ședința Consiliului Central, Partidul Social Democrat din România consideră necesar să se treacă la consultări cu toate forțele democratice, în vederea realizării unei "Convenții Naționale pentru Democratie". Trei luni mai târziu se constituie "Convenția Națională pentru Instaurarea Democrație".
În alegerile locale din februarie 1992 a participat ca forță politică de sine stătătoare a opoziției, mai mult sau mai puțin unificate, "Convenția democratică", formată din partidele politice parlamentare (P.N.L., U.D.M.R., P.N.T.-CD și organizați mai mult sau mai puțin apolitice (Alianța Civică, Solidaritatea Universitară, România Viitoare, ș.a.).
Unificarea rezultată în cadrul C.D. este rezultatul intersecției a două direcții de evoluție politică reprezentate, pe de o parte, de tendința partidelor istorice de a se uni, în încercarea lor de realizare a unei restaurații istorice, și pe de altă parte de tendința modernizării politice prin apropierea dintre vechile partide și noile partide, în primul rând dintre P.N.Ț-CD și P.A.C.
Ulterior, Convenția Democratică este înlocuită de o nouă formă de alianța politică, denumită "Convenția Democratică din România", înlocuită și ea în 1995 cu Convenția Democratică Română. Reunificarea opoziției sub forma Convenției democratice din România s-a realizat fără participarea P.N.L., datorită prezenței lui în structurile guvernamentale, cât și a menținerii U.D.M.R. în componența noii alianțe a opoziției.
În ceea ce privește caracterizarea situației politice din România de azi menționăm că tranziția politică din România, mai mult decât în celelalte țări ale fostului sistem socialist a fost marcată de un nou dezechilibru politic, generat de reacția la vechiul dezechilibru, propriu regimului comunist. Asistăm la deplasarea bruscă a centrului politic de la stânga comunistă, spre centru dreapta.
Perioada postelectorală a anului 1990 s-a caracterizat și prin apariția unor noi partide nu numai în zona politică a centrului dreapta, ci și în cea a stângii clasice, chiar a stângii comuniste. Printre aceste apariții se numără și Partidul Socialist al Muncii. PSM a ales o modalitate mascată de a-și face intrarea în viața publică, recurgând în campania electorală la formula alianței Uniunii Stângii Democratice. U.S.D. a fost prima încercare mai eficientă de alianță a formațiunilor politice din cadrul stângii clasice. U.S.D. a avut o apariție meteorica.
În evoluția politică a României se conturează refacerea echilibrului politic, care presupune existența unui sistem de partide grupate pe coordonatele clasice ale stângii, dreptei și centrului.
O alianță importantă apăruta recent pe scena politică din România este Uniunea Social Liberala. U.S.L. este formată prin unificarea Partidului Social Democrat, Partidului Național Liberal și a Partidului Conservator.
În primul rând vom prezenta doctrina uniunii sau măcar doctrina pe care asceastă formațiune politică declară că a însușit-o și anume liberalismul social.
Liberalismul social este un curent postliberal (numit și "Noul liberalism", a nu se confunda cu neoliberalismul), apărut în Europa Occidentală în primul sfert al sec. XX. Proiectul liberal, ce viza găsirea și instaurarea modelului perfect de convețuire a indivizilor și comunităților cu viziuni etice, estetice, religioase și sociale diferite, a fost dărîmat de „parada” ideologiilor totalitare din prima jumătate a secolului XX.
În condițiile crizei politice de după primul război mondial „statul minimal” promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfîrșitul „utopiei liberale”.
Printr-o fatală coincidență tot în 1922 Partidul Liberal din Marea Britanie, considerat pînă în acel moment o portavoce a ideii liberale la nivel global, a cedat locul de principal opozant al conservatorilor britanici Partidului Laburist de esență marxistă. De fapt, din anii douăzeci ai secolului trecut scena politică a lumii va fi dominată de lupta dintre conservatori și marxiști, liberalismul devenind un participant periferic al „războiului ideologiilor”.
Mai mult chiar, putem spune că începînd cu al doilea sfert al secolului XX despre liberalism se poate vorbi doar la trecut sau la plural. Nu liberalism – ci liberalisme, "doctrine-refugiu" care, preluînd unele caracteristici esențiale ale liberalismului clasic, au încercat totodată să găsească răspunsuri adecvate la întrebarile puse de realitățile politice, sociale și economice ale secolului XX. Trunchiul mort al liberalismului clasic a servit drept piedestal pentru înălțarea „noilor liberalisme” – economic, conservator, radical și social.
Conform Dicționarului Politic al lui Sergiu Tămaș (Editura Șansa, București 1996), liberalismul social este doctrina politică care acoperă spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte.
În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stînga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stînga.
Dupa cum remarca politologul rus Kamaludin Gadjiev în volumul Știința politică în funcție de conjunctura și realitățile social-economice, liberalismul social pledează pentru acțiuni de dreapta (acolo unde modul de organizare social-economică e unul de stînga, iar politicile sociale excesive periclitează buna funcționare a economiei) sau de stînga (acolo unde modelul de organizare e unul pronunțat de dreapta, sfera socială fiind ignorată).
Ca și social-democrații, social-liberalii sînt preocupați de o politică socială echilibrată. Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupindu-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără ca să intervină direct.
În fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Dar în pofida multiplelor asemănări în planul politicilor sociale și chiar (pe alocuri) economice cu social-democrația, liberalismul social rămîne în esență un model de sorginte liberală, un moștenitor fidel al valorilor și idealurilor politice și morale ale liberalismului clasic. Mesajul social-liberal păstrează cele patru fundamente esențiale ale demersului etico-politic al liberalismului clasic – meliorismul, universalismul, individualismul si egalitarismul. Social-liberalismul este meliorist, deoarece crede în posibilitatea îmbunătățirii permanente a condiției umane cu ajutorul gîndirii critice. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane.
Este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. Prezența acestor elemente distinge net liberalismul social de cele mai «liberale» forme ale ideologiilor neomarxiste.
Uniunea Social Liberală a apărut indiferent de declarațiile făcute de conducătorii acestei formațiuni, pentru înlăturarea de la putere a Partdului Democrat Liberal și a președintelui Traian Băsescu. Încă din turul doi al alegerilor prezidențiale din 2008 P.S.D. și P.N.L. au format o alianță de susținere a candidatului Mircea Geoană împotriva actualului președinte Traian Băsescu, susținut de Partidul Democrat Liberal.
CAPITOLUL III.
PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL ÎN SISTEMUL DE PARTIDE ȘI ÎN SISTEMUL POLITIC AL ȚĂRII NOASTRE
III.1 Renașterea Partidului Național Liberal
PNL a fost oficial fondat la 24 mai 1875, când un grup de liberali, printre care Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, au pus bazele formațiunii politice care avea să marcheze istoria României moderne. Originile mișcării liberale trebuie însă căutate cu mult mai devreme, în perioada pașoptistă, momentul 1875 constituind doar instituționalizarea și coagularea unor grupări care existau deja pe scena politică.
După 1866 liberalii au jucat practic rolul principal în procesul de modernizare a României. Primul președinte al Partidului Național Liberal a fost Ion C. Brătianu. În 1877, în timpul guvernării liberale, România și-a proclamat Independența. PNL a contribuit semnificativ la dezvoltarea și reformarea societății românești, fiind primul partid care a pledat, în 1892, pentru introducerea sufragiului universal. În toată această perioadă, liberallismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă, iar liberalii au acționat sub principiul „Prin noi înșine!" care este și astăzi deviza Partidului Național Liberal.
La finele Primului Război Mondial România și-a împlinit obiectivul național al Marii Uniri, în timp ce la putere se afla tot un cabinet liberal. De altfel, PNL s-a aflat la guvernare aproape neîntrerupt între 1914 și 1919 (cu excepția perioadei martie – noiembrie 1918). Perioada interbelică a fost una prolifică pentru România și pentru liberali, care au promovat reforma agrară, organizarea administrativă unitară, o nouă legislație electorală și măsuri de refacere a economiei. Liberalii s-au aflat la putere în perioada 1922-1928 (cu o mică întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și apoi în intervalul 1933-1937. Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, când a fost reluată doar pentru o scurtă etapă.
După cel de-al Doilea Război Mondial regimul comunist a stopat progresul României în termeni de construcție democratică. Instaurarea unui sistem totalitar a însemnat abolirea pluralismului politic și dizolvarea partidelor politice democratice, inclusiv a PNL, care și-a încetat activitatea în noiembrie 1947. Mulți dintre fruntașii liberali au murit în închisorile comuniste, plătind cu viața credința în principiile democratice și valorile liberale, în vreme ce alții au fost fortați să ia calea exilului. Timp de aproape 50 de ani, liberalii din exil, mulți dintre ei foști lideri ai studenților și tineretului PNL, au continuat să-și promoveze ideile și crezurile și au păstrat viu spiritul PNL.
În 1989, după căderea comunismului, o parte dintre aceștia s-au întors în țară pentru a reorganiza și reconstrui Partidul Național Liberal, cărora li s-au alăturat personalități din țară. Printre cei care au repus bazele formațiunii liberale s-au numărat Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V.Săndulescu, precum și Radu Câmpeanu, primul președinte postcomunist al PNL. În primele zile ale anului 1990, PNL s-a reînregistrat ca partid politic și a început o nouă etapă din existența sa politică.
În anii ‘90 mișcarea liberală a experimentat o perioadă relativ tumultoasă, caracterizată prin sciziuni succesive, fragmentări și tentative de unificare. Toate au făcut parte din procesul de construcție instituțională a PNL, care a reușit să aducă sub sigla sa nu doar grupările care se revendicau din zona liberalismului, ci s-a impus ca pol de centru-dreapta pe scena politică din România. Procesul reunificării liberale a început sub președinția lui Mircea Ionescu – Quintus. Ca parte a Convenției Democratice, alianța opoziției unite, PNL a participat la coaliția de guvernare din perioada 1996-2000, deținând portofolii importante în cabinet, precum finanțele și economia pentru o perioadă sau cel al justiției.
După 2001 PNL și-a întărit poziția absorbind și alte partide considerate compatibile ideologic și și-a continuat procesul de consolidare organizatorică internă, extinzându-și baza locală și sporindu-și forța filialelor din teritoriu. În 2003 PNL a devenit parte a Alianței Dreptate și Adevăr – Alianța DA PNL-PD, iar după alegerile parlamentare din 2004, președintele PNL de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, a devenit primul premier liberal al României după căderea comunismului. În timpul guvernării PNL, România a atins un nivel de dezvoltare economică fără precedent, sub impulsul unor politici liberale, incluzând reducerea fiscalității, încurajarea inițiativei private și a investițiilor. Din punct de vedere politic, forța electorală a PNL l-a transformat într-unul dintre cele 3 partide mari din România.
În 2009, senatorul Crin Antonescu a devenit președintele PNL și a adus formațiunea politică la cel mai mare scor din ultimele două decenii. De asemenea, Crin Antonescu a fost, după Radu Câmpeanu în 1990, primul liberal care a intrat în competiția prezidențială, în 2009. Programul lui Crin Antonescu din 2009 s-a intitulat „România bunului-simț." În 2010, ca recunoaștere a performanței politice, Crin Antonescu a fost reconfirmat în funcția de președinte, iar moțiunea pe care a prezentat-o Congresului PNL – „Prin noi înșine, acum!" – a devenit documentul programatic al PNL.
În 2011, Partidul Național Liberal a format alături de Partidul Conservator (PC) Alianța de Centru Dreapta (ACD). Aceasta și-a unit mai departe forțele cu Partidul Social Democrat, punându-se astfel bazele Uniunii Social Liberale (USL), proiectul politic al opoziției unite.
III.2 Opțiuni ideologico-doctrinare și programatice ale Partidului Național Liberal
Partidul Național Liberal din România a apărut ca și o formațiune politică în 1864, condus fiind de Dumitru și Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti și frații Golescu, participanți activi la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Privind lucrurile din optică oarecum partizană putem remarca fără a greși că a face un istoric al Partidului Național Liberal este echivalent cu a face istoria dezvoltării politice, sociale și economice a României de la apariția acestui partid până la sfârșitul perioadei interbelice și aceasta deoarece trebuie sa avem în vedere faptul că nu există vreun act mai important care să se fi săvârșit pentru organizarea statului român fără ca P.N.L. să fi luat parte la înfăptuirea lui.
Curentul care a dus la apariția Partidului Național Liberal pe scena politică din țara noastră este liberalismul, care poate fi definit, foarte “pe larg” ca fiind un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a instituțiilor feudale si de ascensiune a burgheziei.
Liberalismul punea în centrul societății individul, teorie care a fost susținută până la primul război mondial.
În Europa occidentală, liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea orașelor și a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei.
În cadrul acestei realități social-economice ia naștere o nouă ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualității și al unor exponenți ai mișcărilor contestatare, ai revoltelor și ai revoluțiilor din Europa occidentală.
Principatele Române și Transilvania, deși aflate într-un spațiu de dominație externă a unor imperii absolutiste: Austria, Turcia și Rusia, sunt și ele prinse de unda de șoc a seismului politic și ideologic al Europei occidentale. Deși aici burghezia și locuitorii orașelor în general, purtători ai liberalismului erau dezorganizați marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou.
Acesta se resimt în rândul unor cărturari, dar și al unei părți a boierimii care receptează îndeosebi idei luministe și raționaliste, aparținând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Influența filozofiei luminilor survenea în cele doua principate și prin intermediul Școlii Ardelene.
Revoluția din Țara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor românești din 1848. “Constituția” – cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz și consacrat la București la 9 si 11 iunie – preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un șir de libertăți individuale și de grup, precum și pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea și împroprietărirea clăcașilor.
Prin instituțiile concepute se tindea spre o forma de stat republicană, cu o riguroasă separație a atribuțiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.
Prin propaganda politica erau răspândite o serie de noțiuni liberale chiar în rândul maselor populare.
Următoarea schimbare în conduita liberală survine în etapa următoare a luptei pentru unire, declanșată efectiv după ce Poarta și Puterile Garante, prin Convenția din 7/19 august 1858, elaborau un așezământ constituțional pentru Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Liberalismul politic, în ciuda principiilor generale formulate prin Convenție, era atenuat de o lege electorală cenzitară în care accentul era pus pe marea proprietate, favorizându-se astfel conservatorismul.
Liberalismul radical promovat de Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti se izbea de o puternică contestație conservatoare. Dar, susținuți de presa și de manifestații publice, liberalii atacau puternic autoritarismul și reacționarismul, difuzând, totodată, concomitent cu ideile liberal-constituționale, pe acelea de reformă socială.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859–1864 el se definește și se întregește în toate direcțiile de acțiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituțională, suprimând presa autonomă, grupurile și reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual și cultural se dezvoltă fără nici o restricție. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei inițiative și al concurenței, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situația aceasta permitea cristalizarea și aprofundarea unor concepte specifice economiei de piață.
Dezvoltarea și, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcție de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat și aspirațiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politică “de clasă”, ci ca principal curent de gândire și acțiune al celei mai dinamice părți a elitei românești.
Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluției franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeași doctrină se întemeia pe tradițiile național – culturale și politice.
O trăsătură caracteristică a liberalismului este naționalismul. Cei mai avântați liberali, radicalii, se numesc ei înșiși partid național. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominația străină sub forma suzeranității otomane și protectoratului rusesc, dar și cu aceea a impunerii numeroșilor străini din economie sub jurisdicția românească. Deși apare drept prima trăsătură specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naționalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se află ideea dobândirii suveranității depline a statului român, sub raport politic și economic, precum și desăvârșirea unității în spațiul etnic.
Promovând naționalismul, constituționalismul și pluralismul politic, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Însă în timp ce liberalii vor să extindă principiile de libertate și egalitate până la baza societății, conservatorii se limitează la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale.
Liberalii își propuneau să emancipeze masele populare de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendință politică, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistenței diferitelor nuanțe, unele chiar opuse.
Ceea ce le dădea liberalilor o deplină unitate consta în admirația față de modelul occidental de organizare instituțional-politică. Semn de unitate era și hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeană. Promovarea liberalilor la guvernare până la 24 ianuarie 1862 a fost sporadică și neconcludentă din cauza incapacității de a alcătui majorități datorită nu numai legii electorale restrictive și dezbinărilor dintre ei, ci și lui Cuza care concepea a conduce țara în afara partidelor politice.
După abdicarea silită a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu și moderații lui Ion Ghica, precum și o parte a conservatorilor se dedică unei febrile activități de făurire a unui regim politic monarhic – constituțional. Ca un rezultat al acestei activități, 18 noiembrie 1868 a apărut pe scena politică românească un guvern de centru, format din conservatori moderați și liberali moderați.
Conducătorii acestui guvern erau Dimitrie Ghica (care deținea externele și Lucrările publice) și Mihail Kogălniceanu (ministru de Interne). Ei trebuiau sa constituie axul unui guvern alcătuit din oameni moderați, luați atât din stânga cât și din dreapta spectrului politic , ambii având menirea de a liniști temerile Puterilor Garante privitoare la o eventuală politică externă de întregire a suveranității statale.
Se convenise inițial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbarea guvernului să fie doar o schimbare de personalități, noilor miniștri promițându-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majorități radicale.
Acest guvern nu avea o bază parlamentară proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, președintele camerei devenea I.C. Brătianu, fostul ministru “principal” înlăturat. Acesta promisese guvernului sprijin parlamentar cu condiția să îi fie urmată politica. În cameră, la finele lui dec. 1868 survenise un conflict între minoritatea aflată la putere și majoritatea îndepărtată din guvern.
Contradicțiile dintre corpurile legiuitoare și guvern provoacă dizolvarea Camerei și organizarea de alegeri în martie 1869, conduse de ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu. El a considerat că acest prilej era favorabil concretizării unui plan al său, anume acela de a întemeia un partid politic care să ralieze toate elementele moderate din țară, organizându-le ca o forță politică importantă menită să neutralizeze atât liberalismul radical cât și conservatorismul retrograd. Kogălniceanu reușise să-și asigure o majoritate în cameră, dar nu a zdrobit complet opoziția, lăsându-i și acesteia un anume rol de jucat.
Poziția importantă dobândită în Cameră de acești moderați părea să indice că M. Kogălniceanu va folosi împrejurările pentru a constitui în jurul lui un mare partid liberal. El încerca să realizeze o alianță cu “roșii”, să-și extindă baza politică, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care să guverneze țara. Carol I însuși îl considera pe Kogălniceanu omul capabil să aducă unitate în tabăra liberală prin excluderea radicalismului și înclinațiilor revoluționare dovedite de fruntași ca I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a constitui un partid care să guverneze cu prudență și moderație.
Având în vedere ponderea foarte mică din cadrul Camerei, liberalii radicali au recurs la organizarea unei vii opoziții extraparlamentară, demonstrând că reprezentau o forță politică greu disociabilă. I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, folosind reuniunile politice și presa, raliază în jurul lor nu numai partizani politici, dar creează o stare de spirit de nemulțumire în cercuri largi ale opiniei publice, inclusiv în cadrul armatei.
Observând acest lucru, Kogălniceanu încercă să și-l apropie pe Ion Ghica în vederea eliminării elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta însă, Ghica refuză o colaborare care să nu îi aibă în vedere și pe radicali.
În ianuarie 1870, prin revenirea în cameră a lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti se părea că și radicalii aspirau spre o fuziune liberală, într-un moment când contradicțiile dintre elementele conservatoare din guvern și cele liberale atingeau apogeul. Aceste neînțelegeri au dus la schimbarea guvernului, în fruntea celui nou format fiind numit A.G. Golescu, guvern care a rezistat doar de la 3 februarie până la 20 aprilie 1870, fiind înlocuit de unul compus dintr-o formațiune de tineri conservatori avându-l în frunte pe moderatul M.E. Epureanu.
Exceptând Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Cameră era dominată din punct de vedere numeric de liberali. Numai că ambițiile și rivalitățile fruntașilor liberali din principalul corp legiuitor al țării erau atât de puternice încât au exclus o platformă comună de guvernare.
Deoarece guvernul Epureanu nu reușise să-și găsească o majoritate în Cameră, la 14 decembrie 1870 își prezintă demisia. A urmat formațiunea guvernamentală condusă de Ion Ghica, impusă domnitorului de corpurile legiuitoare și reprezentând o coaliție a tuturor tendințelor din Cameră. Ion Ghica a părăsit puterea în martie 1871, urmându-i un guvern conservator care va guverna țara până în 1876, aruncându-i pe liberali în opoziție.
Roșii, fracționiștii, adepții lui M. Kogălniceanu și partizanii lui Ion Ghica – cele patru grupări distincte aparținând curentului liberal – dovediră atunci că erau animate de aceeași dorință. Deși reduși la neputință în corpurile legiuitoare, liberalii radicali mai ales își făceau simțită prezența în instituții sau în eșaloane inferioare ale puterii. Alungați din corpurile legiuitoare, din consiliile comunale și din unele instituții, liberalii își intensificau activitatea în direcția constituirii de structuri organizatorice în diverse centre importante ale țării. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica și N. Ionescu, fruntașii celor patru grupări politice liberale, manifestau o voință ardentă de fuziune organizatorică.
Momentul constituirii partidului
Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C.G. Peșacov și N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Național Liberal.
Programul menționat, publicat la 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a “mahalagiilor” din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală.
Reuniunile de la Mazar Pașa depășeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceștia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forțeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.
Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceștia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădișteanu, M. Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C.A.Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu.
Numele menționate reprezintă principalele nuanțe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti. În lunile iunie și iulie 1875 rețeaua de organizații liberale se diversifica și întindea în întreaga țară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracționiștii lui Nicolae Ionescu.
În titulatura partidului se îngemănau două concepte, național și liberal, care expuneau însuși sensul dezvoltării societății și statului român. Termenul “național” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline, ci și sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale și educaționale. Cuvântul “liberal” exprima natura regimului social – economic și politic instituțional bazat pe proprietate și libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societății.
Denumirea partidului reprezintă deci o chintesență istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se și regăsindu-se in ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma țării a guvernului M.C. Epureanu, cu Kogălniceanu la externe, Gh. Vernescu la interne, I.C. Brătianu la Finanțe, Gh. Chițu la Culte și instrucțiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.
Guvernul liberal era o expresie a coaliției de la Mazar Pașa, în care președintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziții line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice și politic-instituționale.
Perioada interbelică
Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I. C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât și cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituție. Se poate socoti că, în 1926, Partidul Liberal se află în culmea puterii și influenței sale, încheindu-și o misiune istorică începută în 1848.
Perioada comunistă
Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, an în care și-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comuniști în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat să fie închiși la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră.
PNL s-a implicat în istoria sa în mai multe evenimente ce aveau să devină semnificative pentru România, în special obținerea independenței în 1877, construirea Regatului României în 1881, războiul de reîntregire națională (crearea României Mari) în 1918, reforma agrară în 1921 și relansarea economică după criza mondiala din 1929 – 1933.
III.3 Rolul Partidului Național Liberal în sistemul de guvernare și administrare a țării.
Îndelungata istorie a Partidul Național Liberal se confundă exceptând perioada comunistă cu destinele României moderne. De numele „dinastiei“ Brătienilor se leagă și nașterea României Mari. De numele PNL rămân, de asemenea, legate momentele ulterioare actului unic de la 1 Decembrie 1918, perioadă în care noul stat național cunoaște profunde transformări sociale și economice.
Curentul care a dus la apariția acestui partid pe scena politică din țara noastră este liberalismul, care poate fi definit, foarte “pe larg” ca fiind un mod de gândire politica apărut în epoca de descompunere a instituțiilor feudale si de ascensiune a burgheziei. În Europa occidentală, liberalismul se dezvoltă concomitent cu ascensiunea orașelor si a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualității și al unor exponenți ai mișcărilor contestatare, ai revoltelor și ai revoluțiilor din Europa occidentală. Începute în secolele al XVI-lea și al XVII-lea în Țările de Jos și Anglia, schimbările revoluționare atingeau apogeul în Franța care, la 1789, deschidea o întreaga epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include și războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.
Marea guvernare liberală (iulie 1876 – martie 1888)
Marea guvernare liberală (1876-1888) reprezintă o perioadă sinonimă cu punerea în practică a programului de modernizare a societății românești. Au fost adoptate măsuri importante de natură economică și legi precum cea privind responsabilitatea ministerială, organizarea camerelor rurale, organizarea învățământului și a armatei.
Tot în acea perioadă, diplomația românească a reusit sa obțină recunoașterea internationala a noului stat independent român. S-a proclamat regatul, s-a reglementat succesiunea la tron, s-a votat legea domeniilor regale. În 1884, liberalii au reușit să modifice Constituția și să impunî reducerea numărului de colegii electorale de la 4 la 3. În anul urmator, Biserica Ortodoxă Română s-a proclamat autocefala, adica independentă în raport cu Patriarhia de la Constantinopol.
Cea mai mare realizare din timpul marii guvernări liberale a fost proclamarea și cucerirea Independenței de Stat a României, în cursul anilor 1877-1878. Acest fapt deosebit i-a permis guvernării liberale să desfășoare în anii următori o politică externă mai dinamică și mai apropiată intereselor sale. Recunoașterea internațională a independenței oferea noi perspective României pentru afirmarea drepturilor ei politice în Europa.
În anul 1881 Ion C. Crătianu și guvernul său au hotărât proclamarea României ca regat, act înfăptuit în luna martie, fără un prealabil consimțământ al puterilor europene, iar în 1883 România adera la Tripla Alianță.
Lunga guvernare liberală (1876-1888) a impus o politică economică adecvată, exprimată în primul rând prin protecția și încurajarea industriei, dezvoltarea tuturor ramurilor sale, o participare condiționată a capitalurilor străine, un tarif vamal protecționist, o politică financiară echilibrată și prudentă. Sintetizată în cunoscuta lozincă “Prin noi înșine”, exprimată și înainte de 1877, aceasta devine, după cucerirea independenței de stat, deviza partidului, dar și o armă de luptă împotriva conservatorilor. I. G. Duca, în perioada interbelică, definea deviza “Prin noi înșine” din perioada interbelică ca o politică economică națională, care nu este o politică de exclusivism și de șovinism, care nu este o politică care să îndepărteze participarea capitalurilor străine, dar care este o politică care vrea, în primul rând, să dezvolte forțele economice ale țării prin propriile noastre mijloace.
“Prin noi înșine” s-a concretizat în timpul marii guvernări liberale printr-o politică vamală protecționistă, prin încurajarea industriei naționale –acțiune în care un rol deosebit de important revine legii din 1887 – prin stabilirea unor condiții restrictive pentru capitalurile străine, prin înființarea Băncii Naționale (1880), prin răscumpărarea căilor ferate și organizarea apoi a Direcției Generale a C. F. R. (1883), prin
Legea organizării Monetăriei Statului (1885).
Statul român avusese în Ion C. Brătianu, “Vizirul”, cum era numit în epocă atât de prieteni cât și de adversarii politici, un cetățean devotat intereselor sale. În decursul acestor 12 ani de guvernare, instituții fundamentale moderne fuseseră așezate ca puncte de sprijin pentru viața financiară și economică a României.
Epoca marilor succese liberale.
Partidul National Liberal in primul deceniu interbelic 1918-1928 P.N.L. era, în esență, exponentul burgheziei industriale și bancare a cărei putere economică s-a întărit considerabil după primul război mondial.
El stăpânea, în fapt, Banca Națională a României și alte instituții financiare, avea puternice poziții în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Președintele partidului a continuat să rămână I.I.C. Brătianu, iar dintre fruntași se distingeau Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, Gheorghe Mârzescu, dr. C. Anghelescu, I.G. Duca, Ion Th. Florescu. Organul central de presă era „Viitorul”.
Acest partid, cu o puternică bază economică, dispunând de un mănunchi de cadre temeinic pregătite, exercitând o influență covârșitoare asupra regelui Ferdinand, a reușit să se adapteze cu ușurință realităților postbelice, să fie promotorul unității statale și al reformelor agrară și electorală. Până la sfârșitul anului 1926 – când este întemeiat Partidul Național Țărănesc –, P.N.L. nu a avut un rival pe măsură, dominând cu autoritate scena politică a României în primul deceniu interbelic. Nu întâmplător perioada 1918-1928 a intrat în istorie sub denumirea de „decada brătienistă”.
În primii ani de după război, P.N.L. a lansat un Manifest-program în care se pronunța pentru aplicarea reformei agrare și a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învățământului, largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu, contracte colective de muncă, ocrotirea muncii femeilor, asigurări sociale), îmbunătățirea situației funcționarilor ș.a.
Cetățenii îi priveau însă cu neîncredere pe liberali, deoarece nu puteau uita reticențele lor în realizarea reformelor, precum și greșelile de guvernare din timpul războiului. Criza de popularitate va fi reflectată în alegerile parlamentare din noiembrie 1919, când, deși a beneficiat de sprijinul aparatului de stat, n-a obținut decât 103 din cele 568 mandate în Adunarea Deputaților, iar în cele din mai-iunie 1920 doar 16 mandate din 383.
Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înainte de război urmaseră P.N.L., s-au îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului și spre Partidul Țărănesc. Atenția electoratului, dornic de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Lumea era sătulă de vechile partide și de vechii politicieni. Criza prin care trecea P.N.L. îl determină pe un fruntaș liberal să declare, în martie 1920, că: „Trebuie să schimbăm totul: și obiceiul, și tactica, și programele electorale de până acum. Să organizăm partidul cu comitete de acțiune pe sate, pe comune, circumscripții și județe dacă vrem să mai obținem ceva”.
Dificultatea de adaptare la noile realități politice a fost depășită de P.N.L. începând cu anul 1922, moment în care conducerea acestuia a trecut la refacerea și înființarea de noi organizații locale și județene în conformitate cu cerințele votului universal.
În acest fel, P.N.L. va deveni cel mai bine organizat dintre partidele politice, fapt ce a permis liberalilor ca la alegerile parlamentare din 1926 să depună candidaturi pe tot cuprinsul țării. De asemenea, acțiunea de reorganizare a partidului a fost dublată de revizuirea în bună parte a ideologiei și a programului.
În noiembrie 1921, Congresul P.N.L. a adoptat un nou program politic care preconiza: elaborarea unei noi Constituții, unificarea administrativă și legislativă, refacerea și dezvoltarea economică a țării, stabilizarea financiară, limitarea penetrației capitalului străin în economia României și aplicarea doctrinei „prin noi înșine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare, dreptul țăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc și construcții ușoare, impozit progresiv pe venit, îmbunătățirea situației clasei muncitoare, dezvoltarea învățământului, lichidarea analfabetismului, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate. În același timp, P.N.L. se pronunța pentru „înfrățirea socială”, declarându-se adversar hotărât al mișcărilor revoluționare.
Revenind la putere în ianuarie 1922, P.N.L. a urmărit constant ridicarea economică și politică a țării. În scopul extinderii organizației la scara întregii țări, P.N.L. a fuzionat în ianuarie 1923 cu Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeț și cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor.
De asemenea, a reușit să atragă în rândurile sale o serie de oameni politici din Transilvania și Banat, între care Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma și Avram Imbroane. În timpul guvernării 1922-1926, premierul Ionel Brătianu a insistat în mod special asupra organizării și unificării statului național român, a principiilor care trebuiau să stea la temelia noii Constituții a țării, a necesității de a se aplica doctrina economică „prin noi înșine”, a căilor de dezvoltare a regimului democratic, a mijloacelor de apărare a păcii și integrității teritoriale a României.
Astfel, P.N.L. a contribuit decisiv la crearea cadrului legal de desfășurare a vieții economice și social-politice a țării în perioada interbelică prin adoptarea mai multor măsuri, printre care: decretul-lege pentru reforma agrară (decembrie 1918), Constituția din 1923, legea minelor din 1924, legea pentru unificarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926 etc. De asemenea, guvernul liberal a acționat pentru recunoașterea actelor de unire din 1918 și a avut un rol important în consolidarea sistemului de alianțe care s-a aflat la baza politicii externe a României în perioada interbelică.
Guvernarea Tăriceanu
Așa cum am arătat în cuprinsul lucrării partidul național liberal și-a încetat activitatea în era comunistă revenind pe scena politică din România după revoluția din 1989.Guvernările postdecembriste au cuprins și partdul național liberal însă până în prezent doar guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu poate fi considerat drept unul liberal
În 2007, România a avut o creștere economică de 6% (în condițiile unui an foarte dificil marcat de secetă), iar în 2008 creșterea economică a fost de 7,9%.
Guvernarea liberală a fost o guvernare a investițiilor. Atragerea investițiilor a fost rezultatul creării unui climat economic stabil, deschis și competițional, prin limitarea intervenției statului în economie și încurajarea inițiativei private. În perioada 2005 – 2008 România a înregistrat cea mai mare rata de creștere a investițiilor străine din întreaga Uniune Europeană.
În această perioadă s-a realizat un volum de investiții străine de peste 2 ori mai mare decât în întreaga perioadă 1991 – 2004. În 2008, volumul investițiilor străine a fost de 8,5 miliarde de euro, de peste 4 ori mai mare decât în anul 2010 (aproximativ 2 miliarde de euro).
Este evident că in timpul guvernării Tăriceanu investitorii aveau încredere în economia românească, lucru care nu se mai întamplă în guvernarea următoare. Guvernul liberal a convins mari companii precum Nokia sau Ford să investească în România.
Pentru guvernul liberal, creșterea calități vieții și eradicarea sărăciei a fost o prioritate. Rata sărăciei severe înregistrată în România s-a redus de la 5,9% în 2004 la 3,5% în 2008.
Această reducere s-a datorat preocupării guvernului Tăriceanu pentru creșterea veniturilor și sprijinirea persoanelor aflate în dificultate. În perioada 2004 – 2008, câștigul salarial mediu brut a crescut cu 116,3%, de la 818 lei în 2004 la 1769 lei în 2008.
Pensiile au crescut în timpul guvernării Tăriceanu. În 4 ani, valoarea punctului de pensie a crescut de la 286,9 lei la 732,8 lei (creștere de peste 2,4 ori). În același interval de timp, puterea de cumpărare a pensiilor a crescut cu 110%.
Guvernul liberal a creat locuri de munca, în perioada 2005 – 2008, numărul mediu de salariați a crescut cu 585.000 de persoane. Rata șomajului era în anul 2008 printre cele mai mici din Europa. La sfârșitul guvernării liberale erau 376.000 de șomeri, rata somajului fiind 4,1%.
În timpul guvernului Tăriceanu, din ce in ce mai mulți români au dobândit o proprietate și și-au dotat-o corespunzător. În anul 2008, au fost înmatriculate de 3 ori mai multe autoturisme decât în 2010.
Guvernarea liberală a acordat o atenție deosebită satului românesc. În perioada 2005 – 2008, multe dintre satele românești și-au schimbat înfățisarea. Au fost realibitate, modernizate sau asfaltate drumuri de interes local și drumuri județene. Au fost puse în practică programe pentru alimentarea satelor cu apă și pentru canalizare. În jur de 2500 de sate au beneficiat de pe urma acestor programe. În această perioadă au fost construite zeci de școli noi și au fost modernizate câteva sute.
A fost modernizate și echipate dispensare medicale în zonele rurale si au fost încurajați și sprijiniți medicii pentru a veni să trăiască în zonele rurale, astfel încât populația satelor românești să beneficieze de asistență medicală corespunzatoare.
Guvernarea Uniunii Social Liberale
Vom prezenta în continuare realizările U.S.L. în scurta perioadă de guvernare dar mai ales principalele obiective ale acesteia, referindu-ne îndeosebi la rolul Partidului Național Liberal în cadrul acestei alianțe.
Venirea la guvernare a U.S.L. și implicit a P.N.L. se întâmplă într-un moment dificil din punct de vedere economic atât național cât și internațional. Criza mondială, problemele cu care se confruntă Grecia, împrumutul acordat de Fondul Monetar Internațional României, precum și recesiunea națională sunt numai câteva probleme la care trebuiesăse gasească soluții.
Strategia fiscal-bugetară ține seama de constrângerile care decurg din manifestarea crizei economice dar, în același timp, nu sacrifică obiectivele pe termen mediu și lung ale societății și economiei românești.
În perioada imediat următoare este necesară asigurarea stabilității macroeconomice și sustenabilitatea datoriei publice. Acestea se vor realiza potrivit planului de guvernare prin administrarea eficientă a sistemului de venituri, ajustareara rațională și prioritizarea transparentă a cheltuielilor și prin schimbarea comportamentului administrației publice.
Fiscalitatea este subordonată principalului obiectiv, respectiv dezvoltarea economică. Viziunea fiscală trebuie să fie calitativă, să stimuleze initiațiva și să răsplătească spiritul antreprenorial.Politica fiscală trebuie să fie stabilă și predictibilă. Stabilitatea politicii fiscale înseamnă păstrarea aceleiași tendințe în ce privește politica fiscală.
Se va urmări decătre guvernanți simplificarea șireducerea fiscalității. Pentru a realiza acest lucru, politica fiscală va fi completată de un set cuprinzator de politici care se adresează următoarelor aspecte:
a) arhitectura instituțională trebuie să tindă către statul minimal, destinat furnizării de servicii publice de calitate pentru cetățeni
b) supunerea voluntară la impozitare – creșterea ponderii economiei fiscalizate în dauna economiei naturale și a economiei subterane;
c) fluxurile financiare administrarea lor se va informatiza integral astfel încât să permită creșterea eficienței politicilor publice.
Astfel din punct de vedere fiscal-bugetar obiectivele guvernării sunt următoarele:
1. Stoparea declinului economic și reluarea creșterii economice astfel încât în anul 2012 Produsul Intern Brut real să-l depășeasca pe cel al anului 2008
2. Crearea unui cadru favorabil mediului economic.
3. Reforma fiscală va urmări:- raționalizarea/simplificarea sistemului de taxe și impozite, urmărindu-se reducerea treptată a presiunii fiscale (în special a impozitarii directe) și lărgirea bazei de impozitare;- creșterea colectării veniturilor bugetare;- reducerea evaziunii fiscale.
4. Crearea de noi locuri de muncă .
5. Consolidarea fiscală, astfel încât deficitul bugetar să coboare la 3% din PIB.
6. Reforma bugetului public se va realiza prin: prioritizarea transparentă a cheltuielilor publice,redimensionarea rolului statului prin restructurarea administrației publice și eliminarea risipeiși creșterea eficienței în utilizarea banilor publici.
7. Bugetarea multianuală și prioritizarea investițiilor publice la nivel national.
8. Eficientizarea sistemului de management și control pentru absorbția rapidă a fondurilor europene.
9. Managementul responsabil al datoriei publice.
O altă problemă pe care guvernarea U.S.L. promite că o rezolvă este cea a justiției, domeniu în care reforma este necesară.
Programul politic în domeniul justiției vizează respectarea efectivă a drepturilor și libertăților individuale, reluarea dialogului și cooperării reale între puterile statului, între autorități și partenerii sociali/profesionali și, poate cel mai important din perspectiva garantării domniei legii, restabilirea prestigiului și autorității magistraților, și a puterii judecătorești în ansamblul său.
Principalele direcții arătate de către Partidul Național Liberal în reformarea justiției sunt:
1. Reașezarea în normalitate a raporturilor dintre autoritatea judecătorească și celelalte autoritățiale statului.
Președintele trebuie să redevină un mediator în raport de autoritatea judecătorească,respectând autonomia acestei puteri a statului.
Guvernul trebuie să redevină un partener al autorității judecătorești, care să asigure în principal finanțarea corespunzătoare a sistemului judiciar , să nu obstrucționeze punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești prin Ordonanțe de Urgență, să adopte actele normative privind organizarea și funcționarea autorității judecătorești după consultarea efectivă a magistraților și altor profesii implicate în actul de justiție. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să fie consultat în cadrul procedurii de elaborare și adoptare a proiectelor de acte normative în relația cu puterea judecătorească de către puterea executivă și cea legislativă, pe baza unui aviz în privința proiectelor de acte normative care interesează activitatea sistemului judiciar.
2. Independența justiției.
Aceasta trebuie să reprezinte o garanție pentru justițiabil cu privirela calitatea și corectitudinea actului de justiție și trebuie să se traducă în garanții efective de naturăadministrativă și financiară, în respect și tratament egal din partea celorlalte puteri în stat. ConsiliuluiSuperior al Magistraturii trebuie să i se acorde mijloacele instituționale și materiale prin care să fiegarantul independenței reale a magistraților. Desigur, independența puterii judecătorești nu trebuie săreprezinte un privilegiu al magistraților și nu se traduce doar prin prerogative, ci și prin responsabilitatecorelativă, ceea ce înseamnă că trebuie studiate mijloacele prin care magistrații vor fi reponsabilizați profesional și pecuniar în exercițiul activității lor.
3. Resursele umane – principalul mijloc de îmbunătățire a funcționării jutiției.
Justiția estefăcută de oameni, prin oameni. In primul rând, trebuie urmărită aducerea tuturor profesiilor juridiceimplicate în actul de justiție, la statutul, condiția și valoarea care le este intrinsecă într-o democrație ca formă de guvernământ a statului de drept, prin raportare la cele mai bune practici internaționaleși la standardele europene. Buna funcționare a justiție presupune respect reciproc între reprezentanțiiprofesiilor juridice și respect al societății întoate aceste profesii deopotrivă. Calitatea actului de justițieeste direct proporțională cu calitatea pregătirii tuturor celor care exercită profesii juridice reglementate.
.Compatibilizarea și chiar posibilitatea unificării formelor de pregătire profesională amagistraților și avocaților constituie o premisă pentru asigurarea unei practici unitare și va reducecosturile presupuse de desfășurarea acestor activități separat.
În al doilea rând, este evidentănevoie de personal în justiție, ceea ce implică nu doar creștereanumărului de magistrați, notoriu încărcați cu un număr de cauze ce răpește inevitabil din calitateasoluțiilor pronunțate, ci și punerea la dispoziția magistraților a unui personal auxiliar suficient, constând în grefieri, dactilografi, consultanți, consilieri și experți. Pentru eficientizarea gestionării bugetelorinstanțelor, instituirea funcției de manager de instanță ar putea fi o soluție.In anul 2009 au fost aproximativ 4.000.000 de dosare pe rolul instanțelor, gestionate cu oschemă de personal nesemnificativ modificată față de nivelul anului 1989. Schemele de personal pentruinstanțe și parchete vor fi dimensionate în funcție de volumul de activitatea al magistraților și pe bazanormării activității personalului auxiliar din instanțe și parchete.
4. Finanțarea sistemului judiciar – principala responsabilitate a Ministerului Justiției.
Independența justitiei și asigurarea resursei umane de calitate nu se pot realiza în absența unei finanțăricorespunzătoare. Rolul fundamental al ministerului fiind buna organizare și administrare a puterii judiciare ca serviciu public, este clar că principala sarcină a ministrului trebuie să constea în asigurareafondurilor pentru exercitarea adecvată a acestui rol.Guvernul, prin Ministerul Justiției, trebuie să se transforme în veritabil partener al justiției, iarfinanțarea este principala cale. Taxele judiciare de timbru plătite de justițiabili sunt astăzi orientate înspre primari, înspre autoritățile publice locale. Această situație este nu doar inoportună, ci profund nelegală.
5. Continuarea procesului de reformă legislativă, pentru ca legea în România să fie modernă, stabilă și predictibilă.
In exercitarea atribuțiilor ministerului privind politica și reforma legislativă, prinpromovarea și avizarea proiectelor de acte normative relevante pentru domeniul justiției în sens larg,ministerul joacă un rol cheie în crearea și primenirea cadrului normativ intern.Modificările legislative trebuie să fie predictibile, sustenabile, iar ordinea normativă trebuie să fie durabilă .
6.Descentralizarea deciziilor administrativ-financiare și raționalizarea cheltuielilor în justiție.
Puterea Judecătorească are nevoie, complementar față de reașezarea profundă ce va fi generată prinadoptarea noilor coduri și de sustenabilitatea financiară, de o gestionare eficientă a resurselor materiale, în contextul în care acesta este un aspectele criticat constant de Comisia Europeană în rapoartele demonitorizare periodice. În prezent, deciziile administrative și financiare sunt luate la nivel central,rolul decizional al entităților vizate – instanțele – fiind minim. Deciziile de gestiune la nivel central îngreunează îmbunătățirea administrării resurselor, cel puțin, dar nu numai cu privire la suficiențanumărului de judecători și personal auxiliar, a dotării adevate a sediilor, a asigurării de echipamentfuncțional care să permită ca audierile să aibă loc și ca hotărârile să fie înregistrate, publicate etc.
7. Increderea în justiție și îmbunătățirea imaginii acesteia.
Toate sondajele arată, de ani buni,o pondere extrem de scăzută a încrederii cetățenilor în justiție. Accesul la justiție este destul de scump,durata proceselor lungă, lumea justiției este una diferită, caracterizată prin limbaj juridic inaccesibil justițiabililor și, nu în ultimul rând, prin faptul că actorii justiției au un numitor comun – roba neagră.Toate aceste realități stau la baza perceperii justiției ca un lung cortegiu al insatisfacțiilor.
O altă problemă esențială a României este sistemul educațional.Subfinanțarea acestuia, slaba pregătire a cadrelor didactice precum și numeroasele schimbări de ordin structural făcute într-un timp foarte scurt au dus educația din România în prag de colaps.
Guvernarea U.S.L. nu a debutat chiar cu dreptul în acest domeniu fiind deja la a treia nominalizare a ministrului educației.
Politica educațională promovată de către PNL pleacă de la faptele existente și de la evaluările făcutede cetățeni – cadre didactice, elevi, studenți, părinți, beneficiari ai educației, sindicate, organizații – șiconstă în promovarea unei abordări sistematice, sincronizată cu experiența și nevoile țarii noastre și cupracticile unor țări de referință.
Axul politicii educaționale a PNL este garantarea demnității cadrului didactic. Valoarea și demnitateacadrului didactic pot deveni și în România centrul de coagulare al unei reforme cuprinzătoare șicompetente a educației.
Astfel principalele obiective aleactualei guvernări sunt:
1. Recunoașterea valorii și redarea demnității cadrului didactic prin reorganizarea pregătiriipentru profesia de dascăl; asigurarea juridică și consolidarea socială a autonomiei profesionale aeducatorului; aplicarea recunoașterii salariale a formării continue; fluidizarea mobilității personalului didactic; refacerea succesiunii naturale a generațiilor în posturi didactice și de cercetare științifică;sprijinirea, prin politici distincte, a personalului didactic din zonele rurale; refacerea interesului noilor generații pentru profesia de cadru didactic; folosirea personalului didactic și a cercetătorilor științifici, în afara oricărei discriminări de vârstă, conform valorii profesionale a fiecăruia și reperelor, europene actuale. Acestea vor fi posibile prin garantarea unui parcurs de carieră pentru corpulprofesoral prin coroborarea legislației specifice cu cea a muncii, cea a salarizării în scopul asigurăriipredictibilității pe parcursul activității profesorilor. Această necesitate este primul pas pentrupăstrarea profesorilor performanți în școli și repoziționarea socială a acestora;
2. Asigurarea egalității de șanse și modernizarea adecvată a infrastructurii sistemului educațional.
Egalitatea de șanse reprezintă o prioritate și de aceea trebuie eliminat decalajul care diferențiază înmod dramatic mediul rural de cel urban; de asemenea trebuie clarificat cadrul de educație specificăpentru copiii cu nevoi de educație speciale; o necesitate specială este și flexibilizarea curriculumului în scopul asigurării de noi oportunități pentru elevii supradotați. În ceea ce privește infrastructuraeste nevoie de modernizare pentru asigurarea compatibilității între noile informații și mijloacelede transmitere a acestora. Deși problema infrastructurii de bază a școlii rămâne o prioritate publică,scopul final este acela de a aduce și păstra elevii cât mai mult timp în contact cu școala și noilecunoștințe;
3.Educația ca premisă a dezvoltării prin extinderea serviciilor educaționale; sporirea suporturilorsocietății pentru educație; relansarea educației pentru valori morale, civice, estetice; sporireaimpactului educației în economie, administrație, cultură.
4.O societate a învățării prin conceperea și organizarea școlarizării, studiilor, educației, a formăriicontinue ca sistem de cuprindere pe scară mare a populației în forme și niveluri diversificate de învățare; dezvoltarea structurii didactice corespunzătoare; aplicarea unei educații timpurii la nivelulexperienței internaționale; aplicarea unei noi politici a tineretului; aplicarea unei politici a sportuluisincronizată cu secolul actual. Un element esențial pentru dezvoltarea durabilă a societății va fieducația permanentă, ca program prioritar de educație a adulților pe toată durata vieții
5. Funcționarea pe principiul subsidiarității.
Efectuarea descentralizărilor chibzuite și reale; profilareaautonomiei instituționale a școlilor, a liceelor și consolidarea autonomiei universităților, conformpracticilor europene; extinderea posibilităților de inițiativă și de decizie la fiecare nivel; creareacadrului răspunderii pentru performanțe conform practicilor din sistemele subsidiarității.
O altă problemă cu care se confruntă guvernarea social liberală este sistemul de sănătate
Viziunea liberală asupra sistemul românesc de sănătate rămâne în continuare orientată către:
– Realizarea unui sistem integrat pentru îmbunătățirea indicatorilor sanitari: sănătate, sport,protecția consumatorului, siguranța alimentului, factori care contribuie la o abordare integrată a sănătății publice;
– Restructurarea modului de finanțare prin renunțarea la forma actuală a asigurărilor sociale desănătate, la birocrația Casei Naționale de Asigurări Sociale de Sănătate și introducerea finanțării pentru pachetul de bază de servicii medicale din bugetul național, a unei contribuții de solidaritateși dezvoltarea asigurărilor private sub forma de conturi personale de sănătate;
– Organizarea și funcționarea unui sistem sanitar cu efect social pentru cetățean și liberal pentrupersonalul medical.
Principalele ținte pentru atingerea efectelor preconizate ale reformei sunt: îmbunătățirea indicatorilorsanitari, creșterea finanțării la un nivel care să asigure sustenabilitatea sistemului și la nivelul medieieuropene , asigurarea demnității cetățeanului și a medicului, reformarea consecventă, corectă, eficacea elementelor sistemului de sănătate.
Urmare a schimbării de abordare sistemică se preconizează asigurarea următoarelor efecte:
– Servicii medicale de bază în mod permanent, la nivel calitativ satisfăcător pentru toți cetățenii;
– Prevenție la orice vârstă și programe naționale de sănătate eficiente;
-Medicamente compensate și gratuite pentru toți cei care au nevoie potrivit prescripțiilor medicaleși bugetului sănătății;
-Administrarea în regim de acumulare a fondurilor de asigurări private de sănătate;
-Infrastructură medicală modernă și performantă, atât în spitale cât și în ambulatoriu;
-Salarii și condiții de munca decente pentru personal în vederea descurajării emigrării și fenomenuluiplăților informale;
– Servicii medicale complementare și suplimentare prin dezvoltarea sistemului de asigurări private de sănătate.
Am evidențiat unele obiective ale actualei guvernări. Acestea pe lângă altele din domeniile agriculturii, protecției sociale , culturii, transporturilor, turismului etc., ar trebui puse în aplicare în guvernarea U.S.L.
Însă experiențele guvernărilor trecute ne fac inevitabil să ne gândim că obiectivele teoretice vor suporta mai multe modificări până a fi puse în practică. Totodată se ridică întrebarea câte din obiectivele prezentate de către Partidul Național Liberal vor fi îmbrățisate și de către partenerii de guvernare social democrați.
CONCLUZII
Tranziția politică din România s-a produs prin înlocuirea sistemului politic comunist bazat pe un partid unic, cu un sistem politic democratic modern, bazat pe pluripartidism și pe alegeri libere, în care toate instituțiile statului, politice și administrative au fost reconstruite pentru a se adapta noului sistem de putere.
Contestat foarte mult de presa occidentală dar și de cea naționala, sistemul democratic românesc a reușit să depășească momente importante în care partidul aflat la putere a pierdut alegerile pe care le organizase, producându-se rotația la putere într-un mod firesc. Asimilarea unui sistem democratic suficient de funcțional pentru ca aceste instituții politice și administrative să existe a reprezentat o dovadă prin care mulți analiști sau chiar sociologi au legitimat-o drept reală a faptului că tranziția politică luase sfârșit.
Legitimarea sau dorința de continuitate și legitimare a noului sistem politic a apărut firesc în procesul de aderare la structurile Uniunii Europene precum și la NATO. Cu toate că devenise funcțională din punct de vedere democratic și a sistemului politic, România era de multe ori considerată o societate care are fluctuații majore între democrație și haos, pigmentate de tendințe autoritariste.
Elementul comun al evoluției societății și economiei a fost faptul că aceste procese de tranziție au fost coordonate politic. A fost practic vorba inițial de tranziția interna a sistemului politic românesc spre democrație și apoi de tranziția sistemului politic spre structurile instituționale ale Occidentului, precum și de cadrul dat de către tranziția economiei și a societății către economia de piață și către societatea care a rezultat din acest proces, societate care este intr-o continuă dinamică și astăzi.
Schimbarea post-decembristă a României nu s-a datorat neapărat unei evoluții naturale a societății ci pentru că majoritatea acestora au fost impuse prin intermediul coordonării politice. Coordonarea politică a tranziției s-a realizat prin intermediul partidelor politice, care indiferent sub ce formă s-au grupat, au impus schimbările instituționale care au dominat direcțiile de acțiune.
Clasa politică s-a erijat în principalul actor al tranziției postcomuniste. În cadrul clasei politice, cel mai important rol l-au avut întotdeauna guvernanții și mai puțin parlamentarii. Guvernanții au fost la rândul lor ajutați, presați, sprijiniți, direcționați, corectați și impulsionați de o suită extinsă de alți actori, de la tehnocrația economica și administrativă la intelectuali angajați politic, de la societatea civilă românească și francizele ei occidentale din România până la diplomația străină etc.
Avem toate motivele să credem că și în continuare, majoritatea schimbărilor importante din societate se vor realiza tot sub coordonarea clasei politice. A existat în ultima perioadă o retorică a dominării acestei clase de către capitalul străin sau autohton, dar această problemă merită dezbătută separat.
Clasa politica românească a rămas factorul activ al transformărilor din societate dar se mișcă într-un context în care trebuie să țină seama de doi factori esențiali de care depind supraviețuirea ei dar și șansele de realizare ale obiectivelor tranziției: populația României și comunitatea internațională a lumii occidentale, considerată dezvoltată și democratică prin excelență. Evaluarea tranziției și a momentelor sale cheie s-a făcut mai ales prin aprecierile comunității internaționale, asta deoarece, la nivel intern nu a existat niciodată un acord asupra a ceea ce s-a realizat și ce nu în cadrul întregului proces.
În anul 2000, sistemul de partide se decantase suficient de mult pentru ca întregul peisaj să nu cuprindă mai mult de 5-6 partide importante. Alegerile democratice din anul 2000 au fost cele care au readus la putere PSD (fostul PDSR sau FDSN) în detrimentul pierderii alegerilor de către CDR. După alegerile din 2000, principalele partide politice din România erau: PSD, PNL,PD, UDMR și PRM.
Remarcabil pentru anul 2000 a fost că în turul al II-lea la alegerile prezidențiale s-au întâlnit președintele PDSR, Ion Iliescu, primul președinte post-decembrist al României, și surpriza Corneliu Vădim Tudor, președintele partidului extremist România Mare (de extremă dreapta sau stânga, în funcție de punctele programatice dar naționalist prin definiție). Ca partide parlamentare, PSD a fost urmat de PRM, care devenise brusc al doilea partid în stat. Pe fondul disipării forțelor care se considerau de centru sau de centru-dreapta sau centru-stânga, pe fondul lipsei de lideri puternici pentru aceste partide, PRIVI devenise, într-un moment când criza economică atinsese proporții majore, unul din principalele partide ale României.
Înainte de anul de referință 2000, guvernul Ciorbea se prăbușea la 30 martie 1998, ca urmare a unei lungi agonii politice declanșate de conflictul cu PD, început într-un interviu luat lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, publicat în decembrie 1997 în cotidianul “Evenimentul Zilei „.
Înlocuitorul lui Ciorbea a fost Radu Vasile, și el membru al PNȚCD, dar care avea legături de apropiere cu mai multe forțe politice. Nici noul guvern nu a reușit să demareze cu hotărâre reformele economice necesare, iar acțiunile care au fost începute, cum sunt cele legate de disponibilizarea personalului din minerit, una din cele mai puțin rentabile ramuri economice susținute de către stat, au rezultat crize sociale majore, cum a fost încercarea minerilor de a veni la București la începutul anului 1999 pentru a răsturna Guvernul.
Noiembrie 2004. Coaliția de partide stânga-dreapta PD_PNL, prezente la alegeri sub sigla Alianța Dreptate și Adevăr, reușește să formeze un guvern denumit de dreapta. Cel mai important joc îl face președintele socialist Traian Băsescu, care impune majoritatea printr-un acord cu UDMR și ruperea din alianța de stânga PSD-PUR.
Alianța de guvernare stânga-dreapta PD-PNL se rupe în 2007. PD trece de la stânga la dreapta eșichierului politic, transformându-se din formațiune socialistă într-una populară. Prin votul altui partid de stânga, PSD, guvernul de dreapta PNL-UDMR supraviețuiește pana în 2008.
Decembrie 2008. în urma unor aranjamente agreate de președintele de dreapta Traian Băsescu, este atrasă spre guvernare alianța politică de stânga PSD-PC. Printr-un vot al reprezentanților naționali, formațiunea de stânga PSD agreează o colaborare cu formațiunea de dreapta PD-L.
Prim-ministru este desemnat Theodor Stolojan, la fel ca în octombrie 1991. Atunci a fost ales de un președinte de stânga, acum este opțiunea unuia de dreapta, Traian Băsescu.
Acest aranjament politic ne demonstrează un fapt indubitabil: indiferent de evoluțiile sau involuțiile ultimilor 18 ani, singurul rezervor puternic de politicieni a fost și rămâne Frontul Salvării Naționale. în apropierea termenului proclamat de Silviu Brucan pentru deșteptarea națiunii române, politica românească face o buclă completă. Se reîntoarce la FSN, prin alianța conjuncturală a fraților politici despărțiți în 1992 prin cearta dintre tătuc și fiul risipitor.
Ceea ce a rămas la fel e însă necunoscută numită România. Cea care nu a ieșit la vot și care nu mai face diferența dintre dreapta și stânga. România care așteaptă ca justiția, școala și spitalul să-și merite numele. O țară care măcar de o monstruoasă coaliție eficientă să mai aibă o dată parte… dar, nu a fost cazul!
Ultimele alegeri redeschid și califică în același timp un ciclu al crizei în democrația româneasca.
El a început, în mod oarecum neașteptat, odată cu 1 ianuarie 2007, data oficială a europenizării României. Din 1990 până în 1996, statul român a căutat o a treia cale, între capitalismul japonez și cel suedez. Opțiunea s-a făcut pentru acumulările național-cleptocrate. în exterior privirea spre Occident s-a împiedicat mereu, dar și degeaba de zidul Kremlinului. După 1996 a început era democraturii.
Trăsături: consolidarea structurilor de putere și bogăție ale reprezentanților fostului regim, sub fațada prooccidentală mai sincer -neputincioasă a regimului Constantinescu, mai profesionist-mimetică decât a regimului Iliescu -Năstase. Acceptarea survolului avioanelor americane de intervenție în fosta Iugoslavie din 1999, a fost semnalul includerii României pe harta alianțelor euroatlantice. Alternativa ar fi putut fi extinderea conflictelor din Balcanii de Vest înspre Balcanii de Est, cu pierderea României și Bulgariei în ținutul gri al derivelor manipulate de Moscova. Occidentalizarea a fost efectul unor interese majore ale occidentalilor mai mult decât al performanțelor politicienilor români între 2000 și 2007.
Această evoluție fericită a presupus eforturi interne, pragmatism, un imens qui pro quo de recuperare din partea guvernanților, dar nu neapărat și înnoirea societății românești și a eșafodajului instituțiilor interne ale democrației.
Societatea a rămas polarizată între sat și oraș, între puținii bogați și mulțumiți și restul populației nemulțumite, alienate și în căutarea „salvatorilor” providențiali. O bună parte a populației active și tinere și-a găsit salvarea în locurile de muncă și de studii din străinătate.
Un posibil rezervor de înnoire a democrației politice a fost expatriat prin șansa libertății de a călători. Indivizii cei mai întreprinzători s-au salvat, dar societatea a pierdut. în țară, o clasă de mijloc onestă a rămas minoritară, intrând mai degrabă în logica așa-zisei „democrații a coproprietarilor” de care vorbesc sociologii.
E vorba de asocierea oamenilor care se aseamănă, care trăiesc și muncesc în același mediu și care fac experiența democrației prin separarea de politică. Acești oameni funcționează în teritorii sociale, nu în democrația politică reprezentativă. Ei nu votează și nu sunt votați, ci vor liniște și progres, în casele lor ipotecate, în așteptarea vacanțelor în Grecia și a joburilor mai bine plătite multinaționale.
În acest fel resursele politice nu au crescut, nu și-au schimbat semnul, practic, de la începutul anilor 1990 până azi. Aceeași oameni, aceleași interese, aceleași instrumente de competiție economică și politică, cu aceeași pondere a confreeriilor arbitrare și netransparente.
Diferența dintre partidele mari, de dreapta și de stânga, a scăzut la rândul ei. Aflăm din presa acelor zile că în ultimii doi ani PDL a pierdut 16% din voturile bucureștenilor, PSD a câștigat 12%, Și asta se întâmpla în teritoriul românesc cel mai conservator prooccidental din 1989 încoace!
Ultimele alegeri confirmă acest proces de refuz al democrației participative, la nivelul societății, de omogenizare ideologică și comportamentală a politicienilor, dublată de războiul steril și continuu între partide și lideri, pe fundalul creșterii decalajului între promisiunile întregii clase politice și realitatea unei țări abandonate.
În refuzul masiv al participării, politicienii ar trebui să vadă nu atât oboseala și indolența alegătorilor, cât retragerea lor premeditată dintr-o zonă agesiv-neproductivă. Poate că criza îi va readuce în România nu doar pe căpșunarii descurcăreți, ci și pe studenții cu idei noi.
Poate că sistemul politic gripat are nevoie de o schimbare de matrice, care să elimine posibilitatea personificării excesive a puterii, dar și fracționarea programată a energiilor într-un parlament confuz.
CUPRINS
INTRODUCERE
I.PRECIZĂRI CONCEPTUALE
I.1 Pluralism politic
I.2 Partid politic
I.3 Sisteme de partide
II.GENEZA ȘI DINAMICA SISTEMULUI DE PARTIDE DIN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ
II.1 Prăbușirea partidului unic
II.2 Geneza sistemului pluralist de partide și procesele de democratizare.
II.3 Evoluții ideologico-doctrinare și programatice ale pricipalelor partide și alianțe de partide
III.PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL ÎN SISTEMUL DE PARTIDE ȘI ÎN SISTEMUL POLITIC AL ȚĂRII NOASTRE
III.1 Renașterea Partidului Național Liberal
III.2 Opțiuni ideologico-doctrinare și programatice ale Partidului Național Liberal
III.3 Rolul Partidului Național Liberal în sistemul de guvernare și administrare a țării.
IV.CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Constantin Nica, Sisteme de partide contemporane, Editura institutului de științe politice și relații internaționale, 2010;
Muraru Ioan, Elena Simina Tănăsecu Drept Constituțional și instituții politice, vol. II, Editura All Beck, București, 2003;
Zorela Creța, Lucreția Mareș, Zizi Ștefănescu-Goangă, Flora Șuteu, Valeriu Șuteu, Mic dicționar al limbii române, Editura Demiurg, București, 1992;
Ion Mitran, Politologie, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2000;
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București, 1997;
Max Weber Economie și societăți. Elemente fundamentale ale sociologiei comprehensive, vol. I, Budapesta, 1987;
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public. Casa Școalelor, vol. II, București, 1942;
Andre Hauriou, Jean Gicquel, Drept constituțional și instituții politice, Editura Montcherstein, Paris, 1980;
Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Stoica, Enciclopedia partidelor politice din România (1859-2003), Editura Meronia, București, 2003;
Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Nova, București, 1996;
Ileana Petraș-Voicu, Introducere în sociologie politică, vol. I, Casa de Editură Transilvania Press, 1994;
Ionescu Cristian, Sisteme Constituționale Contemporane, Editura Lumina Lex, București 1997;
Constanin Nică, ș.a, Doctrine politice în România secolului XX, Editura institutului de științe politice și relații internaționale, 2004;
C. Vâlsan, Politologie, Editura didactică și pedagogică, București 1992;
Virgil Madgearu, Doctrinele partidelor, Editura Garamond, București, 1995;
Ion Mitran, Politologia in fata secolului XXI , Editura Fundației România de Mâine, București 1997;
Robert Nisbet Conservatorismul, Editura DU Style, București, 1998;
Ion Blulei, Docrine politice, Editura Polirom, Iași, 1998;
E. Gellner, Nations et Nationalisme, Paris, Payot, 1989;
Benedict Anderson, Imafined Communities, New York-Londres, 1991;
Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Institutul european, 1997;
Nicolae Iorga, Doctrinele partidelor politice, Garamond, București, 1995;
Constituția României, Ediție actualizată la 10 mai 2006, Editura Hamangiu, București, 2006;
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003
www.biblioteca-digitala.ase.ro, Rodica Tantau, Itroducere în știința politică
http://www.svedu.ro/curs/isp
http://ro.wikipedia.org/wiki/Pluralism_politic
www.pnl.ro
www.scribd.com/ “Statul Liberal” / A Doua Modernizare A României
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Constantin Nica, Sisteme de partide contemporane, Editura institutului de științe politice și relații internaționale, 2010;
Muraru Ioan, Elena Simina Tănăsecu Drept Constituțional și instituții politice, vol. II, Editura All Beck, București, 2003;
Zorela Creța, Lucreția Mareș, Zizi Ștefănescu-Goangă, Flora Șuteu, Valeriu Șuteu, Mic dicționar al limbii române, Editura Demiurg, București, 1992;
Ion Mitran, Politologie, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2000;
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București, 1997;
Max Weber Economie și societăți. Elemente fundamentale ale sociologiei comprehensive, vol. I, Budapesta, 1987;
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public. Casa Școalelor, vol. II, București, 1942;
Andre Hauriou, Jean Gicquel, Drept constituțional și instituții politice, Editura Montcherstein, Paris, 1980;
Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Stoica, Enciclopedia partidelor politice din România (1859-2003), Editura Meronia, București, 2003;
Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Nova, București, 1996;
Ileana Petraș-Voicu, Introducere în sociologie politică, vol. I, Casa de Editură Transilvania Press, 1994;
Ionescu Cristian, Sisteme Constituționale Contemporane, Editura Lumina Lex, București 1997;
Constanin Nică, ș.a, Doctrine politice în România secolului XX, Editura institutului de științe politice și relații internaționale, 2004;
C. Vâlsan, Politologie, Editura didactică și pedagogică, București 1992;
Virgil Madgearu, Doctrinele partidelor, Editura Garamond, București, 1995;
Ion Mitran, Politologia in fata secolului XXI , Editura Fundației România de Mâine, București 1997;
Robert Nisbet Conservatorismul, Editura DU Style, București, 1998;
Ion Blulei, Docrine politice, Editura Polirom, Iași, 1998;
E. Gellner, Nations et Nationalisme, Paris, Payot, 1989;
Benedict Anderson, Imafined Communities, New York-Londres, 1991;
Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Institutul european, 1997;
Nicolae Iorga, Doctrinele partidelor politice, Garamond, București, 1995;
Constituția României, Ediție actualizată la 10 mai 2006, Editura Hamangiu, București, 2006;
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003
www.biblioteca-digitala.ase.ro, Rodica Tantau, Itroducere în știința politică
http://www.svedu.ro/curs/isp
http://ro.wikipedia.org/wiki/Pluralism_politic
www.pnl.ro
www.scribd.com/ “Statul Liberal” / A Doua Modernizare A României
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul de Partide din Romania Postdecembrista (ID: 129812)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.