Sisteme de Partide Si Sisteme Electorale

ARGUMENT

În alegerea acestei teme am avut drept punct de plecare viitorul. În zilele noastre se poate aprecia, fără riscul exagerării, că, mai mult ca oricând în zbuciumata sa istorie, omul nu a fost atât de preocupat, de proiectarea unei imagini cât mai pertinente asupra viitorului. Termenul de viitor este unul multidisciplinar. El este obsedant pentru politologi și doctrinari politici, pentru sociologi și juriști, pentru moraliști și istorici. Perspectiva dezvoltării societății și, nu în ultimă instanță a omului, începe a interesa tot mai multe categorii sociale și, se înțelege, cu precădere, pe generațiile tinere.

Și pentru că oameni suntem, aspirăm la desăvârșirea noastră interioară, spirituală și deopotrivă, la cea exterioară, materială, existențială. Toate acestea au sugerat, au cerut și practic m-au îndemnat să pășesc timid spre aprofundarea studierii drepturilor omului. Prin mii de fire pe care la început doar le bănuiam că există, acestea s-au legat de societate, de regimul politic, de democrație. Este prezent și viitor așa cum mi-am dorit. Este o temă a zilelor noastre, foarte realistă și am considerat că o abordare generoasă îmi este necesară și de ce nu valoroasă deopotrivă pentru înțelegerea inevitabilelor dificultăți în evoluția societății românești într-o perioadă încărcată de virtuți de evoluție.

Sistemul electoral reprezintă un domeniu fundamental al societății, modul cum este gestionat și se desfășoară reflectă nivelul de dezvoltare al democrației. Prin el se aleg organele de conducere și implicit cele de execuție ale țării și tocmai de aceea este atât de important ca el să fie organizat și să se desfășoare corect, transparent și democratic.

Sistemul electoral este prin esență creat pentru cetățeni și trebuie să le reprezinte interesele, ceea ce trebuie să recunoaștem, deseori în practică nu se prea întâmplă.

România a trecut cu aproape 15 ani în urmă de la un sistem electoral bazat pe reprezentarea trunchiată a voinței alegătorului, la un sistem electoral întemeiat pe pluralismul politic și pe garanțiile democrației constituționale care asigură libertatea votului în condițiile garantării efective a liberei expresii a voinței alegătorilor în desemnarea reprezentanților lor.

Trăsătura definitorie a sistemului electoral românesc este insuficienta educație politică a electoratului, care s-a manifestat de-a lungul timpului, fie printr-o slabă participare la vot, fie prin manipularea facilă a acestuia de către clasa politică.

Lucrarea cuprinde atât baza teoretică și cadrul legislativ al sistemului electoral, precum rezultatele punerii în practică a acestora. Este structurată pe 4 capitole și fiecare dintre acestea concentrează atenția prin importanța lui.

Primul capitol intitulat „Teoria reprezentativității în dreptul constituțional” cuprinde o radiografie a originii, normelor și procesului de cristalizare a principiului reprezentativității, conținutului teoriei reprezentativității în diferite concepții, reprezentării teoriei reprezentativității în normele constituționale și teoriei reprezentativității în sistemele electorale.

Formarea și fundamentarea teoretică ca și transpunerea în acte constituționale a principiului reprezentativității sunt mult ulterioare aplicării sale în forme diverse în organizarea politică a statelor lumii. Acceptarea sa ca principiu și practică de desemnare a guvernanților este în strânsă conexiune cu teoriile moderne privind suveranitatea și are la bază ideea că poporul nu poate exercita direct întreaga gamă de atribute de conducere, de putere statală, deoarece aceasta presupune diversificarea și specializarea actelor de guvernare.

La baza teoriilor moderne ale reprezentării se află raportul dintre deținătorul suveran al puterii – poporul/națiunea, intermediat prin corpul electoral și instituția publică compusă din reprezentanții poporului, învestită cu exercițiul puterii suverane. Orice teorie privind reprezentarea trebuie să plece de la statutul și rolul celor două componente principale ale raportului de reprezentare: poporul și parlamentul.

Regimul reprezentativ ridică problema de principiu a instituționalizării legăturilor între deținătorul suveran al puterii și cel care este desemnat, de corpul electoral ca reprezentant al poporului, precum și de a stabili caracterul unei asemenea legături. Raporturile dintre popor și reprezentanții săi se întemeiază pe o observație pragmatică: poporul nu se poate guverna el însuși și, ca atare, este nevoit să încredințeze unor exponenți ai săi sarcina de a guverna în locul său pentru a exprima voința suverană a națiunii.

Principiul reprezentativității este pus în aplicare în diverse sisteme electorale și prin diferite proceduri electorale. Opțiunea pentru unul sau altul dintre acestea, depinde de voința guvernantului, interesat să asigure eficiența democratică a jocului între forțele politice care-și dispută locurile în parlament. Prin orice sisteme sau proceduri electorale, se asigură cadrul de afirmare a democrației reprezentative care este, în epoca contemporană, singura practică de guvernare capabilă să asigure în mod sistematic accesul poporului la conducerea politică a societății.

Al doilea capitol intitulat „Sisteme de partide și sisteme electorale” este structurat pe două secțiuni distincte, intitulate „Sisteme de partide”, respectiv „Sisteme electorale”. Prima secțiune tratează conceptul de „partid politic”, constituirea partidelor politice, partidele politice și rolul lor în viața socială, sistemele și tipurile de partide politice, doctrinele politice privind partidismul și, în final, statutul partidelor politice în unele sisteme occidentale. Cea de-a doua secțiune abordează principiile constituționale ale sistemului electoral, drepturile electorale ale cetățenilor, scrutinul și o succintă comparație între sistemul electoral românesc și alte sisteme electorale constituționale.

În societatea modernă partidele politice s-au impus ca realități incontestabile. Procesul apariției lor trebuie privit în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viața publică. Noțiunea de vot vine de la latinul votum care reprezenta dorință, voință și este un mijloc juridic de manifestare a voinței unui cetățean la alegerea unei persoane ca reprezentant al său în organele de conducere ale unei organizații, sau altfel denumit este un drept al cetățenilor de a-și exprima voința pentru alegerea deputaților în organele reprezentative ale unei țări.

J. St. Mill consideră că valoarea educativă a democrației se exprimă și prin vot, întrucât acesta e un mod de a cultiva spiritul public și inteligența politică. În scopul întăririi acestui rol educativ al votului, filosoful englez milita pentru un vot direct, astfel că prin operațiunea de votare, membrii societății dau sens responsabilității lor față de alții, față de societate, procedura de vot îl pune pe fiecare membru adult al societății în situația de a depăși interesul său privat, de a gândi și îmbrățișa interesul general.

Dreptul la vot este unul din drepturile fundamentale exclusiv politice ale cetățeanului. În unele constituții, dreptul de vot este denumit dreptul de a alege. Constituția română utilizează denumirea de drept de vot (art. 34).

Sistemul majoritar este modalitatea de scrutin conform căreia este proclamat ales candidatul care a obținut cele mai multe voturi. Acest sistem cunoaște două variante: sistemul majoritar uninominal și sistemul majoritar de listă. Ambele variante pot fi organizate cu unul sau două tururi de scutin.

Reprezentarea proporțională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei alianțe a unui număr de mandate proporțional cu forța sa. Spre deosebire de scrutinul majoritar uninominal, în reprezentarea proporțională rolul cel mai important îl au partidele în desemnarea candidaților, întrucât alegerile se desfășoară pe bază de liste de candidați, propuse de partide sau alianțe politice.

Sistemele electorale mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu reprezentarea proporțională, potrivit unor tehnici nu prea numeroase la număr.

Sistemele electorale mixte se întemeiază pe un dozaj variabil de reprezentare proporțională și scrutin majoritar și pe diverse ingeniozități, asigurând mai mult sau mai puțin, omogenitatea amestecului.

Al treilea capitol intitulat „Organizarea și desfășurarea alegerilor” prezintă organizarea și desfășurarea alegerilor parlamentare, prezidențiale și locale.

Organizarea și desfășurarea alegerilor constau într-o serie de operațiuni electorale, concretizate în proceduri, acte juridice și materiale care au ca scop, în principal, desemnarea (alegerea) guvernanților de către guvernați. Operațiunile electorale reflectă, în mod profund, tipul de regim politic care le organizează. Altfel spus, operațiunile electorale cuprind o serie de compromisuri între forțele și ideologiile opuse, care caută împreună să le dea o semnificație aparte.

Parlamentul trebuie ales în așa fel încât să aibă adeziunea majorității cetățenilor pentru că numai în acest mod el devine o autoritate legitimă, nefiindu-i contestabil exercițiul unei părți din puterea poporului. Legea nr. 68/1992 și-a propus să reglementeze alegerile pentru Camera Deputaților și Senat, cu garantarea libertății, într-un climat de ordine și liniște; lege care, conform art. 72 alin. 3 din Constituție, are caracter de lege organică.

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile Legii nr. 69 din 15 iulie 1992. Opțiunea pentru această modalitate de alegere a Președintelui României direct de către corpul electoral se explică prin voința Legiuitorului Constituant de a nu lăsa desemnarea șefului statului la latitudinea jocului politic al partidelor reprezentate în Parlament. În cazul când un partid politic ar avea o majoritate confortabilă în Parlament, el ar impune un președinte care ar fi ulterior legat prin servituți de partidul care l-a impus la conducerea statului. Într-un asemenea caz, Președintele nu ar mai putea să îndeplinească cu imparțialitate prerogativele de arbitru între forțele politice și sociale.

Sufragiul universal direct oferă șefului statului o legitimitate populară care îl face egal din punct de vedere reprezentativ cu Parlamentul. Pentru România, care a trecut de la sistemul partidului unic la pluralism – fără a avea și o experiență a soluționării divergențelor între partidele politice și o practică parlamentară bazată pe pluripartidism – desemnarea Președintelui prin votul direct este benefică.

Terminologic alegerile locale mai sunt desemnate și prin expresiile „alegeri municipale”, „alegeri administrative”, menite a se diferenția de cele „parlamentare”, „generale”, „legislative”, „naționale”, „prezidențiale”, etc. Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale este principalul act normativ care constituie sediul materiei electorale, întregită de alte reglementări și întemeiată pe prevederile Constituției.

Drepturile electorale cunosc în materia alegerilor locale moduri specifice de exercitare și finalizare, comparativ cu alegerile legislative și prezidențiale.

Ultimul capitol, al patrulea, intitulat „Specificul sistemului electoral românesc în perioada postdecembristă” este susținută de analiza organizării și desfășurării alegerilor locale, în cele patru tururi de scrutin postdecembriste.

După 1989, imaginea construită în jurul opoziției dar și a puterii era, din ambele perspective ale percepției, cea a unui inamic ireductibil. «Puterea» revoluționară și apoi legală după alegerile din 1990 era contestată de opoziție, iar majoritatea adopta sistematic o poziție de forță pentru a trata cu minoritatea.

Dintr-o perspectivă opoziția trebuia redusă la tăcere, din cealaltă puterea trebuia nu numai răsturnată, ci și dizolvată: aceeași tendință spre anihilare sau anulare a celuilalt, premisă deloc favorabilă constituirii unui sistem politic sănătos. Aceastr trebuie privit în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viața publică. Noțiunea de vot vine de la latinul votum care reprezenta dorință, voință și este un mijloc juridic de manifestare a voinței unui cetățean la alegerea unei persoane ca reprezentant al său în organele de conducere ale unei organizații, sau altfel denumit este un drept al cetățenilor de a-și exprima voința pentru alegerea deputaților în organele reprezentative ale unei țări.

J. St. Mill consideră că valoarea educativă a democrației se exprimă și prin vot, întrucât acesta e un mod de a cultiva spiritul public și inteligența politică. În scopul întăririi acestui rol educativ al votului, filosoful englez milita pentru un vot direct, astfel că prin operațiunea de votare, membrii societății dau sens responsabilității lor față de alții, față de societate, procedura de vot îl pune pe fiecare membru adult al societății în situația de a depăși interesul său privat, de a gândi și îmbrățișa interesul general.

Dreptul la vot este unul din drepturile fundamentale exclusiv politice ale cetățeanului. În unele constituții, dreptul de vot este denumit dreptul de a alege. Constituția română utilizează denumirea de drept de vot (art. 34).

Sistemul majoritar este modalitatea de scrutin conform căreia este proclamat ales candidatul care a obținut cele mai multe voturi. Acest sistem cunoaște două variante: sistemul majoritar uninominal și sistemul majoritar de listă. Ambele variante pot fi organizate cu unul sau două tururi de scutin.

Reprezentarea proporțională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei alianțe a unui număr de mandate proporțional cu forța sa. Spre deosebire de scrutinul majoritar uninominal, în reprezentarea proporțională rolul cel mai important îl au partidele în desemnarea candidaților, întrucât alegerile se desfășoară pe bază de liste de candidați, propuse de partide sau alianțe politice.

Sistemele electorale mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu reprezentarea proporțională, potrivit unor tehnici nu prea numeroase la număr.

Sistemele electorale mixte se întemeiază pe un dozaj variabil de reprezentare proporțională și scrutin majoritar și pe diverse ingeniozități, asigurând mai mult sau mai puțin, omogenitatea amestecului.

Al treilea capitol intitulat „Organizarea și desfășurarea alegerilor” prezintă organizarea și desfășurarea alegerilor parlamentare, prezidențiale și locale.

Organizarea și desfășurarea alegerilor constau într-o serie de operațiuni electorale, concretizate în proceduri, acte juridice și materiale care au ca scop, în principal, desemnarea (alegerea) guvernanților de către guvernați. Operațiunile electorale reflectă, în mod profund, tipul de regim politic care le organizează. Altfel spus, operațiunile electorale cuprind o serie de compromisuri între forțele și ideologiile opuse, care caută împreună să le dea o semnificație aparte.

Parlamentul trebuie ales în așa fel încât să aibă adeziunea majorității cetățenilor pentru că numai în acest mod el devine o autoritate legitimă, nefiindu-i contestabil exercițiul unei părți din puterea poporului. Legea nr. 68/1992 și-a propus să reglementeze alegerile pentru Camera Deputaților și Senat, cu garantarea libertății, într-un climat de ordine și liniște; lege care, conform art. 72 alin. 3 din Constituție, are caracter de lege organică.

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile Legii nr. 69 din 15 iulie 1992. Opțiunea pentru această modalitate de alegere a Președintelui României direct de către corpul electoral se explică prin voința Legiuitorului Constituant de a nu lăsa desemnarea șefului statului la latitudinea jocului politic al partidelor reprezentate în Parlament. În cazul când un partid politic ar avea o majoritate confortabilă în Parlament, el ar impune un președinte care ar fi ulterior legat prin servituți de partidul care l-a impus la conducerea statului. Într-un asemenea caz, Președintele nu ar mai putea să îndeplinească cu imparțialitate prerogativele de arbitru între forțele politice și sociale.

Sufragiul universal direct oferă șefului statului o legitimitate populară care îl face egal din punct de vedere reprezentativ cu Parlamentul. Pentru România, care a trecut de la sistemul partidului unic la pluralism – fără a avea și o experiență a soluționării divergențelor între partidele politice și o practică parlamentară bazată pe pluripartidism – desemnarea Președintelui prin votul direct este benefică.

Terminologic alegerile locale mai sunt desemnate și prin expresiile „alegeri municipale”, „alegeri administrative”, menite a se diferenția de cele „parlamentare”, „generale”, „legislative”, „naționale”, „prezidențiale”, etc. Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale este principalul act normativ care constituie sediul materiei electorale, întregită de alte reglementări și întemeiată pe prevederile Constituției.

Drepturile electorale cunosc în materia alegerilor locale moduri specifice de exercitare și finalizare, comparativ cu alegerile legislative și prezidențiale.

Ultimul capitol, al patrulea, intitulat „Specificul sistemului electoral românesc în perioada postdecembristă” este susținută de analiza organizării și desfășurării alegerilor locale, în cele patru tururi de scrutin postdecembriste.

După 1989, imaginea construită în jurul opoziției dar și a puterii era, din ambele perspective ale percepției, cea a unui inamic ireductibil. «Puterea» revoluționară și apoi legală după alegerile din 1990 era contestată de opoziție, iar majoritatea adopta sistematic o poziție de forță pentru a trata cu minoritatea.

Dintr-o perspectivă opoziția trebuia redusă la tăcere, din cealaltă puterea trebuia nu numai răsturnată, ci și dizolvată: aceeași tendință spre anihilare sau anulare a celuilalt, premisă deloc favorabilă constituirii unui sistem politic sănătos. Aceasta datorită absenței unei minime înțelegeri între partidele majore asupra punctelor esențiale ale unui proiect de schimbare a societății. Absența acestui pact al elitelor în perioada de început a tranziției se datorează și diferențelor majore de optică privind modalitățile concrete de a face reformă.

Alegerile constituie un eveniment deosebit de complex. Din studiul lor putem trage concluzii interesante privind efectul unei eventuale schimbări a sistemului electoral.

Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, în lumina noilor evenimente pe piața politică din România, o pertinentă analiză a sistemelor de partide și a sistemeleor electorale din România este mai mult decât recomandabilă.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind sistemele de partide și sistemele electorale, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele: analiza izvoarelor, esenței, importanței și evoluției sistemelor de partide și sistemelor electorale ; analiza și stabilirea distincției clare între sistemul de partide și sistemul electoral; identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată

Obiectivele particulare în această cercetare, care duc sau nu la confirmarea ipotezelor sunt următoarele: stabilirea temei de cercetare, a problemei disputate, respectiv a sistemelor de partide și sistemelor electorale; selectarea bibliografiei în vederea documentării (am selecționat atât materiale informative pur teoretice, statistice, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști); documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și din urmărea unui curs de specializare în materia politologiei; notarea zilnică în fișele de protocol, de programe, atât a itemilor și sarcinilor nou introduse, cât și a celor verificate sau considerate ca fiind masterate (învățate), dar și starea generală a sistemelor de partide și sistemelor electorale din România; interpretarea și prelucrarea datelor obținute.

INTRODUCERE

Dintotdeauna oamenii au simți nevoia să se asocieze. Dorința asocierii este explicabilă deoarece omul, prin structura sa bio-psiho-socială aspiră la satisfacerea trebuințelor sale.

Îndeplinirea acestor trebuințe se putea realiza, doar prin conjugarea eforturilor tuturor oamenilor existenți într-o anumită arie geografică. Așa au apărut primele forme de asociere umană.

Dar nici o societate nu putea dăinui fără o anumită ordine. Așa a apărut statul, înțeles ca formă superioară de organizare a unei colectivități umane, în care existau anumite structuri specializate separate de restul vieții sociale, fiecare având o competență bine delimitată.

Începând din secolul al XVIII-lea, s-a vorbit tot mai mult de “statul de drept”.

Conceptul de “stat de drept” evocă astăzi, în sensul său cel mai general, faptul că, organele statului nu se pot sustrage în activitatea lor exigențelor dreptului. În felul acesta se asigură garantarea libertății umane.

Pentru a exista un stat de drept nu este suficient să se instaureze un mecanism juridic care să garanteze respectarea legii, ci este necesar ca acestei legi să i se dea un anumit conținut, inspirat de ideea promovării drepturilor și libertăților umane în spirit liberal și democratic cuprinzând reglementări bazate pe eficiența drepturilor și libertăților proclamate.

Astăzi, statele care se proclamă “de drept” au prevăzute în constituții următoarele principii fundamentale: separația puterilor, democratismul, ocrotirea formelor diversificate ale proprietății, garantarea drepturilor și libertăților pentru toți cetățenii, independența justiției, pluralismul politic, eligibilitatea reprezentantului puterii.

După 1989 România a reintrat în rândul statelor de drept, împărtășind și ea principiul pluralismului politic.

Constituția din noiembrie 1991, în art. 8, prevede: “pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale”.

S-a crezut că, societatea în care își exprimă voința un singur partid, nu poate progresa corespunzător. Progresul este expresia concurenței cu “altul” și nu cu “sine însuși”. Existența mai multor partide conduce (cel puțin din punct de vedere ideologic) la un progres al societății.

Partidele politice sunt considerate a fi un produs al democrației liberale reprezentative. Chiar dacă azi, ele nu pot exista în absența unui text constituțional, inițial, partidele au luat naștere în absența unor asemenea reglementări. Ele au apărut prin asocierea mai multor persoane, care urmăreau mai buna reprezentare a intereselor lor.

Accesul la putere a acestora, a făcut și face posibilă, îndeplinirea scopurilor propuse. Motivele ce au stat și stau la baza constituirii partidelor sunt diverse; ele corespund necesităților psiho-economice ale membrilor săi.

Unele dintre partidele apărute, au reprezentat interesele unui grup restrâns de indivizi, aceasta în dauna interesului general. De aceea, pentru a preîntâmpina apariția pe viitor a unor astfel de partide politice, s-au instituit numeroase garanții juridice (legi care interzic înființarea unor partide politice sau mișcări ce contravin ordinii de drept existente în societate).

Primele partide politice datează din secolul al XVIII-lea, dar ele s-au fundamentat de-abia în secolul al XIX-lea. Se apreciază în literatura de specialitate că, partidele politice au cunoscut o evoluție continuă. Această evoluție este relativă, ea trebuind privită sub aspectul condițiilor social-politice existente.

Se spune că partidul influențează societatea sau regimul constituțional, dar și societatea are o influență asupra partidelor. “Partidele vin și trec”, spunea cineva. Important este însă rolul, contribuția pe care o au acestea în societate.

Partidele politice ni se relevă astăzi ca realități istorice incontestabile. Apariția, definirea, motivele, scopul, rolul partidelor politice, clasificarea și integrarea lor într-un tip sau sistem, sunt aspecte ce trebuiesc clarificate.

În analizarea partidelor politice și-au concentrat atenția o pleiadă de specialiști (în sociologie, drept constituțional, etc.). Analiza care ne interesează, privește fenomenul social al partidelor dar și problemele de ordin constituțional. Asupra acestor două laturi ale analizei partidului politic merită să medităm.

Analiza partidului politic, ca fenomen social, cuprinde o serie de probleme esențiale cum ar fi: definirea partidului politic; care sunt tipurile de manifestare; cum se afirmă și se mențin; factorii care influențează apariția și evoluția acestora; care sunt mijloacele de înfăptuire a scopurilor partidului politic. Privite în totalitatea lor, se va observa că, între aceste chestiuni există o strânsă legătură, ele formând împreună, sistemul partidului politic.

Din perspectiva dreptului constituțional, partidele politice sunt analizate sub aspectul constituționalității și legalității lor. Se cuvine, așadar, să aruncăm o privire în lumea partidelor politice, analiza acestora fiind destul de interesantă.

CAPITOLUL I

TEORIA REPREZENTATIVITĂȚII

ÎN DREPTUL CONSTITUȚIONAL

Originea și procesul de cristalizare a principiului reprezentativității

Formarea și fundamentarea teoretică ca și transpunerea în acte constituționale a principiului reprezentativității sunt mult ulterioare aplicării sale în forme diverse în organizarea politică a statelor lumii. Acceptarea sa ca principiu și practică de desemnare a guvernanților este în strânsă conexiune cu teoriile moderne privind suveranitatea și are la bază ideea că poporul nu poate exercita direct întreaga gamă de atribute de conducere, de putere statală, deoarece aceasta presupune diversificarea și specializarea actelor de guvernare. Pe de altă parte, în societățile moderne nu este conceput ca poporul să se guverneze pe sine prin proceduri care să permită fiecărui cetățean accesul liber și egal la guvernare.

"Poporul care deține puterea supremă, spunea Montesquieu, trebuie să facă el însuși tot ceea ce poate îndeplini bine, iar ceea ce nu poate îndeplini bine trebuie să facă prin împuterniciții săi, dacă nu-i desemnează el însuși, așa că este un principiu fundamental al acestui guvernământ ca poporul să-și desemneze împuterniciții, adică dregătorii."

Tot Montesquieu spunea că "Poporul se pricepe de minune să aleagă pe cei cărora să le încredințeze o parte oarecare din puterea sa…Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a discerne meritul, ar fi de ajuns să-și ridice ochii asupra șirului neîntrerupt de alegeri uimitor de potrivite pe care le-au făcut atenienii și romanii și acest lucru nu-l va pune, fără îndoială, nimeni pe seama întâmplării".

Și în regimurile monarhice absolutiste șeful statului își asocia la guvernare pătura socială privilegiată, ai cărei exponenți desemnați de rege potrivit bunului plac, participau la guvernare exercitând autoritatea de stat în numele monarhului. Raporturile dintre rege și nobilime nu se bazau pe principiul reprezentativității în accepțiunea modernă, ci pe relații de vasalitate specifice Evului Mediu. Elementele componente ale aristocrației feudale concentrate în organisme de conducere reprezentau din punct de vedere social o anumită pătură socială, nu exprimau o voința politică ci doar interesele clasei din care făceau parte.

Formularea principiului reprezentativității este motivată politic în lupta burgheziei împotriva monarhiei absolutiste și a privilegiilor social-economice și politice ale clasei nobiliare legată prin toate firele de instituția regalității. În fazele de început ale luptei revoluționare moderne, burghezia nu a putut accede la putere decât în alianță cu poporul, în special cu categorii speciale ca meșteșugarii ale căror interese economice și politice pretindea că le reprezintă.

Conceptual, reprezentativitatea constă într-un transfer de putere sau de voință politică de către depozitarul legitim al acesteia – poporul în teoria politică modernă unui individ sau unui grup desemnat de colectivitate prin proceduri repetate periodic, la care au acces în condiții de egalitate juridică cetățenii, care îndeplinesc anumite condiții.

Esențial este ca orice guvernare – într-o societate democratică – să se sprijine pe consimțământul celor guvernați. Potrivit acestei cerințe, democrația se sprijină pe principiul că nici un guvern nu este legitim dacă autoritatea sa și funcțiile sale nu rezultă din consimțământul celor guvernați, întemeiat pe convingerea liber formată că programele de guvernare corespund așteptărilor sale. Consimțământul poporului, într-un stat de drept rezultă dintr-o manifestare de voință, dintr-o acțiune (alegeri parlamentare periodice). Nu poate exista un consimțământ tacit al celor guvernați față de cei aflați la guvernare.

Participarea prin reprezentare a poporului la treburile publice constituie substanța democrației reprezentative. În esență, aceasta este o formă de guvernare a statului, în care puterea suverană a națiunii nu se exercită direct de către acesta ci prin intermediul forului legislativ ales periodic de către cetățeni. Parlamentul exercită însă doar o parte din atributele de suveranitate și anume cele care se referă la adoptarea legilor. Magistrații, ca și funcționarii publici, care formează aparatul puterii executive nu au calitatea de reprezentanți ai poporului. O observație se impune, din această perspectivă, în privința membrilor guvernului în regimurile parlamentare. În aceste regimuri, miniștrii sunt, de regulă, și membrii ai parlamentului, iar guvernul este expresia voinței forului legislativ. În privința lor, se poate accepta ideea că ei reprezintă indirect națiunea, prin intermediul parlamentului.

Conținutul politic al reprezentativității depinde de concepția teoretică a suveranității. În gândirea revoluționarilor francezi, suveranitatea a fost atribuită fie poporului fie națiunii. Dacă atribuim suveranitatea poporului, aceasta nu poate fi exercitată decât în mod direct, ceea ce exclude chiar ideea și cerința de reprezentare. Deopotrivă, dacă luăm în considerare că suveranitatea aparține națiunii, voința și puterea politică ale acesteia nu pot fi exprimate decât prin reprezentare, fiecare reprezentant al națiunii exercitând puterea delegată în numele și pe seama acesteia. Dintr-o asemenea perspectivă, națiunea fiind suverană, nici un individ sau grupare de indivizi nu poate invoca un drept propriu de a exercita o autoritate oarecare.

Reprezentanții națiunii personifică însuși națiunea. Potrivit unei asemenea concluzii, reprezentanții nu sunt simpli mandatari ai indivizilor care compun națiunea, chiar dacă sunt desemnați de aceasta. După ce au fost aleși reprezentanții sunt independenți față de corpul electoral. Printr-o procedură electivă, reprezentanților li se conferă exercițiul suveranității, fiind însă esențial ca prin Constituție să fie circumscrise cu precizie limitele competențelor celor desemnați prin sufragiul electoral. Voința reprezentanților nu este voința națiunii căci aceasta este o entitate abstractă. Singurul moment în care este exprimată voința națiunii este momentul desemnării reprezentanților. Ca atare, fiecare reprezentant exprimă o voință proprie, care trebuie însă să corespundă intereselor generale ale celor care l-au ales.

Conținutul teoriei reprezentativității

La baza teoriilor moderne ale reprezentării se află raportul dintre deținătorul suveran al puterii – poporul/națiunea, intermediat prin corpul electoral și instituția publică compusă din reprezentanții poporului, învestită cu exercițiul puterii suverane. Orice teorie privind reprezentarea trebuie să plece de la statutul și rolul celor două componente principale ale raportului de reprezentare: poporul și parlamentul.

O problemă importantă ce trebuie analizată în legătură cu acest raport este cea a legitimității. Dacă poporul este în mod natural deținătorul legitim al puterii suverane, neexistând o voință politică căreia acesta i s-ar subordona, parlamentul trebuie să fie legitim. Altfel, rolul și funcțiile sale sunt compromise. Însăși mecanismele de reprezentare și procedura propriu-zisă a alegerilor asigură legitimitatea forului legislativ. După învestirea parlamentului cu exercițiul suveranității, legitimitatea acestuia depinde de modul în care interesele fundamentale ale națiunii se reflectă în activitatea parlamentară. Cele mai multe constituții moderne conțin texte prin care se afirmă că parlamentul este reprezentantul suprem al poporului. O asemenea prevedere nu face însă din parlament autoritatea publică supremă în stat, ceea ce ar echivala cu înlocuirea absolutismului monarhic cu teoria forului legislativ. Fondatorii Constituției S.U.A. au întrevăzut acest pericol și au stipulat în art. 1, paragraful 1 și 8, că forul legislativ federal – Congresul – exercită numai puterile ce-i sunt conferite în Constituție, precum și alte atribuții considerate de legiuitori necesare și corespunzătoare pentru punerea în aplicare a atribuțiilor respective.

Parlamentul nu are însă o putere a sa care să-i aparțină și pe care să o mențină cât timp dorește. Forului legislativ i s-a delegat doar exercițiul suveranității, al cărui deținător necontestat rămâne în continuare poporul. Evident, parlamentele au o voință proprie, pe care o exprimă în principal în procesul legislativ. Această voință este prelungirea și concretizarea delegării dreptului de a exercita anumite atribuții de putere. Voința politică a parlamentului poate fi la un moment dat contrară voinței poporului, situație în care acesta poate recurge la instrumentele de sancționare a parlamentului, refuzând să reinvestească pe parlamentari cu atributele suveranității sau să anuleze voința acestuia.

Diversele teorii moderne privind reprezentativitatea pornesc de la programele ideologice ale revoluțiilor burgheze din Anglia și Franța. Ele susțin dezideratele noii clase sociale de participare la viața politică. Punctul comun al tuturor teoriilor privind reprezentativitatea este contestarea suveranității monarhului absolutist și îngrădirea privilegiilor nobiliare. În ceea ce privește individul, acesta trebuie să se bucure de libertate atât sub aspect economic, cât și politic. De aceea, se afirmă că teoriile reprezentativității au apărut în legătură directă cu doctrina liberalismului.

Unul dintre primii teoreticieni care au supus demersului analitic fundamentele principiului reprezentativității a fost filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679). În lucrarea sa "Leviathan", Hobbes pornește de la starea primitivă o omului, în care acesta își era propriul stăpân, și susține că individul renunță la dreptul său natural și se supune de bună voie unei autorități supreme – Statul -, al cărei exponent este monarhul sau o "adunare de oameni”. Acesta garantează tuturor oamenilor viața și siguranța prin stabilirea unor norme general-obligatorii. În scopul acestei renunțări la dreptul natural este dorința omului de a depăși "condiția de război a fiecăruia împotriva fiecăruia", în care individul conduce după propria sa rațiune și putere.

Filosoful olandez Benedicti De Spinoza (1632-1677) înțelege prin dreptul sau așezământul naturii, regulile naturii fiecărui individ care îi determină existența și activitatea. După Spinoza, dreptul natural al fiecărui om nu este determinat de națiune, ci de pofta de putere. Deasupra puterii fiecărui individ care se bucură de libertatea pe care singur și-o stabilește, există puterea universală a națiunii, care nu este altceva decât însumarea puterii tuturor indivizilor. Soluția armoniei sociale este, în concepția lui Spinoza, legământul făcut între oameni că raporturile dintre ei vor fi dictate de națiune. Prin acest legământ oamenii transferă întreaga putere pe care o dețin în chip natural asupra societății (statul), care capătă astfel conducerea supremă. Fiecare individ este acum obligat să se supună voinței supreme a societății, fie de bună voie, fie de teama de pedeapsă. Fundamentul suveranității rezidă așadar, în concepția lui Spinoza, în transferul de putere de la fiecare individ în beneficiul monarhului, al nobililor sau al poporului. Poporul însă nu se poate guverna direct și, ca atare, transmite unor reprezentanți ai săi atributele suveranității sale.

Montesquieu (1689-1755) preia de la Locke teoria divizării puterii și fundamentează într-o formă completă principiul separației celor trei puteri. Și în concepția sa, reprezentanților poporului le este rezervată puterea legislativă. Pentru a nu se abuza de putere, Montesquieu concepe un sistem de pârghii de control reciproc între puteri, care împiedică abuzul de autoritate al uneia în detrimentul alteia. În concepția lui necesitatea reprezentării rezidă în lipsa (la nivelul poporului) a unei culturi și educații politice, impuse de analiza fenomenelor politice și de adoptarea unor decizii în problemele ce privesc guvernarea unui stat. Poporul însă deține capacitatea de a-i desemna, din rândurile sale, pe cei care, prin inteligență, pricepere, cultură și experiența în probleme de politică ar putea guverna în numele său. Montesquieu susține că este bine pentru societate ca poporul să facă prin reprezentanții săi tot ce nu poate să facă el însuși. Marea superioritate a reprezentanților constă în capacitatea acestora de a dezbate treburile publice, poporul nefiind apt pentru aceasta. Poporul nu trebuie să ia parte la parte la procesul de guvernare decât pentru a-și alege reprezentanții. Rolul reprezentanților este circumscris de Montesquieu la elaborarea legilor și supravegherea acestora. În ceea ce privește modul de desemnare al deputaților, Montesquieu este adeptul votului universal. El oferă și unele sugestii pentru organizarea și funcționarea corpului legislativ. Astfel, el nu trebuie să se întrunească din proprie inițiativă, ci la convocarea puterii executive, care, în afară de această atribuție ar trebui să beneficieze de dreptul de a se împotrivi inițiativelor forului legislativ, pentru că, în caz contrar, acesta ar deveni despotic și ar putea să-și atribuie toată puterea pe care o dorește, anihilând toate celelalte puteri. În schimb, puterea legislativă trebuie să aibă împuternicirea de a examina modul în care executivul pune în aplicare legile votate în parlament.

J. J. Rousseau a consacrat teoriei reprezentativității o parte importantă din lucrarea sa, Contractul Social. Teoria contractului social urmărește să înlăture, de pe poziția burgheziei în ascensiune, concepția monarhiei de drept divin, pe care se baza guvernarea absolutistă în Franța secolului al XVIII-lea. Rousseau pornește de la starea naturală a primelor comunități umane, în care fiecare individ era adversarul celuilalt. Rousseau este adeptul democrației directe, deoarece suveranitatea poporului este suma aritmetică a cotelor-părți de suveranitate care aparțin fiecărui individ. "Într-un stat cu adevărat liber cetățenii fac totul cu mâinile lor”. În opinia sa suveranitatea nu poate fi înstrăinată; ea consistă esențialmente în voința generală și voința nu se reprezintă: este sau ea însăși, sau este altceva; cale de mijloc nu există. Între popor, privit ca suveran și indivizi se plasează, potrivit concepției lui Rousseau, un "corp intermediar", însărcinat cu aplicarea legilor, precum și cu menținerea libertății, atât a celei civile, cât și politice. Raportul între popor și magistrați nu are la bază un contract, ci o însărcinare încredințată unor magistrați care acționează ca simpli slujitori ai poporului și exercitând în numele lui puterea pe care acesta le-a încredințat-o. Este de observat că suveranul deține un drept discreționar privind conținutul, natura, volumul și importanța însărcinărilor. El poate determina întinderea încredințărilor (slujbelor), după cum le și poate revoca.

Teoria reprezentativității și normele constituționale

Regimul reprezentativ ridică problema de principiu a instituționalizării legăturilor între deținătorul suveran al puterii și cel care este desemnat, de corpul electoral ca reprezentant al poporului, precum și de a stabili caracterul unei asemenea legături. Raporturile dintre popor și reprezentanții săi se întemeiază pe o observație pragmatică: poporul nu se poate guverna el însuși și, ca atare, este nevoit să încredințeze unor exponenți ai săi sarcina de a guverna în locul său pentru a exprima voința suverană a națiunii.

În concepția tradițională a recrutării în Statele Generale sau în Camera Comunelor a exponenților "stării a III-a", se apela la instituția delegării. În Franța, după cum am văzut, delegații celei de-a III-a stări primeau așa-zisele "cahiers" care cuprindeau doleanțele, cererile celor care-și delegau reprezentantul în Adunarea deliberativă și pe care aceștia se angajau să le susțină în fața Stărilor Generale. Acest document, adevărat caiet de sarcini, cuprindea instrucțiuni precise cărora reprezentantul era obligat să se conformeze. Nerespectarea instrucțiunilor echivala practic cu neîndeplinirea unui mandat și atrăgea, probabil, pe seama respectivei persoane, anumite consecințe, delegarea făcându-se după criteriul teritorial.

În Anglia, concepția mandatului imperativ este înlăturată, aproximativ în aceeași perioadă. În Comentariile sale, Blackstone afirma că "fiecare membru al Camerei Comunelor, deși ales de un anumit comitat, este exponentul întregii coroane."

Dacă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mandatul imperativ bazat pe teoria suveranității monarhului nu mai avea acoperire în noile realități sociale și politice, întrucât puterea suverană a fost cucerită pe cale revoluționară de către popor, trebuia găsită o altă fundamentare teoretică și chiar ideologică a legăturilor între reprezentanți și cei ce i-au ales. Așa s-a ajuns la teoria mandatului de drept public. Potrivit acestui tip de mandat reprezentanții primeau formal mandatul din partea colegiului sau circumscripției electorale în care au candidat și au fost aleși, dar de fapt reprezentau întreaga națiune. Pentru acest motiv, în Adunarea Constituantă Franceză din 1791, un deputat afirma: "Membrii Corpului legislativ sunt mandatari, cetățenii care i-au ales sunt comitenți: deci reprezentanții sunt supuși voinței celor de la care ei dețin misiunea și îndatoririle". Iată deci cum, pentru a se referi la puterile sau atribuțiile membrilor Reprezentanței Naționale, s-a folosit noțiunea de mandat.

Dreptul public folosește noțiunea de mandat în sensul de împuternicire specială, în baza căreia acesta exercită atribuții de autoritate în scopul înfăptuirii unor interese generale.

Între mandatul parlamentar și mandatul de drept civil, care este, prin definiție, imperativ, există deosebiri fundamentale. Spre deosebire de mandatul civil, mandatul deputaților și senatorilor nu este constituit pe o bază contractuală, ci pe una electivă. O altă deosebire între cele două mandate constă în modalitatea de stabilire a conținutului acestora. Conținutul mandatului civil se stabilește prin acordul părților, pe când conținutul mandatului parlamentar este prestabilit în Constituție și în regulamente, ca și în unele dispoziții ale legii electorale. Spre deosebire de mandatar, care îl reprezintă pe cel de la care a primit însărcinarea, deputații și senatorii deși, practic, sunt învestiți de alegătorii dintr-o circumscripție electorală, reprezintă poporul și sunt în slujba acestuia. Și sub aspectul răspunderii, între cele două mandate există deosebiri. Astfel, mandatarul este răspunzător, potrivit art. 1539 din Codul Civil Român de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîmplinirii mandatului, pe când parlamentarii nu răspund față de modul în care își exercită mandatul. În același timp mandatul este ținut sa-și îndeplinească obligațiile față de mandatar potrivit art. 1546-1551 din Codul Civil Român, pe când cei care 1-au ales pe parlamentar nu au nici o obligație față de cel ales.

În dreptul nostru constituțional noțiunea de mandat este folosită în mai multe texte în Constituție și se referă la trei categorii de mandate: mandatul parlamentar, mandatul Președintelui României și mandatul Guvernului.

În ceea ce privește mandatul parlamentar, acesta are două accepțiuni: în sens restrâns se raportează la mandatul deputaților și senatorilor, iar în sens larg se referă la mandatul Camerelor legislative și la Parlament în întregul său. Când Constituția se referă la mandatul parlamentului sau la mandatul Camerelor are în vedere durata acestora, pe când atunci când se referă la cel al parlamentarilor, are în vedere atât durata acestuia, cât și calitatea lor, adică puterea sau autoritatea ce le este conferită. Constituția României caracterizează în art. 66 mandatul parlamentar ca fiind un mandat reprezentativ.

Art. 66, alin. 2 din Constituția României întărește și mai mult caracterul reprezentativ al mandatului, în sensul interzicerii implicite a oricăror ingerințe în activitatea deputaților și senatorilor care ar veni din partea alegătorilor, partidelor politice, autorităților statale, organizațiilor neguvernamentale. Pentru aceasta, textul constituțional prevede nulitatea mandatului imperativ. Toate aceste servituți parlamentare au fost prevenite de legiuitorul constituant, care a statuat nulitatea mandatului imperativ. În practica parlamentară a apărut o problemă teoretică, legată de conceptul mandatului imperativ. Astfel, grupul parlamentar U.D.M.R. din Senat a apreciat, într-o sesizare trimisă Curții Constituționale în legătură cu neconstitutionalitatea art. 160, alin. 2 din Regulamentul Senatului, că jurământul de credință prevăzut de art. 82, alin. 2 din Constituție ce urma să fie prestat de fiecare senator, ar avea semnificația unui mandat imperativ. O asemenea opinie este pe fond greșită și contrară tradiției constituționale clasice, întrucât nu ține seama că un jurământ de credință – formă modernă a unor jurăminte cavalerești sau de altă natură din evul mediu – are ca obiect angajamenul respectării unor comandamente sociale și legale de importanță fundamentală. Așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională această obiecție este neîntemeiată, respectarea legii și a supremației Constituție fiind o îndatorire a oricărui cetățean, fie că este sau nu parlamentar.

Un alt aspect ce ar putea fi analizat în legătură cu natura juridică a mandatului parlamentar este dacă deputații și senatorii îndeplinesc o demnitate publică sau funcție publică. În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-au susținut ambele ipoteze. Termenul de funcție publică are conotații de drept administrativ, ceea ce ar crea o incompatibilitate cu calitatea de funcționar public și cea de membru al legislativului. Considerăm deci că deputații și senatorii îndeplinesc o demnitate publică.

Dimensiunea electorală a reprezentativității politice

Principiul reprezentativității este pus în aplicare în diverse sisteme electorale și prin diferite proceduri electorale. Opțiunea pentru unul sau altul dintre acestea, depinde de voința guvernantului, interesat să asigure eficiența democratică a jocului între forțele politice care-și dispută locurile în parlament. Prin orice sisteme sau proceduri electorale, se asigură cadrul de afirmare a democrației reprezentative care este, în epoca contemporană, singura practică de guvernare capabilă să asigure în mod sistematic accesul poporului la conducerea politică a societății. Nimic nu împiedică însă ca alături de democrația reprezentativă să se apeleze, în cazuri speciale, la forme ale democrației semidirecte cum ar fi vetoul popular, inițiativele legislative cetățenești, referendumul și plebiscitul.

Principiul de bază al democrației reprezentative îl constituie alegerile, care conferă legitimitate populară reprezentanților națiunii. Ca sistem de desemnare a reprezentanților, alegerile reprezintă procesul autentic democratic.

Scrutinul majoritar are meritul de a fi mai simplu, întrucât permite acordarea mandatului candidatului care obține cele mai multe voturi, fără a se recurge la calcule greoaie. Scrutinul majoritar este foarte răspândit în țările anglo-saxone. În practică, se folosesc mai multe modalități ale acestui mod de scrutin.

În toate sistemele constituționale contemporane, parlamentele sunt expresia voinței suverane a corpului electoral exprimată periodic prin vot universal și au rolul de a transpune în decizii politice voința suverană a națiunii. Constituțiile prevăd în acest sens, în formule diferite, că parlamentul este reprezentantul poporului și unică autoritate legiuitoare.

Dacă inițial parlamentele s-au organizat fără reguli electorale definitiv fundamentate și exersate, la începutul secolului al XIX-lea forurile reprezentative intră într-un proces de dezvoltare și modernizare, consecință directă a apariției partidelor politice. Ieșirea acestora pe scena vieții politice și competiția democratică pentru ocuparea mandatelor de deputat au dat un impuls deosebit îmbogățirii conținutului, activității parlamentare, mai ales în condițiile structurării parlamentelor în grupuri politice. Evoluția partidelor politice a fost în schimb o consecință directă a lărgirii corpului electoral.

Partidele politice au avut un rol covârșitor în dezvoltarea vieții politice. Astfel, reprezentanții națiunii aleși în parlamente au fost, totodată, exponenții partidelor care i-au propus candidați, acționând pentru realizarea intereselor partidelor respective. Membrii parlamentului au împletit calitatea lor de reprezentanți ai națiunii cu cea de delegat ai partidelor politice, situație în care nu de puține ori a dus la conflicte între linia partidelor și interesele reale ale alegătorilor. Evident parlamentele și-au exercitat rolul în cooperare cu celelalte puteri, în special cu puterea executivă.

În prezent, în statele europene bazate pe regimul parlamentar, parlamentul nu mai este principalul factor de stabilire a politicilor de guvernare, deoarece acestea sunt elaborate de guvern. Sunt limitate și instrumentele de control parlamentar, mai ales în condițiile guvernelor care beneficiază de un larg suport parlamentar.

CAPITOLUL AL II-LEA

SISTEME DE PARTIDE ȘI

SISTEME ELECTORALE

SECȚIUNEA I

SISTEME DE PARTIDE

1.1.Conceptul de „partid politic”

Din punct de vedere etimologic termenul de partid vine din cuvântul latin pars-partis (parte dintr-un întreg). Definiția dată de Dicționarul Limbii Române definește termenul de partid astfel „grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale.”

P. P. Negulescu considera partidele politice curente mai mult sau mai puțin puternice ale opiniei publice. Un partid politic trebuie să fie o parte a națiunii și să se caracterizeze printr-o comunitate de idei.

Conceptul de partid desemnează o grupare relativ organizată și stabilă care exprimă sintetic interesele unui grup social, le reprezintă programatic și le promovează în forme specifice, luptând pentru cucerirea sau menținerea dominației politice, a puterii. În termenii cei mai generali, partidul politic ar putea fi definit ca organizație relativ durabilă formată din indivizi care împărtășesc aceeași concepție ideologică, subscriu la un set comun de valori social-politice, acționând pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu.

Considerat a fi, pentru societate, una dintre cele mai sugestive și mai interesante personalități colective, partidul politic apare ca element și factor al sistemelor și acțiunilor politice, sub înfățișări variate și personale.

Partidele politice reprezintă componente funcționale esențiale în sistemele politice, începând cu Epoca Modernă. În calitate de instituții sau structuri ale universului politic, partidele politice au apărut și s-au dezvoltat ca urmare a extinderii votului universal și a prerogativelor parlamentare ce decurgeau din regimurile democratice reprezentative pentru anumite grupuri politice. Din bogata literatură privind geneza partidului politic, câștigă tot mai mult teren ideea că partidul politic este copilul legitim al modernizării politice prin intermediul democrației reprezentative.

În România art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor. Această funcție esențială se dimensionează în raport de valorile democrației constituționale astfel cum sunt ele definite în art. 1 și în art. 8 din Constituția României:

Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice și de aici derivă două definiții: definiția în sens larg stipulează că partidele politice sunt acele asociații care participă la lupta pentru putere. Definiția în sens restrâns consemnează că partidele politice sunt organizații care vizează prin lupta parlamentară cucerirea și influențarea puterii și care sunt legate de regimul democratic al puterii.

Organizarea, reoganizarea și resursele partidelor politice

Partidele politice se organizează și funcționează după criteriul administrativ-teritorial. Fiecare partid politic trebuie să aibă statut și program politic proprii.

Partidele politice au ca subdiviziuni organizații teritoriale, potrivit organizării administrative a țării, care au numărul minim de membri prevăzut de statut. Organele locale pot reprezenta partidul politic față de terți la nivelul local corespunzător, pot deschide conturi la bancă și răspund de gestionarea acestora.

Adunarea generală a membrilor și organul executiv, indiferent de denumirea pe care au o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic și a organizațiilor sale teritoriale. Conducerile organizațiilor teritoriale se aleg pentru o perioadă determinată, prevăzută de statut. Statutul poate prevedea și alte organe, cu atribuții formulate explicit.

Partidele politice legal constituite pot proceda la reorganizare. Reorganizarea poate consta în comasare, prin absorbție sau fuziune, ori în divizare, totală sau parțială.

Comasarea a două sau mai multe partide legal constituite se realizează prin aprobarea protocolului de comasare de către organele supreme de decizie ale fiecărui partid, în cadrul ședinței comune a acestora. În protocolul de comasare se vor menționa în mod expres modalitățile de transfer al sumelor, bunurilor și contractelor deținute de partidele comasate, precum și procedura de garantare a continuității vechimii în partid a membrilor partidelor politice care fuzionează.

În protocolul de comasare se stabilește caracterul acesteia: prin absorbție sau prin fuziune. În situația comasării prin absorbție, unul dintre partidele politice își păstrează personalitatea juridică, subrogându-se în drepturile și obligațiile partidelor absorbite care își încetează activitatea, inclusiv prin cumularea subvențiilor acestora. În urma comasării prin fuziune a unor partide politice rezultă un partid politic nou, care se subrogă în drepturile și obligațiile partidelor politice care au fuzionat.

Un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului său suprem de decizie. Divizarea poate fi totală sau parțială. Divizarea totală constă în împărțirea întregului patrimoniu al unui partid politic care își încetează existența către două sau mai multe partide existente sau care iau naștere astfel. Divizarea parțială constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unui partid politic, care își păstrează personalitatea juridică, și transmiterea acestei părți către unul sau mai multe partide care există sau care se înființează în acest fel.

Prima resursă a unui partid politic este sigla sa (dă recognoscibilitate unui partid politic și asigură publicul asupra valorilor, principiilor și acțiunilor pe care acel grup le promovează).

Cea de a doua resursă este dată de bani care asigură în condiții concurențiale capacitatea unui grup politic de a răspunde exigențelor electorale. Banii nu sunt o resursă public recunoscută, datorită suspiciunii de corupție. Problema corupției și a clientelismului politic a adus în discuție modalitățile de control asupra finanțării partidelor politice, finanțare care nu este în mod absolut transparentă.

Numărul de membri reprezintă o a treia resursă a grupurilor politice. Orice partid își afirmă în mod public numărul de membri pentru a demonstra propria capacitate de mobilizare. În funcție de tipul de partid, raportul număr de membri-finanțare variază. În cazul partidelor de cadre finanțarea acțiunii politice se realizează prin obligația de a plăti un cuantum din veniturile pe care le au toți demnitarii și funcționarii publici ce aparțin acelui partid. În cazul partidelor de masă finanțarea se face pe bază de cotizație; cu cât numărul de membri este mai mare, cu atât fondul bănesc crește.

Competența este o altă resursă a partidelor politice și constă în capacitatea partidelor de a atrage tehnicieni pentru rezolvarea unor anumite probleme și pentru elaborarea unor anumite politici publice coerente.

O a cincea resursă este informația care presupune atât accesul privilegiat la informațiile necesare pentru maximizarea competenței, cât și capacitatea partidului de a oferi partenerilor și mass-mediei informații specifice.

Toate aceste măsuri pot fi utilizate în măsura în care partidul dispune de capacitatea de a se relaționa la instituțiile publice și private și de a crea rețele de comunicare.

Alte două resurse importante pot fi considerate imaginea grupului și susținerea electorală.

Trăsături și funcții ale partidelor politice

Ca entități de sine stătătoare, cu structuri și funcții proprii, partidele politice se deosebesc atât de organismele și instituțiile statale, cât și de cele extrastatale printr-o serie de trăsături, cum sunt:

Partidele politice se constituie și acționează pe baza voluntarismului, a liberului consimțământ al membrilor săi;

Obiectivul fundamental al activității oricărui partid politic îl constituie problema puterii, sub toate ipostazele sale, ale deținerii și exercitării ei, a controlului sau influențării ei sau a cuceririi;

Are caracter conștient – în sensul că este o asociație liberă de cetățeni, ce urmărește fie să ajungă la putere, fie să păstreze puterea pentru realizarea unui set de valori social-politice;

Are caracter de grupare socială – în sensul că partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale;

Are caracter istoric – în sensul că partidele au apărut odată cu organizarea politică a societății și au evoluat împreună cu aceasta;

Orice partid politic dispune de o anumită structură organizatorică și de conducere, cu organe proprii de conducere locale și centrale, între acestea existând o strânsă legătură și corelație;

Partidul politic își desfășoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumită doctrină;

Partidele politice sunt caracterizate printr-o mare diversitate de fundamente doctrinar politice;

În ceea ce privește denumirea partidelor politice, acestea pot apărea sub o diversitate de nume în care poate fi sau nu inclusă cea de partid, ea putând fi înlocuită cu cea de convenție, front, huntă, asociație;

Partidele politice sunt caracterizate de o mare mobilitate socială.

În cadrul oricărei societăți democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea și conducerea vieții social-politice. De regulă, acest rol se exprimă, se manifestă prin funcțiile exercitate de partidele politice:

Funcția politică – rolul, atributele, prerogativele acestei funcții nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea și funcționarea principalelor instituții statale (Parlament, Guvern), în luarea deciziilor și aplicarea acestora în organizarea și conducerea vieții social-politice. În schimb, pentru partidele aflate în opoziție rolul acestei funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncționalități și neîmpliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituționale.

Funcția de organizare și conducere a activității partidului, de menținere a unei permanente legături, comunicații cu propriile organizații, membrii și simpatizanți – alături de îmbunătățirea activității organizatorice și de conducere, această funcție urmărește atragerea unor noi membrii și simpatizanți politici.

Funcția teoretico-ideologică – aceasta vizează mai multe obiective:

Dezvoltarea și adaptarea propriei paradigme doctrinare la condițiile social-istorice, la obiectivele și sarcinile urmărite de partid;

Elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a partidului;

Organizarea, susținerea și ducerea luptei ideologice împotriva altor partide și formațiuni politice.

Funcția civică, formativ educativă și patriotică atât a propriilor membrii de partid, cât și a simpatizanților.

În România, art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor. Această funcție esențială se dimensionează în raport de valorile democrației constituționale astfel cum sunt ele definite în art. 8 din Constituția României.

Încetarea activității partidelor politice

Conform Legii nr. 14/2003, un partid politic își încetează activitatea prin:

Dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Curtea Constituțională;

Dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Tribunalul București;

Autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute de stat;

Reorganizare.

Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiții:

Când se constată încălcarea prevederilor constituționale de către Curtea Constituțională;

Când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;

Când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;

Când partidul urmărește alt scop decât cel care rezultă din statutul și programul politic ale acestuia;

Ca urmare a inactivității constatate de Tribunalul București;

Ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 și 2 ale prezentei legi, constatată de Tribunalul București.

Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situații:

Nu a ținut nici o adunare generală timp de 5 ani;

Nu a desemnat candidați, singuri sau în alianță, în două campanii electorale parlamentare succesive, în cel puțin 18 circumscripții electorale.

Rolul partidelor politice

Partidele politice au ajuns să fie omnifuncționale, implicându-se în multiple activități social-economice și politice.

Rolul partidelor politice se manifestă prin anumite funcții, precum:

Conștientizarea intereselor unor grupuri mai largi sau mai restrânse de cetățeni și atragerea acestora în activitatea politică;

Organizarea cetățenilor pe temeiul unor principii și reguli care asigură desfășurarea unei acțiuni conștiente, dirijate spre un anumit scop;

Formarea și pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când partidul ajunge să preia puterea politică;

Asigurarea guvernării în perioada exercitării puterii politice în stat, prin elaborarea unor programe, norme și orientări de dezvoltare, în concordanță cu interesele țării respective, atât pe plan intern, cât și pe plan extern;

Menținerea tonusului luptei politice și concurenței de oferte în cadrul opoziției politice, specifice sistemului politic pluralist.

Constituirea partidelor politice

Rădăcinile istorice ale partidelor politice

Recunoașterea oficială a suveranității poporului și instituționalizarea acesteia în importante documente politico-juridice în secolele XVII-XVIII, a constituit primul pas pe calea asigurării participării cetățenilor la conducerea statului modern. Odată înfăptuită această participare, prin sistemul electoral, care a permis desemnarea de către popor a reprezentanților săi în parlamentul modern și, prin constituirea unui segment al guvernării prin manifestarea voinței naționale suverane, s-a reforjat – în condițiile social-istorice noi, superioare secolului trecut – un fenomen sociologic întâlnit în perioada de ascensiune a primelor tipuri de organizare a societății sclavagiste și anume, partidele politice.

Ele au cunoscut inițial, o apreciată înflorire în cadrul democrației sclavagiste ateniene și apoi în timpul Republicii romane, fiind însă vizibile până târziu în amurgul Imperiului Roman de Apus și ulterior în Bizanțul împăraților creștini.

Reapărute sporadic și într-o formă embrionară în Evul Mediu Occidental, amplificate îndeosebi de climatul gravelor conflicte pentru învestitura la tron, între Sfântul Imperiu German și papalitate, partidele politice existente în această perioadă au rezultat din desprinderea din anumite familii dinastice, din vârfurile claselor sociale sau din ierarhia Bisericii catolice, a unor lideri care au organizat și condus anumite colectivități sau grupuri monarhice, nobiliare, religioase, mai târziu și socio-profesionale având ca trăsături comune, fie anumite interese sau obiective militare, politice, dinastice, fie desfășurarea coordonată a acelorași activități productive.

În Evul Mediu, formațiunile politice erau compuse îndeosebi dintr-un grup restrâns, adesea ocult, format din exponenți ai ierarhiei sociale laice și religioase, reprezentanți ai noii clase aflate în ascensiune, care se luptau fiecare împotriva altuia, sau toți laolaltă împotriva monarhului absolut sau a Papei. Armele lor erau armele timpului, dar acestora li se vor adăuga de acum înainte, armele luptei politice

Revoluția burghezo-democratică din 1848 a grăbit în Europa făurirea statelor naționale și, odată cu acestea, întărirea instituțiilor democratice. Pe această bază generoasă, partidele politice moderne și-au desăvârșit în scurtă vreme fizionomia fiind instituționalizate ca segmente importante ale sistemului politic. Partidele moderne care s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinăuntrul acestora, ca fracțiuni sau aripi.

x

Apariția și evoluția partidelor politice în România

Perioada premergătoare formării partidelor

O experiență interesantă a genezei partidelor politice este și cea românească, foarte apropiată de cea britanică și continentală și destul de sincronă.

Astfel, atât în Moldova cât și în Țara Românească, primele pusee de structurare a unor grupări distincte ideologice s-au înregistrat în cadrul primelor adunări reprezentative (Adunarea Extraordinară Electivă și Obișnuita Obștescă Adunare) încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai precis, după semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopole (1829). Funcția acestor adunări era aceea de a limita puterea dominatorului. Deși această idee avea o conștientă modernitate, ea nu ținea exclusiv de Regulamentele Organice.

Proiectul de Constituție redactat în 1822 la Iași, stabilea reabilitarea instituției Sfatului obștesc, căruia îi reveneau anumite puteri legislative; domnul trebuia nu numai să împartă puterea legislativă cu Sfatul, ci și să fie ales de acesta. Din nefericire, acest prim proiect constituțional românesc, deși a fost acceptat de domnitorul Ioan Sturdza, nu a fost agreat de Rusia și Turcia. Faptul însă, este destul de semnificativ pentru istoria românească a ideilor politice.

Motivul fundamental care întârzia modernitatea vieții politice în Principatele Unite era legea electorală cu totul retrogradă, care conferea dreptul de vot exclusiv marilor proprietari.

Clasificarea direcțiilor doctrinale ce vor sta la baza partidelor politice a început să se facă simțită începând cu 1863-1864. Momentul-cheie pentru dezvoltarea partidelor politice l-a constituit noua lege electorală adoptată în 1864.

Perioada 1866-1918

Se poate vorbi de partide politice în țara noastră începând cu 1864-1866.

Ele au luat ființă prin unificarea unor grupări politice cu aceeași ideologie. Astfel, deși Partidul Liberal ia naștere mai târziu, abia în 1875, ulterior luând denumirea de Partidul Național Liberal, iar Partidul Conservator se întemeiază la 1880, aceste două partide aveau o existență reală, cvasiorganizată, mai veche cu cel puțin 10-15 ani, iar curentul politic liberal se manifestase limpede încă de la 1848.

Sistemul bipartid nu înseamnă însă, doar existența celor două partide (simultan au apărut și alte formațiuni partizane), dar Partidul Conservator și Partidul Național Liberal aveau rolul politic principal, de departe decisiv pentru soarta istorică a țării.

Reprezentând în primul rând interesul burgheziei românești, Partidul Liberal s-a format în mai multe etape: înțelegerea de la Concordia din 1867 (o primă schiță de colaborare politică între reprezentanții burgheziei și ai moșierimii liberale), Congresul de nuanță liberală din 1871 (când s-a ajuns la unitatea de ideologie și de program), Constituirea Uniunii Liberale din 1872 (în vederea organizării activității politice), formarea Coaliției de la Mazar-Pașa și Publicarea Programului Partidului Național Liberal din 1875.

La sfârșitul anului 1875, Partidul Național Liberal avea organizații în întreaga țară.

Partidul Conservator a fost organizația politică a marilor proprietari funciari constituită în scopul promovării intereselor politice și economice ale acestora în statul modern.

În sens formal, Partidul Conservator a luat naștere în 1880 dar, și în perioada anterioară au existat organizații politice care au promovat idei și interese conservatoare: Clubul Conservatorilor din București, dreapta conservatoare grupată în jurul lui Lascăr Catargi sau formația de centru din jurul lui Vasile Boerescu.

Partidul Conservator nu a avut niciodată o deplină unitate, junimiștii nu s-au contopit niciodată întru totul cu conservatorii iar tedințele de dezidență erau permanente.

Răscoala din 1907 a arătat gradul real de ostilitate al politicii conservatoare față de interesele țării, faptul că el, nu răspundea pe nici un plan, nevoilor reale ale societății românești.

Perioada 1918-1940

Transformările intervenite în viața economică și socială, însoțite de reforma electorală prin care s-a introdus votul universal, au exercitat o puternică influență asupra activității partidelor politice. Principalele tendințe înregistrate în viața politică au fost imprimate de dispoziția orientărilor conservatoare, de consolidarea partidului politic al marii burghezii și de apariția unor noi partide.

Astfel, după anul 1926, s-a realizat o importantă regrupare de forțe, conducerea statului fiind exercitată alternativ de către cele două mari grupări politice: Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc.

P.N.L. s-a manifestat ca un exponent fidel al intereselor marii burghezii industriale și bancare aflată în proces de ascensiune. Promovând interesele statului, dar în același timp și propriile interese, liberalii au lansat și au încercat să aplice principiul dezvoltării economice “prin noi înșine”.

În 1926, fuziunea Partidului Național și a Partidului Țărănesc a marcat apariția celui de-al doilea mare partid capabil să se opună dominației exercitate de liberali. Spre deosebire de liberali, țărăniștii s-au manifestat ca exponenți fideli ai clasei țărănești, iar pe planul relațiilor economice și financiare externe, P.N.Ț. era adeptul așa-zisei “politici a porților deschise” (care urmărea o mai mare deschidere spre colaborarea cu capitalurile străine).

În 1924 se constituie Partidul Național al Poporului, prin fuziunea fracțiunii Partidului Național Democrat condusă de Nicolae Iorga cu elemente ale Partidului Poporului.

În 1925, Partidul Național al Poporului a fuzionat cu Partidul Național.

În 1918 apare Partidul Poporului întemeiat pe marea popularitate a generalului Averescu.

Au urmat: Partidul Național Agrar format în 1932 datorită unei sciziuni intervenite în Partidul Poporului; în 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail, numită Garda de Fier (caracterizată ca fiind o organizație extremistă și totalitară); după 1918 Partidul Socialist (fostul Partid Social Democrat); în 1921 la Congresul din 11 mai a Partidul Socialist, s-a hotărât transformarea acestuia în Partidul Comunist din România și afilierea sa la Internaționala a III-a (datorită manifestărilor antinaționale ale acestui partid, în 1924 a fost scos în afara legii); în 1927 a fost creat Partidul Social-Democrat (prin uniunea elementelor socialiste retrase din Congresul din februarie 1921) iar în 1928 apare Partidul Socialist al Muncitorilor din România care se pronunța pentru instaurarea orânduirii socialiste.

La 20 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituție, ce urma să pună bazele juridice ale noului regim condus de Carol al II-lea, considerat primul regim dictatorial din România.

Perioada 1940-1944

După prăbușirea regimului carlist, s-a revenit oarecum la vechea formă de organizare politică, conducerea țării fiind exercitată de instituția regală (mai mult formal), parlament și guvern. Guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu era cel care cârmuia conducerea țării.

Mișcarea legionară din România și-a desfășurat activitatea până în ianuarie 1941 când, datorită unor fricțiuni intervenite între aceasta și mareșal, a fost eliminată de pe eșicherul vieții politice, astfel încât din acel moment, Ion Antonescu devenea singurul stăpân al scenei politice românești.

Partidele politice au început să-și reia rolul în viața politică la 23 august 1944 odată cu înlăturarea de la conducerea țării a mareșalului Ion Antonescu, acțiune concertată a tuturor forțelor politice existente, împreună cu regele Mihai al României.

Perioada 1945-1989

La 6 martie 1945, s-a format guvernul Petru Groza. Acest moment a marcat instaurarea la putere a regimului comunist. Aceasta a echivalat nu numai cu eliminarea din viața politică a pluripartidismului și a democrației parlamentare, ci și a elitei politice de dianainte. Paralel cu desființarea P.N.Ț., P.N.L., P.S.D.R., etc., se petrecea exterminarea în închisorile comuniste nu numai a figurilor marcante ci și a militanților, a aderenților și chiar uneori a simpatizanților lor.

Dar, pasul decisiv în preluarea întregii puteri politice de către comuniști, a fost actul de la 30 decembrie 1947, prin care a avut loc înlăturarea forțată de la tron a regelui Mihai. Din acest moment și până în 1989, viața politică din România a stat sub semnul guvernării partidului unic.

Partidele politice în România după revoluția din decembrie 1989

Momentul 22 decembrie 1989 a constituit nu doar eliberarea poporului de sub dictatura ceaușistă, ci și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist și reluarea activității partidelor interzise de acesta (Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat), precum și apariția unor noi partide.

Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au și alte denumiri precum: uniuni (Uniunea Democrată Maghiară din România), fronturi (inițial Frontul Salvării Naționale apoi F.S.N.- P.D., F.D.S.N.), forumuri, mișcări, alianțe (Alianța pentru România) etc.

În prezent tendința este spre unificarea partidelor care au aceleași orientări.

Motivele ce stau la baza formării partidelor politice

Gruparea cetățenilor în partide este un fenomen social. Acest fenomen social însă, când îl analizăm, se descompune într-o sumă de acte psihice individuale. La temelia oricărei grupări politice, stă hotărârea conștientă a fiecăruia din membrii săi, de a urma în viața politică o anume direcție, de a tinde adică, la realizare unui anumit scop, pe anumite căi.

Dar, pentru a înțelege mai bine formarea partidelor, trebuie să cercetăm motivele care pot determina hotărârea cetățenilor de a-și îndrepta activitatea politică pe un drum sau pe altul.

În practică, aceste motive sunt numeroase și diverse, însă ele se pot grupa în două mari categorii: una de ordin logic și alta de ordin psihologic.

Cea dintâi privește valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupurile politice, cea din urmă, folosul personal pe care membrii lor pot să-l tragă direct sau indirect, individual sau ca unități ale unei categorii sociale.

Motivele psihologice, spre deosebire de cele de ordin logic, sunt nelimitate, dar motivele care stau la baza constituirii sunt atât acelea care privesc interesul personal al membrilor (motivele psihologice) cât și interesul general (motivele de ordin logic).

A admite că gruparea aceasta poate fi determinată numai de motive de ordin psihologic, ar însemna că motivele de ordin logic pot să lipsească, iar concluzia inevitabilă ar fi că cetățenii se pot grupa în partide spre a-și promova interesele particulare, chiar când aceasta ar fi în dauna poporului respectiv.

Astăzi, mai mult ca oricând, există numeroase garanții juridice (traduse prin legislația bogată existentă) care vizează condițiile ce trebuie să le îndeplinească un partid pentru a putea ființa și guverna.

Organizarea și funcționarea partidelor politice

Partidele politice se organizează întotdeauna pe baza unui statut sau a unor norme juridice acceptate de membrii săi.

Dar, pentru a putea ființa, trebuie ca acestea să îndeplinească anumite condiții prevăzute în Constituții și legi speciale. Astfel, legea partidelor politice nr. 27/1996, în art. 8, prevedea că partidele politice sunt obligate să aibă statut și programe politice proprii.

O altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru înființarea partidului politic, vizează obligativitatea înregistrării partidului la Tribunalul Municipiului București care este chemat să se pronunțe asupra legalității constituirii lui.

Tribunalul Municipiului București examinează cererea de înregistrare a partidului politic în ședință publică cu participarea reprezentantului Ministerului Public, în cel mult 15 zile de la expirarea termenului pentru publicitatea cererii. Împotriva deciziei Tribunalului Municipiului București se poate face contestație la Curtea de Apel București, în termen de 5 zile de la comunicare.

Curtea de Apel București chemată să se pronunțe asupra contestației, o va examina în ședință publică și va da o decizie în acest sens. Decizia Curții de Apel București este definitivă. De la data rămânerii definitive a deciziei de admitere a înregistrării, partidele politice dobândesc personalitate juridică.

Hotărârile de admitere a înregistrării partidului politic se publică în Monitorul Oficial al României.

Asocierea partidelor politice

Aceeași lege pretinde că, partidele politice se pot asocia între ele pe baza unui protocol, constituind o alianță politică. Dar, partidele politice și alianțele politice pot constitui și alte forme de asociere, împreună cu formațiunile nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective comune.

Obiectivele alianțelor politice și alte forme de asociere a partidelor, precum și modul lor de organizare trebuie să se conformeze prevederilor art. 4 din legea menționată anterior.

Încetarea activității partidelor politice

Legea prevede că, un partid politic își încetează activitatea ca urmare a autodivizării, a dizolvării pronunțate pe cale judecătorească ori prin hotărâre a Curții Constituționale sau ca urmare a inactivității constatate de Tribunalul Municipiului București.

Chemată să se pronunțe asupra constituționalității partidelor este Curtea Constituțională. Decizia Curții nu este supusă nici unei căi de atac și se publică în Monitorul Oficial al României. Dacă contestația este admisă ea se comunică Tribunalului Municipiului București pentru radierea partidului politic neconstituțional din evidența partidelor politice legal constituite.

Organizația de partid și elementele ei principale

Un partid politic nu este complet și omogen. Nu este complet pentru că este o grupă în plină schimbare, prin intrările de membri noi și ieșirile de membri vechi; un partid politic este un proces social și nu o stare socială.

Organizația crează partidul; ea unește, asociază, socializează oamenii, care, deși au interese și idei comune, stau de altfel disparați unul față de altul; ea stabilește apoi, odată ce acești oameni sunt uniți, coeziunea dintre ei, creând spiritul de partid și subordonarea voită a voinței fiecăruia, voinței partidului.

Organizația creatoare a unității spirituale a partidului constă în trei elemente principale: conducere, program și mijloace de luptă și propagandă.

Conducerea

Masa trebuie să fie și ea condusă, chiar dacă o aceeași întrunire care a votat azi o moțiune, a doua zi, sub imperiul altor impresii, cu aceeași majoritate, să nu hotărască contrariul. Rezultă că, partidul politic, ca masă, trebuie compus din conducători și conduși. Conducătorii formează o ierarhie în partid, ei se graduează după importanța sarcinilor speciale, în linii descendente și ascendente, de la capul inventiv până la entuziaștii și până la tehnicienii și practicienii mecanici ai partidului care organizează propaganda și fac ca partidul să aibă succes în alegeri. Toți la un loc alcătuiesc clasa conducătorilor.

Printre aceștia este unul care concentrează în personalitatea sa forța de unire a partidului, spiritul, rostul, sensul, prestanța și câteodată, decadența partidului; acesta este șeful. Șeful este omul providențial, este puterea de atracție față de unificarea partidului, el reprezintă simbolul unității partidului. Cu cât personalitatea șefului va fi mai fermecătoare și mai puternică, cu atât coeziunea în partid va fi mai mare și mai irezistibilă.

Un foarte interesant fenomen sociologic este funcția socială a șefului de partid. Partidul politic prezintă un cadru minunat de sugestii, de ceea ce se numește în sociologie și psihologie socială: servitudine voluntară, servire și supunere resemnată. Șeful corespunde unei necesități duble, psihice: întâi, unei trebuințe profunde umane de ascultare și subordonare, izvorâtă din inerția și comoditatea sufletului omenesc de a nu se prea obosi cu cercetarea și studierea problemelor vieții, ceea ce presupune pierdere de timp, cere încordare sufletească, uneori dureroasă, și mai ales impune sacrificii. Atunci, firește, e mult mai ușor ca toate acestea să fie soluționate de altcineva, omul fiind foarte fericit când lasă pe acest cineva care să facă astfel de operații în locul lui; este firesc apoi ca acestui binevenit ajutor să i se aducă tot prinosul recunoștinței.

Programul politic

Programul politic cuprinde, ori trebuie să cuprindă, un mic sistem sociologic și etic.

Orice program de partid îmbrățișează într-o măsură mai mică sau mai largă, următoarele puncte:

O analiză explicativă și critică a societății așa cum este ea la un moment dat;

O formulare a necesităților actuale și posibilităților de transformare ale societății de azi într-una mai bună;

Mijloacele cele mai nimerite pentru realizarea acestor necesități și tactica necesară pentru a întrebuința la momentul oportun aceste mijloace;

O doctrină care, oricât de imperfectă, să dea ideea unei societăți perfecte, deci oricât de fragmentar să cuprindă un ideal social;

Evident că omul politic trebuie să aibă totdeauna în vedere posibilul și realizabilul în legătură cu nevoile curente ale prezentului, și nu soluții și controverse pentru victorime privitoare la împrejurări ce se vor ivi cândva mai târziu.

După cele două metode de concepție a programelor, practica politică ne indică două partide: partide de program integral și partide de acțiune imediată, sau, cu alte cuvinte partide principale și partide oportuniste; de obicei terminologia filosofiei politice vorbește de partide idealiste și partide realiste, diviziune care promovează confuzia, căci fiecare din partidele pe care le-am numit noi principale și oportuniste poate fi caracterizat totodată ca realist și idealist.

Partidele politice principiale, de program, sunt în primejdie a degenera și a deveni pur doctrinare, pedante, fără nici o relație cu realitatea; partidele oportuniste sunt în primejdie de a deveni pur imorale, deci cinice, fără nici un scrupul moral. Chintesența oportunismului politic este renegatul, trădătorul de partid, voiajorul politic.

Mijloacele de luptă pentru cucerirea puterii politice

Partidele principiale și partidele oportuniste au ca scop comun câștigarea puterii politice prin luptă. Psihologic vorbind, aceasta se explică prin faptul că, la baza oricărui partid stă năzuința de impunere și extindere a voinței particulare de partid cu voința celorlalte partide. Acesta este tot semnul tendinței de a veni la putere și aceasta este esența luptelor dintre partide. Oricum s-ar denumi partidul: conservator, socialist, liberal, etc., fiecare dintre ele, deși poate pe căi deosebite, urmărește același scop principal: puterea prin luptă.

Lupta dintre partide are caracterul unui adevărat război, deoarece, ca și în război, avem voințe adverse în conflict (partidele ce stau față în față), avem a face cu conducători și conduși, cu mobilizarea forțelor și când se dă lupta, cu o tactică și o strategie deosebită, cu învingători și învinși, avem de-a face, în sfârșit, cu disciplina de partid, asemănătoare întocmai cu disciplina militară și care are toate virtuțile și viciile ei.

Prin alegerea mijloacelor de propagandă, se deosebesc esențial partidul de program de partidul oportunist. Partidul de program, prin definiție, se adresează judecății cetățenilor, care, preocupați numai de problemele vitale ale națiunii, sunt chemați să frământe și să discute ideile cuprinse în program; partidul de program vrea să convingă; el urmărește impunerea anumitor vederi numai prin promisiune.

Cu totul altul este sistemul de luptă preferat de partidul oportunist. Pentru un partid de program de două ori două fac patru; pentru un partid oportunist de două ori două fac cinci, fiindcă partidul oportunist nu urmărește a convinge, ci exclusiv succesul cu orice preț și prin orice mijloace.

Funcțiile partidelor politice

Partidele sunt factorii esențiali ai jocului politic. Se poate afirma, fără exagerare, că partidele politice “controlează” toate procesele, care merg de la mobilizarea politică până la elaborarea și transpunerea în practică a politicilor.

Funcțiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în Constituție. Sub acest aspect, este interesant de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a Constituției dacă am considera că, partidele au numai acele funcții prevăzute expres în textul constituțional.

Exigențele reglementărilor constituționale lasă deci mari zone reglementărilor locale. În legătură cu funcțiile propriu-zise Schwartzemberg consideră că acestea ar fi următoarele: formarea opiniilor, selectarea candidaților, coordonarea aleșilor.

Același autor consideră mai “avantajoasă” teoria potrivit căreia un partid îndeplinește trei funcții principale: funcția electorală, funcția de control și de orientare a organelor politice, funcția de definire și exprimare a pozițiilor politice.

Pierre Pactet considera că două ar fi funcțiile partidelor politice: de a fi intermediari între popor și putere și de a-și asuma, atunci când sunt la putere direcționarea politicii naționale.

Se cuvine a fi menționate și punctele de vedere ale unor autori români. Astfel, Ion Deleanu merge pe ideea unei sistematizări a funcțiilor partidelor politice:

Partidele se constituie într-un “corp intermediar” între popor și putere contribuind la degajarea voinței generale și la valorizarea ei ca impuls față de putere;

Partidele contribuie la informarea și la educarea politica a cetățenilor, la formularea exigențelor acestora față de putere, la agregarea diverselor interese, la armonizarea și articularea lor, la stabilirea opțiunilor prin valorizarea intereselor și aspirațiilor agregate;

Partidele îndeplinesc o importantă și complexă funcție electorală, constând mai ales în asigurarea unui cadru tematic, doctrinal sau ideologic campaniei electorale, informarea și formarea opiniei alegătorilor, selecția candidaților, încadrarea celor aleși în “grupuri parlamentare”, asigurarea asistenței politice pentru aceste grupuri și a legăturilor lor cu alegătorii;

Partidele tind spre realizarea funcțiilor de conducere a societății prin accederea la statutul de partide de guvernământ și transformarea programelor lor politice în programe guvernamentale. Ionescu Cristian, referindu-se la rolul social al partidelor politice, împărtășește același punct de vedere cu autorul mai sus menționat.

Tudor Drăgan, spre deosebire de autorii amintiți merge mai în profunzime cu analiza rolului sau a funcțiilor pe care le au de jucat ori de îndeplinit partidele pe scena vieții politice din România. Astfel, se știe că, partidele sunt asociații liber constituite, care urmăresc să grupeze persoane animate de interese, aspirații și concepții apropiate, este firesc ca partidele politice să caute să-și definească în primul rând față de ele însele propriile țeluri. Elaborarea unui program sau a unei platforme-program este astfel un imperativ intern pentru orice partid politic.

Pe de altă parte, în scopul de a obține cât mai multe mandate în Parlament, partidele politice sunt puse în situația de a trebui să-și selecteze candidații în vederea alegerilor din rândurile unor persoane, care prin competența lor profesională și prin activitatea lor trecută, sunt în măsură să atragă încrederea și simpatia electoratului. În condițiile societății moderne, în care, televiziunea, radioul și presa exercită o influență considerabilă asupra opiniei publice, liderii partidelor vor trebui să fie selecționați în așa fel încât să poată înfrunta, nu numai prin conținutul programului lor, concurența altor candidați, ci și să treacă cu succes examenul dificil al unor dezbateri televizate sau radiodifuzate, desfășurate în fața înrtegii națiuni, a unor interviuri luate de presă etc. Mai mult, felul în care liderii partidelor se înfățișează la acest examen influențează în bună măsură sensul în care se orientează electoratul cu privire la ansamblul candidaților prezentați de partidul respectiv în alegerile pentru diferite organe ale statului. Funcția selectivă a partidelor politice dobândește astfel o mare importanță.

În sfârșit, în condițiile pluralismului politic, rolul partidelor se afirmă puternic atât în desfășurarea activității parlamentului și a guvernului, cât și în conturarea raporturilor dintre aceste organe.

În aprecierea rolului partidelor politice în viața publică modernă trebuie să se mai ia în considerare și faptul că pluralismul politic este remediul cel mai eficace împotriva unor tendințe de instaurare a regimurilor dictatoriale.

O altă funcție a partidelor politice se evidențiază în procedura de formare a guvernelor, art. 102 al Constituției noastre din 1991, prevăzând, în acest sens, că Președintele Republicii desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru pe baza consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament.

Oglindind principalele funcții ale partidelor politice, art. 2 al Legii nr. 27/1996 a prevăzut: “În activitatea lor, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, precum și pluralismul politic, contribuie la educația politică a cetățenilor și încurajează participarea acestora la viața politică, influențează formarea opiniei publice, formează cetățenii capabili de a-și asuma responsabilități politice, participă cu candidați în alegeri și, unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autorităților publice, stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri și organizează inițiativa legislativă a cetățenilor.”

Sisteme de partide politice

Partidele politice, în accepțiunea lor modernă, ca instituții politice bine conturate, cu statute și programe clar fundamentate, cu activitate permanentă la care au acces toate categoriile sociale, apar în condițiile societății capitaliste unde concurența pe plan economic este asigurată de competiția politică a mai multor partide care, în același timp cu înlăturarea absolutismului, trec la forme democratice de conducere. Prin urmare, partidismul în forma evoluată este strâns legat de epocile modernă și contemporană, în care el devine un fenomen general, caracteristic structurilor și sistemelor politice ale societăților dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Sistemele de partide politice

În fiecare țară, numărul de partide, raporturile dintre ele, precum și locul lor în cadrul regimului politic formează un sistem de partide.

Sistemul de partide reprezintă un ansamblu structurat de relații care pot fi conflictuale sau de cooperare. Sistemele de partide sunt de regulă naționale, deși se regăsesc și în contextul internațional.

Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcționare a partidelor politice în cadrul vieții politice dintr-o societate. El se referă cu precădere la numărul partidelor politice care există într-o societate și prin a căror participare se derulează, se realizează viața politică din cadrul acesteia.

În cadrul sistemului partidist trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de mărimea, rolul și statutul lor în societate, de fundamentele și orientările ideologice.

Partidismul s-a manifestat și se manifestă în lumea modernă și contemporană sub mai multe sisteme: monopartidism, bipartidism și pluripartidism.

Monopartidismul se caracterizează prin existența unui singur partid care polarizează toate celelalte forțe politice și sociale sau chiar le încorporează, specific regimurilor politice totalitare și care, de regulă, personifică puterea, o individualizează. Deși caută să se prezinte ca înfăptuitoare a unității societății civile, vor deveni exponente ale unei politici autoritare, de constrângere, care exprimă voința unor cercuri sociale cu rol de frunte în activitatea economică.

Monopartidismul se poate exprima și sub forma partidului dominant sau ultra-dominant. În prima variantă, pe fondul unui pluripartidism decorativ sau al existenței altor organizații politice și profesionale, un partid – chiar fără intenția de a deține în exclusivitate puterea – își surclasează rivalii pe perioade îndelungate, tinzând ca el singur să se identifice cu națiunea.

Sistemul monopartidist a fost prezent și în România în cel puțin două momente istorice: primul în anul 1938, când regele Carol al II lea a interzis partidele politice, creând Frontul Renașterii Naționale, ca partid unic și pentru o scurtă perioadă de timp în anul 1940, în timpul asocierii la guvernare, de către generalul Antonescu a legionarilor.

Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existența și funcționalitatea a două partide politice. El se întâlnește în aproape toate fazele vieții partidiste, democratice, la începutul acestuia, în perioada de dezvoltare și maturizare a sa. Factorii care au dus la apariția sa au fost multipli și diverși.

Momentul apariției bipartidismului poate fi legat de cel al apariției partidelor politice. Bipartidismul apare și din necesitatea creării opoziției politice și implicit a alternanței politice în organizarea și conducerea societății.

Pluripartidismul a apărut în perioada interbelică și s-a extins îndeosebi după cel de-al Doilea Război Mondial în țările din Europa Occidentală.

Sistemele pluripartidiste reprezintă acea categorie de sisteme pluraliste de partide care se caracterizează prin numărul mare de partide ce luptă pentru putere și participă la exercitarea puterii.

Dacă în sistemele bipartidiste unul dintre partide deține, de regulă, majoritatea electorală, în sistemele multipartidiste un partid atinge majoritatea extrem de rar, în mod excepțional. În exercitarea principalelor funcții ale sistemului politic, în lupta pentru putere în stat contează mai multe partide care, de obicei, cu greutate cad de acord în privința directivelor de guvernare.

Pluripartidismul reprezintă indiscutabil regula, dar cu o amploare variabilă. Factorii care îl justifică sunt diverși: stratificarea socială, acutizarea unor conflicte sociale.

Partide confesionale, regionale, naționale, de clasă și etnice

Partidele confesionale au drept criteriu de organizare credințele confesionale. În mod deosebit sunt menționate în această categorie partidele confesionale făcute de catolici și protestanți în a doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular Italian (constituit după Al Doilea Război Mondial)

Partidele regionale sunt expresia unui egoism local rău înțeles reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni, state, părți ale unui teritoriu național neajuns încă la unificare. După opinia altora, partidele regionale se pot constitui și în cazul unui teritoriu național unificat reprezentând interesele insuficient reprezentate ale acestei regiuni (un exemplu în acest sens îl reprezintă Liga Nordului din Italia).

Partidele naționale au apărut în secolul XIX, odată cu confirmarea principiului naționalităților. În această categorie sunt nominalizate partidele din Imperiul Austro-Ungar, Partidul Național din Prusia (1866-1870), Partidul Popular Slovac. Aceste partide erau organe de protest contra structurii statelor în care iau naștere, cu tendința manifestată de a ajunge prin luptă la independența națiunilor pe care le reprezintă.

Partidele de clasă reprezintă interesele unei clase sociale. Ele au apărut în secolul XIX, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, agrariene și țărănești.

Partidele etnice sunt specifice continentului african având în vedere că aici formarea națiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formare statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca cel mai bun mijloc pentru formarea națiunilor.

Partide democratice, liberale, conservatoare, social-democratice, de stânga și de dreapta

Partidele democratice. Principalul obiectiv al partidelor democratice este de a dezvolta societatea democratică prin consolidarea libertății, responsabilității, dreptății și solidarității. În România, Partidul Democrat s-a născut din nevoia cetățenilor de a se regăsi doctrinar și organizatoric într-o forță politică puternică de centru-stânga, inițial. După fuziunea prin absorbție s-a numit Partidul Democrat Liberal devenind o forță politică de centru-dreapta. Partidul Democrat s-a înființat la data de 6 februarie 1990, primul său președinte fiind Petre Roman (31 martie 1993 – 18 mai 2001) urmat de actualul președinte al țării Traian Băsescu (18 mai 2001 – 18 decembrie 2004), respectiv fostul prim-ministru al țării Emil Boc.

Partidele liberale apără libertatea și drepturile individului, punând accent pe stabilitatea statului de drept. Ele resping ideea de comunizare a mijloacelor de producție. Pe teritoriul statului român partidul care a purtat denumirea de Partidul Liberal a fost înființat la data de 14 iunie 1997 și și-a încetat activitatea la data de 7 septembrie 1998. Președinții partidului au fost Niculae Cerveni (14 iunie 1997 – 4 aprilie 1998) și Horia Rusu (4 aprilie – 7 septembrie 1998).

Partidele conservatoare au ca obiectiv prezervarea stării de fapt. Din acest motiv, ele au o atitudine sceptică cu privire la inovații și schimbări, subliniind totuși faptul că principiile tradiționale nu pot fi realizate fără anumite măsuri considerabile și de durată. În țara noastră, Partidul Conservator a fost fondat la data de 3 februarie 1880 la București. Președinții Partidului Conservator au fost: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Cei mai importanți membri ai partidului au fost: Alexandru Lahovari, general Ioan Em. Florescu, general George Manu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dimitrie S. Nenițescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid, Constantin Argetoianu.

Partidele social-democratice au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând spre o ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor. Acest tip de partide se impun mai ales pentru cei slabi din punct de vedere economic.

La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Mortun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici. În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitorești au fost desființate cu excepția clubului de la București, în cadrul căruia au continuat să activeze personalități ca Ioan C. Frimu, C. Z. Buzdugan și Christian Racovski.

La 31 ianuarie 1910 a fost înființat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu și Constantin Vasilescu. Un rol important continuă să îl joace Dobrogeanu-Gherea, a cărui lucrare, „Neoiobagia” a avut o influență importantă asupra orientării partidului. Legăturile cu alte partide social-democrate au fost întărite prin participarea la Congresele Internaționalei a II-a de la Basel (1912) și Copenhaga (1913), unde au fost adoptate rezoluții pacifiste.

PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitând democratizarea țării și transformarea ei într-o societate socialistă. În decembrie 1918, PSDR și-a schimbat denumirea în Partidul Socialist, dar din rândurile sale s-au desprins mai multe fracțiuni și grupuri disidente.

După Revoluția din 1989, perioada de tranziție de la comunism la democrație a fost gestionată, în mare parte, de partide cu vocație social-democrată. Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea vechiului regim a fost Partidul Social Democrat Român (18 ianuarie 1990), iar președinții acestuia au fost Sergiu Cunescu (9 martie 1991 – 16 octombrie 1999) și Alexandru Athanasiu (16 octombrie 1999 – 15 iunie 2001), an în care a fuzionat, formându-se astfel Partidul Social Democrat.

Programul provizoriu al PSDR (ianuarie 1990) prevedea elaborarea unei noi Constituții, pluralism politic, separarea puterilor în stat, egalitatea în fața legii, organizarea de alegeri libere, asigurarea prin Constituție a drepturilor și libertăților cetățenești, depolitizarea Armatei, Radioteleviziunii, Justiției, libertatea religioasă, restructurarea economiei naționale.

Programul adoptat la primul Congres al partidului (7-8 martie 1991) a stabilit racordarea PSDR la principiile social-democrației moderne, scopul partidului fiind promovarea acestei doctrine, fundamentată pe principiile de libertate, dreptate socială, egalitate de șanse și solidaritate.

PSDR este unul dintre membrii fondatori ai Convenției Democratice din România (26 noiembrie 1991), pe listele căreia a participat la alegerile legislative din 27 septembrie 1992, în urma cărora a trimis în Parlament 10 deputați și un senator.

Congresul al II-lea al PSDR (10-12 decembrie 1993) a adoptat 3 documente programatice și a operat unele modificări ale Statutului. Sergiu Cunescu a fost confirmat în funcția de președinte, iar Constantin Avramescu în cea de prim-vice-președinte.

Consiliul Național din 15 februarie 1995 a hotărât ieșirea partidului din CDR, alianță a cărei conducere a refuzat ofertele PSDR de reorganizare prin renunțarea la participarea formațiunilor civice la luarea deciziilor, fapt ce ar fi anulat hegemonia PNȚ-CD în cadrul alianței. În cursul aceluiași an, PSDR s-a apropiat treptat de Partidul Democrat, alături de care a constituit Uniunea Social-Democrată (27 septembrie 1995), care și-a propus prezentarea de liste comune la alegerile locale și parlamentare din 1996 și susținerea unui candidat unic la președinție.

La alegerile legislative din 3 noiembrie 1996, USD a obținut 12,93% din voturile pentru Camera Deputaților și 13,16% din voturile pentru Senat. Ca urmare, PSDR a trimis în Parlament 10 deputați și un senator. În urma constituirii coaliției de guvernare CDR-USD-UDMR, pe baza algoritmului stabilit, PSDR a obținut, în guvernul Victor Ciorbea, Ministerul Muncii și Protecției Sociale (titular Alexandru Athanasiu), portofoliu păstrat în guvernele Radu Vasile (16 aprilie 1998) și Mugur Isărescu (22 decembrie 1999).

Partidele de stânga sunt asociate ideii de schimbare, de aceea ele susțin: ideea egalității dintre oameni, politicile sociale pentru categorii defavorizate: șomeri, pensionari, minorități, reforma socială, dreptatea socială, egalitatea, libertatea.

Partidele de dreapta reprezintă ideea de conservare, ele susținând: ideea inegalității naturale dintre oameni, politicile de stimulare a producției și creșterii economice sau politicile naționaliste sau conservatoare, reforma economică, piața liberă, proprietatea, ordinea, credința, familia, națiunea.

Inițial, în majoritatea țărilor europene, la stânga se plasau liberalii, iar la dreapta conservatorii. Pe măsură ce liberalii au preluat puterea, făcând o serie de reforme, au devenit apărătorii ordinii create, preluând o parte din valorile dreptei. Zona stângă a spectrului politic a fost ocupată, cu timpul, de partidele din familia socialistă, apărute către sfârșitul secolului al XIX-lea.

Granița dintre stânga și dreapta a devenit din ce în ce mai puțin vizibilă, o serie de politici fiind împrumutate de la o orientare la alta.

Partide de cadre și de mase

Partidele de cadre sunt centralizate și puternic articulate. Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puțini membri. Cetățeni mai de vază au hotărât să se asocieze, activitățile lor fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători.

Partidele de masă sunt efectul introducerii votului universal și cuprind un număr mare de membri, motiv pentru care au o organizare internă mai rigidă decât a partidelor de cadre.

Doctrine politice privind partidismul

Conceptul de „doctrină politică”

Doctrina reprezintă o concepție pe baza anumitor principii care interpretează realitatea înconjurătoare, reflectând interesele și poziția unor grupuri și categorii sociale sau comunități umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. Se cunosc doctrine filosofice, religioase, economice, militare, politice.

Doctrinele politice exprimă interesele unui anumit grup social într-o anumită etapă istorică, definind concepția acestui grup față de problemele principale ale organizării politice. Virgil Madgearu era de părere că „elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o concepție asupra situației sociale sau/și asupra evoluției sociale, și un ideal social”.

Doctrinele politice urmăresc să justifice și să argumenteze pozițiile și atitudinile grupurilor sociale și ale reprezentanților lor, urmăresc să analizeze direcțiile de dezvoltare a statelor în care se manifestă acțiunea acestor grupuri sociale. Ele mai au în vedere urmărirea dezvoltării societății umane în genere, dar propun și programe de acțiune.

Prin influența pe care o au doctrinele asupra diverselor grupuri sociale sau asupra membrilor comunităților naționale, ideile, tezele doctrinelor se regăsesc în planul acțiunii politice, în constituția și legislația statelor, în programele și statutele partidelor și organizațiilor politice. Deci, doctrina apare ca un model de formulare a unor concepții care vizează efecte directe sau indirecte asupra dezvoltării societății.

Doctrinele politice au un caracter istoric, ele susținând ideologia de la care pornesc. De asemenea, putem remarca faptul că între diferitele doctrine politice se constată un „transfer” de teze sau principii, ca rezultat al adaptării la realitatea socială. Considerăm că nici una din doctrinele politice nu poate avea caracter de universalitate.

Apariția doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele privind organizarea și conducerea societății. În consecință, în forme incipiente, ele au apărut din cele mai vechi timpuri o dată cu apariția sistemului politic.

Deoarece în formațiunile sociale sclavagistă și feudală a predominat forma de organizare politică a societății de tip absolutist și neexistând bine conturate partide politice, care să ofere variante clare de organizare și conducere a societății, în principal au dominat doctrinele politice bazate pe ideea monarhiilor absolutiste. Apariția unei diversități de doctrine politice bine definite se leagă de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de perioada revoluțiilor burgheze, de apariția partidelor politice moderne, care încep să aibă la bază activități politice proprii, pe care își fundamentează programele și acțiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleacă de la premisa că proiectul său de organizare și conducere politică a societății, bazat pe o anumită doctrină politică, reprezintă cea mai bună cale de urmat în activitatea social-politică a țării respective.

Diferențieri într „doctrină” și „ideologie”

„Doctrina politică” și „ideologia politică” sunt concepte similare, în bună măsură, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. De remarcat și rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor, invocându-se, în principal, caracterul neștiințific sau chiar dogmatic, conceptul de ideologie având o istorie mai consistentă.

O ideologie este un set sistematizat și relativ ierarhizat de opinii. Putem diferenția între principii și aplicare în cadrul unei ideologii, cele dintâi fiind premisele teoretice din care derivă aplicațiile specifice la o realitate sau alta. Dar ele funcționează, de asemenea, ca obiective finale, care pot fi atinse doar pe calea unor obiective intermediare.

În limba română, termenul de „doctrine” este mai adesea preferat celui de „ideologie”, căruia i se atribuie o conotație exclusiv negativă datorită carierei pe care termenul a făcut-o în cadrul „materialismului științific” și al propagandei comuniste. De fapt, ideologia este mai generală decât o doctrină, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă interpretarea realității politice.

Din această perspectivă, se consideră că există doar trei ideologii politice fundamentale: conservatorismul, socialismul și liberalismul, restul fiind derivate și combinate teoretice sau istorice ale lor. Așa fiind, ideologiile majore au rădăcini în curente filosofice care par la prima vedere a avea puțin în comun cu realitatea politică. A fi conservator, socialist sau liberal înseamnă, înainte de a adera la niște politici propriu-zise, să fii părtaș la o anumită concepție despre om și despre societatea omenească, despre natura omului și despre capacitatea lui cognitivă. Oricât de întemeiată ar părea în dezvoltările ei teoretice, orice ideologie are la bază o prezumție fundamentală – poate chiar fundamentalistă – de acest tip.

Criterii de clasificare a doctrinelor politice

Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărți în două mari categorii: doctrine politice privind organizarea și conducerea democratică a societății și doctrine politice privind organizarea și conducerea în mod dictatorial a societății, primele luând în considerare îndeosebi voința cetățenilor și având la bază principiile statului de drept, iar cele din a doua categorie, ignorând voința și interesele cetățenilor și având la bază principiul statului totalitar.

La rândul lor, cele două mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin anumite principii cu nuanțe care duc la un spectru larg de gândire politică, ce fac uneori dificilă încadrarea strictă a anumitor doctrine politice într-o categorie sau alta.

În categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea și conducerea societății prin respectarea intereselor și voinței cetățenilor și au la bază principiile statului de drept, se includ: doctrine politice liberale și neoliberale, care pleacă de la respectarea voinței cetățenilor în organizarea și conducerea societății și a statului de drept, având la bază principiile unor schimbări în viața social-politică în raport cu situațiile noi, ce apar, în care cetățenii să se bucure de largi drepturi și libertăți față de stat, care nu trebuie să intervină prea mult în viața socială.

Doctrinele politice conservatoare și neoconservatoare merg pe linia păstrării unor structuri existente sau efectuarea unor schimbări cu multă prudență de către cei care dețin puterea politică, statul având un caracter autoritar, cu rol de intervenție în viața socială.

Doctrina politică democrat-creștină, în organizarea și conducerea societății, îmbină valorile și normele religiei creștine cu principiile și valorile democratice. Doctrinele politice social-democratice, la rândul lor, concep organizarea și conducerea societății ca o expresie a voinței cetățenilor, pe baza pluralismului politic și a statului de drept, având însă la bază principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogați în care statul să ducă o largă politică de protecție socială, recurgându-se chiar la limitarea puterii celor bogați.

În categoria doctrinelor care concep organizarea și conducerea societății în mod dictatorial, nesocotind voința cetățenilor, se includ: doctrina politică fascistă, doctrina politică comunistă de tip marxist-leninist, precum și doctrinele politice rasiste, social-darwiniste, elitiste, militariste, etc. elementul comun al acestor doctrine, îndeosebi pentru cele fasciste și comuniste, fiind ignorarea pluralismului politic, a drepturilor și libertăților democratice, promovarea fățișă a dictaturii, opresiunii și discriminării sociale și rasiale, nesocotirea totală a principiilor statului de drept .

Un loc aparte îl ocupă doctrinele politice tehnocratice, care pot fi apreciate ca doctrine de graniță între cele două mari categorii, deoarece acestea se bazează pe principiul ca în organele puterii să fie promovați cu precădere specialiști, tehnocrați care să ia decizii nu în raport cu interesele de grup social, ci numai potrivit cu elementele evidențiate de știință, făcând abstracție de pozițiile politice ale diferitelor grupări.

SECȚIUNEA A II-A

SISTEME ELECTORALE

Modernitatea politicii și civilizația votului

Drepturile electorale reprezintă o categorie distinctă în cadrul drepturilor fundamentale cetățenești, fiind încadrate în grupa drepturilor politice, datorită naturii lor proprii și distincte, neputând fi exercitate de străini, cât și în categoria facultăților legale strict personale sau individuale datorită modului restrictiv și singular de atribuire și de exercitare întrucât exprimă și ocrotesc calitatea de cetățean adult, precum și opțiunea social-politică a acestuia ca alegător regăsită în rezultanta votului general acordat.

Noțiunea de vot vine de la latinul votum care reprezenta dorință, voință și este un mijloc juridic de manifestare a voinței unui cetățean la alegerea unei persoane ca reprezentant al său în organele de conducere ale unei organizații, sau altfel denumit este un drept al cetățenilor de a-și exprima voința pentru alegerea deputaților în organele reprezentative ale unei țări.

J. St. Mill consideră că valoarea educativă a democrației se exprimă și prin vot, întrucât acesta e un mod de a cultiva spiritul public și inteligența politică. În scopul întăririi acestui rol educativ al votului, filosoful englez milita pentru un vot direct, astfel că prin operațiunea de votare, membrii societății dau sens responsabilității lor față de alții, față de societate, procedura de vot îl pune pe fiecare membru adult al societății în situația de a depăși interesul său privat, de a gândi și îmbrățișa interesul general.

Universalitatea votului reprezintă caracteristica votului potrivit căreia toți cetățenii români au dreptul de a vota, cu condiția îndeplinirii vârstei minime și a aptitudinilor intelectuale și morale necesare. Votul universal, care trebuie să fie o realitate constituțională, trebuie să fie diferențiat de votul restrâns (selectiv).

Votul restrâns cunoaște două aspecte și anume: votul cenzitar și votul capacitiv și nu asigură universalitatea votului. Votul cenzitar este un vot restrâns impus cetățeanului pentru a putea vota și a fost exprimat în constituții prin diferite tipuri de cens: censul de avere (îndeosebi), censul de sex, censul de vârstă, censul profesional, etc. Potrivit votului capacitar, alegătorul putea participa la alegeri doar dacă dovedea un anumit grad de instruire (pregătire școlară). În România, legea electorală din 9 mai 1939, adoptată în aplicarea Constituției din 1938, nu recunoștea dreptul de vot decât “știutorilor de carte”. Un asemenea tip de vot este întâlnit și în Filipine, unde, pentru a vota, cetățeanul trebuie să știe să citească și să scrie.

În conținutul său, egalitatea votului se realizează dacă fiecare cetățean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiași organ de stat și dacă circumscripțiile electorale pentru alegerea aceluiași organ de stat sunt egale ca număr de locuitori.

Singularitatea votului presupune egalitatea de valoare a fiecărui vot și este asigurată de legile electorale prin faptul că fiecare alegător are dreptul la un singur vot, poate fi înscris doar pe o singură listă electorală, are un singur act de identitate (buletin sau pașaport), o singură carte de alegător etc.

De asemenea, egalitatea votului presupune, alături de singurătatea acestuia, egalitatea circumscripțiilor electorale și înlăturarea unor tehnici și procedee electorale care alterează egalitatea votului, cum sunt: colegiile electorale, votul multiplu, prima electorală etc .

Colegiile electorale. Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat legal, în vederea alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcție de avere, denumite colegii electorale. Această grupare are ca efect inegalitatea votului. Aceste colegii electorale, inegale ca număr de alegători, fie aleg același număr de parlamentari, fie un număr diferit de parlamentari. De obicei, colegiile care grupează un număr mai mic de alegători aleg un număr mai mare de parlamentari.

Votul multiplu. Potrivit acestui procedeu alegătorul, care trebuie să îndeplinească anumite condiții, dispune de mai multe voturi pentru același organ sau autoritate de stat, dar în circumscripții electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe ori în aceste circumscripții.

Acest sistem a fost aplicat în țara noastră, sub imperiul Constituției din 1923, în alegerile pentru Senat. Astfel, un profesor universitar avea până la 4-5 voturi.

Prima electorală este un procent legal stabilit de mandate (un plus de mandate) care se atribuie automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea proporțional cu voturile obținute și care a realizat un anumit procent în alegeri, nu neapărat de peste 50%. Procedeul a fost folosit, de regulă, în perioade de criză politică, când partidul de guvernământ nu reușea să obțină majoritatea în alegeri, fiind introdus prin Legea electorală nr. 1424 din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare măsură caracterul universal al votului. Potrivit acestei legi, gruparea politică care obținea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte, grupări minoritare (art. 90).

Sisteme electorale majoritare

Sistemul majoritar este modalitatea de scrutin conform căreia este proclamat ales candidatul care a obținut cele mai multe voturi.

Acest sistem cunoaște două variante: sistemul majoritar uninominal și sistemul majoritar de listă. Ambele variante pot fi organizate cu unul sau două tururi de scutin.

Sistemul majoritar uninominal. Acest sistem presupune existența unui singur loc pentru care s-au organizat alegerile, iar alegătorii să voteze pentru un singur candidat, într-o circumscripție electorală. Un asemenea sistem are importante consecințe în ceea ce privește circumscripțiile electorale și raporturile dintre alegători și cel ales. Astfel, teritoriul țării este divizat în atâtea circumscripții electorale câte mandate sunt de repartizat, numărul de circumscripții corespunzând numărului de deputați și de senatori în cazul alegerilor parlamentare.

Sistemul majoritar de listă. Acest sistem, care mai este cunoscut și sub denumirea de sistem plurinominal, presupune ca alegătorul să aleagă mai mulți candidați înscriși pe o listă. În acest sistem, partidele politice joacă rolul cel mai important, scrutinul fiind mai mult o opțiune politică a alegătorilor. Alegătorii își exprimă opțiunile pentru o listă de candidați care reprezintă un partid politic, o orientare politică, și nu pentru o anumită persoană, ca în cazul scrutinului majoritar uninominal.

În doctrină, se arată că există mai multe variante ale scrutinului de listă care, tehnic, devine mai complicat, pentru că, prin intermediul lor, se creează posibilitatea modificării listelor de către alegători. Asemenea variante sunt panașajul și votul preferențial.

Panașajul creează posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista de candidați, combinând mai multe asemenea liste. Prin intermediul panașajului, alegătorii pot modifica conținutul listei așa cum doresc, datorită marii libertăți de apreciere pe care o dă această variantă.

Votul preferențial, denumit și alternativ, creează posibilitatea alegătorului de a modifica doar ordinea candidaților pe o listă electorală, fără însă a putea să combine listele. El combină într-un singur tur de scrutin efectele a două tururi.

Listele blocate. În sistemele electorale în care nu este admis nici panașajul nici votul preferențial, există sistemul listelor blocate, ceea ce presupune că alegătorul este obligat să voteze lista de candidați propusă în întregime, fără să poată să o modifice în vreun fel.

Sistemul majoritar cu un tur de scrutin. Acest sistem presupune un singur tur de scrutin, legea prevăzând că mandatul se atribuie imediat candidatului care a obținut majoritatea legală. Într-un asemenea sistem specific britanic este posibil ca un candidat să fie ales de o minoritate de alegători, dacă majoritatea necesară este cea relativă sau simplă. Sistemul cu un tur de scrutin a creat sistemul bipartid de tip britanic.

Sistemul cu două tururi de scrutin. Acest sistem specific francez presupune existența a două tururi de scrutin. Conform acestui sistem, dacă un candidat a obținut majoritatea absolută de voturi în primul tur de scrutin, este declarat ales. În caz contrar, se organizează un al doilea tur de scrutin, care mai este denumit și “balotaj”, în care va putea fi ales chiar și candidatul care obține o majoritate inferioară celei absolute, și anume una relativă sau simplă. Se aplică astfel, o formulă clasică, conform căreia în primul tur se alege, pe când în al doilea se elimină. Un asemenea sistem este folosit pentru alegerea președintelui României.

Sisteme electorale de reprezentare proporțională

„Reprezentarea proporțională poate fi considerată ca fiind victoria împotriva unanimității, ea asigurând reprezentarea corespunzătoare și a minorității în fiecare circumscripție electorală, într-o proporție exactă cu voturile obținute”.

Reprezentarea proporțională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei alianțe a unui număr de mandate proporțional cu forța sa.

Spre deosebire de scrutinul majoritar uninominal, în reprezentarea proporțională rolul cel mai important îl au partidele în desemnarea candidaților, întrucât alegerile se desfășoară pe bază de liste de candidați, propuse de partide sau alianțe politice.

O altă caracteristică este aceea că acest tip de scrutin se desfășoară într-un tur de scrutin, care permite atribuirea mandatelor atât majorității, cât și minorității politice, conform unor tehnici diferite de atribuire a mandatelor.

În principiu, ideea de bază a reprezentării proporționale este de a se asigura fiecărui partid sau coaliție politică o reprezentare corespunzătoare forței și importanței sale reale. În acest fel, se tinde spre o justiție electorală, dându-se o reprezentare mai apropiată stării opiniilor alegătorilor.

Orice sistem de reprezentare proporțională trebuie să cuprindă câteva etape pentru atribuirea mandatelor.

O primă etapă este aceea a calculării coeficientului electoral care poate fi făcută la nivel național sau de circumscripție, în funcție de cadrul aplicării reprezentării proporționale. La nivel național, coeficientul electoral se obține prin împărțirea numărului total de voturi (mandate) de repartizat. La nivelul unei circumscripții, se împarte numărul de voturi exprimate la nivelul circumscripției la numărul de mandate atribuite unei circumscripții.

După calcularea coeficientului electoral, se trece la a doua etapă a repartizării mandatelor între listele de candidați propuse, prin împărțirea, pentru fiecare listă, a coeficientului electoral la numărul de voturi obținute de fiecare listă. Se obține un număr de mandate atribuite, dar și un rest de mandate, întrucât nu în toate situațiile împărțirea de mai sus este perfectă. Acestor mandate le corespunde un număr de voturi.

După această a doua etapă, nu se ajunge la atribuirea tuturor mandatelor, pentru că după prima împărțire rămân întotdeauna resturile electorale, adică voturi neutilizate și mandate nedistribuite. Se impune deci o nouă repartizare, care poate fi individualizată într-o a treia etapă. Această ultimă etapă este cea mai dificilă și presupune multe nuanțări, dar și clasificări.

În funcție de cadrul în care se aplică reprezentarea proporțională, există clasificarea în reprezentare proporțională la nivel național și cea la nivel de circumscripție.

Reprezentarea proporțională la nivel național, numită și reprezentare proporțională integrală, constă în stabilirea unei circumscripții unice – întreaga țară, liste electorale naționale și un coeficient electoral național. De câte ori se împarte coeficientul electoral național la numărul de voturi exprimate pentru o listă, atâtea mandate va obține lista și partidul sau coaliția care a propus-o. Această metodă este puțin democratică și rar aplicată, fiind utilizată doar în state mici.

Reprezentarea proporțională la nivel de circumscripție, numită și reprezentare proporțională apropiată presupune cadrul restrâns al unor circumscripții electorale în care se face și repartizarea resturilor. Sunt utilizate mai multe sisteme de repartizare a resturilor: sistemul celui mai mare rest, sistemul celei mai mari medii, sistemul coeficientului modificat.

Sistemul lui Hondt este unul independent, care, prin aplicare dă rezultate identice cu cele pe care le dă sistemul celei mai mari medii, dar după o procedură diferită.

Sistemul reprezentării proporționale are, simetric opus, aproape toate avantajele înregistrate ca insuficiențe în sistemul majoritar, printre care: accentuează utilitatea voturilor, întrucât, până la urmă, toate voturile exprimate sunt luate în considerare; toate curentele de opinie, chiar minoritare, sunt reprezentate; favorizează multipartidismul, indiferent de mărimea partidelor, precum și independența acestora; realizează o „fotografie” corespunzătoare a realității, oricât de diversă ar fi aceasta, exprimând diferitele tendințe și curente de opinii – ceea ce, de fapt, reprezintă chiar una din funcțiile scrutinului.

În concluzie, am putea spune că: ”Sistemul reprezentării proporționale poate fi cheia potrivită, dar ea nu este încă îndeajuns de bine șlefuită”.

Sisteme mixte

Sistemele electorale mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu reprezentarea proporțională, potrivit unor tehnici nu prea numeroase la număr.

În doctrină se arată că „încercarea de a raționaliza sistemele electorale, pornindu-se de la cerințele existente în societate și experiența acumulată, constituie dominanta incontestabilă a evoluției lor. Aceasta este, de altfel, și explicația apariției și dezvoltării sistemelor electorale mixte”.

Sistemele electorale mixte se întemeiază pe un „dozaj variabil de reprezentare proporțională și scrutin majoritar și pe diverse ingeniozități, asigurând mai mult sau mai puțin, omogenitatea amestecului”

Acest amestec a fost necesar pentru a se răspunde unor cerințe de eficacitate, pentru că nu trebuie omis faptul că valoarea socială a alegerilor se regăsește în selectarea unor conducători politici care trebuie să acționeze într-un sistem statal existent restructurat instituțional și normativ, de limitele și funcțiile căruia vor fi obligați să țină seama.

Acest sistem se prezintă și el în câteva variante, fără însă ca astfel să fi fost epuizate posibilitățile combinative. Se impun a fi menționate următoarele:

Sistemul votului unic transferabil nu este, la drept vorbind, un „scrutin de listă”, fiindcă lista cuprinde candidați de deputați într-o anumită ordine de preferință; nu este însă nici un scrutin majoritar, întrucât el implică operații succesive de distribuire a „restului”.

Votul cumulativ constă, în esență, în faptul că alegătorul dispune de mai multe voturi pentru același candidat, adică el are atâtea voturi câte mandate sunt declarate disponibile și pentru care fiecare partid depune o listă, pund să-și valorifice toate voturile pentru o singură persoană;

Votul limitat, reprezentând tot o modificare a scrutinului plurinominal – ca și votul cumulativ -, dar în sens invers, alegătorul dispunând de mai puține voturi decât mandatele declarate disponibile și neputând să le acorde aceluiași candidat;

Votul unic netransferabil, în sensul că, indiferent de numărul candidaților înscriși în liste, alegătorul dispune de un singur vot, astfel încât va fi declarat ales candidatul care are cel mai mare număr de voturi;

Sistemul dublului buletin (sistemul german), numit și „sistemul reprezentării proporționale personalizate”, rezultă din cumularea scrutinului majoritar cu cel al reprezentării proporționale.

Sistemul francez de liste reprezintă un model original de combinare a sistemului majoritar cu cel al reprezentării proporționale.

În doctrină se subliniază complexitatea și dificultatea sistemelor electorale mixte: „Complexitate, pentru că încercarea de a prelua avantajele celor două tipuri de scrutin este însoțită de obținerea unor efecte care deformează, într-o măsură, caracteristicile de bază ale acestora. Dificultate, nu numai sub aspect tehnic, ci și pentru faptul că o dată cu avantajele se preiau, cel puțin în parte, și dezavantajele fiecăruia din cele două tururi de scrutin. Deci efortul este cu atât mai complicat cu cât oricâte strădanii s-ar depune, o combinație infailibilă, un amestec care să conducă la rezultate absolut necontrolabile nu este cu putință”.

CAPITOLUL AL III-LEA

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA

ALEGERILOR

Organizarea și desfășurarea alegerilor constau într-o serie de operațiuni electorale, concretizate în proceduri, acte juridice și materiale care au ca scop, în principal, desemnarea (alegerea) guvernanților de către guvernați. Operațiunile electorale reflectă, în mod profund, tipul de regim politic care le organizează. Altfel spus, operațiunile electorale cuprind o serie de compromisuri între forțele și ideologiile opuse, care caută împreună să le dea o semnificație aparte.

3.1.Considerații generale

Statul își stabilește corpul alegătorilor, ținând cont de esența acestuia, cetățenii neputând să își exercite drepturile electorale decât în virtutea dispozițiilor constituționale și legale.

Dreptul exclusiv politic de vot aparține numai cetățenilor. Modul de manifestare a acestui drept în cadrul alegerilor cunoaște nuanțări de la un sistem la altul.

Toate alegerile au un caracter referendar, întrucât candidații sau partidele propun alegătorilor programe politice de activitate, programe pentru a căror realizare aleșii dispun de o anumită libertate.

În funcție de scopul și obiectul alegerilor, acestea pot fi: alegeri organizate pentru desemnarea parlamentarilor și a președintelui țării sau alegeri pentru desemnarea primarilor și a consiliilor locale.

Într-un sens foarte general, dacă folosim criteriul implicării partidelor și a formațiunilor politice în organizarea și desfășurarea alegerilor putem spune că toate tipurile de alegeri au caracter politic.

În funcție de aria pe care se desfășoară operațiunile electorale, alegerile sunt naționale și locale.

Alegerile naționale au întotdeauna caracter politic, pentru că ele au ca scop alegerea legislativului și a președintelui țării.

Alegerile organizate pentru alegerea președintelui se desfășoară într-o singură circumscripție formată din întregul teritoriu al statului, în timp ce alegerile parlamentare se desfășoară în circumscripții formate în porțiuni de teritoriu.

Sunt alegeri generale și parțiale în funcție de faptul că sunt aleși toți parlamentarii sau numai o parte din aceștia.

În funcție de momentul organizării și desfășurării lor, alegerile sunt la sfârșitul mandatului sau anticipate.

Aceste clasificări sunt specifice alegerilor politice, dar, cu unele nuanțări, pot fi avute în vedere și pentru alegerile locale.

Alegerile locale sunt organizate pentru desemnarea autorităților reprezentative locale, aparent nu au caracter politic, datorită scopului lor, și anume acela de a desemna pe gospodarii localităților în care se desfășoară ele. Cu toate acestea, există și în ceea ce le privește un anumit scop politic determinat de rolul partidelor și al altor formațiuni politice în organizarea și desfășurarea lor.

3.2.Organizarea și desfășurarea alegerilor parlamentare

Poporul, ca singur deținător al puterii în stat, încredințează exercițiul puterii autorității legislative, executive și judecătorești. Autoritatea legislativă, Parlamentul, creează cadrul juridic în care trebuie să acționeze toate autoritățile publice, în vederea construirii statului de drept.

Parlamentul trebuie ales în așa fel încât să aibă adeziunea majorității cetățenilor pentru că numai în acest mod el devine o autoritate legitimă, nefiindu-i contestabil exercițiul unei părți din puterea poporului.

Legea nr.6 8/1992 și-a propus să reglementeze alegerile pentru Camera Deputaților și Senat, cu garantarea libertății, într-un climat de ordine și liniște; lege care, conform art. 72 alin. 3 din Constituție, are caracter de lege organică.

Problemele de bază ale Legii nr. 68/1992 sunt prezentate în paginile ce urmează.

Deputații și senatorii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Operațiunea electorală cu care începe desfășurarea alegerilor este stabilirea datei alegerilor. Potrivit art. 60 alin. 2 din Constituție, alegerile pentru Camera Deputaților și pentru Senat se desfășoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Legea nr. 68/1991 prevede la art. 6 că data alegerilor se stabilește și se aduce la cunoștință publică de către Guvern cu cel puțin 45 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile de la data când începe să curgă termenul prevăzut de Constituție. Potrivit art. 86 din Legea nr. 68/1991 termenele pe zile se calculează din ziua când încep să curgă până în ziua când se împlinesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare. Termenele de mai sus sunt stabilite având în vedere conținutul și succesiunea operațiunilor electorale, dar regulile în această privință diferă de la un sistem electoral la altul.

Cadrul organizatoric teritorial în care se desfășoară operațiunile electorale de alegere a deputaților și senatorilor îl constituie circumscripțiile electorale. Stabilirea circumscripțiilor electorale pentru alegerea parlamentarilor presupune o anumită “divizare administrativă” a teritoriului statului și a populației, pe baza unor criterii legale. Numărul și numerotarea circumscripțiilor electorale sunt stabilite prin Legea nr. 68/1992.

O primă corelație este aceea cu numărul de deputați și de senatori. În concordanță cu art. 59 alin. 3 din Constituție, numărul deputaților și al senatorilor ce vor fi aleși în fiecare circumscripție electorală este prevăzut de lege și se determină prin raportarea numărului de locuitori ai fiecărei circumscripții electorale la normele de reprezentare, fără ca numărul de deputați să fie mai mic de 4, iar cel al senatorilor de 2.

Norma de reprezentare este unică, nu fluctuează și este legal stabilită la 70.000 de locuitori pentru un deputat și la 160.000 de locuitori pentru un senator.

O altă corelație este aceea cu scrutinul practicat. Astfel, numărul circumscripțiilor electorale depinde de scrutinul practicat.

Scrutinul de listă sau reprezentarea proporțională presupun un număr relativ mic de circumscripții, întrucât locuitorii din cadrul lor desemnează mai mulți deputați sau senatori, după caz; fiecare circumscripție electorală, sub aspect teritorial, este identică cu o unitate administrativ-teritorială, județul.

Constituția din 1952 prevedea un deputat la 40.000 locuitori (art. 25).

Unele din constituțiile României și ale altor țări europene au adoptat sisteme diferite. Astfel, art. 44 din Constituția din 1965 prevedea că norma de reprezentare pentru alegerea deputaților și delimitarea circumscripțiilor electorale se stabilesc prin Decret al Consiliului de Stat.

Art. 51 din Constituția Regatului Țărilor de Jos din 1989 prevede că Prima Cameră are 75 senatori, iar cea da-a doua Cameră 150 deputați aleși pe bază de reprezentare proporțională.

Art. 51 din Constituția Grecei arată că numărul deputaților este fixat de lege, fără a fi mai puțini de 200 și mai mulți de 300.

Art. 1 din Cap. III al Constituției Suediei a stabilit numărul membrilor Riksdag-ului (al deputaților) la 349.

Constituția Portugaliei, în art. 151, a adoptat sistemul numărului minim și maxim de deputați (230 și 235).

Listele electorale permanente se întocmesc de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor prin serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor.

Listele electorale permanente se întocmesc pe localități și cuprind toți cetățenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care au fost întocmite listele. Fiecare alegător este înscris pe o singură listă permanentă, reglementându-se astfel principiul unicității înscrierii pe criteriul domiciliului, dar înscrierea este obligatorie.

Legea nr. 68/1992 stabilește caracterul universal al listelor permanente, întrucât ele cuprind atât cetățenii cu domiciliul în țară cât și cetățenii români cu domiciliul în străinătate. Aceștia din urmă se vor înscrie pe listele permanente ale localității în care s-au născut sau în care au avut domiciliul în țară, dacă cer acest lucru misiunii diplomatice a României din statul de domiciliu sau direct la serviciile publice comunitare de evidență a populației.

Actuala Lege nr. 68/1992 a menținut noțiunea de liste electorale speciale, dar le-a creat un regim oarecum diferit. Ele se întocmesc în cazurile prevăzute de lege și vor cuprinde numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul, seria și numărul actului de identitate ale alegătorului. Listele se semnează de președintele biroului electoral al secției de votare unde au fost întocmite.

Legea nu prevede în mod analitic situațiile în care intervin listele speciale, ci conține o normă de trimitere la “cazurile prevăzute de prezenta lege”, grupate pe categorii, și anume:

Pentru militari, spitale, maternități, sanatorii, case de invalizi, studenți, diplomați și alți cetățeni aflați în străinătate, la secții de votare special constituite pe lângă instituțiile în care funcționează;

Pentru cetățenii care, din diferite motive, nu pot vota la secția de votare de la domiciliul lor (unde sunt înscriși pe lista permanentă), la orice secție de votare pentru cetățenii cu drept de vot. În această categorie sunt incluși și cei care au doar reședința în localitatea unde votează, legea renunțând la sistemul adeverințelor, dificil de aplicat și inutil, prin introducerea cărților de alegător.

Spre deosebire de legislația electorală anterioară, în prezent nu mai este reglementată procedura afișării listelor electorale, dar se prevede în continuare dreptul alegătorilor de a verifica aceste liste, indiferent dacă sunt permanente sau speciale. Acest drept este unul electoral, fără însă să se încadreze în drepturile exclusiv politice.

Prin Legea nr. 68/1992, s-a reintrodus, începând cu primul scrutin după alegerile parlamentare și prezidențiale din 1992, cartea de alegător care este tradiție interbelică în țara noastră. Cartea de alegător este actul de identitate electorală permanent și valabil pentru toate consultările cu caracter național, motiv pentru care prezintă importante avantaje, cum ar fi: evitarea folosirii altor acte de identitate în cadrul procedurii electorale, ordonarea și simplificarea operațiilor electorale.

Cartea de alegător se întocmește de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor prin serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea în care își are domiciliul alegătorul.

Un alegător nu poate primi decât o singură carte de alegător, pe care va trebui să o păstreze și să o folosească numai el. Acesta este și motivul mențiunii “intransmisibil” de pe modelul de carte de alegător.

Desfășurarea alegerilor presupune gruparea alegătorilor și organizarea unor locuri unde aceștia să poată să-și exercite efectiv și civilizat dreptul de vot. Aceste locuri sunt secțiile de votare, care au rol deosebit și esențial în procesul electoral, motiv pentru care Legea nr. 68/1992 le acordă o atenție foarte mare.

Secțiile de votare sunt sediile birourilor secțiilor, aici se amenajează cabine de votare, se introduc buletinele în urne, sunt prezenți reprezentanții politici, ai presei, observatori etc.

În cadrul unei circumscripții, se organizează mai multe secții de votare pe baza criteriului numărului de locuitori ori alte criterii.

Legea nr. 68/1992 reglementează două categorii de secții de votare.

Pentru militari, legea prevede că la secțiile de votare organizate pe lângă unitățile militare vor vota numai militarii unității, pe baza unor liste electorale speciale întocmite de birourile secțiilor de votare.

Tot în această a doua categorie, sunt incluse și secțiile de votare organizate pe lângă misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României (câte o secție pe lângă fiecare misiune sau oficiu) și navele sub pavilion român, aflate în navigație în ziua alegerilor.

La aceste secții pot vota: personalul diplomatic și consular, membrii familiilor lor, cetățenii români în interes de serviciu, turiști sau care și-au stabilit domiciliul în străinătate, precum și cetățenii români care au dobândit și cetățenia altui stat. Această regulă se fundamentează pe unul din principiile drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, potrivit căruia cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român și trebuie să-și îndeplinească obligațiile, cu excepția acelora ce nu sunt compatibile cu absența lor din țară.

Legea consacră principiul unicității secției de votare pentru alegeri parlamentare, potrivit căruia alegătorii votează, la aceeași secție de votare, atât pentru Camera Deputaților, cât și pentru Senat. Acest principiu se fundamentează alături de unicitatea legislativului și pe argumente de logică firească, neexistând temeiuri care să ducă la separarea secțiilor de votare pentru Camera Deputaților de cele pentru Senat.

Întreaga organizare și desfășurare a operațiunilor electorale trebuie să se realizeze sub controlul cetățenilor, partidelor politice, formațiunilor și coalițiilor politice într-un climat de ordine asigurată de Guvern și primari. În acest scop, legea a creat forme organizatorice care să exprime aceste realități.

Semnele electorale sunt reprezentări grafice care sunt imprimate pe buletinele de vot și care îl ajută pe alegător să identifice mai ușor lista de candidați pe care o preferă sau, eventual, un candidat independent. Semnele electorale sunt folosite uneori în alegeri, fiind utile în campania electorală, perioadă în care alegătorii sunt obișnuiți cu ele, dar și ca instrumente ale propagandei electorale. Sorgintea lor este în societățile în care existau analfabeți și care în momentul votării trebuiau totuși să-și exprime opțiunea. Singura posibilitate era aceea a semnelor electorale. În prezent, justificarea lor este cu totul alta, chiar dacă s-ar putea menține și cea tradițională, și anume identificarea mai lesnicioasă a listei (partidului) preferate. Cu alte cuvinte, fără a fi necesar, semnul electoral apare ca fiind util atât partidelor, candidaților, în general, cât și alegătorilor, uneori putând deveni obiect de mare dispută politică. Posibilele tensiuni și pasiuni pe care le determină semnele electorale nu pot lăsa pe legiuitor indiferent în ceea ce privește regimul juridic aplicabil acestora.

Ștampilele electorale sunt accesorii necesare bunei funcționări a operațiunilor de votare. Legea nr. 68/1992 stabilește două tipuri de ștampile electorale: una de control a secției de votare și o alta cu mențiunea „Votat”. Modelele acestor două ștampile sunt prevăzute de lege. Ștampila de control a secției de votare identifică circumscripția electorală și secția de votare, ambele prin numărul lor. Ea se aplică de către președintele biroului secției de votare pe pagina albă care este ultima din buletinul de vot. Buletinele de vot care nu au o asemenea ștampilă sunt nule.

Ștampila cu mențiunea „Votat” este folosită de alegător în ziua votării, prin aplicarea ei pe un patrulater care conține opțiunea electorală pe care acesta o are. Aplicarea ei în patrulater înseamnă vot „pentru”. Modelul acestei ștampile este stabilit de lege și conține mențiunea votat și identificarea circumscripției electorale numai prin număr. Dimensiunea acestei ștampile trebuie să fie mai mică decât patrulaterul în care ea se aplică.

Durata campaniei electorale cuprinde două etape care au configurații diferite. Astfel, prima etapă cuprinde perioada de la aducerea la cunoștința publică a datei alegerilor până la definitivarea candidaturilor. În această perioadă, se constituie birourile electorale, se depun candidaturile, etc. Cea de-a doua etapă este cuprinsă între data definitivării candidaturilor până cu două zile înainte de ziua alegerilor. Această etapă constituie miezul campaniei electorale, campania propriu-zisă, pentru că disputa politică capătă o importanță deosebită și din ce în ce mai mare până în ziua votării, în scopul câștigării încrederii electoratului.

Urmează votarea propriu-zisă. Votarea începe la ora 7,00 și se termină la ore 21,00. Legea reglementează principiul potrivit căruia alegătorii votează la secția în raza căreia își are domiciliul și care este în concordanță cu modul de întocmire a listelor electorale permanente. Prin excepție, la o secție de votare pot vota și alegătorii care nu își au domiciliul în raza secției și care, pe baza cărții de alegător, își vor exercita dreptul de alegător și vor fi înscriși de biroul secției pe listele electorale speciale. Cetățenii români care au domiciliul în străinătate, dar în ziua votării se află în țară, votează pe baza pașaportului. Deci la secția de votare, în ziua alegerilor trebuie să existe atât listele electorale permanente, cât și cele speciale.

Stabilirea rezultatelor obținute în alegeri se face la două niveluri. Primul nivel este cel al secției de votare, iar cel de al doilea nivel este cel al circumscripției electorale.

Biroul electoral al circumscripției va trimite un exemplar din procesele-verbale încheiate de secția de votare la tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripția electorală, cu specificația că partidele, formațiunile politice și candidații independenți vor putea obține copii legalizate de pe aceste procese-verbale.

Procedura electorală de stabilire a rezultatelor începută la secțiile de votare este continuată, în ordine, de biroul de circumscripție și apoi la Biroul Electoral Central.

Primind procesele-verbale de la birourile secțiilor de votare, birourile circumscripțiilor electorale vor încheia, la rândul lor, separat pentru Camera Deputaților și Senat, câte un proces-verbal cuprinzând voturile valabil exprimate pentru fiecare partid, formațiune politică sau alianță a acestora, pe care le vor înainta, Biroului Electoral Central.

Această fază procedurală este necesară pentru stabilirea, la nivel național, de către Biroul Electoral Central, a pragului electoral din voturile valabil exprimate pe întreaga țară, potrivit art. 65 alin. 2.

După realizarea acestor operațiuni, se cunosc partidele, formațiunile politice și alianțele care au întrunit un număr de voturi sub pragul electoral. Acestea nu pot participa la atribuirea mandatelor parlamentare, iar voturile exprimate pentru ei se pierd, rămânând neutilizate și nevalorificate.

Pragul electoral este utilizat în multe țări pentru a se evita diferențierea politică excesivă în parlamente.

După ce Biroul Electoral Central realizează aceste operațiuni, constatările sale se retrimit birourilor electorale de circumscripție, care vor începe procedura electorală propriu-zisă, de atribuire a mandatelor parlamentare și care constituie continuarea procedurii începute la secțiile de votare.

Birourile de circumscripție, după primirea constatărilor Biroului Electoral Central, vor proceda la repartizarea și atribuirea mandatelor parlamentare, aceste operațiuni concretizând și rolul acestor birouri în această fază a procedurii electorale.

Repartizarea și atribuirea mandatelor se va face numai pentru partidele, formațiunile politice sau alianțele acestora care au întrunit pragul electoral în mod distinct pentru fiecare Cameră.

Repartizarea și atribuirea mandatelor se face, conform Legii nr. 68/1992, în două etape, prima la nivel de circumscripție, iar a doua la nivel de țară. Aceasta urmărește să asigure o repartizare mai apropiată de voința alegătorilor și de opțiunile acestuia.

Prima etapă se desfășoară la birourile electorale de circumscripție, repartizarea făcându-se pe circumscripții electorale. Aceasta debutează cu determinarea coeficientului electoral de circumscripție, care rezultă din împărțirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru alegerile parlamentare, separat pentru deputați și respectiv, senatori, la numărul de deputați și senatori ce urmează să fie aleși în acea circumscripție, număr care este prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr. 68/1992.În cadrul acestei operațiuni se ține cont de pragul electoral deja calculat pentru fiecare partid, formațiune politică sau alianță a acestora și de voturile obținute de candidații independenți. Acestora din urmă nu li se aplică pragul electoral.

A doua operațiune, după obținerea coeficientului electoral, este repartizarea mandatelor. Vor fi repartizate atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral (35.000) se cuprinde în numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă sau candidatură independentă.

Vor fi repartizate atâtea mandate pentru fiecare partid, formațiune politică și alianță, de câte ori coeficientul electoral pe țară se cuprinde în numărul total de voturi rezultate din însumarea pe țară a voturilor rămase din prima etapă pentru fiecare partid, formațiune politică și alianță, separat pentru fiecare Cameră.

Atribuirea mandatelor se finalizează prin emiterea certificatului doveditor al alegerii parlamentarului, în termen de 24 de ore de la încheierea fiecărei operațiuni electorale de atribuire.

Biroul Electoral Central va publica rezultatele alegerilor în presă și în Monitorul Oficial al României, în termen util, cu respectarea termenului constituțional privind întrunirea noului Parlament

Tot la nivel de țară se atribuie și mandatele pentru organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu au obținut în alegeri cel puțin un mandat de deputat sau de senator.

Procedura de validare are caracter parlamentar și este prevăzută în regulamentul de organizare și funcționare al fiecărei Camere.

3.3.Organizarea și desfășurarea alegerilor prezidențiale

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile Legii nr. 69 din 15 iulie 1992, lege care, conform art. 72 alin. 3 din Constituție, are caracter de lege organică.

Opțiunea pentru această modalitate de alegere a Președintelui României direct de către corpul electoral se explică prin voința Legiuitorului Constituant de a nu lăsa desemnarea șefului statului la latitudinea jocului politic al partidelor reprezentate în Parlament. „În cazul când un partid politic ar avea o majoritate confortabilă în Parlament, el ar impune un președinte care ar fi ulterior legat prin servituți de partidul care l-a impus la conducerea statului. Într-un asemenea caz, Președintele nu ar mai putea să îndeplinească cu imparțialitate prerogativele de arbitru între forțele politice și sociale”.

Sufragiul universal direct oferă șefului statului o legitimitate populară care îl face egal din punct de vedere reprezentativ cu Parlamentul. Pentru România, care a trecut de la sistemul partidului unic la pluralism – fără a avea și o experiență a soluționării divergențelor între partidele politice și o practică parlamentară bazată pe pluripartidism – desemnarea Președintelui prin votul direct este benefică.

Organizarea alegerilor prezidențiale se face de către Guvern ori sub îndrumarea acestuia.

Ca și în cazul organizării și desfășurării alegerilor parlamentare, stabilirea datei alegerii Președintelui României este operațiunea electorală cu care începe desfășurarea acestor alegeri. Potrivit dispozițiilor Legii pentru alegerea Președintelui României, Guvernul stabilește și aduce la cunoștință publică data alegerilor. Dispoziția este firească, întrucât această operațiune electorală presupune o succesiune de acte și fapte tehnice și materiale, realizarea unor cheltuieli pe care numai Guvernul are capacitatea, prin natura rolului său în sistemul statal, să le suporte. Data alegerilor prezidențiale se poate stabili doar în cadrul stabilit de Constituție și de lege și este fixată și în funcție de elemente cum ar fi: asigurarea timpului necesar desfășurării campaniei electorale și evitarea prorogării arbitrare a mandatului prezidențial (de 5 ani).

Alegerile pentru desemnarea șefului statului român se desfășoară în circumscripțiile și secțiile de votare, organizate în unitățile administrativ-teritoriale ale României, sub conducerea birourilor electorale prevăzute pentru alegerea deputaților și a senatorilor.

Rezultă că sunt aplicabile aceleași reguli privind stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor și a secțiilor de votare electorale, reglementate pentru alegerile parlamentare. Deosebirea constă în faptul că desemnarea parlamentarilor se face la nivelul circumscripțiilor electorale, iar cea a Președintelui României se face la nivel de țară, ca o sinteză a voinței întregului corp electoral.

Alegerea Președintelui României se desfășoară pe baza acelorași liste electorale pe baza cărora se desfășoară și alegerile parlamentare, motiv pentru care regulile referitoare la acestea din urmă, sunt valabile și pentru alegerile prezidențiale.

Nu sunt reglementate elemente specifice, în ceea ce privește cărțile de alegători, acestora fiind-le aplicabile regulile examinate referitoare la alegerile parlamentare.

Legea pentru alegerea Președintelui României nu cuprinde dispoziții specifice în ceea ce privește birourile electorale, cu excepția cvorumului cu care lucrează și a unor atribuții. Din lege rezultă că alegerile prezidențiale pot fi organizate și se pot desfășura concomitent cu cele parlamentare ori separat, la o altă dată, față de acestea din urmă. Această posibilitate are consecințe asupra constituirii birourilor electorale. Astfel, acestea pot fi aceleași cu cele pentru alegerile parlamentare, dacă cele două alegeri sunt concomitente, ori se constituie și funcționează după aceleași reguli, dacă alegerile se desfășoară decalat.

În ceea ce privește atribuțiile, acestea pot fi grupate, având în vedere conținutul, în funcție de criteriul dacă acestea sunt sau nu aceleași cu cele pentru alegerile parlamentare, în atribuții identice cu cele pentru alegerile parlamentare, pe de o parte și atribuții specifice alegerilor prezidențiale, pe de altă parte.

Indiferent din ce grupare fac parte, aceste atribuții se exercită, în mod diferențiat de birourile electorale, în ambele ipostaze, atât în cea a alegerilor prezidențiale concomitent cu alegerile parlamentare, cât și în cea în care cele două tipuri de alegeri sunt organizate separat.

De reținut este că, în cazul organizării concomitente a alegerilor prezidențiale cu cele parlamentare, dacă birourile electorale sunt aceleași, atribuțiile acestora, pentru cele două feluri de alegeri, nu toate sunt aceleași, ci doar o parte din ele.

Atribuțiile pot fi grupate și în funcție de nivelul ierarhic al biroului electoral care le exercită. Pentru o mai ușoară cunoaștere a atribuțiilor birourilor electorale, se vor folosi ambele clasificări, avându-se în vedere, în primul rând, nivelul ierarhic al biroului electoral.

Atribuții specifice alegerilor prezidențiale revin doar Biroului Electoral Central.

O primă atribuție se referă la constatarea respectării prevederilor legii pentru depunerea candidaturilor și înregistrarea celor care îndeplinesc condițiile de fond și de formă prevăzute de Legea pentru alegerea Președintelui României, în art. 3, 9, 10. O dată înregistrate, se trece la o altă atribuție, secvențial aranjată, și anume comunicarea către birourile de circumscripție a candidaturilor înregistrate și aducerea lor la cunoștință publică, prin afișare la sediul său și prin presă, în termen de 24 de ore de la înregistrare.

O altă atribuție deosebit de importantă este aceea a centralizării rezultatelor alegerilor, în urma căreia constată candidatul ales. Rezultatul îl prezintă Curții Constituționale pentru validarea mandatului de Președinte al României sau pentru constatarea necesității unui al doilea tur de scrutin.

Totodată, Biroul Electoral Central, primește contestațiile privind înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor și le înaintează, în termen de 24 de ore, spre soluționare, Curții Constituționale; stabilește dimensiunile buletinului de vot; înregistrează semnele electorale o dată cu depunerea candidaturilor; acreditează, pentru a asista la operațiunile electorale, delegații presei, cinematografiei, radioului și televiziunii, români sau străini, ori a observatorilor externi.

În aplicarea principiului constituțional al egalității, fiecare cetățean are vocație la mandatul prezidențial. Cel care ar putea candida trebuie să îndeplinească o serie de condiții legale, care pot fi grupate, în funcție de conținutul lor în condiții de fond și condiții de formă. În legea pentru alegerea Președintelui României, mai sunt prevăzute și procedura depunerii candidaturilor, precum și cea potrivit căreia înregistrarea candidaturilor poate fi contestată.

Condițiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a-și depune candidatura pentru alegerile prezidențiale sunt prevăzute în art. 34, 35, 81 alin. 4 din Constituție și art. 10 din Legea nr. 69/1992 și sunt următoarele:

Să îndeplinească condițiile pentru a beneficia de dreptul de vot;

Să aibă cetățenia română și domiciliul în țară și să nu îi fi fost interzisă asocierea în partide politice;

Să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 35 de ani;

Să nu fi îndeplinit deja de două ori, funcția de Președinte al României, indiferent dacă cele două mandate au fost sau nu succesive.

Condițiile de formă sunt prevăzute în art. 3 și 9 din Legea nr. 69/1992:

Propunerea de candidaturi se prezintă numai de partide, formațiuni politice sau cu candidați independenți;

Propunerile pot fi făcute de cei care au acest drept legal în mod separat sau împreună, dar numai câte un singur candidat;

Candidaturile trebuie să fie susținute de cel puțin 300.000 de alegători;

Un alegător poate susține doar un singur candidat.

Toate aceste condiții de formă au menirea și sunt necesare pentru conservarea sensului „real al alegerilor, care nu sunt un simplu pretext de comunicare al opiniilor, ci un mijloc de desemnare în funcții elective. Numai astfel pot fi prevenite candidaturile numeroase sau fanteziste, precum și pericolul denaturării și devalorizării campaniei președințiale”

Legea nr. 69/1992 prevede că, în cazul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale sunt aplicabile dispozițiile referitoare la campania electorală pentru alegerea deputaților și senatorilor, dacă nu sunt reglementate prevederi specifice.

Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României poate avea loc în două tururi de scrutin. Alegătorul are dreptul la un singur vot în fiecare tur de scrutin. Această prevedere nu infirmă regula unicității votului, care poate fi exprimat în mai multe tururi de scrutin.

Curtea Constituțională are printre atribuțiile sale și pe aceea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și de a confirma rezultatele sufragiului (art. 144 lit. d din Constituție). În virtutea acestei atribuții, Curtea Constituțională are în cadrul alegerilor prezidențiale poziția care o are Biroul Electoral Central în cadrul alegerilor parlamentare.

Această poziție a Curții Constituționale stă la baza unor importante atribuții, în procesul electoral de alegere a șefului statului, atribuții prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

3.4.Organizarea și desfășurarea alegerilor locale

Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale este principalul act normativ care constituie sediul materiei electorale, întregită de alte reglementări și întemeiată pe prevederile Constituției.

Drepturile electorale cunosc în materia alegerilor locale moduri specifice de exercitare și finalizare, comparativ cu alegerile legislative și prezidențiale.

Voința administrativă a colectivităților locale se formează în consiliile alese de acestea, organisme colegiale, ca autorități deliberative, cu activitate discontinuă și este pusă în practică de către primari, ca autorități executive.

Consiliile locale, consiliile județene și primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Legislația actuală în vigoare a optat pentru soluția alegerii direct de comunitatea locală; a primarului prin scrutin uninominal, a consiliilor locale și județene, pe baza scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale.

Legislația contemporană conține mai multe soluții privind modalitatea de alegere. De pildă, în Elveția, în zona germană, primarul trebuie să fie membru al consiliului, cetățenii votează pentru persoana respectivă de două ori, ca membru al consiliului și ca primar. În Franța, deopotrivă, consiliul este cel care alege primarul, alegerea având loc în prima ședință a consiliului. În Belgia există o altă formulă, primarul este numit de Rege dintre membrii consiliului comunal, la propunerea consilierilor, înaintată prin guvernatorul provinciei.

În ceea ce privește dreptul de a fi ales, trebuie făcute câteva precizări. Au dreptul de a fi aleși consilieri sau primari cetățenii cu drept de vot care au împlinit vârsta de cel puțin 23 de ani, cu condiția să nu le fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. 3 din Constituția României, republicată. De asemenea candidatul trebuie să aibă domiciliul pe teritoriul unității administrativ-teritoriale unde urmează să fie ales.

Durata mandatului consiliilor, precum și a funcției de primar este de 4 ani, iar în raport de momentul expirării acestuia, guvernul stabilește data alegerilor consiliilor și a primarilor, printr-o hotărâre, cu cel puțin 50 de zile înaintea votării, această zi fiind o duminică. Dacă se organizează alegeri locale parțiale anticipate (determinate de încetarea prematură a mandatului organelor alese sau a membrilor acestora) sau alegeri locale parțiale determinate de constituirea unor noi colectivități teritoriale locale, data alegerilor se stabilește cu 30 de zile înaintea votării.

Pentru alegerea consiliilor locale și a primarilor, fiecare comună, oraș, municipiu (și subdiviziune a acestuia) constituie o circumscripție electorală, iar pentru alegerea consiliilor județene și a Consiliului General al municipiului București, fiecare județ, respectiv municipiul București, constituie o circumscripție electorală.

În conformitate cu Legea administrației publice locale nr. 215/2001 numărul consilierilor dintr-un consiliu se stabilește în funcție de populația existentă în respectiva unitate administrativ-teritorială la 1 ianuarie a anului în curs, după caz, la data de 1 iulie a anului care precedă alegerile. Astfel, nu poate exista o identitate numerică de alegători și de persoane alese între diferite circumscripții electorale de același nivel administrativ, chiar dacă au același număr de consilieri sau un singur primar.

Se poate spune că această „formulă” a alegerii unui organism colectiv de conducere administrativă la nivelul localităților se practică într-o formă sau alta în toată lumea democratică.

Secțiile de votare sunt create din considerente practice determinate de mărimea teritoriului și numărul populației votante din acel loc, în scopul asigurării unei desfășurări ordonate și simultane a alegerilor în cadrul aceleiași unități administrative și în același interval de timp.

De altfel, ar fi și o imposibilitate practică reunirea într-un singur centru de votare a electoratului dintr-o singură localitate sau județ, cu puține excepții (de exemplu în cazul unei comune mai mici constituită dintr-un singur sat), întrucât aceasta ar presupune eforturi financiare deosebite din partea populației, de organizare și transport din partea autorităților.

La aceeași secție de votare, alegătorii votează atât pentru consiliul local, consiliul județean cât și pentru primar.

Spre deosebire de alegerile legislative și prezidențiale, în cadrul cărora voturile exprimă opțiuni naționale, în cazul alegerilor locale nu se mai organizează secții de votare în stațiile de cale ferată, autogări, porturi și aeroporturi pentru alegătorii care în ziua alegerilor efectuează călătorii și nici pe lângă misiunile diplomatice ori oficiale consulare ale României pentru personalul lor sau pentru cetățenii români aflați în acel moment în străinătate ori pe navele sub pavilion român în străinătate.

Celelalte prevederi privind secțiile de votare valabile pentru alegerile legislative și prezidențiale sunt valabile și la alegerile locale.

Listele electorale permanente cuprind toți cetățenii cu drept de vot care au domiciliul în localitatea pentru care se întocmește lista. La cererea cetățenilor cu drept de vot, care și-au stabilit cu cel puțin 3 luni înaintea scrutinului reședința în circumscripția electorală în care au loc alegeri, aceștia sunt înscriși într-o listă electorală suplimentară.

Înscrierea în listele electorale este obligatorie pentru autorități, iar procedura întocmirii și definitivării lor este astfel reglementată încât să asigure, pe de o parte, garanția că toți cei care au drept de vot vor fi înscriși în ele, iar pe de altă parte, să faciliteze controlul cetățenilor asupra regularității întocmirii lor.

Pentru organizarea și desfășurarea alegerilor se înființează: Biroul Electoral Central, birouri electorale județene, birouri electorale de circumscripție și birouri electorale ale secțiilor de votare.

Birourile electorale de circumscripție sunt alcătuite dintr-un număr variabil de membri (juriști și reprezentanți ai partidelor politice), după cum este vorba de birouri electorale, orășenești, municipale, ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, al municipiului București sau al unui județ. Atribuțiile sunt asemănătoare cu cele ale birourilor electorale de circumscripții constituite la alegerile pentru camerele Parlamentului și pentru Președintele Republicii. Birourile electorale de circumscripție urmăresc aplicarea dispozițiilor legale privitoare la alegeri în circumscripția în care funcționează, verifică actualizarea listelor electorale permanente și veghează la organizarea secțiilor de votare. Înregistrează listele de candidați și candidaturile independente pentru consiliile locale, candidaturile pentru primar, fac publicările și afișările necesare; totalizează voturile exprimate, stabilesc rezultatul alegerilor în circumscripția în care funcționează și le comunică Biroului Electoral Central, prin biroul electoral de circumscripție județeană. Au și atribuțiuni jurisdicționale.

Biroul electoral de circumscripție județeană respectiv a municipiului București, totalizează voturile exprimate pentru întreg consiliul județean, respectiv pentru Consiliul General al municipiului București și pentru primarul general al municipiului București stabilind rezultatul pentru aceștia și eliberează aleșilor certificatul doveditor, transmițând totodată consiliului județean, Consiliului General al municipiului București procesele-verbale privind rezultatele alegerilor și validarea lor; după caz organizează al doilea tur de scrutin; comunică Biroului Electoral Central și Guvernului datele privind alegerile și rezultatele lor; aduce la cunoștință publică rezultatul alegerilor.

Birourile electorale ale secțiilor de votare se constituie conform art. 28 din Legea nr. 67/2004 și în principiu are aceleași atribuții ca și în cazul alegerilor legislative, cu specificația că acestea numără voturile și consemnează rezultatul votării la secția respectivă în mod distinct pentru consiliul local, pentru primar, respectiv primarul general al municipiului București, pentru consiliul județean, respectiv pentru Consiliul General al Municipiului București.

Biroul Electoral Central se constituie la nivel național. În principiu atribuțiile sunt aceleași ca și în cazul alegerilor legislative. El asigură respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale privitoare la alegeri pe întreg teritoriul țării asigurând interpretarea unitară a prevederilor acestora. Publică în Monitorul Oficial al României, partea I și în presă rezultatele la nivel național, pe partide politice, alianțe politice, alianțe electorale și pe candidați independenți, separat pe consilii locale, consilii județene și primari.

Candidatul reprezintă persoana participantă la alegeri în vederea desemnării sale prin vot într-o anumită funcție, în cazul de față de consilier sau de primar.

Numărul consilierilor pentru consiliile locale și județene este stabilit prin ordin al prefectului, potrivit prevederilor Legii administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările ulterioare. Propunerile de candidați se fac pe circumscripții electorale, de către partide politice alianțe politice, alianțe electorale sau organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale participante la alegeri sub semnătura conducerii organizațiilor județene, iar în cazul candidaților independenți, pe baza listei susținătorilor. Legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale reglementează numărul minim de susținători ai candidatului independent, diferențiat pentru funcția de consilier și cea de primar.

Partidele politice, alianțele politice și electorale pot propune câte o listă de candidați în fiecare circumscripție electorală pentru consiliul local, consiliul județean și câte un singur candidat pentru funcția de primar.

O persoană nu poate accepta candidatura decât pentru o singură circumscripție electorală, cu excepția cazului în care candidatura s-a depus pentru atât pentru consiliul local cât și pentru consiliul județean.

Nu se admit liste de candidați independenți pentru funcția de consilier.

În cazul în care un candidat îndeplinește condițiile de eligibilitate și devine consilier sau primar, el trebuie să se supună și regulilor privitoare la incompatibilități, pentru exercitarea mandatului.

În timpul campaniei electorale, candidații, formațiunile politice și electorale, diversele organizații, precum și cetățenii au dreptul să-și exprime opiniile în mod liber și fără nici o discriminare, prin adunări, mitinguri, prin presa scrisă și audio-vizuală, prin orice mijloc de informare în masă, respectându-se aceleași reguli ca și la alegerile parlamentare.

Legea reglementează, în vederea unei bune desfășurări a alegerilor, anumite obligații anterioare zilei alegerilor, cât și în ziua alegerilor, pentru biroul de secție, precum și operațiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească acestea.

Deși principiul de bază în materie electorală este cel al necesității operațiunii votării, alegerile pentru consilieri și primari sunt valabile, indiferent de numărul alegătorilor care au participat la vot.

Reglementările privind desfășurarea alegerilor autorităților administrației publice locale sunt în principiu identice cu cele valabile pentru alegerile legislative și prezidențiale.

Stabilirea rezultatelor alegerilor urmează aceeași cale ca și în cazul celorlalte tipuri de alegeri cu specificația că se vor întocmi dosare separate cu rezultatele votării pentru fiecare consiliu local, județean și primar, care se înaintează biroului de circumscripție.

Pentru repartizarea mandatelor de consilier se stabilește mai întâi un prag electoral de 5%. La repartizare vor participa numai partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și candidații independenți care au întrunit pragul electoral. În cazul alianțelor politice și alianțelor electorale se adaugă două procente pentru al doilea membru al alianței și câte un procent pentru ceilalți membrii, fără a se putea depăși 8%.

După stabilirea partidelor politice, alianțelor electorale și candidaților independenți care au obținut pragul electoral, se totalizează voturile valabil exprimate, obținute de aceștia la nivelul circumscripției electorale, iar rezultatul se împarte la numărul de mandate de repartizat și se obține coeficientul electoral. Fiecărui partid politic, alianță politică și alianță electorală i se repartizează atâtea mandate de câte ori se include coeficientul electoral în voturile valabil obținute de fiecare. Candidaților independenți care au obținut pragul electoral, li se repartizează un mandat. Voturile rămase din prima etapă pentru fiecare partid politic și alianță, precum și voturile partidelor și alianțelor care au întrunit pragul, însă nu și coeficientul electoral, deci nu au obținut mandate în prima etapă, se așează într-un tabel, în ordine descrescătoare.

Se atribuie câte un mandat din cele rămase în ordinea înscrierii în tabel.

Dacă nici una dintre organizațiile aparținând minorităților naționale, alta decât cea maghiară, nu a obținut cel puțin un mandat în prima etapă, se atribuie un singur mandat din cele rămase pentru etapa a II-a, organizației care a realizat pragul electoral și cel mai mare număr de voturi dintre toate organizațiile respective. Dacă pentru etapa a doua a rămas un singur mandat, acesta se va atribui organizației minorității naționale respective.

Pentru funcția de primar este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate. Dacă nici un candidat nu întrunește această majoritate se organizează al doilea tur de scrutin, la două săptămâni, între primii doi clasați, fiind declarat primar cel ce obține cele mai multe voturi valabil exprimate.

Dacă unul din cei doi candidați, care urmează să se întâlnească în turul doi, decedează, renunță sau nu mai îndeplinește condițiile prevăzute legal spre a fi ales, la turul doi va participa candidatul situat pe următorul loc. În caz de egalitate de voturi a cel puțin doi candidați situați astfel pe primul loc se declară balotaj, organizându-se noi alegeri, în două săptămâni, între aceștia, iar dacă unul se găsește în situația de a nu putea participa la turul doi, se declară ales celălalt candidat.

Biroul de circumscripție eliberează celor aleși certificatul doveditor al calității de ales ca primar sau consilier.

Biroul electoral de circumscripție județeană centralizează voturile și rezultatele alegerilor pe județ, partide și alianțe, precum și candidați independenți, încheind câte un proces-verbal pentru consilierii locali, cei județeni și pentru primari și publică în Monitorul Oficial al județului rezultatele alegerilor în județul respectiv.

CAPITOLUL AL IV-LEA

SPECIFICUL

SISTEMULUI ELECTORAL ROMÂNESC

ÎN PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ

Democrația este pe zi ce trece, o realitate evidentă pentru sistemul politic românesc -în general și pentru sistemul electoral – în particular.

Sistemul electoral român actual încapsulează 3 paradoxuri ce îl recomandă drept un sistem atipic:

Sistemul electoral proporțional adoptat se comportă ca un sistem electoral majoritar sub aspectul practicii politice căreia îi dă naștere. Această practică politică se organizează în jurul principiului confruntării și nu al cooperării (în genere considerat caracteristic pentru sistemele electorale proporționale).

Deși se comportă ca un sistem electoral majoritar în ceea ce privește principiul care reglează raporturile dintre actorii politici, acesta nu produce efectele sistemului majoritar: nu produce eficiența guvernamentală și stabilitate parlamentară (efecte asociate în genere sistemelor electorale majoritare).

Mai mult, sistemul proporțional adoptat nu produce pe deplin nici efectele unui sistem proporțional: justa reflectare a opțiunilor electoratului în convertirea voturilor în locuri.

În general, se consideră că sistemul majoritar încurajează apariția și conservarea unui sistem politic de alternanță, în timp ce sistemul de reprezentare proporțională este asociat de regulă unui sistem politic de cooperare, ceea ce înseamnă că sistemul electoral majoritar conduce în general la o alternanță la putere a două partide majore, la constituirea a două blocuri rivale care se schimbă periodic de la conducerea politicii unei țări.

Sistemul proporțional, în schimb, pare să conducă cel mai adesea la o mai mare exactitudine în ceea ce privește reflectarea opțiunilor electoratului în Parlament și în formarea unor alianțe.

Sistemul majoritar pare să urmărească eficacitatea actului de guvernare în timp ce obiectivul primordial al reprezentării proporționale pare să fie justiția electorală, oglindirea cât mai exactă a opțiunilor cetățenilor. Primul pare să sacrifice justiția electorală în favoarea stabilității parlamentare și eficienței guvernamentale, al doilea sistem electoral pare să urmărească, dimpotrivă, o identitate cât mai exactă între voturile exprimate și locurile ocupate, sacrificând astfel stabilitatea parlamentară și eficacitatea guvernamentală.

În principiu, în prezența unui sistem electoral proporțional, sistemul politic român ar trebui să împrumute principiile de bază ale unui astfel de tip de scrutin: cooperarea, identificarea punctelor comune, compromisul și negocierea în cadrul alianțelor și nu elementele apropiate de regula sistemului majoritar: opoziția, alternanța, confruntarea.

Există o serie de elemente care ne îndreptățesc să considerăm că negocierea, compromisul, cooperarea nu sunt valorile în jurul cărora se organizează sistemul politic român postdecembrist, cel puțin până acum.

Experiența politică română din perioada postcomunistă ilustrează cazul unui sistem de alternanță însoțit de un scrutin proporțional de listă, unde două blocuri de partide se succed la guvernare. Desigur, nestructurarea completă a unui sistem de partide ce poate cunoaște încă modificări nu ne îndreptățește să invocăm instituirea definitivă a unui model politic în România, neputând analiza sistemul de partide.

Doctrinele, par să separe radical blocul partidelor considerate «democratice» și «reformiste» de blocul partidelor catalogate drept «conservatoare» și «naționaliste».

În interiorul fiecărui bloc putem distinge desigur nuanțe și diferențe, unificate și coagulate însă de o rivalitate și de o opoziție totală între cele două tabere.

În diverse rânduri, FSN și apoi PDSR au chemat opoziția, sincer sau nu, să participe la guvernare, dar s-au izbit de refuzul categoric al acesteia. Apoi liderii CDR și USD au declarat, după alegerile din 1996, că nici nu concep o alianță alături de partidele care au fost la putere sau le-au sprijinit.

Aceste relații dintre partide atestă o ruptură ce pare de nesurmontat, deși în ultimul timp relațiile dintre partide par să se fi ameliorat, partidele nu mai exclud cel puțin din start, pentru viitoarele alegeri, alianțe cu partide situate în tabăra adversă.

Principala cauză a acestei stări de lucruri își are ancorate rădăcinile în modul în care partidele politice, precum și electorii lor, i-au privit și tratat pe «ceilalți» încă din primii pași pe calea democratizării.

După 1989, imaginea construită în jurul opoziției dar și a puterii era, din ambele perspective ale percepției, cea a unui inamic ireductibil. «Puterea» revoluționară și apoi legală după alegerile din 1990 era contestată de opoziție, iar majoritatea adopta sistematic o poziție de forță pentru a trata cu minoritatea.

Dintr-o perspectivă opoziția trebuia redusă la tăcere, din cealaltă puterea trebuia nu numai răsturnată, ci și dizolvată: aceeași tendință spre anihilare sau anulare a celuilalt, premisă deloc favorabilă constituirii unui sistem politic sănătos.

Aceasta datorită absenței unei minime înțelegeri între partidele majore asupra punctelor esențiale ale unui proiect de schimbare a societății. Absența acestui pact al elitelor în perioada de început a tranziției se datorează și diferențelor majore de optică privind modalitățile concrete de a face reformă.

Astfel, sistemul electoral are puțin de-a face cu acest mod de articulare a raporturilor dintre actorii politici, fiind de altfel foarte probabil ca un sistem majoritar să fi amplificat chiar opoziția ireconciliabilă dintre cele două tabere, în special în perioada de început a tranziției.

Într-un sistem politic influențat de scrutinul proporțional, ca cel român, partidele trebuie să găsească puncte comune pe baza cărora să poată forma coaliții, altfel însuși regimul politic fiind pus sub semnul întrebării.

Optând pentru sistemul scrutinului de listă și pentru reprezentarea mandatelor potrivit principiului reprezentării proporționale, s-a ținut seama de realitățile politice existente în acel moment: asumarea de către partidele politice a unui rol foarte activ în procesul de tranziție la o societate democratică, dorința liderilor politici de a spori prestigiul partidelor, numărul scăzut al posibililor candidați cu aderență electorală care să intre într-o competiție electivă de tip uninominal.

Scrutinul de listă a dat posibilitatea partidelor să-și cristalizeze cu rapiditate strategii și programe politice, platforme electorale, să-și formeze un activ necesar penetrării acestora în cele mai diverse medii sociale, să se organizeze la nivel teritorial.

Scrutinul de listă aduce în prim-planul confruntărilor electorale partidele cu programele, ideologia și liderii lor mai mult sau mai puțin proeminenți.

Candidații propuși de partide în sistemul scrutinului cu liste blocate beneficiază de prestigiul, ponderea, resursele financiare ale partidului. Nu este mai puțin adevărat că, unii candidați, prin calitățile politice ce le posedă, prin performanțele profesionale realizate anterior atrag o parte din electorat, aducând astfel voturi partidului care i-a propus pe liste.

În cadrul acestui scrutin, alegerea deputaților și senatorilor depinde de locul pe care candidații îl ocupă pe lista prezentată de partid. Sistemul scrutinului de listă are pe lângă avantaje și dezavantaje. Avantajele au părut evidente, în cazul României, în ceea ce privește îndeosebi imposibilitatea recrutării pe moment a unor candidați-personalități, care să se impună electoratului din circumscripții prin calități personale și independent de prestigiul și baza socială a partidului.

Dezavantajele privesc mai ales lipsirea comunităților locale de reprezentanți care să se simtă atrași cu adevărat de interesele locale și care să se angajeze să le susțină în Parlament. Un alt dezavantaj îl constituie cerința ca partidele concurente să aibă o bună și stabilă aderență pe plan teritorial.

Un partid mic, dar foarte bine organizat în teritoriu, cunoscut și apreciat de alegători, poate obține astfel mult mai multe voturi într-o circumscripție electorală decât un partid organizat la nivel național, care însă la nivel local este mai puțin cunoscut.

În aceste condiții, competiția electorală, până în prezent, a fost o competiție între partide și nu între candidați. În cadrul scrutinului de listă, electoratul a votat partidele politice potrivit unor criterii electorale clasice: prestigiul partidelor, caracterul social al programelor acestora și soluțiile oferite de ele problemelor ce confruntă electoratul, contribuția la înfăptuirea schimbărilor social-economice și politice.

Legea electorală a permis, totodată, depunerea candidaturilor independente, ceea ce dovedește deschiderea pentru alternativă la scrutinul de listă.

Trebuie menționat faptul că au obținut mandat de deputat și acele organizații ale cetățenilor aparținând minorităților naționale care au participat la alegeri și care au îndeplinit condițiile prevăzute de lege.

Modul de scrutin stabilit de Legea nr. 68/1992 a corespuns momentului istoric. Ea a permis partidelor politice să fie reprezentate în cele două Camere ale Parlamentului. Problema care se pune este eficiența politică și civică a acestui sistem.

Din punct de vedere politic se poate spune că scrutinul de listă a contribuit la segmentarea clară a fiecărei Camere legislative în grupul majoritar și în grupul opoziției. Opoziția este, atât din punct de vedere al componentei numerice, cât și din punct de vedere al ponderii sale politice o forță distinctă.

Activitatea grupurilor parlamentare, a fiecărui deputat sau senator se răsfrâng asupra partidului, contribuind direct la sporirea sau diminuarea prestigiului acestuia.

Pe baza acestui prestigiu, mai precis, pe baza prestigiului de care se va bucura fiecare partid la expirarea mandatului Parlamentului, acesta va solicita și obține sprijinul electoratului.

Nu este mai puțin adevărat că deputații și senatorii au avut posibilitatea să se afirme în mod individual și să devină “parlamentari-personalități“, entități distincte de partide.

Acest tip de parlamentari, acum mult mai bine cunoscuți de alegători, se poate impune electoratului din circumscripții în mod independent de partidele ce i-au propus. Aceasta experiență personală a deputaților și senatorilor poate fi un argument în favoarea celor care susțin că la viitoarele alegeri parlamentare scrutinul uninominal poate fi alternativa scrutinului pe listă.

Încrâncenarea primilor ani trebuie să facă loc cooperării. Trebuie încurajată colaborarea, compromisul, înțelegerea și negocierea.

În ceea ce privește incapacitatea de a produce eficiența guvernamentală și stabilitate parlamentară, aceste remarci par să se impună pe calea simplei observări a ultimilor 15 ani.

Este totuși important ca în perioade de tranziție, deciziile să fie luate prin negociere și consens asupra unui compromis, decât ca un partid să-și impună viziunea în desconsiderarea celorlalte forțe politice purtătoare și ele ale unor opțiuni ale cetățenilor, iar această linie să fie total răsturnată după alegeri.

Primul moment în care sistemul electoral proporțional nu și-a produs efectele pe care în genere este reputat a le genera a fost chiar primul scrutin din 1990. În situația particulară a primilor luni de după 1989, un partid a reușit să formeze singur guvernul obținând majoritatea covârșitoare a sufragiilor exprimate.

Desigur, aceasta era reflecția opțiunilor electoratului la acea vreme.

Cert este că nu s-a format o alianță, ci s-a consacrat un sistem de partide cu partid dominant. Diferența dintre primul partid și al doilea în opțiunile electoratului, adică între FSN și UDMR fiind în urma alegerilor din mai 1990 de peste 8.000.000 de voturi, toate celelalte partide reprezentate în Parlament reunind împreună 3.000.000 de voturi față de 9.000.000 ale FSN. Astfel, FSN domina Parlamentul, dispunând în Senat de exemplu de 92 de locuri din cele 119 mandate.

Mai interesante sunt însă efectele redistribuirii voturilor conform celei de-a doua etape stipulate de legea electorală nr. 68/1992. Cele șase partide parlamentare produse de scrutinul legislativ din noiembrie 1996 dispuneau împreună de 82,51% din voturi (9.800.818 voturi) în Senat și 80% din voturi (10.140.227 de voturi) în Camera Deputaților.

În urma migrațiilor parlamentarilor în sezonul post-electoral și a apariției unor noi partide, partide cu origine parlamentară care deși nu au participat în alegeri sunt prezente în Parlament prin creditul obținut de alte partide din care s-au desprins și al căror “credit” implicit l-au refuzat, configurația forului legislativ a cunoscut mutații notabile.

Acestea fiind proporțiile în voturi directe obținute de partidele cu putere legislativă în prezentul mandat, un calcul simplu ne releva faptul că încă 17,49% (2.077.521 voturi) în Senat, și încă 20% (2.535.057 de voturi) în Camera Deputaților, au revenit partidelor care au surmontat pragul electoral.

Astfel, aproape 20% din electorii care s-au prezentat la urne și au votat valid nu sunt reprezentați de partidele pe care le-au votat în momentul scrutinului, voturile lor venind să întărească procentajul în mandate al partidelor ce au trecut pragul electoral.

În acest fel, aproape o cincime din electorat a fost “reprezentat” de partide pe care nu le-a votat. În 1996, cele șase partide parlamentare au obținut împreună în Senat încă 25 de locuri repartizate în funcție de rezultatele în voturi directe, care traduse în cifre brute reprezintă 2.077.521 voturi (CDR (30,70%) și PDSR (23,08%) au obținut încă 10 și respectiv 8 locuri, USD (13,16%) 4 locuri suplimentare, UDMR (6,81%) și PUNR (4,22%) câte un loc fiecare. Cazul PRM (4,54%) este interesant în lumina faptului că deși obținând un scor mai mic de voturi directe decât UDMR, cu mai mult de două procente mai puțin, acest partid a obținut încă 2 mandate grație redistribuirii).

În termeni de voturi, în Senat, CDR a „crescut” de la 30,70% la 37,32% iar PUNR – partid situat în partea opusă a ierarhiei partidelor în funcție de ponderea lor în Parlament – de la 4,22 la 4,92 adică un plus de voturi de 781.496 (6,36%) în primul caz și de 83.556 de voturi (0,68%) în ceea ce privește PUNR.

Putem deci remarca că 2.077.521 de voturi au găsit noi adresanți fără ca alegătorii să fi putut indica în momentul scrutinului un alt sau alte partide pe care le-ar prefera în cazul în care partidul constituind prima sa opțiune nu depășește pragul fixat.

Această schimbare de adresă a unei proporții considerabile de voturi ar putea fi văzută ca prețul ce trebuie plătit pentru încercarea de a limita reprezentarea proporțională prin intermediul pragului electoral care reduce numărul de partide ce acced în adunarea legislativă, și, în consecință, ar trebui să încurajeze un guvern mai stabil și mai ușor de alcătuit. Teza care ar putea să ne facă să credem că, în alegerea unui sistem electoral, este inevitabil să recurgem la unele sacrificii pentru a putea obține ceea ce apreciem a fi scopul final care justifică și merită anumite sacrificii sau renunțări.

Însă nu acesta este principalul obiectiv al reprezentării proporționale.

În logica sistemului reprezentării proporționale, pragul electoral are rolul de a modera proporționalitatea dintre voturile exprimate și locurile obținute și, în consecință, de a încuraja degajarea unei majorități parlamentare și a unui guvern mai ușor de format și mai stabil prin reducerea scontată a numărului partidelor în forul legislativ. Însă pragul electoral nu ar trebui să fie decât un instrument de temperare a însăși mizei acestui sistem electoral în reprezentarea cât mai fidelă a opțiunilor și orientărilor electorilor și nu ar trebui să se constituie într-un instrument de excludere de la reprezentare a unei proporții însemnate de electori.

Mai mult, de exemplu în urma alegerilor din 1996, doar 225 de deputați din 328, adică 68% au fost aleși direct în circumscripțiile unde au candidat, proporția pentru senatori fiind de 58 din 143, adică 40%. Parlamentarii aleși în cea de-a doua etapă sunt aleși fie pe baza voturilor acordate propriului partid în diferitele circumscripții, voturi adiționate la nivel național, fie pe baza voturilor culese, prin redistribuire, de partidele lor de la formațiunile politice care nu au reușit să depășească pragul electoral.

Astfel, unii „aleși”, o proporție însemnată, nu numai că îi „reprezintă” pe alegătorii care nu au votat pentru ei ci, mai mult, îi “reprezintă” pe alegătorii care, adesea, au optat pentru diverse partide având orientări chiar foarte diferite în raport cu linia partidului alesului – beneficiar al acestor voturi dragate de legea electorală în direcția sa.

Tot la alegerile din 1996, CDR a obținut în Camera Deputaților 81% din mandate în prima etapa și 19% în cea de-a doua. USD și-a obținut mandatele, tot în Cameră, în proporție de 87% în cea de-a doua etapă și 13% în prima. În timp ce PRM nu a obținut nici un loc de senator în prima etapă, toate cele 8 locuri fiind ocupate în etapa redistribuirii.

Fără îndoială sistemul electoral actual nu este perfect. El însă nu a generat efectele pe care ar fi trebuit să le producă. Există însă semne că sistemul politic poate ieși din logica confruntării și intra în logica cooperării, așa cum este în fapt încurajat de sistemul electoral.

O parte a criticilor sistemului electoral actual induc ideea că legea electorală este de vină pentru toate disfuncționalitățile sistemului politic postcomunist. Se acreditează astfel ideea că legea electorală odată schimbată problemele vor dispare. O astfel de soluție nu poate însă să facă să dispară oameni politici, practici și mentalități. Apoi, o astfel de soluție ar putea revela ulterior alte sau aceleași deficiențe, dacă remediul se caută în afara cauzei. Nu sistemul electoral este însă de vină pentru comportamentul clasei politice sau opțiunile electorilor, atât electorii cât și oamenii politici aflându-se într-o perioada de clarificare, definire și învățare.

Aceasta nu este în mod necesar încheiată, dar nimeni nu poate nega evoluția de la situația din 1990 până acum.

Se poate observa tendința reducerii numărului de partide pe scena politică în genere și în Parlament, precum și tendințele de concentrare a voturilor spre partidele considerate cu vocație parlamentară și decizională.

Un aspect interesant în acest sens îl constituie diferența în susținere electorală dintre ultimul partid intrat în Parlament și primul partid de sub pragul electoral. (De notat de altfel că nici unul din partidele ce au ocupat prima poziție în preferințele electoratului la alegerile din 1992 și 1996 nu reușește să treacă decât insignifiant de 30% din voturile directe: PDSR obținuse, în 1992, 28% din voturile directe, în timp ce, în 1996, CDR realizează un scor superior: 30,17% din voturile directe în Cameră și 30,70 în Senat.)

Dacă la alegerile din 1992 această diferență nu era semnificativă, alegerile din 1996 și 2000 au adus un element nou, sugestiv pentru începutul unui proces de concentrare a voturilor spre un număr mai mic de partide. Acest fapt își poate găsi explicația atât într-o posibilă preferință puternică a alegătorilor pentru un număr mai restrâns de partide, cât și în tendința, manifestată în general acolo unde reprezentarea proporțională este moderată de un prag electoral, de a vota util. Este vorba de un efect psihologic indus de legea electorală care constă în a-i determina pe alegători să voteze nu numai și în special cu partidele pe care le preferă, dar mai curând cu partidele care par – în virtutea unor diverse considerente – capabile să depășească pragul și să joace un rol influent în luarea deciziilor.

Astfel, o parte a electorilor pot să nu dorească ca votul lor să fie redistribuit altor partide, valorizând astfel criteriul eficienței votului în fața criteriului «cel mai bun partid pentru mine».

Sistemul electoral s-ar putea ameliora dacă de exemplu electorii ar putea să-și exprime în momentul scrutinului o ordine a preferințelor. În sensul în care ar avea un control asupra votului său și după ce i-a dat drumul în urne.

Mai precis dacă electorii ar putea preciza pe buletinul de vot ce alte partide ar prefera, în ordine, să beneficieze de votul său dacă partidul favorit nu ar trece de pragul electoral. Sau cel puțin care este the second best pentru el.

Electorii care nu ar face acest efort și-ar vedea atunci votul redistribuit, în mod proporțional, partidelor care au depășit pragul electoral. Este drept însă că o astfel de dispoziție nu ar încuraja poate reducerea numărului de partide în Parlament dar ar merge în sensul principiului de bază al sistemului electoral proporțional: o traducere a voturilor în locuri într-un mod care să reflecte cât mai fidel opțiunile electorilor.

Nu trebuie însă să uităm că sistemul electoral nu face decât să încurajeze anumite efecte, să favorizeze o tendință, nefiind cauza suficientă și necesară pentru un anumit tip de sistem de partide și pentru un anumit tip de relații și comportamente în spațiul politic. Nu rămâne decât ca oamenii politici și cetățenii să meargă în același sens cu sugestiile implicite ale legii electorale.

Totuși, trebuie remarcată ameliorarea graduală a raporturilor dintre putere și opoziție din ultimul timp.Dinamica impresionantă: apariții, sciziuni, fuzionări, dispariții, reorientări ale partidelor, precum și experiența democratică acumulată au mai redus din radicalismul primilor ani. Domesticirea instinctelor antagonice ale partidelor este destul de vizibilă, prăpastia ce despărțea multe partide și făcea dialogul între ele aproape imposibil fiind în mare măsură acoperită în timp.

Cooperarea PD cu partidele istorice este un fapt foarte puțin previzibil înainte de 1992, ca și guvernarea acestora împreună cu UDMR, care chiar dacă uneori dificilă, a fost totuși posibilă.

Aceasta ar putea însemna că sugestiile sistemului electoral încep să fie urmate și actorii politici au fost nevoiți să se adapteze dezideratelor cooperării, compromisului și negocierii.

De altfel, rezultatele alegerilor din 2000 aruncă o nouă lumină asupra evoluției raporturilor dintre actorii politici. Aceasta reprezenta o încurajare în direcția unei cunoașteri reciproce mai bune, a dorinței de colaborare și a diminuării încrâncenării primilor ani. Partidele relevante în sistemul politic român au experiența guvernării, care dă probabil o anumită înțelepciune, capacitate de înțelegere a unor mecanisme și simț al responsabilității. Alături desigur de dorința firească de a guverna, de a-și aplica programul și de a împărți posturi, acompaniată însă de o încadrare în regulile și convențiile jocului democratic.

Diferențele pot și trebuie să fie reprezentate, dar ele nu trebuie să se constituie în bariere sau ziduri peste care nu se poate comunica decât în mod conflictual. Scopul final al reprezentării diferențelor dintr-o societate este ca ele să se poată înțelege asupra a ceea ce pot face împreună nu numai a ceea ce pot face unele împotriva celorlalte, iar instrumentele unei politici eficiente și coerente trebuie să fie cooperarea, negocierea, compromisul și identificarea priorităților comune.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Societatea românească evoluează și dezvoltă noi aspirații în concordanță cu lumea din jurul nostru care se schimbă într-un ritm foarte rapid. Pentru a reuși însă parcurgerea acestei etape de transformări profunde, societatea românească are nevoie mai presus de orice, de o reprezentare pozitivă asupra viitorului.

Internaționalizarea și accelerarea modurilor de comunicare au bulversat datele politice tradiționale. La toate nivelurile, local, național, european și mondial, cetățenii primesc o masă considerabilă de informații, își formează o opinie, așteaptă răspunsuri, doresc să ia parte la procesul de decizie. Fiecare simte nevoia de a participa la aceste diferite cadre de decizie și de inițiativă, încercând să găsească noi moduri de participare socială. Această exigență democratică poate fi satisfăcută prin inițierea unor reforme cum ar fi descentralizarea deciziei și renovarea vieții publice, mergându-se până la un sistem electoral mixt (vot proporțional combinat cu vot uninominal) și la o limitare a cumulului mandatelor, de la președinte până la responsabili politici locali.

Transformarea politicienilor în profesioniști permite surclasarea principiilor de către interesele legate inclusiv de carieră, fie în administrație, fie în aparatul de partid. De aceea este nevoie de un model în care centrul de greutate să fie plasat pe capacitatea cetățenilor și a comunităților de a-și structura și multiplica centrele de decizie socială, ceea ce solicită, pe de o parte, multiplicarea surselor de informare pentru comunitate și membrii săi, iar, pe de altă parte, însușirea unui model cultivat de a acționa politic, inclusiv în timpul procesului electoral, al alegerilor.

În România nu se poate vorbi încă despre o reală capacitate a electoratului de a opera „un vot tactic”, în fapt un vot rațional, prin care votantul să analizeze consecințele votului său (ce partid votez, în ce formulă va guverna, cu cine, pe ce fel de program, conform căror principii, cum mă va afecta pe mine, ca loc de muncă ori nivel de viață, etc.).

Electoratul românesc este nu doar volatil, ci și refractar la orice proiect ideologic partizan, de înțeles după 50 de ani de propagandă politică neîntreruptă. De la societatea masificată, omogenizată prin forță, s-a trecut la un tip de societate, caracterizat prin fragmentare și atomizare socială, partidele politice întâmpinând din acest motiv dificultăți reale în conturarea propriului electorat.

După 1990, analiștii politici au descris dimensiunile și fragmentările spectrului politic din perspectiva unor clivaje inerente tranziției: comunist – necomunist, reformator -conservator, electorat – clasa politică, clivaj vizibil în procentajul mare de indivizi care au intenția unui comportament politic paseist: non-votul, neexprimarea intențiilor de vot sau a preferințelor legate de candidați și profilurile acestora.

România are nevoie de o profundă reformă a politicului, iar această reformă nu poate veni decât dinspre clasa politică.

Ceea ce ar trebui să asigure coeziunea clasei politice românești este, în primul rând, solidaritatea necesară în vederea ameliorării condițiilor de viață pentru cetățenii acestei țări, a unei adevărate justiții sociale, pe baza respectului universal al drepturilor omului. Ceea ce în aparență, ar părea că separă clasa politică românească se transformă, prin această optică de deschidere spre dialog, într-un spațiu fertil care va permite o împărtășire a interdependențelor și de a acționa pentru atingerea obiectivelor propuse.

Eficiența, transparența și democratizarea sunt principiile care trebuie să stea la fundamentul reformei structurii și funcțiilor Parlamentului. Relațiile dintre parlamentar și electoratul pe care îl reprezintă vor deveni reale printr-o serie de reforme în domeniul programului de lucru al aleșilor. În acest fel se vor îmbunătăți relațiile de comunicare între societatea civilă și instituția politică reprezentativă.

Având în vedere specificul țării unii politicieni consideră că Parlamentul unicameral ar fi una din soluțiile de viitor pe această temă, deoarece acesta asigură rapiditate, fluiditate și cursivitate activității legislative. De asemenea, ușurează relația dintre Parlament și Executiv, evitând eventualele tensiuni, opoziții ce s-ar naște în cazul parlamentului bicameral, între camerele acestuia.

Un nou sistem electoral este necesar și pentru pacificarea tensiunilor politice generate de adversitățile firești între partide, fiecare dintre acestea simțindu-se îndreptățite să participe la guvernare proporțional cu ponderea pe care pretinde că o are în ansamblul sistemului social.

Schimbarea sistemului electoral, subsecvența transformărilor politice democratice în viața politică, a reprezentat întotdeauna un progres. Istoria constituțională modernă a oricărui stat este o dovadă în acest sens. România nu face excepție de la acest principiu al “destinului“ electoral al popoarelor.

Incontestabil, loc de „mai bine” există în tot ceea ce întreprindem. Esențial este însă, să acționăm cu chibzuință, în deplină cunoștință de cauză și cu simțul răspunderii în așa fel încât să nu ne rușinăm niciodată de vreuna din faptele noastre.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Alexandrescu, Ion și Bulei, Ion și Mamina, Ion și Scurtu, Ioan și Stan, Stoica, Enciclopedia partidelor politice din România (1859-2003), Ed. Meronia, București, 2003;

Andriș, Alexe și Vâlsan, Călin, Politologie, Ed. didactică și pedagogică, București, 1992;

Baudouin, Jean, Introducere în sociologie politică”, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999;

Brătianu, Gheorghe I., Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române, Ed. Enciclopedică, București, 1995;

Cioabă, Aristide, Democrația: putere și contra putere, Ed. Noua Alternativă, București, 1995;

Ciurescu, Constantin C. și Ciurescu, Dinu, C., Istoria românilor, vol. I, Ed. Științifică, București, 1994;

Constantinescu, Mihai și Muraru, Ioan, Drept parlamentar, Ed. Garamond, București, 1995;

De Spinoza, Benedicti, Tratatul teologico-politic, Ed. Științifică, București, 1960;

Deleanu, Ion, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Europa Nova, București, 1996;

Disescu, Constantin G., Dreptul constituțional, București, 1915;

Doctrinele partidelor politice, Ed. Garamond, București, 1995;

Drăganu, Tudor, Drept Constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

Duculescu, Victor, Drept constituțional comparat, ediția a II-a, vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 1999;

Duverger, Maurice, Les partis politiques, Paris, 1951;

Duverger, Maurice, Sociologie de la politique, Paris, 1973;

Hobbes, Thomas, Leviathan, Ed. de Stat, București, 1951;

Iosa, Mircea și Stan, Apostol, Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, Ed. Enciclopedică, București, 1996;

Ionescu, Cristian, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Ionescu, Cristian, Sisteme constituționale contemporane, Ed. Șansa, București, 1994;

Lalumiere, Paul și Demichel, A., Les regimes parlamentaires europeens, Paris, 1978;

Lijphart, Arend, Electoral systems and party systems: a study of twenty-seven democracies, Oxford University Press, Oxford, 1994;

Manoilescu, Mihai, Doctrinele partidelor politice, Ed. Garamond, București, 1934;

Martin, Pierre, Sisteme electorale și modurile de scrutin, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1999;

Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, București, 1997;

Mitran, Ion, Politologia în fața secolului XXI, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 1992;

Mitran, Ion, Politologie, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2000;

Mungiu-Pippidi, Alina (coord.), Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, Ed. Polirom, Iași, 1998;

Muraru, Ioan, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporțională în sisteme electorale contemporane, Ed. Ramo, București, 1996;

Negulescu P. P., Partidele politice, Ed. Cultura Națională, București, 1926;

Negulescu, Petre și Alexianu, George, Tratat de drept public, vol I, Ed. Casa Școalelor, București, 1942;

Nica, Constantin și Cioabă, Aristide și Popescu, Bogdan M., Sisteme electorale și sisteme democratice, Ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2009;

Nisbet, Robert, Conservatorismul (traducerea din engleză și introducerea la ediția română de Sorin Cucerai), Ed. DU Style, București, 1998;

Pactet, Pierre, Institutions politiques droit constitutional, Ed. Masson, Paris, Milano, Barcelona, Bonn, 1991;

Petraș-Voicu, Ileana, Introducere în sociologie politică, vol. I, Casa de Editură Transilvania Press, 1994;

Popescu, Luminița Gabriela, (editor Milca, Mihai), Comunicarea în administrația publică, Ed. Economică, București, 2007;

Porumb, Ioana și Radu Alexandru și Radu Gheorghe, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Ed. Tehnică, București, 1995;

Rousseau, J. J., Contractul social, Ed. Științifică, București, 1957;

Sartori, Giovanni, Comparative constitutional engineering, Macmillan, Basingstoke, 1994;

Sartori, Giovanni, Democrazia e defizioni, Il Mulino, Bologna, 1957;

Sartori, Giovanni, Parties and party systems, Cambridge University Press, Cambridge, 1976;

Sartori, Giovanni, The theory of democracy revisited, Chatham House, Chatham, 1987;

Stere, Constantin, Introducere în studiul dreptului constituțional, Iași, 1903;

Stoica, Stan, Dicționarul partidelor politice din România (1989-2003), Ed. Meronia, București, 2003;

Vasilescu, Florin Bucur, Constituționalitate și constituționalism. Constituția, Ed. Național, București, 1998;

Zăpârtan, Liviu Petru, Doctrine politice, Ed. Fundației, Iași, 1994;

Constituția României, Ed. Hamangiu, București, 2006;

Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, publicată în Monitorul Oficial nr. 25 din 17 ianuarie 2003.